Codul lui Da Vinci, Dan Brown

.......................................................................
                                2-7

                 Fache urlă spre Collet:

    - Unde-i Langdon?

    - Tot la toaletă! îi răspunse locotenentul şi îi arătă punctuleţul roşu ce clipea continuu pe ecranul laptopului său. Probabil că a spart fereastra!
    Collet ştia că Langdon nu putea ajunge prea departe. Deşi regulile de protecţie împotriva incendiilor impuneau ca toate ferestrele situate la peste cincisprezece metri înălţime, în clădirile publice, să fie uşor de spart, o săritură de la etajul al doilea al Luvrului fără ajutorul unei scări însemna sinucidere curată. În plus, lângă extremitatea vestică a Aripii Denon nu existau copaci sau iarbă care să amortizeze şocul căderii. Sub fereastra toaletei, cele două benzi intens circulate ale străzii se aflau la doar doi metri de zidul clădirii.
    - Dumnezeule! exclamă locotenentul, cu ochii la ecran. Langdon se apropie de fereastră!
    Fache pornise deja. Smulgându-şi revolverul Manurhin MR-93 din suportul de sub braţ, năvăli pe culoar.
    Pe ecranul computerului, punctul roşu ajunse la pervaz şi apoi făcu o mişcare cu totul neaşteptată: ieşi dincolo de perimetrul clădirii.
    "Ce naiba se întâmplă acolo?! se întrebă Collet. A încălecat americanul pe pervaz sau...?"
    - Iisu...!
    Locotenentul sări drept în picioare. Punctul roşu ţâşni în afara zidului.
    Păru că rămâne în aer o frântură de secundă, apoi încremeni brusc, la aproape zece metri în afara Luvrului.
    Bâjbâind cu mâinile pe butoane, Collet accesă o hartă a Parisului şi recalibră sistemul GPS. Focaliză şi identifică locaţia exactă a semnalului.
    Nu se mai mişca.
    Zăcea neclintit, în mijlocul pieţei.
    Langdon sărise!

                                                25.

                           Fache străbătea în fugă Marea Galerie, în vreme ce vocea lui Collet bubuia prin staţia radio, acoperind sunetul îndepărtat al alarmei:
    - A sărit! Văd semnalul afară, în Place du Carrousel! A sărit pe fereastra toaletei! Şi nu mai mişcă! Iisuse, cred că Langdon s-a sinucis!
    Fache auzea cuvintele, dar nu putea să le priceapă şi sensul. Sub paşii săi, culoarul părea că nu se mai sfârşeşte. Trecând pe lângă cadavrul lui Sauniere, privi drept înainte, spre capătul Aripii Denon, unde se vedeau panourile despărţitoare. Alarma se auzea mai tare acum:
    - Stai! urlă Collet. Se mişcă! Dumnezeule, e în viaţă! Langdon se mişcă!
    Fache alerga în continuare, înjurând la fiecare pas pe care-l făcea.
    - Se mişcă mai repede acum! strigă Collet. Străbate piaţa. Dar... a prins viteză! Se deplasează prea repede!
    Ajuns la panourile despărţitoare, căpitanul trecu printre ele, zări uşa toaletei şi se repezi în ea. Vocea locotenentului abia se mai auzea prin staţie vuietul alarmei.
    - Probabil că e într-o maşină! Cred că e într-o maşină! Nu pot să...
    Cuvintele lui Collet se pierdură în urletul alarmei, când Fache se năpusti în toaletă, cu arma pregătită. Îşi miji ochii în lumina aspră şi cercetă încăperea.
    Cabinele erau goale. Nu era nimeni înăuntru. Privirea îi zbură la fereastra făcută ţăndări. Alergă acolo şi privi în jos. Nici urmă de Langdon. Cine ar fi riscat o cascadorie ca asta?! Dacă ar fi sărit de la o asemenea înălţime, nu-ncape îndoială că ar fi fost rănit serios.
    Alarma se opri, în sfârşit, şi vocea lui Collet se auzi din nou în staţie:
    - ...Se deplasează spre sud... mai repede... trece Sena pe Pont du Carrousel!
    Fache se întoarse spre stânga. Unicul vehicul de pe Pont du Carrousel era un camion uriaş cu remorcă dublă, care se îndepărta de Luvru, spre sud. Una dintre remorcile deschise era acoperită cu o prelată de vinilin, asemănătoare cu un hamac uriaş. Căpitanul se simţi scuturat de un fior. Cu numai câteva clipe în urmă, camionul acela aşteptase, probabil, la semafor, chiar sub fereastra toaletei.
    "A riscat ca un nebun", îşi spuse. Langdon nu avusese de unde să ştie ce se află sub prelată; dacă erau piese de oţel? Sau ciment? Sau chiar gunoi? Un salt de la doisprezece metri înălţime? "Fusese o nebunie!"
    - Punctul roşu coteşte! strigă Collet. Virează la dreapta pe Pont des Saints-Peres!
    Da, camionul care traversase podul încetinise acum şi cotea la dreapta, pe Pont des Saints-Peres. "Asta e!", îşi spuse Fache. Uluit, privi cum camionul dispare după colţ.
    Collet luase deja legătura cu agenţii din exterior, trimiţându-i în afara Luvrului şi ordonându-le maşinilor de patrulare să pornească în urmărirea camionului, a cărui poziţie în trafic o urmărea pe monitor.
    Fache ştia că acum totul se sfârşise. Oamenii lui urmau să înconjoare camionul în numai câteva minute; Langdon nu avea unde să mai dispară.
    Punându-şi arma la loc, ieşi din toaletă şi-i ceru lui Collet prin staţie:
    - Adu-mi maşina! Vreau să fiu de faţă când îl arestam!
    Şi, în vreme ce se înapoia în fugă prin Marea Galerie, se întrebă dacă profesorul supravieţuise căderii.
    Oricum, nu mai conta.
    „Langdon a fugit. E vinovat ca însuși Iuda.”

                                                        26.

                               La numai cincisprezece metri de toaletă,  Langdon şi Sophie stăteau ascunşi în întuneric, lipiţi de unul dintre panourile ce despărţeau toaleta de restul galeriei. Abia avuseseră timp să se facă nevăzuţi înainte ca Fache să se năpustească pe lângă ei, cu arma în mână.
    Ultimele şaizeci de secunde se scurseseră ca o furtună, greu de înţeles.
    Langdon stătea lângă chiuvetă, refuzând să fugă din cauza unei crime pe care n-o comisese, când Sophie începuse să studieze fereastra şi firele alarmei electronice încastrate în sticlă. Apoi privise jos, în stradă, de parcă ar fi măsurat înălţimea.
    - Cu puţina precizie, vei putea ieşi de aici, îi spusese ea.
   "Precizie?" Nedumerit, se uitase şi el în jos, pe fereastră. În stradă, un enorm camion cu două remorci se apropia de semaforul aflat chiar sub fereastră. Remorcile erau acoperite cu o prelată albastră de vinilin, care acoperea încărcătura. Langdon spera din tot sufletul că Sophie nu se gândea la ceea ce credea el că-i trece prin minte:
    - Sophie, în niciun caz n-am să sar...
    - Scoate dispozitivul de localizare.
    Năuc, dusese mâna la buzunar şi pipăise după micul disc metalic.
    Sophie i-l luase din mână, se apropiase cu el de chiuvetă şi, alegând o bucată mare de săpun, pusese discul deasupra şi îl presase bine cu un deget, înfundându-l în interior. Apoi netezise săpunul până ce astupase gaura, închizând astfel discul înăuntru, şi i-l întinsese lui Langdon.
    Fără a-i oferi vreo explicaţie, scosese de sub chiuveta un coş metalic de gunoi şi, înainte ca el să poată protesta, se repezise la fereastră, ţinând coşul în faţă, ca pe un berbece. Izbit drept în mijloc, geamul zburase prefăcut în ţăndări.
    Alarma începuse să urle în aceeaşi clipă, asurzitoare.
    - Dă-mi săpunul! îi strigase ea, încercând să acopere sunetul înnebunitor.
    Profesorul i-l întinsese.
    Privind prin fereastra spartă, ochise camionul ce aştepta la semafor. Ţinta era suficient de mare - o prelată întinsă, nemişcată - şi se afla la nici trei metri de zidul muzeului. Trăgând adânc aer în piept, Sophie azvârlise săpunul cu tot cu dispozitivul de localizare în noapte.
    Proiectilul aterizase pe marginea prelatei şi alunecase dedesubt, printre mărfuri, chiar în clipa în care lumina semaforului se schimbase.
    - Felicitări, îi spusese ea, trăgându-l de mânecă spre uşă. Tocmai ai evadat din Luvru.
    Ieşind în fugă, izbutiseră să se ascundă în întuneric exact când Fache dădea buzna în toaletă cu arma în mână.

                                                            27.

                           Acum, alarma se oprise şi Langdon auzea deja sirenele maşinilor de poliţie care se îndepărtau de muzeu. Un exod poliţienesc. Fache plecase şi el la fel de grăbit. În urma lui, Marea Galerie rămăsese pustie.
    - Există o scară de incendiu cam la cincizeci de metri mai sus, pe culoar, îi spuse Sophie. Poliţia a părăsit zona, aşa că putem să ieşim şi noi de aici.
    Langdon hotărî să nu mai rostească niciun cuvânt, toată noaptea; Sophie Neveu era, clar, mult mai deşteaptă decât el.

                                                          28.

                            Se spune că Biserica  Saint-Sulpice este clădirea pariziană cu cea mai ciudată istorie. Construit pe ruinele unui vechi templu închinat zeiţei egiptene Isis, locaşul are un plan arhitectural care îl copiază până la centimetru pe cel al catedralei Notre-Dame.
    Aici au fost botezaţi marchizul de Sade şi Baudelaire şi tot aici s-a căsătorit Victor Hugo.
    Seminarul de alături are un trecut bine documentat, cât se poate de neortodox, fiind odinioară locul clandestin de întrunire a unei serii întregi de societăţi secrete.
    În noaptea aceasta însă, interiorul cavernos al bisericii era tăcut ca un mormânt, unicul semn de viaţă fiind parfumul slab de tămâie ce încă mai persista după slujba de seară. Când îl conduse în sanctuar, Silas sesiză o oarecare tulburare în atitudinea surorii Sandrine.
    Acest lucru nu i se părea însă deloc surprinzător, se obişnuise deja cu jena pe care o simţeau oamenii faţă de el.
    - Sunteţi american, spuse ea.
    - Francez prin naştere. Mi-am simţit chemarea în Spania şi acum studiez în Statele Unite.
    Sora Sandrine îşi plecă fruntea; era o femeie micuţă de stătură, cu priviri blânde:
    - Şi n-aţi văzut niciodată Saint-Sulpice?
    - Îmi dau seama că şi acesta este un păcat.
    - Biserica e mult mai frumoasă la lumina zilei.
   - Sunt convins. Vă sunt însă recunoscător că îmi oferiţi ocazia de a o vizita acum.
    - Abatele mi-a solicitat acest lucru. Se vede că aveţi prieteni sus-puşi.
    "Habar n-ai tu!" îşi spuse Silas.
    Urmând-o pe sora Sandrine spre altar, nu putea să nu fie surprins de austeritatea lăcaşului. Spre deosebire de Notre-Dame, cu ale ei fresce viu colorate, lemnăria şi decoraţiunile poleite ale altarului, Saint-Sulpice avea un aspect rece şi sever, amintind prin severitatea sa de catedralele ascetice ale Spaniei. Lipsa decoraţiunilor conferea parcă interiorului o lărgime suplimentară şi, privind spre arcele zvelte ale plafonului boltit, Silas îşi imagină că se află sub chilia unei uriaşe corăbii.
    "O imagine potrivită", îşi spuse. Corabia frăţiei avea să fie răsturnată şi să se scufunde pentru totdeauna. Nerăbdător să treacă la lucru, îşi dorea ca sora Sandrine să-l lase singur mai repede. Era o femeie scundă şi subţire, de care ar fi putut scăpa uşor, dar jurase să nu folosească forţa decât în caz de absolută necesitate. "Este o slujitoare a Domnului şi nu e vina ei că frăţia a ales aceasta biserică pentru a ascunde cheia de boltă. Nu trebuie să plătească ea pentru păcatele altora."
    - Îmi pare rău, soră, fiindcă ai fost deranjată din somn pentru mine.
    - Ba deloc. Vă aflaţi în Paris pentru scurt timp şi ar fi fost păcat să rataţi Saint-Sulpice. Ce anume vă interesează mai mult, arhitectura sau istoria bisericii?
    - De fapt, soră, interesele mele sunt mai degrabă de ordin spiritual.
    Călugăriţa izbucni într-un râs uşor, plăcut:
    - Asta se înţelege de la sine. Dar mă întrebam cu ce să începem turul de vizitare.
    Silas îşi aţinti privirile asupra altarului:
    - Nu-i nevoie de un tur. Ați fost mai mult decât amabilă. De aici mă descurc singur.
    - Dar nu mă deranjează deloc, replică ea. La urma urmei, tot m-am trezit.
    Silas se opri. Ajunseseră la primele strane, la nici cincisprezece metri de altar. Se răsuci postându-şi trupul masiv drept în faţa femeii şi simţi cum se crispează atunci când văzu ochii săi roşii.
    - Sper să nu fiu prea nepoliticos, soră, dar nu sunt obişnuit să intru într-o Casă a Domnului şi să mă plimb, pur şi simplu, prin ea. V-ar deranja dacă aş rămâne puţin timp singur, pentru a mă ruga înainte de a admira arhitectura?
    Sora Sandrine ezită:
   - Oh, desigur. Vă voi aştepta în spate, lângă intrare.
    Silas puse o mână grea pe umărul ei şi o privi drept în ochi:
    - Soră, mă simt şi aşa vinovat fiindcă v-am trezit din somn. A vă cere să mai rămâneţi cu mine acum ar fi prea mult. Vă rog să vă întoarceţi în camera dumneavoastră. Voi vizita biserica singur şi apoi voi pleca!
    Călugăriţa nu părea tocmai convinsă:
    - Sunteţi sigur că nu vă veţi simţi singur?
    - Câtuşi de puţin. Rugăciunea este o bucurie ce trebuie trăită în singurătate.
    - Cum doriţi!
    Silas îşi luă palma de pe umărul ei:
    - Somn uşor, soră! Domnul fie cu tine.
    - Şi cu tine, răspunse ea şi se îndreptă spre scări. Vă rog să închideţi bine uşile când ieşiţi!
    - Voi avea grijă.
    Silas o privi cum urcă scările până ce dispăru. Apoi se întoarse şi îngenunche lângă prima strană; brâul cilice îi pătrunse mai adânc în carne.
    "Doamne, Ţie îţi închin munca aceasta pe care o împlinesc azi..."
    Ghemuită în umbra balconului ce străjuia altarul, sora Sandrine privea tăcută printre barele balustradei. Temerile bruşte ce-i cuprinseră sufletul în clipa în care îl văzuse pe călugăr îngenuncheat o îngrijorau. Pentru o clipă, se întrebă dacă nu cumva vizitatorul acesta misterios era duşmanul despre care fusese prevenită; poate că în această seară va trebui să ducă la îndeplinire ordinele ce-i fuseseră date cu atât de mult timp în urmă.
    Aşa că hotărî să rămână acolo, în întuneric, şi să urmărească fiecare mişcare a călugărului.

                                                       29.

                               După ce ieșiră din umbră, Langdon și Sophie se îndreptară cu paşi repezi spre scara de incendiu. Profesorul avea impresia că încearcă să asambleze un uriaş puzzle pe dibuite. Cel mai recent aspect al misterului cu care se confrunta era unul extrem de tulburător: "Un căpitan al Poliţiei Judiciare încearcă să-mi pună în cârcă o crimă."
    - Ce crezi, şopti el, nu cumva Fache o fi scris mesajul acela pe podea?
    Sophie nici măcar nu se întoarse:
    - Imposibil!
    Langdon nu era chiar atât de sigur:
    - Pare al naibii de hotărât să mă scoată pe mine vinovat. Poate a crezut că, scriindu-mi numele pe podea, ar avea mai mulţi sorţi de reuşită.
    - Şirul lui Fibonacci? Post-scriptumul? Tot simbolismul lui Leonardo da Vinci şi al divinității feminine? Nu, sigur este mâna bunicului meu!
    Langdon știa că are dreptate. Simbolurile tuturor acestor indicii se legau perfect - pentagrama, Omul Vitruvian, da Vinci, zeiţa şi chiar Şirul Fibonacci. "O serie coerentă de simboluri", aşa cum ar numi-o iconografii. Extrem de unitară.
    - Şi faptul că m-a sunat în după-amiaza asta..., adăugă Sophie, spunându-mi că trebuie să-mi dezvăiuie ceva. Sunt sigură că mesajul scris pe podea a fost un ultim efort din partea lui pentru a-mi comunica mie ceva important, ceva ce el şi-a închipuit că mă vei ajuta să înţeleg.
    Langdon se încruntă. "O, diavol draconic! Oh, sfânt schilod!" Şi-ar fi dorit să înţeleagă mesajul, atât pentru binele lui Sophie, cât şi pentru al său. Situaţia se înrăutăţise de când văzuse el prima dată textul scris pe podea. Falsa lui evadare pe fereastra toaletei nu avea să-l facă deloc mai drag în ochii lui Fache; de fapt, avea mari îndoieli că Poliţia Franceză va gusta umorul urmăririi şi arestării unei bucăţi de săpun.
    - Nu mai avem mult până la scară, îi spuse Sophie.
    - Crezi că ar fi posibil ca în şirul acela de numere să fie ascunsă Cheia pentru a înţelege restul mesajului?
    Profesorul lucrase odată la o serie de manuscrise ale lui Bacon ce conţineau un cifru epigrafic în care anumite rânduri constituiau indicii pentru descifrarea întregului cod.
    - M-am gândit toată noaptea la numerele acelea. Sume, produse, rapoarte... nu văd nimic, nicio idee. Din punct de vedere matematic, sunt aranjate la întâmplare. O aiureală criptografică.
    - Şi totuşi, fac parte din Şirul lui Fibonacci. Nu poate fi o simplă coincidenţă!
    - Nici nu este. Faptul că a scris numerele astea a fost doar o altă modalitate prin care bunicul a încercat să-mi comunice mie ceva - la fel ca folosirea limbii engleze pentru scrierea mesajului, ca poziţionarea propriului trup în forma schiţei mele preferate ori ca desenarea unei pentagrame pe abdomen. Toate au avut rolul de a-mi atrage atenţia.
    - Pentagrama are o semnificaţie aparte pentru tine?
    - Da. Nu am apucat să-ţi spun, dar era un simbol aparte pentru mine şi pentru bunicul, când eram copil. Obişnuiam să ne jucăm Tarot şi cartea mea indicatoare era totdeauna una din seria pentagramelor. Sunt sigură că bunicul măsluia cărţile, dar pentagrama a ajuns cu timpul să fie mica noastră glumă.
    Langdon simţi un fior. Obişnuiau să joace Tarot?! Acest joc medieval de origine aparent italiană avea o încărcătură atât de mare de simbolism eretic ascuns, încât Langdon îi dedicase un capitol întreg din cartea pe care o pregătea. Cele douăzeci şi două de cărţi principale ale jocului aveau nume ca The Female Pope, The Empress sau The Star.
    Iniţial, Tarotul fusese conceput ca un mijloc secret de diseminare a ideologiilor interzise de Biserică; în prezent, trăsăturile sale mistice fuseseră preluate şi exploatate de ghicitoarele moderne.
    "Arcana indicatoare a divinităţii feminine în Tarot este pentagrama", îşi spuse Langdon, dându-şi seama că, dacă Sauniere obişnuia să măsluiască jocul pentru ca nepoata lui să se distreze mai bine, pentagrama constituia, într-adevăr, o glumă potrivită între ei.
    Ajunseră la scara de incendiu şi Sophie trase uşor de uşă. Nu se declanşă nicio alarmă; doar uşile care dădeau spre exterior erau conectate. Coborâră în viteză treptele înguste, spre parter.
    - Bunicul tău, spuse Langdon străduindu-se să ţină pasul cu ea, când ţi-a povestit despre pentagramă, a pomenit ceva despre venerarea Zeiţei sau despre resentimentele Bisericii Catolice?
    Sophie clătină din cap.
    - Pe mine mă interesa mai degrabă partea matematică -  proporţia divină, numărul phi, Şirul Fibonacci - chestii de genul ăsta.
    Langdon o privi surprins:
    - Ţi-a povestit bunicul tău despre numărul phi?!
    - Fireşte! Proporţia divină sau numărul de aur. De fapt, adăugă ea cu o expresie poznaşă, obişnuia să glumească spunând că eu sunt pe jumătate divină... ştii, datorita literelor din numele meu.
    Profesorul se gândi o clipă şi apoi îşi dădu seama.
    "S-o-P-H-I-e!"
    Coborând treptele în continuare, cu gândul la numărul phi, Langdon îşi spuse că indiciile lăsate de Sauniere erau mult mai coerente decât îşi imaginase el până acum.
    "Da Vinci... Şirul lui Fibonacci... pentagrama..."
    În mod aproape incredibil, toate acestea erau armonizate într-un concept unic, atât de important în istoria artei, încât adesea profesorul îi consacra mai multe ore în sala de curs.
    PHI...
    Brusc, gândul îi zbură înapoi la Harvard, la ziua în care, în faţa studenţilor înscrişi la cursul "Simbolistica în artă", scrisese pe tablă numarul său favorit.
    1,618.
    Langdon se întorsese spre marea de ochi curioşi:
    - Cine-mi poate spune ce număr este acesta?
    Un lungan de la cursul de matematică ridicase mâna.
    - Este numărul phi, spusese el, pronunţând fi.
    - Bravo, Stettner! Sper că toată lumea a făcut cunoştinţă cu phi.
    - A nu fi confundat cu pi, adăugase Stettner, zâmbind. Aşa cum ne place nouă, matematicienilor, să spunem, phi e cu un h mai tare decât pi!
    Langdon râsese, dar nimeni altcineva nu mai păruse să guste gluma.
    Stettner dăduse din mână, a lehamite, şi se aşezase la loc.
    - Acest număr, continuase Langdon, unu virgulă şase unu opt, are o importanţă cu totul deosebită în artă. Îmi poate spune cineva de ce?
    Lunganul încercase să recâştige stima colegilor:
   - Fiindcă e atât de drăguţ?
    Sala izbucnise în râs.
    - De fapt, Stettner are şi de data aceasta dreptate. Phi este unanim considerat cel mai frumos număr din întregul univers.
    Râsetele încetaseră brusc, iar lunganul rânjise cu gura până la urechi.
     În vreme ce pregătea proiectorul, profesorul le explicase studenţilor că numărul phi deriva din Şirul lui Fibonacci - o progresie celebră nu numai pentru că suma oricăror doi termeni alăturaţi este egală cu termenul următor, dar şi fiindcă raportul oricăror doi termeni alăturaţi are uimitoarea proprietate de a fi aproape egal cu numărul 1,618, adică phi!
    - În ciuda originilor sale matematice oarecum mistice, aspectul cu adevărat straniu al numărului phi ţine mai degrabă de atotprezenţa sa în natură. Plantele, animalele şi chiar fiinţa umană sunt caracterizate de rapoarte dimensionale care se apropie cu o bizară exactitate de numărul phi. Frecvenţa cu care este întâlnit pretutindeni în natură, continuase Langdon stingând luminile din sală, nu poate fi considerată o simplă coincidenţă, astfel că anticii au presupus că numărul phi a fost, probabil, dictat de Creator. Savanţii din vechime chiar au numit acest număr "proporţia divină".
    - Stați puțin, intervenise o tânără din primul rând. Eu studiez biologia și n-am auzit pomenindu-se niciodată de această proporție divină în natură.
    - Nu? zâmbise Langdon. Ai analizat vreodată relația dintre femelele și masculii unei comunităţi de albine?
    - Sigur. Femelele sunt totdeauna în număr mai mare.
    - Corect. Dar ştiai că, dacă împarţi numărul de femele la cel al masculilor din orice stup sau roi de albine din lume, obţii totdeauna acelaşi număr?
    - Serios?
    - Exact. Numărul phi.
    Fata făcuse ochii mari:
    - Nu se poate!
    - Ba se poate! îi replică Langdon, punând un diapozitiv ce înfăţişa o cochilie spiralată. Recunoşti acest organism?
    - E un nautilus, răspunsese studenta la biologie. O moluscă din clasa cefalopodelor care îşi pompează aer în cochilia compartimentată pentru a-şi echilibra nivelul de flotabilitate.
    - Corect. Şi ai idee ce număr obţii dacă împarţi diametrul fiecărei spirale la cel al spiralei următoare?
    Tânăra privea în continuare, nevenindu-i să creadă, arcele concentrice ale cochiliei.
    Langdon clătinase din cap în sens afirmativ:
    - Phi. Proporţia divină. Numărul de aur. Unu virgulă şase unu opt.
    Fata îl privise cu un aer uluit.
    Profesorul trecuse apoi la următorul diapozitiv - o imagine luată de aproape a unei plante de floarea-soarelui.
    - Seminţele de floarea-soarelui sunt dispuse sub formă de spirală strânsă. Ştiţi care este raportul dintre diametrele oricăror două spire alăturate?
    - Phi? întrebase sala în cor.
    - Aţi ghicit!
    Şi Langdon trecuse repede în revistă o serie de alte diapozitive - conuri de pin, dispunerea frunzelor pe tulpină, segmentarea corpului la insecte - toate ilustrau aceeaşi surprinzătoare respectare a proporţiei divine.
    - E uimitor! strigase cineva din sală.
    - Mda, replicase altcineva, dar ce au toate astea de-a face cu arta?
    - Aha! exclamase Langdon. Îmi pare bine că ai întrebat!
    Şi puse un alt diapozitiv: un pergament de un galben palid, care înfăţişa celebrul nud masculin realizat de Leonardo da Vinci, Omul Vitruvian - numit astfel în amintirea lui Marco Vitruvius, strălucitul arhitect roman care preamărise numărul de aur în lucrarea sa, De Arhitectura.
    - Nimeni nu a înţeles mai bine decât Leonardo structura divină a trupului omenesc. Artistul a mers chiar până la a deshuma cadavre pentru a măsura proporţiile exacte ale scheletului uman. El a fost primul care a arătat că trupul omenesc este constituit din "segmente" ale căror rapoarte proporţionale sunt totdeauna egale cu... numărul phi.
    Toţi ochii din sală îl priviseră cu îndoială.
    - Nu mă credeţi? Diseară, când faceţi duş, luaţi un centimetru şi măsuraţi.
    Doi jucători de fotbal rânjiseră.
    - Nu doar voi doi, isteţilor! Încercaţi toţi! Şi fetele, şi băieţii. Măsuraţi-vă înălţimea, din creştet până în tălpi. Apoi măsuraţi distanţa de la ombilic până la podea şi împărţiţi-o pe prima la cea de-a doua. Ce număr credeţi că veţi obţine?
    - Cu siguranţă nu phi! izbucnise unul dintre "isteţi".
    - Ba da, phi! Unu virgula şase unu opt. Mai vreţi încă un exemplu? Măsurați-vă lungimea brațului, de la umăr până la vârful degetelor și apoi împărțiți-o la distanța dintre cot și vârful degetelor. Tot phi. Încă unul? Distanța șold-podea împărțită la distanța genunchi-podea. Iarăşi phi. Încheieturile degetelor de la mâini. De la picioare. Segmentele coloanei vertebrale. Phi! Phi! Phi! Prieteni, fiecare dintre noi este un tribut viu adus proporţiei divine.
    Chiar în întunericul sălii, Langdon îşi dăduse seama de uimirea studenţilor şi simţise aceeaşi căldură plăcută în inimă, ca de fiecare dată. Acesta era motivul pentru care iubea meseria asta.
    - După cum vedeţi, prieteni, haosul care ne înconjoară este clădit pe o ordine bine definită. Când au descoperit numărul de aur, anticii au fost siguri că au identificat piatra de temelie pe care însuşi Dumnezeu a pus-o la crearea lumii şi, datorită lui, au început să venereze natura. Acum putem înţelege de ce. Mâna lui Dumnezeu este vizibilă pretutindeni în natură şi câteva religii păgâne, care se închină în faţa Pământului Mamă, au supravieţuit până astăzi. Mulţi dintre noi celebrează natura exact aşa cum făceau păgânii de odinioară, dar fără a şti ce fac, de fapt. Sărbătorile care marchează venirea primăverii constituie un exemplu perfect... renaşterea naturii şi reluarea ciclului ei fertil. Magia misterioasă a numărului de aur exista chiar de la începuturile lumii. Omul nu face altceva decât să joace după regulile naturii şi, fiindcă arta e doar o încercare a sa de a imita minunile create de mâna lui Dumnezeu, fiţi siguri că veţi întâlni proporţia divină de foarte multe ori la cursul de artă din semestrul acesta.
    În următoarea jumătate de oră, Langdon le arătase diapozitive cu lucrări de artă semnate de Michelangelo, Albrecht Durer, Leonardo da Vinci şi mulţi alţii, demonstrând de fiecare dată respectarea voită şi riguroasă a proporţiei divine: numărul phi ascuns în dimensiunile arhitecturale ale Parthenonului atenian, ale piramidelor din Egipt şi chiar ale sediului ONU din New York. Numărul de aur apărea, de asemenea, în structura organizatorică a sonatelor lui Mozart, în Simfonia a Cincea de Beethoven şi în lucrările lui Bartok, Debussy sau Schubert.
    - Numărul phi, le spusese profesorul, a fost folosit chiar şi de Stradivarius pentru a calcula locul exact al fantelor în formă de "f" ale celebrelor sale viori. În încheiere, să revenim la simboluri, adăugase profesorul, în timp ce se apropiase din nou de tablă şi desenase cinci linii care se intersectau pentru a forma o stea cu cinci colţuri. Aceasta este una dintre cele mai puternice imagini pe care le veţi vedea în cursul acestui semestru. Cunoscut sub numele de pentagramă, simbolul este considerat, deopotrivă, magic şi divin în numeroase culturi. Îmi poate spune cineva de ce?
    Stettner, studentul de la Matematică, ridicase mâna:
    - Fiindcă, atunci când desenezi o pentagramă, liniile se intersectează astfel încât să respecte automat proporţia divină.
    Langdon aprobase încântat:
    - Excelent! Într-adevăr, toate rapoartele dintre segmentele unei pentagrame sunt egale cu numărul phi şi, drept urmare, acest simbol a devenit expresia absolută a proporţiei divine. Din acest motiv, steaua cu cinci colţuri a fost dintotdeauna un simbol al frumuseţii şi al perfecţiunii, asociat cu divinitatea şi cu sacrul feminin.
    Fetele din sală surâseseră, încântate.
    - Încă un amănunt, prieteni! Astăzi am amintit doar în treacăt de Leonardo da Vinci, dar în cursul acestui semestru vom vorbi mult despre el. Mâine vă voi arăta imagini ale frescei sale, Cina cea de taină - unul dintre cele mai surprinzătoare tributuri aduse sacrului feminin.
    - Glumiţi, nu-i aşa? întrebase cineva din sală. Eu ştiam că Cina cea de taină îi este închinată lui Iisus!
    Langdon se mirase:
    - Există simboluri ascunse acolo unde nici nu vă puteți imagina....

