4-7
- Aici. De ce?
- Cineva a făcut prefăcut casa lui Sammy Giamalva în scrum. La modul profesionist. Cu Sammy înăuntru după toate estimările.
Parcă fusesem lovit în cap cu o cratiță de bucătărie. M-am gândit la fotografiile cu Sammy în prăvălia lui - cele care ne fuseseră lăsate la Memory. Sammy cu o țigară în gură și cu o cană de cafea în mână. Un băiat de 23 de ani străduindu-se să facă ce-i plăcea. Portretul stilistului în tinerețe.
Atunci mi-am amintit de perechile mici de numere măzgălite cu creionul sub fiecare fotografie.
Am realizat că erau ciudate și că a lui Sammy - 6-5 - era cea mai scurtă.
Volpi se afla în fața mea.
- Există cineva care poate confirma că ai fost aixi în ultimele ore?
- Ce te-a apucat, Frank, tu chiar crezi că eu am dat foc casei lui Sammy? Acum nu mai am familie și mă apuc să-mi omor prietenii?
Toată furia mea legată de supozițiile lui Volpi era o nimica toată comparativ cu panica iscată de pericolul la care îmi expusese prietenii.
- Te deranjează dacă eu și ofițerul Jordan ne uităm puțin pe aici? întrebă Volpi.
- Ca să fiu sincer, da, am răspuns, dar Jordan se îndrepta deja spre garaj. Hei! i-am strigat. N-ai voie să intri acolo.
L-am urmat și am astat lângă el cât a ridicat ușa garajului și a plimbat lumina lanternei peste dezordinea de acolo. Raza ei s-a mișcat încet peste strălucirea albastră a motocicletei lui Peter.
- Ce scooter tare, a spus cu un zâmbet atotcunoscător. Face cam douăzeci de miare, nu?
- Ce faci tu aici este ilegal, am spus. Hai. Șterge-o din garaj!
S-a aplecat să deschidă mica și imaculata trusă de scule a BMW-ului. Ce dracu tot căuta acolo?
Am făcut un pas înainte și l-am apucat de mână.
- Ți-aș rămâne recunoscător dacă ai pleca imediat. Lasă motocicleta în pace.
Jordan s-a ridicat și m-a împins în Frank Volpi. Volpi m-a imobilizat cât ai zice pește. Apoi l-a lăsat pe Jordan să-și facă treaba.
- Ești arestat pentru lipsă de cooperare într-o investigație a poliției și pentru atac asupra unui polițist, a spus Volpi.
Rânjea punându-mi cătușele pentru ca apoi să mă târască la mașină. Nu s-a obosit să-mi citească drepturile, iar eu am priceput mesajul: Nu aveam niciunul.
Capitolul 55
Hopa sus, trezirea.
O cană de cositor zăngănind pe gratiile de oțel m-a trezit brusc dintr-un vis în care încercam să-i salvez pe Peter și Sammy. Am sărit în sus ca ars cercetând frenetic celula.
Abia atunci am văzut zâmbetul silit al lui Mack, cu mica pungă de hârtie plină de pete unsuroase sub braț și cu vechea cană de metal de campanie în mână, pe care probabil că a căutat-o toată dimineața.
- Dă-te jos din pat, leneșule. Tocmai ți-am plătit cauțiunea.
- Ce bine că ești aici, Macklin! Și mulțumesc pentru senzația de revoltă în închisoare pe care mi-ai oferit-o.
Mi-am aruncat hainele pe mine, iar Paul Infante, polițistul care lucrase în tura de noapte, a apărut în fața celulei. A ales o cheie atașată de curea printr-un lanț lung și subțire și marele zăvor s-a deschis cu un zăngănit care a produs ecou. A tras ușa greoaie spre el, iar eu am pășit înapoi în lume.
- Jack „Uraganul” Mullen, a spus Mack, bătându-mă pe umăr. Nici măcar șase ore în East Hampton Hilton n-ar putea să-l dărâme pe acest bărbat.
- Adevăr grăiești.
Ajunși sus, Infante mi-a dat un plic în care erau ceasul și portofelul meu. Am semnat un proces-verbal în care eram convocat să mă prezint la judecătorie pentru lipsă de cooperare cu poliția în cadrul unei investigații. Acuzația de atac fusese retrasă.
- Ar trebui să mergem s-o vedem pe mama lui Sammy în după-amiaza asta, a spus Mack sumbru. Suntem singurii care îi înțelegem suferința.
- Presupun că vor spune că și ăsta a fost un accident, am spus. O sinucidere, de ce nu.
I-am povestit despre vizita lui Volpi și a lui Jordan, despre cât de incredibil de nerușinați și de aroganți fuseseră.
- Pot să iasă basma curată din asta?
- Bineînțeles. Mi se pare că tocmai au făcut-o.
Ieșind de pe șosea, am înșfăcat punga cu gogoși cumpărată de la Dreesen din poala lui Mack. Înăuntru erau trei gogoși - închise la culoare, moi și stropite cu scorțișoară. Să vezi minune, cred că faptul că petrecusem prima mea noapte în închisoare le făcuse și mai bune la gust.
- Deci, spune-mi tu mie, m-a privit Mack luându-mi de la gură ultima gogoașă, încă te simți în stare să fii ăla care îngenunchează nenorocitul de sistem?
Capitolul 56
Eram pe cale să aflu. Ancheta în cazul morții fratelui meu se ținea în sala de gimnastică a Școlii Generale din Montauk. Nu se putea o alegere mai proastă.
În timp ce mă așezam, mi-am amintit cum ne-am strecurat în sala de gimnastică prima oară, pe vremea când eram puștani.
Fenton făcuse rost de o cheie și, după ce ne-am ascuns bicicletele în pădure, ne-am adunat în jurul lui, iar el a introdus cheia în broască. În mod miraculos, se potrivea. Am intrat pe mica ușă de serviciu în întunericul greu și tăcut cu mai multă pioșenie decât dacă am fi vizitat Catedrala Sfântului Patrick. Hank a găsit întrerupătorul și încăperea în care intrasem fără permisiune, cu podeaua din lemn de esență tare ceruită și panouri din fibră de sticlă albe, s-a luminat ca un vis Tehnicolor.
În dimineața anchetei, peste două sute de scaune pliante fuseseră așezată în rânduri lungi de-a lungul sălii. Toți oamenii care le ocupau mai fuseseră acolo înainte, fie în calitate de absolvenți, fie de părinți mândri, sau ambele.
Marci reușise să păstreze pentru mine și pentru Mack ultimele două scaune din primul rând.
M-am uitat în jur și i-am văzut pe Fenton, Molly, Hank și nevastă-sa, precum și incredibil de mulți prieteni din oraș. Dar, desigur nu și pe bietul Sammy.
N-a fost nevoie să așteptăm prea mult începutul acțiunii.
- Atențiune! Atențiune! a vestit aprodul care venise cu mașina în acea dimineață tocmai din Riverhead. Toți cei care se află în sala Curții Supreme din districtul Suffok să se ridice pentru intrarea distinsului judecător Robert P. Lillian.
În rigida lui robă neagră, judecătorul arăta ca un crainic de dimineață. A intrat în sală venind dinspre micuța cafenea aflată în spatele ei și s-a așezat în jilțul înalt.
La o privire mai atentă, chiar dacă era vorba de o mulțime de localnici, balanța puterii înclina greu în partea opusă. Stând umăr la umăr la o masă lungă și subțire, în fața judecătorului, erau trei membri fondatori de la Nelson, Goodwin&Mickel, conduși de nimeni altul decât de Bill Montrose. În spatele lor, asemenea unor fii mândri, stăteau trei dintre cei mai promițători asociați ai firmei.
La masa de vizavi, stătea avocatul districtual asistent, de 24 de ani, Nadia Alper. În jurul ei, patru scaune goale. Alper sorbea dintr-o Cola uriașă și scria notițe scurte într-un carnețel galben.
- Nu are nici măcar o coafură ca lumea, a observat Mack.
Lillian, un bărbat mic și robust de aproape șaizeci de ani, ne-a informat că, deși nu exista niciun inculpat, ancheta judiciară avea să se desfășoare ca o judecată fără jurați. Urmau să fie chemați martori care să declare sub jurământ, iar interogarea încrucișată a martorilor avea să fie permisă în măsura în care acest lucru era necesar.
Cu alte cuvinte, el era Dumnezeu acolo.
Lillian a dat cuvântul echipei de avocați a lui Neubauer, iar Montrose a convocat-o pe o anume Tricia Powell, o tânără cu părul închis la culoare, de vreo douăzeci de ani.
Nu o mai văzusem niciodată, și mă întrebam oare ce legătură are ea cu Peter.
Sub călăuzirea lui Montrose, Tricia Powell a mărturisit că se numărase printre invitații la petrecerea dată de familia Neubauer. Pe la sfârșitul serii, ieșise la plimbare pe plajă.
- Ai văzut pe cineva în drumul tău? a chestionat-o Montrose.
- Până să ajung pe plajă, nu, a răspuns Powell. Dar când am ajuns, l-am văzut pe Peter Mullen.
Am tresărit dureros. De două luni încoace ăsta era primul semn că cineva l-a văzut pe Peter după ce și-a luat pauza de masă. Depoziția ei stârni un val de șoapte în sala de gimnastică.
- Ce făcea în momentul în care l-ai văzut? a întrebat Montrose.
- Se uita la valuri, a răspuns Powell. Nu părea în apele lui.
- Îl cunoșteai?
- Nu, dar l-am recunoscut ca fiind bărbatul care-mi parcase mașina. Apoi, evident, i-am văzut fotografia în ziar.
- Ce s-a întâmplat în acea noapte? Spune-ne exact ce ai văzut.
- Am fumat o țigară și am vrut să mă întorc. Dar în acel moment, am auzit un plescăit, m-am întors și l-am văzut pe Peter Mullen înotând prin valuri.
- Ți s-a părut un pic neobișnuit?
- Bineînțeles. Nu numai din cauza mărimii valurilor, dar și pentru că apa era foarte rece. Îmi băgasem un deget de la picior în apă, dar l-am retras imediat, șocată.
În aceeași stare eram și eu. Femeia aia, oricine era, mințea de rupea. M-am aplecat spre Nadia Alper și i-am șoptit un mic mesaj.
După ce Montrose a terminat, Alper s-a ridicat să-i pună întrebări lui Powell.
- De unde îl cunoașteți pe Barry Neubauer? a întrebat ea.
- Suntem colegi, a spus, foarte calmă.
Voiam să mă duc la ea să-i trag o palmă.
- Ești și dumneata implicată în afacerea cu jucării, doamnă Powell?
- Lucrez la Departamentul de promovare în cadrul companiei Mayflower.
- Altfel spus, lucrezi pentru Barry Neubauer.
- Vreau să cred că suntem de asemenea și prieteni.
- Sunt sigură că cel puțin de acum încolo veți fi, a răspuns Nadia Apler.
Râsetele batjocoritoare din sală au fost întrerupta de mustrarea ascuțită venită din partea lui Lillian.
- Vreau să cred, doamnă Alper, că nu voi mai fi nevoit să-ți cer să te abții de la digresiuni personale.
Alper s-a întors spre martor.
- Am aici o listă a tuturor persoanelor care au fost invitate la petrecerea din acea seară. Numele dumitale nu se află pe listă, doamnă Powell. Aveți idee de ce?
- L-am întâlnit pe domnul Neubauer la o ședință cu câteva zile înainte. A avut bunătatea să mă invite atunci.
- Înțeleg, și pe la ce oră ați ajuns? a întrebat Nadia.
- Neelegant de devreme, mărturisesc. Pe la șapte seara, maximum șapte și cinci. Cu toate celebritățile prezente acolo, nu voiam să pierd o secundă.
- Și cel care v-a parcat mașina a fost Peter Mullen?
- Da.
- Sunteți absolut sigură, doamnă Powell?
- Absolut. Era... de neuitat.
Alper se duse la pupitru de unde a luat un dosar și s-a apropiat de scaunul judecătoresc.
- Aș dori să supun curții spre examinare declarații scrise date de trei dintre cei care au lucrat alături de Peter Mullen în acea seară. Ei au declarat că decedatul a ajuns la muncă cu cel puțin 40 de minute mai târziu. În consecință, era imposibil ca el să-i fi parcat doamnei Powell sau oricui altcuiva mașina înainte de oara 7 și 45 de minute.
Cei adunați au început din nou să se agite. Șoaptele s-au întețit. Oamenii erau iritați.
- Aveți vreo explicație pentru această discrepanță, doamnă Powell? a întrebat judecătorul.
- Am crezut că el mi-a parcat mașina, domnule judecător. Bănuiesc că e posibil să-l fi văzut în alt moment al petrecerii. Arăta foarte bine. Poate că de aceea figura lui mi s-a întipărit atât de bine în minte.
Sala fremăta atât de tare când Nadia Alper s-a întors la locul ei, încât Lillian a trebuit să izbească tare cu ciocănelul și să ceară din nou liniște.
- Alper asta are ceva vână, mi-a decretat Mack în ureche. Am să consider runda asta drept una câștigătoare.
Capitolul 57
Era de-a dreptul chinuitor.
Voiam să fiu el cel care se ocupă de examinarea martorilor, să obiectez la fiecare frază scoasă de Bill Montorse, mă scotea din minți atitudinea lui blazată, până și afurisitul lui de sacou albastru de cașmir și pantalonii cenușiu-metalic.
Următorul martor al lui Montrose era domnul doctor Ishier Jacobson, care demisionase din postul de medic legist din Los Angeles în urmă cu zece ani, când descoperise că se poate descurca de cinci ori mai bine ca martor expert.
- Domnule doctor, cât timp ați funcționat ca medic-șef legist în cadrul spitalului Cook Claremont din Los Angeles?
- Douăzeci și unu de ani, domnule.
- Și în această perioadă, doctore, cu aproximație, cam câte victime ați examinat?
- O droaie, o spun cu regret. În Los Angeles, plajele sunt foarte mult și foarte pline de surferi. Atât timp cât am lucrat acolo, am făcut autopsia a peste 200 de cadavre de înecați.
Montrose i-a zâmbit judecătorului, apoi doctorului Jacobson.
- Deci nu exagerez cu nimic afirmând că ăsta e un domeniu în care dumneata ai un nivel de expertiză excepțional.
- Tind să cred că am examinat mai mulți înecați decât orice alt medic legist din Statele Unite.
- Și care au fost concluziile dumneavoastră în cazul morții lui Peter Mullen?
- În primul rând, că s-a înecat. În al doilea, că moartea a survenit fie ca urmare a unui accident, fie a unei sinucideri.
Știam cât de ușor poate fi cumpărat un martor expert. Dacă clientul își poate permite, întotdeauna poate avea o altă opinie care să contrazică puternic orice obține acuzarea. Amânarea, acest artificiu al avocaților, pare un pic nefericită când victima omorului este propriul frate.
- Cum explicați starea cadavrului, domnule doctor Jacobson? Fotografiile făcute decedatului odată adus de valuri la mal arată faptul că era plin de contuzii și se speculează că a fost bătut.
- După cum știți, în acel weekend asupra orașului se abătuse o furtună. Cu asemenea valuri, un cadavru plin de contuzii este o regulă, nu o excepție. Am examinat zeci de înecați. Credeți-mă, arătau cel puțin la fel de bătuți ca Peter Mullen. Unii chiar mai rău.
- Ăsta mănâncă rahat cu lingura, spuse Hank, aplecându-se spre noi. Omul ăsta e dezgustător. Cumpărat și plătit pentru asta.
Montrose și-a continuat șarada.
- După cum știți, v-am rugat să prezentați câteva fotografii ale unor astfel de victime pentru a vă ilustra depoziția. Sunteți amabili să le arătați Curții, doctore Jacobson?
Jacobson a ridicat două fotografii, iar Montrose, ca și cum nu le-ar fi văzut înainte, se înfioră.
- Ambii surferi erau cam de vârsta domnului Mullen, a spus. După cum puteți vedea, prezintă aproape la fel de multe contuzii ca domnul Mullen și, după câte știu, condițiile climaterice nu erau nici pe departe atât de severe.
