luni, 31 iulie 2017

Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda

...............................................................................................
                                                          4.

                                 Îi găsii pe soţii Nicolau trebăluind, proiectaseră o excursie, împachetau în rucsac fripturi, tacâmuri, sticle, o pătură. Tocmai picase o doamnă care le aducea un cozonac rumen, auriu, care stârni entuziasmul Matildei, sau mai bine zis acest entuziasm îşi găsi un pretext ca să se exprime (era entuziasmată dinainte).
    - Ah, Tasia, exclamă ea răpită, ce cozonac frumos, draga mea, c'est de tres beau cozonac, o dădu ea pe franţuzeşte, apoi imediat pe ruseşte, crasivaia, davai, nu ştiu cum şi de îndată începu să cânte, tibiaaa...
    Aveam să-l mai aud peste ani, acest tibia, era parcă un laitmotiv al vieţii ei care apărea când te aşteptai mai puţin, n-am avut niciodată timp s-o întreb ce dracii însemna....
    Petrică o ajuta aferat, cu o expresie pe care o bănuisem de ieri, când ea îmi spusese că nu e supărat pe mine, umanistă, dar mult mai accentuată ca în alte dăţi, aş putea să spun hiperumanistă...
    Numita Tasia, o doamnă grasă, tip gospodină, deţinătoare de mari secrete în ale bucătăriei, se retrase însoţită de mai mulţi "spasiba, Tasia, ocin spasiba", ai Matildei, Petrică se înhăma cu rucsacul, Matilda îşi luă pe braţ o haină scurtă de vânt, din gabardină albicioasă, si pornirăm... Numai eu eram crunt, în ciuda sentimentului de sărbătoare care mă stăpânea.
    Vedeam că o pierd pe Matilda, că era bucuroasă de întoarcerea soţului, cu care proiecta excursii şi nu înţelegeam ce mai căutam eu acolo.
    Totuşi ceva nou apăruse în comportarea lui Petrică faţă de mine: mă privea fără a dori să mă vadă, cu pleoapele lăsate, adormit, în timp ce trăsăturile îi curgeau şi ele parcă în jos, ai fi zis că dacă mai continua aşa o să înceapă să-i pice din chip picături din el, ca şi când ar fi fost din ceară. Cum a fost în armată, cât mai am până termin, cum e acum o şcoală militară (vroia să spună acum după război, sub noul regim), pentru care armă mă pregăteam, cam despre asta discutam urcând întortocheatele poteci ale dealului.
    - Dă-mi, îi spusei la un moment dat, să mai duc şi eu rucsacul.
    Mi-l dădu şi o luă vădit înainte. Tot atât de vădit, Matilda, care mergea înainte, rămase în urmă:
    - Poartă-te frumos cu el, îmi şopti, ţine foarte mult la tine.
    Furios şi drept răspuns trăsei o înjurătură grosolană la adresa ţinutului lui Petrică la mine.
    - N-am nicio încredere în el, îi spusei, e topit de dragoste pentru tine, îi cunosc eu această expresie bleagă, care bineînţeles nu e de durată, iar dacă e de durată cu atât mai rău pentru el şi pentru tine. Eu o să stau puţin după ce ajungem la poiana unde o să ne oprim şi am să plec.
    - Te porţi ca un copil, zise, e bine aşa, îţi spun eu că e bine, ai răbdare...
    Petrică ne aşteptă ca să ne arate o veveriţă. Surâdea cu gura pînă la urechi. Matilda îl luă de braţ şi Petrică îmi făcu impresia că se sprijinea de ea, atât de tare se lipi şi se făcu parcă mai mic lângă umărul ei, deşi era mai înalt. Pe urmă, după lungi minute se opriră să mă aştepte, tot la braţ, dar de astă dată Petrică se desprinse şi rămase cu mine. Mirosea puternic a brazi... Se auzeau chemări îndepărtate, acel stupid olareti al excursioniştilor, râsete gâlgâitoare de fete de pe alte poteci.
    - Să nu fii supărat pe mine, îmi şopti Petrică, ştiu că Matilda te iubeşte, ştiu demult, nu din scrisorile pe care i le-ai trimis şi unde îmi faci un portret nu prea agreabil... Poet minor... Şi Eminescu era minor până nu şi-a dat măsura... Erai furios, te-am înţeles şi aveai dreptate, trebuie însă să ai mai multă răbdare. N-o cunoşti pe Matilda, deşi ţi-am povestit destule despre ea...'
    Şi cu asta tăcu. Parcă vroia să mă prevină? Da, asta era, îmi sugera să fiu prevăzător. Mi se păru superior mie şi mă îmblânzii. În acelaşi timp vedeam că figura lui nu mai era hiperumanistă, ca până atunci, ci doar umanistă.
    - Noi ne despărţim, reluă el văzând că tac. Nu te lua după liniştea aparentă dintre mine şi Matilda, o să ne despărţim, dar... dar asta e o chestie între noi doi. Ce-o să facă ea pe urmă nu mă priveşte. Îţi spun eu: nu vă potriviţi, ea are cinci ani mai mult decât tine şi e o fire... În fine, ai să vezi, dacă o să ai timp vreodată să vezi... încheie el cu această prevestire obscură, pe care n-o luai în seamă...
    - Petrică, îi răspunsei, te rog să mă scuzi, ţin la tine tot atât de mult ca şi tine şi sper, continuai eu cu un stupid joc comun caracteristic pentru aceste situaţii, că o să rămânem prieteni...
    El nu zise nimic auzind această declaraţie şi în tăcerea care se lăsă ne aşteptă Matilda. Brazii se răreau. Petrică o lua încet înainte, noi rămaserăm, tot încet, înapoi.
    - Ţi-a spus?, mă întrebă ea.
    - Da, mi-a spus, răspunsei şi tăcui.
    - Şi ce ţi-a mai spus?, insistă.
    - Atât, că o să vă despărţiţi, că să nu mă iau după liniştea aparentă dintre voi.
    - Da, aşa este, şi tăcu şi ea devenind gânditoare.
    Şi după acest repetat dialog cu unul şi cu celălalt, urcarăm apoi împreună şi curând ne oprirăm în vârful dealului. Era foarte frumos. Vântul spulbera rochia şi părul Matildei, care îmi apărea ca o zeitate a pădurilor... Natura n-o diminua, cum se întâmplă de obicei cu un om aflat în mijlocul ei, când bolta uriaşă a cerului, norii din zare, pădurile pline de măreţie micşorează parcă chipul uman, mai ales dacă acest chip nu se spală de o gândire meschină, de un sentiment mărunt sau trivial. Matilda, trebuie să spun, era răpitoare, abia mă puteam uita la ea mai mult de-o clipă. Petrică, în schimb, o ignora de astă dată..
    Credeam că o să-l văd în sfârşit ridicând fruntea spre cer, ca odinioară... Nu, stătea cu ea plecată, dar n-aş fi putut spune că reflecta la ceva din interiorul lui. Da, reflecta, dar parcă la un lucru străin, din afara lui, totuşi prezent, apropiat.
    Ne plimbarăm câtva timp pe coama dealului, tăcuţi toţi trei, apoi Petrică spuse că trebuie să coborâm puţin şi să găsim o poiană unde să putem mânca, aici vântul... Şi găsirăm o poiană liniştită, în care printre brazii care o înconjurau se găseau şi mesteceni înalţi, cu coaja lor albă, te întrebai cum de crescuseră pe-aici aceşti arbori de câmpie...
    Încetul cu încetul, în timp ce Petrică întindea masa şi scotea din rucsac pui fripţi, mujdei de usturoi, ouă fierte, cozonacul şi sticlele cu vin şi cu apă, privirea mea se deschise în sfârşit îndrăzneaţă şi se holbă la chipul Matildei.
    Ea nu mă văzu la început, se uita flămândă în jur, şi cu toată puterea sufletului meu încercai s-o resping, s-o văd aşa cum e, fiindcă trăind cu Nineta şi Căprioara, şi nu numai de la ele, ci prin simpla postură în care ne pune eşecul, învăţasem că adevăratul chip al femeii nu apare când suntem îndrăgostiţi, ci, ca în basme, de astă dată în sens invers, nu într-o babă vrăjită care ne cere un ajutor umil, zace o tânără şi răpitoare prinţesă, ci într-o prinţesă divină în frumuseţea ei zace o cotoroanţă urâtă şi respingătoare.
    Că Matilda putea fi o cotoroanţă îmi sugerase încă de la început Petrică, fireşte prin optica lui bizară, chiar şi prin ceea ce omisese să-mi povestească, fuga lui alături de taică-său, vârâtul lui în dulap, deci o anumită groază de ea, apoi generozitatea ei exasperantă care umilea dragostea lui pentru ordine şi mai ales pentru cărţile care îi dispăreau din bibliotecă şi i se întorceau ferfeniţite sau nu se mai întorceau deloc. Dar pe chipul Matildei nu descifrai nimic din toate acestea. Cum putea acest chip minunat să îngrozească pe cineva?
    Vedeam cu uimire că puritatea de care vorbea ea (şi care mi se păruse ridicolă) exista cu adevărat pe chipul şi în privirea ei, reflex misterios al sufletului, fiindcă nu-mi scăpa că acest chip de fapt nu era frumos fizic, aşa cum era al Căprioarei, printr-un dar al naturii, ci prin jocul extraordinar al expresiei. De pildă fruntea şi nasul ei erau cam mici, nu într-o proporţie prea favorabilă cu gura, ai fi zis prea mare într-un obraz şi el mare şi cam prea rotund, iar rădăcina nasului, separată de rest, putea fi a unui bărbat. Dar împreună?
    Ţâşnea o armonie izbitoare, iar din ochi o bucurie de a trăi care hipnotiza. Putea o cotoroanţă ascunsă să schimbe toate acestea? Nu într-o babă, fireşte, dar în ceva hidos, am văzut femei care, deşi tinere şi deloc urâte, sugerau ceva hidos, cum era fata aceea care mă întrebase cu indignare dacă eu ştiu ce este tandreţea...
    Tot uitându-mă la ea, deodată privirile noastre se întâlniră şi nu se mai putură părăsi clipe lungi: poiana şi brazii şi bolta cerului parcă se clătinară şi, dacă n-aş fi întors, cu un efort de voinţă, capul într-o parte, cred că s-ar fi răsturnat totul cu mine.
    - Domnul Petrini e, ca întotdeauna, foarte supărat pe noi, rupse ea vraja, care în realitate nu se rupse deloc, să bem câte-o ţuică, poate îi trece.
    Şi Petrică turnă şi băurăm. O foame animalică, dar nu ştiu dacă tot atât de curată ca a animalelor, ne cuprinse, înfulecarăm, oricum, în tăcere, ca ele. În mod curios simţeam, adică mă uitam la puiul fript din mână şi gândeam: îl mănânc. Şi gândul acesta rupse tăcerea:
    - Ei bine, Petrică, zisei, a sosit momentul, il est grand temps, când trebuie să răspundem la întrebarea pe care şi-a pus-o încă demult un mare filozof bulgar: mâncăm ca să trăim, sau trăim ca să mâncăm?
    - Nu cunosc, zise el parcă mârâind că îi întrerupsesem mestecatul, nici un filozof, fie el şi bulgar, care să-şi pună o astfel de întrebare cretină.
    Pleosc! vorba Matildei, s-a tâmpit Petrică, gândii şi rămăsei multă vreme chiar gânditor. Ce-o fi cu el? Ce s-o fi petrecînd acum în capul lui? Era clar, m-a insultat, m-a făcut cretin, dar de ce? Am vrut să glumesc...
    - Petrică, ai uitat că sunt bine pregătit în filozofie, l-am citit eu însumi pe acest filozof bulgar, îl cheamă Stancio Stancev, sau Stancov, nu-mi aduc aminte exact... Pot să-ţi mai spun unul din aforismele lui, de pildă acesta: ceea ce este, este, ceea ce nu este, nu este! Ei?! Ce zici?...
    - Cine poate să spună ce este, ca să afirme apoi că este? mârâi el din nou, aruncând un os în iarbă.
    Formidabil! Mă aşteptasem să mă insulte din nou, când colo el chiar lua lucrurile în serios.
    - Ceea ce ţi se pare că este, continuă el deodată sarcastic, se termină de pildă într-o baltă de spermă. Şi totuşi te trezeşti că nu mai este.
    Da, iată, era mai rău decât o insultă, o lovitură bine dată. Am înţeles: vroia să ne maculeze, pe Matilda şi pe mine, chiar în pragul idilei, şi să ne reducă la neant. Am rămas fără replică. Luam cunoştinţă că Petrică nu era cel care afirma Matilda că este, un prieten care ţinea mult la mine. De altfel, nici nu crezusem acest lucru, totuşi mă prinsese dezarmat, puţin tot crezusem. În astfel de situaţii femeile ţin cu cel părăsit, îi atribuie sentimente nobile şi te îndeamnă şi pe tine să crezi în ele. Te dezarmează instinctiv, şi nu-l poţi lovi pe fostul soţ sau fostul iubit. Şi Petrică ar fi avut aceeaşi stare de spirit chiar dacă nu mi-ar fi citit scrisorile. Era firesc!
    Iată unde mă adusese Matilda, la acest dejun la iarbă verde în care eram încă o dată pus într-o situaţie ridicolă. Ar fi trebuit să intuiesc ce avea să urmeze şi să mă ridic imediat şi să plec, dar bineînţeles că n-o făcui.
