Casa de pe plajă, James Patterson, Peter de Jonge

.......................................................................
                                     5-7

                 - Bineînțeles, Jack. Păstrează tot ce dorești. Nu trebuie să-mi aduci înapoi nimic. Dar am să țin minte ce ai promis, de-abia aștept să mi-o prezinți pe Pauline.

    Nici nu ieșisem bine de la Isabel, că mi se și făcuse pielea de găină. Eram confuz și copleșit de lucruri pe care nu le înțelegeam. Dar mai ales eram înfricoșat.

    M-am gândit la necunoscutul care a pătruns în casa noastră vara trecută. Am hotărât că cei care i-au purtat sâmbetele lui Sammy căutau de fapt fotografiile. Și erau pregătiți să-l tortureze, să-l omoare chiar pentru a pune mâna pe ele. 

    Am pus grijuliu fotografiile în punga atașată cu o curelușă de rezervorul de benzină al motocicletei.

    Am gonit jumătate de kilometru până în oraș și am sunat-o pe Pauline de la primul telefon public pe care l-am găsit.

    - Pauline, nu te întoarce în apartamentul nostru, i-am spus. Du-te la surorile tale. Sau aiurea. Numai nu te duce acasă!

    După ce am închis, am parcat motocicleta în spate la Shagwong și am parcurs pe jos cele două străzi care mă despărțeau de motelul Memory.

    Am închiriat o cameră în spate, am încuiat ușile de două ori și am tras draperiile. Dacă cei care îl omorâseră pe Sammy mă reperaseră, nu aveam prea mult timp la dispoziție.

    Am început să golesc cutia îmbibată cu apă, poză apoasă după poză. În vârful vrafului se aflau mai multe indexuri aidoma celui pe care l-am văzut în beci.

    Am desprins cel puțin douăzeci ca să ajung în cele din urmă la primul set de fotografii cu dimensiunea 20/25.

    Îl înfățișau pe Peter stând pe marginea patului, schimonosindu-se inconștient în lentila aparatului. O femeie de vreo 40 de ani îl călărea ca un jocheu.

    Am scos toate fotografiile, una după alta, până când fiecare piesă de mobilier, fiecare centimetru al dormitorului cu iz de mucegai fu plin. Fotografiile lucioase, amintind încă de chimicalele procesului de developare, captaseră grupuri de doi, de trei, de patru, una chiar reda sex în cinci. Era vorba de sex normal, raporturi homosexuale și bisexuale.

    Munca lui Sammy nu era lucru de amator. Lumina era bună, focalizarea exactă, unghiurile aparatului clare. După o vreme, nu mai puteam privi nicio fotografie.

    Am sunat-o pe Pauline pe mobil. I-am spus ce am găsit și unde mă aflam.

    A ajuns la miezul nopții și, după o lungă îmbrățișare i-am arătat performanțele lui Sammy și ale lui Peter.

    Când șocul a trecut, ne-am dat seama că aveam probe. Chiar aveam ceva puternic. Ca niște curatori pregătind o expoziție, luam notițe, făceam liste și estimam date.

    Apoi le-am aranjat cronologic. Am început cu Peter arătând nu mai mare de 15 ani și am terminat cu poze care fuseseră făcute cu doar câteva săptămâni înainte să moară.

    În ultimele fotografii, stătea într-un jacuzzi împreună cu un bărbat cărunt și o tânără femeie splendidă în bikini.

    Barry și Dana Neubauer.

    Credeți sau nu, nu fotografia cu Dana și tatăl ei m-a dat peste cap, ci instantaneele cu Peter la 14 și 15 ani. Era în anul doi de liceu când se apucase de chestiile astea.

    În noaptea aceea, regulile s-au schimbat definitiv. L-am sunat mai întâi pe Fenton, apoi pe Hank și pe Marci. La urmă, l-am sunat și pe Mack.

    Douăzeci de minute mai târziu, eram toți adunați în aceeași jerpelită cameră de motel. Înainte ca soarele să apună, nu numai că am jurat să răzbunăm moartea fratelui meu, ci aveam deja o idee despre cum puteam s-o facem,

                                                  PARTEA A CINCEA

                                     ADEVĂRUL ȘI NUMAI ADEVĂRUL

                                                          Capitolul 73

                      Pentru milionarii obișnuiți cu o avere medie din Hampton, începutul unui nou sezon estival în paradis este marcat de un ambuteaj pe Ninety-sixth Street. Pentru cei care ocolesc traficul zburând în avioane și cu elicoptere particulare, vara începe cu petrecerea de la Casa de pe Plajă a familiei Neubauer.

    După spusele amicilor lui Marci și Hank, care făcuseră parte din vasta armată a furnizorilor de servicii, Barry Neubauer îi semnase organizatoarei petrecerii un cec în alb.

    Eu și Paline am cheltuit și noi ceva bani. Ca să aflăm care sunt invitații de anul ăsta, Pauline a luat din nou legătura cu vechiul ei amic cunoscător în ale internetului. El a intrat iar nepoftit în fișierul cu planificarea petrecerii de unde a extras lista invitaților.

    Compararea celor două liste ne-a permis o privire scută asupra diagramei interacțiunii dintre celebritățile la modă.

    În ceea ce mă privea, singurul lucru care conta pentru mine era că fratele meu, Peter Rabbit, nu avea să mai fie în fața casei, parcând mașini.

                                                  Capitolul 74

                      În schimb, Fenton Gidley era acolo.

    Cu o săptămână înainte de petrecere, eram cu Fenton când l-a sunat pe amicul nostru din localitate, Bobby Hatfield. Bobby deținea franciza parcării la petrecerile date de Neubauer de ani buni, așa că atunci când Fenton îi spuse că nu mai prinsese un pește-spadă ca lumea de luni de zile, Bobby îl adăugă cu bucurie pe lista echipei.

    În acea seară caldă, dar ploioasă de sfârșit de mai, Fenton stătea în spatele elegantei prelate cu dungi aurii care fusese repede înălțată pentru a oferi invitaților lui Barry și Campion adăpost de ploaie de la mașină până la ușă.

    Cât despre Fenton, era extrem de prezentabil. Purta pantofii de gală, cea mai bună pereche de blugi, precum și unul din cele două tricouri cu guler pe care le avea. Era de asemenea proaspăt bărbierit, spălat și parfumat. Arăta atât de bine, că eram tentat să-i fac o poză și să i-o trimit mamei lui.
    Pe lângă sfaturi utile pentru meseria de garderobier și valet, i-am oferit lui Fenton manualul începătorului cum să te dai pe lângă cei bogați, ceva pentru care, deși sunt jenat s-o mărturisesc, manifest un talent înnăscut.
    - Nu e musai vorba despre cât de rapid sari să le deschizi ușa sau despre cât de de competent îți îndeplinești îndatoririle de valet, i-am explicat. În general, ultrabogații nu caută o servitute excesivă, nici măcar recunoștință. Asta îi jenează mai degrabă. Ce vor ei, i-am explicat lui Fenton, e ca tu să fii încântat. Vor să vadă că faptul că le periezi hainele de mii de dolari te excită.
    Când Gidley s-a prezentat în fața lui Hatfiel, punctual, la ora 19,15, primul lucru pe care l-a făcut a fost să examineze lista de invitați. Voia să fie sigur că este identică întru totul celei pe care o studiase cu mine și cu Pauline și că nu erau absenți de ultimă oră.
    La 20,05, a început parada Audiurilor, Beemerilor și Mercedesurilor. În decurs de o oră, aproape toți cei 190 de invitați trecuseră de ușile falnice de stejar.
    Printre primii sosiți se număra Patricia Powell. De la mărturia minciunoasă din ancheta judecătorească, cariera ei la Mayflower luase un avânt considerabil. Coborâse dintr-un Mercedes E430 într-o micuță rochie neagră semnată Armani, privise prin Gidley ca și cum ar fi fost un ochi de geam murdar și își făcuse intrarea în pantofi marca Manolo.
    Avocatul lui Neubauer și fostul meu mentor, Bill Montrose, au sosit cu al doilea val de invitați. Când Jaguarul verde-închis al lui Montrose s-a oprit în fața casei, Gidley nu era primul din rândul de valeți, dar și-a croit imediat cale în față.
    După ce i-a dat lui Montrose bonul, a scos mașina de pe șosea și a condus-o pe o pantă fină, către una din cele două porțiuni defrișate luminate de razele lunii care servea drept parcare. A parcat mașina la loc ferit, în colțul îndepărtat.
    Înainte ca el și colegii lui să ia o pauză, Gidley a notat sosirea câtorva bărbați și femei din portofoliul pornografic al lui Sammy. Nu s-a putut abține să nu se gândească că arătau mult mai bine cu hainele pe ei.