Montrose a dus fotografiile judecătorului, care le-a așezat lângă declarația primită de la Alper.
- Ați mai găsit ceva prin arhive care să producă puțină lumină în acest tragic deces? a întrebat Monty.
Jacobson a dat din cap.
- Autopsia a scos la iveală urme semnificative de marijuana în sânge, trebuie să fi fumat una, poate chiar două țigări cu marijuana cu puțin timp înainte de a intra la apă.
- Domnule judecător, l-a întrerupt Alder, acest efort nerușinat de a păta reputația victimei se face încă din ziua în care acesta a decedat. Când oare va înceta?
- Rugămintea mea, doamnă Alper, spuse judecătorul, este să luați loc și să așteptați să vină rândul dumneavoastră.
- În ce măsură consumul de marijuana poate fi relevant, domnule doctor? întrebă Montrose.
- Studii recente au arătat că, imediat după ce se consumă marijuana, riscul unui atac de cord crește dramatic. Adăugați la asta o temperatură a apei de mai puțin cinci grade, și devine astfel o posibilitate de luat în seamă. Consider că exact asta i s-a întâmplat și lui Peter Mullen.
- Vă mulțumesc, domnule doctor Jacobson. Nu mai am întrebări.
Capitolul 58
Era deja prea mult pentru mine. Să fi fost în locul procurorului, l-aș fi interogat pe doctorul Jacobson până în pânzele albe. L-aș fi pus să spună Curții câte zile de mărturie expertă au fost trecute pe nota de plată de la Nelson, Goodwin&Mickel în ultimii cinci ani (48), cât făcea în medie pe zi (7500 de dolari) și cât i se dădea zilnic pentru cheltuieli (300 de dolari), precum și numele restaurantului lui preferat din New York (Gotham Bar&Grill, cel cu cele mai scumpe aperitive, printre care un medalion de vițel de 48 de dolari porția).
Ca să intru în detalii, l-aș fi întrebat dacă aceste 48 de zile l-au calificat pentru planul de pensii la Nelson, Goodwin&Mickel (nu), dacă a reușit să-și păstreze bonusul (nu, de asemenea) și dacă a emis vreodată vreo opinie expertă alta decât cele pentru care a fost plătit (bineînțeles că nu).
Nadia Alper a ales să nu adreseze aceste întrebări dure. Poate că s-a gândit că Lillian ar fi întrerupt-o. Poate s-a gândit că, pe cât de repede aducem și noi expertul nostru în boxă, cu atât mai bine. Oricare i-ar fi fost motivele, indignarea justificată a întregi săli s-a intensificat, moment în care a chemat-o ca martor pe Jane Davis.
Cel puțin urma să auzim o mărturie care nu fusese cumpărată, iar oamenii din Montauk aveau să îl asculte pe unul de-al lor. De asta luam parte la această anchetă - să mai auzim și adevărul.
Până și Nadia Alper părea mai optimistă când a pus întrebarea:
- Doamnă doctor Davis, vă rog să ne confirmați rolul dumneavoastră în această investigație.
- Sunt medicul patolog de la Spitalul Huntington și medic legist șef pentru Suffolk County, a spus Jane.
- Deci, spre deosebire de doctorul Jacobson, dumneavoastră chiar ați examinat cadavrul lui Peter Mullen, corect?
- Da.
- Cât timp ați consacrat acestei examinări?
- Peste șaizeci de ore.
- Nu e cumva mai mult decât se obișnuiește?
- Am crescut în Montauk și cunosc familia Mullen, așa că am făcut o cercetare extrem de minuțioasă, a spus Jane.
- La ce probe v-ați gândit?
- Pe lângă un examen fizic amănunțit al cadavrului, am făcut multiple radiografii, am prelevat și am comparat țestul pulmonar.
- Iar concluzia raportului, pe care-l țin acum în mână, este că domnul Mullen nu s-a înecat deloc, ba dimpotrivă, a fost omorât din bătaie. Citez din raportul dumneavoastră: „Moartea lui Peter Mullen este rezultatul multiplelor lovituri la ceafă și cap, lovituri date cu pumnii, picioarele sau alte obiecte necontondente. Expunerea la raze X arată două vertebre complet secționate, iar gradul de decolorare al țesutului pulmonar indică faptul că victima a încetat să mai respire cu mult timp înainte de a lua contact cu apa”.
- Acestea au fost concluziile mele, a recunosc Davis, care părea nervoasă și trăgea adânc aer în piept. Însă ca urmare a unor investigații ulterioare și cu aportul bgatei experiențe a domnului doctor Jacobson, am ajuns la concluzia că aceste opinii au fost incorecte, că evidența indică înecul. Realizez acum că judecata mea a fost influențată de relațiile apropiate pe care le aveam cu familia decedatului.
Davis făcea această declarație năucitoare cu o voce gâtuită și părea că se face mică, mică în boxa martorilor. Alper gesticula aiurea, mută. Nici mie nu-mi venea să cred. Nici oamenilor din sală. Toată lumea dădea din cap a neîncredere.
- Cât ți-au dat ăștia, dragă? a întrebat o femeie al cărui băiat fusese coleg de clasă cu Peter.
- Sper că mai mult decât i-au dat doctorului Jacobson, a strigat Bob Shaw, care deținea magazinul de delicatese pe Main Street. El nu trebuia să-și vândă prietenii.
- Las-o în pace, s-a auzit într-un sfârșit glasul lui Mack. Au fost la ea. Au amenințat-o. Ce naiba, se vede de la o poștă.
Lillian a izbit cu ciocănelul cerând liniște, dar văzând că n-are niciun efect, a anunțat o pauză de o oră.
În confuzia iscată, Jane Davis părăsise deja boxa martorilor. Am fugit afară, dar mașina ei demara pe aleea din spate.
Capitolul 59
Eu și Mack am ieșit clătinându-ne din sala de gimnastică pe durata pauzei. Ajunși în parcare, ne-am prăbușit pe o bancă micuță. Mă simțeam de parcă tocmai o încasasem din nou, numai că ciomăgeala asta era mai nasoală decât celelalte.
- Probabil ai învățat mai multe în ultimele două ore decât în doi ani la facultatea aia a ta de drept, a spus Mack. Asta dacă cei de acolo nu oferă stagii de parctică în cumpărarea martorilor, mită și intimidare corporală. Poate ar trebui.
Mack contempla încântătoarea dimineață de august și scuipă între ghetele negre lipsite de formă.
Marci ne-a reperat și a venit la noi ca să fumeze o țigară.
- Tipii ăștia din New York nu iau prizonieri, nu-i așa? a spus, scoțând pachetul de țigări.
Am clătinat din cap.
- Ești sigur? E o zi demențială pentru un obicei care zice-se scurtează viața, a adăugat ea.
Pe vremuri, de fiecare dată când mă uitam la locul ăsta de parcare, era de obicei gol, cu excepția unui rând modest de mașini care aparțineau profesorilr. Privindu-l acum, am văzut un Mercedes învârtindu-se ușurel pe asfalt. Lung și argintiu, cu ferestre negre, s-a oprit la douăzeci de metri de noi.
Niște oameni solizi în costume negre au coborât din față. S-au grăbit să deschidă ușile din spate.
Într-o fulgerare de picioare albe, lungi, și păr blond, a coborât Dana. Își pusese pe ea o rochie de culoare închisă și, nu puteam nega, arăta la fel de bine ca întotdeauna. Pe cealaltă parte a mașinii a apărut tatăl ei. Și el arăta extraordinar. Atotputernic și atotștiutor. A luat-o de mână și, flancați în față și în spate de bodyguarzi, au intrat în sala de gimnastică.
- Ia te uită, fosta ta prietenă, a spus Mack. Probabil că am judecat-o greșit, căci iată că a venit în sprijinul tău și al fratelui tău.
Capitolul 60
Marci și-a stins țigara și i-am urmat pe Neubaueri cu bodyguarzi cu tot înapoi în sala de gimnastică. Judecătorul Lillian încerca să facă ordine în sală. A lovit cu ciocănelul de câteva ori și localnicii din Montauk au pus capăt discuțiilor lor amare și și-au târșâit picioarele până la scaunele lor de metal.
Tocmai se așezau când Montrose a chemat-o pe Dana Neubauer în boxa martorilor. Mi s-a strâns stomacul.
- Dumnezeule mare, a bolborosit Mack. Ce are de spus?
Dana s-a îndreptat solemnă spre boxă. După cum am mai spus, era foarte atrăgătoare. Acum îmi dau seama că arăta și foarte cu dare de mână, serioasă și complet credibilă.
- L-ai cunoscut pe decedat, Peter Mullen? a întrebat Montrose.
- Da, chiar foarte bine..
- De cât timp?
- Vin aici în fiecare vară de 21 de ani. L-am cunoscut pe Peter și pe restul familiei lui mai demult.
- Îmi pare rău că trebuie să te întreb asta, Dana, dar ai fost vreodată implicată într-o relație intimă cu Peter Mullen.
Dana a dat din cap.
- Da.
S-a auzit un murmur, dar sala se gândea încă la celelalte mărturii. Știam deja despre Peter și Dana, dar mă scotea din minți s-o aud în plin proces.
- Cât timp a durat relația? a întrebat el.
- Aproape șase luni, a spus Dana, răsucindu-se în scaunul devenit inconfortabil.
Montrose a oftat, ca și cum și lui îi era la fel de greu ca și Danei.
- Erați împreună când a murit?
„O, Doamne, mă gândeam, e din ce în ce mai urât.”
- Tocmai ne despărțiserăm, a spus Dana, privind în direcția mea.
Știam că mințea. Cel puțin, așa credeam. Dar când am încercat să-i prind privirea, se uită înapoi la Montrose.
- Când v-ați despărțit, mai exact? a întrebat el. Știu cât de greu trebuie să-ți fie.
- În seara aceea, a spus Dana cu un suspin dramatic, în seara cu petrecerea.
- Ce femeie minunată ai acolo, Jack, a spus Mack, fără să-mi arunce măcar o privire.
Dana s-a uitat la mine temătoare și a început să plângă încetișor. I-am întors privirea îngrozit. Cine era femeia asta din boxă? Era oare vreun dram de adevăr în spusele ei?
- Peter a primit vestea despărțirii destul de rău, a rezumat ea. Parcă o luase razna. A spart o veioză, a dărâmat un scaun și s-a repezit afară. Mi-a telefonat o oră mai târziu și mi-a spus că fac o mare greșeală, că noi doi eram făcuți unul pentru celălalt. Știam că era supărat, dar nicio clipă nu m-am gândit că va face ceva necugetat. Niciunul dintre cei care l-au cunoscut nu s-ar fi gândit la una ca asta. Se purta mereu ca și cum nimic nu l-ar doborî. Evident, m-am înșelat. Îmi pare așa de rău pentru ce s-a întâmplat.
Apoi Dana și-a lăsat capul în mâini și a început să plângă cu sughițuri.
- Bravo! a strigat Gidley din spate. Bravissimo!
Apoi a sărit în picioare și a început să aplaude frenetic jocul Danei demn de o mare actriță.
Capitolul 61
Odată, un bun prieten de-al meu a petrecut o vară ca stagiar la un post de televiziune de știri din New York. Șeful echipei îl plăcea și i-a destăinuit la o bere secretul succesului în direct:
- Totul în afacerea asta este sinceritatea. Odată ce ai învățat să te prefaci sincer, restul e foarte ușor.
Barry Neubauer a fost următorul martor. Specialitatea lui Neubauer nu era fabricarea empatiei, ci protecția propriului statut. Fiecare detaliu sub care se prezenta, de la croiala costumului gri și srâșnitul maxilarului, până la părul lui grizonat întărea mesajul că acolo se afla un bărbat căruia trebuia să i te subordonezi.
- Domnule Neubauer, a început Nadia Alper, după spusele unui barman care aranja barul dumneavoastră acasă în după-amiaza de dinaintea petrecerii, dumneavoastră și doamna Neubauer v-ați angajat atunci într-o dispută lungă și nu tocmai elegantă. Ne puteți spune care a fost motivul acestei dispute?
- Îmi amintesc într-adevăr de o ciorovăială, a spus Neubauer, ridicând din umeri, dar nu cred să fi fost o dispută serioasă. Drept urmare, nici nu-mi aduc bine aminte despre ce era vorba. Probabil din cauza agitației de dinainte de petrecere. Bănuiesc că barmanul în chestiune nu știe ce înseamnă să fii căsătorit de douăzeci și șase de ani.
- V-ar reveni memoria, domnule Neubauer, dacă v-aș spune că același barman v-a auzit pronunțând numele Peter Mullen de câteva ori în cursul disputei, însoțit de multe ori de un cuvânt obscen?
Neubauer s-a încruntat, încercând să-și aducă aminte incidentul.
- Nu, îmi pare rău. Nu-mi pot imagina nicio situație în care numele lui să apară în vreo dispută dintre mine și Campion. Peter Mullen a fost un prieten al familiei de când mă știu. Privim moartea lui, oricare ar fi fost circumstanțele, ca pe un fapt extrem de tragic. Am transmis condoleanțele noastre familiei îndoliate. L-am vizitat pe fratele lui mai mare, Jack, la firma de avocatură unde a lucrat și am vorbit cu el pe îndelete.
Ca martor, Neubauer avea ceea ce poate fi descris drept postura perfectă. Poziție dreaptă, privire directă, voce profundă și un discurs rațional, toate combinate astfel încât să creeze senzația unei credibilități absolute. Să judeci ce spunea ca nefiind adevărat părea cinic și conspirativ.
Alper a insistat. Spre meritul ei, nu părea intimidată de el.
- Ați putea să ne spuneți cu ce v-ați îndeletnicit în ziua morții lui Peter Mullen?
- Am rezolvat niște treburi dimineața, apoi am jucat golf pe rupte la Maidstone toată după-amiaza. Apoi eu și Campion ne-am pregătit pentru petrecere.
- Ne puteți spune ce făceați pe la ora zece și jumătate în acea seară, ora la care a murit Peter Mullen?
- Eram în biroul meu de la etaj și vorbeam la telefon, a spus Neubauer fără nicio urmă de ezitare. Asta îmi amintesc perfect.
Nadia Alper a clătinat din cap a surpriză. Așa am făcut și eu și Mack.
- Există vreun motiv pentru care vă amintiți atât de bine un telefon, dar nu și disputa cu soția?
Nimic nu părea să-l atingă pe Barry Neubauer.
- În primul rând, a fost un telefon care a durat foarte mult timp, un pic mai mult de o oră. Îmi amintesc chiar că mă simțeam un pic vinovat că-mi neglijez musafirii.
- Pentru că e o ființă căreia îi pasă, a spus Mack printre buze.
- Aveți dovada că această convorbire telefonică a existat?
- Da, am adus cu mine o copie a facturii telefonice. Arată o convorbire de 74 de minute, de la ora 10,03 până la 11,17 minute seara.
Neubauer i-a dat factura lui Alper.
- Ne puteți spune cu cine vorbeați, domnule Neubauer? a întrebat Alper.
Neubauer a ezitat puțin și imediat Montrose a început să latre.
- Obiecție.
Cei doi avocați și-au întreptat privirile spre Lillian.
- Se respinge, a spus judecătorul. Vă rog să răspundeți la întrebare.
- Robert Crassweller Junior, spuse Neubauer.
Urma unui zâmbet i-a străbătut fața.
- Procurorul general al Statelor Unite, a adăugat.
Acest răspuns epuiză și ultima picătură de energie și de tensiune din sală. Câți se ridicară și părăsiră încăperea, ca și cum ancheta era un joc pe o insulă care tocmai se scufundase.
Barry Neubauer trecea neatent în revistă auditoriul. Când a ajuns la mine, mi-a oferit un zâmbet leneș. Ora dedicată amatorilor s-a încheiat, băieți.
După ale câteva întrebări, Nadia Alper l-a lăsat să plece pe Neubauer. Apoi avocații au informat Curtea că prezentaseră toată lista de martori.
Judecătorul Lillian și-a aranjat ritualic cutele robei înainte de a se adresa Curții.