    Petrică reluă:
    - Filozoful tău bulgar Stancio Stancev nu face o ceapă degerată pe lângă filozoful ceh Ian Sprjna, care în cartea sa Asupra moravurilor vorbeşte despre propensiunea omului de jos, care vrea să ajungă sus călcând peste cadavre. Prietenia pentru el nici nu există, dar o mimează, ştie că e o forţă şi o foloseşte cu perfidie fără cel mai mic scrupul, lovind cu barosul în fisura pe care un prieten imprudent i-o dezvăluie, viaţa sa intimă. Există pentru el ceva sacru? Cultura e un scop, nu expresia a tot ceea ce avem mai bun în noi. Iată ce scrie un asemenea individ, continuă Petrică scoţând din buzunarul vindiacului un plic pe care îl puse alături, se şterse pe mâini cu un şerveţel şi deschise o scrisoare în care de departe recunoscui propriul meu scris: "...În chestiuni din acestea, Matilda, il faut couper net..." Omul de jos, rânji Petrică, vorbeşte franceza... Şi continuă: ..."altfel aluneci fatal într-o istorie în care câştigă totdeauna cel care are mai multă răbdare, ale cărui sentimente pot suferi o puternică reviviere, care îţi pot da iluzia unei iubiri mari pentru tine şi îţi pot strecura teama că săvârşeşti o eroare părăsindu-l..." După cum se vede, comentă Petrică, tânărul, deşi are abia douăzeci şi doi de ani, are experienţa despărţirilor, precum şi a duratei şi eroziunii sentimentelor supuse răbdării celuilalt fiindcă el nu urmăreşte decât un scop, dar, imprudent, sigur de sine, îşi dezvăluie involuntar ceea ce vrea să ascundă, puţina adâncime a propriilor lui sentimente, căci iată ce scrie mai departe: ..."Or, eu, Matilda,... (şi aici Petrică sări ceva, dar eu îmi aminteam: te iubesc atât de mult încât...) trebuie să-ţi mărturisesc temerea că răbdarea lui, confuzia stării lui de spirit, între adoraţie faţă de tine şi firele care îl atrag cu putere misterioasă înapoi lângă tatăl său, vor fi mai puternice decât noi doi...". Se exprimă eufemistic, comentă iar Petrică, în loc să spună că n-are răbdare să aştepte, o implică şi pe ea ameninţând-o ca pe-o elevă de liceu... Şi încă aici stilul e reţinut, dar în altă parte originea lui roturieră iese la iveală cu violenţă, prietenul pe care îl denigrează are moacă în loc de chip, nu mă înjosesc să mai citez şi altele...
    Şi se opri şi vârî la loc în buzunarul de sus al vindiacului acest document preţios pentru el (în ce sens mai era preţios, după ce îl utilizase, nu înţelegeam), încheie adică cu grijă nasturele, să nu cumva să-l piardă! Ce ticălos!
    Premeditase totul, venise deci de-acasă cu scrisoarea în buzunar şi, după ce mă anesteziase pe drum cu mărturisirea că se va despărţi de Matilda, părăsise starea lui umanistă şi mă lovise cu atâta abilitate încât rămăsei atât de uluit şi în continuare dezarmat, că nu răspunsei nimic. Aş fi putut de pildă să-i spun că tatăl meu e monteur de avioane, o meserie de înaltă calificare, iar mama e fiică de funcţionari, cu o înaltă concepţie morală despre lume, mai nobilă decât aceea de avocat. Da, dar despre rest ce puteam să-i spun?... Da, aş fi putut să-l întreb încotro şi în ce măsură o căsătorie a mea cu o arhitectă, eu fiind profesor, m-ar fi plasat sus? Unde anume?
    Familia Matildei, din spusele ei, avea o situaţie socială la fel de modestă ca şi a mea. Atunci ce? Şi deodată avui revelaţia: casa, ei da, luxosul apartament al Matildei, pe care tatăl lui Petrică vrusese să pună mâna încă de la început... Pentru asta deci vroiam eu să trec peste cadavre... Ce nemernic! Înseamnă că el însuşi se gândise la asta împreună cu taică-său şi renunţase tocmai la timp când ea le râsese în nas! Şi acum îmi atribuia mie acelaşi gând.
    - Bine, zise Matilda jovială, văd că aţi terminat înalta voastră discuţie despre filozofii bulgari şi cehi, Stancio Stancev şi Ian Sprjna, acum tu, Petrică, retrage-ţi insinuările, şi tu, Victor, cere-ţi scuze că ai vrut să-l umileşti primul prin cuvintele pe care i le-ai spus şi să bem împreună un pahar de vin. Măi creştinilor, continuă ea văzând că vorbea copacilor, dar toate astea ce importanţă au? E curios cum abia după mulţi ani roşim că n-am râs când trebuia de femeia pe care o iubim. Măi creştinilor! aşa se exprimase Matilda, adică mă punea pe acelaşi picior de egalitate cu bărbatul ei.
    Devenisem "creştin". Şi ne lua de sus, ironizându-ne pentru calitatea discuţiei noastre. Arbitra! Ne cerea să ne împăcăm, în stil dostoievskian, eventual să plângem şi să ne îmbrăţişăm: Victor Petrovici, să exclame el cu glas gâtuit, unde am ajuns, ce trepte ale josniciei am coborât, Piotr Nicolaevici, să-i răspund şi eu strangulat de emoţie, o iubim, o iubim amândoi, să fim mândri de ea... Să uităm totul, da, Piotr Nicolaevici, nu te mira, asta trebuie să facem, să fim demni de ea şi să-i sărutăm picioruşele...
    Brusc, mă ridicai...
    - Mă scuzaţi, doamnă, spusei eu rece, trebuie să plec.
    În aceeaşi clipă se ridică şi el:
    - Nu, zise, te rog să rămâi, Matilda are să-ţi spună ceva, plec eu, ne vedem acasă... Nu în mijlocul naturii superbe se discută astfel de chestiuni, continuăm între patru pereţi, e mai potrivit, acolo se varsă toate murdăriile.
    Şi dădu să plece. Ei na! Hodoronc-tronc! Taci că intriga în care căzusem era atât de... Aveam să murim toţi trei.
    - Ştiţi ce spune Fortinbras, adăugă ei rânjind: ridicaţi de aici leşurile, care pe câmpul de luptă sunt fireşti, aici vederea lor e sinistră.
    - Venim şi noi, Petrică, îi strigă ea din urmă, apoi mie, cu humor: n-o să mă laşi singură prin pădure... Tu eşti vinovat, continuă ea după ce paşii lui Petrică nu se mai auziră, l-ai jignit, ştii cât e de susceptibil. I s-a părut că îţi baţi joc de el şi în faţa mea n-a putut să suporte...
    - Aha, zic, şi atunci şi-a pregătit scrisoarea de-acasă, ştia că o să-l jignesc, şi atunci ce şi-a fi zis: ia să iau eu cu mine documentul...
    - Bineînţeles, zise ea simplu, nu mai are încredere în tine... Ce te miri?
    - Şi atunci de ce mi-ai spus că ţine la mine?
    - Fiindcă ţine! Ce, nu poţi să concepi?
    - Nu, e o prostie să crezi şi să aluneci în acest gen de lucruri spre care te împinge un om care vrea să împartă despărţirea sa cu alţii, adică cu femeia care îl lasă şi cu iubitul ei. Despărţirea se suportă, dacă nu, du-te şi te spânzură! Cum, strigai eu indignat, după ce luni de zile a făcut din relaţia cu tine un caz universal, povestindu-mi mie ce blestem eşti tu pe capul lui şi cum ar face să scape de tine, scapă în cele din urmă, fuge de-acasă, arată mulţumit şi echilibrat, eu iau drept bună şi definitivă această schimbare (nu mi-aş fi permis să-ţi scriu dacă n-aş fi crezut sincer că ruptura era reală) şi apoi deodată se răzgândeşte, se întoarce acasă şi...
    - Potoleşte-te, mă întrerupse Matilda. Îţi repet, scrisorile tale l-au tulburat...
    - Da?! strigai. Dacă erai convinsă de acest lucru şi nu-l doreai, de ce nu le-ai rupt?
    - Nu eram convinsă, m-am lăsat influenţată de torentul furiei tale... Îmi plăceau, cum să le rup?!
    Rămăsei posomorât, deşi inima îmi bătea. Mă aşezai alături. Aş fi vrut s-o îmbrăţişez, dar îmi veniră în minte versurile ei de-aseară cu textul acela care mă asemuia cu un ţăran nestăpânit, care sărută "cu sete". Dar cum ar fi vrut s-o sărut? Şi gustul bizar de migdale al gurii ei îmi reveni, o apucai de umeri, o întinsei în iarbă şi îl regăsii într-o sărutare care ne sufocă pe amândoi. Un miros de viorele emana din ea sau dimprejur şi o dorinţă inexorabilă de a fi în fiinţa ei mă îmbăta.
    Trăisem cu două fete, care erau acum uitate, aveam acum în braţe o femeie, o muiere al cărei corp îmi lua minţile. Începui să trag furios de rufăria ei intimă. O clipă avusei senzaţia că ea se împotrivea, doar o clipă, ca de îndată să-i aud glasul, deloc turburat, ai fi zis doar extrem de uimit, deşi uimit nu era...
    - Ei, ei, ei!
    Şi se zbătu, rămânând totuşi întinsă, înţelesei într-o clipă, privindu-i ochii limpezi, că nu vroia şi că voinţa ci de a se împotrivi era totală; nici nu se gândise măcar. Ridică braţele relaxându-se: o comoară bine închisă, cu un cifru secret care mi-era străin. Rostogolind cutia, lovind-o cu toporul, lovind cu dalta şi ciocanul, n-aş fi reuşit în cele din urmă decât să descopăr imensa oboseală a trupului, biciuită de dorinţa neistovită, dar neputincioasă, de a mă afla în posesia bogăţiei ei ascunse. Trebuia găsit "pergamentul", descifrat codul de pe el. Dar erau chiar în faţa mea şi cutia şi codul şi gâfâind exasperat îi şoptii:
    - Te omor.
    - Ei şi? răspunse ea şi izbucni într-un hohot de râs care, în cascadele lui, duse cu sine şi vraja care mă stăpânea.
     Gândii, şi îmi văzui parcă şi cu o mare claritate gândul: "O voi părăsi! O părăsesc chiar în această clipă." Şi mă liniştii.
    Ea nu se uita la mine, privea cerul. Stăteam alături simţind în preajmă doar pădurea. Da, era şi ea alături, dar mă aruncase mult înapoi, în timp ce eu crezusem că sunt aproape... Înapoi. Înapoi mult, spre gradul zero al întâlnirii noastre... care nu mă mai interesa, îi spusei:
    - Din clipa aceasta te dau uitării...
    Ea se indignă:
    - Dar e firesc!!!! Cine suntem noi? Cu ce drept venim unul spre altul?... Trebuie să aflăm totul, dar totul...
    - Află tu totul, îi răspunsei, eu nu sunt amator, şi izbucnii la rândul meu în râs, satisfăcut de vulgaritatea ultimelor cuvinte. Rămăsei apoi tăcut în timp ce ea îşi continua şoaptele.
    Că în faţa acestui cer minunat... două inimi nu se pot apropia dacă nu aruncă, nu topesc din ele tot ceea ce au acumulat înainte ca zgură, vanitate, porniri oarbe, inconştiente, şi nu ajung la fel de pure ca şi el, cerul... nu avem dreptul... Trebuie să ardem... îi da zor cu acest drept şi cu acest ars, vorbea aiurea, ca şi când un sentiment puternic ar arde tot ceea ce a fost înainte şi nu şi-ar cuceri astfel dreptul de a fi neîngrădit de nimic...
    Da, vedeam şi eu cerul şi mă simţeam la fel de curat ca şi albastrul lui intens, ce mai trebuia să simt?... Dar cine era ăsta care venea spre noi? Petrică...
    - Petrică, îi şoptii Matildei, dar ea nu se ridică şi nu tresări...
    - Da, zise, fără nicio sugestie, ştiam că n-a plecat...
    Dar sugestia mi se transmise totuşi: vezi? îţi dai seama? atâta timp cât există Petrică...
    Petrică nu veni spre noi cum credeam, se opri la marginea poienei şi deodată îl văzui cum, cu o agilitate uimitoare, începu să se urce într-un mesteacăn, ajunse în vârful lui şi de-acolo scoase un urlet. De astă dată Matilda se redresă şi se uită într-acolo.
    Petrică urlă din nou, înfiorându-mă. Copacul se clătină cu el ca bătut de vânt, fiindcă animalul care se căţărase în el se ţinea pur şi simplu de vârful lui, acolo ajunsese.
    - Nu te mira, îmi şopti Matilda.
    Petrică scoase iar un urlet. Apoi deodată începu să coboare la fel de iute cum se urcase, şi când ajunse la jumătatea lui se aruncă, sări de-acolo, credeam că o să-şi rupă picioarele. Dar nu, căzu doar în patru labe, ca o pisică.
    Aveam să înţeleg mai târziu, prins de spaimă, semnificaţia fatală a imboldului lui de a sări de sus: avea să sară de foarte sus, şi aveam să gândesc atunci că noi trei, eu, Matilda şi el, protagonişti ai unei tragedii, trebuie să murim... Acum însă nu avui decât o tresărire buimăcită, străin, cum mă simţeam, părăsind-o pe Matilda.
    Se ridică imediat şi dispăru la vale în fugă, făcând să-i trosnească sub paşi crăcile uscate...
    - Ce e cu el? o întrebai pe Matilda.
    Îmi stăruia în auz urletul, ceva de coşmar, urlet de câine, dar şi de berbec care îţi apare în vis şi behăie la tine apropiat, insistent, în faţă, cu ameninţări de iad, ale cărui porţi se deschiseseră şi dracul era acum lângă tine, dracul în care nu crezi, vârât într-un berbec. Mă înfiorai: Ce era cu Petrică? Nu cumva înnebunise? Mă uitai la Matilda. Ea era liniştită. Începuse să vâre în rucsac tacâmurile şi farfuriile şi sticla de vin de care nu ne atinsesem...
    Coborârăm în oraş în tăcere. Soarele cobora şi el cu noi, îl vedeam cum cu fiecare pas se mişca pe deasupra vârfurilor pădurii de brazi. Nici nu ştiu când am coborât, sunt clipe când sufletul nostru mănâncă timpul fără să observăm: în faţa mea vedeam spinarea şi pulpele Matildei, ca o părere, şi abia în amintire mi-a apărut chipul ei: şi-a întors de câteva ori capul înapoi, dar privirile noastre nu s-au întâlnit, ceea ce îi spusesem nu era doar o replică de efect, cu adevărat începusem s-o dau uitării. Am apucat doar să observ că expresia ei era întrebătoare. Nu i-am răspuns.
    Nici măcar nu gândeam că o dădeam uitării, ci o dădeam pur şi simplu, fără să simt în fiinţa mea vreun regret. Îi vedeam de pildă rucsacul gol în mână, care de fapt nu era chiar gol, şi abia mai târziu, după ani, această coborâre mi-a revenit în minte cu acest amănunt: trebuia să duc eu acest rucsac, nu, i-l lăsasem să-l ducă ea, atât mi-era de străină.....

                                                                  XV

                                              Clipe rare, de neuitat: nici nu ştiu când şi unde ne-am despărţit şi dacă măcar i-am spus bună ziua. Clipe minunate! Fără să ştim ne cucerim în noi înşine un teritoriu inatacabil în care ne retragem apoi ani în şir, când, după ce am fost înlănţuiţi, căutăm în urmă, în momente de criză, libertatea pierdută. Iar eu l-am lărgit mult acest teritoriu al meu în orele care au urmat. M-am plimbat prin oraş, deşi mersesem destul în ziua aceea. M-am plimbat prin oraş! Credeţi că e puţin lucru o plimbare? Urmăriţi un om singur care se plimbă, de pildă pe mine. Întâi că...