                                                   Capitolul 75

                       Sarah Jessica și Matthew așteptau la rând. La fel și Bill, care stătea acasă la Steven, fără Hillary. Richard era și el acolo, fălindu-se cu noul lui copil. Se părea că pruncii sunt din nou cel mai la modă accesoriu estival.
    Pe la unsprezece noaptea, când petrecerea începuse să-și piardă un pic din magie, Bill Montrose a pornit în căutarea gazdelor. O ultimă îmbrățișare cordială (Barry), un sărut dat în fugă (Campion), și și-a anunțat retragerea.
    Și-a făcut loc prin mulțimea sclipitoare spre ușile din dos ale casei. Imediat ce Montrose a ieșit, Fenton a țâșnit de pe bancheta cu structură de oțel de lângă șosea și a desprins din panou cheia cu numărul 115.
    Montrose căuta încă prin buzunare bonul de parcare, când Gidley s-a apropiat de el.
    - Nu vă faceți probleme, domnule, i-a spus. Un Jaguar verse, așa este?
    Montrose i-a făcut cu ochiul.
    - Te pricepi.
    - Încerc, domnule.
    Gidley s-a repezit spre locul unde parcase Jaguarul cu doar câteva ore în urmă. S-a strecurat în spatele volanului din lemn de nuc și a adus mașina de pe terasă în fața casei.
    - Strașnică mașină, i-a spus lui Montrose ieșind din ea, acceptând bacșișul de cinci dolari. Să aveți parte de o noapte excelentă.
    Ușurat să poată părăsi în sfârșit petrecerea, Montrose și-a smuls cravata de mătase de la Hermes. A format apăsat un număr de telefon din mașină. După câteva secunde de țârâit blând, vocea asistentei lui, Laura Richardson, a curs în receptor.
    - Cine este?
    - Laura, eu sunt. Chiar acum plec de la Neubaueri. Crede-mă, n-ai pierdut absolut nimic.
    - Rahat, Monty. Pentru un avocat, minți teribil de prost. Toată lumea era acolo, așa e?
    - Bine, adevărul este că am stat lângă Morgan Freeman.
    - Lasă-mă să ghicesc. Are un metru șaizeci și un miros cel puțin bizar.
    - Un metru șaptezeci și parfumat.
    - Altcineva?
    - Nimeni pe care să-l știi. Ascultă, Laura, nu pot veni la tine astă-seară.
    - Ce surpriză, Monty. Ce mai e de data asta?
    - În termeni de divorț pe cale amiabilă, custodie și altele, nu prea este bine să lipsesc de acasă weekendul ăsta.
    - Vrei să spui că ar fi foarte nasol dacă se află că ți-o tragi cu asistenta ta neagră de trei ani de zile.
    Montrose și-a stăpânit un căscat.
    - Laura, chiar trebuie să purtăm această converație acum?
    - Nu, a zis Richardson. Tu ești șeful.
    - Mersi, i-a întors-o Montrose, pentru că nici nu știi cât de epuizat sunt.
    Când a auzit telefonul trântit, a lovit furios tabloul de bord.
    - Să nu îndrăznești să-mi închizi telefonul! a zbierat. N-am nevoie de tot balamucul ăsta.
    Am luat asta drept o sugestie să dau la o parte pătura care mă acoperea, să mă ridic în fund pe bancheta din spate și să-i apăs țeava unui pistol în ceafă.
    - Am impresia că nu-i o noapte prea reușită pentru tine, Monty, i-am spus când privirile ni s-au întâlnit în oglindă.

                                                        Capitolul 76

                     I-am dat doar câteva secunde lui Montrose ca să-și revină din șoc. Apoi i-am vârât țeava pistolului în ceafă pentru a doua oară. Îmi plăcea.
    - Fă dreapta din nou la stop, i-am ordonat. Fă exact ce-ți spun, Monty.
    A încetinit ca să ia curba și privirile ni s-au întâlnit iar în oglindă. Era uluitor cât de repede reușise să-și șteargă panica de pe figură și să reafișeze masca lui de Om Mare într-o Lume Mare. În 30 de secunde, reușise să se convingă că totul era încă sub control.
    - Realizezi că ceea ce ai făcut tu se numește răpire, sau oricum poate fi prezentată ca atare? Ce dracu crezi că faci, Jack?
    - Fă dreapta, am spus.
    Montrose a cotit ascultător spre Further Lane, luna urmărindu-ne printre crengile atârnânde ale unor ulmi uriași. Paradoxal, încrederea îi creștea. Era ca și cum s-ar fi aflat din nou în biroul lui lung cu ferestre opace și tot ce avea de făcut era să apese pe un buton pentru ca Laura Richardson să vină repede cu cei de la serviciul de pază.
    - Ți-am oferit un birou de unde vedeai jumătate din Manhattan, mi-a reamintit el. Iar tu ți-ai bătut joc de asta cu nerușinare. Nu pricepi nimic, Mullen.
    - Ai perfectă dreptate, Monty. Îmi amintesc foarte bine.
    Am îndepărtat pistolul de ceafa lui, i l-am vârât în ureche și am apăsat pe trăgaci până când s-a auzit un clic.
    - E o amărâtă de armă veche. Dacă aș fi în locul tău m-aș concentra ca nu cumva să iau vreo groapă. Fă dreapta.
    Montrose s-a înfiorat și a scheunat, iar când l-am privit în oglindă, figura i se transformase iarăși.
    - Iar la stânga, am spus, și ne-am îndreptat către apă, pe DeForest Street. Al treilea loc de parcare pe dreapta.
    S-a conformat cu strictețe și a oprit mașina în parcarea unei case aflate la o aruncătură de băț. I-am pus un singur bandaj pe ochi și i-am ordonat să și-l lege singur. Mâinile îi tremurau aproape la fel de rău ca ale lui Jane Davis în timpul anchetei.
    - Un nod frumos și bine strâns, i-am spus. Vreau ca se urmează să fie o surpriză.
    L-am condus în casă, l-am învârtit de câteva ori în bucătărie și l-am dus în spate, într-o curte interioară cu ziduri de cărămidă roșie. Chiar în spatele ei, o camionetă veche pentru lapte era parcată pe iarbă.
    Am deschis ușa din spate a camionetei și l-am îmbrâncit pe Montrose înăuntru, laolaltă cu ceilalți trei ostatici legați la mâini și la ochi.
    Unul era Tricia Powell, o stea la ancheta morții fratelui meu; ceilalți doi erau Tom și Stella Fitzharding, cei mai buni prieteni ai lui Neubauer.
    Am trântit portiera camionetei, lăsându-i pe cei patru într-un întuneric total.

                                                     Capitolul 77

                         Am intrat din nou în Sedanul lui Montrose, am dat scaunul pe spate și am rearanjat oglinda retrovizoare. Îmi imaginam cum se simțise când s-a uitat în era și a văzut fața mea.
    Am condus Jaguarul pe drumuri lăturalnice până am văzut porțile Casei de pe Plajă strălucind prin parbrizul umezit de ploaie. Am coborât geamul să-l informez pe portar că am venit să iau un musafir. Se gândise deja la asta și m-a lăsat imediat să trec.
    La jumătate de kilometru de casă, am părăsit șoseaua și am dispărut în spatele unui gard viu. Mi-am făcut loc spre terenul unde mașina fusese parcată prima oară. Am garat-o la locul ei și am aruncat cheile sub scaunul din față.
    O singură mașină mai era parcată pe terenul special amenajat. Fenton era aplecat peste ea. Când am ieșit din Jaguar, m-a bătut pe umăr și m-a privit în ochi.
    - A sosit vremea, Jack, a zis. Ești pregătit?
    - Aproximativ. Cel puțin e o cauză dreaptă.
    Fenton și-a scos jacheta roșie de angajat în parcare. Am îmbrăcat-o, mi-am pus o șapcă neagră de baseball pe cap, trăgând-o peste sprâncene, apoi m-am repezit spre bucătăria de serviciu, unde un roi de angajați se delectau cu resturile de la masa rafinată a bogaților. Camera era plină de oameni pe care-i știam încă de pe vremea gimnaziului. Dar în delirul înfulecării, nimeni nu mi-a aruncat vreo privire când m-am învârtit pe acolo.
    Fără să mă opresc, m-am repezit pe un hol întunecat și am urcat o scară spre un alt coridor lung, pe laturile căruia se aflau șase dormitoare pregătite pentru oaspeți.
    Poate că Dana nu fusese niciodată a mea, dar pentru aproape un an de zile eu am fost cu siguranță al ei. În timpul relației noastre s-a întâmplat de câteva ori să ajungem într-unul din dormitoarele respective.
    Am fugit până la capătul culoarului și am pus o scară de aluminiu la gura unei trape care ducea pe acoperiș.
    Apoi am urcat în pod și am tras scara după mine.
    Într-un colț se afla un morman de saltele. M-am instalat pe una dintre ele, cu rucsacul drept pernă. Mi-am potrivit ceasul să sune la 3,15 și am încercat să trag un pui de somn.
    Trebuia să mă odihnesc pentru ce avea să urmeze mai târziu.