- În mod normal, a spus Lillian, aș amâna decizia până mâine-dimineață. În acest caz însă, nu găsesc nimic care să necesite timp de gândire. Concluzia acestei anchete este că pe data de 29 mai, Peter Mullen s-a înecat ca urmare a unui accident sau a unei sinucideri. Această anchetă judecătorească este încheiată, iar Curtea se retrage.
Capitolul 62
Curtea s-a retras în jurul orei 16,40. Când am ajuns la Shagwong era 17. M-am așezat pe un scaun în fundul barului și l-am rugat pe Mike să-mi toarne șase pahare de Jameson.
Fără să se mire, a luat niște pahare și, cu o precizie îndelung șlefuită, le-a aliniat și le-a umplut.
- Fac eu cinste, a spus.
- Aș fi cerut șapte dacă știam, i-am răspuns.
Am zâmbit pentru prima dată în ziua aceea.
Mike mai aduse un pahar pe care-l umplu.
- Glumeam.
- Știu.
În timp ce Mike turna în pahare doctoria irlandeză, mi-am amintit micul zâmbet îngâmfat pe care Montrose mi-l fluturase la ieșirea din sala de judecată. Era mai mult silă decât bucurie. De ce, părea că întreabă, eram singurul din sală care nu putea înțelege că justiția nu e nici mister, nici aruncare de zaruri, ci o chestie care se cumpără?
Pentru următoarele două ore am muncit îndelung de la un capăt al altul al mesei. Am dat pe gât câte un pahar pentru fiecare martor cumpărat. Am ridicat un pahar pentru Tricia Powell, fără îndoială Angajatul Lunii la Mayflower, altul pentru bunul doctor Jacobson, magicianul legist din Los Angeles. Sau cum îl descria Mack, „o curvă cu acreditare”.
Fosta mea drăguță, Dana, a bifat două pahare de Jameson. Primul pentru că a venit hăt din Europa numai pentru că îi era dor de mine. Al doilea pentru interpretarea ei demnă de Oscar din acea după-amiază.
Nerecunoscând aproape pe nimeni în jur, am sorbit și am fiert până când furia acumulată a izbucnit. Cred că asta s-a întâmplat pe undeva pe la al doilea pahar dedicat Danei și al patrulea dat pe gât în patruzeci de minute.
Cu toate că nu eram chiar cel mai de încredere martor al acelor momente, îmi aduc aminte cum Fenton și Hank au venit și cum m-au luat după umeri, dar simțind că nu era momentul îmbrățișării de grup m-au lăsat să-mi administrez singur medicamentul. Încercau și ei cum puteau mai bine să facă exact ce trebuie.
Când m-am gândit la numărul de pahare, aveam în minte și unul pentru Jane Davis, dar când a venit rândul ei mă simțeam mai degrabă îngrijorat pentru ea decât furios. Întorcându-mă de la toaletă, m-am oprit la telefonul din bar și i-am lăsat un mesaj destul de incoerent pe robot.
- Nu e vina ta Jane, am strigat ca să acopăr zgomotul de fond, ci a mea. N-ar fi trebuit niciodată să te implic în rahatul ăsta.
Atunci l-am văzut pe nimeni altul decât pe Frank Volpi. Stătea în spatele meu așteptând să termin de vorbit la telefon.
- Felicitări, boule, a spus.
Apoi a rânjit și a plecat înainte să pot da pe gât un pahar.
Înapoi la bar, am închinat pentru Frank. Fusese acolo de la început, și jucase comedia fără greșeală.
- Volpi, am spus, și am ras o dușcă.
Numărul șase era pentru însuși Barry Neubauer. Râul de whisky îmi mângâiase coarda poetică și am născocit un cuplet cu această ocazie.
- Neubauer Barry, secătura serii.
După ultimul toast, nu mai puteam să merg drept. Ca s-o zic p-aia dreaptă, toată încăperea se învârtea cu mine. Am tratat problema cu două beri. Cui pe cui se scoate.
Apoi am încercat de câteva ori să-i las lui Mike un bacșiș de patruzeci de dolari. Mi l-a tot vârât înapoi în buzunarul de la cămașă până când, într-un sfârșit, m-am rostogolit afară pe ușa barului.
Două străzi mai încolo, m-am oprit la un telefon public și am sunat-o pe Jane din nou. Privirea aia terifiată a ei nu-mi ieșea din cap. Plănuiam să las o versiune ceva mai inteligibilă a primului meu mesaj când mi-a răspuns.
- E în regulă Jane, am spus.
- Nu, nu e deloc în regulă. Of, Doamne, Jack. Îmi pare rău. M-au căutat acasă.
- N-ar fi fost oricum un verdict diferit.
- Și ce!
Era isterică.
- Jane, trebuie să-mi juri că n-ai să faci nimic periculos.
- Fii pe pace. Dar există un lucru pe care trebuie să ți-l spun. Nu ți-am spus înainte, pentru că nu vedeam ce rost ar avea. Când i-am făcut testele alea lui Peter, am făcut de asemenea și analize de sânge. Jack, fratele tău era infectat cu HIV.
Capitolul 63
Plimbarea de trei kilometri și briza oceanului mi-au prins bine. Când am trecut de parcarea dinspre plaja Ditch Plains și am traversat pajiștea jilavă din fața casei, eram aproape treaz.
Am văzut ceva pentru care voi fi veșnic recunoscător.
Stând pe verandă cu spatele la intrare, într-unul dintre puloverele mele vechi se afla Pauline.
Era aproape 22,30. Strada și peluza erau acoperite de un strat subțire de brumă.
- Ești o binecuvântare pentru doi ochi obosiți, Pauline.
- Și tu, Jack. Am fost și eu în sala de sport azi. Apoi am condus prin oraș. Apoi m-am întors aici. Nebunie curată, nu? Nu încerca să negi.
- Ai făcut ceva teribil care l-a determinat pe Mack să te dea afară din casă?
- Nu.
- Voiai doar să iei o gură de aer?
- Nu.
- Măcar sunt pe aproape?
- Nu.
În general, prea multe nu-uri nu-s bune, dar astea erau pe atât de bune pe cât pot fi nu-urile. M-am așezat pe dalele de piatră și m-am sprijinit de ușa roșie de lemn a casei noastre. I-am atins brațul Paulinei. Am simțit o furnicătură. Mi-a luat mâna într-a ei, și mi s-a uscat gura.
- Dar când am vorbit cu Macklin, ceva mi-a apărut foarte clar, a șoptit ea.
- Ce anume, Pauline? am șoptit la rândul meu.
- Cât de mult țin la tine.
Am privit-o din nou și am făcut ceea ce probabil voiam să fac de mult timp. Am sărutat-o ușor pe gură. Buzele îi erau moi și se mulau perfect pe ale mele. Am rămas așa un dulce moment apoi ne-am retras privindu-ne.
- A meritat așteptarea, am spus.
- N-ar fi trebuit să aștepți, Jack.
- Promit că n-o să mai aștept așa de mult pentru următorul.
Am început să ne sărutăm iarăși și nu ne-am mai oprit.
- Ești un om bun. Și foarte plăcut, spuse Pauline în timp ce ne îmbrățișam pe peluza din fața casei.
- Să nu mi-o iei în nume de rău.
- N-am s-o fac.
Mi-a arătat o pătură pe care o luase cu ea din casă.
- Hai să mergem pe plajă, Jack. Mai e ceva ce vreau să fac cu tine, și asta tot de mult timp.
PARTEA A PATRA
ABSOLVENTUL
Capitolul 64
Soarele împrăștiindu-și razele peste Queens și East River poate că nu crează aceeași simfonie ca răsăritul lui din Atlantic, dar nici imaginea asta nu este de lepădat. Nici faptul că am reușit să mă apropii și să-mi strecor brațul în jurul Paulinei care dormea liniștită alături de mine nu era.
Mă gândisem eu că ne-ar sta bine împreună, dar habar n-aveam că ne putea fi atât de bine. Pentru prima oară în viață eram îndrăgostit.
La sfârșitul verii, l-am abadonat pe Mack în Montauk și m-am mutat cu Pauline pe B. Street. În fiecare zi a următoarelor cinci luni am luat metroul spre centrul Manhattanului ca să îndeplinesc condițiile de obținere a unei diplome la Facultatea de Drept Columbia.
Cu toate că vara aceea îmi domolise entuziasmul pentru practicarea avocaturii, nu făceam o treabă de mântuială. Mânat de furie și dezgust la fel cum alți colegi de-ai mei erau motivați de ambiție, am muncit mai mult decât niciodată. Ancheta judecătorească îmi dezvoltase în mod pervers o înclinație către litigii și am studiat Tehnici de pledoarie de Thomas Mauet ca și cum ar fi fost Biblia. Am făcut la fel cu Drept Constituțional și Cazuri și probe ca dovezi.
Am muncit atât de mult și la celelalte lucrări de la cursuri, încât, atunci când s-au afișat notele finale, am aflat că absolvisem al treilea din grupa mea.
Cu toate că perspectivele de obținere a unei slujbe erau incerte, m-am gândit că meritam o pauză. Așa că, în timp ce alți studenți în anul trei se băteau pentru poziții de asociați la firme de avocatură de prestigiu, eu mă bucuram de viață la East Village.
Starea mea de spirit întoarsă pe dos a fost echilibrată de un e-mail primit de la Huntsville, Texas.
Mudman se hotărâse să dea curs ofertei mele de a menține legătura. Îmi trimise vești crunte, cum că premisele analizelor AND în vederea unei rejudecări erau minime. Nimic însă din ce-mi spusese nu mă pregătise pentru conținutul celei de-a doua misive primite de la el.
Tocmai se stabilise data execuției.
Capitolul 65
Prima oară când l-am văzut pe Mudman, era într-o dimineață amarnic de friguroasă de februarie. Era cu puțin timp înainte să fie condamnat la moarte de statul Texas. Eram despărțiți de geamul de pexiglas care separa camera de unde puteai privi camera unde urma să fie executat.
Eu și Pauline zburaserăm cu avionul la Dallas în dimineața de dinainte și închiriasem o mașină cu care am ajuns în Huntsville după o călătorie de trei ore.
În ultimul minut, funcționarii închisorii au revocat permisiunea vizitelor private. Din vreme ce eram pe lista de vizitatori privați ai lui Mudman, ne era permis să asistăm la execuție.
Împreună cu sora uneia dintre bunicile lui Mudman și cu un și mai vârstnic reporter care stăteau lângă noi pe o banchetă cu trei scânduri, l-am văzut pe Mudman când a fost adus în scaunul lui cu rotile în camera de execuție, cu câteva minute înainte de ora opt dimineața.
Mudman stătuse în secția închisorii rezervate pentru condamnații la moarte douăzeci de ani. O viață de om.
Ultima fotografie pe care am văzut-o cu el, fost angajat la un bar, însărcinat cu înlăturarea scandalagiilor, data de aproape 21 de ani deja, și chiar dacă încă era un bărbat masiv, arăta îmbătrânit înainte de vreme. Părul și barba îi încărunțiseră. O artrită degenerativă care-i atacase șoldurile îl imobilizase într-un scaun cu rotile în urmă cu trei ani.
La sosirea custodelui și a preotului, un supraveghetor i-a pus lui Mudman niște ochelari pentru citit. Apoi gardianul a ridicat o bucată de hârtie la nivelul pieptului lui. Cu toate că era sedat, a început să citească:
- Această închisoare precum și guvernul care mă reprezintă, a rostit cu o voce surprinzător de exaltată, mi-au luat deja cei mai frumoși ani din viață. În această dimineață îmi vor lua și ceea ce mi-a mai rămas. Vor comite o crimă. Dumnezeu să aibă milă de sufletele lor.
Și-a întors capul și m-a văzut în rândul din față. Mi-a trimis un zâmbet recunoscător de o blândețe care m-a mișcat profund. A trebuit să-mi înghit un suspin, moment în care Pauline m-a luat de braț.
Următoarele minute au fost de coșmar. În vreme ce rafale reci de ploaie bombardau acoperișul, preotul a început să cânte Psalmul 23. Apoi gardienii l-au săltat pe Mudman din scaun pe brancardă.
Fragilitatea lui de om cărunt, scaunul cu rotile al închisorii și blândețea exersată a gardienilor creau impresia înșelătoare că eram martorii unei proceduri medicale care avea să însănătoșească un om bolnav.
Această impresie a fost întărită de apariția unui infirmier care a pus un manșon alb în jurul brațului viguros al lui Mudman. A găsit vena, a curățat cu un tampon, apoi a injectat intravenos.
Când custodele, un om cu o alură surprinzător de blândă, trecut de cincizeci de ani, a văzut că injecția a fost făcută, a ridicat brațul drept. Asta semnala administrarea primei doze de otravă.
Treizeci de secunde mai târziu, a ridicat din nou brațul, ordonând administrarea clorurii care urma să-i curme viața lui Mudman.
Pe toată durata procesului, ochii lui Mudman au rămas fixați asupra mea. În ultima lui scrisoare, m-a rugat să-i fiu martor la execuție. Mă voia acolo ca să poată privi într-o pereche de ochi care-l știau nevinovat. Am făcut tot ce mi-a stat în putință să fiu demn de privirea lui oțelită.
În ultimul lui minut de viață, Mudman a încercat să cânte începutul unui vechi cântec semnat Allman Brothers, care-i plăcuse încă de pe vremea când era copil:
Să mergem la țară, iubito,
Vrei să mergem la țară?
Cumva, reuși să-l fredoneze.
În cele din urmă, clorura l-a doborât. Expira aerul din plămânii lui uriași atât de violent, ca și cum ar fi primit un pumn. S-a aplecat în față atât de mult, încât ochelarii i-au căzut pe podea.
Medicul închisorii l-a declarat mort prin execuție ordonată de stat la ora 8,17 a.m.
Eu și Pauline am părăsit închisoarea în tăcere. Mă simțeam găunos și lipsit de valoarea. Eram într-o stare aproape la fel de jalnică ca în noaptea în care l-am văzut pe Peter pe plajă. Simțeam că i-am dezamăgit pe amândoi.
- Omul ăsta era nevinovat, i-am spus Paulinei mergând înapoi cu mașina spre Dallas. Iar Barry Neubauer este un criminal. Trebuie să-l înfundăm cumva pe nenorocit. O doză de clorură i-ar prinde bine.
S-a apropiat de mine și mi-a luat mâna într-a ei cu blândețe. Apoi a început să cânte foarte încet:
Să mergem la țară, iubito,
Vrei să mergem la țară?
Capitolul 66
Într-o dimineață de marți, la începutul lunii mai am căzut în aceeași rutină contemplativă pe care o cizelam încă de la întoarcerea din Texas.
Am ieșit să cumpăr ziarele, am făcut niște cafea pentru Pauline și am îmbrățișat-o înainte să plece la noua ei slujbă la mica firmă de avocatură MacMilan&Hart. Apoi, după douăzeci de minute de flotări, am ieșit afară.
Mai întâi m-am întâlnit cu Philip K, fost redactor-șef la o revistă. Fost dependent de heroină în cură de dezintoxicare și tratament ambulatoriu cu metadonă, Philip avea o mică afacere cu cărți vechi. Estet și snob, Philip vindea numai cărți pe care le considera demne de a fi citite. În multe dimineți nu găseai pe masă mai mult de trei, patru volume ferfeniță.
În acea dimineață, Philip făcea reclamă unui volum broșat, pătat de cafea, numit Câinii nopții. I-am dat pe el cât cerea și l-am băgat în buzunarul din spate oprindu-mă într-un restaurant pe Second Avenue, unde am început să-l citesc stând la o tejghea în fața unei cafele și a unei pâinițe nedospite.
Îmi plăceau barurile autohtone întunecoase ale căror tonomate muzicale erau burdușite cu piese pe care nu le mai auzisem niciodată. Și lui Mack îi plăceau și, din când în când, lua autobuzul și ne însoțea într-un tur al barurilor locale.
Macklin era în pas cu moda, și părea să se simtă mai mult decât mine acasă în Village. Cu pălăria fetru șic, aidoma celei purtate de Indiana Jones, pe care i-o cumpărasem, arăta ca Henry Miller revenit din morți pentru un ultim chef boem.