   Dar să eliminăm din capul locului plimbările melancolice, singurele care nu ascund starea noastră sufletească, nu ne jenăm să arătăm astfel, în timp ce de pildă un om furios, ieşit să se plimbe, îşi va ascunde de îndată această stare, în afară desigur de indivizi rari, cărora nu le mai pasă cum arată, furia fiind mai puternică decât ei... Sau plimbările în grup, când de cele mai deseori se povesteşte şi se râde tare, grupul excită, personalitatea indivizilor se amplifică, cu toate că singurătatea ar trebui să le fie mai proprie, fiindcă la începuturi animalul numit om trăia izolat... Mă interesează plimbarea în libertate, fără gânduri şi fără ţintă şi mai ales fără reverie, fiindcă într-o astfel de stare de obicei nu mai vezi lucrurile din jur...
    Când singura bucurie de care eşti conştient constă în însuşi faptul ca atare, că mergi, restul, că auzi, vezi şi miroşi, constituind doar, din când în când, o surpriză liniştită; vezi un om alunecând şi căzând, surâzi sau chiar râzi, cineva ţipă, te întorci să vezi ce e, o boare de vânt îţi aduce în nări miros de pâine caldă sau de ceva care se prăjeşte, ceapă în untdelemn sau jumări de porc, ţi se face, pentru o clipă, foame...
    În noi înşine, dar fără să ne dăm seama, încetează să bată ceasul trecerii, al devenirii, al scurgerii, ceasul care a fost întors pentru noi din chiar secunda când am fost scoşi din neant, acolo în pântecul matern, şi a cărui durată este înscrisă chiar pe el, ora opririi fatale, pe care n-o concepem, dar pe care o ştim, la maladie mortelle, de care vorbea danezul... gând de oprire care nu e moarte, gând intim acoperit zilnic de bătaia vulgară a ceasului genetic... E o stagnare, în timp ce electronii îşi continuă în noi viteza halucinantă în jurul nucleilor indestructibili.
    Timpul, acest coşmar destinat fiinţei umane, încetează să mai existe. Ceva misterios cenzurează activitatea interioară a acestei uzine halucinante care este corpul nostru (poate o supremă armonie? dar cum apare ea? şi când apare cum o putem reţine?) şi iată-ne liberi, descătuşaţi... Îmi apărea neverosimilă violenţa pornirii mele împotriva lui Petrică... Cum de ţâşnise din mine şi mă ţinuse înlănţuit atâtea luni? O iubeam pe Matilda?
    Bineînţeles că nu, mi-era străină, dar altcineva de mine, un alt eu însumi îmi şoptise tot timpul că da.  Contemplam, în timp ce rătăceam pe străzi, în timp ce rămânea mminute lungi în faţa vitrinelor, a caselor frumoase pe care mi se părea că nu le mai văzusem până atunci, sau dimpotrivă mi se păreau familiare deşi îmi erau necunoscute, în timp ce mă uitam la un câine prost şi fără stăpân, care nu ştia ce să facă, încotro s-o ia şi de cine să se ataşeze, oprindu-mă să mă uit la un copil tâmp şi gălăgios care îşi chinuia nişte părinţi tineri, dar profund dezamăgiţi de existenţă, atât de scârbiţi chiar încât li se părea inutil să-şi corecteze odrasla, în timp ce mă întrebam întâlnind oameni foarte bătrâni dacă e bine să ajungi foarte bătrân şi ce-or fi gândind ei de sfârşitul lor foarte apropiat, asupra căruia nu mai puteau avea îndoieli, nu mai puteau alunga gândul cu superbă nepăsare (cum îl alungam eu), în timp ce întâlneam perechi înlănţuite prin parc, perechi tăcute, frumoase, dar cu o expresie opacă pe chipuri (te pomeneşti, gândeam, că această expresie oi fi avut-o şi eu în apropierea Matildei), contemplam deci tot timpul, dar fără grabă, acest alt eu însumi care îmi făcuse această figură, datorită căreia irupsesem în existenţa altora, vrusesem s-o dezagreg şi să pun mâna pe femeie.
    Soţul se urcase într-un copac şi urlase. De ce ai făcut acest lucru? l-am intrebat pe acest alter ego cu uimire. Nu ştiu, mi-a răspuns. Trebuie să ştii, am reluat. N-a fost o halucinaţie, a fost real. Ai fost violent! Şi atunci s-a lăsat o tăcere şi am gândit împreună: aşa este, ai făcut-o şi să nu ne mai gândim la asta! Ai fost împins de ei amândoi, întâi de el, prin mărturisiri neîncetate, apoi de ea, prin alte mărturisiri, complice cu un gând al tău pe care ţi l-a ghicit chiar din prima clipă când ai văzut-o pe stradă şi soţii nu s-au salutat între ei: ea ţi-a surâs!... Alungă acel surâs!...
    Era însă prea târziu, acel surâs, ca un grăunte biblic căzuse pe un teren care dăduse roade: vertiginos, talgere viforoase acoperiră şi întoarseră pe dos acest cântec al libertăţii mele... când am revenit, la o oră târzie, pe strada mea, am văzut-o pe Matilda plimbându-se prin faţa casei mele! Avea acel pas rar care sugerează trecătorilor că fiinţa aceea e în prada unei atât de mari nenorociri încât nu-i mai pasă de nimic şi de nimeni; o ocolesc cu grijă, cuprinşi o clipă de un fior, şi trec mai departe. M-a cuprins şi pe mine un fior.
    Teritoriul pe care îl câştigasem în lunga mea plimbare se închise brusc, se ascunse adânc în fiinţa mea şi de îndată inima începu să-mi bată cu putere. Fără un cuvânt o luai înainte, deschisei uşa şi îi făcui loc sa treacă. Aprinsei lumina, să-i văd chipul. O, nu, nu numai că era prea târziu pentru mine să mă retrag, dar ajunsesem prea departe: arăta aşa cum visasem eu că trebuie să fie o femeie şi cum visasem să fie chiar ea. Era Matilda, adică o străină, dar o străină de la începuturile lumii, alta nu mai existase înaintea ei, privirea mare, albită, halucinantă, sugera tocmai acest lucru, că venea de foarte departe, din ceaţa veacurilor.
    - Am venit, zise, pentru ca toată furia ta să-ţi elibereze sufletul.
    Alte cuvinte nu s-au mai spus. Sufletul meu se eliberase de furie în timpul îndelungatei mele plimbări, dar apăruse acel fior despre care numai eu ştiam că nu e al nenorocirii, în clipa când o văzusem plimbându-se parcă rătăcită prin faţa casei mele: nu ştia ce face, nu ştia ce-avea să i se întâmple, cine poate să ştie? (de aici pasul ezitant, legănat de o nesfârşită lentoare), dar nu putea suporta ceva, un gând care îi apăruse, un sentiment chinuitor...
    Ca în vis şi ca şi când aş fi fost singur, am început să mă dezbrac, foarte încet, atins de o singurătate copleşitoare dar miraculoasă (fiindcă în acelaşi timp făcea şi ea acelaşi lucru), singurătate în care întârziam luptând cu fiorul care creştea în mine ca un val înspumat... Străini cum eram, nu ne îmbrăţişarăm, n-o atinsei, dar ea nu mă slăbea din ochi, privirea ei albită îmi spunea parcă tot timpul chiar acest lucru: suntem străini, ce urmează să se întâmple e în afara fiinţei noastre, o să ne prăbuşim, e moartea care urmează, ceea ce ai şi spus, că o să mă omori...
    Şi ce-ai vrea să fie, gândeam în timp ce ea se supunea fără să i se ceară, se întindea pe patul meu cu aceeaşi lentoare în mişcări cu care venise, ce altceva decât moarte...
    Şi în clipa când dorinţa mea reprimată din pădure şi care se născuse în mine din clipa când o văzusem se împlini într-adevăr cu o mare brutalitate furioasă, Matilda scoase un ţipăt de spaimă, ca şi când ar fi fost violată...
    Acest ţipăt în abandon aveam apoi să-l caut ani în şir în viaţa mea cu ea şi adesea avea să se repete, sau mai bine zis avea să treacă cu timpul în fruntea duşmanilor cu care lupta Matilda. Căci avea destui, aveam să aflu, duşmani, bizari din interiorul fiinţei ei şi care îi chinuiau puternica ei forţă vitală. În acele ore însă uitase de ei, îi biruise şi venise la mine. Şi numai o clipă violenţa mea dăduse la o parte ca un fulger perdeaua abandonului şi la lumina lui îi văzuse foind şi ţipase. Or eu, abia în acea clipă, auzind acel ţipăt, mă îndrăgostisem cu adevărat de ea. Şi aveam să trăiesc cu această amintire, tot aşa, ani în şir, biruind conflicte care nu credeam că pot fi acceptate...
    Singurătatea miraculoasă nu mă părăsi în minutele care urmară, ţinând-o în braţe pe Matilda, şi nici în anii care veniră. Ea mă întrebă doar, atunci, dacă am încetat s-o dau uitării, aşa cum spusesem în pădure, şi dacă furia mea s-a topit.
    - Bineînţeles, i-am răspuns jubilând în teritoriul meu cucerit şi în care mă întorceam stăpân, bineînţeles, te iubesc şi nu te-am dat o clipă uitării...
    Astfel am cunoscut-o pe Matilda, cu care mă căsătorii abia peste doi ani, căci Petrică se opuse cu o abilitate aş zice diabolică la divorţul pe care tot ea îl intentă, nu fără întârziere, tot sperând că el va fi de acord şi despărţirea va dura doar o lună.
    Mă mutai în casa ei într-o frumoasă zi din toamna anului 48....

                                                                 PARTEA A TREIA
                                                                              I

                                      Era într-o duminică, în ajunul zilei de 7 noiembrie. Puţinele mele lucruri şi cărţile încăpură toate într-o camionetă, fiindcă după despărţirea mea de părinţi nu mai cumpărasem nimic; inflaţia, care fusese curmată abia în 7, redusese atât de mult valoarea salariilor noastre, încât abia îmi ajungeau banii pentru mâncare şi pentru unele cărţi strict necesare pregătirii doctoratului meu.
    Cu un an in urmă fusesem numit asistent la catedra de litere şi filozofie, întâi la catedra marelui poet şi filozof..., de filozofia culturii, creată mai demult special pentru el (el mă numi), apoi la istoria filozofiei, fiindcă adepţii marelui poet şi filozof mă izolară curând de el şi înţelesei fără să mi se spună că era mai bine să trec la altă catedră. La istoria filozofiei era titular N.B., care mă cunoştea din studenţie şi mă aprecia, el fusese acela care mă numise "tinere savant"...
    Cât despre haine, universitatea avea un aşa-zis economat, un magazin în care găseai stofă pe care o puteai cumpăra la preţuri mult reduse faţă de cele din comerţul încă necontrolat de stat, pe baza unei cartele cu puncte; atâtea puncte, atâţia metri, trebuia să calculezi bine ce iei cu ele, un costum sau un palton, nu ţi-ajungeau şi pentru unul şi pentru altul. Aceste puncte aveau să dăinuie mulţi ani în amintirea contemporanilor, cu extensie de-sens şi asupra altor activităţi. Cutare inginer, avea să se spună (sau arhitect, sau profesor), e un inginer pe puncte, adică făcut prea repede şi cu rabat asupra inteligenţei şi valorii lui profesionale, în raport cu un inginer cu studii anterioare regimului.
    Aranjatul lucrurilor mele în apartamentul Matildei (care spre bucuria ei nu fusese naţionalizat în 11 iunie, deşi alţii o păţiseră, se considerase, se pare, că parterul în care stătea familia Cheresteşiu nu era de fapt un parter, ci un demisol) nu dură mai mult de câteva ore, fiindcă rafturile mele sărace, divanul-studio şi măsuţa zisă birou le trimisesem părinţilor, să le vândă sau să le păstreze, nu mai aveam acum nevoie de ele: minunatul birou la care scrisese Petrică poezii (de fapt nu scrisese!), biblioteca, pe care o umplui cu cărţile mele, erau ale Matildei.
    - Sper, îi spusei eu vesel în timp ce goleam sacii cu cărţi în faţa bibliotecii deschise, ajutat de ea, că nu vei găsi nici un fel de amatori pentru tratatele mele de filozofie. Ar fi mare minune!
    - Cine ştie, râse ea, poate mai târziu!
    - De ce mai târziu?
    - Până se termină epurarea bibliotecilor în oraş şi a anticariatelor. N-ai auzit?
    Auzisem. Funcţiona o comisie de epurare în oraş, dar nu mă gândisem şi nu ştiam până la ce limite se epura, credeam că erau epurate doar cărţile naziste şi rasiste ceea ce mi se păruse firesc.
    - Vrei să spui, o întrebai pe Matilda, că se epurează şi cărţile de filozofie?
    - Bineînţeles! Şi cele pornografice, mai adăugă ea, chiar şi cele de valoare, adică ilustrate de pictori şi gravori celebri, ne-a arătat zilele astea o colegă a cărei soră lucrează în această comisie un astfel de exemplar. Distraţi-vă, zice, că mâine o dau îndărăt la ars.
    - Era interesant acel exemplar?
    - Foarte! Era comic! Ca în Boccaccio. Se epurează şi clădirile, continuă Matilda.
    - Cum clădirile?! făcui eu mirat.
    - Da, clădirile. Cunoşti blocul din centru, vizavi de Hotel Royal, construit de marele Gociman, cu splendide cariatide... Ei, cariatidele acestea, din pricina sânilor, vor fi dărâmate zilele astea. Tovarăşul Calcan, preşedintele comitetului provizoriu al sfatului popular, ne-a dat, foarte indignat, ordin să terminăm cu "porcăriile" astea...
    - Nu i-a explicat nimeni?
    - Ce să-i explice?
     - Să i se arate albume de oraşe, clădiri antice, temple...
    Matilda drept răspuns îşi dădu capul pe spate şi râse, semn că ori îl cunoştea bine pe acest Calcan şi ar fi fost comic să încerce cineva să-i explice, ori chiar i se explicase şi Calcan dăduse un răspuns într-adevăr comic.
    - Mie, continuă Matilda, mi-a dat Calcan acest ordin, nu ştiu de ce a căşunat pe mine, te pomeneşti că i-oi fi plăcut, m-am gândit, şi i-am spus că o operă de artă eţetera nu se dărâmă, e ceva frumos... Aiurea! Cum frumos, tovarăşă, zice, dacă dumneata ai umbla cu curul gol pe stradă, asta ar fi ceva frumos?! (de unde am dedus că între sâni şi ...rest el nu face nicio deosebire, ca şi când nu din sâni ar fi supt laptele cu care l-a hrănit mă-sa când era în faşă). Executaţi ordinul, zice, şi în trei zile să nu mai văd chestiile astea în plin centrul oraşului.