                                                   Capitolul 78

                     Nimeni n-ar fi putut crea o scenă mai inocentă, nici dacă s-ar fi chinuit.
    Abia depăși soarele linia orizontului că o camionetă demodată, din acelea care transportă laptele, înainta alene pe o splendidă străduță de țară. Era o imagine dulce a unei Americi de mult dispărută.
    La fiecare kilometru, camioneta se oprea în parcarea câte unei case ca apoi să se îndrepte spre alta. Cu motorul torcând liniștit, Hank sărea din ea în salopeta lui albastră cu emblema lăptăriei din East Hampton cusută pe unul din umeri. Traversa iarba înrourată și ocolea casa până ajungea în spate. Lua sticlele goale dintr-un mic container aflat lângă ușa de la bucătărie și se întorcea cu trei, chiar patru, sticle pline, reci, aburite.
    Toată treaba era o glumă bine pusă la punct, bineînțeles. La sfârșitul săptămânii, aproape fiecare picătură de lapte a ajuns prin țeava de la bucătărie direct în canalul de scurgere.
    Dar era ceva cu capacele din carton cerat și cu sticlele cu gâtul larg cu câte o vacă desenată pe etichetă, care o făcea pe clientela de elită să se simtă la fel de acasă ca fermierii din Iowa.
    Timp de o oră, camioneta cu lapte își duse încetișor la îndeplinire îndatoririle. Lăsând prețioasele fluide lactice de-a lungul întregii coaste a East Hamptonului, abia dacă ținu pasul cu un câine de vânătoare ieșit la plimbarea de dimineață.
    Finalmente, devreme în lumina dimineții, camioneta coti pe Buff Street. După ce opri la alte trei case, Hank o conduse, prin porțile deschise, pe proprietatea familiei Neubauer.

                                                      Capitolul 79

                         Ora 3,15 am.
    Ceasul meu Casio s-a oprit după o serie de bipuri ascuțite, și am clipit, deschizând ochii pe o grindă neregulată care cobora pieziș de pe creasta acoperișului.
    Am alunecat până la marginea saltelei, mi-am așezat picioarele pe dușumea și am respirat adânc.
    Nimic nu se compară cu trezitul în podul unei case în care ai intrat pe furiș pentru a face să curgă sânge.
    „Of, Doamne, Jack, m-am gândit iarăși. Chiar e singura cale prin care se poate duce treaba asta la bun sfârșit?”
    Când mi s-au mai potolit bătăile inimii, mi-am legat șireturile de la adidași și am scos o lanternă din rucsac. Apoi, ținând într-o mână lanterna și sprijinindu-mă cu cealaltă de grinda dedeasupra pentru a-mi menține echilibrul, am traversat podul.
    Uriașa locuință cu două etaje, contruită prin 1930, fusese proiectată sub forma unui U ale cărui laturi erau puțin bombate peste 90 de grade.
    Când am ajuns la capătul aripii destinate musafirilor, am înaintat șerpuit printr-un mănunchi de grinzi, am luat-o la dreapta și am traversat corpul principal al casei, care găzduia bucătăria, livingul și sufrageria. În fața mea se afla o cameră cu ecran pentru proiecții cu 48 de locuri.
    Dispozitive imense de capacitate industrială pentru aparate de aer condiționat erau înghesuite în acea parte a podului. A trebuit să ocolesc cu grijă carcasele din metal și ghemul de țevăraie din plastic care pompa aer rece în camerele de sub pod.
    Aici sus, dimpotrivă, era sufocant ca într-o stație de metrou. Până să traversez centrul și să o iau la stânga pe deasupra dormitoarelor, sudoarea mi se scurgea de pe nas, picurând stropi pe podeaua fierbinte.
    Am continuat să merg până când am ajuns la mica lucarnă de sub acoperișul triunghiular de la capătul casei.
    Era ora 3,38. Eram cu cinci minute înainte față de plan.
    De la fereastră puteam zări valurile oceanului spărgându-se de țărm într-o lumină misterioasă. Puteam vedea locul unde cadavrul maltratat al lui Peter fusese aruncat de valuri la țărm.
    Era un lucru bun să-mi reamintesc motivul pentru care mă găseam în pod.
    Am numărat cincisprezece pași până unde estimam că se află dormitorul Danei. Neputând găsi bucata de lemn dezlipită pe care o căutam, mi-am extins căutarea trei pași în toate direcțiile. Finalmente, am reperat bucata de lemn căutată care, odată desprinsă, dădea în debaraua Danei.
    Așezat pe vine, mi-am vârât lanterna înapoi în rucsac și mi-am șters fața și gâtul cu tricoul. Când am îndepărtat bucata de lemn, un jet de aer răcoros mi-a suflat în față.
    Susținându-mi greutatea cu palmele, m-am lăsat ușor în jos, întrând în întunericul răcoros din camera Danei.

                                                   Capitolul 80

                            M-am trezit în fundul unei debarale încăpătoare, printre rafturi parfumate pline cu bluze, rochii și pantaloni de firmă. Am folosit lanterna pentru a putea devea prin întuneric. Mi-am făcut loc spre ușa dulapului ușor întredeschisă. Patru metri mai încolo, Dana dormea lungită pe pat.
    Era timpul să iau o decizie rațională, și am făcut-o. Întrebarea era dacă Dana era direct implicată în uciderea lui Peter. Deja știam destule lucruri în legătură cu acea noapte din urmă cu un an.
    Știam că Peter primise un bilețel parfumat pe o hârtie care semăna cu cea pe care o folosea ea, și poate chiar era al ei. Dar era aproape sigur că, orice relație ar fi avut cu Peter, aceasta era încheiată înainte de noaptea în care el a murit. Mințise pentru tatăl ei la anchetă.
    Așa că am hotărât: Dana era mai mult o victimă decât un complice real. Poate nu-i cea mai bună persoană din lume, dar nu era o criminală. Fusese abuzată sexual chiar de tatăl ei.
    „Las-o așa cum este”, mi-am spus.
    M-am strecurat afară din dulap, apoi din dormitor. Mă aflam pe un culoar lung care ducea spre dormitoarele separate pe care  părinții ei le foloseau de zeci de ani.
    La dreapta mea cineva tocmai trăgea apa la toaletă. Am înghețat lipit de perete.
    Apoi un tip tânăr, cu pielea măslinie, în boxeri, a ieșit din baie.
    „Cine dracu mai e și ăsta? Ce caută aici?”
    Avea cam 19 ani și era indian sau pakistanez. Arăta cel puțin la fel de bine ca Peter. Se îndrepta ca prin vis spre aripa musafirilor.
    „Un amărât care îl înlocuiește pe Peter.”
    Câțiva pași și iată-mă în pragul dormitorului lui Barry. Ultima zi - ultima săptămână chiar - fusese un coșmar nesfârșit. La fiecare câteva ore mă trezeam făcând ceva, sau dedicându-mă unui lucru pe care-l știam greșit. Aș putea încă să fac cale-ntoarsă. Nu era prea târziu.
    Era ca într-o scenă cu suspans dintr-un film în care vrei să strigi:
    - N-o face. Nu deschide ușa aceea, Jack!
    Evident, nu am ascultat.
    Mi-am scos pistolul și am dat un ghiont ușii care s-a deschis. Inima mi-a zvâcnit în piept. Niciodată nu pusesem piciorul în camera lui Neubauer. Nici în timpurile când umblam cu Dana nu era permis accesul.
    Camera era simlă și cu aspect de mansardă, cu pardoseală din bucăți de lemn albe, neregulate. Lângă o oglindă, într-o nișă, erau un televizor cu ecran plat, o canapea de piele neagră și fotolii din același material și culoare.
    Mă aflam la o distanță de cinci pași de patul uriaș sculptat, din lemn și oțel. Îl puteam auzi pe Neubaeur respirând greu. Suna de parcă ar fi mestecat ceva în somn.
    Am traversat cu grijă camera, într-un fel de transă. Dormea întins pe spate, cu mâinile acoperindu-și instinctiv chiloții din mătase neagră. Un firicel de salivă i se prelingea dintr-un colț al gurii.
    Imaterial cum mă simțeam, nu m-am putut abține să nu mă gândesc că prezenta toate datele unui portret remarcabil de director general odihnindu-se.
    Mi-era teamă că, dacă îl priveam mult, avea să-mi simtă prezența și să deschidă ochii, așa că m-am ghemuit jos lângă pat. Am scos din rucsac o rolă argintie de bandă. Inima era gata să-mi explodeze.
    Am dezlipit cam 15 centimetri de bandă. Cam asta era. Am numărat până la trei, am respirat adânc și am lipit banda pe gura lui Neubauer înainte să poate scoate vreun sunet.
    Tare. Am apăsat atât de tare pe obrajii lui mustăcioși, încât ceafa i s-a adâncit puternic în pernă. Cu cealaltă mână am apăsat țeava pistolului la rădăcina nasului.
    Pentru o secundă nesfârșită, am fost închiși într-un fel de armonie negativă - șocul și furia lui se completau perfect cu furia mea.
    Dintr-odată, a prins pistolul, dând startul luptei. Dar eu eram mult mai bine poziționat. De asemenea, eram și mai puternic.
    Am smuls arma, m-am tras înapoi și l-am pocnit puternic cu pistolul în ureche.
    Neubauer nu a mai opus nicio rezistență. Numai în ochi i se mai putea citi mânia și ura.
    L-am întors cu fața în jos și i-am pus cătușe. Apoi l-am îmbrâncit în picioare și i-am înfășurat niște bandă în jurul coapselor, limitându-i mișcările la mici țopăituri pline de efort.
    - Bună dimineața, am spus. La anchetă ai spus că te-ai întors din drum ca să oferi condoleanțele tale pentru Peter. Acest lucru nu m-a satisfăcut pe de-a-ntregul, nici pe mine, nici pe familia mea. M-am întors să continuăm de unde am rămas.