Mai nou, îmi cumpăram haine de la second-hand. În acea dimineață, nimic din ce purtam nu costa mai mult de șase dolari, așa că, după micul dejun și 50 de pagini din ultima achiziție de la Philip, m-am decis să-mi pierd timpul pe la magazinul de haine retro al lui Ferdi de pe Seventh, unde-mi făcusem unele dintre cele mai inspirate cumpărături.
Mă fâțâiam printre rafturile cu tricouri când un tip micuț cu părul scurt și țăcălie, ambele vospite blond, a intrat în magazin.
L-am privit răscolind printre niște cosume vechi. M-a făcut să-mi fie dor de Sammy. Era cam de aceeași înălțime și avea aceeași construcție. Avea până și aceeași alură obraznică.
Asemănarea era atât de izbitoare, încât am început să mă întreb dacă nu aveam toți câte o clonă umblând pe străzi în varii orașe din întreaga lume.
Tipul mic și slăbănog mi-a simțit probabil privirea ațintită asupra lui pentru că s-a întors să mă înfrunte.
Tocmai schițam o scuză când uimirea îl făcu să tresară și să se dea câțiva pași înapoi.
- Sammy!
Mi-a tras un pumn și m-am trezit pe podea, cu ochii la tivurile descusute ale unor tricouri ponosite.
Capitolul 67
Sammy era în viață? Nu era posibil. Pe naiba nu se putea, chiar era!
M-am ridicat la fel de repede cum căzusem. Am ieșit în fugă din magazin și l-am văzut sprintând spre vest, pe Seventh. A luat-o spre sud pe First și a dispărut. Fugea de parcă ar fi văzut o fantomă. Eu, la fel.
În colț, se afla un bar pentru homosexuali, fereastra din față tăinuind ce se întâmpla înăuntru cu ajutorul unor perdele de roșu-închis. Când am deschis ușa, lumina din stradă îl surprinse pe Sammy tulind-o prin spatele barului.
- Sammy, oprește-te! am țipat. Trebuie să-ți vorbesc.
L-am urmat prin întuneric până aproape m-am ciocnit de un barman masiv care sărise cu agilitate din spatele barului. Îmi bloca trecerea.
- Încerc doar să vorbesc cu un vechi prieten pe care-l credeam mort.
- Nu asta vrem cu toții, drăguță? mi-a tăiat-o el. Dar câteodată trebuie să ne mulțumim și cu un refuz.
M-am întors și am dat de ușa de la intrare. Sammy traversa First Street, spre sud. Șocul pe care l-am simțit când l-am văzut prima dată se transforma în furie.
Am luat-o repede după el. Când i-am văzut din nou ceafa albă, încetinise viteza și avea un mers vioi.
Abia am reușit să nu-l pierd din vedere în timp ce o lua pe Sixth Streer.
Sammy se îndrepta spre caniocnul de pe Fourth Street, capul lui alb legănându-se prin roiul de albine lucrătoare în comețul pe internet, lăsate libere pentru prânz.
De fiecare dată când privea peste umăr, mă făceam că-mi leg șiretul sau intram în vreun magazin.
Certitudinea că Sammy era în viață începea să dea naștere unor întrebări. Ce se întâmplase în casa lui în acea noapte? Cine murise în incendiu? De ce fugise Sammy? Și ce naiba făcea în New York?
La intersecția dintre Eight și Eighteen Street, aproape de Covenant House, s-au interpus între noi niște cărăuși care livrau un set de canapele Art Deco.
Până să fac eu vreo manevră, Sammy se făcuse nevăzut pentru a doua oară.
Capitolul 68
După ce părăsi Union Square, Sammy aruncă o privire înapoi și-l reperă pe Jack la o stradă în spatele lui, lângă City Bakery.
Fără a grăbi pasul, o luă spre vest. Exact înainte de a o coti pe Seventh, se ascunse sub o scară joasă de ciment și așteptă ca vechiul lui amic să treacă de el.
Odată ce Jack traversă strada, Sammy o luă la fugă spre centru. Parcurse vreo cinci străzi fără să se uite înapoi. Apoi o luă spre vest pentru ultima oară. La capătul următoarei intersecții, se afla un mic parc. Dibui o bancă într-un colț și se lipi de ea.
Timp de o oră stătu în umbră la fel de invizibil ca un vagabond.
„Care sunt șansele, se gândi Sammy, să-l văd pe Jack scotocind printre rafturile unui magazin de haine purtate în East Village? Sau să dau peste el într-un bar gay?”
Ei bine, viața era plină de surprize și ghici? Majoritatea erau de rahar. Ar trebui să fie mai cu băgare de seamă. În ultima vreme avusese sentimentul că era urmărit.
Își odihni picioarele preț de două ture făcute de bone. Apoi ieși din parc și merse pe Tenth, pe trotuare pline de frunze și clădiri în care se țineau seminarii.
Rătăci în umbra unui depou de tren, unde chiar și după-amiaza devreme travestiți cu picioare lungi și umeri largi ieșeau la agățat.
Ajuns pe Eighteen Street, coti spre est, trecu de garajele de taxiuri și câteva minute mai târziu intră în propria locuință. Avea un apartament subînchiriat într-un asamblu de locuințe din Chelsea și era singurul alb de pe acolo.
Luă ascensorul gol până la etajul douăzeci și patru gândindu-se la întâlnirea întâmplătoarea cu Jack Mullen. Doamne! Poate era un semn să părăsească orașul, să se mute la South Beach.
Ieși din lift la etajul douăzeci și patru, același număr de ani, avându-l și el pentru încă trei zile, și merse până la capătul unui culoar nesfârșit, singurul lucru din clădire care-i dădea fiori.
În momentul în care vârî cheia în broască, doi bărbați se iviră din spațiul destinat ghenei. Îl recunoscu pe Frank Volpi.
- Vai, Doamne, Frank, ai nevoie de o tunsoare.
Volpi îl împinse cu fața în ușă și celălalt nenorocit îl lovi în coaste. Partenerul lui Volpi era unul dintre ticăloșii care-l omorâseră pe Peter.
Brusc, realiză că nu avea să ajungă să trăiască în South Beach.
Poate de aceea se hotărî să nu le spună nimic.
În următoarea oră, Volpi și tipul care-l însoțea îl ciomăgiră pe rând, și se pricepeau de minune la această operațiune.
Dar Sammy se ținu de cuvânt. Poate din respect pentru Peter, sau chiar pentru Jack, abia dacă scoase vreun sunet.
Nici când l-au băgat cu capul în veceu. Nici când i-au gătit mâna în flăcările aragazului. Nici când l-au dus în balconul de ciment lucitor cu vedere spre Eighteen Streer.
Și l-au aruncat de acolo.
Capitolul 69
La o jumătate de oră după ce l-am pierdut pe Sammy încă rătăceam, amețit, prin Chelsea. Într-un final, m-am prăbușit într-un separeu dintr-o cafenea de pe Ninth Street. M-am simțit dator să-i mulțumesc lui Dumnezeu. Trecuse ceva timp de când cineva pe care-l consideram mort se dovedea a trăi.
După cafea, m-am întors la Ferdi. Poate Sammy mai cumpărase haine de-acolo. Poate a folosit o carte de credit sau a lăsat vreun număr de telefon. Puțin probabil, dar era singura chestie la care puteam spera, și pe deasupra simțeam nevoia să mă deplasez.
La colțul cu Eighteen Street, o tânără mamă ședea pe un vas lat de ciment pentru plante. Imita triluri de păsări săltându-și bebelușul deasupra capului.
Pentru o secundă, întruchipa extazul Fecioarei cu copilul. Imediat, mama țipă uitându-se la cer, și-a apucat copilul și a alergat ca din calea unui pericol mortal.
Am privit în sus.
La început, am crezut că o mare pungă de plastic de gunoi, neagră, fusese aruncată de la balconul unui etaj superior. În plină cădere, am distins brațe și picioare fluturând ca o morșică și o fulgerare de carne. Cred că am înțeles că era vorba de Sammy încă înaiinte de a lovi trotuarul.
Oribilul, jilavul bum al impactului i-a împietrit pe trecători. Preț de câteva bătăi de inimă, Chelsea a fost mai tăcută decât fusese vreodată într-o după-amiază însorită de weekend.
Un Lexus alb parcat în apropiere și-a aprins farurile a panică, iar imediat după aceea alarma pentru hoți a început să urle.
Un puști din vecini a venit pedalând pe o bicicletă BMX strălucitoare, s-a holbat la străinul mototolit și la pata roșie care înflorea sub el după care s-a îndepărtat rapid.
M-am apropiat și un minut am fost singur cu el. Numele din carnetul de șofer din portofelul lui era Vincenzo Nicolo. Dar era Sammy. Vânătăile de pe brațe și fața lui arătau la fel de rău ca cele de pe cadavrul lui Peter. Pe mâini avea arsuri proaspete.
- Îmi pare rău, am șoptit.
Un minut mai târziu, eram singur în mijlocul unui cerc de curioși. După cinci minute mai rămăseseră trei. Când am auzit țiuitul sirenei mașinii de poliție apropiindu-se, m-am strecurat prin mulțime și m-am îndepărtat.
Capitolul 70
O oră mai târziu, picioarele mele s-au oprit în sfârșit din tremurat. Mă aflam la colțul unei clădiri dezafectate cu lacătul pus de pe D Avenue. Am tras prelata de pe motocicletă.
Chiar dacă nu mai fusese atinsă de două luni, a pornit de îndată. Am ambalat motorul, am trecut în viteză de Parcul Național și am lăsat în urmă orașul. Îl vedeam pe Sammy căzând întruna, ca și cum stătuse în aer minute întregi. Imaginea lui nu voia să mă părăsească.
M-am oprit undeva pe drum ca s-o sun pe Isabel Giamalva. I-am spus că s-ar putea să trec pe la ea, iar Isabel mi-a răspuns:
- Cum să nu, a trecut ceva timp, Jack.
Trei ore mai târziu, băteam la ușa casei din modesta ei fermă, la o stradă depărtare de artera principală din Montauk. Mama lui Sammy încă purta pantalonii mărinărești negri și jacheta de serviciu, pentru că abia ieșise din tura de la Gordon, în Amagansett. Am încercat să mă prefac că eram numai într-o vizită de curtoazie, dar nu reușeam să mă amăgesc singur.
- Bacșișuri grase azi? am întrebat, forțându-mă s-o privesc pe Isabel în ochi.
- Ei, știi cum e, a răspuns ea.
Isabel era brunetă, un pic rotunjoară, dar minionă. Fusese mereu cu noi - cu Peter, cu Sammy și cu mine.
- Oamenii vin mai devreme pe an ce treze. Dacă nu erau șalurile de cașmir, puteai să juri că-i o sâmbătă de august. Deci cine-i această Pauline, pe care Mack nu prididește s-o slăvească de câte ori are ocazia?
- Presupun că are în vedere o nouă generație de Mulleni, cu toate că te-ai gândit că ai văzut destule până acum. Am s-o aduc să o cunoști, odată. Și tu o s-o placi.
- Ei bine, care-i treaba, Jack? a întrebat ea în sfârșit.
Nu aveam de gând să-i spun Isabelei ce se întâmplase cu fiul ei. Ce rost ar fi avut? Cu actele false ale lui Sammy și un pic de noroc, poate nu avea să afle niciodată. Dar i-am spus că eram convins că cel care l-a omorât pe Peter l-a ucis și pe Sammy. Am întrebat-o dacă vreodată i-a bănuit pe Sammy și pe Peter că sunt implicați în ceva necurat.
- Nu, niciodată, spuse Isabel. Asta face din mine o mamă denaturată? Sammy muncea de când împlinise 16 ani și dintotdeauna a fost un copil tare secretos. M-am gândit că era din cauză că era gay și voia să mă scutească de detalii, detalii pe care nu aș fi vrut să le știu, de altfel. Nu mi-a făcut niciodată cunoștință cu vreunul dintre prietenii lui, Jack. Nici acum nu știu dacă a avut vreodată vreo relație serioasă.
- Dacă a avut, nici eu nu știu, Isabel.
- Ești bine-venit să te uiți prin camera lui, a spus, dar nu prea e mare lucru acolo.
M-a condus la capătulunui mic hol și s-a așezat pe pat, în timp ce eu am căutat prin sertare și pe masa lungă cât era camera.
Sammy nu mai locuia acasă de ani de zile. Singura urmă palpabilă a șederii lui era un vraf de reviste Vogue. În afară de ele se mai aflau niște rămășițe ale unei educații americane de liceu: o veche gramatică franceză și un manual de algebră.
Celelalte cărți erau manuale de fotografie. Înghesuite lângă perete se aflau manuale despre portretistică, tehnici de lumină pentru interior și exterior.
- N-am știut că Sammy cocheta cu fotografia, am spus.
- Da. Nimeni n-a știut, m-a asigurat Isabel. Iată un alt lucru pe care-l ținea pentru el. Dar înainte ca Peter să moară venea aici una sau două nopți pe lună. Lucra toată noaptea.
- Aici? În casa ta?
- A construit o cameră obscură în beci. Acum vreo cinci ani. Am vrut să dau anunț în Star să vând echipamentul, dar îmi vine foarte greu să fac asta.
Capitolul 71
Lumina nu voia să pătrundă în beci. Sărise siguranța. Isabel nu apucase să o înlocuiască. Așa că, înainte să cobor scările de lemn, mi-a dat o lanternă antică. Am plimbat raza ei slabă prin camera mirosind a mucegai.
Am văzut conturul unei vechi lămpi de gaz, o pereche de schiuri de apă din lemn mâncată de carii și o masă de ping-pong nedesfăcută.
În mijlocul acestor resturi numai bune de vândut în fața casei pe nimica toată, am deslușit camera obscură. Se întindea pe jumătate de perete și era încadrată de scânduri înguste și placaj. O ușă rotatică din cauciuc îți permitea să intri și să ieși fără să pătrundă lumina.
Ajuns înăuntru, am luminat suprfața mesei negre, mate. Era acoperită cu tăvițe de plastic unsuroare pentru developat. Am văzut și un aparat de mărit impozant, multietajat.
Lipite de perete se aflau recipientele cu revelator și nu vraf înalt de cutii nedeschise pline cu hârtie de imprimat Kodak de calitate superioară. Din nu știu ce motive, începusem să urăsc Kodakul cam de pe vremea când au început să facă acele calde și lingușitoare reclame TV.
M-am așezat pe singurul scaun existent și am proiectat lumina lămpii pe perete. Era căptușit cu lambriuri ieftine care se deformaseră de la umezeală. Plimbând alene lanterna de-a lungu lambriurilor, am putut vedea că partea de sus din stânga era serios deteriorată și crestată. Probabil fusese smulsă și fixată de nenumărate ori.
M-am lăsat pe spate și m-am uitat sub masă. Mirosul de mucegai era mult mai puternic acolo, iar blugii mei se udaseră de la mâzga formată.
Ținând lanterna într-o mână, am încercat din greu să smulg lambriul cu cealaltă. Nu-mi puteam vârî degetele sub niciunul din capete.
În acest loc fixat cu scoabe și neluminat, și cea mai mică manevră era incomodă. Am pus jos lanterna și, sprijinindu-mă într-o mână, am încercat să scot cheile din buzunarul de la spate cu cealaltă.
Am reușit să scot cheile și am fost în sfârșit capabil să ridic capătul crăpat suficient pentru a putea strecura înăuntru un deget. Cu o smucitură puternică, bucata de lemn a ieșit cu zgomot în afară. A dat la iveală un spațiu mucegăit între temeliile fundației.
Am întins mâna în întuneric și degetele mele au aterizat pe ceva moale și umed. Am tras-o repede înapoi. Poate era un șobolan mort, sau o veveriță. Oricum, ceva foarte scârbos.
Am luminat locul și am reușit să disting ceva alb. Ținându-mi respirația, am vârât din nou mâna.
De data asta, obiectul îmbibat de apă nu mai părea a fi un cadavru în putrefacție, ci mai degrabă o cutie de carton înmuiată. Am apucat-o de un colț și am scos-o cu grijă afară.
Mi-am purtat comoara pe brațe, făcându-mi drum prin întuneric spre locul unde știam că se află masa.