                                                         30.

                          - Haide! îi șopti Sophie. Ce s-a întâmplat? Aproape am ajuns. Grăbește-te!
    Langdon își ridică privirea, smuls din reverie, și își dădu seama că se oprise în mijlocul scării, copleșit de o revelație bruscă.
    ”O, diavol draconic! Oh, sfânt schilod!"
    Aflată pe o treaptă mai jos, Sophie îl privea nedumerită.
    "Nu poate fi atât de simplu!"
    Şi totuşi, era.
    Acolo, în buricul Luvrului... cu imaginile numărului phi şi ale lui Leonardo care i se învălmăşau în minte, instantaneu, Robert Langdon descifră mesajul lui Sauniere.
    - "O, diavol draconic!" spuse cu glas tare. "Oh, sfânt schilod!" Un cod mai simplu de atât nici nu poate exista!

                                                        31.

                              Sophie, încremenită la rândul ei pe trepte, se uită la el, derutată. "Un cod?"
    Toată noaptea îşi storsese creierii gândindu-se la cuvintele din mesaj şi nu identificase niciun cod - cu atât mai mult unul simplu!
    - Chiar tu ai spus-o! continuă Langdon entuziasmat peste măsură. Numerele din Şirul lui Fibonacci capătă sens doar dacă sunt aşezate în ordinea corectă; altfel, totul e doar o aiureală matematică.
    Sophie nu avea idee despre ce tot vorbea el acolo. "Şirul lui Fibonacci?" Ea fusese sigură că numerele acelea erau menite doar să atragă atenţia Departamentului de Criptografie. "Să mai reprezinte oare şi altceva?" Duse mâna la buzunar şi scoase hârtia cu mesajul bunicului ei.
    "13-3-2-21-1-1-8-5
    0, DRACONIAN DEVIL!
    OH, LAME SAINT!"
    "Ce să fie cu numerele astea?"
    - Faptul că a schimbat ordinea numerelor din Şirul lui Fibonacci este un indiciu, îi spuse Langdon, luându-i hârtia din mână. Cifrele indică felul în care trebuie descifrat restul mesajului. Bunicul tău le-a ordonat în acest mod pentru a ne ajuta să înţelegem că acelaşi criteriu trebuie aplicat şi textului în sine. Cele două rânduri nu înseamnă nimic; sunt doar nişte litere scrise într-o ordine greşită.
    Sophie avu nevoie de un moment pentru a pătrunde sensul acestor cuvinte şi, când pricepu ce voia el să spună, i se păru ridicol de simplu:
    - Crezi că mesajul este... une anagramme? Ca un joc de rebus dintr-un ziar?
    Scepticismul de pe chipul ei era vizibil, dar Langdon îl înţelegea. Puţini ştiau că, lăsând la o parte rolul lor de distracţie pentru oamenii moderni, anagramele au o bogată istorie în ceea ce priveşte simbolismul sacru.
    Învăţăturile mistice ale Cabalei au la bază anagramele - rearanjarea literelor din cuvintele scrise în ebraică, pentru a releva noi înţelesuri. Regii francezi din perioada renascentistă erau atît de convinşi că anagramele posedă o putere magică, încît angajau anagramişti pentru a-i ajuta să ia cele mai bune decizii, analizînd cuvintele din diverse documente de mare importanţă. Romanii numeau studiul anagramelor ars magna - ”arta măreață”.
    Langdon își cufundă privirile în ochii lui Sophie:
    - Adevăratul mesaj al bunicului tău ne-a stat în faţă în tot acest timp, doldora de indicii mai mult decât sugestive!
    Fără a mai pierde timpul cu alte explicaţii, profesorul scoase un pix din buzunar şi rearanjă literele de pe fiecare rând al mesajului:
    "O, DRACONIAN DEVIL!
    OH, LAME SAINT!"
    era o anagramă perfectă a cuvintelor...
    "LEONARDO DA VINCI!
    THE MONA LISA!"

                                                         32.

                            Mona Lisa!
    Pentru o clipă, în mijlocul scărilor de incendiu, Sophie uită că trebuiau să fugă cât mai repede din Luvru. Uimirea îi era întrecută doar de stânjeneala de a nu fi fost ea cea care descifrase mesajul. Din cauza experienţei complexe pe care o deţinea în domeniul criptoanalizei, trecuse cu vederea un simplu joc de cuvinte, pe care totuşi ar fi trebuit să-l remarce. La urma urmei, nu era o neofită în privinţa anagramelor - mai cu seamă a celor în limba engleză.
    În copilărie, bunicul ei folosea adesea anagrame pentru a o ajuta să înveţe ortografia engleză. Odată scrisese pe o hârtie cuvântul planets - "planete" - şi-i spusese că alte nouăzeci şi două de cuvinte, de diferite lungimi, pot fi alcătuite în engleză din aceleaşi litere.
    Sophie petrecuse trei zile cu dicţionarul în braţe, identificându-le, în cele din urmă, pe toate.
    - Nu pot să-mi imaginez, spuse Langdon privind uimit hârtia, cum a reuşit bunicul tău să creeze o anagramă atât de complexă în cele câteva minute dinaintea morţii.
    Sophie ştia cum, şi adevărul o îndureră şi mai tare. "Ar fi trebuit să-mi dau seama!" Îşi amintea acum că bunicul ei - un iubitor al artelor şi al jocurilor de cuvinte - îşi petrecuse mult timp în tinereţe născocind anagrame ale titlurilor celor mai cunoscute opere de artă. Una dintre ele chiar îi pricinuise un necaz pe când era ea mică.
    Într-un interviu pentru o revistă americană de artă, Jacques Sauniere îşi exprimase dezgustul pentru cubismul modernist, remarcând că titlul lucrării lui Picasso Les Demoiselles d'Avignon era o anagramă perfectă a expresiei engleze vile meaningless doodles - "aiureli prosteşti". Admiratorii lui Picasso nu fuseseră deloc încântaţi.
    - Probabil că bunicul a creat această anagramă cu mult timp în urmă, îi explică Sophie.
    "Iar în seara asta a fost nevoit s-o folosească la repezeală." Vocea bătrânului parcă răsuna de dincolo de mormânt, cu o precizie cutremurătoare.
    Leonardo da Vinci!
    Mona Lisa!
    Sophie habar nu avea de ce ultimele cuvinte pe care i le adresase se refereau la celebra pictură a maestrului, însă o posibilitate îi trecea prin gând. Una tulburătoare.
    ”Nu acestea au fost ultimele lui cuvinte.”
    Oare trebuia să meargă acum la tablou? Îi lăsase bunicul ei un mesaj acolo? Părea destul de plauzibil. La urma urmei, pictura era expusă în Salle des Etats - o încăpere accesibilă doar din Marea Galerie. Brusc, îşi dădu seama că uşile care duceau acolo se aflau la numai douăzeci de metri de locul în care fusese găsit cadavrul lui Sauniere.
    "Ar fi putut ajunge cu uşurinţă până la tablou înainte de a muri."
    Sophie privi în susul scării de incendiu, nehotărâtă. Ştia că ar trebui să-l scoată pe Langdon din muzeu fără întârziere, şi totuşi instinctul îi spunea altceva. Amintindu-şi de prima ei vizita în Aripa Denon, pe când era doar o fetiţă, îşi dădu seama că, dacă bunicul ei ar fi vrut să-i dezvăluie un secret, puţine locuri de pe pământ ar fi fost mai potrivite decât Mona Lisa lui da Vinci.

                                                     33.

                           - Nu mai e mult până ajungem la ea, şoptise bunicul, ţinând-o strâns de mâna micuţă şi conducând-o pe culoarele pustii ale Luvrului, seara, după orele de vizitare.
    Sophie avea şase ani pe atunci. Se simţea mică şi neînsemnată între pardoseala năucitoare şi plafoanele boltite la o înălţime ameţitoare. Aşa, fără vizitatori, muzeul o înspăimânta, deşi n-ar fi recunoscut asta cu niciun chip faţa de bunicul ei. Strângând tare din dinţi, dăduse drumul mâinii lui.
    - Drept înainte este Salle des Etats, îi spusese el pe când se apropiau de celebra încăpere.
    În ciuda entuziasmului evident al bunicului, fetiţa ar fi vrut să plece acasă. Văzuse imagini cu Mona Lisa în diverse cărţi şi nu-i plăcuseră deloc. Nu înţelegea de ce toată lumea făcea atâta caz de ea.
    - C'est ennuyeux! bombănise ea.
    - Boring, o corectase bunicul. Franceza la şcoală, engleza acasă.
    - Le Louvre, c'est pas chez moi! "Luvrul nu e casa mea!"
    Bătrânul izbucnise într-un râs fals:
    - Ai dreptate. Atunci hai să vorbim englezeşte doar aşa, ca să ne distrăm.
    Sophie se bosumflase, dar nu se oprise din mers. Când intraseră în Salle des Etats, fetiţa cercetase rapid încăperea şi zărise imediat locul de onoare - în mijlocul zidului din dreapta, unde un singur portret trona în spatele unui perete protector din plexiglas. Bunicul se oprise în uşa şi-i făcuse semn spre tablou:
    - Du-te la ea, Sophie! Puţini oameni au ocazia de a o vizita fără să fie alţii prin preajmă.
    Ascunzându-şi neplăcerea, fetiţa traversase încăperea. După câte auzise despre Gioconda, avea acum impresia că se apropia de un cap încoronat. Ajunsă în faţa ecranului protector, trăsese adânc aer în piept şi privise tabloul.
    Sophie nu ştia ce ar fi trebuit să simtă atunci când îl vede, dar în mod cert nu ceea ce simţea acum. Nicio tresărire de uimire. Niciun fior de admiraţie.
    Figura celebră arăta exact ca în cărţi. Fetiţa rămăsese în faţa tabloului timp îndelungat - ei i se păruse o veşnicie - aşteptând să se întâmple ceva.
    - Ei, ce părere ai? şoptise bunicul, apropiindu-se de ea. Minunată, nu-i aşa?
    - E prea mică!
    Sauniere surâsese:
    - Şi tu eşti mică, dar eşti frumoasă.
    "Ba nu-s frumoasă", îi replicase fetiţa în sinea ei.
    Nu-şi putea suferi părul roşcat şi pistruii de pe faţă, plus că era mai înaltă decât toţi băieţii din clasa ei. Privise din nou spre Mona Lisa și clătinase din cap:
    - E chiar mai urâtă decât în poze. Figura ei este... brumeux.
    - Foggy, o corectase bunicul.
    - Foggy, repetase ea, ştiind că discuţia nu avea să continue până ce nu rostea la rândul ei nou învăţatul cuvânt în engleză.
    - Acesta este stilul sfumato în pictură, îi explicase bătrânul, şi e foarte dificil de realizat. Leonardo da Vinci a fost mai priceput în realizarea lui decât oricine altcineva.
    Dar ei tot nu-i plăcea tabloul.
    - Pare că ştie ea ceva... ca atunci când copiii de la şcoală au un secret al lor.
    Bunicul izbucnise în râs:
    - Acesta este unul dintre motivele pentru care Mona Lisa e atât de celebră!! Oamenilor le place să-şi închipuie că ştiu de ce surâde aşa.
    - Tu ştii de ce surâde aşa?
    - Poate că ştiu şi într-o bună zi am să-ţi spun şi ţie!
    Sophie bătuse din picior:
    - Ţi-am zis că nu-mi plac secretele!
    - Prinţesă, îi spuse el surâzând, viaţa e plină de secrete! Şi nu le poţi afla pe toate deodată!

                                                    34.

                         - Eu mă întorc, declară Sophie, şi vocea ei răsună în hol.
    - La Mona Lisa? izbucni Langdon. Acum?!
    Preţ de o clipă, se gândi la consecinţele unei astfel de mişcări.
    - Pe mine nu mă suspectează nimeni de crimă! Am să risc! Trebuie să aflu ce anume a vrut bunicul să-mi spună.
    - Şi cu ambasada cum rămâne?
    Sophie se simţea vinovată fiindcă-l transformase într-un fugar şi acum îl părăsea, dar altă soluţie nu vedea. Arătă spre o uşă de metal în josul scărilor:
    - Du-te pe acolo şi urmează plăcuţele luminate care te îndrumă spre ieşire. Bunicul mă aducea adesea pe aici. Vei ajunge fără probleme la o uşă rotativă de siguranţă. E monodirecţională şi nu îţi permite decât să ieşi.
    Apoi îi întinse cheile de la maşina sa şi adaugă:
    - Ai să găseşti un Smart roşu în parcarea rezervată angajaţilor. Chiar în faţa aripii în care ne aflăm. Ştii să ajungi la ambasadă?
    Langdon încuviinţă, privind cheile pe care le ţinea în mână.
    - Ascultă, continuă Sophie cu o voce moale, cred că bunicul mi-a lăsat un mesaj la Mona Lisa - un fel de indiciu referitor la cel care l-a ucis. Sau la pericolul care mă pândeşte.
    "Sau la ceea ce s-a întâmplat cu familia mea", îşi spuse în gând.
    - Trebuie să mă duc să văd, insistă ea.
    - Dar dacă ar fi vrut să-ţi spună de ce eşti în pericol, nu putea să-ţi scrie pur şi simplu pe podea, acolo unde a murit? Pentru ce să apeleze la acest complicat joc de cuvinte?
    - Fiindcă, indiferent de ce anume a încercat să-mi transmită, cred că nu a vrut să mai afle şi altcineva. Nici măcar poliţia.
    În mod evident, Jacques Sauniere făcuse tot ce-i stătuse în puteri pentru a-i transmite un mesaj confidenţial, şi numai ei. Îl scrisese sub forma unui cod în care indusese iniţialele ei, şi-i spusese să-l caute pe Robert Langdon - un lucru înţelept, ţinând seama că americanul descifrase codul secret.
    - Oricât de straniu ar părea, adăugă ea, cred că a vrut ca eu să ajung la Mona Lisa înaintea oricui altcuiva.
    - Te însoţesc!
    - Nu! Nu avem de unde şti când va reveni poliţia în Marea Galerie. Trebuie să pleci!
    Profesorul ezită o clipă, ca şi cum curiozitatea ştiinţifică ar fi fost mai puternică decât orice raţionament logic, riscând să-l azvârle din nou în mâinile lui Fache.
    - Du-te! Acum! îl îndemnă Sophie cu un surâs recunoscător. Ne vedem la ambasadă, domnule Langdon!
    El o privi oarecum nemulţumit:
   - Ne vedem acolo cu o singură condiţie!
    Uimită, îl privi o clipă fără replică.
    - Ce condiţie?
    - Să nu-mi mai spui "domnule Langdon".
    I se păru ca zăreşte umbra unui zâmbet vag pe chipul lui şi, aproape fără să vrea, îi surâse şi ea:
    - Succes, Robert!

                                                                 35.

                                Când ajunse  la capătul de jos al scărilor, îl izbi inconfundabilul miros de ipsos şi ulei de in. În faţă, pe o plăcuţă iluminata inscripţionată "SORTIE/EXIT", o săgeată indica un culoar lung.
    Langdon porni în direcţia săgeţii.
    Spre dreapta, se zărea un studio de restaurare din care părea că-l priveşte o armată de statui, în diverse stadii de recondiţionare. În stânga, se înşirau câteva încăperi care semănau cu sălile de curs de la Harvard - şiruri de şevalete, pânze, palete şi rame - o veritabilă linie de montaj a tablourilor.
    În timp ce înainta pe culoar, avea impresia că, dintr-un moment în altul, se va trezi în patul lui din campus. Seara aceasta îi părea un fel de vis straniu. "Sunt pe punctul de a evada din Luvru... un fugar."
    Încă nu-şi putea lua gândul de la mesajul anagramat al lui Sauniere. Totodată, se întreba ce va găsi Sophie la Mona Lisa... dacă va găsi ceva. Tânăra păruse ferm convinsă că bunicul ei dorise ca ea să treacă încă o dată prin faţa celebrului tablou. Oricât de plauzibilă ar fi fost această interpretare, Langdon se simţea iritat de un tulburător paradox.
    "P.S. găseşte-l pe Robert Langdon."
    Sauniere scrisese pe podea numele lui, cerându-i lui Sophie să-l găsească. Pentru ce? Doar ca el s-o poată ajuta la descifrarea anagramei?
    Puţin probabil!
    La urma urmei, de ce ar fi crezut Sauniere că Langdon se pricepe la anagrame? Nici măcar nu-l cunoştea! Mai mult de atât, Sophie îi declarase limpede că ea însăşi ar fi trebuit să dezlege anagrama. Ea remarcase Şirul lui Fibonacci şi, fără îndoială, în scurt timp ar fi decodificat şi mesajul, fără ajutorul lui.
    "Sophie ar fi găsit şi singură soluţia anagramei." Profesorul era din ce în ce mai sigur de acest lucru. Totuşi, aceasta concluzie sugera o evidentă lipsă de logică în acţiunile lui Sauniere.
    "De ce eu?" continuă să se întrebe în timp ce străbătea culoarul cu paşi repezi. "De ce ultima dorinţă a custodelui a fost aceea ca nepoata lui să mă găsească pe mine? Ce-şi închipuia Sauniere că ştiu eu?"
    Tresări brusc, apoi încremeni. Făcu ochii mari, duse mâna la buzunar şi scoase foaia de hârtie, cu ochii aţintiţi asupra ultimului rând.
    "P.S. găseşte-l pe Robert Langdon."
    Se concentră asupra primelor două litere.
    "P.S."
    În acea clipă, sistemul complex  de simboluri al lui Sauniere deveni limpede ca lumina zilei. Aidoma trosnetului unui tunet, tot ce acumulase în cariera sa de specialist în artă şi simbolistică se năpusti asupra lui, ca o vijelie. Tot ce făcuse Sauniere în seara asta era perfect logic.
    Mintea îi alerga frenetic, în vreme ce încerca să pună cap la cap implicaţiile uriaşe ale acestei revelaţii. Răsucindu-se pe călcâie, privi în direcţia din care venise.
    "Mai am oare timp?"
    Oricum, nu mai conta.
    Fără să ezite, Langdon se întoarse în trombă spre scara de incendiu.

                                                       36.