                                                  Capitolul 81

                      O lumină slabă se strecura afară pe sub ușa dormitorului lui Campion. L-am întins pe Barry pe burtă și i-am înfășurat niște bandă în jurul gleznelor. Mi-era teamă ca încăierarea cu soțul să nu o fi trezit. Era bine că nu dormeau împreună.
    Când am deschis ușa, am văzut că lumina provenea de la flăcăruile tremurătoare ale unor lumânări care ardeau la baza unui tablou înfățișând un Krishna cu multe brațe. Camera lui Campion arăta mai degrabă a ashram decât a dormitor.
    Dar nicio zeitate invocată nu o putea scuti pe Campion de a fi trezită brusc de zgomotul benzii pe care tocmai i-o puneam peste gură.
    - Bună dimineața, Campion, am șoptit. N-am să-ți fac niciun rău.
    - Ok, a fost tot ce a spus.
    Era ciudat de calmă și mi-am dat seama că probabil era sedată.
    Am lăsat-o să-și tragă un capot peste cămașa de noapte din mătase și să se încalțe cu niște adidași. Apoi i-am pus cătușele și am condus-o la locul unde soțul ei se zbătea întins pe pardoseală.
    L-am tras pe Barry de picioare și am împins cuplul pe scara principală circulară, până la parter.
    La jumătatea drumului, am auzit hârâitul motorului singurei camionete pentru lapte din East Hampton.
    - Trăsura dumneavoastră, le-am comunicat celor doi.
    Am părăsit proprietatea, dar mai aveam de oprit într-un loc până să ajungem în oraș. L-am săltat pe detectivul Frank Volpi.

                                                 Capitolul 82

                      Camioneta pentru lapte se târâia la vale pe drumurile lucitoare de țară.
    Credeam că o să-mi revin, dar n-a fost așa. Mă simțeam amorțit și băteam în retragere, iar greața din stomac nu voia cu niciun chip să dispară.
    Motorul camionetei se opintea cu încărcătura lui grea, urcând dealul de la marginea orașului. Am accelerat trecând de librărie și de scurtătura familiară care ducea la casa mea.
    La aproape un kilometru jumătate de far, camioneta a făcut la dreapta. A săltat peste un lanț greu care stătea neferecat în noroi, între gardurile vii, neîngrijite.
    După ce a sărit din mașină ca să încuie lacătul, Hank a continuat drumul lung și nisipos până am zărit valurile cu scufie albă dansând în lumina dimineții.
    Abia după ce am urcat creasta, am întrezărit o casă de vis cuibărită printre dune, exact în vârful dealului.
    Hank a apăsat un buton pe telecomanda agățată de parasolar. O poartă din oțel lustruit a răsărit dintre dune și camioneta a alunecat într-un imaculat garaj subteran cu o capacitate de 12 mașini.
    Înainte de a opri motorul, Pauline a venit în fugă și m-a îmbrățișat prin geamul deschis al camionetei.
    - Astea au fost cele mai lungi 12 ore din viața mea, a șoptit ea.
    - Și pentru mine, am asigurat-o.
    În spatele ei stăteau Fenton, Molly și Marci.

                                                   Capitolul 83

                      Cei mai vechi prieteni ai mei s-au strâns ciorchine în spatele camionetei pentru lapte ca niște copii în jurul bradului de Crăciun. Am deschis ușa scârțâind din spate și am urcat înăuntru. Am început să dezlipesc banda de la gură, nu și pe cea din jurul încheieturilor.
    - Cum îndrăznești să ne tratezi astfel! a spus Campion, când i-am smuls banda de pe buze. Ai fost musafir în casa noastră!
    - Și acum tu ești musafirul nostru, i-am răspuns.
    Tricia Powell a fost următoarea care și-a vărsat focul, arătând spre cutele și petele de pe rochia ei neagră, lungă, de seară. A șuierat:
    - Asta-i Armani, animalelor!
    Barry Neubauer n-a spus nimic după ce am smuls banda. L-am privit în ochii oțeliți și am știut că era prea ocupat să urzească planuri ca să mai spună ceva.
    Frank Volpi a anunțat că eram „ca și mort”, și am găsit amenințarea convingătoare, venind din partea lui.
    În timp ce eu și Fenton îi ajutam să coboare din camionetă, Mari desfăcea niște scaune pliante. Hank a adus un cărucior pentru servit, pe care erau două pachete transparente: primul conținea seringi de unică folosință ambalate; cel de al doilea, fiole de plastic de câte o sută de mililitri.
    Barry Neubauer continua să mă priveascăă fioros în timp ce le dădeam vești bune și vești proaste.
    - În câteva minute, veți putea merge înăuntru unde vă veți putea relaxa. Dar mai întâi, acest bărbat,  care este asistent medical calificat, vă va racola niște probe de sânge, fiecăruia dintre voi, cu excepția domnului Montrose. N-am de gând să vă explic motivele, așa că nu puneți întrebări.
    Nu le-a picat deloc bine.
    - Oricine mă atinge cu un ac va fi dat în judecată! a țipat Tom Fitzharding.
    Mi-am amintit de fotografiile cu el, nevastă-sa și Peter, când frate-meu avea 16 sau 17 ani.
    L-am pleznit pe Fitzharding peste față. Lovitura a scos un zgomot puternic care le-a închis tuturor gura. Și asta mă făcea să mă simt bine. Nu-mi plăcea Fitzharding, nici nevastă-sa, din motive lesne de închipuit.
    - Odată terminată această treabă neplăcută, puteți merge înăuntru, am repetat. Puteți face duș, vă puteți schimba și apoi puteți trage un pui de somn. Dar, fie că veți coopera sau nu, nimeni nu merge înăuntru până nu se rezolvă cu proba de sânge.
    - Mucosule, spuse Stelle Fitzharding.
    M-am aplecat la urechea ei.
    - Știu totul despre tine și Peter. Așa că taci naibii din gură.
    - Trebuie să fac un duș. Puteți începe cu mine, s-a oferit Tricia Powell, așezându-se pe unul dintre scaunele pliante.
    Și-a ridicat plictisită brațul.
    Apoi lucrurile au mers surprinzător de bine. În garaj, Hank și Marci au extras și au etichetat cu grijă câte nouăzeci de mililitri de sânge de la fiecare. Apoi ostaticii au fost duși înăuntru și direcționați spre aripa unde se afla sala de sport. Pe dușumea erau aliniate saltele din spumă. Existau și dușuri, bineînțeles. Aveam până și cafea și chifle, precum și tone de lapte organic.
    - Încercați să dormiți un pic, i-am sfătuit. Va fi o zi lungă.

                                                     Capitolul 84

                         În acea săptămână, Marci fusese la superpamrket și scormonise prin standurile cu reduceri după haine, ca să-i îmbrăcăm pe ostatici.
    Când cuplul Neubauer, cei doi Fitzgerald, Voli, Tricia Powell s-au aliniat pentru micul dejun, erau îmbrăcați drăguți, modest și deloc scump. Mâncarea și somnul le mai ridicase moralul, dar pe fețele lor se putea citi confuzie și teamă.
    Ne-am gândit mult cum să facem cu paza și am decis să nu complicăm lucrurile inutil. Fiecare ușă pe care o foloseam era încuiată cu lacătul. Câteva erau chiar încuiate cu două lacăte.
    Tuturor li se spusese că li se va pune căluș și vor fi legați dacă ne vor face probleme, ba chiar și dacă doar vom suspecta vreo cât de mică intenție în acest sens.
    Puțin după micul dejun, a venit Macklin cu o femeie micuță, cu părul grizonat. Grupul de ostatici a schimbat mai multe priviri nedumerite părând înviorat de speranța că totul avea să se sfârșească în curând.
    Apoi, în timp ce eu și Mack ne sfătuiam într-un colț, Bill Montrose a făcut apel la discernământul bunicului meu.
    - Domnule Mullen, îmi pare foarte bine să vă văd, a spus Montrose. Sper că înțelegeți că dacă vom fi lăsați să plecăm înainte ca vreunuia dintre noi să i se întâmple ceva, cei implicați o vor duce mult mai bine. Aproape că pot promite asta.
    - Tu te pricepi mai bine la asta ca mine, a spus Mack întorcându-i spatele.
    Cu toate astea, cei șase ostatici întrezăreau un licăr de speranță, până când au fost conduși într-o sufragerie mare cu vedere la ocean, care constituia inima casei.
    Însă în acea dimineață draperiile erau trase. Camera era luminată de dispozitive puternice pe care Marci și Fenton le agățaseră de tavan.
    Montrose a bolborosit:
    - O, Doamne, nu.
    Camera era mobilată doar cu două mese lungi de lemn și câteva scaune pliante. În fața lor, pe o platformă înaltă de vreo 30 de centimetri, era un scaun de birou din piele neagră.
    În spatele scaunului înălțat erau agățate două steaguri lucitoare - drapelul Statelor Unite și cel verde, portocaliu și alb al Irlandei.
    Exact în mijlocul camerei erau un trepied pe rotile care avea montată o cameră de televiziune. Pe o latură a ei era șanțat EH70.
    Molly a îndreptat-o asupra invitaților noștri pe măsură ce intrau în cameră, legați cu cătușe și bodogănind, luând loc pe scaunele pliante din spatele meselor. Toți păreau în stare de șoc. Apoi ușa camerei a fost închisă.
    Hank s-a așezat în fața ei cu o armă cu electroșocuri în mână și în cealaltă cu o bâtă de baseball.
    Apoi Molly a învârtit camera ca să-l prindă pe Mack traversând încăperea. A pășit cu grijă pe mica estradă și s-a așezat în scaunul de piele.
    Cam în același timp, prietena lui și stenografa Curții, Mary Stevenson, și-a luat în primire locul din fața mașinii de scris antice.
    La dreapta lui Macklin, un anunț scris de mână fusese lipit cu bandă adezivă pe imaculatul perete alb.
    Molly a făcut un zoom pe literele de tipar: POPORUL CONSTRA LUI BARRY NEUBAUER.

                                                     Capitolul 85

                  Prima tulburare serioasă a ordinii a venit, deloc surprinzător, din partea lui Volpi. S-a ridicat și a strigat din toți bojocii:
    - Ce-i rahatu ăsta?
    Hank a alergat la el de la ușă cu arma cu electroșocuri ridicată ca o sabie. L-a atins pe Volpi, care s-a scurs pe podea, zvârcolindu-se de durere.
    M-am gândit că era o lecție bună pentru tot grupul să-l vadă în halul ăsta. Știam că aparatul de filmat era tot în zoom pe înscrisul de pe perete. Nu înregistrase felul în care Hank ținea mulțimea sub control.
    - Frank, tacă-ți gura, a țipat Hank. Asta-i valabil și pentru voi, ticăloșilor.
    Cred că toți și-au dat seama că nu era de glumă.
    Fără să dea de veste, Molly învârti camera din nou, de data asta îndreptând ochiul nemilos spre mine. Am stat drept, am respirat adânc și am privit direct în obiectiv.
    De la uciderea cu sânge rece a lui Sammy în Chelsea, mi-am pus capul la contribuție cum n-am putut s-o fac la Nelson, Goodwin&Mickel. Speram doar că fac ceea ce trebuie.
    - Gata, a spus Molly, arătând lumina roșie de pe cameră. Transmitem. Începe, Jack.
    - Numele meu este Jack Mullen, am spus, vovea sunând ușor răgușit ca și cum ar fi aparținut cuiva pe care abia dacă-l știam. M-am născut și am crescut în Montak, și am trăit acolo toată viața mea.
    Nimeni din încăpere nu era mai crispat decât mine, dar mi-am pus toată încrederea în cadența regulată, constantă, pe care o exersasem cu atâta sârguință în timpul sesiunilor de practică la Columbia. Totul din tonul și ținuta mea încerca să transmită că eram sănătos mintal și meritam să fiu ascultat.
    Știam de asemenea că era timpul să fac asta. Eram destul de sigur că o grămadă de oameni erau furioși și dați peste cap de ceea ce se considerau în ultimul timp a fi sentințe nedrepte: procesul lui Simpson, verdictul dat în New York în cazul Diallo, treaba de mântuială în cazul lui Benet Ramsey și altele în orășele și localități mici.
    - Cu un an în urmă, am continuat, fratele meu a murit la o petrecere ținută la o casă de pe plaja din Hampton. Fusese angajat să parcheze mașini. A doua zi trupul lui neînsuflețit a fost adus de valuri pe plaja din fața proprietății respective. Ancheta judecătorească care a avut loc la sfârșitul acelei veri a conchis că fratele meu, care avea 21 de ani, a murit accidental. N-a fost așa. A fost omorât în bătaie. În următoarele câteva ore am să dovedesc nu numai că a fost omorât, ci și de ce și de către cine. Bărbatul care stă în capătul mesei în stânga mea este proprietarul casei și gazda petrecerii respective. Numele lui este Barry Neubauer. Este director general la compania Mayflower. Probabil ați vizionat programele posturilor de televiziune al căror patron. Poate ați citit despre faptele lui de vitejie care-l consacră ca supraom în revistele de afaceri sau ați văzut vreo fotografie cu el făcută la vreo recepție caritabilă dată de vreo celebritate. Dar asta nu înseamnă că-l cunoașteți pe adevăratul Barry Neubauer. O veți face, însă. Mai mult decât v-ați putea închipui, pentru că Barry Neubauer este pe cale să fie supus unui proces pentru uciderea fratelui meu.
    - Jack Mullen mă va da în judecată? a tunat Nuebauer. O va face pe dracu! Închide naibii aparatul ăla de filmat! Închide-l acum!
    Izbucnirea lui a fost urmată de altele, așa că Macklin a trebuit să trântească puternic ciocănelul lui negru de spart nuci, făcând apel la liniște.
    - Acest proces va începe în câteva minute, am spus finalmente către cameră. Transmitem în direct pe postul de televiziune Canalul 70. Această mică pauză vă dă posibilitatea că vă chemați și prietenii.

                                                    Capitolul 86

                           Molly a închis camera, iar eu m-am îndreptat spre Fenton și Hank. Am mers împreună spre Neubauer. Și-a întins mâinile încătușate.
    - Scoate-le!
    Am ignorat cererea ca și cum ar fi fost un puști răsfățat.
    - Pentru mine nu contează deloc dacă voi cooperați în acest proces sau nu, i-am spus lui Barry pe un ton categoric. Nu schimbă cu nimic lucrurile.
    S-a înfuriat ca un director conștient de propria importanță.
    - N-o să cooperăm. Și cum va arăta asta la TV? Vei arăta ca un dobitoc desăvârșit, Mullen, ceea ce și ești.
    Am clătinat din cap spre Neubauer, apoi am scos din servietă un plic din hârtie de Manila.
    I-am arătat ce era înăuntru.
    - Iată cum vor sta lucrurile, Barry. Ia uite-o și pe asta. Și restul, am spus.
    - N-ai să îndrăznești, a mormăit el, arătându-și colții.
    - Ba dimpotrivă. După cum am spus, tu alegi. Poți oferi versiunea ta de adevăr. Dacă nu vrei, e în regulă și-așa. Transmitem iar în direct.
    Molly a început să filmeze din nou, iar eu am repetat comentariile introductive. De data asta, mai calm și mai convingător.
    - Înainte ca acest proces să se încheie, am continuat, veți înțelege că Barry Neubauer este un ucigaș și că toți cei care stau pe scaunele acestea au contribuit fie la crimă, fie la ascunderea ei. Odată ce veți vedea ce au făcut, nu veți avea niciun grăunte de milă pentru ei. Credeți-mă pe cuvânt.
    Poporul va vedea că Barry Neubauer l-a omorât pe fratele meu cu mâna lui sau a angajat pe cineva să-i ducă la îndeplinire demersul sângeros. Vom arăta de asemenea că, laolaltă cu mijloacele și ivirea ocaziei perfecte de a scăpa de el, a avut și un mare motiv s-o facă. Când veți auzi motivul, veți înțelege totul. Recunosc că acestea nu sunt niște circumstanțe ideale pentru stabilirea inocenței sau a culpabilității unui om, am spus.
    - Serios? a spus Bill Montrose. Ăsta-i primul lucru inteligent pe care l-ai spus până acum, Mullen.
    L-am ignorat pe Montrose. Știam că lucrul cel mai important în acel moment era să merg înainte și să nu mă las cu niciun chip tras înapoi. Gura mi se uscase prea tare ca să pot continua. M-am oprit și am ridicat paharul meu cu apă. Mâna îmi tremura atât de rău, că era cât pe-aci să-l scap.
    Însă vocea îmi era sigură.
    - Dacă rămâneți cu mine, veți vedea că acest proces este cel puțin la fel de just ca orice alt proces pe care l-ați urmărit în ultimul timp. Tot ce urmărim aici este imparțialitatea.
    În primul rând, domnul Neubauer va beneficia de consultanță. Și nu vorbesc de un avocat necopt, plătit prost și exploatat la greu, ca cei desemnați în cazul unor acuzați localu care sfârșesc pe scaunul electric. Este vorba despre distinsul domn Bill Montrose, asociat fondator și șef al comisiei manageriale de la o mare firmă de avocatură din New York.
    Și, de vreme ce domnul Montrose este de mult timp avocatul personal al domnului Neubauer și recent l-a reprezentat cu succes în anchetă, cunoaște extrem de bine toate chichițele acestei spețe.
    Judecător în acest proces va fi bunicul meu, Macklin Reid Mullen, am spus, prilej pentru Montrose de a se înfuria din nou. Stenograful este Mary Stevenson, grefier la Tribunalul Municipal al orașului New York de 37 de ani.
    Încă o dată, îmi dau seama că ceea ce facem este mai mult decât neobișnuit. Tot ce pot spune este să urmăriți procesul. Dați-ne o șansă. Apoi judecați și singuri.
    Bunicul meu și-a petrecut ultimii 20 de ani lucrând ca jurisconsult și apără legea și dreptatea mai mult decât oricine altcineva, asta incluzând și profesorii mei de la facultate.
    Într-un proces penal, judecătorul nu era ca atribuții hotărârea vinovăției sau a nevinovăției, ci girarea neînțelegerilor dintre avocați privind probele sau procedurile și menținerea unui proces corect.
    În acest caz, am spus, fixând intens obiectivul, voi veți fi jurații. Macklin nu este aici să emită un verdict, ci doar să gestioneze desfășurarea procesului. Și se va descurca de minune.
    Asta-i tot ce vă pot spune pentru moment. Următorul va vorbi domnul Montrose.

                                                        Capitolul 87

                            Bill Montrose era singurul dintre invitații noștri care nu purta cătușe. Stătea pe scaun gânditor. Apoi, ca orice jucător bun de pocher, s-a întors și m-a studiat.
    Am făcut tot ce-mi stătea în putință să uit importanța crucială a următoarelor câteva secunde. După spusele colegilor, Montrose se autoproclamase un avocat pledant mult mai bun decât Johnnie Cochran sau Robert Shapiro.
    Bill Montrose avea cumplit de multă încredere în el și era cel mai mândru avocat dintre cei pe care i-am cunoscut eu. Contam pe asta.
    Am respirat adânc când Montrose s-a ridicat în picioare. Și-a îndreptat privirea către camera de luat vederi. Era marele lui moment. Și n-avea de gând să stea deoparte.
    - Vă rog să nu înțelegeți sau să interpretați greșit, a început. Doar pentru că stau în fața dumneavoastră asta nu înseamnă că această procedură are vreun dram de legitimitate. Nu are. Nu vă lăsați înșelați, a continuat după o pauză retorică. Acesta nu este un proces. Aceasta nu este o sală de judecată. Bărbatul mai în vârstă din spatele meu, în ciuda agilităății și a bunei dispoziții pe care o afișează, nu este un judecător. Aceasta este o parodie de proces.
    Trebuie să știți că s-a făcut deja dreptate în acest caz. Vara trecută o anchetă judecătorească a fost condusă pentru a elucida cauzele înecului lui Peter Mullen. În adevăratul proces - a prezidat distinsul Robert P. Lillian - clientul meu a fost găsit nevinovat.
    Pe parcursul acestei anchete, Curtea a audiat un martor care a văzut decedatul scufundându-se într-un ocean cu valuri înalte, noaptea târziu. Nu unul, ci doi medici legiști au prezentat dovezi menite să dovedească faptul că nu a fost vorba de o crimă. După ce a cântărit mărturiile, judecătorul Lillian, într-o decizie disponibilă oricui dorește să o citească, a conchis că moartea lui Peter Mullen, deși regretabilă, nu s-a produs decât din vina lui.
    Se pare însă că familiei lui îi este imposibil să accepte adevărul. Demarând acest nefericit demers, fratele și bunicul lui Peter Mullen transformă un accident într-o crimă.
    Montrose a făcut o a doua pauză ca pentru a-și pune în ordine gândurile. Trebuia să recunosc că tipul era foarte bun.
    - Acum ei vă cer să-i urmăriți. Vă rog să n-o faceți! Închideți televizorul sau schimbați canalul. Faceți-o acum! Faceți-o pentru că aveți încredere în justiție. Sunt sigur că aveți.
    Montrose s-a așezat și m-am întrebat dacă puteam să-l mai facem să ia cuvântul.
    Macklin a bătut cu ciocănelul în platforma de lemn.
    - Această Curte, a spus, se va retrage pentru 90 de minute pentru a permite procurorului și apărătorului să-și pregătească martorii. Vă sugerez să vă apucați de treabă.

                                                      Capitolul 88

                         După 40 de minute de la retragerea Curții, ABC și-a întrerupt reportajul despre turneul de golf de la clubul Riviera din L.A: și a dat legătura lui Peter Jennings în studioul de știri din Lincoln Center. O ȘTIRE ȘOC cu litere de-o șchioapă a apărut pe tot ecranul.
    - Reporterii ABC tocmai au aflat, a spus Jennings, că un mogul media, Barry Neubauer, soția lui și cel puțin trei dintre invitații lor au fost răpiți noaptea trecută după petrecerea organizată la reședința lor de vară din Amagansett, Long Island. În conformitate cu o transmisie care rulează acum în direct pe Canalul 70 în East Hampton, răpitorii plănuiesc să-l supună unui proces pe Barry Neubauer pentru uciderea unui bărbat de 21 de ani din Montauk. Procesul, care are loc într-o locație necunoscută, este programat să înceapă în mai puțin de o oră.
    În timp ce Jenning vorbea, un cadran roșu a apărut în colțul din dreapta sus al ecranului. Arăta un contur al unui capăt al Long Island-ului și un titlu cu litere roșii, îngroșate: „CRIZĂ ÎN HAMPTON”.
    În câteva minute, posturile CBS (ASEDIU ÎN LONG ISLAND) și NBC (OSTATICI ÎN HAMPTON) au ridicat ancora, preluând subiectul, pentru a fi și ele părtașe la scandalul care tocmai izbucnise.
    Ca și Jenning, aveau să-și petreacă următoarele 45 de minute bătând apa în piuă, în timp ce reporterii aveau să se agațe de orice detaliu al acestui subiect fierbinte.
    Prima transmisiune ABC a fost un interviu cu detectivul de poliție Tommy Harrison în parcarea din spatele sediului Poliției din Hampton.
    - Jack și Macklin Mullen, a spus Harrison, sunt vechi și cunoscuți locuitori ai Montaukului care se pare că au acționat ca urmare a frustrării acumulate în urma rezultatului unei anchete în legătură cu moartea lui Peter Mullen de astă-vară.
    - Are vreunul din ei dosar penal? a întrebat reporterul.
    - Nu înțelegeți, a spus Harrison. Cu excepția unui incident minor în care a fost implicat Jack Mullen după moartea fratelui său, niciunul dintre ei nu a fost arestat vreodată. Nici măcar nu au primit vreo amendă pentru depășirea vitezei legale.
    Apoi ABC a dat legătura la Departamentul de Justiție din Washington unde abia începuse o conferință de presă unde un purtător de cuvânt declara:
    - ...al ostaticilor sechestrați în Long Island. Cinci dintre ei au fost identificați. Este vorba despre: Barry și Campion Neubauer, Tom și Stella Fitzharding și William Montrose, un renumit avocat din New York.
    Când purtătorul de cuvânt s-a oprit pentru a se uita peste însemnările lui, a fost bombardat cu o mulțime de întrebări: „În ce scop au fost luați ostatici?” „De ce nu puteți capta sursa transmisiunii?” „Ce știți despre răpitori?”. A făcut încă o scurtă declarație, apoi a închis conferința de presă:
    - Răpitorii folosesc un dispozitiv de bruiere care până acum ne-a împiedicat să localizăm sursa transmisiunii. Să divulg mai multe ar fi în detrimentul eforturilor noastre de a rezolva această situație pe cât mai repede posibil.
    Apoi ABC a dat din nou legătura în studiourile Canalului 70 din Wainscott. Directorului postului, în vârstă de 24 de ani, J.J. Hart, era alături de avocatul postului, Joshua Epstein. Hart a declarat că nu avea nici cea mai mică intenție să se lase intimidat de restricțiile guvernului.
    - Reporterul nostru, Molly Ferrer, a scos la iveală un subiect extraordinar pentru jurnalismul de televiziune. Nu avem nicio intenție să nu facem cunoscut acest scandal publicului larg.
    - Hotărârea este profund neconstituțională, a spus Epstein. Luni am de gând s-o contesc oficial. Dacă nu cumva s-a întâmplat ceva azi-noapte și eu n-am fost anunțat, trăim încă în democrație.
    - Ca să recapitulăm ce știm până acum, a spus Jennings, avem 5 ostatici, poate chiar mai mulți. Bunicul și nepotul care i-au răpit se pare că au fost scoși din țâțâni de moartea în condiții suspecte a unuia dintre membrii familiei. Și un proces penal absolut neobișnuit e pe cale să înceapă. În curând vom ști mai multe, dar acum vom da legătura Canalului 70 în East Hampton, unde o transmisiune în direct a procesului în cazul morții lui Peter Mullen e pe cale să înceapă.

                                                         Capitolul 89

                         - Tribunalul Poporului din Montaul, a spus Macklin cu o voce calmă și sigură, însărcinat cu aflarea adevărului și având zero toleranță pentru minciună, este chemat la ordine.
    Apoi a bătut cu ciocănelul, scoțând un pocnet răsunător.
    Eu și bunicul am schimbat o privire rapidă, conștienți de importanța momentului, înainte s-o chem pe Tricia Powell la boxă. Cred că tânăra înțelesese însemnătatea unei apariții televizate, dar probabil nu și ce avea să i se întâmple. După ce a depus jurământul, am început.
    - Doamnă Powell, am auzit că v-ați făcut o apariție strălucitoare și elegantă la petrecerea din acest an.
    - Bănuiesc că te referi la noul meu Mercedes.
    - E un progres fulminant, nu? Într-o vară sunteți asistent executiv la Mayflower. Vara următoare vă găsește conducând un sedan de 45.000 de dolari.
    - Am avut un an bun, a spus Tricia Powell cu ceva indignare în voce. În februarie am fost avansată pe postul de director de protocol.
    - Iertați-mă că-mi bag nasul, dar cât câștigați anul trecut?
    - 39.000.
    - Și acum?
    - 90, a spus cu mândrie.
    - Deci, la câteva luni după ce ați mințit la anchetă că l-ați văzut pe fratele meu înotând în valurile reci ca gheața, sunteți promovată și salariul aproape că vi se triplează. Sperjurul v-a folosit mai mult decât o diplomă MBA la Harvard.
    - Domnule judecător, a lătrat Montrose.
    - Se admite, a spus Macklin. Încetează, Jack.
    - Îmi cer scuze. Luni, după ce ați depus mărturie că l-ați văzut pe fratele meu înotând în apa de un grad în timpul serviciului, salariul dumneavoastră a crescut cu 51.000 de dolari. Există și altceva în afara mărturiei dumneavoastră care să vă fi făcut infinit mai prețioasă pentru firmă?
    - Da, există, dar nu cred că vreți s-o auziți, a spus Powell. Una peste alta, nu se potrivește cu teoria conspirației pe care o tot propovăduiți.
    - Vă rog, doamnă Powell. Dați-mi o șansă. Curtea vrea să audă versiunea dumneavoastră.
    - Am muncit între 50 și 60 de ore pe săptămână. Nu aveam cum să rămân în postul de asistentă pentru mult timp.
    - Cred că aveți dreptate, am spus, deschizând dosarul pe care-l țineam în mână. Doamnă Powell, vă arăt ceea ce am marcat drept Proba Poporului A.
    I-am înmânat documentul.
    - Îl recunoașteți?
    - Da.
    - Ne puteți spune ce reprezintă?
    - Este evaluarea mea pe șase luni la compania Mayflower. Cum ați intrat în posesia ei? a întrebat ea.
   - În momentul de față asta nu are nicio relevanță, am spus. Recunoașteți semnătura din josul ultimei pagini? am întrebat, arătând spre semnătura ei.
    - Domnule judecător, am spus, privind spre Mack, Poporul oferă Proba Poporului A drept dovadă în acest caz.
    Mack s-a întors spre Montrose.
    - Vreo obiecție?
    - Obiectez contra întregii proceduri, a spus Montrose.
    - Se respinge, a rostit Mack. Proba Poporului A se admite. Continuă, Jack.
    - Am să trec peste partea de deschidere care precizează zilele în care ați ajuns târziu sau nu v-ați prezentat deloc, bolnavă fiind, și voi citi partea denumită „Concluzie. Pașii următori”. Cred că ar trebui să ne ofere o idee corectă despre impresia pe care i-ați făcut-o patronului înainte de data morții fratelui meu. Rugați să evalueze performanțele dumitale privind conduita, eforturile depuse și competența generală, cu note de la 0 la 10, cei trei supervizori nu v-au dat note mai mari de șase, am spus. Citez ultimul paragraf: „Doamna Powell primește un avertisment scris. În condițiile în care calitatea muncii depuse nu se ameliorează substanțial în următoarele lui, va fi concediată”.
    - Ei bine, cred că am evoluat uluitor de bine în munca mea, a spus Tricia Powell.

                                                    Capitolul 90

                         Bill Montrose a sărit din scaun într-o clipă. Cu claia lui de păr alb, trupul robust și mișcări smucite și hotărâte, semăna puțin cu un dirijor de la Lincoln Center. A stat nemișcat în fața camerei. Amintea de un dirijor concentrat care așteaptă ca orchestra să se așeze.
    - Doamnă Powell, a spus, odată ieșit din transă, ați fost în vreun fel recomensată pentru mărturia de la ancheta de astă-vară?
    - În mod cert, nu, a confirmat Poweel. Cu niciun ban.
    - Vi s-a promis ceva, orice, de către Barry Neubauer sau de vreo altă persoană care a acționat în numele său?
    - Nu.
    - Vi s-au fluturat perspectivele vreunei promovări, o creștere salarială, un birou mai bun, un instructor personal, sau chiar o pereche nouă de pantofi?
    - Nu! a spus Powell indignată.
    - Doamnă Powell, Jack Mullen pare să-și fi făcut o idee falsă cum că există ceva scandalos într-o persoană ambițioasă și talentată care a atras atenția directorului general. Nu există. Nu ați făcut nimic pentru care să vă simțiți datoare să vă cereți scuze.
    - Mulțumesc.
    Am țâșnit din scaun.
    - Domnul Montrose are vreo întrebare?
    - Evident că am. Doamnă Powell, permiteți-mi să vă întreb cum anume ați ajuns în această sală de judecată în această după-amiază. Nu sunteți aici din propria dumneavoastră voință, nu?
    - Bineînțeles că nu, spuse Tricia. Nici unul dintre noi nu este.
    - Ne puteți spune cum ați ajuns aici?
    - Mergeam cu mașina spre casă, când un bărbat a răsărit de pe bancheta din spate. M-a amenințat.
    - Erați speriată?
    - Dumneavoastră n-ați fi fost? Era să fac un accident.
    - Și apoi?
    - M-a dus la o casă, unde m-a obligat să intru în spatele unei camionete pentru lapte urât mirositoare unde erați dumneavoastră și familia Fitzharding.
    - Cât timp ați stat în camionetă?
    - Aproape șapte ore.
    - Și acum sunteți liberă să plecați? a întrebat Montrose.
    - Nu.
    - Dacă domnul Mullen v-o permite, vă puteți întoarce la locul dumneavoastră, doamnă Powell.
    - Mulțumesc.
    După ce Tricia Powell și-a reluat locul, Montrose s-a întors cu fața spre cameră. Era pe punctul de a ține un discurs, când fața i s-a schimonosit. Rămase efectiv cu gura căscată.