Ridicând încet capacul - era atât de ud, încât m-am temut că se va desprinde - am luminat interiorul cu lanterna și am văzut că era burdușit cu fotografii.
Deasupra era un index de fotografii înțesat cu o grijlă de instantanee micuțe, aproape identice, cam de mărimea a două timbre poștale.
La lumina lanternei, am văzut că în toate pozele era vorba de un cuplu care făcea sex.
Nu o știam pe femeia roșcată, dar nu am avut nicio problemă în a-l recunoaște pe bărbatul din spatele ei.
Era fratele meu.
Capitolul 72
Am urcat scările beciului ca un adolescent speriat ieșind dintr-un magazin, având în mână un Penthouse. Țineam albumul de familie pornografic strâns la subraț. Isabel aștepta la capătul scărilor.
- Ești bine? m-a întrebat, aplecându-se. Arăți ca naiba, Jack.
- E din cauza chimicalelor. Am nevoie doar de o gură de aer proaspăt.
Apoi am adăugat nonșalant:
- Am găsit niște fotografii vechi pe care i le-a făcut Sammy lui Peter. Speram să mă uit pe ele mai îndelete acasă. Mi-au stârnit o grămadă de amintiri.
.....................................................................
Rânjea punându-mi cătușele pentru ca apoi să mă târască la mașină. Nu s-a obosit să-mi citească drepturile, iar eu am priceput mesajul: Nu aveam niciunul.
Capitolul 55
Hopa sus, trezirea.
O cană de cositor zăngănind pe gratiile de oțel m-a trezit brusc dintr-un vis în care încercam să-i salvez pe Peter și Sammy. Am sărit în sus ca ars cercetând frenetic celula.
Abia atunci am văzut zâmbetul silit al lui Mack, cu mica pungă de hârtie plină de pete unsuroase sub braț și cu vechea cană de metal de campanie în mână, pe care probabil că a căutat-o toată dimineața.
- Dă-te jos din pat, leneșule. Tocmai ți-am plătit cauțiunea.
- Ce bine că ești aici, Macklin! Și mulțumesc pentru senzația de revoltă în închisoare pe care mi-ai oferit-o.
Mi-am aruncat hainele pe mine, iar Paul Infante, polițistul care lucrase în tura de noapte, a apărut în fața celulei. A ales o cheie atașată de curea printr-un lanț lung și subțire și marele zăvor s-a deschis cu un zăngănit care a produs ecou. A tras ușa greoaie spre el, iar eu am pășit înapoi în lume.
- Jack „Uraganul” Mullen, a spus Mack, bătându-mă pe umăr. Nici măcar șase ore în East Hampton Hilton n-ar putea să-l dărâme pe acest bărbat.
- Adevăr grăiești.
Ajunși sus, Infante mi-a dat un plic în care erau ceasul și portofelul meu. Am semnat un proces-verbal în care eram convocat să mă prezint la judecătorie pentru lipsă de cooperare cu poliția în cadrul unei investigații. Acuzația de atac fusese retrasă.
- Ar trebui să mergem s-o vedem pe mama lui Sammy în după-amiaza asta, a spus Mack sumbru. Suntem singurii care îi înțelegem suferința.
- Presupun că vor spune că și ăsta a fost un accident, am spus. O sinucidere, de ce nu.
I-am povestit despre vizita lui Volpi și a lui Jordan, despre cât de incredibil de nerușinați și de aroganți fuseseră.
- Pot să iasă basma curată din asta?
- Bineînțeles. Mi se pare că tocmai au făcut-o.
Ieșind de pe șosea, am înșfăcat punga cu gogoși cumpărată de la Dreesen din poala lui Mack. Înăuntru erau trei gogoși - închise la culoare, moi și stropite cu scorțișoară. Să vezi minune, cred că faptul că petrecusem prima mea noapte în închisoare le făcuse și mai bune la gust.
- Deci, spune-mi tu mie, m-a privit Mack luându-mi de la gură ultima gogoașă, încă te simți în stare să fii ăla care îngenunchează nenorocitul de sistem?
Capitolul 56
Eram pe cale să aflu. Ancheta în cazul morții fratelui meu se ținea în sala de gimnastică a Școlii Generale din Montauk. Nu se putea o alegere mai proastă.
În timp ce mă așezam, mi-am amintit cum ne-am strecurat în sala de gimnastică prima oară, pe vremea când eram puștani.
Fenton făcuse rost de o cheie și, după ce ne-am ascuns bicicletele în pădure, ne-am adunat în jurul lui, iar el a introdus cheia în broască. În mod miraculos, se potrivea. Am intrat pe mica ușă de serviciu în întunericul greu și tăcut cu mai multă pioșenie decât dacă am fi vizitat Catedrala Sfântului Patrick. Hank a găsit întrerupătorul și încăperea în care intrasem fără permisiune, cu podeaua din lemn de esență tare ceruită și panouri din fibră de sticlă albe, s-a luminat ca un vis Tehnicolor.
În dimineața anchetei, peste două sute de scaune pliante fuseseră așezată în rânduri lungi de-a lungul sălii. Toți oamenii care le ocupau mai fuseseră acolo înainte, fie în calitate de absolvenți, fie de părinți mândri, sau ambele.
Marci reușise să păstreze pentru mine și pentru Mack ultimele două scaune din primul rând.
M-am uitat în jur și i-am văzut pe Fenton, Molly, Hank și nevastă-sa, precum și incredibil de mulți prieteni din oraș. Dar, desigur nu și pe bietul Sammy.
N-a fost nevoie să așteptăm prea mult începutul acțiunii.
- Atențiune! Atențiune! a vestit aprodul care venise cu mașina în acea dimineață tocmai din Riverhead. Toți cei care se află în sala Curții Supreme din districtul Suffok să se ridice pentru intrarea distinsului judecător Robert P. Lillian.
În rigida lui robă neagră, judecătorul arăta ca un crainic de dimineață. A intrat în sală venind dinspre micuța cafenea aflată în spatele ei și s-a așezat în jilțul înalt.
La o privire mai atentă, chiar dacă era vorba de o mulțime de localnici, balanța puterii înclina greu în partea opusă. Stând umăr la umăr la o masă lungă și subțire, în fața judecătorului, erau trei membri fondatori de la Nelson, Goodwin&Mickel, conduși de nimeni altul decât de Bill Montrose. În spatele lor, asemenea unor fii mândri, stăteau trei dintre cei mai promițători asociați ai firmei.
La masa de vizavi, stătea avocatul districtual asistent, de 24 de ani, Nadia Alper. În jurul ei, patru scaune goale. Alper sorbea dintr-o Cola uriașă și scria notițe scurte într-un carnețel galben.
- Nu are nici măcar o coafură ca lumea, a observat Mack.
Lillian, un bărbat mic și robust de aproape șaizeci de ani, ne-a informat că, deși nu exista niciun inculpat, ancheta judiciară avea să se desfășoare ca o judecată fără jurați. Urmau să fie chemați martori care să declare sub jurământ, iar interogarea încrucișată a martorilor avea să fie permisă în măsura în care acest lucru era necesar.
Cu alte cuvinte, el era Dumnezeu acolo.
Lillian a dat cuvântul echipei de avocați a lui Neubauer, iar Montrose a convocat-o pe o anume Tricia Powell, o tânără cu părul închis la culoare, de vreo douăzeci de ani.
Nu o mai văzusem niciodată, și mă întrebam oare ce legătură are ea cu Peter.
Sub călăuzirea lui Montrose, Tricia Powell a mărturisit că se numărase printre invitații la petrecerea dată de familia Neubauer. Pe la sfârșitul serii, ieșise la plimbare pe plajă.
- Ai văzut pe cineva în drumul tău? a chestionat-o Montrose.
- Până să ajung pe plajă, nu, a răspuns Powell. Dar când am ajuns, l-am văzut pe Peter Mullen.
Am tresărit dureros. De două luni încoace ăsta era primul semn că cineva l-a văzut pe Peter după ce și-a luat pauza de masă. Depoziția ei stârni un val de șoapte în sala de gimnastică.
- Ce făcea în momentul în care l-ai văzut? a întrebat Montrose.
- Se uita la valuri, a răspuns Powell. Nu părea în apele lui.
- Îl cunoșteai?
- Nu, dar l-am recunoscut ca fiind bărbatul care-mi parcase mașina. Apoi, evident, i-am văzut fotografia în ziar.
- Ce s-a întâmplat în acea noapte? Spune-ne exact ce ai văzut.
- Am fumat o țigară și am vrut să mă întorc. Dar în acel moment, am auzit un plescăit, m-am întors și l-am văzut pe Peter Mullen înotând prin valuri.
- Ți s-a părut un pic neobișnuit?
- Bineînțeles. Nu numai din cauza mărimii valurilor, dar și pentru că apa era foarte rece. Îmi băgasem un deget de la picior în apă, dar l-am retras imediat, șocată.
În aceeași stare eram și eu. Femeia aia, oricine era, mințea de rupea. M-am aplecat spre Nadia Alper și i-am șoptit un mic mesaj.
După ce Montrose a terminat, Alper s-a ridicat să-i pună întrebări lui Powell.
- De unde îl cunoașteți pe Barry Neubauer? a întrebat ea.
- Suntem colegi, a spus, foarte calmă.
Voiam să mă duc la ea să-i trag o palmă.
- Ești și dumneata implicată în afacerea cu jucării, doamnă Powell?
- Lucrez la Departamentul de promovare în cadrul companiei Mayflower.
- Altfel spus, lucrezi pentru Barry Neubauer.
- Vreau să cred că suntem de asemenea și prieteni.
- Sunt sigură că cel puțin de acum încolo veți fi, a răspuns Nadia Apler.
Râsetele batjocoritoare din sală au fost întrerupta de mustrarea ascuțită venită din partea lui Lillian.
- Vreau să cred, doamnă Alper, că nu voi mai fi nevoit să-ți cer să te abții de la digresiuni personale.
Alper s-a întors spre martor.
- Am aici o listă a tuturor persoanelor care au fost invitate la petrecerea din acea seară. Numele dumitale nu se află pe listă, doamnă Powell. Aveți idee de ce?
- L-am întâlnit pe domnul Neubauer la o ședință cu câteva zile înainte. A avut bunătatea să mă invite atunci.
- Înțeleg, și pe la ce oră ați ajuns? a întrebat Nadia.
- Neelegant de devreme, mărturisesc. Pe la șapte seara, maximum șapte și cinci. Cu toate celebritățile prezente acolo, nu voiam să pierd o secundă.
- Și cel care v-a parcat mașina a fost Peter Mullen?
- Da.
- Sunteți absolut sigură, doamnă Powell?
- Absolut. Era... de neuitat.
Alper se duse la pupitru de unde a luat un dosar și s-a apropiat de scaunul judecătoresc.
- Aș dori să supun curții spre examinare declarații scrise date de trei dintre cei care au lucrat alături de Peter Mullen în acea seară. Ei au declarat că decedatul a ajuns la muncă cu cel puțin 40 de minute mai târziu. În consecință, era imposibil ca el să-i fi parcat doamnei Powell sau oricui altcuiva mașina înainte de oara 7 și 45 de minute.
Cei adunați au început din nou să se agite. Șoaptele s-au întețit. Oamenii erau iritați.
- Aveți vreo explicație pentru această discrepanță, doamnă Powell? a întrebat judecătorul.
- Am crezut că el mi-a parcat mașina, domnule judecător. Bănuiesc că e posibil să-l fi văzut în alt moment al petrecerii. Arăta foarte bine. Poate că de aceea figura lui mi s-a întipărit atât de bine în minte.
Sala fremăta atât de tare când Nadia Alper s-a întors la locul ei, încât Lillian a trebuit să izbească tare cu ciocănelul și să ceară din nou liniște.
- Alper asta are ceva vână, mi-a decretat Mack în ureche. Am să consider runda asta drept una câștigătoare.
Capitolul 57
Era de-a dreptul chinuitor.
Voiam să fiu el cel care se ocupă de examinarea martorilor, să obiectez la fiecare frază scoasă de Bill Montorse, mă scotea din minți atitudinea lui blazată, până și afurisitul lui de sacou albastru de cașmir și pantalonii cenușiu-metalic.
Următorul martor al lui Montrose era domnul doctor Ishier Jacobson, care demisionase din postul de medic legist din Los Angeles în urmă cu zece ani, când descoperise că se poate descurca de cinci ori mai bine ca martor expert.
- Domnule doctor, cât timp ați funcționat ca medic-șef legist în cadrul spitalului Cook Claremont din Los Angeles?
- Douăzeci și unu de ani, domnule.
- Și în această perioadă, doctore, cu aproximație, cam câte victime ați examinat?
- O droaie, o spun cu regret. În Los Angeles, plajele sunt foarte mult și foarte pline de surferi. Atât timp cât am lucrat acolo, am făcut autopsia a peste 200 de cadavre de înecați.
Montrose i-a zâmbit judecătorului, apoi doctorului Jacobson.
- Deci nu exagerez cu nimic afirmând că ăsta e un domeniu în care dumneata ai un nivel de expertiză excepțional.
- Tind să cred că am examinat mai mulți înecați decât orice alt medic legist din Statele Unite.
- Și care au fost concluziile dumneavoastră în cazul morții lui Peter Mullen?
- În primul rând, că s-a înecat. În al doilea, că moartea a survenit fie ca urmare a unui accident, fie a unei sinucideri.
Știam cât de ușor poate fi cumpărat un martor expert. Dacă clientul își poate permite, întotdeauna poate avea o altă opinie care să contrazică puternic orice obține acuzarea. Amânarea, acest artificiu al avocaților, pare un pic nefericită când victima omorului este propriul frate.
- Cum explicați starea cadavrului, domnule doctor Jacobson? Fotografiile făcute decedatului odată adus de valuri la mal arată faptul că era plin de contuzii și se speculează că a fost bătut.
- După cum știți, în acel weekend asupra orașului se abătuse o furtună. Cu asemenea valuri, un cadavru plin de contuzii este o regulă, nu o excepție. Am examinat zeci de înecați. Credeți-mă, arătau cel puțin la fel de bătuți ca Peter Mullen. Unii chiar mai rău.
- Ăsta mănâncă rahat cu lingura, spuse Hank, aplecându-se spre noi. Omul ăsta e dezgustător. Cumpărat și plătit pentru asta.
Montrose și-a continuat șarada.
- După cum știți, v-am rugat să prezentați câteva fotografii ale unor astfel de victime pentru a vă ilustra depoziția. Sunteți amabili să le arătați Curții, doctore Jacobson?
Jacobson a ridicat două fotografii, iar Montrose, ca și cum nu le-ar fi văzut înainte, se înfioră.
- Ambii surferi erau cam de vârsta domnului Mullen, a spus. După cum puteți vedea, prezintă aproape la fel de multe contuzii ca domnul Mullen și, după câte știu, condițiile climaterice nu erau nici pe departe atât de severe.
Montrose a dus fotografiile judecătorului, care le-a așezat lângă declarația primită de la Alper.
- Ați mai găsit ceva prin arhive care să producă puțină lumină în acest tragic deces? a întrebat Monty.
Jacobson a dat din cap.
- Autopsia a scos la iveală urme semnificative de marijuana în sânge, trebuie să fi fumat una, poate chiar două țigări cu marijuana cu puțin timp înainte de a intra la apă.
- Domnule judecător, l-a întrerupt Alder, acest efort nerușinat de a păta reputația victimei se face încă din ziua în care acesta a decedat. Când oare va înceta?
- Rugămintea mea, doamnă Alper, spuse judecătorul, este să luați loc și să așteptați să vină rândul dumneavoastră.
- În ce măsură consumul de marijuana poate fi relevant, domnule doctor? întrebă Montrose.
- Studii recente au arătat că, imediat după ce se consumă marijuana, riscul unui atac de cord crește dramatic. Adăugați la asta o temperatură a apei de mai puțin cinci grade, și devine astfel o posibilitate de luat în seamă. Consider că exact asta i s-a întâmplat și lui Peter Mullen.
- Vă mulțumesc, domnule doctor Jacobson. Nu mai am întrebări.