                             Silas îngenunche în dreptul primei strane şi se prefăcu a se ruga în timp ce studia interiorul bisericii. La fel ca majoritatea locaşelor de cult, Saint-Sulpice avea forma unei uriaşe cruci. Partea centrală - naosul - ducea direct spre altarul principal, în faţa căruia se întretăia braţul scurt al crucii, numit transept.
    Intersecţia se afla chiar sub cupola principală şi era considerată inima bisericii... punctul său sacru şi mistic.
    "Dar nu şi în seara asta", îşi spuse Silas. Saint-Sulpice îşi ascunde secretele altundeva.
    Întorcându-şi capul uşor în dreapta, privi spre transeptul sudic, spre zona liberă de la capătul rândului de strane, unde se afla obiectul pe care toate victimele sale îl descriseseră.
    "Acolo e."
    Încrustată în pardoseala de granit, o bandă îngustă de alamă lucea în piatră... o dâră aurie pe podeaua bisericii. Pe bandă se aflau marcaje regulate, ca liniuţele de pe o riglă. Era un gnomon, un dispozitiv astronomic de origine precreştină, păgână, asemănător unui cadran solar. Turişti, oameni de ştiinţa şi istorici din lumea întreagă veneau la Saint-Sulpice pentru a privi această linie celebră.
    "Linia Rozei."
    Fără să se grăbească, Silas măsură cu privirea banda de alamă ce străbătea pardoseala, de la dreapta spre stânga, curbându-se în faţa lui într-un unghi ciudat, câtuşi de puţin potrivit cu simetria bisericii. Trecând prin altarul principal, linia îi părea lui Silas ca o cicatrice hidoasă pe un chip frumos.
    Banda tăia în două culoarul de comuniune şi apoi parcurgea întreaga lăţime a bisericii, până în colţul de nord al transeptului, ajungând la baza unei structuri cât se poate de neobişnuite.
    Un colosal obelisc egiptean!
    Acolo, Linia Rozei schiţa o întoarcere de nouăzeci de grade în plan vertical şi urca zece metri pe una dintre feţele obeliscului, până la vârful piramidal al acestuia, unde, în sfârşit, se oprea.
    "Linia Rozei. Frăţia a ascuns cheia de boltă pe Linia Rozei!"
    Cu puţin timp în urmă, când Silas îi spusese în ce biserică se află cheia de boltă, Învăţătorul nu păruse foarte convins. Dar când el adăugase că toate victimele sale îi dezvăluiseră aceeaşi locaţie exactă, ceva în legătură cu o bandă de alamă ce străbătea biserica, Învăţătorul exclamase entuziasmat:
    - Te referi la Linia Rozei!
    Apoi îi povestise repede despre ciudăţenia arhitecturală din biserica Saint-Suplice - o fâșie de alamă ce segmenta lăcașul de cult exact pe axa nord-sud. Era un fel de cadran solar antic, un vestigiu al templului păgân care se înălţase odinioară în acel loc. Trecând prin oculusul decupat în zidul sudic, razele soarelui înaintau câte puţin de-a lungul benzii în fiecare zi, indicând astfel trecerea timpului, de la un solstiţiu la celălalt.
    Banda era numita Linia Rozei. De secole, simbolul rozei era asociat cu hărţile şi cu îndrumarea sufletelor în direcţia cea bună. Roza Punctelor Cardinale - desenată pe toate hărţile - indica nordul, sudul, estul şi vestul.
    Iniţial cunoscută sub numele de Roza Vânturilor, ea arăta direcţiile celor treizeci şi două de vânturi: opt majore, opt semi-vânturi şi şaisprezece pătrimi. Când erau marcate în interiorul unui cerc, aceste treizeci şi două de puncte semănau perfect cu tradiţionala reprezentare a trandafirului cu treizeci şi două de petale.
    Chiar şi astăzi, principalul instrument de orientare era busola cu roza sa, pe care nordul era indicat de o săgeată... o floare de crin stilizată.
    Pe globul pământesc, Linia Rozei - numită şi meridian sau linie de longitudine - putea fi orice linie imaginară care unea Polul Nord cu Polul Sud.
    Exista, desigur, o infinitate de Linii ale Rozelor, fiindcă prin orice punct de pe glob putea fi trasat un meridian între cei doi poli. Primii navigatori au vrut însă dintotdeauna să ştie care dintre aceste linii putea fi considerată adevărata Linie a Rozei - longitudinea zero - cea de la care ar fi început măsurătoarea tuturor celorlalte meridiane ale globului.
    În prezent, linia aceasta trecea prin Greenwich, Anglia.
    Dar nu fusese întotdeauna aşa.
    Cu mult înainte ca Greenwich să fie considerat primul meridian, longitudinea zero a Pământului trecea prin Paris, chiar prin biserica Saint-Sulpice. Banda de alamă de aici era un memento al acestui prim meridian zero al lumii şi, cu toate că localitatea engleza îi răpise Parisului această onoare în 1888, iniţiala Linie a Rozei era încă vizibilă şi azi.
    - Aşa că legenda este reală, îi explicase Învăţătorul. Cheia de boltă a Ordinului este ascunsă - se spune - "sub semnul Rozei".
    Acum, aşezat în genunchi într-o strană, Silas privi în jur şi ascultă atent, pentru a se asigura că nu se mai află nimeni în biserică. Pentru o clipă, i se păru că aude un foşnet în balconul corului. Ridică fruntea şi privi într-acolo timp de cîteva secunde. Nimic.
    "Sunt singur."
    Se ridică, se întoarse cu faţa la altar şi făcu trei plecăciuni. Apoi se răsuci spre stânga şi urmă linia de alamă spre nord, până la obelisc.

                                                       37.

                             În acel moment, pe Aeroportul Internaţional Leonardo da Vinci din Roma, şuierul trenului de aterizare pe pistă îl trezi pe episcopul Aringarosa din moţăială.
    "Am aţipit", îşi spuse, mirat că izbutise să se liniştească într-atât încât să adoarmă.
    - Benvenuto a Roma! le ură pilotul.
    Ridicându-se, Aringarosa îşi netezi sutana neagră şi îşi permise să schiţeze un surâs. Fusese o călătorie pe care o făcuse cu plăcere. "Am fost prea mult timp în defensivă". În noaptea asta însă, regulile se schimbaseră. Cu numai cinci luni în urmă, episcopul se temea pentru viitorul Credinţei. Acum, parcă prin însăşi voia Domnului, soluţia apăruse de la sine.
    "Intervenţie divină!"
    Dacă în Paris totul decurgea conform planului, Aringarosa avea să intre curând în posesia unui obiect grație căruia va deveni cel mai puternic om al creștinătății.

                                                        38.

                             Sophie ajunse la ușile mari de lemn ale sălii în care se afla Mona Lisa cu răsuflarea tăiată. Înainte să intre, privirea i se opri, fără voia ei, pe capătul culoarului, unde, la vreo douăzeci de metri, zăcea cadavrul bunicului ei, încă sub razele de lumina ale becului suspendat.
    Brusc, se simţi cuprinsă de remuşcări, de o tristeţe profundă, amestecată cu un sentiment de vinovăţie. Bătrânul încercase de atâtea ori să ia legătura cu ea în ultimii zece ani, şi totuşi ea rămăsese de neclintit; scrisorile şi coletele primite de la el zăceau şi acum nedeschise într-un sertar.
    "Dar m-a minţit! Mi-a ascuns nişte secrete cumplite! Ce era să fac?!"
    Aşa că îl respinsese continuu.
    Inflexibilă.
    Acum bunicul ei era mort şi încerca să-i vorbească de dincolo de mormânt.
    Mona Lisa.
    Împinse uşile mari de lemn, care se deschiseră uşor. Rămase în prag o clipă, cercetând cu privirea încăperea dreptunghiulară. Şi aici strălucea aceeaşi lumină palidă, roşiatică.
    Salle des Etats se afla într-unul dintre puţinele culs-de-sac ale muzeului - pe un culoar care se înfunda, fiind singura sală în afară Marii Galerii. Pe peretele din faţa uşii - unica intrare în încăpere - trona un Botticelli de mari dimensiuni. Sub el, pe podea, o imensă canapea octogonală servea drept punct de respiro pentru miile de vizitatori ce se opreau aici pentru a admira cea mai de preţ comoară a Luvrului.
    Chiar înainte de a intra, Sophie îşi dădu seama că din sală lipsea ceva. O lumină neagră. Privi din nou spre trupul inert al bunicului ei, înconjurat de cele mai variate dispozitive electronice. Dacă ar fi lăsat şi aici un mesaj, în mod cert l-ar fi scris cu un pix cu lumină neagră.
    Trăgând adânc aer în piept, o luă la fugă spre pata de lumină ce scălda cadavrul. Incapabilă să privească trupul bunicului ei, îşi concentră atenţia asupra echipamentelor PTS. Găsi un pix cu ultraviolete, îl puse în buzunarul jachetei şi fugi înapoi, spre Salle des Etats.
    Ajunse la colţ, păşi peste prag şi se opri brusc. Din încăpere răzbătu până la ea sunetul neaşteptat al unor paşi înăbuşiţi. "E cineva înăuntru!" O siluetă fantomatică ţâşni din pâcla roşiatică.
    Sophie sări înapoi, speriată.
    - Aici erai !
    Şoapta răguşită a lui Langdon străpunse aerul şi silueta se opri drept în faţa ei.
    Uşurarea pe care o resimţi nu dură decât o clipă.
    - Robert, ţi-am spus să fugi de aici! Dacă Fache...
    - Unde ai fost?
    - Am luat un pix cu lumină neagră, şopti ea, arătându-i-l. Dacă bunicul mi-a lăsat un mesaj aici...
    - Sophie, ascultă!
    Langdon încercă să-şi potolească tremurul vocii, în vreme ce ochii lui albaştri o priveau intens.
    - Literele P.S... mai înseamnă şi altceva pentru tine? Orice altceva?
    De teamă că vocile lor ar putea fi auzite de pe culoar, îl trase în sală şi închise uşile în urma lor, fără zgomot.
    - Ţi-am spus, iniţialele înseamnă Prinţesa Sophie.
    - Știu, dar le-ai mai văzut și altundeva? Bunicul tău a folosit vreodată litere P.S. și în alt fel? O monogramă, pe hârtia de corespondență pe vreun obiect personal?
    Întrebarea o surprinse.
    ”Cum ar putea şti el una ca asta?"
    Sophie mai văzuse, într-adevăr, iniţialele acelea într-un fel de monogramă. Era cu o zi înainte de a noua ei aniversare. Pe furiş, scotocea prin casă în căutarea cadoului pe care avea să-l primească a doua zi. Nici atunci nu suferea secretele. "Ce mi-a luat bunicul anul acesta?" se întreba, scormonind prin toate sertarele şi dulapurile.
    "Mi-a cumpăratoare păpuşa pe care mi-o doresc? Şi unde o fi ascuns-o?"
    Cum nu găsise nimic, fetiţa îşi adunase curajul necesar ca să cerceteze şi dormitorul bunicului. Ştia că nu are voie acolo, dar bunicul era jos, adormit pe canapea.
    "O să trag puţin cu ochiul!"
    Furişându-se pe vârfuri, atentă la podeaua de lemn care scârţâia, Sophie căutase în dulap, printre lucrurile bătrînului. Nimic. Sub pat... Tot nimic. Se apropiase de birou, deschisese sertarele unul câte unul, scotocind cu grijă în fiecare.
    "Aici trebuie să fie ceva pentru mine!"
    Ajunsese la sertarul de jos, dar nu găsise nicio păpuşă. Dezamăgită, trăsese de ultimul sertar şi dăduse la o parte nişte haine negre pe care nu le mai văzuse la el. Tocmai se pregătea să închidă sertarul, când ceva care lucea, auriu, îi atrase atenţia. Părea un ceas de buzunar, cu lanţ, dar ştia că bunicul nu purta aşa ceva. Inima începuse să-i bată cu putere când îşi dăduse seama ce trebuia să fie. "Un lănţişor!"
    Sophie scosese lanţul din sertar, atentă să nu deranjeze ceva din cameră.
    Spre surprinderea ei, la capătul lanţului se afla o cheie de aur.
    Grea şi strălucitoare. Fascinată, o ridică în mână. Nu semănă cu niciuna dintre cheile pe care le văzuse ea până atunci; majoritatea erau plate, cu zimţi ascuţiţi, dar aceasta avea un fel de tub triunghiular cu mici găurele de-a lungul lui. Capătul mare, auriu, avea forma unei cruci, dar mai deosebite - cu braţele egale, ca semnul plus de la matematică. În mijlocul crucii era gravat un simbol ciudat - două litere împletite şi un fel de desen floral.
    - P.S., şoptise ea, încruntându-se.
    "Ce-o mai fi şi asta?"
    - Sophie? auzise vocea bunicului care stătea în prag.
    Speriată, se întorsese şi scăpase cheia din mână, apoi rămăsese cu privirea plecată, temându-se să se uite în ochii bunicului.
     - Îmi... îmi căutam cadoul de ziua mea, spusese neputându-l privi în ochi, conştientă că îi trădase încrederea în ea.
    Mult timp - ei i se păru se aproape o eternitate - bunicul o privise tăcut, din uşă. În cele din urmă, oftase îndelung, necăjit:
    - Ridic-o, Sophie.
    Fetiţa se conformase. Bunicul se apropiase apoi de ea.
    - Sophie, trebuie să respecţi intimitatea celorlalţi.
    Cu blândeţe, îngenunchease lângă ea şi-i luase cheia din mână, adăugând:
    - Cheia aceasta este foarte importantă. Dacă ai fi pierdut-o...
    Vocea calmă a bătrânului o făcea să se simtă şi mai vinovată.
    - Îmi pare rău, grand-pere. Foarte rău! Credeam că e un lănţişor pentru aniversarea mea.
    Bunicul o privise în linişte câteva secunde:
    - Îţi mai spun încă o dată, Sophie, fiindcă este foarte important. Trebuie să înveţi să respecţi intimitatea celor din jurul tău.
    - Da, grand-pere.
    - Vom mai vorbi despre asta altădată. Acum, sunt în grădină nişte buruieni care trebuie smulse.
    Fetița plecase în fugă.
    A doua zi dimineața, nu primise niciun cadou de la bunicul ei. Nici nu mai așteptase unul, după ceea ce făcuse. Dar nici măcar nu-i urase "La mulţi ani" - toată ziua. Tristă, seara se retrăsese în camera ei. Când să se culce, pe pernă o aştepta un bileţel. Pe bileţel - o ghicitoare simplă. Încă dinainte de a o dezlega, pe chipul ei apăruse un zâmbet.
    "Ştiu ce este!"
    Bunicul procedase la fel cu ea în dimineaţa de Crăciun.
    "O vânătoare de comori!"
    Nerăbdătoare, se concentrase asupra ghicitorii, până ce o dezlegă. Soluţia o îndrumase spre o altă aripă a casei, unde găsise un al doilea bileţel cu o a doua enigmă. O rezolvase şi pe aceasta, fugind spre următorul bileţel. Alergă de colo-colo prin casă, de la un indiciu la altul, şi ajunse şi la ultimul, care o trimitea din nou în dormitorul ei. O luase la fugă pe scări, dăduse buzna în cameră şi încremenise în prag. Chiar în mijlocul încăperii, trona o bicicletă roşie, strălucitoare, cu o fundă prinsă de ghidon.
    Sophie ţipase în gura mare de bucurie.
    - Ştiu că ţi-ai dorit o păpuşă, spusese bunicul, care îi zâmbea din colţul camerei. Dar m-am gândit că de bicicletă te vei bucura mai mult.
    A doua zi, bunicul o învăţase să meargă cu bicicleta, alergând în urma ei pe aleea din faţa casei. Când Sophie o luase pe peluză şi se dezechilibrase, căzuseră amândoi în iarbă, rostogolindu-se şi râzând în hohote.
    - Grand-pere, îl îmbrăţişase fetiţa, îmi pare cu adevărat rău pentru cheie.
    - Ştiu, drăguţa mea. Te-am iertat. Ştii bine ca nu pot să mă supăr pe tine. Bunicii şi nepoatele îşi iartă totdeauna greşelile.
    Sophie ştia că n-ar trebui să întrebe, dar nu se putea stăpâni:
   - Dar ce deschide? N-am mai văzut niciodată aşa o cheie! Era foarte drăguţă!
    Bunicul tăcuse pentru câteva momente, iar fetiţa îşi dăduse seama că iar ezită să-i răspundă.
    "Grand-pere nu minte niciodată."
    - Deschide o cutie, replicase el în cele din urmă. O cutie în care păstrez multe secrete!
    Sophie se bosumflase:
    - Nu pot să sufăr secretele!
    - Ştiu, dar acestea sunt secrete importante. Şi într-o zi vei învăţa să le apreciezi la fel de mult ca şi mine.
    - Am văzut două litere pe cheie şi o floare!
    - Da, este floarea mea preferată. I se spune fleur-de-lis. Avem şi noi în grădină. Cele albe. Noi le numim crini.
    - Le ştiu! Sunt şi preferatele mele!
    - Atunci, hai să facem o înţelegere.
    Sprâncenele bunicului se ridicaseră ca de fiecare dată când avea de gând să o pună la încercare:
    - Dacă poţi să păstrezi secretul despre cheia aceea şi niciodată n-o să mai pomeneşti despre ea, nici cu mine şi nici cu altcineva, într-o zi am să ţi-o dau ţie.
    Sophie nu-şi putuse crede urechilor:
    - Adevărat?!
    - Promit! Când va veni vremea, cheia va fi a ta. De fapt, are înscris şi numele tău pe ea.
    - Ba nu, se încruntase fetiţa. Acolo scrie P.S. Numele meu nu e P.S.!
    Bunicul se uită atent prin preajma de parcă ar fi vrut să se asigure că nu-i ascultă nimeni, apoi îi răspunse în șoaptă:
    - Bine, Sophie, dacă trebuie neapărat să ştii, P.S. e un cod; astea sunt iniţialele tale secrete.
    Ea făcuse ochii mari:
    - Am eu iniţiale secrete?
    - Desigur! Nepoţelele au întotdeauna iniţiale secrete, pe care numai bunicii le cunosc.
    - P.S.?
    - Princesse Sophie, o ademeni el.
    Fetiţa chicotise:
    - Dar nu sunt o prinţesă!
    - Pentru mine eşti!
    Din ziua aceea, niciodată nu mai vorbiseră despre cheia aurie. Iar ea devenise pentru el Prinţesa Sophie.

                                                             39.

                           În Salle de  Etats, Sophie rămăsese tăcută, căzând pradă amintirilor dureroase.
    - Iniţialele, insistă Langdon, privind-o straniu. Le-ai mai văzut undeva?
    Parcă auzea şi acum cum vocea bunicului ei îi şoptea pe coridoarele muzeului. "Să nu vorbeşti niciodată despre această cheie, Sophie. Nici cu mine şi nici cu altcineva." Îl trădase o dată, refuzând să-l ierte, şi acum se întreba dacă îi poate înşela iarăşi aşteptările. "P.S. găseşte-l pe Robert Langdon." Bunicul voise ca americanul s-o ajute. Hotărâtă, înclină capul:
    - Da, am mai văzut o dată iniţialele P.S. Când eram mică.
    - Unde?
    - Pe ceva ce era foarte important pentru el, răspunse ea după o scurtă ezitare.
    Langdon continua s-o privească în ochi, la fel de intens.
    - Sophie, gândeşte-te bine, fiindcă e crucial. Îţi aminteşti daca iniţialele erau însoţite de un simbol? O fleur-de-lis?
    Tînăra se trase un pas înapoi, surprinsă:
    - Dar... cum de ştii asta?!
    Langdon îşi coborî şi mai mult vocea:
    - Sunt aproape sigur ca bunicul tău făcea parte dintr-o societate secretă. O foarte veche şi tainică frăţie.
    Sophie simţi un nod în stomac. Şi ea avea aceeaşi convingere. Timp de zece ani încercase să uite incidentul care îi confirmase oribila bănuială; văzuse atunci ceva de neimaginat. De neiertat.
    - Acea fleur-de-lis, continuă Langdon, combinată cu inţialele P.S., constituie sigla oficială a frăţiei. Un fel de blazon al ei, dacă vrei.
    - De unde ştii tu?
    În sinea ei, Sophie se ruga să nu-l audă pe american spunând că şi el era membru.
    - Am scris depre ordinul acesta. Studierea simbolurilor folosite de societăţile secrete este una dintre specializările mele. Frăţia se numeşte Le Prieuré de Sion - "Stăreţia din Sion". Are sediul aici, în Franţa, dar atrage membri din întreaga Europă. De fapt, este una dintre cele mai vechi societăţi secrete care au supravieţuit până în zilele noastre.
    Sophie nu auzise niciodată despre ea.
    Langdon continuă să vorbească precipitat:
    - Printre membrii ei s-au aflat unele dintre cele mai de seamă personalităţi culturale ale istoriei, oameni ca Botticelli, sir Isaac Newton sau Victor Hugo. Şi - adăugă el după o pauză, pentru efect - Leonardo da Vinci.
    - Da Vinci a făcut parte dintr-o organizaţie secretă? îl întrebă Sophie, uluită.
    - S-a aflat la conducerea ei între 1510 şi 1519, ca MareMaestru al frăţiei - fapt care ar putea explica pasiunea bunicului tău pentru opera lui. Între el şi Leonardo a existat un fel de relaţie de fraternitate istorică. Şi totul se potriveşte perfect cu fascinaţia amândurora pentru iconologia zeităţilor, păgânism, divinităţi feminine şi dispreţul faţă de Biserică. Frăţia a fost recunoscută dintotdeauna pentru venerarea sacrului feminin.
    - Vrei să spui că gruparea asta este, de fapt, un cult ce se închină unei zeiţe păgâne?
    - Mai degrabă e cel mai reprezentativ cult de acest gen. În plus - şi chiar mai important - frăţia este cunoscută ca păstrătoarea unui secret străvechi - unul care îi conferă o putere extraordinară.
    În ciuda convingerii absolute care se citea în ochii lui Langdon, Sophie nu simţea decât neîncredere. "Un cult păgân secret?! Condus odinioară de Leonardo da Vinci'?!"
    Totul părea o culme a absurdităţii. Şi totuşi, în vreme ce raţiunea ei refuza să creadă, gândurile îi zburară cu zece ani în urmă, la noaptea în care îl surprinsese din greşeală pe bunicul ei şi văzuse ceea ce nici acum nu putea accepta. "Asta să fie oare explicaţia...?"
    - Identitatea membrilor actuali ai ordinului este păstrată sub un secret strict, dar floarea de crin şi iniţialele P.S. pe care le-ai văzut în copilărie constituie o dovadă clară. Nu pot aparţine decât frăţiei Le Prieure de Sion.
    Sophie îşi dădu seama că Robert Langdon ştia despre bunicul ei mult mai multe decât îşi închipuise ea. Americanul avea o sumedenie de cunoştinţe pe care i le putea împărtăşi, dar locul în care se aflau nu era tocmai potrivit.
    -Nu-mi pot permite să-i las să pună mâna pe tine, Robert! Avem încă multe de discutat. Trebuie să fugi!
    Profesorul nu auzi decât murmurul slab al glasului ei. Nu avea de gând să fugă nicăieri; de fapt, acum era pierdut într-o cu totul altă lume. O lume în care secrete străvechi răzbăteau la suprafaţă, iar istorii uitate se profilau printre umbrele trecutului.
    Încet, de parcă s-ar fi mişcat pe sub apă, întoarse capul şi privi prin ceaţa roşiatică spre Mona Lisa:
    - Fleur-de-lis... "floarea Lisei"... Mona Lisa.
    Totul se îmbina perfect, ca o simfonie tăcută ce amintea de cele mai tainice secrete ale Stăreţiei din Sion şi de Leonardo da Vinci.

                                                    40.

                           La câțiva kilometri depărtare, pe malul Senei, dincolo de Domul Invalizilor, şoferul unui camion cu remorcă dublă frână brusc la vederea armelor îndreptate asupra lui prin parbriz.
    Buimac, omul privi cum un căpitan al Poliţiei Judiciare, cuprins parcă de o turbare neaşteptată, înhăţă o bucată de săpun din remorca lui şi, cu un mârâit gutural, o azvârle în apele învolburate ale Senei.

                                                      41.

                         Silas își ridică privirea spre vârful obeliscului, înghițind parcă din priviri coloana masivă de marmură. De emoție, mușchii i se încordaseră. Cercetă încă o dată împrejurimile, ca să se asigure că este singur în biserică, şi apoi îngenunche la baza coloanei, nu din cucernicie, ci din necesitate.
    "Cheia de boltă este ascunsă sub Linia Rozei.
    La baza obeliscului din biserica Saint-Sulpice."
    Toate victimele sale spuseseră acelaşi lucru.
    Aşezat în genunchi, pipăi pardoseala de piatră. Nu se vedea nicio fisură sau vreun alt semn care să indice că ar exista o dală detaşabilă, aşa că începu să ciocănească uşor, cu încheieturile degetelor, în podea. Urmând direcţia benzii de alamă spre obelisc, luă fiecare dală în parte. În cele din urmă, una dintre ele scoase un sunet aparte.
    "E un loc gol dedesubt!"
    Silas zâmbi. Victimele lui îi spuseseră adevărul.
    Ridicându-se, privi în jur, căutând ceva cu care să desprindă plăcile din pardoseală.
    Sus, în balcon, sora Sandrine îşi înăbuşi un strigăt de surprindere. Cele mai negre temeri ale sale se adeveriră. Vizitatorul nocturn nu era deloc ceea ce părea. Misteriosul călugăr venise la Saint-Sulpice cu o misiune.
    O misiune secretă.
    "Dar nu eşti singurul care are secrete", şopti ea, ca să n-o audă.
    Sora Sandrine Bieil se afla aici pentru a îngriji lăcaşul sfânt, dar şi pentru a-l ocroti. Iar în această noapte, străvechea roată se pusese în mişcare. Sosirea acestui necunoscut la poalele obeliscului era un semnal din partea frăţiei.
    "Un strigăt mut de suferinţă."

                                                     42.

                         Ambasada SUA din Paris este găzduită într-un ansamblu compact de clădiri pe Avenue Gabriel, puţin mai spre nord de Champs-Elysees.
    Vastul complex care se întinde pe mai bine de două hectare este considerat teritoriu american; cu alte cuvinte, toţi cei aflaţi în perimetrul său se află sub incidenţa aceloraşi legi cărora li se supun cetăţenii americani în propria ţară.
    Operatoarea de noapte a centralei telefonice de la ambasadă citea ediţia internaţională a revistei Time, când în birou se auzi zbârnâitul familiar.
    - Ambasada SUA, răspunse ea.
    - Bună seara. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră.
    Cel care sunase vorbea într-o engleză cu accent franţuzesc şi, în ciuda adresării politicoase, tonul lui părea oarecum rigid, oficial.
    - Mi s-a spus că aveţi pentru mine un mesaj telefonic pe sistemul automat de preluare. Mă numesc Langdon. Din păcate, mi-am uitat codul de acces. V-aş fi recunoscător dacă m-aţi putea ajuta.
    Operatoarea tăcu o clipă, nedumerită.
    - Îmi pare rău, domnule. Mesajul dumneavoastră este probabil foarte vechi. Sistemul automat a fost desfiinţat acum doi ani, din motive de securitate. Şi, în plus, toate codurile de acces sunt formate mai nou din cinci cifre. Cine v-a spus că avem un mesaj pentru dumneavoastră?
    - Deci nu aveţi un sistem automat de preluare a mesajelor?
    - Nu, domnule. Orice mesaj este preluat şi scris pe hârtie de unul dintre operatorii noștri. Cum spuneați că vă numiți?
    Dar omul închisese deja.
    Bezu Fache se plimba furios pe malul Senei, total debusolat. Era sigur că-l văzuse pe Langdon când formase un număr local, tastând un cod de trei cifre şi ascultând apoi o înregistrare.
    "Dar dacă nu a sunat la ambasadă, cui mama dracului i-a telefonat?!"
    Chiar în acel moment, când privirea îi căzu pe propriul său celular, îşi dădu seama că are răspunsul în mână.
    "Americanul a sunat de pe telefonul meu!"
    Accesând meniul aparatului, acesta afişă lista apelurilor recente şi identifică imediat numărul la care sunase Langdon. Un număr de Paris, urmat de codul 454.
    Tastă la rândul lui cifrele şi aşteptă. Într-un târziu îi răspunse o voce de femeie:
    - Bonjour, vous etes bien chez Sophie Neveu. Je suis absente pour le moment, mais...
    Bezu Fache simţi cum sângele îi clocoteşte, în vreme ce tastă codul 4-5-4.

                                                     43.

                        În ciuda reputației sale, Mona Lisa nu măsoară decât aproximativ cincizeci de centimetri pe optzeci, fiind chiar mai mică decât reproducerile sale care se vând în magazinele de suveniruri din incinta muzeului. Este expusă pe peretele dinspre nord-vest în Salle des Etats, în spatele unui panou protector din plexiglas, gros de cinci centimetri. Pictată pe un suport din lemn de plop, atmosfera înceţoşată, aparent ireală a tabloului a fost atribuită tehnicii sfumato folosite de Leonardo, în care formele par a se dizolva unele în altele.
    De când a fost expusă prima dată la Luvru, Mona Lisa - La Joconde, cum i se spune în Franţa - a fost furata de două ori, ultima dată în 1911, când a dispărut din Le Salon Carre, supranumit de francezi "La salle impenetrable".
    Parizienii plângeau pe străzi, iar în ziare apăreau articole în care hoţii erau imploraţi să returneze tabloul. Doi ani mai târziu, Mona Lisa a fost descoperită ascunsă în peretele fals al unui cufăr găsit într-o cameră de hotel din Florenţa.
    Lămurind-o pe Sophie că nu va fugi din muzeu sub nicio formă, Langdon privi spre peretele de nord-vest al sălii. Tabloul se afla la douăzeci de metri în faţa lor, când Sophie aprinse lanterna cu lumină neagră şi începu să mature metodic podeaua cu fasciculul purpuriu, în căutarea unui indiciu scris de bunicul ei cu cerneală luminiscentă.
    Lângă ea, Langdon simţea deja fiorii de emoţie care-i însoţeau de fiecare dată întâlnirea cu marile opere de artă. Mijindu-şi ochii, încercă să străbată cu privirea dincolo de cercul de lumină violetă. În stânga, se zărea masa octogonală a canapelei, ca o insulă întunecată pe marea calmă a parchetului.
    Deja putea distinge caseta de sticlă protectoare de pe perete. În spatele ei, ca în izolarea unei celule de închisoare, se afla cea mai celebră pictură din lume.
    Langdon ştia bine că unicitatea ei printre operele de artă nu avea nimic de-a face cu surâsul enigmatic al personajului şi nici cu interpretările care de care mai misterioase ale diverşilor istorici de artă, mai mult sau mai puţin profesionişti.
    Mona Lisa era celebră pur şi simplu fiindcă Leonardo declarase că tabloul este cea mai desăvârşită realizare a sa. Purtase pânza cu el în toate călătoriile pe care le făcuse şi, întrebat de ce, le răspundea că nu se poate despărți de această sublimă expresie a frumuseţii feminine.
    Cu toate acestea, mulţi specialişti bănuiau că aprecierile lui da Vinci nu aveau nicio legătură cu măiestria sa artistică. De fapt, tabloul era doar un banal portret realizat în tehnica sfumato.
    Veneraţia cu care îl privea autorul său deriva - susţineau mulţi istorici de artă - din ceva mult mai profund: un mesaj ascuns "printre rândurile" picturii. Cu alte cuvinte, Mona Lisa era una dintre cele mai ingenioase şi mai bine documentate glume cu poantă ascunsă. Amestecul ei complex de duble înţelesuri şi aluzii spirituale fusese dezvăluit pe larg în nenumărate lucrări de istorie a artei şi, cu toate acestea, în mod surprinzător, publicul considera şi astăzi surâsul ei ca fiind chintesenţa misterului.
    "Nu-i niciun mister aici", îşi spuse Langdon în timp ce se apropia de tablou. "Niciun mister."
    Nu cu mult timp în urmă, profesorul dezvăluise secretul Giocondei în faţa unui public cât se poate de neobişnuit - câţiva deţinuţi de la Penitenciarul Essex County. Seminarul susţinut în închisoare făcuse parte dintr-o iniţiativă a Universităţii Harvard, menită să introducă un plus de educaţie în sistemul penitenciar american - "Cultură pentru condamnaţi", cum o numeau colegii lui.
    În faţa proiectorului instalat în biblioteca închisorii, profesorul discutase despre secretul Mona Lisei cu deţinuţii care doriseră să participe la seminar, oameni duri şi neciopliţi, însă surpinzător de interesaţi.
   - Observaţi, vă rog, îi îndemnase Langdon apropiindu-se de imaginea proiectată pe perete, că fundalul nu este deloc uniform. Da Vinci a pictat linia orizontului în partea stângă mult mai jos decât în dreapta.
    - A dat-o-n bară? întrebase unul dintre deţinuţi.
    Profesorul râsese uşor:
    - Nu. Nu prea obişnuia Leonardo să greşească. De fapt, a fost un mic truc al lui. Fiindcă peisajul de fundal în partea stângă este pictat puţin mai jos, Mona Lisa pare mai mare văzută dinspre stânga decât dinspre dreapta. O mică glumă a unui maestru. În mod tradiţional, conceptelor de masculin şi feminin lise atribuie orientări diferite - stânga aparţine femininului, iar dreapta masculinului. Deoarece da Vinci era un mare fan al principiului feminin, a procedat astfel încât Gioconda lui să pară mai maiestuoasă privită din stânga.
    - Auzisem eu că a fost poponar! exclamase un tip mărunţel, cu cioc.
    - Ei, istoricii obişnuiesc s-o spună puţin altfel, dar într-adevăr, Leonardo da Vinci a fost homosexual.
    - Şi de-aia avea ideile alea cu chestiile feminine?
    - Mai bine spus, da Vinci tindea spre echilibrul dintre masculin şi feminin. El credea că sufletul uman nu poate ajunge la iluminare decât dacă deţine deopotrivă elemente feminine şi masculine.
    - Ca fetiţele cu cocoşei, adică?
    Remarca stârnise hohote de râs în sală. Langdon se gândise o clipă să facă o paranteză etimologică despre termenul hermafrodit şi conexiunile sale cu Hermes şi Afrodita, dar ceva îi spunea că şi-ar fi răcit gura de pomană.
    - Hei, domnule Langford, strigase un musculos. Este adevărat că Mona Lisa e, de fapt, portretul lui da Vinci în rochie? Eu aşa am auzit.
    - Posibil. Leonardo era un farsor de primă clasă şi analizele computerizate ale tabloului şi ale autoportretelor artistului au relevat unele puncte de o similaritate uimitoare. Însă, indiferent care a fost intenţia pictorului, Gioconda nu este nici bărbat, nici femeie. Portretul poartă în el un subtil mesaj de androginitate; e o îmbinare a ambelor principii.
    - Eşti sigur că toată chestia de-o spuseşi nu-i doar un fel împopoţonat de-a zice că Mona Lisa asta e o tipesă urâtă?
    Langdon izbucni în râs:
    - Poate că ai dreptate. Însă Leonardo da Vinci ne-a lăsat un indiciu care sugerează clar că pictura sa este, într-adevăr, androgină. A auzit vreunul dintre voi despre un zeu egiptean pe nume Amon?
    - Păi, da! strigă musculosul. Era zeul fertilităţii masculine!
    Profesorul rămăsese uluit.
    - Aşa scrie pe toate cutiile cu prezervative Amon, explică matahala, rânjind larg. Au desenat pe faţă un tip cu cap de berbec şi scrie că e zeul egiptean al fertilităţii.
    Langdon nu cunoştea respectiva marcă, dar era bucuros să afle că fabricanţii încercau astfel să mai culturalizeze masele.
    - Excelent! Amon era reprezentat, într-adevăr, ca un om cu cap de berbec, iar promiscuitatea şi coarnele sale curbate au dat naştere termenului argotic horny din limba engleza, care desemnează un ins excitat sexual.
    - Pe bune?
    - Pe bune! Şi ştiţi care era corespondentul feminin al lui Amon? Care era zeiţa egipteană a fertilităţii?
    Întrebarea lui rămăsese fără răspuns.
    - Era Isis, continuă profesorul. Prin urmare, avem zeul masculin, Amon - continuă el, scriind numele pe o hârtie în dreptul proiectorului. Şi avem totodată divinitatea feminină, Isis. Pictogramă acesteia din urmă era numită în antichitate L'ISA.
    Sfârşind de scris, se trăsese într-o parte, pentru ca toată lumea din sala să poată vedea bine:
    "AMON L'ISA"
    - Vă sună cunoscut?
     - Mona Lisa... mânca-ţi-aş! bâiguise unul dintre deţinuţi.
    - Prin urmare, domnilor, pe lângă faptul că figura Mona Lisei este androgină, numele ei e o anagramă a comuniunii divine dintre masculin şi feminin. Acesta, prieteni, este micul secret al lui da Vinci şi totodată motivul pentru care Gioconda surâde atât de enigmatic.

                                                    44.

                              - Bunicul meu a fost aici, spuse Sophie lăsându-se brusc să cadă în genunchi, la nici trei metri distanţă de tablou.
    Cu o mână tremurândă, îndrepta fasciculul de lumină neagră asupra unui loc anume pe podea.
    La început, Langdon nu văzu nimic. Apoi, îngenunchind alături de ea, zări o picătură minusculă de lichid uşor fosforescent. Cerneală? Brusc, îşi aminti pentru ce anume era folosită, de fapt, lumina neagră. Sânge.
    Sophie avea dreptate: Jacques Sauniere trecuse într-adevăr prin faţa Mona Lisei înainte de a-şi da sfârşitul.
    - N-ar fi venit aici dacă n-ar fi avut un motiv întemeiat, şopti ea, ridicându-se. Ştiu sigur că mi-a lăsat un mesaj în sala aceasta.
    Apropiindu-se cu paşi repezi de tablou, lumină parchetul chiar în faţa casetei, legănând lanterna în stânga şi-n dreapta.
    - Nu-i nimic aici!
    În acea clipă, Langdon zări o vagă licărire purpurie pe plexiglasul protector din faţa tabloului. Prinzând mâna lui Sophie, dirijă fasciculul de lumină direct spre Mona Lisa.
    Amândoi încremeniră.
    Pe plasticul transparent, șase cuvinte licăreau purpurii, suprapuse pe figura zâmbitoare a Giocondei.

                                                        45.

                                 Așezat la biroul lui Sauniere,  locotenentul Collet asculta la telefonul pe care şi-l presa pe ureche. "Am înţeles oare bine?"
    - O bucată de săpun?! Dar cum a aflat Langdon despre dispozitivul de localizare?
    - Sophie Neveu, replică Fache. Ea i-a spus.
    - Poftim?! De ce?
    - A naibii de bună întrebare, dar tocmai am ascultat o înregistrare care demonstrează că ea i-a vândut pontul.
    Collet rămăsese mut. "Ce era în capul femeii ăleia?" Avea Fache într-adevăr dovezi că Sophie Neveu se amestecase într-una dintre operaţiunile DCPJ? Pe lângă faptul că avea să fie concediată, o aştepta şi închisoarea.
    - Dar, căpitane... Atunci, unde e Langdon acum?
    - S-a declanşat între timp vreuna dintre alarmele de incendiu?
    - Nu.
    - Şi nimeni n-a ieşit pe sub grilajul Marii Galerii?
    - Nimeni. Am postat acolo un ofiţer din echipa de securitate a Luvrului. Exact aşa cum aţi cerut.
    - Bine, înseamnă că Langdon se află încă în Marea Galerie.
    - Înăuntru? Dar ce naiba face acolo?
    - Ofiţerul acela este înarmat?
    - Da, domnule. Este un ofiţer superior.
    - Trimite-l înăuntru. Oamenii mei nu pot reveni la obiectiv mai devreme de câteva minute şi nu vreau ca Langdon să iasă între timp. Şi, adaugă Fache după o scurtă pauză, spune-i ofiţerului că agentul Neveu este probabil înăuntru, împreună cu americanul.
    - Credeam că agentul Neveu a plecat.
    - Ai văzut-o dumneata plecând?
    - Nu, domnule, însă...
    - Ei bine, nimeni n-a văzut-o ieşind. Toată lumea a vazut-o doar când a intrat.
    Collet era uluit de îndrăzneala tinerei. "Să fie încă aici, în muzeu?"
    - Ocupă-te! ordonă căpitanul. Vreau să-i am pe Langdon şi pe Neveu în bătaia puştii când mă întorc.
    Când camionul demară, Bezu Fache îşi adună oamenii. Robert Langdon se dovedise un os greu de ros în seara asta şi, dacă îl ajuta Sophie Neveu, avea să fie, probabil, mult mai greu de prins decât îşi închipuise el.
    Şi căpitanul nu voia să rişte sub nicio formă.
    Pentru mai multă siguranţă, îşi împărţi echipa în două şi îi trimise pe primii înapoi la Luvru; ceilalţi oameni urmau să supravegheze singurul loc din Paris în care americanul ar fi putut găsi adăpost.

                                                       46.

                               În Salle des Etats, Langdon privea uluit cele şase cuvinte ce licăreau pe caseta de plexiglas. Textul părea să plutească în aer şi arunca o umbră tremurată pe chipul enigmatic al Mona Lisei.
    - Le Prieure, şopti Langdon. Asta demonstrează că bunicul tău era membru al ordinului!
    Sophie îl privi nedumerită:
    - Vrei să spui că înţelegi fraza asta?
    - E perfectă, încuviinţă el. Afirmă în mod clar unul dintre principiile fundamentale ale frăţiei!
    Deloc lămurită, Sophie studie mesajul ce licărea pe chipul Giocondei:
    "SO DARK THE CON OF MAN!"
    "ATÂT DE NEGRU RENGHIUL PENTRU OM!"
    - Tradiţia venerării divinităţii feminine, continuă Langdon, se bazează pe credinţa că primii capi ai Bisericii Creştine au jucat un renghi omenirii, răspândind minciuni care defăimau latura feminină, înclinând balanţa în favoarea celei masculine.
    Sophie rămase tăcută, fără să-şi ia ochii de la mesajul scris.
    - Confreria crede că împăratul Constantin cel Mare şi succesorii săi au convertit omenirea de la organizarea matriarhală la creştinismul patriarhal, prin intermediul unei propagande care devaloriza sacrul feminin şi elimina pentru totdeauna divinitatea feminină din religia modernă.
    Îndoiala persista încă pe chipul lui Sophie.
    - Bunicul m-a îndrumat aici, spre aceste cuvinte. Sunt sigură că a încercat să-mi spună mai mult decât atât!
    Profesorul înţelese la ce se referea. "Crede că şi acesta e tot un cod!" Dacă exista un înţeles ascuns în mesajul lui Sauniere, Langdon nu s-ar fi putut pronunţa deocamdată; mintea lui încă se chinuia să pătrundă sensul evident al cuvintelor.
    "«Atât de negru renghiul pentru om»! Negru, într-adevăr."
    Nimeni nu nega uriaşele efecte benefice ale religiei asupra lumii moderne, însă istoria violentă şi plină de falsitate a Bisericii nu putea fi trecută cu vederea. Campania ei brutală de "reeducare" a credinţelor păgâne, feministe, se întinsese pe durata a trei secole şi folosise metode pe cât de originale, pe atât de cumplite.
    Inchiziţia Catolică publicase cea mai sângeroasă carte din istoria omenirii.
    Malleus Maleficarum - sau Barosul vrăjitoarelor - îi îndoctrinase pe oameni ideea "pericolului reprezentat de femeile liber-cugetătoare" şi instruise clerul cu privire la cele mai eficiente metode de a le identifica, tortura şi distruge. În categoria "vrăjitoarelor", Biserica includea toate femeile învăţate, preotesele, ţigăncile, misticele, iubitoarele naturii, tămăduitoarele şi, în general, orice femeie "suspect de interesată de natură". Moaşele erau şi ele ucise din cauza practicilor lor eretice, pentru că îşi foloseau cunoştinţele medicale pentru a uşura durerile naşterii - o suferinţă, susţineau reprezentanţii Bisericii, care nu era altceva decât binemeritata pedeapsă a lui Dumnezeu pentru îndrăzneala Evei de a gusta din Mărul Cunoaşterii, făcându-se astfel vinovată de păcatul originar. În decursul celor trei sute de ani de vânătoare a vrăjitoarelor, Biserica arsese pe rug cinci milioane de femei.
    Iar propaganda şi vărsarea de sânge îşi arătaseră roadele.
    Lumea de azi era o dovadă vie a acestui fapt.
    Odinioară considerate  un element esenţial al iluminării spirituale, femeile fuseseră alungate din temple. Nu existau femei rabin, preotese catolice sau clerice musulmane. Practica, pe vremuri, sacră numită Hieros Gamos - uniunea sexuală sacră dintre bărbat şi femeie, prin care cei doi deveneau un tot spiritual - fusese defăimată, considerată un act profan, ruşinos.
    Credincioşii care înainte simţeau nevoia comuniunii cu corespondentul lor feminin pentru a deveni una cu Dumnezeu îşi reprimau acum impulsurile sexuale fireşti şi le considerau lucrarea diavolului, săvârşită în colaborare cu unealta favorită a acestuia... femeia.
    Nici măcar asocierea femininului cu partea stângă a trupului nu a scăpat de ponegrire. În Franţa şi Italia, cuvintele pentru "stânga" - gauche şi respectiv sinistra - au căpătat semnificaţii profund negative, în vreme ce reciprocele lor de dreapta amintesc de dreptate, drept şi dexteritate. Chiar şi astăzi, mişcările politice radicale sunt considerate de stânga, gafele şi greşelile sunt numite stângăcii, iar tot ce e malefic este şi sinistru.
    Vremurile divinităţii feminine au apus de mult. Zarurile au fost aruncate.
    Pământul-Mamă devenise o lume a bărbaţilor, iar zeii distrugerii şi ai războiului îşi luau ce li se cuvenea. Jumătatea masculină se dezlănţuise timp de două mii de ani, neînfrânată de perechea ei feminină.
    Stăreţia din Sion considera că aceasta anihilare a sacrului feminin din viaţa modernă este vinovată pentru ceea ce indienii Hopi din America de Nord numesc koyanisquatsi - "viaţă dezechilibrată", adică situaţia instabilă din lumea de azi, marcată de conflicte permanente, alimentate de un exces de testosteron, de o pletoră de grupuri misogine şi o lipsă sporită de respect faţă de Pământul-Mamă.
    - Robert! răsună şoapta intensă a lui Sophie, care-l trezi din reverie. Vine cineva!
    Pe culoar se auzeau paşi care se apropiau.
    - Aici!
    Sophie stinse lanterna şi fu înghiţită de întuneric.
    Pentru o clipă, Langdon încremeni, când se pomeni singur în beznă. "Aici... unde?" Imediat însă începu să desluşească silueta ei care alerga spre mijlocul încăperii şi apoi se ascunse după canapeaua octogonală. Se pregătea să-i urmeze exemplul, când o voce bubui în prag, îngheţându-l:
    - Arretez!
    Unul dintre agenţii de pază ai Luvrului se apropia cu revolverul îndreptat spre pieptul lui. Instinctiv, profesorul ridică mâinile:
    - Couchez-vous!
    "La pământ!"
    Într-o frântură de secundă, se trânti la podea cu faţa în jos. Paznicul se repezi la el şi-i depărtă picioarele, lovindu-l cu bocancul.
    - Mauvaise idee, monsieur Langdon, îi spuse, apăsându-i ţeava pistolului în ceafă. Mauvaise idee!
    Întins pe burtă, cu braţele şi picioarele răşchirate pe parchet, Langdon nu găsi tocmai amuzantă ironia poziţiei sale.
    "Omul Vitruvian", murmură ca pentru sine. "Doar că eu stau cu faţa în jos."

                                                               47.

                              În Biserica  Saint-Suplice, Silas luă șfeșnicul greu de fier de la altar și se apropie cu el de obelisc; îl putea folosi cu succes în chip de berbece. Localiză din nou dala de marmură care sunase a gol, dar își dădu seama că n-o va putea desprinde de la locul ei fără zgomot.
    Fier pe marmură. Ecoul s-a propaga până în centrul cupolei!
    Daca l-ar auzi călugăriţa? Probabil că deja adormise, dar Silas nu voia să rişte. Căută ceva din pânză pentru a înfăşura metalul, nu găsi decât acoperămîntul de in al altarului, pe care nu avea de gând să-1 rupă, oricum.
    "Sutana mea", găsi el soluţia. Ştiindu-se singur în biserică, dezlegă baierele şi îşi scoase veşmântul larg şi lung. Icni uşor când fibrele de lână se dezlipiră cu greu de rănile lui proaspete de pe spate.
    Rămas numai cu fâşia de pânză din jurul şalelor, înfăşură sutana pe capătul sfeşnicului şi, ţintind în mijlocul dalei de marmură, lovi cu putere. Un bubuit înfundat. Piatra nu cedă. Lovi încă o dată. Acelaşi bubuit îndepărtat se auzi, de această dată însoţit însă de un trosnet uşor. La a treia lovitură, dala se sparse în sfârşit şi bucăţile de marmură căzură în golul de dedesubt.
    "Un compartiment!"
    Îndepărtă grăbit resturile sfărâmate şi privi înăuntru. Sângele îi zvîcnea cu frenezie în vene când îngenunche în faţa nişei. Întinzându-şi braţul alburiu, începu să pipăie prin interior.
    La început nu simţi nimic. Pardoseala compartimentului era goală şi netedă. Dar, înfundându-şi braţul mai mult, până sub nivelul benzii de alamă, atinse ceva. Un fel de placă groasă, din piatră. Prinzând-o cu degetele, o scoase cu grijă afară. Apoi se aşeză lângă deschidere şi examină tăbliţa - o mică lespede cu margini neregulate, pe care erau gravate câteva cuvinte. Pentru o clipă, avu impresia că este un fel de Moise al timpurilor moderne.
    Textul îl surprinse. Se aşteptase să găsească pe cheia de boltă o hartă sau nişte instrucţiuni complicate, poate chiar cifrate. Pe tăbliţa aceasta însă, se afla o inscripţie cât se poate de laconică:
    "Iov XXXVIII, 11"
    "Un verset din... Biblie?" Simplitatea diavolească a indiciului era uluitoare.
    Ascunzătoarea tainică a ceea ce căutau ei era încifrată într-un verset din Biblie?! Frăţia nu se dăduse în lături de la nimic pentru a-şi bate joc de cei drept-credincioşi!
    "Iov. Capitolul treizeci şi opt. Versetul unsprezece."
    Deşi nu-şi amintea pe dinafară versetul, ştia că întreaga Carte a lui Iov se referea la istoria unui om a cărui credinţă în Dumnezeu supravieţuise unor încercări grele şi repetate. "Se potriveşte", îşi spuse, aproape incapabil să-şi mai stăpânească nerăbdarea.
    Privind peste umăr, de-a lungul strălucitoarei Linii a Rozei, nu-şi putu reţine un zâmbet. Chiar în mijlocul altarului, sprijinită pe un suport auriu şi deschisă pe la mijloc, se afla o uriaşă Biblie, legată în piele.
    Sus, în balcon, sora Sandrine tremura. Cu doar câteva clipe în urmă voise să fugă şi să-şi ducă la îndeplinire ordinele pe care le primise de mult, când, pe neaşteptate, omul din biserică îşi scosese sutana. Văzându-i pielea albicioasă ca de alabastru, abia îşi putuse înăbuşi un strigăt de surprindere şi oroare.
    Spinarea lată a omului era dungată de tăieturi lungi, sângerii. Chiar şi de la distanţa aceea, îşi dădea seama că rănile erau proaspete.
    "Omul acesta a fost biciuit fără milă!"
    Iar din coapsa lui, prinsa în cilice, încă mai picura sânge. "Ce fel de Dumnezeu ar vrea ca un trup să fie pedepsit într-un asemenea hal?!" Sora Sandrine n-ar fi putut înţelege niciodată rostul ritualurilor pe care le practicau membrii Opus Dei. Însă nu aceasta era cea mai mare grijă a ei acum.
    "Opus Dei caută cheia cheia de boltă.”
    Cum aflaseră despre ea, femeia nu-și putea da seama şi, oricum, nu avea vreme să se gândească la asta acum.
    Călugărul îşi îmbrăcă din nou sutana şi, strângându-şi la piept preţiosul său trofeu, se apropie de altar.
    Fără cel mai mic zgomot, sora Sandrine ieşi din balcon şi se îndreptă în fugă spre camera ei. Îngenunche pe podea şi începu să pipăie pe sub patul mare din lemn şi găsi plicul sigilat pe care îl ascunsese acolo cu ani în urmă.
    Îl rupse cu mişcări înfrigurate. Înăuntru se aflau patru numere de telefon din Paris.
    Tremurând, începu să formeze.
    În biserică, Silas aşeză tăbliţa de piatră pe altar şi se întinse după Biblie.
    Degetele lui albe erau foarte transpirate, lipicioase. Frunzări Vechiul Testament şi ajunse la "Cartea lui Iov". Capitolul treizeci şi opt. Căută versetul unsprezece, încercând să anticipeze cuvintele pe care avea să le citească.
    "Ele ne vor arăta calea!"
    Găsi rândul dorit. Erau numai şapte cuvinte. Nedumerit, le mai citi o dată, şi încă o dată, cu strania impresie că, totuşi, ceva era greşit. Cumplit de greşit.
    Versetul era clar:
    "PÂNĂ AICI VEI AJUNGE ŞI NICIDECUM MAI DEPARTE."

                                                        48.

                               Ofițerul de pază  Claude Grouard tremura de furie aţintindu-şi arma spre ceafa prizonierului său care era întins pe podea în faţa Mona Lisei.
    "Ticălosul ăsta l-a ucis pe Jacques Sauniere!"
    Custodele îi fusese ca un tată mult-iubit lui şi colegilor săi. Acum, Grouard nu voia nimic mai mult decât să apese pe trăgaci şi să înfigă un glonţ în spinarea lui Robert Langdon. În calitatea lui de ofiţer superior, era unul dintre puţinii paznici care purtau asupra lor o armă încărcată. Totuşi, se mai linişti la gândul că uciderea prizonierului ar fi o soartă mult prea blândă în comparaţie cu ce îi pregătea Bezu Fache şi sistemul penitenciar francez.
    Grouard îşi desprinse de la brâu staţia de emisie-recepţie şi încercă să-şi contacteze colegii pentru a cere întăriri, dar în receptor nu se auzeau decât pârâituri. Sistemele de securitate electronică din această încăpere afectau de fiecare dată comunicările radio. "Trebuie să mă apropii mai mult de uşă." Fără a-şi coborî arma, începu să se dea încet înapoi. La al treilea pas însă, încremeni.
    "Ce dracului mai e şi asta?!"
    Un miraj inexplicabil se înfăptui undeva, aproape de mijlocul încăperii. O siluetă. Mai era cineva în camera? O femeie se mişca în întuneric, înaintând repede spre peretele opus. În faţa ei, un fascicul de lumina purpurie se legăna pe podea înainte şi înapoi, de parcă femeia ar fi căutat ceva folosind o lanterna colorată.
    - Qui est la? strigă Grouard, simţind pentru a doua oară în ultimele treizeci de secunde cum un val de adrenalina îi năvăleşte în vene.
    Brusc, nu mai ştia încotro să-şi îndrepte arma sau în ce direcţie s-o apuce.
    - PTS, replică o voce feminină calmă.
    ”Police Technique et Scientifique?! Credeam că toţi agenţii au plecat!" Era lac de sudoare. Acum îşi dădu seama că fasciculul purpuriu venea de la o lanternă cu lumină ultravioletă, obişnuită în dotarea echipelor PTS; totuşi, nu înţelegea ce caută DCPJ în sala aceasta.
    - Votre nom! ceru el, convins că era ceva în neregulă la mijloc. Repondez!
    - C'est moi, Sophie Neveu!
    Undeva, în mintea lui Grouard se aprinse un beculeţ.
    "Sophie Neveu'?"
    Aşa o chema pe nepoata lui Sauniere, parcă. Obişnuia adesea să vină pe aici în copilărie, dar asta fusese cândva, demult. "Nu se poate să fie ea!" Şi chiar dacă ar fi fost Sophie Neveu, putea avea oare încredere în ea? Grouard auzise despre ruptura survenită între custode şi nepoata lui.
    - Ştii cine sunt, adăugă femeia. Şi nu Robert Langdon este cel care l-a ucis pe bunicul meu. Crede-mă!
    Ofiţerul nu avea însă de gând s-o creadă pe cuvânt. "Am nevoie de întăriri."
    Încercă din nou să ia legătura, dar degeaba. Se afla încă la vreo douăzeci de metri de uşă şi, cu arma aţintită spre american, începu din nou să se îndrepte spre ieşire. În faţa lui, Sophie Neveu ridică lanterna spre un tablou de mari dimensiuni aflat pe zidul din faţa Mona Lisei.
    Pricepând despre ce pictură era vorba, Grouard sughiţă surprins.
    "Ce Dumnezeu face femeia aia acolo?!"
    În celălalt capăt al sălii, Sophie simţea cum broboane de sudoare îi scăldau fruntea. Langdon încă era întins pe podea. "Rezistă, Robert! Sînt aproape gata!"
    Ştiind că paznicul n-ar trage nici în el şi nici în ea, îşi îndreptă întreaga atenţie spre ceea ce căuta, studiind zona adiacentă unui tablou anume - un alt da Vinci. Dar în lumina ultravioletă a lanternei nu zări nimic deosebit. Nici pe perete, nici pe podea şi nici pe respectiva pânză.
    "Dar trebuie să fie ceva aici!"
    Era sigură ca descifrase corect intenţiile bunicului ei.
    "Ce altceva ar fi putut să-mi sugereze?"
    Capodopera pe care o cerceta acum era o pânză înaltă de un metru şi jumătate. Da Vinci îi înfăţişase aici pe Fecioara Maria, aşezată într-o poziţie aparent incomodă, împreună cu pruncul Iisus, pe Ioan Botezătorul şi pe îngerul Uriel care stătea pe un vârf de stâncă. Când era mică, ori de câte ori trecea prin faţa Mona Lisei, bunicul profita de ocazie pentru a o atrage şi spre aceasta pictură.
    "Grand-pere, aici sunt! Dar nu înţeleg!"
    În spate, îl auzea pe Grouard încercând să comunice prin staţie cu colegii săi.
    "Gândeşte!"
    Îi reveni în minte mesajul scris pe caseta protectoare a Giocondei:
    "Atât de negru renghiul pentru om!"
    Tabloul pe care îl privea acum nu era apărat de o casetă din sticlă pe care să poată fi scris un mesaj şi Sophie ştia că bunicul ei n-ar fi distrus niciodată o operă de artă scriind direct pe pânză. "Cel puţin, nu pe faţa pînzei." Brusc, privirea îi zbură spre cablurile ce atârnau din plafon şi îl susţineau.
    "Asta să fie oare?" Îşi puse mâinile pe marginea stângă a ramei şi începu să o tragă spre ea. Pictura era de mari dimensiuni şi apărătoarea din spate se îndoi.
    Sophie îşi strecură capul şi umerii între tablou şi perete. Ridică lanterna şi cercetă dosul pânzei.
    În câteva secunde, îşi dădu seama că sperase în van. Nu era scris nimic acolo. Niciun text cu litere purpurii; doar spatele maroniu al unei pânze vechi, care...
    ”Stai puţin!”
    Ca o părere, zări  o slabă lucire metalică aproape de marginea de jos a armăturii ramei. Obiectul era mic, îndesat pe jumătate în spaţiul dintre pânză şi ramă. Un lanţ de aur strălucitor atârna.
    Uluită, Sophie îşi dădu seama că lanţul era prins de o cheie aurie, pe care o cunoştea de undeva. Capul lat şi ornat al cheii avea forma unei cruci cu braţele egale şi înfăţişa un simbol pe care nu-l mai văzuse de la vârsta de nouă ani: o floare de crin şi iniţialele P.S. Dintr-o dată, vocea bunicului îi şoptea parcă din nou la ureche: "Când va veni vremea, cheia va fi a ta."
    Un nod dureros i se urcă în gât când realiză că, de dincolo de moarte, bătrânul îşi respectase promisiunea.
    "Cheia aceasta deschide o cutie în care păstrez multe secrete." Acum înţelegea: întregul joc de-a enigmele din seara asta avusese drept unic scop găsirea acestei chei. Jacques Sauniere o avusese asupra lui când fusese ucis şi, probabil pentru a nu ajunge în mâinile poliţiei, o ascunsese după tablou, după care născocise o veritabilă "vânătoare de comori", asigurându-se astfel că n-o va găsi altcineva decât ea.
    - Au secours! răsună deodată vocea paznicului. "Ajutor!"
    Sophie smulse cheia şi o puse în buzunarul jachetei, alături de lanterna cu lumină ultravioletă.
    Din spatele pânzei, văzu că paznicul încerca încă disperat să ia legătura cu cineva prin staţia de emisie-recepţie. Şi acum se îndrepta cu spatele înapoi spre uşă, cu pistolul spre ceafa lui Langdon.
    - Au secours! urlă din nou în aparat.
    Alte pârâituri.
    "Nu poate transmite", îşi dădu ea seama, amintindu-şi cum turiştii se înfuriau adesea când încercau să-şi sune rudele şi să se laude că îi sună chiar din faţa Mona Lisei.
    Echipamentele complexe de supraveghere electronică făceau imposibil orice apel din sală. Grouard ajunsese aproape de prag, aşa că Sophie trebuia să acţioneze imediat.
    Privi pânza de mari dimensiuni care aproape că o ascundea cu totul şi îşi dădu seama că, pentru a doua oară în seara aceea, Leonardo da Vinci avea să-i dea o mână de ajutor.
    "Încă trei sau patru metri", îşi spuse Grouard, făcându-şi curaj, când vocea femeii răsună, reverberându-se în sala pustie:
    - Arretez! Ou je la detruis!
    Paznicul privi spre ea şi dând să mai facă un pas, piciorul îi rămăsese suspendat în aer.
    - Mon Dieu, non!
    Femeia ridicase tabloul de pe perete şi-l proptise cu partea de jos pe podea, în faţa ei. Înaltă de un metru şi jumătate, pânza o acoperea aproape în totalitate. În primul moment, Grouard se întrebă cum de nu se declanşase alarma, dar apoi îşi aminti că nu fusese încă repusă în funcţiune.
    "Dar ce naiba face acolo?!"
    Când îşi dădu seama de acest lucru, îi îngheţă sângele în vine.
    Pânza începuse să se umfle în mijloc, iar siluetele fragile - a Fecioarei, a Pruncului Iisus şi a lui Ioan Botezătorul - se distorsionau ciudat.
    - Non! urlă Grouard privind cu groază cum nepreţuita pânză se întinde.
    Femeia împingea cu genunchiul de partea cealaltă!
    - NON!
    Paznicul se răsuci brusc, îndreptându-şi arma spre ea, dar imediat îşi dădu seama că nu avea niciun rost. Pictura era doar o pânză subţire, dar absolut impenetrabilă - o armură de şase milioane de dolari!
    ”Nu pot să trag un glonţ printr-un da Vinci!”
    - Lasă jos arma şi staţia radio, îi ceru femeia, adresându-i-se cu calm în franceză; altfel distrug tabloul. Cred că ştii ce ar crede bunicul meu despre asta.
    Grouard văzu cum i se face negru în faţa ochilor:
    - Te rog... nu! Aceea e Fecioara între stânci!
    Repede, dădu drumul pistolului şi staţiei, ridicându-şi braţele deasupra capului:
    - Mulţumesc, replică femeia. Acum să faci exact ce-ţi spun eu şi totul va fi perfect!
    Puţin mai târziu, Langdon fugea alături de Sophie pe scara de incendiu, spre parter. Niciunul nu rostise vreun cuvânt de când ieşiseră din Salle des Etats, lăsându-l înăuntru pe paznicul înspăimântat. Profesorul ţinea acum în mână revolverul omului, dornic să scape cât mai repede de el; arma atârna greu şi-i părea un obiect străin, periculos.
    Coborând câte două trepte, Langdon se întreba dacă Sophie ştia cât de valoroasă era pânza pe care ameninţase că o distruge. Pe de altă parte, alegerea ei părea ciudat de potrivită cu aventura din această noapte. La fel ca Mona Lisa, pictura pe care o smulsese de pe perete era celebră printre istoricii de artă pentru simbolismul ei păgân ascuns.
    - Ţi-ai ales un ostatic preţios, îi spuse în vreme ce coborau.
    - Fecioara între stânci. Dar n-am ales-o eu, ci bunicul. Mi-a lăsat ceva în spatele pânzei.
    Profesorul îi aruncă o privire uimită:
    - Poftim?! Dar de unde ai ştiut în dosul cărei picturi să cauţi? De ce Fecioara între stânci?
    - "Atât de negru renghiul pentru om", surâse ea triumfător. În engleza ta - şi a bunicului meu - So dark the con of man. Madonna of the Rocks. Nu m-am prins la primele două anagrame, Robert, dar nu era s-o ratez şi pe a treia!

                                                 49.

                    - Sunt morţi! bâigui sora Sandrine în receptor, lăsând un mesaj pe robotul telefonic de la celălalt capăt al firului. Vă rog, răspundeţi! Au murit cu toţii !
    Primele apeluri la trei numere de telefon de pe lista ei se soldaseră cu rezultate catastrofale - o văduvă isterizată, un poliţist la locul unei crime şi un preot care încerca să consoleze o familie îndurerată. Toate cele trei persoane de contact erau moarte. Iar acum, sunase la cel de-al patrulea număr - cel la care nu trebuia să telefoneze decât dacă primele trei nu puteau fi accesate - îi răspunsese robotul. Textul înregistrat nu menţiona nici un nume, ci doar îi cerea apelantului să lase un mesaj.
    - Dala din pardoseală a fost spartă! spuse ea după ce se încheie mesajul. Ceilalţi trei sunt morţi!
    Sora Sandrine nu cunoştea identitatea celor patru bărbaţi pe care îi proteja, dar numerele de telefon pe care le ascunsese sub patul ei îi fuseseră încredinţate cu o singură şi fermă condiţie:
    ”Dacă dala aceea din pardoseală va fi vreodată spartă", îi explicase mesagerul nevăzut  - înseamnă că în eşalonul superior s-a infiltrat cineva. Unul dintre noi a fost ameninţat cu moartea, fiind nevoit să spună o minciună disperată. Sună la aceste numere. Să-i previi pe ceilalţi. Nu ne trăda încrederea!"
    Era ca o alarmă tăcută. Perfectă în simplitatea ei. Ingeniozitatea planului o uluise atunci când aflase despre el. Dacă identitatea unuia dintre fraţi era compromisă, acesta putea spune o minciună care ar fi pus în mişcare maşinăria ce i-ar fi atenţionat pe toţi ceilalţi. În noaptea asta însă, se părea că nu doar o singură identitate fusese compromisă.
    - Vă rog, răspundeţi, insistă ea, înspăimîntată. Unde sunteţi?!
    - Închide telefonul, rosti o voce groasă din prag.
    Întorcându-se îngrozită, zări silueta masivă a călugărului. În mână ţinea sfeşnicul greu din fier. Tremurând, sora Sandrine puse receptorul în furcă.
    - Sunt morţi, exclamă călugărul. Toţi patru. Şi şi-au bătut joc de mine! Spune-mi unde e cheia de boltă!
    - Nu ştiu! replică ea. Alţii păzesc acest secret.
    "Alţii care sunt acum morţi!"
    Omul mai făcu câţiva paşi, cu degetele lui albe încleştate pe sfeşnicul de fier:
    - Eşti o fiică a Bisericii şi, cu toate astea, îi slujeşti pe ei?!
    - Mesajul lui Iisus a fost unul singur şi adevărat, îi răspunse călugăriţa sfidător. Eu nu văd vreo urmă de-a Sa la Opus Dei!
    Un val de turbare explodă în ochii Albinosului. Braţul îi zvâcni înainte şi sfeşnicul vâjâi prin aer ca o bâtă. Sora Sandrine se prăbuşi; ultimul ei gând nu era altceva decât o sumbră presimţire.
    "Toţi patru sunt morţi. Nepreţuitul adevăr e pierdut pentru totdeauna."

                                                             50.

                              Alarma declanșată la  capătul vestic al Aripii Denon zburătăci porumbeii adormiţi în Grădinile Tuileries, când Sophie şi Langdon ieşiră afară, în noaptea pariziană. În vreme ce străbăteau piaţa în fugă, spre maşina lui Sophie, profesorul auzea sirenele poliţiei urlând undeva, în depărtare.
    - Cea de-acolo e, îi spuse Sophie, arătându-i o maşinuţă roşie cu numai două locuri, parcată într-o margine a pieţei.
    "Sper că glumeşte!" Era cel mai mic automobil pe care-l văzuse el vreodată.
    - Smart, îl lămuri ea. La o sută de kilometri consumă un litru.
    Abia avu timp să se arunce pe scaunul din dreapta, că Sophie şi demară în trombă, trecând peste o alee cu pietriş. Urcă apoi pe trotuar, viră scurt şi coborî din nou pe carosabil, intrând pe sensul giratoriu, la Carrousel du Louvre.
    Pentru un moment, Sophie păru că are de gând să taie giratoriul, trecând peste bordura circulară din centru şi peste spaţiul verde pe care aceasta îl înconjura.
    - Nu! strigă Langdon, ştiind că bordurile aveau rolul de a ascunde periculoasa deschidere din centru - La Pyramide Inversee - piramida răsturnată pe care o văzuse mai devreme din interiorul muzeului; era suficient de largă pentru a înghiţi maşinuţa lor cu totul.
    Din fericire, Sophie alese o altă rută şi, trăgând de volan spre dreapta, ieşi din piaţetă, viră spre stânga şi porni cu toată viteza spre Rue de Rivoli.
    Sirenele maşinilor de poliţie urlau şi mai tare în urma lor, lumina farurilor fiind deja vizibilă în retrovizor. Motorul maşinuţei protestă zgomotos când Sophie apăsă și mai mult pe accelerație.
    La cincizeci de metri în faţă, lumina semaforului deveni roşie. Sophie înjură încet, fără a ridica piciorul de pe pedală.
    Langdon simţi cum i se urcă nişte fiori pe şira spinării.
    - Sophie...!
    Încetini puţin, aruncă o privire fugară în stânga şi-n dreapta, apoi coti la stânga, pe Rue de Rivoli. După încă o jumătate de kilometru, ajunseră într-o altă piaţetă. Parcurseră şi aici tot pe sensul giratoriu şi intrară pe Champs-Elysees.
    Langdon se răsuci în scaun, privind în spate, spre Luvru. Poliţia nu părea a mai fi pe urmele lor; marea de lumini roşii şi albastre se oprise la porţile muzeului.
    Ceva mai liniştit, în sfârşit, se întoarse cu faţa spre parbriz:
    - Mda, a fost interesant!
    Sophie nu părea să îl fi auzit. Conducea în continuare cu ochii aţintiţi, ignorând elegantele vitrine ce mărgineau bulevardul - un Fifth Avernue parizian, cum le plăcea americanilor să spună. Ambasada se afla la nici doi kilometri depărtare, aşa că Langdon se cufundă liniştit în scaunul său.
    "Atât de negru renghiul pentru om!"
    Viteza de reacţie a lui Sophie fusese impresionantă.
    Fecioara între stânci.
    Sophie spusese că bunicul ei i-a lăsat ceva în spatele tabloului. "Un ultim mesaj, poate?" Ascunzătoarea fusese excelent aleasă, profesorul trebuia să recunoască acest lucru.
    Fecioara între stânci era o altă verigă perfectă în complexul şir de simboluri din această noapte - de parcă Sauniere îşi reafirma la fiecare pas preferinţa pentru latura întunecată şi misterioasă a lui Leonardo da Vinci.
    Pictura îi fusese comandată artistului de o grupare numită "Confreria Imaculatei Concepţiuni", care avea nevoie de o pânză pentru un triptic de altar în Biserica San Francesco din Milano. Călugării îi precizaseră lui Leonardo dimensiunile exacte ale pânzei şi tema dorită: Fecioara Maria, Pruncul Iisus, Ioan Botezătorul copil şi îngerul Uriel în timp ce se adăposteau într-o peşteră.
    Deşi artistul le respectase dorinţa întru totul, membrii grupării fuseseră oripilaţi la vederea tabloului; pictura era presărată din plin cu detalii explozive şi câtuşi de puţin la locul lor.
    Înveşmântată în albastru, Fecioara Maria îşi ţinea braţul în jurul unui copil, probabil Pruncul Iisus. În faţa ei stătea Uriel, alături de alt copil - Ioan Botezătorul, desigur. În mod straniu însă, în locul obişnuitului scenariu în care Iisus îl binecuvântează pe Ioan, în pictura lui da Vinci lucrurile păreau că se petrec invers... Iisus se pleca în faţa autorităţii Botezătorului!
    Mai mult de-atât, Maria îşi ţinea o mână deasupra lui Ioan, cu un gest evident ameninţător - degetele ei părând gheara unui vultur gata să înhaţe un cap invizibil. Dar elementele înfricoşătoare nu se opreau aici: chiar sub degetele Mariei, Uriel făcea la rândul lui, un gest cu palma, de parcă ar fi retezat capul invizibil ţinut de mâna Fecioarei.
    Studenţii lui Langdon se amuzau totdeauna când aflau că da Vinci potolise în cele din urmă spiritele confreriei, pictând o a doua versiune, mai "diluată" a Fecioarei între stânci, în care toate personajele aveau o atitudine cât se poate de ortodoxă. Această a doua versiune este expusă acum la Galeria Naţională din Londra, sub numele Fecioara între stânci, deşi Langdon prefera în mod categoric straniul original de la Luvru.
    Maşinuţa continua să gonească pe Champs-Elysee, când profesorul întrebă:
   - Tabloul. Ce era în spatele lui?
    Sophie nu-şi luă privirea de la şosea:
    - Am să-ţi arăt când vom fi în siguranţă, în ambasadă.
    - Ai să-mi arăți?! Ți-a lăsat un obiect concret?
    Ea schiță un gest afirmativ:
    - Gravat  cu o floare de crin şi iniţialele P.S.
    Langdon nu-şi putea crede urechilor.
    "Vom reuşi", îşi spuse Sophie virând la dreapta, trecând în viteză pe lângă luxosul Hotel de Crillon şi intrând în zona reşedinţelor diplomatice din Paris.
    Ambasada se afla la vreun kilometru distanţă. În sfârşit, simţea şi ea că poate respira normal.
    Deşi atentă la drum, nu îi ieşea din minte cheia pe care o avea în buzunar şi ziua în care zărise pentru prima dată capul în formă de cruce cu braţele egale, tija triunghiulară, crestăturile, simbolul floral şi literele P.S.
    Cu toate că în decursul anilor abia dacă se mai gândise din când în când la cheie, munca ei în cadrul serviciilor de spionaj o învăţase multe lucruri despre securitate şi acum structura deosebită a obiectului nu i se mai părea atât de stranie.
    "O matrice variabilă creată cu un instrument laser. Imposibil de duplicat."
    Neavând dinţii clasici care să pună în mişcare un tambur rotitor, seria complexă de marcaje ale cheii era analizată în broască de un "ochi" electronic. Dacă acesta constata că indentaţiile hexagonale erau corect dispuse, spaţiate şi orientate, broasca se descuia.
    Habar nu avea ce anume ar putea descuia cheia din buzunarul ei, dar bănuia că Robert îi va putea spune. La urma urmei, îi descrisese simbolul gravat înainte de a apuca să-l vadă. Capul în formă de cruce sugera că obiectul aparţinea unei organizaţii creştine, dar Sophie nu cunoştea nicio biserică sau mânăstire care să aibă chei cu matriţe variabile, create cu instrumente laser.
    Şi în plus, bunicul meu nu fusese creştin...
    Avusese dovada cu zece ani în urmă. În mod ironic, o altă cheie - mult mai banală - îi revelase adevărata fire a bunicului ei.
    Era o după-amiază caldă când aterizase la Aeroportul Charles de Gaulle şi urcase într-un taxi pentru a ajunge repede acasă.
    "Grand-pere va fi atât de surprins când mă va vedea!", îşi spusese ea pe drum.
    Întorcându-se de la colegiul din Anglia pentru vacanţa de primăvară, cu câteva zile mai devreme decât anunţase, abia aştepta să-l vadă şi să-i povestească despre metodele de criptare pe care le studia. Când ajunsese la locuinţa din Paris, bunicul nu era însă acasă. Dezamăgită, îşi dăduse seama că nu ştia de sosirea ei, aşa că, probabil, se afla încă la Luvru. "Dar e sâmbătă după-amiază!" Rareori bătrânul lucra şi la sfârşit de săptămână. Sâmbăta şi duminica, de obicei...
    Surâzând, alergase la garaj. Desigur, maşina nu era acolo, lui Jacques nu îi plăcea să conducă prin oraş şi automobilul îl păstra pentru o singură destinaţie - cabana din Normandia, la nord de Paris. După luni întregi petrecute în aglomeraţia londoneză, Sophie abia aştepta să simtă iar mirosul ierbii proaspete şi să-şi înceapă vacanţa imediat. Nu se înserase încă atunci când hotărî să plece imediat şi să-i facă bunicului o surpriză. Împrumutase o maşină de la o prietenă şi pornise spre nord la lumina lunii, printre dealurile de lângă Creully.
    Ajunsese puţin după ora zece. Drumul de acces spre casă era lung de aproape doi kilometri şi-l parcursese până pe la jumătate când începuse să zărească, printre copaci, vechea reşedinţă -  un castel din piatră, înconjurat de o pădurice, pe coasta unui deal.
    Sophie se aşteptase să-l găsească pe bătrân dormind la ora asta, dar observase, încântată, că toate luminile erau aprinse în casă. Încântarea i se transformase în surprindere când, ajunsă în faţa casei, văzuse că aleea era plină de maşini parcate - Mercedes, BMW, Audi şi un Rolls-Royce.
    Uimită, le privise o clipă şi apoi izbucnise în râs. "Bunul meu grand-pere, omul retras şi izolat!" După cum se vedea, Jacques Sauniere nu era chiar atât de singuratic pe cât voia să pară. Era evident că dăduse o petrecere ştiind-o pe ea la şcoală şi, judecând după automobile, printre invitaţi se numărau unii dintre cei mai influenţi oameni ai Parisului.
    Nerăbdătoare să-i facă o surpriză, alergase la uşa din faţă. Dar era încuiată.
    Ciocănise. Nimeni nu îi răspunsese. Nedumerită, ocolise casa şi încercase uşa din spate. Şi aceea era încuiată. Şi iarăşi nu-i răspunsese nimeni.
    Nemaiştiind ce să creadă, rămăsese o clipă în prag să asculte. Nu se auzea decât vîntul rece din Normandia măturând valea.
    Nicio muzică.
    Nicio voce.
    Nimic.
    Sophie înconjurase iarăşi casa, se urcase pe o grămadă de lemne şi privise pe fereastra închisă a sufrageriei. Ce se petrecea înăuntru nu avea parcă niciun sens.
    - Nu e nimeni aici!
    Toate camerele de la parter erau pustii.
    "Unde să fie, oare, toată lumea?"
    Cu inima bătându-i nebuneşte, fugise până la şopronul de lemne şi căutase cheia de rezervă pe care bunicul o păstra ascunsă sub cutia de vreascuri.
    Alergase apoi la uşa din faţă şi intrase. Panoul de control al sistemului de alarmă începuse să clipească roşu - semn că avea la dispoziţie zece secunde pentru a tasta codul de acces înainte ca alarma să se declanşeze.
    "A conectat sistemul de alarmă în timpul unei petreceri?!"
    Formase imediat cifrele corecte şi dezactivase sistemul. În casă nu se afla însă nimeni. Nici la parter, nici la etaj. Coborând din nou în camera de zi, rămăsese câteva clipe în mijlocul încăperii pustii, întrebându-se ce s-o fi întâmplat. Şi atunci, în liniştea din casă, auzise.
    Voci înfundate. Se părea că răzbat de undeva, de dedesubt. De unde anume - nu-şi putea da seama. Îngenunchind, îşi lipise urechea de podea şi ascultase.
    Da, vocile veneau în mod cert de undeva, de jos. Şi păreau a cânta sau... a incanta ceva.
    I se făcuse frică. Fiindcă, mai bizar decât sunetele în sine era un alt lucru: casa nu avea subsol.
    "Cel puţin, nu unul despre care să ştiu eu."
    Întorcându-se şi cercetînd încăperea, privirea îi căzuse pe singurul obiect care părea nelalocul lui - o tapiserie Aubusson, preferata bunicului ei. De obicei, aceasta şedea pe zidul dinspre răsărit, lângă şemineu, dar acum fusese trasă într-o parte, lăsând să se vadă peretele. Se apropiase de ea şi îşi dăduse seama că incantaţiile se auzeau mai tare şi, cu o uşoară ezitare, îşi lipise urechea de lambriuri. Vocile erau mai clare acum. Oameni care psalmodiau... intonând cuvinte pe care nu le putea distinge.
    "Dincolo de zid e un spaţiu gol!"
    Pipăind marginile lambriurilor, găsise, în cele din urmă, un spaţiu uşor adâncit, discret. O uşă glisantă. Cu inima bătându-i frenetic în piept, îşi pusese degetele în adâncitură şi trăsese. Peretele alunecase în lateral. Din întunericul ce domnea dincolo, glasurile se auzeau mai limpede.
    Sophie trecuse pragul şi se pomenise pe o scară de piatră grosier finisată, care cobora spre subsol în formă de spirală. Venise aici de nenumărate ori, încă din copilărie, şi habar n-avusese că există o asemenea scară!
    În timp ce cobora aerul devenea mai rece, iar vocile, mai clare. Distingea deja glasuri de bărbaţi şi de femei. Nu putea să vadă mare lucru, din cauza scării în formă de spirală, dar ultima treaptă era deja vizibilă. Dincolo de ea se zărea un petic de podea - piatră iluminată de licăririle roşietice ale unui foc.
    Ţinându-şi respiraţia, coborâse ultimele trepte şi se ghemuise la podea, pentru a privi. Abia după câteva secunde mintea ei izbutise să înţeleagă cele văzute.
    Se afla într-un fel de grotă - o sală care părea să fie săpată direct în roca dealului. Singurele surse de lumină erau cele câteva torţe de pe pereţi.
    Înconjuraţi de pâlpâitul torţelor, vreo treizeci de oameni formaseră un cerc în mijlocul încăperii.
    "Visez", îşi spusese în sinea ei. "E un vis. Ce altceva ar putea fi?"
    Toţi cei din grotă purtau măşti. Femeile erau înveşmântate în robe albe de mătase şi purtau pantofi aurii. Aveau măşti albe, iar în mâini ţineau câte un glob auriu. Bărbaţii purtau tunici lungi, negre, iar măştile lor erau negre. Parcă erau piesele dintr-un grotesc joc de şah. Toţi se legănau înainte şi înapoi, îngânând cuvinte neînţelese, în semn de veneraţie faţă de ceva ce se afla pe podea, în mijlocul cercului... ceva ce Sophie nu putea distinge.
    Incantaţia răsuna din ce în ce mai tare. Şi mai repede. Tunătoare deja.
    Participanţii făcuseră un pas înainte şi îngenuncheaseră. În clipa aceea, Sophie reuşise, în sfârşit, să vadă ce anume se afla în mijlocul lor. Împleticindu-se cuprinsă de oroare, simţise cum imaginea i se întipăreşte în minte pentru totdeauna, ca înfierată cu fierul roşu. Simţise că i se face rău, se întorsese şi o luase la fugă înapoi pe scări, sprijinindu-se cu mâinile de ziduri, închisese uşa în urma ei, se repezise la maşină şi pornise, stupefiată, spre Paris.
    În seara aceea, cu toate convingerile ei de-o viaţă spulberate, dezamăgită şi trădată, îşi împachetase toate lucrurile şi plecase de acasă. Pe masa din sufragerie îi lăsase bunicului un bileţel:
    "Am fost acolo. Nu încerca să iei legătura cu mine."
    Lângă el pusese cheia de rezervă de la şopronul casei de vacanţă.
    - Sophie! răsună vocea lui Langdon. Opreşte! Opreşte!
    Smulsă din amintiri, apăsă cu brutalitate frâna.
    - Ce e? Ce s-a întâmplat?
    Langdon îi arătă cu degetul în susul străzii.
    Când văzu, simţi cum sângele îi îngheaţă în vene. La o sută de metri în faţă, intersecţia era blocată de două maşini ale poliţiei parcate de-a latul carosabilului. "Au blocat bulevardul!"
    Profesorul oftă adânc:
    - Prin urmare, nu ne putem apropia în seara asta de ambasadă.
    În intersecţie, cei doi ofiţeri de poliţie care aşteptau lângă maşini priveau acum în direcţia lor, probabil intrigaţi de maşinuţa care oprise atât de brusc la o mică distanţă de ei.
    "Bine, Sophie, întoarce cu grijă, foarte încet", îşi spuse.
    Intrând în marşarier, întoarse ca o profesionistă într-ale şofatului din trei mişcări şi porni înapoi. În timp ce se îndepărtau, în urma lor izbucni imediat urletul sirenelor, însoţit de scrâşnetul pneurilor.
    Înjurând, Sophie călcă nervoasă pe acceleraţie.

                                                             51.

                               Străbătând în viteză cartierul rezidențial al diplomaţilor, maşina lui Sophie se strecură printre ambasade şi consulate, coti pe o străduţă secundară şi apoi viră scurt la dreapta, reintrând pe Champs-Elysees.
    Langdon stătea alături încordat, întors în scaun şi căutând în urma lor vreun semn că ar fi urmăriţi de poliţie. Dintr-o dată, îşi dori să nu fi fugit. "Nici n-am fugit eu", îşi aminti.
    Sophie hotărâse pentru el, când aruncase dispozitivul de localizare pe fereastră. Acum, fugind în direcţie opusă ambasadei, prin traficul lejer de pe Champs-Elysees, îşi dădu seama că şansele i se împuţinaseră drastic. Deşi maşinile poliţiei rămăseseră undeva în urmă, se cam îndoia că norocul lor va dura prea mult.
    La volan, Sophie duse mâna la buzunarul jachetei, scoase un mic obiect metalic şi i-l întinse:
    - Robert, ar trebui să te uiţi puţin la asta. E ceea ce mi-a lăsat bunicul ascuns după tabloul Fecioara între stânci.
    Incitat, profesorul luă obiectul şi-l studie. Era greu, în formă de cruce, şi la început crezu că e un pieu funerar - o versiune miniaturală a unei coloane memoriale ce se înfigea în pământ, la capul unui mormânt. Dar apoi observă că tija era în formă de prismă, având feţe triunghiulare pe care se vedeau sute de mici hexagoane, dispuse aparent la întâmplare.
    - Este o cheie cu matriţă laser, îi explică Sophie. Hexagoanele acelea sunt citite în broască de un "ochi" electronic.
    "O cheie?" El, unul, nu mai văzuse niciodată ceva asemănător.
    - Uită-te pe partea cealaltă.
    Când întoarse cheia, degetele îi încremeniră. Delicat gravate în mijlocul crucii, se vedeau o floare de crin stilizată şi iniţialele P.S.
    - Sophie! exclamă el. Este simbolul despre care îţi povesteam! Sigla oficială a Stăreţiei din Sion.
    Ea încuviinţă:
    - Aşa cum ţi-am spus, am văzut cheia asta cu mulţi ani în urmă. Bunicul mi-a cerut să nu vorbesc niciodată despre ea.
    Profesorul încă nu-şi putea lua ochii de la cheie. Obiectul de înaltă tehnologie şi simbolismul lui de milenii se îmbinau într-o stranie armonie a vechiului cu noul.
    - Cheia, mi-a mai spus el, deschide o cutie în care erau păstrate multe secrete.
    Langdon se înfioră închipuindu-şi ce secrete putea avea un om ca Jacques Sauniere. Ce anume să facă o străveche confrerie cu o cheie ultramodernă? Unicul scop al frăţiei era acela de a proteja un secret. Un secret cu o putere incredibilă. "Să existe, oare, vreo legătură între cheie şi acel secret?" Ideea era mai mult decât incitantă.
    - Ştii ce anume deschide?
    Sophie îl privi dezamăgită:
    - Credeam că tu ştii!
    Profesorul tăcu însă şi studie în continuare cheia pe toate feţele.
    - Pare a fi creştină, insistă Sophie.
    El însă nu era foarte sigur. Capul cheii nu avea forma obişnuită a crucii creştine, cu un braţ mai lung decât celălalt; eră, mai degrabă, o cruce pătrată - cu braţele de lungime egală - premergătoare creştinismului cu o mie cinci sute de ani. Această formă nu avea conotaţiile crucificării, asociate crucii latine pe care romanii o foloseau ca instrument de tortură.
    Langdon se mira întotdeauna când îşi dădea seama cât de puţini creştini care se închinau în faţa crucii cunoșteau istoria violentă a simbolului, reflectată chiar în numele ei: cuvintele "cruce" şi "crucifix" provin ambele din latinescul cruciare - "a tortura".
    - Sophie, tot ce-ţi pot spune este că, în general, crucile cu braţe egale, ca aceasta, sunt considerate paşnice. Structura pătrată nu permitea folosirea lor pentru crucificări, iar echilibrul dintre elementele orizontale şi cele verticale amintesc de uniunea firească a masculinului cu femininul - ceea ce le conferă un simbolism în armonie cu filozofia frăţiei.
    Ea îl privi încruntată:
    - N-ai idee la ce foloseşte, nu-i aşa?
    - Deloc.
    - Bine, trebuie să ieşim de pe bulevard, spuse ea privind în oglinda retrovizoare. Să găsim un loc retras, în care să ne gândim ce anume ar putea să deschidă cheia asta.
    Gândul lui Langdon zbura la camera lui confortabilă de la Ritz. Din păcate însă, hotelul nu mai constituia acum o opţiune plauzibilă.
    - Ce părere ai despre gazdele mele de la Universitatea Americană?
    - Am fi o pradă uşoară. Fache ar verifica imediat.
    - Dar tu trebuie să cunoşti pe cineva. Doar locuieşti aici!
    - Poliţia îmi va verifica apelurile telefonice şi poşta electronică, va vorbi cu colegii mei... Toate cunoştinţele mele sunt compromise şi nici la un hotel nu ne putem gândi, fiindcă toate solicită acte de identitate.
    "Poate ca totuşi aş fi procedat mai inteligent dacă l-aş fi lăsat pe Fache să mă aresteze."
    - Hai să sunăm la ambasadă. Le voi explica situaţia şi-i voi ruga să trimită pe cineva să ne întâlnim.
    - Să ne întâlnim?!
    Sophie se întoarse spre el şi-l privi de parcă înnebunise subit:
    - Robert, visezi! Ambasada are jurisdicţie doar asupra propriului teritoriu. Dacă ar trimite pe cineva după noi, s-ar considera că ajută un fugar să scape de autorităţile franceze. N-o să vină nimeni. Că reuşeşti să intri în ambasadă şi să ceri azil temporar e un lucru, dar să le ceri să ia poziţie împotriva Poliţiei şi Justiţiei Franceze în acţiune e cu totul altceva. Sună acum la ambasadă şi-ţi vor spune să nu mai complici situaţia şi să te predai. Apoi îţi vor promite că vor folosi toate mijloacele diplomatice pentru a-ţi asigura un proces echitabil. Câţi bani ai la tine? îl întrebă ea după o scurtă pauză.
    Profesorul se uită în portofel.
    - O sută de dolari... câţiva euro... De ce?
    - Cărţi de credit ai?
    - Bineînţeles!
    Nu-i răspunse, dar Langdon îşi dădu seama că tânăra se gândeşte la un plan. Drept în faţă, la capătul bulevardului, se înălţa Arcul de Triumf - tributul adus de Napoleon propriei străluciri militare - înconjurat de cel mai mare sens giratoriu din Franţa, o uriaşă stea cu nouă braţe.
    Sophie se uită din nou în oglinda retrovizoare.
    - Am scăpat de poliţie deocamdată, dar nu vom rezista nici cinci minute, dacă nu schimbăm maşina.
    "Păi, să furăm una", propuse Langdon în sinea sa, "dacă tot ne-am făcut infractori."
    - Şi ce ai de gând?
    Maşinuţa intră în giratoriu.
    - Ai încredere în mine!
    Profesorul nu îi răspunse. Încrederea în ea nu se dovedise o alegere prea inteligentă până acum. Ridicându-şi mâneca sacoului, privi ceasul de la încheietură - un exemplar de colecție cu un Mickey Mouse pe cadran, primit de la părinţi când împlinise zece ani. Deşi imaginea copilărească atrăgea adesea priviri curioase, Langdon nu-şi cumpărase niciodată alt ceas; desenele animate ale lui Disney fuseseră primul lui contact cu magia formelor şi a culorilor, iar în prezent Mickey îi amintea să-şi păstreze mereu tinereţea sufletească. În acea clipă, braţele şoricelului erau întinse într-un unghi neobişnuit, indicând o oră neverosimilă: 2.51 A.M.
    - Interesant ceas, remarcă Sophie, în timp ce întoarse maşina în sens invers.
    - E o poveste lungă, replică el, trăgându-şi mâneca înapoi, peste încheietură.
    - Îmi închipui.
    Îi zâmbi cu subînţeles, ieşi din sensul giratoriu şi acceleră spre nord, îndepărtându-se de centru. Trecând ca o săgeată prin două intersecţii cu semaforul verde, ajunse la o a treia şi viră la dreapta, pe  Boulevard Malesherbes.
    Lăsând în urmă zona reşedinţelor diplomatice, pătrunseră într-un cartier mai întunecat. După o curbă la stânga, Langdon îşi dădu seama unde se aflau.
    Gara Saint-Lazare.
    În faţă, terminalul de cale ferată, cu acoperişul său din sticlă, semăna cu bizara corcitură între un hangar de avioane şi o seră de legume. În Europa, gările nu dorm niciodată; chiar şi la această oră, vreo şase taxiuri aşteptau în faţa intrării principale. Vânzătorii ambulanţi îşi împingeau cărucioarele cu sandvişuri şi apă minerală, în vreme ce grupuri de puştani cu rucsacuri în spinare ieşeau în stradă frecându-se la ochi şi privind în jur ca şi cum ar fi încercat să-şi amintească în ce oraş coborâseră.
    În capătul străzi, doi poliţişti dădeau indicaţii unor turişti rătăciţi.
    Sophie îşi duse maşinuţa în spatele taxiurilor şi parcă într-o zonă interzisă, deşi era loc suficient pe partea cealaltă a străzii. Înainte ca Langdon s-o poată întreba ce are de gând, ieşi din maşină, alergă la taxiul din faţă şi începu să discute cu şoferul.
    Coborând şi el, profesorul o văzu înmânându-i acestuia un teanc gros de bancnote. Şoferul clătină din cap şi, spre uimirea lui Langdon, demară fără ei.
    - Ce s-a întâmplat? întrebă el când ajunse pe trotuar.
    Dar ea pornise deja spre intrarea în gară.
    - Vino! Cumpărăm două bilete la primul tren care pleacă din Paris.
    Langdon alergă s-o ajungă din urmă. Aventura care începuse sub forma unui drum de nici doi kilometri până la Ambasada Americană se transformase acum într-o veritabilă evadare din Paris, iar lui îi plăcea din ce în ce mai puţin.

                                                       52.

                                Șoferul desemnat să-l ia pe  Aringarosa de la Aeroportul Internaţional Leonardo da Vinci din Roma parcase lângă bordură un Fiat mic, o marcă obişnuită. Episcopul îşi amintea de zilele în care Vaticanul folosea automobile mari, de lux, pe care se lăfăiau embleme şi steguleţe cu însemnele papalităţii.
    "Au apus vremurile acelea."
    Maşinile Vaticanului erau acum mult mai puţin ostentative şi aproape totdeauna fără siglele specifice. Sfântul Scaun pretindea că motivul era reducerea cheltuielilor şi dirijarea fondurilor spre dioceze, dar Aringarosa bănuia că era, mai degrabă, o măsură de precauţie. Lumea înnebunise şi în multe părţi ale Europei a-ţi afişa iubirea faţă de Hristos era acelaşi lucru cu a-ţi picta o țintă pe capota mașinii.
    Strângându-și sutana în jurul corpului, episcopul urcă i se aşeză pe bancheta din spate, pregătit pentru drumul lung ce-l aştepta până la Castelul Gandolfo - acelaşi drum pe care-l făcuse şi cu cinci luni în urmă.
    "Călătoria de anul trecut la Roma, oftă el. Cea mai lungă noapte a vieţii mele."
    Acum cinci luni, primise de la Vatican un telefon prin care i se solicita prezenţa imediată în Roma. Fără nicio explicaţie. "Biletele vă aşteaptă la aeroport." Sfântul Scaun se străduia din răsputeri să păstreze peste toate acţiunile un văl de mister, chiar şi pentru cele mai înalte feţe bisericeşti.
    Aringarosa bănuise că era vorba doar despre dorinţa papei şi a altor oficiali de la Vatican de a se fotografia împreună şi a-şi trage pe turta lor puţin din spuza recentului succes al Opus Dei - finalizarea sediului central din New York.
    Revista Arhitectural Digest numise clădirea "un far luminos al catolicismului, integrat sublim în peisajul arhitectural modem", iar în ultima vreme Vaticanul părea a fi atras de tot ceea ce conţinea cuvântul "modern".
    Aringarosa nu avusese altă soluţie decât să accepte invitaţia, deşi nu cu prea multă tragere de inimă. Nefiind un admirator al actualei administraţii papale - la fel ca majoritatea clericilor conservatori - episcopul urmărise cu îngrijorare crescândă primul an de mandat al noului papă. De un liberalism fără precedent, Sfinţia Sa urcase pe scaunul pontifical în urma unuia dintre cele mai neobişnuite şi mai controversate conclavuri din istorie. Iar acum, în loc să arate umilinţa şi modestia cuvenite unei asemenea ascensiuni, Sfântul Părinte se amestecase în absolut tot ce-i permitea poziţia sa de mai-mare al creştinătăţii. Atrăgând o tulburătoare susţinere liberală în sânul Colegiului Cardinalilor, papa declarase că misiunea sa pontificală era aceea de "reîntinerire a doctrinei Vaticanului şi de adaptare a catolicismului la realităţile mileniului al treilea".
    Altfel spus, omul era suficient de arogant încât să-şi închipuie că poate rescrie cu de la sine putere legile lăsate de Dumnezeu şi să recâştige inimile celor care considerau că pretenţiile adevăratei credinţe catolice deveniseră inconfortabile în lumea de azi.
    Aringarosa îşi folosise întreaga influenţă politică - substanţială, ţinând seama de amploarea Opus Dei şi a conturilor sale bancare - pentru a-i convinge pe Suveranul Pontif şi pe consilierii săi că îmblânzirea legilor Bisericii ar fi sinonimă nu doar cu laşitatea şi lipsa de credinţă, ci şi cu o veritabilă sinucidere politică. Le reamintise că anterioara tentativă de schimbare a legilor divine se soldase cu efecte devastatoare: numărul enoriaşilor era, în prezent, cel mai scăzut din toate vremurile, donaţiile aproape că dispăruseră şi nu mai existau nici măcar suficienţi preoţi catolici.
    - Oamenii au nevoie de organizare şi de îndrumare din partea Bisericii, insistase Aringarosa, nu de răsfăţ şi indulgenţă!
    În seara aceea, cu cinci luni în urmă, cînd Fiatul care-l luase de la aeroport demarase, episcopul constatase cu surprindere că nu se îndreptau spre Vatican, ci spre est, pe un drum sinuos de munte.
    - Unde mergem? îl întrebase pe şofer.
    - Spre Dealuruile Albei. La Castel Gandolfo.
    "La reşedinţa de vară a papei?" Aringarosa nu văzuse niciodată şi nici nu şi-ar fi dorit să vadă acest castel. Pe lângă faptul că era casa de vacanţă a Suveranului Pontif, fortăreaţa din secolul al şaispreze celea găzduia Specula Vaticana - "Observatorul Astronomic al Vaticanului", unul care avea în dotare o tehnologie de ultimă oră.
    Episcopului nu-i plăcuse niciodată străvechea tendință a Vaticanului de a se amesteca în problemele științifice. Care era rostul încercărilor de a armoniza ştiinţa cu religia? Niciun om cu credinţă în Dumnezeu nu putea avea o activitate ştiinţifică performantă, obiectivă. Şi, pe de altă parte, religia nu avea nevoie de vreo confirmare concretă a credinţelor sale.
    "Şi totuşi, iată-mă aici", îşi spusese el când în zare apăruse silueta masivă a castelului, profilată pe cerul cenuşiu de noiembrie. Din şosea, părea un uriaş monstru din piatră, gata de un salt sinucigaş. Cocoţat la marginea unei stânci abrupte, castelul străjuia leagănul civilizaţiei italiene - valea în care clanurile Curiazi şi Orazi se luptaseră cu mult înainte de fondarea Romei.
    Chiar şi în lumina slabă a amurgului, fortăreaţa era o privelişte deosebită - un exemplu impresionant de arhitectură defensivă, stratificată, ce sublinia forţa dramatică a amplasamentului său. Din păcate, Vaticanul compromisese aspectul clasic al castelului construind pe acoperişul său două cupole de telescop uriaşe, astfel că vechiul edificiu arăta acum ca un mândru războinic cu două coifuri de tinichea.
    Când coborâse din maşină, un tânăr preot iezuit îi venise repede în întâmpinare:
    - Bine aţi venit, Eminenţă! Eu sunt părintele Mangano! Astronom.
    "Bravo ţie", îşi spuse Aringarosa şi îşi urmase gazda în holul de la intrarea castelului - un spaţiu larg-deschis decorat într-o ineptă combinaţie de artă renascentistă şi imagini astronomice.
    Când urcă scara largă de marmură, episcopul văzuse indicatoare spre centre de conferinţă, biblioteci, săli de lectură şi informaţii pentru turişti. Era uimitor cum Vaticanul eşua în fiecare moment în încercarea de a le oferi enoriaşilor îndrumări spirituale coerente şi stricte, dar găsea timp pentru a susţine seminarii de astrofizică în beneficiul turiştilor.
    - Spune-mi, i se adresase Aringarosa tânărului preot, de când învaţă oul pe găină?
    Clericul îi aruncase o privire surprinsă:
    - Mă scuzaţi?
    Episcopul dăduse din mână a lehamite, hotărât să nu se lase atras din nou în această dispută. "Vaticanul a înnebunit."
    Ca un părinte delăsător, căruia i se părea mai comod să accepte capriciile unui ţânc răsfăţat, decât să se menţină ferm pe poziţie şi să-l înveţe adevăratele valori, Biserica îşi cobora ştacheta la fiecare pas, în încercarea de a se reinventa astfel încât să se adapteze la o civilizaţie dezrădăcinată.
    La ultimul etaj al castelului, culoarul larg, luxos mobilat, ducea spre o uriaşă uşă dublă de stejar, pe care era prinsă o tăbliţă de alamă:
    "BIBLIOTECA ASTRONOMICĂ".
    Aringarosa auzise că aici, în Biblioteca de Astronomie a Vaticanului, s-ar afla peste douăzeci şi cinci de mii de volume, printre care opere rare ale lui Copernic, Galilei, Kepler, Newton şi Secchi. Se spunea, de asemenea, că în această încăpere aveau loc întrunirile celor mai înalte oficialităţi ale Vaticanului - întruniri care nu se doreau a fi organizate în Cetatea Sfântă.
    Apropiindu-se de uşă, episcopul Aringarosa nu avea cum să ştie veştile cutremurătoare pe care avea să le primească şi nici crunta serie de evenimente ce urma. Abia o oră mai târziu, când ieşise împleticindu-se de la întrevedere, îşi dăduse seama de cumplitele implicaţii ale acestui drum.
    "De-acum în şase luni, Dumnezeu să ne ajute!"
    Acum, așezat pe bancheta din spate a aceluiași Fiat, Aringarosa  îşi dădu seama că pumnii i se încleştaseră numai la gândul acelei prime întrevederi.
    Descleştându-şi degetele, răsuflă adânc, încercând să se relaxeze.
    "Totul va fi bine", îşi spuse, în vreme ce automobilul înainta pe drumul de munte. Totuşi, şi-ar fi dorit ca telefonul să-i sune. "De ce nu m-a sunat Învăţătorul? Silas ar trebui să aibă deja cheia de boltă."
    Străduindu-se să se liniştească, medită scurt asupra ametistului purpuriu ce-i orna inelul. Mângâind cu degetele montura şi faţetele diamantelor, îşi aminti că inelul constituia simbolul unei puteri cu mult mai slabe decât cea pe care avea s-o obţină curând.

                                                 53.

                            În interior, Saint-Lazare arăta la fel ca orice altă gară europeană - o hardughie deschisă la un capăt, presărată cu obişnuiţii indivizi suspecţi - oameni fără adăpost, grupuri de liceeni moţăind pe rucsacuri sau butonându-şi casetofoanele portabile şi grupuri de hamali în albastru, fumând ţigară de la ţigară.
    Sophie îşi ridica privirea spre uriaşul panou de informaţii. Rândurile de litere şi cifre se derulau rapid, actualizându-şi datele. Când scrisul electronic se stabiliză, Langdon analiză opţiunile. Pe prima linie scria:
    "LILLE - RAPIDE - 3.06."
    - Aş fi vrut să plece mai devreme, dar ne vom mulţumi cu el.
    "Mai devreme?" Profesorul se uită din nou la ceas. Era 2.59. Trenul pleca în şapte minute şi ei încă nu-şi cumpăraseră bilete.
    Sophie îl trase spre ghişeu şi-i spuse:
    - Ia două bilete şi plăteşte cu cartea de credit.
    - Dar cartea de credit cred că va putea fi identificată de...
    - Exact!
    Langdon hotărî să nu-şi mai bată capul încercând să afle ce avea Sohie Neveu de gând. Întinzându-i funcţionarei cardul său Visa, cumpără două bilete spre Lille şi i le întinse lui Sophie.
    Ieşiră apoi pe peron, exact când la megafon se anunţa îmbarcarea pentru Lille. Şaisprezece linii porneau din gară şi undeva, în dreapta, la linia trei, locomotiva trenului de Lille pufăia şi şuiera, fiind gata de plecare.
    Sophie îl prinse însă de braţ şi-l trase în direcţia opusă, printr-o sală de aşteptare goală, pe lângă o cafenea care funcţiona non-stop şi, în cele din urmă, afară, printr-o ieşire laterală, pe o străduţă întunecată.
   Un singur taxi aştepta lângă uşă. Şoferul îi văzu şi le făcu semn cu farurile.
    Sophie sări pe bancheta din spate, iar profesorul o urmă fără un cuvânt.
    Când maşina demară, tânăra scoase biletele de tren abia cumpărate şi le rupse.
    Langdon suspină. "Şaptezeci de dolari inteligent cheltuiţi!"
    Abia când taxiul se aşternu la drum întins pe Rue de Clichy, profesorul avu senzaţia că, în sfârşit, scăpaseră. Prin geamul portierei, spre dreapta, se vedea colina Montmartre şi delicata cupolă a Bazilicii Sacre-Coeur.
    Brusc, prin dreptul lor trecu o maşină de poliţie cu sirena în funcţiune, dar se îndepărtă în direcţia opusă. Instinctiv, amândoi se ghemuiră pe banchetă.
    Sophie nu-i spusese şoferului decât să meargă spre ieşirea din oraş şi, după buzele ei încleştate, profesorul îşi dădu seama că se gândeşte la următoarea etapă din plan.
    El începu să examineze din nou cheia în formă de cruce, apropiind-o ba de fereastră, ba de ochi, încercând să găsească ceva, o indicaţie asupra locului în care fusese confecţionată. În lumina intermitentă a becurilor de pe şosea, nu zări însă nimic altceva decât simbolul floral şi iniţialele.
    - Nu are niciun sens, spuse el într-un târziu.
    - Ce anume?
    - Faptul că bunicul tău s-a ostenit atâta să-ţi lase o cheie cu care nu ştii ce să faci.
    - Sunt de acord cu tine.
    - Eşti sigură că nu mai era nimic scris pe spatele tabloului?
    - Am căutat bine, peste tot. Asta e tot ceea ce am găsit. Cheia, vârâtă între pânză şi ramă. Am văzut simbolul, am ascuns cheia în buzunar şi pe urmă am plecat.
    Langdon se încruntă, studiind acum capătul bont al tijei triunghiulare. Nimic. Mijindu-şi ochii, examină şi muchia capului. Nimic nici acolo.
    - Cred că aceasta cheie a fost curăţată recent.
    - De ce?
    - Miroase a alcool sanitar.
    - Poftim?
    - Miroase de parcă ar fi lustruită cu un lichid de curăţat, îi explică el, ducând cheia la nas. Miroase mai puternic pe partea cealaltă. Da, miroase a spirt, ca şi cum ar fi fost spălată în...
    Dar se opri brusc.
    - În ce? insistă Sophie.
    Langdon îndreptă cheia spre lumină şi privi suprafaţa netedă a crucii. Pe alocuri părea că luceşte... ca şi când ar fi fost udă.
    - Cât de bine te-ai uitat la cheie înainte de a o pune în buzunar?
    - Poftim? Păi, nu prea bine. Mă grăbeam.
    - Mai ai încă lanterna cu lumină neagră?
    Sophie îşi duse mâna la buzunar şi-i întinse obiectul dorit. Langdon îl luă şi îndreptă fasciculul spre capătul cheii.
    Metalul licări instantaneu. Era ceva scris acolo. Măzgălit în grabă, dar lizibil.
    - Ei bine, spuse el surâzând, cred că ştiu de la ce vine mirosul de alcool.
    Sophie privea uluită literele roşiatice de pe cheie: "24 Rue Haxo". "O adresă! Bunicul a scris o adresă!"
    - Unde vine asta? întrebă Langdon.
    Habar nu avea. Aplecându-se spre bancheta din faţă, Sophie îl întrebă pe şofer:
    - Connaissez-vous la Rue Haxo?
    Omul se gândi o clipă şi apoi făcu semn că da. Era pe lângă terenul de tenis, la periferia Parisului.
    - Cea mai scurtă rută până acolo, îi spuse şoferul în franceză, după ce ea îi ceru să-i ducă la adresa respectivă, este prin Bois de Boulogne. Vă convine?
    Sophie se încruntă. Existau şi trasee mai lejere, dar în noaptea asta n-avea să facă mofturi.
    - Oui.
    "La naiba, ne permitem să-l şocăm pe bietul turist american!"
    Privind la rândul ei cheia, Sophie se întrebă ce vor găsi oare la numărul 24 pe Rue Haxo.
    "O biserică? Vreun fel de cartier general al Stăreţiei?"
    Mintea îi fusese copleşită de cutremurătoarele imagini ale ritualului secret pe care-l surprinsese cu zece ani în urmă în subsolul castelului.
    - Robert, am o mulțime de lucruri să-ți spun!
    Se întrerupse însă și-l privi drept în ochi, apoi continuă:
    - Dar mai întâi vreau să-mi spui tu tot ce știi despre această Stăreție din Sion.

                                                        54.

                            Pe culoarul Marii Galerii, lângă intrarea în Salle des Etats, Bezu Fache era exasperat în vreme ce ofiţerul de pază Grouard îi explica de ce şi cum îl dezarmaseră Sophie şi Langdon. "De ce mama naibii n-ai tras prin tabloul ăla?!"
    - Căpitane, strigă locotenentul Collet apropiindu-se de ei dinspre centrul de comanda. Căpitane, au localizat maşina agentului Neveu.
    - A ajuns la ambasadă?
    - Nu. La gară. A cumpărat două bilete. Trenul tocmai a plecat.
    Fache îi făcu semn lui Grouard să plece şi-l conduse pe Collet într-o nişă apropiată, vorbindu-i în şoaptă:
    - Spre ce destinaţie?
    - Lille.
    - Probabil e un truc, oftă căpitanul, punând la cale un plan în minte. Bine, anunţă prima gară să oprească şi să percheziţioneze trenul, pentru orice eventualitate. Lăsaţi maşina acolo unde e şi pune oameni în civil în jurul ei, pentru cazul în care s-ar întoarce cumva s-o ia. Trimite o echipă să verifice străzile din jurul gării, în caz că au fugit pe jos. Există curse de autobuz de la gară?
    - La această oră nu, domnule! Numai taxiuri!
    - Bun! Interoghează-i pe şoferi! Află dacă au văzut ceva. Apoi sună la dispeceratul firmei de taximetrie şi transmite-le semnalmentele. Eu iau legătura cu Interpolul.
    Collet îl privi surprins.
    - Îi daţi în urmărire?
    Fache regreta deja neplăcerile ce puteau decurge de aici, dar n-avea altă soluţie.
    "Strânge plasa repede şi strânge-o bine."
    Prima oră era critică. Comportamentul fugarilor era previzibil în prima oră după evadare. Toţi aveau nevoie de acelaşi lucru. "Deplasare. Adăpost. Bani." "Sfânta Treime"! Interpolul avea puterea de a le anihila pe toate trei într-o fracţiune de secundă. Expediind fotografiile lui Langdon şi Sophie Neveu către toate firmele de transport, hotelurile şi băncile din Paris, Interpolul nu le lăsa nicio opţiune - nicio modalitate de a părăsi oraşul, nici un loc în care să se poată ascunde şi nicio şansă de a retrage lichidităţi fără a fi recunoscuţi. De obicei, fugarii intrau în panică şi făceau ceva prostesc. Furau o maşină. Jefuiau un magazin. Foloseau o carte de credit. Indiferent care ar fi fost greşeala comisă, autorităţile aflau imediat şi-i localizau.
    - Numai pe Langdon, da? întrebă Collet. N-o daţi în urmărire şi pe Neveu. E agentul nostru.
    - Ba fireşte că o dau şi pe ea în urmărire! La ce bun să fugim după Langdon dacă ea îi poate asigura totul nestingherită?! Am de gând să contactez toate persoanele menţionate în dosarul ei - prieteni, rude, cunoştinţe, toţi cei la care ar putea apela. Nu ştiu ce-şi închipuie că face, dar chestia asta o s-o coste mult mai mult decât amărâtă ei de slujbă!
    - Eu ce fac, rămân la telefon sau mă duc pe teren?
    - Pe teren! Du-te la gară și coordonează echipa de acolo. Controlezi situația, dar nu faci nicio mișcare fără să-mi spui!
    - Bine, domnule!
    Collet plecă în fugă.  Fache mai rămase câteva clipe în nişă. Se simţea înţepenit, rigid. Pe fereastră se vedea piramida de sticlă care lucea, reflectată în bazinele fântânilor arteziene.
    "Mi-au scăpat printre degete." Trebuia să se relaxeze.
    Chiar şi un agent de teren cu experienţă ar rezista cu greu presiunii exercitate de Interpol.
    "Dar... o femeie criptograf şi un profesoraş?
    ... Nici zorii nu-i vor mai apuca."

                                                  55.

                            Zona împădurită Bois de Boulogne era numită în multe feluri, dar parizienii "cunoscători" îi spuneau adesea "Grădina desfătărilor".
    Deşi suna ademenitor, denumirea avea mai degrabă o conotaţie ameninţătoare. Toţi cei care au văzut lugubrul tablou al lui Bosch cu acelaşi nume înţeleg de ce: la fel ca şi pădurea, pictura este întunecată şi contorsionată, un purgatoriu al smintiţilor şi al idolatrilor. Noaptea, aleile şerpuite ale parcului colcăie de trupuri gata să se vîndă, făpturi de lut dispuse să satisfacă fie şi cele mai ascunse dorinţe carnale - bărbaţi, femei şi toată gama lor de perversiuni.
    În vreme ce Langdon încerca să-şi pună ordine în gânduri pentru a-i povesti lui Sophie despre Le Prieure de Sion, taxiul intrase în parc şi coti spre vest, pe aleile pietruite. Reuşea însă cu greu să se concentreze la vederea rezidenţilor nocturni ai păduricii, care-şi etalau farmecele în lumina farurilor. Două adolescente cu pieptul gol îl săgetară cu priviri fierbinţi. Dincolo de ele, un negru lucios cu un slip minuscul se răsuci, flexându-şi fesele spre el. Alături, o blondă voluptuoasă îşi ridică fustiţa mini, dezvăluind că era, de fapt, un blond.
    "Dumnezeule Sfinte!" Langdon îşi aţinti ochii asupra propriilor pantofi şi inspiră adânc de câteva ori.
    - Spune-mi despre Stăreţia din Sion, îi ceru Sophie.
    Profesorul îşi înclină capul, incapabil să-şi imagineze un fundal mai puţin potrivit pentru legenda pe care avea să i-o povestească. Se întreba de unde să înceapă, fiindcă istoria frăţiei se întindea pe mai bine de un mileniu... o incredibilă urzeală de secrete, şantaje şi torturi barbare la îndemâna unui papă furios.
    - Le Prieure de Sion, începu el, a fost fondată în Ierusalim în 1099 de un duce francez, pe nume Godefroi de Bouillon, imediat după cucerirea cetăţii. Despre Godefroi se spunea că este deţinătorul unui secret extrem de puternic, păstrat în snul familiei sale încă de pe vremea lui Iisus. Temându-se că acest secret ar putea fi pierdut o dată cu moartea sa, Godefroi a fondat o confrerie secretă - Le Prieure de Sion - şi i-a încredinţat misiunea de a-l păstra şi apăra, transmiţându-i de la o generaţie la alta. În anii de fiinţare în Ierusalim, confreria a aflat despre o serie de documente îngropate sub ruinele Templului lui Irod, care fusese construit peste cele ale Templului lui Solomon. Aceste documente, considerau membrii Stăreţiei, confirmau secretul lui Godefroi şi conţineau informaţii atât de explozive, încât Biserica ar fi fost în stare de orice pentru a pune mâna pe ele.
    Sophie asculta atentă, însă cu un aer de ușoară neîncredere.
    - Confreria și-a jurat că, oricât de mult ar fi durat acest lucru, va dezgropa documentele de sub ruinele templului şi le va apăra cu orice preţ, astfel încât adevărul să nu fie niciodată pierdut. Pentru a recupera documentele, au înfiinţat o organizaţie armată, un grup de nouă cavaleri numit Ordinul Cavalerilor Săraci ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon. Sunt mai bine cunoscuţi sub numele de Cavalerii Templieri.
    Sophie îi aruncă o privire mirată.
    Langdon ştia, din bogata sa experienţă profesorală, că aproape toată lumea auzise de Cavalerii Templieri, cel puţin în mod superficial. Pentru specialişti, istoria templierilor era un amestec eterogen în care faptele reale, fantasmele şi dezinformările se întrepătrundeau atât de strâns, încât discernerea adevărului devenise aproape imposibilă. În ultima vreme, Langdon ezita chiar să mai amintească templierii în conferinţele sale, fiindcă întotdeauna întrebările publicului degenerau în teorii fantasmagorice ale conspiraţiilor.
   - Cu alte cuvinte, interveni Sophie, ordinul Cavalerilor Templieri a fost fondat de Le Prieure de Sion pentru a recupera o serie de documente secrete? Eu credeam că rolul lor era acela de a apăra Ţara Sfântă.
    - Multă lume crede acest lucru, în mod eronat. Protejarea pelerinilor era, de fapt, vălul în dosul căruia templierii îşi exercitau adevărata lor misiune. Obiectivul lor în Ţara Sfântă era dezgroparea documentelor de sub ruinele templului.
    - Şi până la urmă le-au dezgropat?
    - Nimeni nu ştie sigur, dar toţi specialiştii au căzut de acord în privinţa unui amănunt: cavalerii templieri au descoperit, într-adevăr, ceva acolo, în ruine... un secret datorită căruia au devenit mai bogaţi şi mai puternici decât şi-ar fi putut închipui cineva.
    Şi profesorul rezumă în câteva cuvinte istoria Ordinului, aşa cum era ea cunoscută şi acceptată în mediile academice: aflaţi în Ierusalim în timpul celei de-a Doua Cruciade, templierii i-au spus regelui Baudouin al II-lea că rolul lor acolo era acela de a-i proteja pe pelerinii creştini. Deşi făcuseră legământ de sărăcie, aveau nevoie totuşi de un loc al lor, aşa că i-au cerut regelui permisiunea să se stabilească în grajdurile de sub ruinele templului.
    Baudouin a acceptat şi astfel Cavalerii şi-au înjghebat un modest adăpost printre rămăşiţele de piatră.
    Ciudata alegere a templierilor nu fusese însă câtuşi de puţin întâmplătoare. Ei credeau că documentele pe care Stăreţia le căuta erau îngropate adânc sub ruine, sub Sfânta Sfintelor, o încăpere sacră în care se presupunea că rezidă însuşi Dumnezeu - literal, inima credinţei iudaice. Timp de aproape zece ani,cei nouă cavaleri trăiseră printre ruine, săpând piatra în secret.
    - Şi spui că au descoperit ceva? întrebă Sophie.
    - În mod cert.
    Apoi profesorul îi povesti cum, după nouă ani, templierii găsiseră în sfârşit comoara dorită, o scoseseră din templu şi plecaseră în Europa, unde influenţa politică a ordinului se înzecise aproape peste noapte.
    Nimeni nu ştia dacă templierii şantajaseră Vaticanul sau dacă Biserica încercase pur şi simplu să le cumpere tăcerea, dar papa Inocenţiu al II-lea emisese neîntârziat o bulă papală fără precedent, prin care le acorda cavalerilor templieri puteri nelimitate şi-i declara "o lege prin ei înşişi" - o armată autonomă, liberă de orice ingerinţă din partea regilor sau a prelaţilor.
    Beneficiind de această carte blanche din partea Vaticanului, ordinul s-a dezvoltat într-un ritm fulgerător, atât numeric, cât şi ca forţă politică, acumulând teritorii vaste în peste douăsprezece state. Treptat, au început să crediteze casele regale, cărora le percepeau dobândă, punând astfel bazele sistemului bancar modern şi totodată extinzându-şi continuu averea şi influenţa politică.
    La începutul secolului al XIV-lea, templierii deţineau o asemenea putere, încât papa Clement al V-lea a hotărât că trebuie să facă ceva pentru a le pune stavilă. Împreună cu regele Franţei Filip al IV-lea, Suveranul Pontif a pus la cale un plan ingenios prin care să distrugă ordinul şi să-i confişte averea, punând astfel stăpânire pe secretele acestuia.
    În urma unei manevre militare demne de CIA-ul zilelor noastre, papa Clement a emis ordine secrete, ce urmau a fi deschise simultan, în ziua de vineri 13 octombrie 1307, de către oamenii săi răspândiţi pe tot teritoriul Europei.
    În zorii acelei zile, documentele au fost desigilate şi cutremurătorul lor conţinut a văzut lumina zilei. Papa a susţinut mai târziu că Dumnezeu însuşi îi apăruse într-o viziune şi-l avertizase că templierii erau eretici şi că se făceau vinovaţi de venerarea diavolului, de homosexualitate, de pângărirea crucii şi de alte asemenea blasfemii. Domnul îi ceruse apoi papei să cureţe Pământul de necredincioşi, capturându-i pe toţi cavalerii templieri şi torturându-i până ce-şi vor fi mărturisit crimele împotriva Cerului. Operaţiunea pusă la cale de papă a decurs cu o precizie de ceasornic. În ziua aceea de vineri, numeroşi templieri au fost prinşi, torturaţi fără milă şi, în cele din urmă, arşi pe rug ca eretici.
    Ecourile tragediei de atunci se resimt încă în cultura modernă; chiar şi astăzi, ziua de vineri treisprezece este considerată cu ghinion.
    Sophie îl privi nedumerită:
    - Cavalerii templieri au fost nimiciţi? Eu credeam că ordinul există şi în zilele noastre!
    - Există, sub diverse nume. În ciuda acuzaţiilor false ale papei Clement al V-lea şi eforturilor sale de a-i nimici, cavalerii aveau aliaţi puternici şi unii au izbutit să scape de măcelul Vaticanului. Preţioasele documente ale Ordinului, cele care păreau să constituie sursa lui de putere, au fost de fapt obiectivul vizat de papă, însă acestea i-au scăpat printre degete. Documentele fuseseră încredinţate de mult secretei organizaţii-mamă a Templierilor, Le Prieure de Sion, a cărei rămânere în umbră o salvase de furia Bisericii. Confreria le scosese în mod clandestin din Paris, îmbarcîndu-le pe un vas al Templierilor.
    - Şi unde le-au trimis?
    Langdon ridică din umeri:
    - Asta o ştiu doar membrii ei. Sursă de constante cercetări şi speculaţii, documentele au fost - se pare - mutate în repetate rânduri, dintr-o ascunzătoare în alta. Unele zvonuri recente susţin că ele se află undeva în Marea Britanie.
    Sophie continuă să-l privească sceptică, fără să-i spună nimic.
    - Timp de o mie de ani, continuă Langdon, legenda acestui secret a supravieţuit. Întreaga serie de documente, puterea pe care ele o deţin şi o conferă, ca şi taina lor ascunsă au devenit cunoscute sub un singur nume: Sangreal. Sute de cărţi au fost scrise pe această temă şi puţine alte mistere au suscitat un interes atât de mare în rândul istoricilor.
    - Sangreal? Termenul are vreo legătură cu cuvântul francez sang sau cel spaniol sangre, care înseamnă "sânge"?
    Langdon încuviinţă. Sângele era esenţa Sangrealului - dar nu aşa cum probabil îşi imagina Sophie.
    - Legenda este destul de complicată, spuse el, însă important de reţinut e faptul că frăţia are dovezi în sprijinul ei şi aşteaptă momentul potrivit pentru a revela întregul adevăr.
    - Ce adevăr? Ce secret ar putea fi atât de puternic?
    Profesorul trase adânc aer în piept și aruncă o privire spre centrul Parisului:
    - Sophie, Sangreal este un termen străvechi.  În decursul veacurilor, din el a evoluat un alt cuvânt... un nume modern, mai bine cunoscut. Când ţi-l voi spune, adăugă el după o scurtă pauză, îţi vei da seama că ştii multe lucruri despre el. De fapt, nu cred că există om pe Pământ care să nu fi auzit despre legenda Sangrealului.
    Ea îl privi sceptică:
    - Eu, una, n-am auzit.
    - Ba sunt convins că da. Doar că o cunoşti sub numele de "Sfântul Graal".

                                                           56.

                              Sophie îl fixă cu privirea.
    - Sfântul Graal?
    Langdon  înclină capul însă, cu o expresie serioasă:
    - Sfântul Graal este traducerea literală a termenului Sangreal. Termenul derivă din franţuzescul Sangraal, care provine din Sangreal şi a fost în cele din urmă despărţit în două cuvinte: San Greal.
    "Sfântul Graal"...
    Sophie era surprinsă că similaritatea lingvistică nu-i atrăsese imediat atenţia. Totuşi, spusele americanului păreau lipsite de sens:
    - Eu credeam că Sfântul Graal este o cupă, or tu mi-ai spus acum că ar fi, de fapt, o serie de documente care conţin un secret întunecat.
    - Da, însă documentele Sangreal nu reprezintă decât jumătate din adevărata comoară a Graalului. Ele sunt ascunse împreună cu acesta... şi îi relevă adevărata semnificaţie. Documentele le-au conferit templierilor o putere atât de mare fiindcă în paginile lor este dezvăluită adevărata natură a Graalului.
    "Adevărata natură a Graalului?"
    Sophie era din ce în ce mai nedumerită. Din câte ştia ea, Sfîntul Graal era potirul din care băuse Iisus la Cina cea de taină şi în care Iosif din Arimatea îi strânsese sângele în ziua crucificării.
    - Sfântul Graal este cupa din care a băut Iisus, spuse ea. Nu cred că există ceva mai simplu de atât.
    - Sophie, şopti Langdon aplecându-se spre ea, în conformitate cu documentele frăţiei, Sfântul Graal nu este nicidecum o cupă. Ei susţin că legenda Graalului - aceea a potirului - este, de fapt, o alegorie ingenios concepută. Cu alte cuvinte, potirul este o metaforă ce ascunde altceva, ceva mult mai puternic. Ceva ce se potriveşte extrem de bine cu tot ce a încercat bunicul tău să ne transmită în seara asta... inclusiv referirile simbolice la sacrul feminin.
    Încă nesigură, Sophie îşi dădu seama că profesorul îi înţelegea nedumerirea; totuşi, ochii lui îşi păstrau acelaşi entuziasm.
    - Dar, dacă Sfântul Graal nu e o cupă, atunci ce e?
    Deşi se aşteptase la această întrebare, Langdon încă nu ştia cum să-i răspundă. Trebuia să-i prezinte mai întâi întregul context istoric, altfel Sophie l-ar fi privit cu aceeaşi uimire pe care profesorul o citise pe chipul editorului său, când îi înmânase ciorna manuscrisului la care lucra acum.
     - Şi ce anume susţine manuscrisul tău? se bâlbâise editorul aşezându-şi pe masă paharul cu vin şi studiindu-şi interlocutorul pe deasupra farfuriei pe jumătate pline. Doar nu vorbeşti serios!
    - Vorbesc atât de serios fiindcă mi-am petrecut un an întreg cercetând această idee.
    Cunoscutul editor newyorkez Jonas Faukman îşi lărgise agitat nodul de la cravată. În îndelungata sa carieră, omul auzise numeroase idei năstruşnice, însă aceasta îl lăsase, pur şi simplu, cu gura căscată.
    - Robert, să nu mă înţelegi greşit, îi spusese el în cele din urmă. Îmi plac lucrările tale şi am colaborat bine cu tine. Dar dacă accept să public aşa ceva, luni de zile biroul meu va fi asaltat de diverse grupuri protestatare. Şi, în plus, reputaţia ta se va duce pe apa sâmbetei. Eşti un istoric reputat, pentru numele lui Dumnezeu, nu un împuşcă francul într-o ureche, în goană după un câştig uşor. Unde Dumnezeu ai găsit dovezi suficient de credibile pentru a susţine o astfel de teorie?
    Cu un surâs calm, Langdon scosese din buzunar o foaie de hârtie şi i-o înmânase. Era o bibliografie cuprinzând peste cincizeci de titluri - cărţi ale unor istorici renumiţi, unii contemporani, alţii din secolele trecute - multe dintre ele bine cunoscute în mediile academice. Toate titlurile sugerau aceeaşi premisă ca aceea expusă de Langdon.
    Parcurgând întreaga listă, pe chipul lui Faukman se aşternuse expresia omului care tocmai a descoperit că Pământul, de fapt, e plat:
    - Dar... îi ştiu pe unii dintre autorii aceştia... Sunt cu toţii... istorici redu...!
    Profesorul zâmbise:
    - După cum vezi, Jonas, teoria asta nu am inventat-o eu. Este foarte veche, iar eu doar am aşezat-o într-o lumină aparte. Nicio carte nu a explorat încă legenda Sfântului Graal dintr-o perspectivă simbolistică. Dovezile iconografice pe care le-am găsit şi care susţin această teorie sunt... ei bine... extrem de convingătoare.
    Faukman încă se holba la listă.
    - Dumnezeule, una dintre cărţile astea a fost scrisă de sir Leigh Teabing - un istoric de la British Royal Society!
    - Teabing şi-a petrecut o mare parte a vieţii studiind legenda Sfântului Graal. Eu l-am întâlnit şi am discutat despre acest subiect. De fapt, pornind de la acest schimb de idei mi-am construit eu cartea. Omul se numără printre cei care cred în această teorie, Jonas, alături de toţi ceilalţi de pe listă.
    - Vrei să-mi spui că toţi aceşti istorici chiar cred cu adevărat...
    Faukman îşi înghiţise nodul din gât, aparent neputând să rostească cuvintele.
    Langdon surâsese din nou.
    - Sfântul Graal pare a fi cea mai vânată comoară din întreaga istorie a omenirii. În jurul său s-au ţesut legende, s-au purtat războaie şi s-au întreprins cercetări de-o viaţă. Ar justifica o biată cupă toată această risipă de energie? Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci celelalte relicve ar trebui să suscite un interes cel puţin la fel de intens - coroana de spini, de pildă, sau adevărata cruce a răstignirii - dar lucrurile nu stau deloc aşa. În decursul istoriei, Sfântul Graal a avut totdeauna un loc aparte. Iar acum ştii şi tu de ce.
    Faukman clătinase din cap, încă neîncrezător.
    - Dar dacă sunt atâtea cărţi scrise despre ea, de ce e încă atât de puţin cunoscută această teorie?
    - Lucrările astea nu pot zdruncina secole întregi de convingeri adânc înrădăcinate, mai cu seamă când ele sunt susţinute de cea mai bine vândută carte a tuturor timpurilor.
    Faukman făcuse ochii mari:
    - Să nu-mi spui că şi în Harry Potter tot despre Sfântul Graal este vorba!
    - Mă refeream la Biblie.
    Editorul oftase adânc:
    - Bănuiam asta!

    - Laissez-le! strică brusc Sophie. Lasă-l jos!
    Profesorul tresări atunci când Sophie se aplecă peste scaunul din faţă şi îi strigă şoferului. Acesta pusese mâna pe microfonul staţiei radio şi se pregătea să vorbească.
    Brusc, Sophie se răsuci spre Langdon şi îşi repezi mâna la buzunarul sacoului său. Într-o fracţiune de secundă, scoase revolverul şi-l înfipse în ceafa şoferului. Omul dădu drumul imediat microfonului şi îşi ridică mâna liberă deasupra capului.
    - Sophie! bâigui Langdon. Ce dracu'...
    - Arretez! ordonă ea.
    Tremurând, şoferul se conformă, trăgând pe dreapta şi oprind motorul.
    Atunci auzi profesorul vocea metalică a dispecerului în staţia radio: "...qui s'apelle Sophie Neveu... et un americain, Robert Langdon..."
    "Ne-au găsit deja?!"
    - Descendez!
    Cu mâinile deasupra capului, taximetristul se împletici afară din maşină şi se retrase câţiva paşi.
    Sophie coborî geamul portierei şi, ţinând arma îndreptată spre şofer, spuse cu o voce joasă:
    - Robert, treci la volan!
    Profesorul nu avea de gând să contrazică o femeie înarmată; sări din taxi şi urcă în faţă, în timp ce şoferul mormăia înjurături.
    - Robert, reluă Sophie. Cred că ai văzut suficient din pădurea noastră fermecată!
    El încuvinţă înclinând din cap. "Chiar prea mult."
    - Bine. Să-i dăm drumul!
    Langdon privi bordul maşinii şi ezită pentru o clipă. "La naiba!" Întinse mîna spre schimbătorul de viteze, dar se opri:
    - Sophie! Poate că tu...
    - Porneşte odată! strigă ea.
    Pe alee, câteva prostituate se apropiau, grăbite, să vadă ce se întâmplă. Una dintre ele vorbea la telefon. Langdon împinse maneta şi o poziţionă în ceea ce credea el că ar trebui să fie viteza întâi. Talpa îi atinse acceleratorul.
    Pneurile scrâşniră şi taxiul zvâcni, derapând cu brutalitate şi împroşcând pietriş spre grupul de privitori. Femeia cu telefonul mobil se aruncă la pământ, cât pe ce să fie lovită.
    - Doucement! îl îndemnă Sophie. Ce faci acolo?!
    - Am încercat să te previn, strigă el încercând să acopere scrâşnetul pneurilor. Eu am maşină cu transmisie automată!

                                                          57.

                                    Deși cămăruța spartană din clădirea de pe Rue La Bruyere fusese martora multor suferinţe, Silas se îndoia că ar mai fi existat vreo durere comparabilă cu chinul atroce care-i cuprinsese trupul palid.
    "Am fost înşelat. Totul e pierdut."
    Fusese păcălit. Fraţii îl minţiseră cu toţii, preferând să moară decât să-şi dezvăluie secretul. Iar acum el nu avea puterea necesară pentru a-l suna pe Învățător. Pe lângă faptul că-i ucisese pe singurii oameni care ştiau unde e ascunsă cheia de boltă, luase şi viaţa unei călugăriţe, chiar într-o biserică.
    "Dar femeia lucra împotriva Domnului! Şi a batjocorit activitatea Opus Dei!"
    O crimă înfăptuită dintr-un impuls de moment, moartea călugăriţei complicase şi mai mult situaţia. Episcopul Aringarosa intervenise pentru ca el să aibă acces în biserica Saint-Sulpice.
    "Ce va crede când va afla că femeia fusese ucisă?"
    Deşi Silas îi aşezase trupul la loc în pat, rana de la cap se vedea foarte bine. El încercase apoi să aşeze în pardoseală bucăţile de dale sparte, dar şi acestea săreau imediat în ochi. Foarte curând se va afla că în biserică fusese cineva.
    Albinosul plănuise să se ascundă în clădirea Opus Dei când misiunea sa aici avea să fie încheiată. "Episcopul Aringarosa mă va proteja." Ce ar putea fi mai desăvârşit decât o viaţă petrecută în rugăciune şi meditaţie în sânul centrului din New York? N-ar mai fi ieşit niciodată de acolo; tot ce-i trebuia în viaţă se afla acolo, înăuntru. "Nimeni nu-mi va duce lipsa."
    Din păcate însă, un om atât de cunoscut precum Aringarosa nu s-ar fi putut face nevăzut la fel de uşor.
    "I-am pus viaţa în pericol." Silas se uită în podea cu privirea pierdută, gândindu-se la sinucidere. La urma urmei, Aringarosa îi dăruise lui această viaţă... în mânăstirea aceea micuţă din Spania, unde îl învăţase şi-i dăduse un scop pentru care trăise.
    - Prietene, îi spusese episcopul, tu te-ai născut aşa, albinos. Să nu-ţi fie ruşine pentru asta. Nu-ţi dai seama cât de deosebit eşti? Nu ştii că şi Noe însuşi era albinos?
    - Noe, cel cu arca?
    Silas nu auzise niciodată despre acest lucru.
    Aringarosa surâsese:
    - Da, Noe, cel cu arca. Era albinos. Ca şi tine, avea pielea albă, ca a unui înger. Gândeşte-te la asta. Noe a salvat omenirea şi viaţa pe Pământ. Te aşteaptă un destin măreţ, Silas! Domnul te-a eliberat pentru un motiv. Urmează-ţi chemarea! Dumnezeu are nevoie de ajutorul tău.
    Cu timpul, Silas învăţase să se privească pe el însuşi într-o lumină nouă.
    "Sunt pur. Alb. Minunat. Ca un înger..."
    În acest moment însă, în cămăruţa sa, în urechi îi răsuna vocea dezamăgită şi frustrată a tatălui său:
    "Tu es un desastre. Un spectre."
    Îngenunchind pe podeaua din lemn, Silas se rugă pentru iertare. Apoi, îşi scoase sutana şi se pregăti din nou pentru Disciplină.

                                                           58.

                                      După ce se chinui cu schimbătorul de viteze, Langdon reuşi să ducă taxiul furat în celălalt capăt al parcului, înecând motorul doar de două ori. Din păcate, umorul negru al situaţiei era punctat de repetatele apeluri din staţia radio:
    - Voiture cinq-six-trois. Ou etes-vous? Repondez!
    Când ajunse la liziera pădurii, trecu peste orice licărire de orgoliu masculin, călcă brusc pe frână şi spuse:
    - Mai bine condu tu!
    Suspinând uşurată, Sophie se repezi la volan. În câteva secunde, maşina rula firesc spre vest, pe Allee de Longchamp, lăsând în urmă "Grădina desfătărilor".
    - Încotro e Rue Haxo? întrebă Langdon privind acul vitezometrului, care trecea dincolo de o sută de kilometri pe oră.
    Sophie nu-și desprinse privirea de la drum.
    - Șoferul spunea că e pe lângă  Roland Garros. Cunosc zona!
    Scoţând cheia grea din buzunar, profesorul o cântări din nou în palmă, intuind că avea o importanţă covârşitoare; era, poate, chiar cheia libertăţii sale.
    Ceva mai devreme, pe când îi povestea lui Sophie despre cavalerii templieri, îşi dăduse brusc seama că, pe lângă simbolul Frăţiei gravat pe faţa ei, cheia mai avea o legătură, mai subtilă, cu Ordinul din Sion. Crucea cu braţele egale amintea de armonie şi echilibru, dar şi de templieri. Toată lumea cunoştea, din tablouri şi, mai recent, din filme, tunicile cu cruce roşie ale cavalerilor templieri. Într-adevăr, braţele crucii templierilor se lăţeau uşor la capete, dar lungimea lor egală nu putea fi trecută cu vederea.
    "O cruce pătrată. Exact ca aceasta de aici."
    Imaginaţia începu să-i zburde gândindu-se la ce anume ar putea găsi.
    "Sfântul Graal!"
    Aproape că izbucni în râs când îşi dădu seama de absurditatea ideii. Se presupunea că Graalul s-ar afla undeva în Anglia, îngropat într-o încăpere secretă, sub una dintre numeroasele biserici ale templierilor, unde fusese ascuns, probabil, prin anul 1500.
    "Pe vremea când Mare Maestru era da Vinci."
    Pentru a-şi păstra în siguranţă preţioasele documente, Le Prieure de Sion se văzuse nevoită să le schimbe ascunzătoarea de mai multe ori. Istoricii presupuneau că, de la aducerea sa în Europa, Graalul fusese mutat de şase ori. Ultima dată, fusese "văzut" în 1447, când numeroşi martori povesteau despre un foc care izbucnise şi aproape că distrusese documentele, înainte ca acestea să poate fi puse la adăpost, în patru cufere mari, fiecare necesitând şase bărbaţi pentru a putea fi transportat. După aceea, nimeni nu mai văzuse Graalul, niciodată.
    Nu se mai auzeau decât zvonurile care şopteau că era ascuns undeva, în Marea Britanie, pe pământurile ce aparţinuseră odinioară regelui Arthur şi Cavalerilor Mesei Rotunde.
    Indiferent unde s-ar fi aflat însă, acum erau importante două aspecte:
    Cât a trăit, Leonardo da Vinci ştiuse unde se afla Graalul. Ascunzătoarea de atunci nu se schimbase, probabil, până în ziua de azi.
    Din acest motiv, "fanii" Graalului studiau încă picturile şi jurnalele lui da Vinci, sperând să descopere vreun indiciu care să-i ducă spre actualul loc de odihnă al Graalului. Unii susţineau că fundalul Fecioarei între stânci era similar cu topografia unor dealuri din Scoţia, dealuri străbătute de zeci de peşteri. Alţii insistau că strania poziţionare a ucenicilor din Cina cea de taină reprezenta un fel de cod. La analiza cu raze X a tabloului Mona Lisa, afirmau alţii, se vedea că iniţial aceasta purta un pandantiv din lapislazuli cu chipul zeiţei Isis - un detaliu pe care da Vinci a preferat să-l şteargă mai târziu.
    Langdon nu văzuse niciodată vreo urmă a acestui pandantiv şi nici nu-şi imagina cum ar fi putut să indice acesta locul în care era ascuns Graalul; totuşi, pe Internet discuţiile despre el erau în vogă.
    "Toţi sunt înnebuniţi după conspiraţii."
    Şi diferitele teorii ale conspiraţiilor nu se lăsau deloc aşteptate. Cea mai recentă fusese iscată de o cutremurătoare descoperire: celebra pictură Închinarea Magilor a lui da Vinci ascundea un secret întunecat sub straturile de vopsea.
    Specialistul italian Maurizio Seracini dezvăluise tulburătorul adevăr, pe care New York Times Magazine îl făcuse public într-un articol intitulat "Mistificarea lui Leonardo".
    Seracini demonstrase fără urmă de îndoială că, deşi schiţa gri-verzuie a tabloului îi aparţinea într-adevăr lui da Vinci, pictura în sine fusese realizată de altcineva - de un pictor anonim, care "umpluse" schiţa maestrului, la câţiva ani după moartea acestuia, după metoda "coloraţi desenul în funcţie de numere".
    Mult mai tulburător era însă ea ce se găsea sub pictura impostorului.
    Fotografiile realizate cu tehnica reflectografiei în infraroşu şi raze X dezvăluiseră că pictorul anonim, colorând schiţa lui da Vinci, se abătuse în mod ciudat de la original... de parcă ar fi vrut să ascundă intenţia reală a maestrului. Cât despre semnificaţia schiţei iniţiale, aceasta încă nu fusese făcută publică.
    Jenate, autorităţile Galeriei Uffizi din Florenţa "exilaseră" imediat tabloul într-un depozit alăturat, iar cei care vizitau în prezent Galeriile puteau admira pe perete, în locul celebrului tablou, un anunţ politicos şi confuz:
    "ACEASTĂ LUCRARE ESTE SUPUSĂ UNOR TESTE DE DIAGNOSTIC ÎN VEDEREA RESTAURĂRII."
    În ciudata lume subterană a căutătorilor moderni ai Graalului, Leonardo da Vinci rămânea încă marea enigmă. Opera sa părea nerăbdătoare să-şi dezvăiuie secretul, dar acesta rămânea în continuare ascuns, poate sub un strat de vopsea, poate încifrat la vedere sau poate inexistent. Poate că sumedenia de indicii incitante ale lui da Vinci nu erau decât o glumă, o farsă menită să-i zgândăre pe curioşi şi totodată motivul enigmaticului surâs al Mona Lisei.
    - Este, oare, posibil, interveni Sophie, întrerupându-i şirul gândurilor, ca această cheie să descuie ascunzătoarea secretă a Sfântului Graal?
    Râsul lui Langdon răsună forţat, chiar şi pentru propriile sale urechi.
    - Habar n-am! În plus, se crede că Graalul este ascuns undeva, în Anglia, nu în Franţa.
    Şi-i povesti pe scurt întreaga istorie.
    - Dar Graalul pare a fi singura concluzie logică, insistă ea. Avem aici o cheie foarte sofisticată şi sigură, pe care e gravat sigiliul Stăreţiei din Sion şi care ne-a fost înmânată de un membru al ei - o organizaţie care, din câte mi-ai spus tu, este păstrătoarea Sfântului Graal.
    Langdon ştia că raţionamentul ei era logic şi totuşi, la nivel intuitiv, i se părea inacceptabil. Existau zvonuri care susţineau că Stăreţia jurase la un moment dat să readucă Graalul înapoi în Franţa, dar nicio dovadă istorică nu sugera că legământul fusese adus la îndeplinire. Şi chiar dacă izbutiseră să readucă Graalul în Franţa, adresa din Rue Haxo 24, în apropierea unui teren de tenis, nu părea câtuşi de puţin un loc demn pentru odihna veşnică a sacrei relicve.
    - Sophie, chiar nu văd cum această cheie ar putea avea ceva de-a face cu Graalul.Fiindcă se presupune că acesta s-ar afla în Anglia?
    - Nu numai pentru asta. Ascunzătoarea Sfântului Graal este unul dintre cele mai bine păstrate secrete din lume. Membrii Stăreţiei aşteaptă zeci de ani, răstimp în care trebuie să se dovedească suficient de vrednici şi de încredere pentru a ajunge în eşalonul superior al confreriei şi a afla unde anume este ascuns Graalul. Secretul este protejat printr-un complex sistem de cunoaştere piramidală şi, cu toate că Stăreţia are foarte mulţi membri, numai patru dintre ei ştiu unde este ascuns Graalul - Marele Maestru şi cei trei seneşali ai săi. Probabilitatea ca bunicul tău să fie unul dintre Cei Patru este foarte mică.
    "Bunicul a fost unul dintre ei", murmură Sophie călcând şi mai apăsat pe accelerator. Imaginea întipărită în amintirea ei confirma dincolo de orice îndoială statutul lui Jacques Sauniere în cadrul confreriei.
    - Şi chiar dacă bunicul tău s-ar fi aflat undeva, în vârful ierarhiei, n-ar fi avut voie să dezvăluie nimic, nimănui din afara ordinului. Ar fi de neconceput să-ţi permită ţie să pătrunzi în interior.
    ”Eu am fost deja acolo”, își spuse Sophie, cu gândul la ritualul pe care îl surprinsese în subsol.
    Se întrebă dacă venise oare vremea să-i povestească americanului ce văzuse în seara aceea, la castelul din Normandia. Vreme de zece ani, ruşinea o împiedicase să pomenească ceva. Numai amintirea acelor clipe îi încrâncena carnea pe trup.
    O sirenă începu să urle undeva, în depărtare şi, brusc, simţi cum un val de oboseală o copleşeşte.
    - Acolo! strigă Langdon la vederea siluetei întunecate a Roland Garros-ului.
    După câteva încercări eşuate, găsiră intersecţia cu Rue Haxo şi intrară. Pe marginile drumului se înşirau diverse firme.
    "Trebuie să ajungem la numărul douăzeci şi patru", îşi spuse Langdon, dându-şi seama că, fără să-şi dea seama, privirea sa cerceta împrejurimile în căutarea unei biserici.
    "Nu fi caraghios! O străveche biserică a templierilor în cartierul ăsta?!"
    - Acolo e! izbucni Sophie, arătându-i ceva.
    Profesorul îşi ridică imediat capul şi zări structura din faţă. "Ce Dumnezeu?!"

.....................................................................