    - Şi le-aţi dărîmat?
    - Încă nu! Mai încercăm să intervenim, dar nu cred că vom reuşi...
    Matilda făcea parte dintr-o comisie pentru arhitectură, se înscrisese în partid cu un an în urmă şi i se dădeau tot felul de sarcini. Îi plăceau, aşi putea spune chiar că o înveseleau, ca şi când ar fi fost vorba de o comedie. Îmi povestea tot felul de lucruri de acest gen, în care eroii semănau cu acest Calcan. Nu ştiu de ce era ea veselă, fiindcă eu mă indignam. Auzisem îndată după naţionalizare că nişte comisii de inventariere a bunurilor moşierilor de prin conace socotiseră de pildă cărţile acestora drept ceva dăunător, din moment ce le găsiseră într-un conac moşieresc, le aruncaseră în curte şi seara ţăranii făceau cu ele un foc paşnic, tăifăsuind la lumina lor fizică, în timp ce strămoşii lor culturali le scriseseră pentru lumina lor spirituală. Desigur, imaginaţia mea mergea departe, exagera. Cine ştie ce ediţii de valoare pieriseră, poate chiar cărţi foarte vechi, îmi spuneam, hârtii, documente de preţ...
    Poate că nu, dar era exclus să-ţi imaginezi că atâtea generaţii care trecuseră prin aceste conace să nu fi moştenit asemenea valori? Locul lor era în bibliotecile publice, nu să le arunci pe foc. Auzisem de însuşiri de covoare, mobilier, tablouri, dar şi de arestări în legătură cu aceste însuşiri...
    Matilda, "analfabetă", cum îi spusese Petrică, ai fi zis că se distra povestind.
    - S-a dat ordin să vopsim zidurile oraşului, continuă ea, zidurile vechii cetăţi. Nu i-au plăcut tovarăşului Calcan, a spus că sunt "urâte", să le vopsim în roşu. Cred că s-au şi apucat de treaba asta, exclamă ea în hohote. Aşa că păstrează-ţi bine cărţile, şi te sfătuiesc să nu vorbeşti despre ele.
    Nu ştia ce spune, n-avea să treacă mult şi... dar mai bine să nu anticipez, fiindcă nu trăgeam atunci nicio concluzie din aceste semne, tocmai începusem să-l citesc pe Marx, pe Engels, pe Lenin şi mai ales pe Stalin, a cărui figură mă fascina, citeam despre el alte cărţi decât cele oficiale, decât scurta lui biografie, nesărată şi plicticoasă, departe de adevărul vieţii lui atât de spectaculoase şi teribile, şi deşi nu mă distrau aceste semne ca pe Matilda, gândeam că n-aveau nicio semnificaţie neobişnuită.
    Într-o revoluţie se întâmplă multe, revoluţia şi le asuma, erau inevitabile, când pe scena istoriei apăreau masele... da, puteau călca în picioare câteva cărţi, se dărâma o cariatidă, ei şi? Aveam să le retipărim acele ediţii, ceva mai târziu, desigur, şi construi alte cariatide, când tipi aşa de proaspeţi şi idioţi ca de-alde Calcan vor fi înlăturaţi... Puţin pot totuşi să anticipez. Nu numai Matilda râdea şi nu numai de Calcan, ci şi de miniştri, cum era celebrul Zăroni, asupra căruia circulau un număr incredibil de anecdote, reînnoite aproape zilnic: revoluţia părea să aibă am caracter paşnic; părea, dar curând râsul avea să le îngheţe multora pe buze....
    Prin anii 53, adică la cinci ani după moartea lui Stalin, sau mai precis după ce Hruşciov îşi dădu acordul ca trupele sovietice să se retragă de pe teritoriul nostru (detaliile acestui fapt senzaţional cu importante, consecinţe pentru noi nu se cunosc încă), Gheorghiu-Dej invită într-o zi la el un scriitor notoriu şi stătu cu el de vorbă îndelung la o cafea, nu despre literatură, bineînţeles, în care nu se amesteca direct, ci despre politică şi anume despre politica sa, politica începutului, adică tocmai a acestor ani, 48-52, a primelor planuri economice după naţionalizare.
    Scriitorul povesti întâmplarea, cu amănunte care nu puteau fi născocite, extraordinară istorie, depăşind cu mult talentul său care excela în pitorescul murdar, nu avea adică acces imaginativ spre astfel de sfere politice ameţitoare ca s-o poată inventa, cu toate că pasiunea politică şi însuşirile de a o face le avea; era membru în Comitetul Central al Partidului şi de mulţi ani deputat în Marea Adunare Naţională, dar nu mai mult, cu toate că aspira să conducă Ministerul Culturii.
    - Mulţi nu ştiu, mă, cât de greu ne-a fost nouă să punem ţara asta pe picioare după război, îşi începuse Gheorghiu-Dej destăinuirea. Poporul a simţit-o, a strâns cureaua, a înţeles idealurile noastre, adică au înţeles muncitorii, intelectualii cinstiţi, ţăranii mai puţin, şi burghezia doborâtă, cum era şi firesc, n-a înţeles deloc, mai exact se bucura de dificultăţile noastre. Dar eu nu te-am invitat la mine să-ţi spun lozinci. Burghezia a fost destul de cuminte şi dacă am fi fost mai puternici şi dacă Stalin ar fi murit mai curând, o colaborare mai largă şi mai îndelungată cu cadrele burgheze specializate ne-ar fi scutit de unele excese care n-au folosit nimănui. Aşteptăm un moment favorabil ca să dăm drumul din închisori tuturor condamnaţilor politici şi să nu mai băgăm pe nimeni în ele pentru ideile lui. Putem s-o facem, dă-o dracului, nu vrem ca în conştiinţa generaţiilor tinere ideea de socialism să fie asociată cu aceea de dictatură. Vom fi condamnaţi de istorie dacă nu urmăm şi practic, nu numai prin lozinci, ideile generoase ale socialismului şi comunismului. Acest lucru îl putem gândi acuma în linişte şi cu calm, fără isteria de atunci a Anei Pauker, care ne întreba în plină şedinţă a Biroului politic cum se explică faptul că în conducerea partidului nostru n-am descoperit niciun duşman, niciun trădător. Bulgarii l-au descoperit şi împuşcat pe Traicio Kostov, ungurii pe Laszlo Rayk, cehii l-au spânzurat pe Rudolpf Slansky şi odată cu el pe nenumăraţi alţii. Ana Pauker şi Vasile Luca vroiau să mă descopere pe mine şi tovarăşi de-ai mei de închisoare şi de luptă. Era primejdie mare. Să vezi, m-am hotărât atunci să mă duc la Stalin... M-am urcat în avion, am ajuns la Moscova şi am fost cazat într-un hotel, fără protocol special şi fără comunicate în presă. Acolo în hotel am stat nemişcat lângă telefon trei zile. Mi s-a spus că tovarăşul Stalin mă va primi îndată ce o să aibă timpul necesar ca să mă primească, să am răbdare şi să nu mă neliniştesc, fiindcă e foarte ocupat cu pregătirea plenarei CC. al P.C.U.S., care va avea loc curând. Ce puteam să fac, mă? Asta e soarta unei ţări învinse în război, în ciuda prieteniei pe care popoarele o doresc între ele. O doresc, dar conducătorii puternici, când simt că eşti la cheremul lor, au grijă să nu te scutească să simţi tocmai acest lucru. N-aveam voie să părăsesc odaia, să ies şi eu să mă plimb; un şef de stat poate fi expus surprizelor, am aşteptat şi, în sfârşit, în a patra zi sunt anunţat să mă pregătesc, tovarăşul Stalin mă aşteaptă. M-a primit singur în biroul lui din Kremlin şi m-a întrebat cu un glas afectuos ca de frate mai mare: "Ce e, mă Gheorghe?" Adică ce s-a întâmplat, de ce ai venit? Aşa ne spun ei nouă, pe numele cel mic, Gheorghe, Niculae, Vasile... "Tovarăşe Stalin", i-am răspuns, şi am început să-i spun tot pe şleau, fiindcă nu se putea face cu el diplomaţie abilă, sunt sigur că agenţii lui, dintre care unul e şi acum adjunct la Interne şi ne urmăreşte pe toţi şi raportează tot. Îi şi raportase de conflictul dintre liderii partidului nostru pe de o parte, şi grupul Anei Pauker, Vasile Luca şi cei pe care se bizuiau în sânul CC. Dar n-am început cu acest conflict, dimpotrivă, l-am lăsat la urmă, ca pe un lucru nu prea important, deşi era important... Am început cu chestiunea economică: ţara n-are mijloace pentru o creştere economică, pentru subvenţionarea primului nostru plan cincinal. N-avem bani. Muncitorii o duc greu, strâng cureaua, ţăranii stăpânesc piaţa alimentară, urcă preţurile, în timp ce noi le vindem produse industriale ieftine, altfel am fi siliţi să mărim salariile, să recurgem din ce în ce mai mult la fabrica de bani, fiindcă n-aveam nici unde să le mărim. Am şi recurs şi ţăranii au şi pus mâna pe ei; inflaţia, curmată acum doi ani, a reapărut... Numai un împrumut extern ne-ar putea ajuta. Asta ar fi prima noastră rugăminte, fiindcă la capitalişti nu putem recurge... A doua chestiune, politică. Am luat noi puterea politică, am naţionalizat industriile, uzinele şi fabricile, am pus directori noi, am alungat ultimii miniştri burghezi, l-am alungat pe rege, dar burghezia cu toate cadrele ei se uită la noi şi ne pândeşte, râde de noi, lansează anecdote... Foştii ei miniştri, fostele cadre politice şi militare, foştii demnitari intelectuali; foştii poliţişti sunt în picioare şi îi aşteaptă pe americani. Au din ce trăi, din ce-au acumulat, tablouri de mare valoare, lucruri fine, covoare, argintării, bijuterii. Nu-i nimic, zic ei, vindem noi acuma, dar o să facem altele, când o să revenim la putere. Americanii au bomba, ruşii n-o au. La toamnă începe războiul, la toamnă, la primăvară, la vară, dracu să-i ia, agită chestia asta. În marea Uniune Sovietică toţi ăştia au pierit în războiul civil odată cu Denikin, cu Vranghel, cu Kolceak. La noi doar câţiva legionari fanatici s-au refugiat prin munţi, câţiva ofiţeri căutaţi pentru crime de război, dar n-au pe nimeni în spate, sunt în curs de lichidare, nu ăştia sunt problema, ci cei paşnici, care tot mai au influenţă asupra micii burghezii ezitante, asupra unei părţi din ţărănime. Ce să facem? Cum să procedăm, tovarăşe Stalin?... Şi a treia chestiune şi ultima, problema devierii de dreapta, care a apărut în sânul conducerii partidului nostru. Aici Stalin s-a oprit din plimbarea lui domoală prin birou, şi-a scos pipa din gură şi m-a întrebat: "Cacaia deviaţia?" Ce deviere?! Nu părea mirat, dar ştiam că era mai mult decât mirat. Ştiam că la auzul cuvântului deviere amintirea vechilor lui lupte contra deviaţioniştilor din partid de dreapta sau de stânga şi pe care îi zdrobise pe toţi prin anii 26 şi 30 îi împrospăta sufletul lui împietrit şi că acela care câştiga în faţa lui, cu asemenea problemă, câştiga totul. Şi i-am spus: Grupul Ana Pauker şi Vasile Luca au deviat spre dreapta în chestiunea ţărănească şi în chestiunea finanţării primului nostru plan cincinal. Ei susţin că nu e momentul să începem colectivizarea agriculturii şi nici industrializarea. Teză buharinistă sadea. Stalin s-a oprit iar şi a clătinat din cap, parcă s-ar fi întristat: da, da, da da. Ana Pauker, da, da, da... Şi a rămas mult timp pe gânduri. Pe urmă a ridicat o sprânceană, şi-a pus pipa la loc şi mi-a spus tot aşa ca la început, ca unui frate: "Bine, Gheorghe, o să mă gândesc la problemele voastre, întoarce-te la hotel şi îţi dau eu de veste când ne revedem...". M-am întors în odaia mea şi am mai aşteptat vreo trei zile. Mi-a trecut prin cap că s-ar putea foarte bine să nu-l mai văd niciodată pe Stalin şi să nu mă întorc în ţară decât ca să împărtăşesc şi eu, după un proces răsunător, soarta lui Kostov, a lui Rayk şi a lui Slanski. M-am gândit eu chiar de la plecare, dar asta e politica, mă, trebuie să rişti când interesele maselor o cer... Nu ştiu ce a cântărit la Stalin, în orice caz simpatia lui pentru moscoviţii Ana Pauker şi Vasile Luca se pare că n-a contat în faţa devierii lor. În asta a stat, mă, înţelepciunea lui, ştia să se orienteze rapid şi să nu ezite să sesizeze ceea ce e nou într-o situaţie dată. M-a primit iar. Am înţeles că partida era câştigată. "Uite, Gheorghe, mi-a spus, ce-ţi sugerez eu să faceţi voi. Întâi: chestiunea cu ţăranii care urcă preţurile: fă o nouă reformă monetară şi luaţi-le banii îndărăt. Schimbi banii la nivelul unui salariu puţin peste mediu, restul e zero, sau ceva simbolic, 1 ia 100 000. Şi mai respiri, până te întăreşti. Bani să vă dau n-am nici eu. Doi: în chestiunea cadrelor burgheze care râd de voi şi lansează anecdote reuşite (şi aici Stalin avu un gest, îşi netezi râzând mustaţa, ca şi când le-ar fi auzit şi el acele anecdote, despre care eu nu-i spusesem dacă sunt reuşite sau nu şi i-ar fi plăcut şi lui), şi mă luă de braţ şi mă duse în faţa unei mese cu harta României în relief, executată special pentru această întâlnire. El luă în mână un băţ, îl puse pe undeva pe lângă Cernavodă şi apoi de-acolo făcu harşti cu el până pe lângă Constanţa. Pe-aici, zise, faci-un canal care să lege Dunărea de Marea Neagră, şi îi trimiţi acolo să-l sape pe toţi ăştia care râd de voi. Să lanseze de-acolo anecdote dacă or să mai aibă chef, şi dai două lovituri deodată, fertilizezi Dobrogea, despre care mi s-a spus că suferă de lipsă de apă, şi deschizi o cale spre mare şi scapi şi de aceşti inşi glumeţi... O să-ţi dau şi unele excavatoare şi echipament electric, să ridici ici colo uzine electrice, şi o să-ţi dau ceva cadre de-ale noastre care au mai făcut canale. Trei: în chestiunea devierii: cunoşti pericolele unei devieri. Lenin a fost împotriva lor, îmi spuse Stalin cu modestie, ca şi când el ar fi fost ceva mai indulgentă decît Lenin şi nu făcuse bine că nu-i urmase învăţătura: era în măsură să mă sfătuiască să nu fiu indulgent. Lichidaţi, zise, printr-o discuţie în Comitetul Central şi apoi în adunări de partid lărgite acest grup de deviaţionişti. "Eşti mulţumit, Gheorghe?" "Sunt mulţumit, tovarăşe Stalin." După cum ştii, mai spusese Gheorghiu-Dej adresându-se scriitorului, partidul a acţionat unit în toate aceste trei chestiuni şi a învins. Numai canalul după câţiva ani a trebuit să-l abandonăm: mergea greu, costa scump şi ar fi durat cine ştie cât şi devenise şi impopular... Dar cândva tot va trebui făcut... când ne va costa, datorită dezvoltării noastre, de cinci sau chiar zece ori mai ieftin...