Capitolul 58
Era deja prea mult pentru mine. Să fi fost în locul procurorului, l-aș fi interogat pe doctorul Jacobson până în pânzele albe. L-aș fi pus să spună Curții câte zile de mărturie expertă au fost trecute pe nota de plată de la Nelson, Goodwin&Mickel în ultimii cinci ani (48), cât făcea în medie pe zi (7500 de dolari) și cât i se dădea zilnic pentru cheltuieli (300 de dolari), precum și numele restaurantului lui preferat din New York (Gotham Bar&Grill, cel cu cele mai scumpe aperitive, printre care un medalion de vițel de 48 de dolari porția).
Ca să intru în detalii, l-aș fi întrebat dacă aceste 48 de zile l-au calificat pentru planul de pensii la Nelson, Goodwin&Mickel (nu), dacă a reușit să-și păstreze bonusul (nu, de asemenea) și dacă a emis vreodată vreo opinie expertă alta decât cele pentru care a fost plătit (bineînțeles că nu).
Nadia Alper a ales să nu adreseze aceste întrebări dure. Poate că s-a gândit că Lillian ar fi întrerupt-o. Poate s-a gândit că, pe cât de repede aducem și noi expertul nostru în boxă, cu atât mai bine. Oricare i-ar fi fost motivele, indignarea justificată a întregi săli s-a intensificat, moment în care a chemat-o ca martor pe Jane Davis.
Cel puțin urma să auzim o mărturie care nu fusese cumpărată, iar oamenii din Montauk aveau să îl asculte pe unul de-al lor. De asta luam parte la această anchetă - să mai auzim și adevărul.
Până și Nadia Alper părea mai optimistă când a pus întrebarea:
- Doamnă doctor Davis, vă rog să ne confirmați rolul dumneavoastră în această investigație.
- Sunt medicul patolog de la Spitalul Huntington și medic legist șef pentru Suffolk County, a spus Jane.
- Deci, spre deosebire de doctorul Jacobson, dumneavoastră chiar ați examinat cadavrul lui Peter Mullen, corect?
- Da.
- Cât timp ați consacrat acestei examinări?
- Peste șaizeci de ore.
- Nu e cumva mai mult decât se obișnuiește?
- Am crescut în Montauk și cunosc familia Mullen, așa că am făcut o cercetare extrem de minuțioasă, a spus Jane.
- La ce probe v-ați gândit?
- Pe lângă un examen fizic amănunțit al cadavrului, am făcut multiple radiografii, am prelevat și am comparat țestul pulmonar.
- Iar concluzia raportului, pe care-l țin acum în mână, este că domnul Mullen nu s-a înecat deloc, ba dimpotrivă, a fost omorât din bătaie. Citez din raportul dumneavoastră: „Moartea lui Peter Mullen este rezultatul multiplelor lovituri la ceafă și cap, lovituri date cu pumnii, picioarele sau alte obiecte necontondente. Expunerea la raze X arată două vertebre complet secționate, iar gradul de decolorare al țesutului pulmonar indică faptul că victima a încetat să mai respire cu mult timp înainte de a lua contact cu apa”.
- Acestea au fost concluziile mele, a recunosc Davis, care părea nervoasă și trăgea adânc aer în piept. Însă ca urmare a unor investigații ulterioare și cu aportul bgatei experiențe a domnului doctor Jacobson, am ajuns la concluzia că aceste opinii au fost incorecte, că evidența indică înecul. Realizez acum că judecata mea a fost influențată de relațiile apropiate pe care le aveam cu familia decedatului.
Davis făcea această declarație năucitoare cu o voce gâtuită și părea că se face mică, mică în boxa martorilor. Alper gesticula aiurea, mută. Nici mie nu-mi venea să cred. Nici oamenilor din sală. Toată lumea dădea din cap a neîncredere.
- Cât ți-au dat ăștia, dragă? a întrebat o femeie al cărui băiat fusese coleg de clasă cu Peter.
- Sper că mai mult decât i-au dat doctorului Jacobson, a strigat Bob Shaw, care deținea magazinul de delicatese pe Main Street. El nu trebuia să-și vândă prietenii.
- Las-o în pace, s-a auzit într-un sfârșit glasul lui Mack. Au fost la ea. Au amenințat-o. Ce naiba, se vede de la o poștă.
Lillian a izbit cu ciocănelul cerând liniște, dar văzând că n-are niciun efect, a anunțat o pauză de o oră.
În confuzia iscată, Jane Davis părăsise deja boxa martorilor. Am fugit afară, dar mașina ei demara pe aleea din spate.
Capitolul 59
Eu și Mack am ieșit clătinându-ne din sala de gimnastică pe durata pauzei. Ajunși în parcare, ne-am prăbușit pe o bancă micuță. Mă simțeam de parcă tocmai o încasasem din nou, numai că ciomăgeala asta era mai nasoală decât celelalte.
- Probabil ai învățat mai multe în ultimele două ore decât în doi ani la facultatea aia a ta de drept, a spus Mack. Asta dacă cei de acolo nu oferă stagii de parctică în cumpărarea martorilor, mită și intimidare corporală. Poate ar trebui.
Mack contempla încântătoarea dimineață de august și scuipă între ghetele negre lipsite de formă.
Marci ne-a reperat și a venit la noi ca să fumeze o țigară.
- Tipii ăștia din New York nu iau prizonieri, nu-i așa? a spus, scoțând pachetul de țigări.
Am clătinat din cap.
- Ești sigur? E o zi demențială pentru un obicei care zice-se scurtează viața, a adăugat ea.
Pe vremuri, de fiecare dată când mă uitam la locul ăsta de parcare, era de obicei gol, cu excepția unui rând modest de mașini care aparțineau profesorilr. Privindu-l acum, am văzut un Mercedes învârtindu-se ușurel pe asfalt. Lung și argintiu, cu ferestre negre, s-a oprit la douăzeci de metri de noi.
Niște oameni solizi în costume negre au coborât din față. S-au grăbit să deschidă ușile din spate.
Într-o fulgerare de picioare albe, lungi, și păr blond, a coborât Dana. Își pusese pe ea o rochie de culoare închisă și, nu puteam nega, arăta la fel de bine ca întotdeauna. Pe cealaltă parte a mașinii a apărut tatăl ei. Și el arăta extraordinar. Atotputernic și atotștiutor. A luat-o de mână și, flancați în față și în spate de bodyguarzi, au intrat în sala de gimnastică.
- Ia te uită, fosta ta prietenă, a spus Mack. Probabil că am judecat-o greșit, căci iată că a venit în sprijinul tău și al fratelui tău.
Capitolul 60
Marci și-a stins țigara și i-am urmat pe Neubaueri cu bodyguarzi cu tot înapoi în sala de gimnastică. Judecătorul Lillian încerca să facă ordine în sală. A lovit cu ciocănelul de câteva ori și localnicii din Montauk au pus capăt discuțiilor lor amare și și-au târșâit picioarele până la scaunele lor de metal.
Tocmai se așezau când Montrose a chemat-o pe Dana Neubauer în boxa martorilor. Mi s-a strâns stomacul.
- Dumnezeule mare, a bolborosit Mack. Ce are de spus?
Dana s-a îndreptat solemnă spre boxă. După cum am mai spus, era foarte atrăgătoare. Acum îmi dau seama că arăta și foarte cu dare de mână, serioasă și complet credibilă.
- L-ai cunoscut pe decedat, Peter Mullen? a întrebat Montrose.
- Da, chiar foarte bine..
- De cât timp?
- Vin aici în fiecare vară de 21 de ani. L-am cunoscut pe Peter și pe restul familiei lui mai demult.
- Îmi pare rău că trebuie să te întreb asta, Dana, dar ai fost vreodată implicată într-o relație intimă cu Peter Mullen.
Dana a dat din cap.
- Da.
S-a auzit un murmur, dar sala se gândea încă la celelalte mărturii. Știam deja despre Peter și Dana, dar mă scotea din minți s-o aud în plin proces.
- Cât timp a durat relația? a întrebat el.
- Aproape șase luni, a spus Dana, răsucindu-se în scaunul devenit inconfortabil.
Montrose a oftat, ca și cum și lui îi era la fel de greu ca și Danei.
- Erați împreună când a murit?
„O, Doamne, mă gândeam, e din ce în ce mai urât.”
- Tocmai ne despărțiserăm, a spus Dana, privind în direcția mea.
Știam că mințea. Cel puțin, așa credeam. Dar când am încercat să-i prind privirea, se uită înapoi la Montrose.
- Când v-ați despărțit, mai exact? a întrebat el. Știu cât de greu trebuie să-ți fie.
- În seara aceea, a spus Dana cu un suspin dramatic, în seara cu petrecerea.
- Ce femeie minunată ai acolo, Jack, a spus Mack, fără să-mi arunce măcar o privire.
Dana s-a uitat la mine temătoare și a început să plângă încetișor. I-am întors privirea îngrozit. Cine era femeia asta din boxă? Era oare vreun dram de adevăr în spusele ei?
- Peter a primit vestea despărțirii destul de rău, a rezumat ea. Parcă o luase razna. A spart o veioză, a dărâmat un scaun și s-a repezit afară. Mi-a telefonat o oră mai târziu și mi-a spus că fac o mare greșeală, că noi doi eram făcuți unul pentru celălalt. Știam că era supărat, dar nicio clipă nu m-am gândit că va face ceva necugetat. Niciunul dintre cei care l-au cunoscut nu s-ar fi gândit la una ca asta. Se purta mereu ca și cum nimic nu l-ar doborî. Evident, m-am înșelat. Îmi pare așa de rău pentru ce s-a întâmplat.
Apoi Dana și-a lăsat capul în mâini și a început să plângă cu sughițuri.
- Bravo! a strigat Gidley din spate. Bravissimo!
Apoi a sărit în picioare și a început să aplaude frenetic jocul Danei demn de o mare actriță.
Capitolul 61
Odată, un bun prieten de-al meu a petrecut o vară ca stagiar la un post de televiziune de știri din New York. Șeful echipei îl plăcea și i-a destăinuit la o bere secretul succesului în direct:
- Totul în afacerea asta este sinceritatea. Odată ce ai învățat să te prefaci sincer, restul e foarte ușor.
Barry Neubauer a fost următorul martor. Specialitatea lui Neubauer nu era fabricarea empatiei, ci protecția propriului statut. Fiecare detaliu sub care se prezenta, de la croiala costumului gri și srâșnitul maxilarului, până la părul lui grizonat întărea mesajul că acolo se afla un bărbat căruia trebuia să i te subordonezi.
- Domnule Neubauer, a început Nadia Alper, după spusele unui barman care aranja barul dumneavoastră acasă în după-amiaza de dinaintea petrecerii, dumneavoastră și doamna Neubauer v-ați angajat atunci într-o dispută lungă și nu tocmai elegantă. Ne puteți spune care a fost motivul acestei dispute?
- Îmi amintesc într-adevăr de o ciorovăială, a spus Neubauer, ridicând din umeri, dar nu cred să fi fost o dispută serioasă. Drept urmare, nici nu-mi aduc bine aminte despre ce era vorba. Probabil din cauza agitației de dinainte de petrecere. Bănuiesc că barmanul în chestiune nu știe ce înseamnă să fii căsătorit de douăzeci și șase de ani.
- V-ar reveni memoria, domnule Neubauer, dacă v-aș spune că același barman v-a auzit pronunțând numele Peter Mullen de câteva ori în cursul disputei, însoțit de multe ori de un cuvânt obscen?
Neubauer s-a încruntat, încercând să-și aducă aminte incidentul.
- Nu, îmi pare rău. Nu-mi pot imagina nicio situație în care numele lui să apară în vreo dispută dintre mine și Campion. Peter Mullen a fost un prieten al familiei de când mă știu. Privim moartea lui, oricare ar fi fost circumstanțele, ca pe un fapt extrem de tragic. Am transmis condoleanțele noastre familiei îndoliate. L-am vizitat pe fratele lui mai mare, Jack, la firma de avocatură unde a lucrat și am vorbit cu el pe îndelete.
Ca martor, Neubauer avea ceea ce poate fi descris drept postura perfectă. Poziție dreaptă, privire directă, voce profundă și un discurs rațional, toate combinate astfel încât să creeze senzația unei credibilități absolute. Să judeci ce spunea ca nefiind adevărat părea cinic și conspirativ.
Alper a insistat. Spre meritul ei, nu părea intimidată de el.
- Ați putea să ne spuneți cu ce v-ați îndeletnicit în ziua morții lui Peter Mullen?
- Am rezolvat niște treburi dimineața, apoi am jucat golf pe rupte la Maidstone toată după-amiaza. Apoi eu și Campion ne-am pregătit pentru petrecere.
- Ne puteți spune ce făceați pe la ora zece și jumătate în acea seară, ora la care a murit Peter Mullen?
- Eram în biroul meu de la etaj și vorbeam la telefon, a spus Neubauer fără nicio urmă de ezitare. Asta îmi amintesc perfect.
Nadia Alper a clătinat din cap a surpriză. Așa am făcut și eu și Mack.
- Există vreun motiv pentru care vă amintiți atât de bine un telefon, dar nu și disputa cu soția?
Nimic nu părea să-l atingă pe Barry Neubauer.
- În primul rând, a fost un telefon care a durat foarte mult timp, un pic mai mult de o oră. Îmi amintesc chiar că mă simțeam un pic vinovat că-mi neglijez musafirii.
- Pentru că e o ființă căreia îi pasă, a spus Mack printre buze.
- Aveți dovada că această convorbire telefonică a existat?
- Da, am adus cu mine o copie a facturii telefonice. Arată o convorbire de 74 de minute, de la ora 10,03 până la 11,17 minute seara.
Neubauer i-a dat factura lui Alper.
- Ne puteți spune cu cine vorbeați, domnule Neubauer? a întrebat Alper.
Neubauer a ezitat puțin și imediat Montrose a început să latre.
- Obiecție.
Cei doi avocați și-au întreptat privirile spre Lillian.
- Se respinge, a spus judecătorul. Vă rog să răspundeți la întrebare.
- Robert Crassweller Junior, spuse Neubauer.
Urma unui zâmbet i-a străbătut fața.
- Procurorul general al Statelor Unite, a adăugat.
Acest răspuns epuiză și ultima picătură de energie și de tensiune din sală. Câți se ridicară și părăsiră încăperea, ca și cum ancheta era un joc pe o insulă care tocmai se scufundase.
Barry Neubauer trecea neatent în revistă auditoriul. Când a ajuns la mine, mi-a oferit un zâmbet leneș. Ora dedicată amatorilor s-a încheiat, băieți.
După ale câteva întrebări, Nadia Alper l-a lăsat să plece pe Neubauer. Apoi avocații au informat Curtea că prezentaseră toată lista de martori.
Judecătorul Lillian și-a aranjat ritualic cutele robei înainte de a se adresa Curții.
- În mod normal, a spus Lillian, aș amâna decizia până mâine-dimineață. În acest caz însă, nu găsesc nimic care să necesite timp de gândire. Concluzia acestei anchete este că pe data de 29 mai, Peter Mullen s-a înecat ca urmare a unui accident sau a unei sinucideri. Această anchetă judecătorească este încheiată, iar Curtea se retrage.
Capitolul 62
Curtea s-a retras în jurul orei 16,40. Când am ajuns la Shagwong era 17. M-am așezat pe un scaun în fundul barului și l-am rugat pe Mike să-mi toarne șase pahare de Jameson.
Fără să se mire, a luat niște pahare și, cu o precizie îndelung șlefuită, le-a aliniat și le-a umplut.
- Fac eu cinste, a spus.
- Aș fi cerut șapte dacă știam, i-am răspuns.
Am zâmbit pentru prima dată în ziua aceea.
Mike mai aduse un pahar pe care-l umplu.
- Glumeam.
- Știu.
În timp ce Mike turna în pahare doctoria irlandeză, mi-am amintit micul zâmbet îngâmfat pe care Montrose mi-l fluturase la ieșirea din sala de judecată. Era mai mult silă decât bucurie. De ce, părea că întreabă, eram singurul din sală care nu putea înțelege că justiția nu e nici mister, nici aruncare de zaruri, ci o chestie care se cumpără?