                                                       Capitolul 91

                     Montrose o urmărea alarmat pe Jane Davis pășind pe pardoseala de piatră, zgomotul pașilor ei revrebând în încăpere.
    Jane era îmbrăcată în pantaloni și o bluză neagră, și nu părea nervoasă sau temătoare, cum fusese la anchetă. L-a fixat pe Montrose, apoi s-a întors și a privit drept spre Barry Neubauer.
    Pentru a-și demonstra indiferența, Neubauer a afișat un zâmbet superior. Jane i-a întors zâmbetul liniștită.
    - Poporul o convoacă pe doamna doctor Jane Davis, am anunțat, iar ea a mers până la locul unde Fenton aștepta în mână cu Biblia familiei.
    Dacă la anchetă îi tremuraseră mâinile, acum părea extrem de calmă. A pus mâna pe coperta din imitație de piele a Bibliei și a jurat să spună adevărul.
    - Doamnă doctor Davis, i-am spus în timp ce lua loc, apreciem posibilele consecințe ale declarațiilor dumneavoastră de azi. Vă suntem recunoscători.
    - Vreau să fiu aici, a afirmat. Nimeni nu trebuie să-mi mulțumească.
    Apoi Jane a dat capul pe spate și a respirat adânc.
    - Doamnă doctor Davis, am început, sunteți, vă rog, amabilă să vă treceți în revistă pregătirea, pentru cei prezenți?
    - Bineînțeles. Am absolvit prima din clasă liceul din East Hampton în 1988 cu statutul de posesor al unei burse naționale. Tind să cred că am fost singurul elev, în zece ani, admis la Havard de la liceul East Hampton, însă nu mi-am permis plata taxelor și am mers la Universitatea Binghampton.
    - Unde v-ați luat diploma de licență?
    - La Facultatea de Medicină din cadrul Universității Harvard, apoi mi-am făcut rezidențiatul la spitalul UCLA din Los Angeles.
    - Pe ce post sunteți angajată în prezent?
    - De doi ani funcționez ca medic legist șef la spitalul din Long Island și de asemenea legist șef specializat în decese survenite în urma unor agresiuni pentru districtul Suffolk.
    - Domnule judecător, am spus, uitându-mă la Mack, Poporul o numește pe doamna doctor Jane Davis ca martor specialist în patologie și medicină judiciară.
    Mack s-a întors spre Montrose,care era încă extrem de agitat.
    - Sunt sigur că domnul Montrose nu are nicio obiecție împotriva mărturiei doamnei doctor Davis, dat fiind că a chemat-o ca martor specialist și în ancheta din vară. Corect, domnule avocat?
    Montrose a dat din cap zăpăcit și a bolborosit:
    - Nicio obiecție.
    - Doamnă doctor Davis, am continuat, dumneavoastră ați făcut autopsia fratelui meu?
    - Da.
    - Doamnă Davis, înainte ca dumneavoastră să ajungeți în sala de judecată, doamna Powell a descris cum a fost răpită înainte de începerea acestui proces. Ne-ați putea împărtăși propria dumneavoastră experiență de dinainte de ancheta din vară?
    A aprobat cu un semn din cap.
    - În noaptea care preceda ziua dispoziției, a spus, un bărbat a pătruns în casa mea. Eram în pat, dormeam. M-a trezit și mi-a pus o armă între picioare. A spus că era îngrijorat pentru mărturia mea. Fusese trimis să mă „instruiască”. A spus că dacă voi sufla ceva la anchetă, va veni înapoi să mă violeze și să mă omoare.
    Pentru prima oară de când intrase în cameră, Jane și-a plecat capul privind în podea.
    - Îmi pare rău ca a trebuit să treci prin asta, Jane, i-am spus.
    - Știu.
    - Ce ai făcut în sală a doua zi? am întrebat-o. La anchetă.
    - Am comis sperjur, a spus Jane Davis, tare și răspicat.
    Și a continuat:
    - În cadrul efectuării autopsiei fratelui dumneavoastră, am făcut 26 de seturi de radiografii. Am făcut 6 biopsii, analize de sânge și cercetări de laborator amănunțite. Peter avea 19 oase sfărâmate, inclusiv cele de la ambele brațe, plus încheieturile, 8 degete și 6 coaste. Craniul îi era fracturat în două locuri și avea trei vertebre fisurate. În câteva cazuri, bătaia administrată lăsase pe cadavrul lui niște urme atât de bine conturate de pumni și picioare, încât păreau desenate pe el. Mai mult decât atât, țesutul pulmonar al lui Peter nu arăta a țesut de înecat. Nivelul de saturație era al unei persoane care a fost aruncată în apă după ce a încetat să mai respire. Dovezile că Peter fusese lovit și omorât în bătaie, apoi târât și aruncat în apă erau copleșitoare. Faptul că Peter Mullen a fost ucis este la fel de incontestabil ca prezența mea aici, în acest moment.

                                                 Capitolul 92

                    Montrose s-a ridicat de pe scaun. Încordarea i se citea în inflexibilitatea maxilarului. Aproape că-l auzeam repetându-și că el era marele Bill Montrose.
    - Există oare un astfel de lucru, un proces curat care nu este tocmai curat? a întrebat. Bineînțeles că nu. Dar răpitorii noștri ar vrea să credeți că există. „Știu că nu este tocmai procedura legală”, sugerează domnul Mullen „ca avocații să fie târâți din mașina lor sub amenințarea armei în mijlocul nopții. Dar dați-ne o șansă, suntem oameni obișnuiți ca și voi. Am fost nevoiți să acționăm astfel pentru că sistemul este viciat, sistemul este nedrept”. Dar nu așa funcționează justiția. Cu siguranță nu cum ar trebui să funcționeze după Constituția și legile acestei țări.
    Montrose a tresărit ca și cum s-ar fi simțit amenințat de pronunțarea cuvântului constituție ca de o lovitură fizică.
    - Justiția, a continuat, nu înseamnă că fii un pic mai corect decât se așteaptă de la tine. Înseamnă să fii corect. Punct. Și cum poate fi ăsta uun proces corect când procurorul poate ataca apărarea cu un martor surpriză ca Jane Davis?
    Mă săturasem până peste cap de retorica lui Montrose. Dacă Mack avea de gând să-i îngăduie discursuri, atunci aveam să țin și eu unul.
    - Toți cei prezenți în această sală de judecată vă înțeleg frustarea, am spus, ridicându-mă de pe scaun. Am fost în sală astă-vară când doamna doctor Davis, după ce a fost terorizată toată noaptea, a declarat că moartea fratelui meu fusese accidentală.
    Vă place să tot bateți apa în piuă despre ce mascaradă este acest proces, domnule Montrose. Ce vă preocupă cu adevărat este faptul că nu se îndepărtează prea mult de unul corect. După ce, timp de 25 de ani, i-ați apărat neobosit pe cei bogați și puternici, ați devenit atât de pervertit încât orice aduce puțin cu un proces onest devine de-a dreptul jignitor. Vă sugerez să treceți peste asta.
    - În ordine, e de ajuns, a rostit într-un final din scaunul lui Mack. Acest proces se amână pentru diseară.

                                              Capitolul 93

                        De data asta, când POPORUL CONTRA LUI BARRY NEUBAUER a fost amânat, mașinăria de fabricat știri era alimentată cu combustibil și pregătită să pornească motorul.
    „Asediul din Long Island” era relatarea cu cea mai mare audiență de ani buni de zile. Și era ușor de făcut. Jumătate dintre reporterii și producătorii care investigau subiecte în acea seară se aflau deja în Hampton încă de dimineață.
    Când Canalul 70 și-a încetat emisia, celelalte canale au început competiția adresându-se națiunii. Au dat pe post profile pe care rețelele lor le încropiseră în ultimele două ore.
    Țara a aflat cum Barry Neubauer intrase prin căsătorie într-una dintre cele mai distinse familii. Discursuri laudative ale muncii lui au fost ținute de concurenți precum Ted Turner și Rupert Murdoch.
    Lumea a mai aflat că avocatul lui personal, licențiat la Yale, Bill Montrose, nu mai pierduse un caz de 17 ani.
    Montrose își cimentase reputația într-o sală de judecată din Fort Worth în urmă cu 9 ani, apărând un fermier înstărit care omorâse un jucător profesionist de tenis pe care-l suspectase - pe nedrept - că se culcase cu amanta lui.
    Colegii de breaslă spuneau că Montrose l-a hărțuit atât de rău pe procuror, încât statul, care insista ca acuzatul să fie încadrat la crimă de gradul doi, a trebuit să se mulțumească doar cu o amendă de  1000 de dolari pentru posesie ilegală de armă.
    Apoi a venit potopul de știri despre Mulleni. Interviuri cu localnici de vază mișcați de moartea mamei și a tatălui lui Jack, care arătau cât de puțin aveau Jack și Macklin din profilul unui terorist.
    - Singurul motiv pentru care mai sunt acum primar în Montauk, a spus Peter Siegel, este pentru că Macklin nu a fugit. Iar Jack este un adevărat fiu al locului.
    - Cei doi sunt niște Kennedy ai clasei muncitoare din Montauk, a completat Dominick Dune, care venise în oraș în calitate de corespondent al revistei Vanity Fair. Aceeași mină sănătoasă și aceeași carismă, aceeași înclinație spre măgulire specifică irlandezilor catolici și același blestem tragic.
    Reportajul arăta cât de repede se răspândise povestea în East End. Când un bancher bronzat care tocmai cobora dintr-un Porsche în fața unui magazin de vinuri din East Hampton a fost abordat de un reporter, a răspuns:
    - Sper să scape cu viață.
    Exprima sentimentul dominant al clasei bogate.
    Localnicii vedeau diferit lucrurile. Puteau să se ascundă prin formule nepărtinitoare de genul „Sper ca toată lumea să ajungă teafără acasă”, dar singurii de a căror siguranță le păsa erau cei doi Mullen și prietenii lor.
    - Dacă ați ști cât a îndurat această familie în ultimii ani, a spus Denise Lowe, chelneriță la Pancake House, ați înțelege că este vorba despre o tragedie americană. E atât de trist. Cu toții îi iubim pe Jack și Macklin.
    Dar abia aproape de miezul nopții, când crainicii de știri au plecat acasă și marii guru ai talk-show-urilor au preluat ștafeta, a apărut primul comentariu editoriat cu adevărat solidar. Ca și alte dăți, vocea din fața microfonului îi aparținea lui Geraldo.
    În acea noapte, transmitea de la barul restaurantului Shagwong. Moderând emisiunea ca și cum ar fi fost o dezbatere locală, Geraldo a dat cuvântul localnicilor. I-a încurajat ca prin aduceri aminte să-și exprime sentimentele pe care le nutreau pentru Mack și Jack.

......................................................................