    - Asta e, mă! Aşa se face istoria. Voi, scriitorii, sunteţi neinformaţi, de-aia cărţile voastre nu sunt bune, dar din păcate nici noi nu vă putem pune la dispoziţie unele documente şi materiale care v-ar inspira. Ce să facem? Nu putem! Istoria e încă prea crudă şi lucrurile ar putea fi înţelese greşit. Dar într-o zi se vor deschide multe arhive şi nu cred că ziua asta o să fie chiar aşa de îndepărtată...
    Astfel se încheiase acea destăinuire al cărei conţinut mie mi s-a părut de îndată senzaţional. În orice caz, acoperea cu o viziune de sus, în linii foarte mari desigur, evenimentele din acei ani. Detaliile, ei da, detaliile, adică punerea în practică a marilor decizii implacabile, astea le-am trăit noi, dar despre ele mai târziu.....

                                                                  II

                                            Lucrurile mele se topiră deci repede în dulapurile Matildei. Ne aşezarăm la masă.
    Soţia mea (căci ne căsătorisem cu trei zile înainte) continuă, în timp ce aceeaşi fată de-acum doi ani ne servea, subiectul Calcan, despre viaţa lui de familie, despre meseria umilă pe care o avusese înainte... Aici o întrerupsei: "în politică n-are importanţă situaţia umilă de la care a pornit cineva, dimpotrivă, în revoluţia proletară asta e un atu."
    Dar Matilda parcă nu auzi. Ea era prizoniera mediului ei concret, de-acolo, de la arhitectură, ideile generale când o ispiteau, starea ei de spirit devenea, ca la unii credincioşi, habotnică, în discuţiile obişnuite, intratabilă; acum însă pentru ea şi pentru colegii ei era pur şi simplu caraghios ca un fost plăcintar să ajungă primar al oraşului.
    - Ştii unde ţinea plăcintăria? Chiar în spatele facultăţii noastre, toţi cumpăram de la el seminţe prăjite şi sărate de dovleac şi mai ales dovleac turcesc la cuptor, n-ai mâncat?
    - Nu!
    - Atunci nu ştii ce bun era! Şi pe Matilda o pufni iar râsul, pesemne îi era greu să asocieze în mintea ei figura plăcintarului de-atunci cu aceea a primarului actual.
    - Numai în ţările înapoiate este de neconceput ca un fost vânzător de ziare sau fost miner să ajungă preşedinte al Statelor Unite, reluai eu. Acolo însă orice ocupaţie e nobilă, dacă prin ea ajungi să câştigi bani.
    - Păi da, zise Matilda, cred că plăcintarul câştiga destul de bine, fiindcă toţi studenţii cumpărau de la el seminţe şi felii de dovleac. Fetele lui erau mai bine îmbrăcate decât mine şi aveau, aşa, un tupeu, un nas pe sus şi un dispreţ chiar şi pentru tatăl lor încât ai fi zis că îi reproşau că se născuseră într-o plăcintărie de dovleac... Nu ele serveau...
    - Ei, tocmai, cred că un american le-ar fi gonit de-acasă...
    - Nu zici, continuă Matilda fără să ia în seamă generalizările mele, că le ţinea la liceu?! Muncea pentru ele ca un rob, să le facă cucoane, disperat că învăţau prost...
    - Chestie banală de nerozie paternă, mi-am continuat eu ideea, foarte frecventă în toate ţările fără cultul muncii, unde boieria, adică aspiraţia către boierie, constă tocmai în asta: să nu munceşti! Ce deosebire ar fi- atunci între un muncitor şi un boier, dacă un boier ar munci şi el? N-ar mai avea niciun haz! Noţiunea de reuşită are alt sens la noi în Europa, unde avem o bogată tradiţie feudală, decât la americani... reuşită la ei, a căror tradiţie e de cuceritori ai unui vast pământ, înseamnă bani care sunt expresia unei activităţi productive, şi nu a unei spolieri, cum cred unii munca, eficienţa, investiţia... În acest sens, plăcintarul, văzând că fetele lui învăţau prost, în loc să le trimită la muncă şi să câştige şi banii să-i investească în altceva, să ajungă nu boier, ci bogat, şi asta să nu însemne lux, trândăveală şi risipă, ci...
    - Păi singur spui, mă întrerupse Matilda, că n-ar avea niciun haz dacă odată ajuns bogat ar continua să muncească...
    - Nu asta spun, replicai deodată iritat, una e ce spune plăcintarul tău de dovleci şi alta e ce-ţi spun eu ţie că ar trebui el să gândească.
    - Cum o să gândească el ce vrei tu!? râse ea batjocoritor. Asta e gândirea lui, şi dacă el se simte bine aşa, de ce să venim noi să-i impunem gândirea noastră?
    Tresării. Învăţasem să surprind la ea clipa când o ispiteau ideile generale. Pericol, gândii, atenţie mare. Totuşi izbucnii:
    - Îl bag în mă-sa pe acest Calcan cu dovlecii lui turceşti şi cu fetele lui cu tot, spusei totuşi. Unde mă vezi tu pe mine că vin să-i impun gândirea mea? Eu raţionez, nu mă duc peste el să-l învăţ ce trebuie să facă în viaţă. De altfel a ajuns primar, ce s-a ales de plăcintăria lui?
    - O vreme a făcut ce-ai spus tu, adică şi-a lărgit-o şi a făcut şi o cofetărie, dar cofetăria nu prea a mers, îi stăteau prăjiturile nevândute până se râncezeau, nu i le cumpăra nimeni, lumea vroia de la el dovleac copt, asta e! făcu Matilda agresivă şi triumfătoare. Aşa că ideile tale americane n-au dat roade, i-au venit şi lui,dar a dat faliment.
    Dădui şi eu capul pe spate şi izbucnii în hohote. Trăiam cu Matilda marea mea perioadă când aceste treceri aproape insesizabile de la un lucru de nimic la ceva grav mi se păreau nespus de vesele şi când cedam, o lăsam să triumfe. Obiectiv vorbind, ideile mele n-o atingeau nici cât un fulg, dar acum nu-i ajungea numai atât, nu ştiu ce dracu vroia. În cei doi ani cât durase divorţul, soluţia mea fusese simplă:
    - Bine, Matilda, îi spuneam, ai dreptate (şi îi dădeam efectiv dreptate în sinea mea chiar), acuma tu trebuie să pleci...
    Ne vedeam la mine şi totdeauna seara şi totdeauna spre sfârşitul întâlnirii şi pe nesimţite cuvintele o împingeau spre mine şi se ciocneau cu ale mele scoţând nu scântei, ca acuma, ci adesea fulgere, la a căror lumină vie ideile mele erau nu o dată anihilate, topite, reduse la neant: nu mai ştiam niciodată, atunci pe loc, ce să-i mai răspund, abandonam şi ne despărţeam. Rămas singur, începeam să-mi amintesc, dar atunci mai puternică era amintirea îmbrăţişărilor noastre, simţeam că nu merg, ci plutesc şi uitam restul.
    - Hm! gândii, acum nu pot să-i mai zic să plece, gata, suntem soţ şi soţie, ia s-o las să vedem ce vrea de fapt acum de la mine?
    - Bine, zic, ideile mele americane n-au dat roade, i-au venit şi lui, ei şi? Dar mai întâi cofetăria era în acelaşi local cu dovlecii?
    - Bineînţeles! zise Matilda parcă indignată.
    - Nu e aşa de bineînţeles. Vadul lui comercial, dacă ne putem pronunţa astfel, era pentru dovleac copt, cum ai spus, cofetăria trebuia s-o facă în altă parte, în alt vad, într-un local şic, curat şi atrăgător, cu cele două fete îmbrăcate în alb ca serveoze, fără tupeu însă, fără nas pe sus, zîmbitoare şi şarmante, cu o firmă afară pe care să fi scris eventual: Cofetăria la cele două fete...
    - De ce, zise Matilda (şi observai cum vorbea cu palmele strânse), idealul lui era să le facă intelectuale, o aspiraţie nobilă. Ce e greşit aici? Află că le-a şi făcut, sunt amândouă profesoare de liceu, cum ai fost şi tu...
    - Asta nu înseamnă că sunt şi intelectuale, continuai cu să râd. O meserie ca oricare alta şi care n-o să le facă niciodată bogate.
    - Nici pe tine n-o să te facă, aşa că nu văd deosebirea, cu toate că eşti profesor universitar. Tot o meserie ca oricare alta.
    Tot o meserie ca oricare alta?! Tresării din nou şi rămăsei tăcut. De la dovlecii turceşti ai lui Calcan Matilda ajunsese la mine. Aşadar nu dădea doi bani pe idealul meu de a mă afirma ca filozof, cum nu dăduse nici pe activitatea poetică a lui Petrică. Între mine şi fetele lui Calcan nu era nici o deosebire. Dar eu ştiam că pentru o femeie aspiraţiile unui bărbat sunt literă moartă atât timp cât nu devin un fapt social cert. Petrică publicase el un volum de poezii, dar tot Petrică rămăsese, nu veniseră nici gloria, nici consideraţia, schimbarea pe scara ierarhiei sociale. Totuşi mă atinse un vag sentiment de tristeţe.
    Dorisem, adică implicasem dragostea mea pentru ea în aspiraţiile mele intelectuale intime. Preţuirea celor pe care îi iubim e un sprijin, chiar dacă această preţuire nu măsoară exacta noastră valoare. Bineînţeles că nu doream preţuirea unei proaste, care nu înţelege nimic, în timp ce se laudă cu tine peste tot, în mod ridicol, cum se întâmplă cu un ele soţii.
    Matilda însă nu era o proastă, avea gândirea vie, chiar dacă incertă în manifestări, cu urcuşuri şi coborâşuri spectaculoase, de la prostie la intuiţii şi adâncimi care te uluiau. Mă adâncii în reflecţie şi hotărîi ca niciodată să nu-i dau Matildei să citească ceea ce aveam să scriu, sau să abordez vreodată în vreo discuţie cu ea acest subiect. A fost o hotărâre cu grave consecinţe, pe care însă nu le întrezăream în acele clipe. Matilda se uita la mine cu privirea intensă, fără să clipească. O evitai liniştit. Îmi trăiam dezamăgirea fără să-mi treacă prin minte s-o exprim, dar nici să-i port soţiei mele pică şi în cele din urmă îmi revenii, îi zâmbii şi o întrebai mirat:
    - Ei, ce e?
    Palma ei dreaptă rămăsese cu şervetul în mână, pe care îl strângea. Îşi aminti brusc de acest şervet, îl aruncă, se ridică de la masă fără să-mi răspundă şi dispăru în bucătărie.
    Cunoşteam aceste îndârjiri mute: nu-mi erau adresate. În cei doi ani le pusesem pe seama exasperării la care ne supusese Petrică. Avocatul său, ales de domnul Nicolau, reuşea să obţină termene, atât de îndepărtate încât nu mă miram când la întâlniri Matilda pur şi simplu tăcea ore întregi fie nu vroia să stăm nici acasă la ea, nici la mine. Ne plimbam, eu încercam s-o consolez spunându-i că avem viaţa înainte, că iubirea noastră o trăiam de pe acum şi că nu trebuia să ne sinchisim de Petrică, că el crede că această iubire o să se termine şi ea se va întoarce atunci la el: mi-o spusese el însuşi când într-o zi avusesem împreună o discuţie. După acea excursie pe dealuri nu ne mai vorbeam; el se mutase de la Matilda la câteva luni după ce ea intentase divorţul. Când auzisem că el declarase în faţa instanţei că n-are soţie de lăsat, îl abordasem şi,  foarte liniştit, zâmbitor el îmi dezvăluise fără ocol strategia sa: când se va convinge că într-adevăr o iubesc pe Matilda (căci aceasta era teza lui, că eu n-o iubeam, că sunt un cinic care, cel puţin la această vârstă, nu ştiam ce înseamnă să iubeşti o femeie), atunci îşi va da acordul, şi divorţul se va pronunţa imediat...
    - E ridicol, îi spuneam Matildei, îndârjită şi tăcută, n-o să mă apuc eu acuma să-i fac lui o demonstraţie că te iubesc, ca el să-şi dea acordul.
    - E dreptul lui, îmi spuse ea pe neaşteptate şi zadarnic încercai timp de câteva săptămâni să aflu, adică să-mi explice ce vroia să spună cu asta.
    Tăcea, apoi se scula de pe banca din parc unde ne aşezam şi o lua înainte fără să-mi spună unde se duce; mă lămuream curând: spre mine, spre casa mea o lua. Intram, privirea ei se albea ca în acea primă seară când o găsisem plimbându-se pierdută prin faţa porţii mele, şi scena de atunci se repeta, cu o violenţă sporită... Dar iată că într-o zi aflarăm ceva care ne uimi: Petrică îşi găsise şi el o altă femeie, îl văzui eu însumi cu ea plimbându-se pe bulevardul cel mare, mă oprii, el mă prezentă încântat cu măsură, fiindcă femeia era într-adevăr frumoasă, şi nu se sfia să-şi arate printr-o gravitate supusă şi orgolioasă dragostea ei pentru el, şi în sfârşit îl auzii că îmi spune:
    - Chestia aia se va aranja rapid.
    Nici pomeneală că s-ar fi convins că eu o iubeam pe Matilda, vrusese doar să se aranjeze el însuşi. Matilda nu se bucură când îi povestii, fireşte, nici nu se înfurie, avu doar un surâs îngheţat şi sarcastic:
    - Ştiam, zise ea, că asta aştepta.
    Dar nu zise că bine că găsise ceea ce căuta, ca şi când n-ar fi avut nici acum încredere în el, după ce îşi bătuse joc de noi atâta vreme. Nu se destindea. Probabil că asta va veni treptat, gândisem (şi gândeam şi acum), după ce eu mă voi muta la ea şi vom începe să trăim, zilnic, împreună, această încordare neştiută poate nici de ea însăşi va ceda şi încetul cu încetul va reveni la Matilda din acea clipă când mă îndrăgostisem eu de ea: când fusesem prima oară invitat de ea şi întârziase şi apăruse la uşa apartamentului... venea agale, trecătoarea pe care crezusem că n-o s-o mai văd niciodată... ca şi când ar fi venit de la un mare bairam unde se simţise minunat... se întorcea acasă plină de generozitate pentru toţi şi pentru orice, dispusă să ierte pe oricine, copleşită ea însăşi de clipa de fericire intensă care îi atinsese sufletul. Se uitase la mine cu această bogăţie de expresie pe chipul ei a cărui frumuseţe mă orbea şi-mi spusese:
    - Dumneata trebuie să fii domnul Petrini! Bună ziua!
    Da, eu eram domnul Petrini şi ea era acum soţia mea... Nu încă, eu o vroiam pe trecătoarea... Mă sculai de la masă, scosei din rafturi Baudelaire şi mă înfundai într-un fotoliu din imensul hol. Matilda se întoarse cu fata care ţinea în braţe o tavă cu prăjituri şi cafele, şi mă invită, spunând că sunt plăcinte cu prune, specialitatea ei, fragede şi pufoase. Privirea Matildei se înseninase, chipul i se spălase de îndîrjirea anterioară.
    Pusei volumul pe măsuţă şi într-adevăr, gustând din plăcintă, o şi înfulecai, atât era de bună. Fata se întoarse cu o nouă tavă cu două cupe de cristal şi cu o sticlă de şampanie. Matilda îi spuse să-şi ia şi ea un pahar, dar fata refuză:
    - Asta dă la mine ameţeală, nu-mi trebe!
    - Da vinarsul nu te ameţeşte? zise Matilda.
    - Nu, doamnă!
    - Atunci adu-ţi un pahar de vinars!
    Destupai sticla. Ana, căci aşa o chema pe fată, ne ură să fim fericiţi, ridicarăm cupele şi băurăm. Ana îşi bău vinarsul dintr-o înghiţitură şi se retrase, în timp ce Matilda îi spunea să lase acum totul aşa cum e, să plece şi ea în oraş, şi mâine dimineaţă să se întoarcă să spele vasele; îmi amintii că după masă îmi plăcea să fumez, mă cautai în buzunar, îi oferii şi Matildei, aprinsei şi mă lasai ameţit în fotoliu.
    - La ce te gândeai adineauri? zise Matilda cu o veselie care îi sticlea în priviri. Poţi să-mi spui şi mie?
    - Mă gândeam la tine şi mi-am adus aminte de o poezie din Baudelaire!
    Şi îi arătai volumul.
    - No, no, no! zise ea, nu adineaurea asta, adineaurea dinainte!
    Ştiam la care adineaure se gândea, dar ridicai dintr-un umăr mirat:
    - Când?, zisei.
    - Când ai rămas aşa, pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este!
    Şi râse în cascade şi nu mai insistă, dar parcă aceste cascade spuneau: Ştiu la ce te gândeai, luai o hotărâre, dar n-o să-ţi meargă cu hotărâri de unul singur, aici nu mai merge cu astfel de replieri în noi înşine, o să aflu eu, n-ai nicio grijă, adică nu-ţi face iluzii zadarnice, o să fim fericiţi sau nefericiţi împreună, înţelegi, împreună, domnul meu...
    - Mai toarnă-mi, te rog...
    Sugestia acestui împreună făcu să crească în mine dorinţa ca un val înverzit şi învineţit de sarea mileniilor, nu-i mai turnai, mă pomenii la picioarele ei sărutându-i genunchii cu patimă...
    - Ce hotărâre, care hotărâre, murmuram, iar ea, cu mâinile în părul meu, mă mângâia şi îmi şoptea, pierdută, numele, ca o chemare de demult, o melancolie, o spaimă fericită, un fior terifiant...
    - Să nu-mi ascunzi nimic, iubitul meu, îmi spunea, să nu fugi de mine, să nu-mi eviţi privirea, să nu mă întrebi ei, ce e? ca şi când n-ai şti ce e, ca şi când mi-ai fi străin, departe de mine, scrutându-mă cu ochi nemiloşi... Căci eu voi fi pierdută dacă nu mă iubeşti, dacă nu-mi dăruieşti tot ce ai mai bun, dacă mă vei sili să nu-ţi mai pot dărui tot ce am mai curat, mai pur, din sufletul meu...
    Era întâia oară când îmi făcea o astfel de declaraţie. Spuneam da, da, da, printre şoaptele, printre suspinele ei, care nu încetau, mă copleşeau. Şi, ce era mai bizar, îmi alungau dorinţa în care se vărsa toată iubirea mea şi începeam să gândesc că ar trebui să tacă, să-şi dea seama că dezgolirea sufletelor poate deveni dureroasă, contopirea lor ne poate face să ţipăm şi firul vieţii să se desfacă vertiginos de pe ghem ca în acel coşmar al unui copil care în câteva clipe a devenit moşneag cu barbă. Dar ea nu tăcea, mângâierile ei nu se opreau. Că eu ştiu? Că eu am înţeles? Că de-atunci, o, de-atunci când ne aflam în bibliotecă şi eu o priveam cu duşmănie şi-a dat seama că e pierdută, că o iubeam cum n-o iubise nimeni până atunci şi că...
    Da, da, da, răspundeam din ce în ce mai furios şi că atunci, o, da, atunci, dacă am fi fost singuri, relua ea. I-auzi, gândii uluit, ce-i trecea, prin cap în acele clipe, şi nu-i mai ascultai şoaptele, trăsei exasperat de ce-avea pe ea şi o violai acolo în fotoliu, căci se împotrivea ca o leoaică, realmente, şi fu un viol nesfârşit înşurubat şi crâncen care o domoli în cele din urmă, şoaptele aprinse încetară, închise ochii şi doar un murmur fără cuvinte, ca un cântec de fetiţă abandonată în pădure, înspăimântată, dar inocentă, i se mai auzea parcă direct din adâncul fiinţei...
    Apoi înţelesei, adică mi se confirmă ceea ce ca nu intuise că i se poate întâmpla: pentru întâia oară de când o cunoşteam avea parcă forţele sufleteşti istovite.
    Îmi spuse că îi era somn, o luai în braţe, o dusei în dormitor, o dezbrăcai, mă dezbrăcai eu însumi şi adormi în braţele mele. Îi ridicai apoi capul, i-l pusei pe pernă şi revenii în hol. Nu uitasem de dorinţa mea de a reciti acea poezie din Baudelaire. Alături de trupul ei care ardea, o recitii de câteva ori... în privirea ei, cer livid din care se naşte uraganul, la doaceur qui fascine, et le plaisir qui iue.
    Un eclair... puis la nuit! - Fugitive beaute
    Dont le regard m'a fait soudainement renaître,
    Ne te verrai-je plus que dans l'eternite?
    Ailleur bien loin d'ici l trop tard! jamais peut-etre!
    Car j'ignore ou tu jais tu ne sais ou je vais,
    O toi que j'eusse aimee, o toi qui le savais!
    Dar nu, n-aveam, s-o văd doar în eternitate, trecătoarea mea era aici, nu cine ştie unde, nu departe, nu prea târziu, nu niciodată! Căci dacă chiar împreună nu ştiam unde mergem, nu regretul sfâşietor (dacă ai fi trecut pentru totdeauna pe lângă mine şi nu te-aşi fi putut iubi, o tu, care ştiai) îmi chinuie acum sufletul, ci marea bucurie curge prin el, triumfătoare şi liniştită.

                                                                    III

                                          A doua zi ne-am sculat mai devreme, să mergem la manifestaţie. Pe atunci 7 Noiembrie se sărbătorea cu aceeaşi amploare ca 23 August. Vrusesem să nu mă duc, dar Matilda mă sfătui să nu fac o asemenea imprudenţă.
    - Nu văd ce imprudenţă ar fi, i-am răspuns.
    - Cum, s-a mirat ea, nu ştii?
    - Nu!
    - Te notează.
    - Şi ce dacă mă notează? Dar mai întâi cine mă notează?
    - Cum cine? N-aveţi acolo o organizaţie de partid? Sau nici asta nu ştii?
    - Ba avem, dar nu-l văd eu pe caloriferistul facultăţii (fiindcă el e secretarul celulei de partid) că o să îndrăznească să noteze pe cineva.
    - Ai să vezi că o să îndrăznească!.
    - Bun, şi ce e cu asta?
    Matilda se gândi, apoi îmi spuse:
    - Nu e bine!.
    Subliniase zadarnic cuvintele. Nu era bine în ce sens? Ce mi se putea face?
    - Profesori în vârstă, unii dintre ei somităţi în medicină, în filologie, în matematici să fie notaţi că nu se vor duce?! mă mirai eu.
    - Se vor duce, zise Matilda, şi dacă nu te vei duce, vei fi singurul absent şi nu e bine, repetă ea aceste cuvinte care nu-mi sugerau deloc ce n-ar putea fi bine, dar care ascundeau în ele o ameninţare cu atât mai neliniştitoare, cu cât nu preciza nimic: în primul rând nu era bine aşa în general, şi cine nu va ţine seama de acest general va avea necazuri aşa în particular.
    - Ce fel de necazuri, spusei eu Matildei, aşi putea avea?
    - Asta ai să vezi tu singur mai târziu, dar nu prea târziu, în timp ce toţi ceilalţi vor fi la adăpost de ele şi nimeni nu-ţi va lua apărarea, răspunse ea.
    N-avea dreptate. Nu exista la noi în universitate o astfel de atmosferă de ameninţări care să ştirbească în vreun fel libertatea cuiva. Era adevărat că nu puţini aderaseră, în frunte cu rectorul, dar rectorul, un biolog vestit, fusese totdeauna un om de stânga, ca şi Parhon, la Bucureşti, marele endocrinolog, fără să ajungă însă demnitar ca acela, se spunea că ar fi refuzat.
    Totuşi, din curiozitate, hotărâi să mă duc, mai ales că nu mă dusesem niciodată, mă uitasem odată la manifestanţi de pe trotuar şi starea mea de spirit fusese contradictorie, întâi, în primele minute strigătele lor, trăiască Stalin, trăiască tovarăşa Ana eţetera, nu-mi plăcuseră deloc, nu pentru că aveam ceva contra lui Stalin şi a altora, ci pentru că nu înţelegeam cui erau adresate aceste strigăte. Nu erau de faţă nici Stalin, nici Ana Pauker, nici Vasile Luca, nici Gheorghiu-Dej. Atunci ce rost aveau? Şi acele pancarte?
    Dacă toţi aceşti lideri ar fi fost în opoziţie, sensul ar fi fost clar: îi aclamau să audă masele şi să-i ajute să ia puterea, cum se întâmplase îndată după război. Dar ei aveau acum puterea! Ce mai era de obţinut? Şi apoi masele erau chiar ele care aclamau, cine să le mai audă dacă toţi erau în stradă, încolonaţi? Să se audă tot ei, pe ei înşişi?! Da, se putea, aşa cum se întâmplă să cântăm în singurătate, exprimând o stare de spirit de preaplin sufletesc, de suferinţă, de aspiraţie spre ceva, de dor... Desigur!
    Mă uitam la chipurile lor, să descifrez ce fel de sentimente îi stăpâneau. Întâi că nu strigau toţi, dar aceştia erau mai puţini, apoi erau unii care strigau prea tare, însă cu expresii impersonale, mecanice, asemeni difuzoarelor: lăsau să se audă ceea ce strigă prin ele, amplificau vocea celui invizibil, dar ele erau simple pâlnii metalice de rezonanţă, apoi erau unii stupizi, care după ce strigau arătau o figură tâmpă de veselie, al cărei mobil numai ci îl ştiau, râdeau, făceau o pauză, apoi iar aclamau...
    Am început însă treptat să văd şi alte chipuri, figuri mai umile, ale căror trăsături se transfigurau exprimând o credinţă adevărată, o convingere, o mândrie, proaspată, spontană... Da, parcă spuneau, am venit la putere noi cei cărora trecutul nu ne-a adus decât suferinţă şi mizerie... jos cu acest trecut, jos cu mizeria, cu umilinţele şi cu cei care ni le aduceau distilând din ele numai pentru ei şi-ai lor mierea şi luxul în care trăiau.
    Am început să urmăresc doar aceste figuri, prins de şoc, căci chiar numai vederea maselor, fără a face parte din rândurile lor, începe, dacă te uiţi mai mult la ele, să mişte ceva adînc în tine, să-ţi nască o emoţie fără nume, o solidaritate neştiută până atunci de tine cu ceilalţi, o adeziune fundamentală la mişcarea, trezirea la conştiinţa de sine a tuturor oamenilor. Şi începusem să simt chiar atunci, pe loc, că aceste chipuri simple care semănau cu al tatălui meu şi mai ales cu al mamei mele însemnau totul, ei erau ceea ce avea pământul mai stabil, ei nu dispăruseră niciodată, în timp ce regi şi oligarhii pieriseră, ei aveau ciolanele tari, mâini puternice şi eterna speranţă în inimi; le-o citeam acum în priviri, strălucind pe chipuri deloc atinse de fanatism abstract, cum erau ale celor care strigau prea tare, sau de stupiditate, cum erau ale celor care aveau expresii complice, prefăcute, vrând să spună, nu se ştie cui, că strigă ei, dar nu cred o iotă din toate astea şi ca dovadă (nu se ştie cui vroiau ei să aducă dovezi) rânjeau ambiguu, căci nici să râdă din plin, total, nu îndrăzneau.
    Ici, colo se vedeau tăcuţi, gravi, atenţi, oamenii de ordine: ei nu strigau şi nu aclamau, sarcina lor era ca totul să decurgă bine, totul să fie în regulă, manifestanţii să fie disciplinaţi, să ţină bine pancartele, manifestaţia să-şi atingă scopul, coloanele să ajungă în faţa tribunelor, să fluture mâinile, batistele, unii să-şi arate chiar copiii mici, pe care, drept orice steag, îi purtau pe grumaji şi care fluturau şi ei din minutele lor.
    "Important e că oamenii simpli au lepădat de pe umeri umilinţa, restul, am gândit, adică realizarea unei lumi fără această umilinţă ruşinoasă care a alungat din multe cămine fericirea simplă la care are dreptul orice om pe pământ, urmează să se înfăptuiască: depinde de ei să nu accepte o altă formă de suferinţă şi umilire."
    Şi m-am îndepărtat cu acel sentiment de solidaritate viu trezit în conştiinţa mea şi care avea să tresară des, uneori cu entuziasm, alteori ca o cutremurare în adâncurile fiinţei mele, o imensă durere, în anii care aveau să vină. De uitat însă nu l-am uitat nici acum chiar, în celula mea în care scriu această pagină încercând să alung moartea care mă aşteaptă...
    Îmi spuneam atunci că ştiu ce este o manifestaţie de mase, nu simţeam nevoia să mă încolonez şi eu. Totuşi, am hotărât, odată tot trebuie să fiu şi eu printre ei, nu pentru că n-ar fi fost bine să nu mă duc, cum îmi spusese Matilda (în acest sens nu-mi păsa şi nici nu credeam în ameninţări), ci pentru că una e să priveşti mişcarea stând pe loc şi alta poate fi să faci parte chiar din mişcare.
    Cu gândul deci la caracterul relativ al ideilor pe care ne-o putem face despre ceva, urmând poziţia în care ne aflăm, o luai spre locul de întâlnire unde ni se spusese să ne adunăm noi, cei din învăţământ. Nu vedeam mişcarea din jur coloane de manifestanţi care şi începuseră să se deplaseze, când mă pomenii strigat:
    - Dom'profesor, dom'profesor, unde mergeţi?
    Nu eram profesor, ci doar asistent, dar aşa ni se spunea la toţi la facultate de către personalul administrativ. Mai târziu şi chelnerii în restaurante, când aveau clienţi al căror grad în învăţământ nu-l cunoşteau, dar bănuiau că aveau de-a face cu intelectuali, spuneau tot aşa.
    Până şi Matilda se lăuda cu mine rudelor ei în acelaşi fel: Victor e profesor universitar!
    Era caloriferistul facultăţii, secretarul celulei de partid, care mă strigase:
    - Poftiţi, dom'profesor, zise el arătându-mi rândurile, care deocamdată erau în aşteptare, şi unde recunoscui într-adevăr, aşa cum îmi spusese Matilda, aproape pe toţi universitarii noştri, amestecaţi cu personalul administrativ.
    Nu era aşa că dacă nu veneam aşi fi fost singurul care ar fi lipsit.
    - Petrini, ridică mâna un coleg care ţinea capătul unei pancarte, haide, dragă, nu vezi că nu putem porni din pricina ta?
    Regăţenii spun despre noi, ardelenii, că n-avem humor. N-avem humorul lor, îl avem pe-al nostru, care, e adevărat, e o combinaţie între humorul pur, dacă există aşa ceva, şi lipsa de humor sau humorul involuntar care dă naştere unui humor specific, când se râde atât de persoana care vorbeşte cât şi de ceea ce spune această persoană. Regăţeanul nu poate fi prins în acest sens, în flagrant delict, să râzi adică şi de el.
    Persoana considerată la noi de un humor irezistibil are tresăriri când îşi dă seama că ea însăşi e subiect de comedie, dar nu ştie cum se petrece fenomenul, se irită şi devine caustică, această causticitate sporind însă, şi nu diminuând hohotele celorlalţi. De aceea, în mod curios humoristul nostru, adică acest tip de humorist, căci se disting şi altele, spre deosebire de un bucureştean, e plin de ranchiună, foarte obraznic, deşucheat şi plin de sine, mai ales dacă a băut un pahar; în acele clipe întreaga lui persoană cere palme şi picioare în..., care adesea i se şi dau, palme şi picioare pe care el e departe de a le primi ca pe un omagiu, în timp ce bucureşteanul arată o figură blazată şi te trimite cu un dispreţ suveran la origine, fără să-ţi poarte pică.
    Nu sunt absolut sigur de aceste caracterizări, dar astfel îmi părea colegul meu care ţinea un capăt al pancartei şi care mă chemase lângă el. Apărând în trăsături îngroşate, fusese totuşi primul pe care îl cunoscusem mai bine şi mai îndeaproape, fiindcă îmi plăcea de el, semăna cu bietul Puloş, fără inocenţa acestuia, mă distra, mergeam adesea cu el la o berărie. Dacă şi-ar fi scos pantalonii şi şi-ar fi pus cioareci, ar fi semănat cu un ţăran.
    Chiar şi era, ajunsese asistent la universitate nu ştiu prin ce mister, fiindcă un student bun ştia mai multă carte decât el. Cu toate acestea, nimeni nu-l luase la ochi, iar studenţii îl simpatizau, nu numai pentru humorul lui ţărănesc, ci şi pentru că auziseră că era băiat de viaţă, la un pahar de pildă, pe lângă alte năzdrăvănii, cânta cu cuţitul în dinţi, un truc de pe-acolo de la el din sat. Nu-mi aminteam să-l fi auzit luând parte la vreo discuţie despre literatură, care totuşi era obiectul pe care îl preda studenţilor.
    Insist asupra lui fiindcă în acea zi avea să-şi dezvăluie o latură nebănuită, care avea să-l pună într-o situaţie neaşteptată şi foarte turbure. Nu spun tragică, deoarece tragicul, în acei ani, îşi pierduse încetul cu încetul sensul obişnuit şi căpătase un altul... Se va vedea mai încolo, voi încerca adică să sugerez acest nou înţeles sau această nouă atitudine a noastră faţă de tragic. Revoluţia e şi o purificare morală şi cel lovit de ea... dar mai bine să arăt asta treptat...
    Era de-ajuns numai să-l vezi pe Cubleş (căci aşa îl chema) şi să simţi aproape fără să vrei că în general gravele probleme... hm! nu sunt atât de grave şi că existenţa putea fi abordată şi sub alt unghi. Care? Ce fel de unghi? Ţi-l sugera întâi înfăţişarea sa. Părul abundent, negru, îi creştea aproape de lângă sprâncene, privirea vicleană, dar limpede, nu lipsită de o anume fermitate (care repede, prompt, putea deveni insolentă), era tot ce avea frumos acest chip rotund, ai fi zis buhăit, cu pomeţi roşii, cu o mustaţă groasă care masca o gură hilară, gata să se întindă în rânjet (căci de râs cu gura mare nu râdea aproape niciodată)... Vorbirea îi era mieroasă, exclamaţia şi accentul puternic dialectal, şi în loc de virgulă frazele sale erau punctate de un ie, care era când persiflator, când trădând un cinism care reducea totul la universul său şi te făcea, în conversaţia cu el, ori să-i întorci spatele definitiv, ori să renunţi, pentru o clipă, la universul tău, spre a te distra, dacă nu te costa prea scump această distracţie, căci nu ştiai sigur dacă, cine ştie din ce pricină şi cu toate că te arătai prietenos cu el, nu va deveni muşcător şi nu-ţi va insinua o măgărie sau chiar ţi-o va formula direct, cu o brutalitate deşănţată de golansătesc. Acceptai însă să plăteşti, distracţia era mare. Ceea ce avem în noi murdar şi abject, te pomeneai că se trezeşte şi îşi cere drepturile şi îţi spuneai că decât să rişti ca acest gust pentru ceea ce e urât şi josnic să se manifeste în tine însuţi fără să vrei şi când te aşteptai mai puţin, mai bine să iei parte la un spectacol produs de un altul, plăteşti preţul, contempli scârbit, după ce ai râs, josnicia umană şi te simţi eliberat pentru multă vreme ca după o spovedanie.
    - No, Petrini, continuă el, pune mâna şi ţine pancarta, de 23 August ai lipsit... Vremea boierilor s-a dus, nu face pe boierul... Filozoful trebuie să-şi verifice sistemul cu practica, praxismul, adăugă el rânjind şi încercă să-mi vâre în mâini băţul.
    - Nu, zic, ţi s-a încredinţat, du-ţi sarcina la bun sfârşit. Dacă ai să cazi în nas de atâta efort, preiau eu...
    - Mergem pe urmă la o bere? îmi şopti.
    - Mergem! Dar să nu mai inviţi, ca data trecută, cine ştie ce tipesă... îţi dau cu halba în cap şi te las cu ea să-i cazi în genunchi extaziat.
    Era căsătorit şi avea şi copii, şi era un bun tată de familie, asta nu-l împiedica, fireşte, să aibă tot felul de aventuri deşucheate... Data trecută crezusem că o să rup cu el. Îl găsisem la masă cu o fată a cărei înfăţişare (era drăguţă!) îţi spunea una, iar vocabularul alta. Era o legătură, după câte mi-am dat seama, îi făcea reproşuri ea lui şi el le înghiţea tăcut, învins, încercând zadarnic să plaseze din când în când câte-un cuvânt. Individa trona...
    - Nu ţi-e ruşine aşa un pic?! îi spunea. Nu ţi-e ruşine aşa un pic?... Da' nu ţi-e ruşine? Nu ţi-e ruşine? Ce? Eu sunt minoră? O să vedeţi voi!... Că eu o să mă întorc cu toate acele... Mi se fâlfâie... Cum îţi permiţi? Da' ce-am ajuns eu?... Sunt liberă şi fac ce vreau! Şi maică-mea va deschide singură discuţia asta! (deci juca tare, o avea pe maică-sa drept scut!) Pleacă! Şi-o să vezi ce-o să iasă! Futu-te'n cur! Laşule!... De-aici înainte muşc în carne vie!... În carne vie!... Să stai în banca ta! Să nu mă dădăceşti pe mine! Sunt liberă şi fac ce vreau! Inclusiv! Hai sictir!...
    Mi-am întins picioarele pe sub masă să-mi fac loc să-mi râdă şi pantofii şi am izbucnit într-un hohot mare. Nu râdeam atât de ea, cât de figura redusă la tăcere, obidită, a lui Cubleş. Îşi găsise naşul. Era vocabularul lui, dar fără humor (individei nu-i ardea de glumă!), şi îl ataca cu o violenţă şoptită şi feroce. El se uită la mine cu privirea ochilor lui negri, care erau tot ceea ce avea mai frumos chipul lui grotesc şi îmi spuse:
    - Ie! Râzi, ai?... Ai venit la masa mea să râzi! Râzi ca un ratat! În curând or să te dea afară de la universitate şi or să te trimită învăţător la curatul calului, să ţii blidul sălăjanului. Te rog să pleci, nu merită să stai la masă cu o domnişoară ca ea!...
    Credeam că glumeşte, dar el îşi ieşise cu adevărat din pepeni. Mai întâi că nu era masa lui, ne dădusem întâlnire, şi acum se grozăvea ca un măgar, să-l admire, dacă se mai putea, tipesa de care se pare că era îndrăgostit. Mă uitai la ea, avea o expresie complet străină şi când tăcea parcă era ceva de capul ei, nu era chiar atât de hâdă cum mi se păruse auzind-o vorbind. Avea o anume demnitate în care fusese jignită.
    - Ce te uiţi? continuase el. Cere-i scuze! Ie! Scuze, dacă nu, cară-te!
    - Ascultă, mă paiaţă, i-am şoptit, eu cu tine n-o să mai vorbesc. Numai a universitar nu arăţi şi de fapt nici nu eşti, nici de învăţător nu eşti bun! Ţăranii au bun-simţ, nici ţăran nu eşti, dar satul are şi el mahalaua lui, trăiască mahalaua, golănia... întoarce-te în mahalaua de unde ai venit, găinarule...
    Şi m-am ridicat şi am plecat. Îmi părea rău, aşi fi vrut să mai stau, nu trebuia să râd, spectacolul pe care îl dădea tipesa era rar, merita să mă stăpânesc şi să iau parte la el până la capăt... Ne împăcarăm însă chiar a doua zi, când ne întâlnisem pe culoare ridicase braţele în sus de entuziasm şi exclamase cu regret sincer:
    - Petrini, scuză-mă, dar umblu ca un nebun după fata aia s-o regulez, şi ea, auzi (şi aici Cubleş se luă cu mâinile de cap şi scoase un fel de muget de furie), cică să divorţez de nevastă-mea şi să mă însor cu ea!...
    Şi o înjură de dumnezei şi se drăcui pe sine de tâmpit ce era... Bineînţeles că îl iertai.
    Coloanele se puseră în mişcare. Ne mişcarăm şi noi, dar după o sută de paşi ne oprirăm. Trecură, venind de pe o stradă laterală, alte coloane, care aveau prioritate: erau textilişti, cei de la uzina de tractoare reconstruită în locul celei de montat avioane şi unde lucra acum tatăl meu, după o scurtă perioadă de readaptare, cei care construiau vagoane şi cisterne, cei de la utilajul petrolier...
    - Până la urmă, zic, ce-ai făcut cu tipesa aia?
    - N-am făcut nimic, zise, râzând de el însuşi furios, să vedem după masă.
    În sfârşit, drumul se eliberă şi urmarăm în pas mai viu pe cei din faţă, de unde se auzeau strigându-se lozinci...
    - Petrini, zise Cubleş la un moment dat, de ce i-or fi pus pe unguri înaintea noastră?
    Dădui din umeri. Îi văzusem şi eu, venind, pe universitarii unguri, cu pancarte pe care se putea citi în ungureşte, desigur, numele universităţii lor şi lozinci, Eljen ă Roman Muncas Part... Eljen nu ştiu ce. Aşa era, fuseseră plasaţi înaintea noastră...
    - Ce importanţă are, zic, nu e cazul să-ţi manifeşti şovinismul pentru atâta lucru!
    - Eu şovin? protestă el.
    - Întreaga ta înfăţişare e a unui şovin. Dar nu numai înfăţişarea, mai am un argument, continuai eu văzând că se enerva. Când te duci la un chioşc să-ţi cumperi ţigări şi vânzătoarea e unguroaică vorbeşti cu ea ungureşte.
    - O singură dată s-a întâmplat, fiindcă unguroaica era drăguţă.
    - Da' de unde, în chestia asta eu am o părere formată. Există un anume tip de intelectual ardelean care ştie ungureşte. De ce? Ei, de ce! Aşa! Nu strică! Cine ştie?
    Mă aşteptam să se holbeze la mine şi să-mi spună ceva plastic, ţărănesc, dar observai că nu mă asculta. Se uita înainte foarte concentrat, parcă la pândă.
    - Petrini, îmi spuse, ţine tu, te rog, pancarta asta. Mă întorc imediat.
     Şi dispăru, o luă înainte. Se întoarse curând şi îmi spuse foarte agitat:
    - Da, aşa este, ăştia strigă lozinci contra noastră.
    - Cum contra... dar nu avui timp să mă mir, deodată Cubleş răcni:
    - Trăiască Ardealul întors la patria mumă. Apoi iar răcni de câteva ori repetând...
    În clipele acelea Cubleş nu mi se mai păru ca are înfăţişarea lui obişnuită, a unui juisor cinic şi egoist, incapabil de a gândi şi la altă cauză decât a propriei sale persoane. Şi mă pomenii gândind:
    Da, foarte bine, de ce să nu trăiască Ardealul nostru întors la patria mumă? Era firesc, destul suferiseră românii ardeleni, populaţie de două ori mai mare decât minoritatea maghiară, atâtea secole, sub jugul feudalilor maghiari. Aici era leagănul românismului, aici înfloriseră statul dac şi dacii, strămoşii noştri, care puseseră de-atâtea ori în pericol imperiul roman. Din ei, din daci şi romani, ne trăgeam, şi faptul că în anul 1000 năvăliseră pe-aici ungurii nu putea schimba cu nimic acest destin istoric. Nu ştiu de ce îmi veneau în minte toate acestea, poate pentru că agitaţia lui Cubleş mi se transmisese? Poate pentru că după război, după ce recucerisem acea parte smulsă din Ardeal prin dictatul lui Hitler de la Viena, o parte din minorităţile noastre, în loc să trăiască paşnic în ţara care era şi a lor, trecuseră la acţiuni care mi se păreau cel puţin bizare? De pildă năvăliseră în număr mare în partid... Nu puteai să zici nimic, intrarea în partid era ceva pozitiv, revoluţionar, dar urmarea fusese că ne trezisem cu un număr mult prea mare dintre ei in posturile-cheie ale oraşului, în industrie, în comerţ, în administraţie şi chiar în poliţie. Chelnerul care te servea la restaurant catadixea cu greu să deschidă gura pe româneşte (limbă pe care o cunoştea perfect), să-ţi ia comanda şi să te servească civilizat. Serile, adesea, aveau loc bătăi. Se crease neliniştitoarea senzaţie că ocupaseră oraşul. Un lider din guvern, comunist din ilegalitate, veni atunci de la Bucureşti şi ţinu aici un discurs dur, în care declară că înainte de a fi comunist ei era român, declaraţie care fu considerată eretică, i se puse în sarcină şi fu curăţat aproape îndată ce se întoarse în capitală. Se luară totuşi unele măsuri, dar şovinismul unor elemente minoritare nu fu combătut decât mult mai târziu, după zece ani, şi anume într-un moment politic foarte prielnic, îndată după turburările contrarevoluţionare din Ungaria; abia atunci se restabili în oraşul nostru o convieţuire normală şi paşnică între noi şi minoritatea maghiară din oraş, cele două universităţi se uniră, în mod firesc limba română reveni în instituţii, comerţ şi administraţie.
    În acel an însă nu era aşa şi mă pomenii şi eu strigând împreună cu colegul meu Cubleş: Trăiască Ardealul, pamânt românesc! Glorie veşnică martirilor noştri, Horia, Cloşca şi Crişan... Din faţă ni se răspundea:
    - Eljen, nu ştiu ce... Cubleş îmi traducea: Trăiască Ungaria., trăiască Buda-Pesta... trăiască marele popor maghiar vremelnic despărţit... Şi foarte rar şi anemic: Eljen ă Roman Muncas Part, trăiască Partidul Comunist Român. După noi începură să strige indignaţi şi ceilalţi universitari.
    Nimeni nu observă că între timp tovarăşul Pascu, caloriferistul nostru, dispăruse...
    Deodată auzii un răcnet. Apăruţi parcă din senin doi indivizi intraseră printre rândurile noastre şi puseră mâna pe Cubleş, îl apucaseră de braţe, unul din dreapta şi altul din stânga, şi îl trăgeau să-l scoată afară. Cubleş răcnea şi se zbătea.
    - Ce e asta, striga, ce-aveţi cu mine, nu merg nicăieri, domnilor, îşi întoarse el capul înapoi către colegii lui care, ca şi mine, priveau stupefiaţi apariţia acestor intruşi, cu înfăţişări de brute, cu raglane pe ei, tăcuţi şi parcă plictisiţi de spaima cu care striga Cubleş.
    Îi şoptiră ceva. Cubleş urlă:
    - ...da' de ce, nu merg nicăieri, nu nu merg... Trăim în România, nu în Ungaria...
    Pe acest ultim răcnet Cubleş fu aproape târât dintre rânduri, deşi se zbătea cu energie... paşii totuşi îl duceau spre trotuar... acolo îl văzui că se propti cu picioarele în bordură, se opinti din răsputeri să scape, se zvârcoli, chiar fu gata să-şi elibereze braţele... începu însă să vomite şi unul din indivizi îi primi jetul care ţâşnise din Cubleş drept pe piept, un jet de salată verde, amestecat cu ouă nedigerate încă şi clăbuci vineţi de fiere... îi dădură drumul, credeam că chiar o să-i dea drumul şi în clipa aceea Cubleş ar fi putut fugi, dar i se făcuse rău, se îndoise de spinare şi continua să vomite.
    Individul murdărit se ştergea repede pe piept cu o batistă pe care o şi aruncă scârbit, dar impasibil şi cu o mişcare rapidă scoase un pistol de sub raglan şi i-l înfipse lui Cubleş în coastă.
    - Tovarăşi, strigă atunci caloriferistul care reapăruse ca şi când n-ar fi dispărut, nu opriţi coloanele, înaintaţi...
    Înaintarăm şi nu-l mai văzurăm pe colegul nostru. Eu purtam mai departe un capăt al pancartei pe care Cubleş nu-l mai reluase şi ne urmarăm drumul în tăcere. Tăcere se făcuse şi în faţă, nu se mai auzi niciun fel de eljen, şi astfel ajunserăm în centru şi trecurăm prin faţa tribunelor.
    Surâzători, radioşi, liderii oraşului şi invitaţii fluturau din mâini în timp ce în spatele lor fâlfâiau atinse de curenţi de aer drapele roşii amestecate cu tricolorul. De pretutindeni se auzeau urale. De la noi, şi nici de la universitarii unguri, nu se auzi nimic, dar eram puţini, şi lipsa noastră de entuziasm trecu, desigur, neobservată. Ne împrăştiarăm îndată ce trecurăm de tribune, în afară de cei care purtau steaguri şi pancarte cu lozinci, pe care trebuiră să le ducă înapoi la universitate. Stăruia în mine o nedumerire: de ce se speriase aşa de tare şi mai ales aşa de prompt Cubleş? Dacă m-ar fi luat pe mine şi nu pe el, aşi fi mers dând din umeri: cu ce eram vinovat?
    Nu noi începuserăm. Şi într-adevăr, vorba lui Cubleş, trăiam în România, şi nu sub ocupaţie maghiară, nu cumva n-avem dreptul să ne manifestăm sentimentele faţă de martirii şi eroii noştri, când cei care îi  martirizaseră de-a lungul secolelor ne provocau?
    Nu înţelegeam groaza animalică a colegului meu.

                                                                              IV

                                              Probabil, gândeam pe drum, că au vrut pur şi simplu să-l scoată pe Cubleş din rânduri, să nu mai facă agitaţie, i-or fi dat drumul mai încolo, deşi pistoalele pe care i le înfipseseră în coaste nu promiteau nimic bun... Da, dar cum ar fi putut altfel să-l convingă?
    Până la urmă îmi rămase în minte doar momentul când colegul meu începuse să vomite şi îl împroşcase pe poliţist pe piept şi pe cravată... Păstram râsul în mine să-i povestesc şi Matildei, să râdem împreună... eram foarte vesel... Adică abia aşteptam s-o văd şi să ne îmbrăţişăm, ca totdeauna în cei doi ani când ne revedeam...Acasă scosei cheile, dar îmi veni un gând şi sunai... De ce să nu fie tot aşa? Aveam să-i aud paşii pe trepte, uşa deschisă, eu ceremonios:
    - Vă rog aici stă doamna Matilda?
    - Da, domnule, eu sunt, ce doriţi?
    Apoi deodată strigăte şoptite: Matilda, Victor... Ne îmbrăţişam foarte tare, eu "cu sete", ea pierdută... Victor, iubitul meu, Matilda, fetiţa mea... şi ne desprindeam cu greu, eu ieşind s-o aştept la un loc ştiut numai de noi, "cei trei copaci" pe o străduţă ceva mai încolo, al cărei nume fistichiu nu-l puteam memora, strada Fântâna lui Cherecheş, sau Berecheş, primele litere al acestui Nemecheş fiind adânc ruginite pe tăbliţa indicatoare.
    Până la divorţ nu trebuia să fiu văzut că am intrat în casa ei şi am stat mai mult de trei minute. Petrică putea folosi acest lucru s-o mânjească cu noroi în faţa instanţei.
    Sunai a doua oară, fiindcă Matilda întârzia. Îi auzii apoi paşii. Deschise uşa şi când mă văzu...
    - Vă rog, zisei, modest, cu un glas de străin, aici stă...
    Dar ea nici măcar nu tresări şi nimic nu mai recunoscui în privirea ei din ceea ce ştiam că exista nu mai departe decât cu câteva zile în urmă: neclintirea surprizei, strania bucurie a revederii (căci era stranie, îmi sugera sentimentul neliniştitor că o vedeam pentru întâia oară).
    Acum expresia şi privirea ei nu mai arătau nimic, deşi erau aceleaşi. Din acest nimic îi ţâşniră scântei reci din ochi şi o voce netă:
    - Ai cheile, de ce mă faci să cobor de pomană?
    Şi îmi întoarse spatele, nu grăbită (şi acest lucru mă surprinse, graba, treabă complicată, de gospodărie să zicem, de la care o smulsesem dinăuntru putând să justifice această răsturnare), nu, urca agale şi o altă ciudăţenie, după ce deschise uşa şi intră în hol o închise la loc, deşi ştia că eu voi veni din urmă, ba chiar o închise bine cu încetineală insistentă, nu cumva să nu se închidă perfect, ca şi când ar fi uitat că eu trebuia, s-o deschid din nou...
    Da, avui această impresie şi din felul cum urcase, cu acele mişcări greu de descris pe care le are un om care este, se ştie, şi se simte singur... Era îmbrăcată de oraş, probabil că abia sosise şi ea de la manifestaţie......Nu intrai.
    Închisei uşa şi o luai agale spre poartă. Acest "agale" mă surprinsei că era reflexul unei dorinţe şi anume să mă fac auzit de sus, să se deschidă o fereastră şi să fiu oprit, dar nu oricum, ci... Nu se deschise însă nicio fereastră şi gândii: da, iată, astfel de ferestre nu se deschid, să nu mai aştepţi niciodată deschiderea nici unei ferestre... Ieşii în stradă. Aşadar, de ce am făcut-o să coboare de pomană!
    Bucuria cu care o aşteptam era prin urmare... Cum adică de pomană?! A te gândi la cea pe care o iubeşti şi a dori să-ţi exprimi bucuria într-un fel ştiut, era ceva zadarnic, adică participarea ei era ceva de pomană? Ce se întâmplase? Amnezie? Şi încă una aşa de clară, fără fisuri?... Atunci acele întâlniri ale noastre în faţa uşii deschise fuseseră false, jucate, premeditate?! Braţele ei care mă strângeau făceau doar un exerciţiu de gimnastică? Chiar aşa, un timp atât de îndelungat? Şi încă mai vroiam să-i povestesc, să râdem împreună... O să râzi singură de-aici înainte, gândii, simţind că încep să mă înfurii.
    Cum poţi să uiţi ceea ce până mai ieri însemna iubirea, dragostea însăşi, expresia ei turburătoare care îţi atinge şi îţi vrăjeşte sufletul? Ce mai rămâne atunci?...
    Simţii că o luasem razna. Cine ştie ce-o fi cu ea, ceea ce e real e raţional, trebuie să existe o explicaţie. O fi fost obosită după manifestaţie? Ei şi? Oboseala, stare pasageră, fără adâncime, nu poate alunga ceea ce constituie însăşi raţiunea pentru care doi inşi stau împreună, trecutul minunat care îi leagă şi căruia nu poţi să-i dai cu piciorul decât dacă acest trecut, împreună cu prezentul nu se mai proiectează în viitor, adică nu-l mai vezi, acest viitor, lângă cel cu care ai un trecut, ci cu totul altfel, singur, cu altă lume, alte speranţe, altcineva.
    Altcineva? Dar era absurd, abia ne căsătorisem. Hotărât că o luasem razna... O fi păţit ceva în timpul manifestaţiei? Da, asta se poate, şi scena pe care eu vroiam s-o reînviu la uşă putea fi nepotrivită. Bine, dar altfel aşi fi reacţionat eu în acest caz:
    - Victor, iubitul meu, sunt necăjită, am păţit ceva, hai vino sus să-ţi povestesc.
    Nu, nici vorbă, chipul ei nu exprima deloc un necaz. Atunci ce? Era clar, numai ea putea să-mi explice. Dar avui în aceeaşi clipă o senzaţie bizară, pe care n-o avusesem decât când eram mic, sub şapte ani, o nedumerire. Mă jucam în stradă cu alţi copii, de-a caii; cu o sfoară în gură trebuia să nechezi, să alergi şi să ţopăi, în timp ce călăreţul din urmă ţinea frâul şi din când în când te atingea cu o nuia dacă nu făceai toate astea cu ardoare. După un timp rolurile se schimbau, dar după cât timp? M-am pomenit apucat de mână şi smucit: era mama, furioasă (ea cea atât de stăpânită), care îmi porunci "acasă" cu o voce aspră, necunoscută. Mă împotrivii. Atunci ea smulse nuiaua din mâna celuilalt, îl croi întâi pe acela o dată (gest de violenţă care mă uimi) şi mă croi apoi şi pe mine peste picioare dar nu o dată, ci de trei-patru ori la rând.
    Am plâns câteva ore aşteptând o explicaţie care nu mi s-a dat. Ce-a avut cu mine? De ce m-a luat de la joacă? Ea care totdeauna mă lăsa să fac ce vreau şi care nu mă bătuse niciodată... Abia după mulţi ani mi-a spus: ...
    - pentru că erai un prost, nu vedeai că ăla făcea mereu pe călăreţul şi tu mereu pe calul, şi te croia pe cap şi trăgea de sfoară aşa de tare că îţi ieşise sânge la gură. Trebuia să-l pui şi pe el să fie cal şi să-i tragi şi tu cu nuiaua peste capul lui de rău şi de prost ca şi tat-său...
    - Şi de ce nu mi-ai spus atunci?
    - Aşa, ca să înţelegi şi singur.
    Fără a forţa prea mult această amintire, îmi dădui seama ca şi atunci că aşteptam de la Matilda o explicaţie. Fusesem lovit de ea, dar de ce? Trebuia să înţeleg singur. Ei bine, zisei, ce era rău în faptul că dorisem să-mi deschidă ea şi să retrăim......





...............................................................................................66