Pentru următoarele două ore am muncit îndelung de la un capăt al altul al mesei. Am dat pe gât câte un pahar pentru fiecare martor cumpărat. Am ridicat un pahar pentru Tricia Powell, fără îndoială Angajatul Lunii la Mayflower, altul pentru bunul doctor Jacobson, magicianul legist din Los Angeles. Sau cum îl descria Mack, „o curvă cu acreditare”.
Fosta mea drăguță, Dana, a bifat două pahare de Jameson. Primul pentru că a venit hăt din Europa numai pentru că îi era dor de mine. Al doilea pentru interpretarea ei demnă de Oscar din acea după-amiază.
Nerecunoscând aproape pe nimeni în jur, am sorbit și am fiert până când furia acumulată a izbucnit. Cred că asta s-a întâmplat pe undeva pe la al doilea pahar dedicat Danei și al patrulea dat pe gât în patruzeci de minute.
Cu toate că nu eram chiar cel mai de încredere martor al acelor momente, îmi aduc aminte cum Fenton și Hank au venit și cum m-au luat după umeri, dar simțind că nu era momentul îmbrățișării de grup m-au lăsat să-mi administrez singur medicamentul. Încercau și ei cum puteau mai bine să facă exact ce trebuie.
Când m-am gândit la numărul de pahare, aveam în minte și unul pentru Jane Davis, dar când a venit rândul ei mă simțeam mai degrabă îngrijorat pentru ea decât furios. Întorcându-mă de la toaletă, m-am oprit la telefonul din bar și i-am lăsat un mesaj destul de incoerent pe robot.
- Nu e vina ta Jane, am strigat ca să acopăr zgomotul de fond, ci a mea. N-ar fi trebuit niciodată să te implic în rahatul ăsta.
Atunci l-am văzut pe nimeni altul decât pe Frank Volpi. Stătea în spatele meu așteptând să termin de vorbit la telefon.
- Felicitări, boule, a spus.
Apoi a rânjit și a plecat înainte să pot da pe gât un pahar.
Înapoi la bar, am închinat pentru Frank. Fusese acolo de la început, și jucase comedia fără greșeală.
- Volpi, am spus, și am ras o dușcă.
Numărul șase era pentru însuși Barry Neubauer. Râul de whisky îmi mângâiase coarda poetică și am născocit un cuplet cu această ocazie.
- Neubauer Barry, secătura serii.
După ultimul toast, nu mai puteam să merg drept. Ca s-o zic p-aia dreaptă, toată încăperea se învârtea cu mine. Am tratat problema cu două beri. Cui pe cui se scoate.
Apoi am încercat de câteva ori să-i las lui Mike un bacșiș de patruzeci de dolari. Mi l-a tot vârât înapoi în buzunarul de la cămașă până când, într-un sfârșit, m-am rostogolit afară pe ușa barului.
Două străzi mai încolo, m-am oprit la un telefon public și am sunat-o pe Jane din nou. Privirea aia terifiată a ei nu-mi ieșea din cap. Plănuiam să las o versiune ceva mai inteligibilă a primului meu mesaj când mi-a răspuns.
- E în regulă Jane, am spus.
- Nu, nu e deloc în regulă. Of, Doamne, Jack. Îmi pare rău. M-au căutat acasă.
- N-ar fi fost oricum un verdict diferit.
- Și ce!
Era isterică.
- Jane, trebuie să-mi juri că n-ai să faci nimic periculos.
- Fii pe pace. Dar există un lucru pe care trebuie să ți-l spun. Nu ți-am spus înainte, pentru că nu vedeam ce rost ar avea. Când i-am făcut testele alea lui Peter, am făcut de asemenea și analize de sânge. Jack, fratele tău era infectat cu HIV.
Capitolul 63
Plimbarea de trei kilometri și briza oceanului mi-au prins bine. Când am trecut de parcarea dinspre plaja Ditch Plains și am traversat pajiștea jilavă din fața casei, eram aproape treaz.
Am văzut ceva pentru care voi fi veșnic recunoscător.
Stând pe verandă cu spatele la intrare, într-unul dintre puloverele mele vechi se afla Pauline.
Era aproape 22,30. Strada și peluza erau acoperite de un strat subțire de brumă.
- Ești o binecuvântare pentru doi ochi obosiți, Pauline.
- Și tu, Jack. Am fost și eu în sala de sport azi. Apoi am condus prin oraș. Apoi m-am întors aici. Nebunie curată, nu? Nu încerca să negi.
- Ai făcut ceva teribil care l-a determinat pe Mack să te dea afară din casă?
- Nu.
- Voiai doar să iei o gură de aer?
- Nu.
- Măcar sunt pe aproape?
- Nu.
În general, prea multe nu-uri nu-s bune, dar astea erau pe atât de bune pe cât pot fi nu-urile. M-am așezat pe dalele de piatră și m-am sprijinit de ușa roșie de lemn a casei noastre. I-am atins brațul Paulinei. Am simțit o furnicătură. Mi-a luat mâna într-a ei, și mi s-a uscat gura.
- Dar când am vorbit cu Macklin, ceva mi-a apărut foarte clar, a șoptit ea.
- Ce anume, Pauline? am șoptit la rândul meu.
- Cât de mult țin la tine.
Am privit-o din nou și am făcut ceea ce probabil voiam să fac de mult timp. Am sărutat-o ușor pe gură. Buzele îi erau moi și se mulau perfect pe ale mele. Am rămas așa un dulce moment apoi ne-am retras privindu-ne.
- A meritat așteptarea, am spus.
- N-ar fi trebuit să aștepți, Jack.
- Promit că n-o să mai aștept așa de mult pentru următorul.
Am început să ne sărutăm iarăși și nu ne-am mai oprit.
- Ești un om bun. Și foarte plăcut, spuse Pauline în timp ce ne îmbrățișam pe peluza din fața casei.
- Să nu mi-o iei în nume de rău.
- N-am s-o fac.
Mi-a arătat o pătură pe care o luase cu ea din casă.
- Hai să mergem pe plajă, Jack. Mai e ceva ce vreau să fac cu tine, și asta tot de mult timp.
PARTEA A PATRA
ABSOLVENTUL
Capitolul 64
Soarele împrăștiindu-și razele peste Queens și East River poate că nu crează aceeași simfonie ca răsăritul lui din Atlantic, dar nici imaginea asta nu este de lepădat. Nici faptul că am reușit să mă apropii și să-mi strecor brațul în jurul Paulinei care dormea liniștită alături de mine nu era.
Mă gândisem eu că ne-ar sta bine împreună, dar habar n-aveam că ne putea fi atât de bine. Pentru prima oară în viață eram îndrăgostit.
La sfârșitul verii, l-am abadonat pe Mack în Montauk și m-am mutat cu Pauline pe B. Street. În fiecare zi a următoarelor cinci luni am luat metroul spre centrul Manhattanului ca să îndeplinesc condițiile de obținere a unei diplome la Facultatea de Drept Columbia.
Cu toate că vara aceea îmi domolise entuziasmul pentru practicarea avocaturii, nu făceam o treabă de mântuială. Mânat de furie și dezgust la fel cum alți colegi de-ai mei erau motivați de ambiție, am muncit mai mult decât niciodată. Ancheta judecătorească îmi dezvoltase în mod pervers o înclinație către litigii și am studiat Tehnici de pledoarie de Thomas Mauet ca și cum ar fi fost Biblia. Am făcut la fel cu Drept Constituțional și Cazuri și probe ca dovezi.
Am muncit atât de mult și la celelalte lucrări de la cursuri, încât, atunci când s-au afișat notele finale, am aflat că absolvisem al treilea din grupa mea.
Cu toate că perspectivele de obținere a unei slujbe erau incerte, m-am gândit că meritam o pauză. Așa că, în timp ce alți studenți în anul trei se băteau pentru poziții de asociați la firme de avocatură de prestigiu, eu mă bucuram de viață la East Village.
Starea mea de spirit întoarsă pe dos a fost echilibrată de un e-mail primit de la Huntsville, Texas.
Mudman se hotărâse să dea curs ofertei mele de a menține legătura. Îmi trimise vești crunte, cum că premisele analizelor AND în vederea unei rejudecări erau minime. Nimic însă din ce-mi spusese nu mă pregătise pentru conținutul celei de-a doua misive primite de la el.
Tocmai se stabilise data execuției.
Capitolul 65
Prima oară când l-am văzut pe Mudman, era într-o dimineață amarnic de friguroasă de februarie. Era cu puțin timp înainte să fie condamnat la moarte de statul Texas. Eram despărțiți de geamul de pexiglas care separa camera de unde puteai privi camera unde urma să fie executat.
Eu și Pauline zburaserăm cu avionul la Dallas în dimineața de dinainte și închiriasem o mașină cu care am ajuns în Huntsville după o călătorie de trei ore.
În ultimul minut, funcționarii închisorii au revocat permisiunea vizitelor private. Din vreme ce eram pe lista de vizitatori privați ai lui Mudman, ne era permis să asistăm la execuție.
Împreună cu sora uneia dintre bunicile lui Mudman și cu un și mai vârstnic reporter care stăteau lângă noi pe o banchetă cu trei scânduri, l-am văzut pe Mudman când a fost adus în scaunul lui cu rotile în camera de execuție, cu câteva minute înainte de ora opt dimineața.
Mudman stătuse în secția închisorii rezervate pentru condamnații la moarte douăzeci de ani. O viață de om.
Ultima fotografie pe care am văzut-o cu el, fost angajat la un bar, însărcinat cu înlăturarea scandalagiilor, data de aproape 21 de ani deja, și chiar dacă încă era un bărbat masiv, arăta îmbătrânit înainte de vreme. Părul și barba îi încărunțiseră. O artrită degenerativă care-i atacase șoldurile îl imobilizase într-un scaun cu rotile în urmă cu trei ani.
La sosirea custodelui și a preotului, un supraveghetor i-a pus lui Mudman niște ochelari pentru citit. Apoi gardianul a ridicat o bucată de hârtie la nivelul pieptului lui. Cu toate că era sedat, a început să citească:
- Această închisoare precum și guvernul care mă reprezintă, a rostit cu o voce surprinzător de exaltată, mi-au luat deja cei mai frumoși ani din viață. În această dimineață îmi vor lua și ceea ce mi-a mai rămas. Vor comite o crimă. Dumnezeu să aibă milă de sufletele lor.
Și-a întors capul și m-a văzut în rândul din față. Mi-a trimis un zâmbet recunoscător de o blândețe care m-a mișcat profund. A trebuit să-mi înghit un suspin, moment în care Pauline m-a luat de braț.
Următoarele minute au fost de coșmar. În vreme ce rafale reci de ploaie bombardau acoperișul, preotul a început să cânte Psalmul 23. Apoi gardienii l-au săltat pe Mudman din scaun pe brancardă.
Fragilitatea lui de om cărunt, scaunul cu rotile al închisorii și blândețea exersată a gardienilor creau impresia înșelătoare că eram martorii unei proceduri medicale care avea să însănătoșească un om bolnav.
Această impresie a fost întărită de apariția unui infirmier care a pus un manșon alb în jurul brațului viguros al lui Mudman. A găsit vena, a curățat cu un tampon, apoi a injectat intravenos.
Când custodele, un om cu o alură surprinzător de blândă, trecut de cincizeci de ani, a văzut că injecția a fost făcută, a ridicat brațul drept. Asta semnala administrarea primei doze de otravă.
Treizeci de secunde mai târziu, a ridicat din nou brațul, ordonând administrarea clorurii care urma să-i curme viața lui Mudman.
Pe toată durata procesului, ochii lui Mudman au rămas fixați asupra mea. În ultima lui scrisoare, m-a rugat să-i fiu martor la execuție. Mă voia acolo ca să poată privi într-o pereche de ochi care-l știau nevinovat. Am făcut tot ce mi-a stat în putință să fiu demn de privirea lui oțelită.
În ultimul lui minut de viață, Mudman a încercat să cânte începutul unui vechi cântec semnat Allman Brothers, care-i plăcuse încă de pe vremea când era copil:
Să mergem la țară, iubito,
Vrei să mergem la țară?
Cumva, reuși să-l fredoneze.
În cele din urmă, clorura l-a doborât. Expira aerul din plămânii lui uriași atât de violent, ca și cum ar fi primit un pumn. S-a aplecat în față atât de mult, încât ochelarii i-au căzut pe podea.
Medicul închisorii l-a declarat mort prin execuție ordonată de stat la ora 8,17 a.m.
Eu și Pauline am părăsit închisoarea în tăcere. Mă simțeam găunos și lipsit de valoarea. Eram într-o stare aproape la fel de jalnică ca în noaptea în care l-am văzut pe Peter pe plajă. Simțeam că i-am dezamăgit pe amândoi.
- Omul ăsta era nevinovat, i-am spus Paulinei mergând înapoi cu mașina spre Dallas. Iar Barry Neubauer este un criminal. Trebuie să-l înfundăm cumva pe nenorocit. O doză de clorură i-ar prinde bine.
S-a apropiat de mine și mi-a luat mâna într-a ei cu blândețe. Apoi a început să cânte foarte încet:
Să mergem la țară, iubito,
Vrei să mergem la țară?
Capitolul 66
Într-o dimineață de marți, la începutul lunii mai am căzut în aceeași rutină contemplativă pe care o cizelam încă de la întoarcerea din Texas.
Am ieșit să cumpăr ziarele, am făcut niște cafea pentru Pauline și am îmbrățișat-o înainte să plece la noua ei slujbă la mica firmă de avocatură MacMilan&Hart. Apoi, după douăzeci de minute de flotări, am ieșit afară.
Mai întâi m-am întâlnit cu Philip K, fost redactor-șef la o revistă. Fost dependent de heroină în cură de dezintoxicare și tratament ambulatoriu cu metadonă, Philip avea o mică afacere cu cărți vechi. Estet și snob, Philip vindea numai cărți pe care le considera demne de a fi citite. În multe dimineți nu găseai pe masă mai mult de trei, patru volume ferfeniță.
În acea dimineață, Philip făcea reclamă unui volum broșat, pătat de cafea, numit Câinii nopții. I-am dat pe el cât cerea și l-am băgat în buzunarul din spate oprindu-mă într-un restaurant pe Second Avenue, unde am început să-l citesc stând la o tejghea în fața unei cafele și a unei pâinițe nedospite.
Îmi plăceau barurile autohtone întunecoase ale căror tonomate muzicale erau burdușite cu piese pe care nu le mai auzisem niciodată. Și lui Mack îi plăceau și, din când în când, lua autobuzul și ne însoțea într-un tur al barurilor locale.
Macklin era în pas cu moda, și părea să se simtă mai mult decât mine acasă în Village. Cu pălăria fetru șic, aidoma celei purtate de Indiana Jones, pe care i-o cumpărasem, arăta ca Henry Miller revenit din morți pentru un ultim chef boem.
Mai nou, îmi cumpăram haine de la second-hand. În acea dimineață, nimic din ce purtam nu costa mai mult de șase dolari, așa că, după micul dejun și 50 de pagini din ultima achiziție de la Philip, m-am decis să-mi pierd timpul pe la magazinul de haine retro al lui Ferdi de pe Seventh, unde-mi făcusem unele dintre cele mai inspirate cumpărături.
Mă fâțâiam printre rafturile cu tricouri când un tip micuț cu părul scurt și țăcălie, ambele vospite blond, a intrat în magazin.
L-am privit răscolind printre niște cosume vechi. M-a făcut să-mi fie dor de Sammy. Era cam de aceeași înălțime și avea aceeași construcție. Avea până și aceeași alură obraznică.
Asemănarea era atât de izbitoare, încât am început să mă întreb dacă nu aveam toți câte o clonă umblând pe străzi în varii orașe din întreaga lume.
Tipul mic și slăbănog mi-a simțit probabil privirea ațintită asupra lui pentru că s-a întors să mă înfrunte.
Tocmai schițam o scuză când uimirea îl făcu să tresară și să se dea câțiva pași înapoi.
- Sammy!
Mi-a tras un pumn și m-am trezit pe podea, cu ochii la tivurile descusute ale unor tricouri ponosite.
Capitolul 67
Sammy era în viață? Nu era posibil. Pe naiba nu se putea, chiar era!
M-am ridicat la fel de repede cum căzusem. Am ieșit în fugă din magazin și l-am văzut sprintând spre vest, pe Seventh. A luat-o spre sud pe First și a dispărut. Fugea de parcă ar fi văzut o fantomă. Eu, la fel.
În colț, se afla un bar pentru homosexuali, fereastra din față tăinuind ce se întâmpla înăuntru cu ajutorul unor perdele de roșu-închis. Când am deschis ușa, lumina din stradă îl surprinse pe Sammy tulind-o prin spatele barului.
- Sammy, oprește-te! am țipat. Trebuie să-ți vorbesc.
L-am urmat prin întuneric până aproape m-am ciocnit de un barman masiv care sărise cu agilitate din spatele barului. Îmi bloca trecerea.
- Încerc doar să vorbesc cu un vechi prieten pe care-l credeam mort.
- Nu asta vrem cu toții, drăguță? mi-a tăiat-o el. Dar câteodată trebuie să ne mulțumim și cu un refuz.
M-am întors și am dat de ușa de la intrare. Sammy traversa First Street, spre sud. Șocul pe care l-am simțit când l-am văzut prima dată se transforma în furie.
Am luat-o repede după el. Când i-am văzut din nou ceafa albă, încetinise viteza și avea un mers vioi.
Abia am reușit să nu-l pierd din vedere în timp ce o lua pe Sixth Streer.
Sammy se îndrepta spre caniocnul de pe Fourth Street, capul lui alb legănându-se prin roiul de albine lucrătoare în comețul pe internet, lăsate libere pentru prânz.
De fiecare dată când privea peste umăr, mă făceam că-mi leg șiretul sau intram în vreun magazin.
Certitudinea că Sammy era în viață începea să dea naștere unor întrebări. Ce se întâmplase în casa lui în acea noapte? Cine murise în incendiu? De ce fugise Sammy? Și ce naiba făcea în New York?
La intersecția dintre Eight și Eighteen Street, aproape de Covenant House, s-au interpus între noi niște cărăuși care livrau un set de canapele Art Deco.
Până să fac eu vreo manevră, Sammy se făcuse nevăzut pentru a doua oară.
Capitolul 68
După ce părăsi Union Square, Sammy aruncă o privire înapoi și-l reperă pe Jack la o stradă în spatele lui, lângă City Bakery.
Fără a grăbi pasul, o luă spre vest. Exact înainte de a o coti pe Seventh, se ascunse sub o scară joasă de ciment și așteptă ca vechiul lui amic să treacă de el.
Odată ce Jack traversă strada, Sammy o luă la fugă spre centru. Parcurse vreo cinci străzi fără să se uite înapoi. Apoi o luă spre vest pentru ultima oară. La capătul următoarei intersecții, se afla un mic parc. Dibui o bancă într-un colț și se lipi de ea.
Timp de o oră stătu în umbră la fel de invizibil ca un vagabond.
„Care sunt șansele, se gândi Sammy, să-l văd pe Jack scotocind printre rafturile unui magazin de haine purtate în East Village? Sau să dau peste el într-un bar gay?”
Ei bine, viața era plină de surprize și ghici? Majoritatea erau de rahar. Ar trebui să fie mai cu băgare de seamă. În ultima vreme avusese sentimentul că era urmărit.
Își odihni picioarele preț de două ture făcute de bone. Apoi ieși din parc și merse pe Tenth, pe trotuare pline de frunze și clădiri în care se țineau seminarii.
Rătăci în umbra unui depou de tren, unde chiar și după-amiaza devreme travestiți cu picioare lungi și umeri largi ieșeau la agățat.
Ajuns pe Eighteen Street, coti spre est, trecu de garajele de taxiuri și câteva minute mai târziu intră în propria locuință. Avea un apartament subînchiriat într-un asamblu de locuințe din Chelsea și era singurul alb de pe acolo.
Luă ascensorul gol până la etajul douăzeci și patru gândindu-se la întâlnirea întâmplătoarea cu Jack Mullen. Doamne! Poate era un semn să părăsească orașul, să se mute la South Beach.
Ieși din lift la etajul douăzeci și patru, același număr de ani, avându-l și el pentru încă trei zile, și merse până la capătul unui culoar nesfârșit, singurul lucru din clădire care-i dădea fiori.
În momentul în care vârî cheia în broască, doi bărbați se iviră din spațiul destinat ghenei. Îl recunoscu pe Frank Volpi.
- Vai, Doamne, Frank, ai nevoie de o tunsoare.
Volpi îl împinse cu fața în ușă și celălalt nenorocit îl lovi în coaste. Partenerul lui Volpi era unul dintre ticăloșii care-l omorâseră pe Peter.
Brusc, realiză că nu avea să ajungă să trăiască în South Beach.
Poate de aceea se hotărî să nu le spună nimic.
În următoarea oră, Volpi și tipul care-l însoțea îl ciomăgiră pe rând, și se pricepeau de minune la această operațiune.
Dar Sammy se ținu de cuvânt. Poate din respect pentru Peter, sau chiar pentru Jack, abia dacă scoase vreun sunet.
Nici când l-au băgat cu capul în veceu. Nici când i-au gătit mâna în flăcările aragazului. Nici când l-au dus în balconul de ciment lucitor cu vedere spre Eighteen Streer.
Și l-au aruncat de acolo.
Capitolul 69
La o jumătate de oră după ce l-am pierdut pe Sammy încă rătăceam, amețit, prin Chelsea. Într-un final, m-am prăbușit într-un separeu dintr-o cafenea de pe Ninth Street. M-am simțit dator să-i mulțumesc lui Dumnezeu. Trecuse ceva timp de când cineva pe care-l consideram mort se dovedea a trăi.
După cafea, m-am întors la Ferdi. Poate Sammy mai cumpărase haine de-acolo. Poate a folosit o carte de credit sau a lăsat vreun număr de telefon. Puțin probabil, dar era singura chestie la care puteam spera, și pe deasupra simțeam nevoia să mă deplasez.
La colțul cu Eighteen Street, o tânără mamă ședea pe un vas lat de ciment pentru plante. Imita triluri de păsări săltându-și bebelușul deasupra capului.
Pentru o secundă, întruchipa extazul Fecioarei cu copilul. Imediat, mama țipă uitându-se la cer, și-a apucat copilul și a alergat ca din calea unui pericol mortal.
Am privit în sus.
La început, am crezut că o mare pungă de plastic de gunoi, neagră, fusese aruncată de la balconul unui etaj superior. În plină cădere, am distins brațe și picioare fluturând ca o morșică și o fulgerare de carne. Cred că am înțeles că era vorba de Sammy încă înaiinte de a lovi trotuarul.
Oribilul, jilavul bum al impactului i-a împietrit pe trecători. Preț de câteva bătăi de inimă, Chelsea a fost mai tăcută decât fusese vreodată într-o după-amiază însorită de weekend.
Un Lexus alb parcat în apropiere și-a aprins farurile a panică, iar imediat după aceea alarma pentru hoți a început să urle.
Un puști din vecini a venit pedalând pe o bicicletă BMX strălucitoare, s-a holbat la străinul mototolit și la pata roșie care înflorea sub el după care s-a îndepărtat rapid.
M-am apropiat și un minut am fost singur cu el. Numele din carnetul de șofer din portofelul lui era Vincenzo Nicolo. Dar era Sammy. Vânătăile de pe brațe și fața lui arătau la fel de rău ca cele de pe cadavrul lui Peter. Pe mâini avea arsuri proaspete.
- Îmi pare rău, am șoptit.
Un minut mai târziu, eram singur în mijlocul unui cerc de curioși. După cinci minute mai rămăseseră trei. Când am auzit țiuitul sirenei mașinii de poliție apropiindu-se, m-am strecurat prin mulțime și m-am îndepărtat.
Capitolul 70
O oră mai târziu, picioarele mele s-au oprit în sfârșit din tremurat. Mă aflam la colțul unei clădiri dezafectate cu lacătul pus de pe D Avenue. Am tras prelata de pe motocicletă.
Chiar dacă nu mai fusese atinsă de două luni, a pornit de îndată. Am ambalat motorul, am trecut în viteză de Parcul Național și am lăsat în urmă orașul. Îl vedeam pe Sammy căzând întruna, ca și cum stătuse în aer minute întregi. Imaginea lui nu voia să mă părăsească.
M-am oprit undeva pe drum ca s-o sun pe Isabel Giamalva. I-am spus că s-ar putea să trec pe la ea, iar Isabel mi-a răspuns:
- Cum să nu, a trecut ceva timp, Jack.
Trei ore mai târziu, băteam la ușa casei din modesta ei fermă, la o stradă depărtare de artera principală din Montauk. Mama lui Sammy încă purta pantalonii mărinărești negri și jacheta de serviciu, pentru că abia ieșise din tura de la Gordon, în Amagansett. Am încercat să mă prefac că eram numai într-o vizită de curtoazie, dar nu reușeam să mă amăgesc singur.
- Bacșișuri grase azi? am întrebat, forțându-mă s-o privesc pe Isabel în ochi.
- Ei, știi cum e, a răspuns ea.
Isabel era brunetă, un pic rotunjoară, dar minionă. Fusese mereu cu noi - cu Peter, cu Sammy și cu mine.
- Oamenii vin mai devreme pe an ce treze. Dacă nu erau șalurile de cașmir, puteai să juri că-i o sâmbătă de august. Deci cine-i această Pauline, pe care Mack nu prididește s-o slăvească de câte ori are ocazia?
- Presupun că are în vedere o nouă generație de Mulleni, cu toate că te-ai gândit că ai văzut destule până acum. Am s-o aduc să o cunoști, odată. Și tu o s-o placi.
- Ei bine, care-i treaba, Jack? a întrebat ea în sfârșit.
Nu aveam de gând să-i spun Isabelei ce se întâmplase cu fiul ei. Ce rost ar fi avut? Cu actele false ale lui Sammy și un pic de noroc, poate nu avea să afle niciodată. Dar i-am spus că eram convins că cel care l-a omorât pe Peter l-a ucis și pe Sammy. Am întrebat-o dacă vreodată i-a bănuit pe Sammy și pe Peter că sunt implicați în ceva necurat.
- Nu, niciodată, spuse Isabel. Asta face din mine o mamă denaturată? Sammy muncea de când împlinise 16 ani și dintotdeauna a fost un copil tare secretos. M-am gândit că era din cauză că era gay și voia să mă scutească de detalii, detalii pe care nu aș fi vrut să le știu, de altfel. Nu mi-a făcut niciodată cunoștință cu vreunul dintre prietenii lui, Jack. Nici acum nu știu dacă a avut vreodată vreo relație serioasă.
- Dacă a avut, nici eu nu știu, Isabel.
- Ești bine-venit să te uiți prin camera lui, a spus, dar nu prea e mare lucru acolo.
M-a condus la capătulunui mic hol și s-a așezat pe pat, în timp ce eu am căutat prin sertare și pe masa lungă cât era camera.
Sammy nu mai locuia acasă de ani de zile. Singura urmă palpabilă a șederii lui era un vraf de reviste Vogue. În afară de ele se mai aflau niște rămășițe ale unei educații americane de liceu: o veche gramatică franceză și un manual de algebră.
Celelalte cărți erau manuale de fotografie. Înghesuite lângă perete se aflau manuale despre portretistică, tehnici de lumină pentru interior și exterior.
- N-am știut că Sammy cocheta cu fotografia, am spus.
- Da. Nimeni n-a știut, m-a asigurat Isabel. Iată un alt lucru pe care-l ținea pentru el. Dar înainte ca Peter să moară venea aici una sau două nopți pe lună. Lucra toată noaptea.
- Aici? În casa ta?
- A construit o cameră obscură în beci. Acum vreo cinci ani. Am vrut să dau anunț în Star să vând echipamentul, dar îmi vine foarte greu să fac asta.
Capitolul 71
Lumina nu voia să pătrundă în beci. Sărise siguranța. Isabel nu apucase să o înlocuiască. Așa că, înainte să cobor scările de lemn, mi-a dat o lanternă antică. Am plimbat raza ei slabă prin camera mirosind a mucegai.
Am văzut conturul unei vechi lămpi de gaz, o pereche de schiuri de apă din lemn mâncată de carii și o masă de ping-pong nedesfăcută.
În mijlocul acestor resturi numai bune de vândut în fața casei pe nimica toată, am deslușit camera obscură. Se întindea pe jumătate de perete și era încadrată de scânduri înguste și placaj. O ușă rotatică din cauciuc îți permitea să intri și să ieși fără să pătrundă lumina.
Ajuns înăuntru, am luminat suprfața mesei negre, mate. Era acoperită cu tăvițe de plastic unsuroare pentru developat. Am văzut și un aparat de mărit impozant, multietajat.
Lipite de perete se aflau recipientele cu revelator și nu vraf înalt de cutii nedeschise pline cu hârtie de imprimat Kodak de calitate superioară. Din nu știu ce motive, începusem să urăsc Kodakul cam de pe vremea când au început să facă acele calde și lingușitoare reclame TV.
M-am așezat pe singurul scaun existent și am proiectat lumina lămpii pe perete. Era căptușit cu lambriuri ieftine care se deformaseră de la umezeală. Plimbând alene lanterna de-a lungu lambriurilor, am putut vedea că partea de sus din stânga era serios deteriorată și crestată. Probabil fusese smulsă și fixată de nenumărate ori.
M-am lăsat pe spate și m-am uitat sub masă. Mirosul de mucegai era mult mai puternic acolo, iar blugii mei se udaseră de la mâzga formată.
Ținând lanterna într-o mână, am încercat din greu să smulg lambriul cu cealaltă. Nu-mi puteam vârî degetele sub niciunul din capete.
În acest loc fixat cu scoabe și neluminat, și cea mai mică manevră era incomodă. Am pus jos lanterna și, sprijinindu-mă într-o mână, am încercat să scot cheile din buzunarul de la spate cu cealaltă.
Am reușit să scot cheile și am fost în sfârșit capabil să ridic capătul crăpat suficient pentru a putea strecura înăuntru un deget. Cu o smucitură puternică, bucata de lemn a ieșit cu zgomot în afară. A dat la iveală un spațiu mucegăit între temeliile fundației.
Am întins mâna în întuneric și degetele mele au aterizat pe ceva moale și umed. Am tras-o repede înapoi. Poate era un șobolan mort, sau o veveriță. Oricum, ceva foarte scârbos.
Am luminat locul și am reușit să disting ceva alb. Ținându-mi respirația, am vârât din nou mâna.
De data asta, obiectul îmbibat de apă nu mai părea a fi un cadavru în putrefacție, ci mai degrabă o cutie de carton înmuiată. Am apucat-o de un colț și am scos-o cu grijă afară.
Mi-am purtat comoara pe brațe, făcându-mi drum prin întuneric spre locul unde știam că se află masa.
Ridicând încet capacul - era atât de ud, încât m-am temut că se va desprinde - am luminat interiorul cu lanterna și am văzut că era burdușit cu fotografii.
Deasupra era un index de fotografii înțesat cu o grijlă de instantanee micuțe, aproape identice, cam de mărimea a două timbre poștale.
La lumina lanternei, am văzut că în toate pozele era vorba de un cuplu care făcea sex.
Nu o știam pe femeia roșcată, dar nu am avut nicio problemă în a-l recunoaște pe bărbatul din spatele ei.
Era fratele meu.
Capitolul 72
Am urcat scările beciului ca un adolescent speriat ieșind dintr-un magazin, având în mână un Penthouse. Țineam albumul de familie pornografic strâns la subraț. Isabel aștepta la capătul scărilor.
- Ești bine? m-a întrebat, aplecându-se. Arăți ca naiba, Jack.
- E din cauza chimicalelor. Am nevoie doar de o gură de aer proaspăt.
Apoi am adăugat nonșalant:
- Am găsit niște fotografii vechi pe care i le-a făcut Sammy lui Peter. Speram să mă uit pe ele mai îndelete acasă. Mi-au stârnit o grămadă de amintiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu