Jocul lui Ender 2, Orson Scott Card

.......................................................................................
                                                   2.

                               Computerul fusese deja pregătit şi rapoartele lor plecară prin ansiblu, chiar pe măsură ce le scriau, cu greşeli şi corecturi cu tot. Pe toate cele O Sută de Lumi oamenii care aveau vreo legătură cu xenologia citeau cuvânt cu cuvânt în timp ce Libo sau Novinha scriau. Altora li se transmiseră rezumate procesate pe loc de către computer privind cele întâmplate.
    Aflat la douăzeci şi doi de ani-lumină depărtare, Andrew Wiggin află că xenologul Joao Figueira "Pipo" Alvarez fusese ucis de purceluşi şi le comunică studenţilor săi despre eveniment chiar înainte ca oamenii să aducă trupul lui Pipo în Milagre.
    După ce-şi termină raportul, Libo se trezi înconjurat de autorităţi. Novinha privea cu întristare crescândă cum incapacitatea conducătorilor Lusitaniei nu făcea decât să adâncească durerea lui Libo.
    Episcopul Peregrino era cel mai amabil dintre toţi; în încercarea lui de a-i oferi o alinare lui Libo, afirmă că, după toate probabilităţile, purceluşii erau animale fără suflet şi că tatăl lui nu fusese ucis, ci tăiat în bucăţi de fiare. Novinha vru să strige la el:
    "Înseamnă că munca de o viaţă a lui Pipo n-a fost altceva decât studierea unor fiare? Şi că moartea lui, în loc să fie crimă, e un act al lui Dumnezeu?''
    Dar, de dragul lui Libo, se stăpâni; el se aşeză în prezenţa episcopului, încuviinţă din cap şi, prin răbdare, scăpă de prelat mult mai repede decât ar fi reuşit Novinha prin proteste şi discuţii.
    Dom Cristao se dovedi mai util, pentru că puse întrebări cu miez privind evenimentele de peste zi, ceea ce le permise lui Libo şi Novinhei să fie mai analitici şi mai puţin marcaţi de sentimente în răspunsuri. Cu toate acestea, Novinha se retrase în muţenie, nevoind să răspundă în continuare.
    Majoritatea oamenilor se întrebau de ce făcuseră purceluşii o asemenea faptă. Dom Cristao voia să ştie ce ar fi putut face Pipo în ultima vreme pentru a declanşa uciderea sa. Novinha ştia foarte bine ce făcuse Pipo - le spusese purceluşilor secretul pe care-l descoperise în simularea ei.
    Dar nu vorbi despre asta, iar Libo părea să fi uitat ce-i spusese Novinha cu câteva ore în urmă, când plecaseră pe fugă să-l caute pe Pipo. Nici măcar nu aruncase o privire spre simulare. Novinha era mulţumită de situaţia asta. Grija ei cea mai mare era ca el să nu-şi aducă aminte.
    Dom Cristao îşi întrerupse şirul întrebărilor când primarul se întoarse cu câţiva dintre cei care ajutaseră la aducerea cadavrului. În ciuda pelerinelor, erau uzi până la piele şi stropiţi de noroi; din fericire, nu se mânjiseră de sânge, pentru că acesta fusese spălat de ploaie. Cu toţii păreau să-şi ceară scuze pentru vini de ei ştiute şi aveau chiar un aer evlavios, clătinând din cap şi ajungând să facă plecăciuni către Libo. Novinhei i se păru că respectul lor îndurerat nu era cuviinţa obişnuită, plină de sfială, pe care oamenii o arată celor atinşi de aripa morţii.
    Unul dintre bărbaţi îi spuse lui Libo:
    - Acum eşti zenador, nu? Iar întrebarea explica multe.
    Zenadorul nu avea autoritate oficială în Milagre însă se bucura de respect - munca lui era raţiunea existenţei coloniei, nu? Libo nu mai era băiat; trebuia să ia hotărâri, avea prestigiu, păşise de la periferia vieţii coloniei în însuşi centrul ei.
    Novinha simţea că singurul reazem al vieţii ei se năruia. Nu aşa trebuia să se întâmple.
    "Trebuia să-mi continui viaţa aici, ani şi ani, învăţând de la Pipo, avându-l pe Libo ca tovarăş de studiu; acesta este cursul vieţii."
    Întrucât era Xenobiologul coloniei, avea şi ea de ocupat locul de onoare destinat unui adult. Nu era geloasă pe Libo, voia doar să mai rămână câtva timp copil alături de el; de fapt, pentru totdeauna.
    Dar Libo nu putea să-i rămână tovarăş de studiu, nu putea să-i rămână tovarăş de nimic. Văzu dintr-o dată cu claritate cum lumea din cameră aştepta totul de la Libo, ceea ce spunea, cum se simţea, ce planuri avea pentru viitor.
    - Nu le vom face nici un rău purceluşilor, spuse el, şi nici nu vom numi crimă ce au comis. Nu ştiu ce a făcut tata pentru a-i provoca, voi încerca să înţeleg asta mai târziu; ceea ce interesează acum e că orice ar fi făcut, fără îndoială că lor li se pare îndreptăţit. Suntem străini aici, trebuie să fi încălcat ceva, vreun tabu, o lege, dar tata era tot timpul pregătit pentru aşa ceva, a ştiut dintotdeauna că se putea întâmpla asta. Spuneţi-le tuturor că tata a murit demn, ca un soldat pe câmpul de luptă, ca un pilot pe nava lui, a murit făcându-şi datoria.
    "Of, Libo, băiat tăcut, ai găsit o asemenea elocvenţă în aceste momente încât nu mai poţi rămâne cu niciun preţ acelaşi."
    Novinha simţi cum chinurile ei se înzecesc. Trebuia să-şi dezlipească ochii de la Libo, să privească altundeva...
    Şi privi în ochii singurului bărbat din cameră care nu-l urmărea pe Libo. Era foarte înalt, dar foarte tânăr - mai tânăr decât ea, îşi dădu seama, pentru că-l cunoştea: fusese elev în clasa celor cu un an mai mici. Mersese odată la Dona Crista pentru a-l apăra.
    Marcos Ribeira, aşa se numea, dar i se spunea mereu Marcao pentru că era foarte solid. Mare şi prost, spuneau copiii, care-l strigau pur şi simplu Cao, iar cuvântul însemna câine. Demult văzuse o expresie îndârjită în ochii lui; iar odată îl urmărise cum, sâcâit peste măsură, se dezlănţuise şi, cu o lovitură, îl trântise la pământ pe unul dintre cei care îl chinuiau. Victima stătuse cu umărul în ghips aproape un an întreg.
    Bineînţeles că Marcao fusese acuzat că lovise fără a fi provocat: aşa procedează toţi torţionarii din orice epocă, dând vina pe victimă, îndeosebi când aceasta ripostează. Dar Novinha nu aparţinea grupului de copii - era la fel de izolată ca şi Marcao, deşi nu la fel de neajutorată - şi loialitatea n-o împiedica să spună adevărul. Făcea parte din pregătirea ei să vorbească în numele purceluşilor, se gândi. Marcao nu însemna nimic pentru ea.
    Nu-i trecuse prin minte că incidentul ar fi avut vreo importanţă pentru el, că poate îşi amintise de ea ca fiind singura persoană care se ridicase să-l apere în războiul lui neîncetat cu ceilalţi copii. Nu-l revăzuse şi nici nu se gândise la el. De ani de zile, de când devenise xenobiolog.
    Acum însă era aici, mânjit de noroiul din preajma locului unde îl găsiseră pe Pipo, iar chipul îi părea mai hăituit şi mai bestial ca niciodată din pricină că părul îi era lipit de ţeastă şi transpiraţia îi curgea pe faţă. Şi la ce se uita el? N-avea ochi decât pentru ea, cu toate că ea îi răspunsese cu o privire sincer mirată şi întrebătoare:
    "De ce mă urmăreşti cu privirea?" întrebă ea în gând.
    "Pentru că sunt hămesit", răspundeau ochii lui animalici. Dar nu, nu asta era spaima ei, imaginea pe care şi-o formase despre sângeroşii purceluşi.
    "Marcao nu reprezintă nimic pentru mine, şi orice ar gândi, nici eu nu reprezint nimic pentru el."
    Şi totuşi, într-o fracţiune de secundă, Novinha avu o iluminare. Acţiunea prin care îl apărase avea o semnificaţie pentru el şi o cu totul alta pentru ea; se deosebeau atât de mult încât nici nu mai erau reprezentări ale aceluiaşi eveniment. Ea făcu legătura între asta şi uciderea lui Pipo şi i se păru foarte important, aproape de punctul în care putea găsi explicaţia pentru ceea ce se întâmplase, dar apoi gândul se pierdu în vălmăşagul de vorbe şi de mişcare izbucnit când episcopul porni în fruntea bărbaţilor, îndreptându-se spre cimitir.
    Aici nu se foloseau sicrie pentru îngropăciune, căci, de dragul purceluşilor, tăierea copacilor era interzisă. Prin urmare, trupul lui Pipo urma să fie îngropat de îndată, iar slujba la mormânt nu avea să se ţină decât în ziua următoare sau probabil şi mai târziu; cu siguranţă că la recviemul lui Pipo vor dori să participe mulţi oameni.
    Marcao şi ceilalţi bărbaţi ieşiră afară, în furtună, lăsându-i pe Novinha şi pe Libo să discute cu toţi cei care credeau că au treburi urgente de rezolvat după nedorita moarte a lui Pipo. Sosiră şi plecară necunoscuţi care-şi dădeau aere şi luau hotărâri pe care Novinha nu le pricepea, iar pe Libo păreau să-l lase rece.
    Judecătorul rămase la urmă şi, apropiindu-se de Libo, puse mâna pe umărul băiatului.
    - Tu vei sta cu noi, desigur, spuse judecătorul, măcar în noaptea asta.
    "De ce acasă la tine, judecătorule?" gândi Novinha. "Nu eşti nimic pentru noi, n-am venit cu nici un caz la tine, cine eşti ca să hotărăşti astfel? Moartea lui Pipo înseamnă cumva că am redevenit dintr-o dată copii mici care nu pot lua nicio hotărâre?"
    - O să rămân cu mama, spuse Libo.
    Judecătorul îl privi surprins. Ideea simplă că un copil se putea opune dorinţei lui părea să-i fie complet necunoscută şi străină. Novinha ştia, desigur, că nu aşa stăteau lucrurile. Fiica lui, Cleopatra, cu câţiva ani mai mică decât Novinha, îşi merita pe deplin porecla de Bruxinha - micuţa vrăjitoare. Deci, cum putea să nu ştie că şi copiii gândesc şi că nu se lasă dresaţi?
    Dar în ciuda bănuielilor Novinhei, surpriza era alta.
    - Credeam că ştii că şi mama ta va sta o vreme cu familia mea, spuse judecătorul. Întâmplările astea au tulburat-o, bineînţeles, şi nu s-ar cuveni ca în asemenea clipe să o preocupe treburile casnice sau să locuiască într-o casă care să-i amintească de cel care nu mai e alături de ea. E la noi, împreună cu fraţii şi surorile care au nevoie de prezenţa ta. Şi fratele tău mai mare e cu ei, desigur, dar el are o soţie şi un copil acum, deci tu eşti acela care rămâne şi pe care se bizuie toţi.
    Libo încuviinţă cu un aer grav. Judecătorul nu-l lua sub protecţia lui, îi cerea lui Libo să devină protector.
    Judecătorul se întoarse către Novinha.
    - Şi cred că tu ar trebui să mergi acasă, spuse el.
    Abia atunci înţelese Novinha că invitaţia lui nu o privea şi pe ea. La o adică, de ce ar fi inclus-o? Pipo nu fusese tatăl ei. Era doar o prietenă care se aflase întâmplător cu Libo când se descoperise cadavrul. Prin ce durere ar fi putut trece ea?
    Acasă! Care era casa ei, dacă nu locul acesta? Trebuia să plece acum la staţiunea biologilor, unde nu mai folosise patul de mai bine de un an, cu excepţia câte unui pui de somn în timpul lucrărilor de laborator? Să considere că aceea era casa ei? O părăsise pentru că era dureros de pustie fără prezenţa părinţilor ei; acum şi Staţiunea zenadorilor rămăsese pustie: Pipo murise, iar Libo devenise un adult pe care îndatoririle îl vor smulge de lângă ea. Locul acesta nu mai era casa, căminul, pe care însă nu le putea găsi nici în altă parte.
    Judecătorul plecă împreună cu Libo. Mama lui, Conceicao, îl aştepta în casa judecătorului. Despre această femeie ştia doar că era bibliotecară şi că se ocupa de arhiva Lusitaniei.
    Novinha nu-şi petrecuse nicio clipă cu soţia lui Pipo sau cu alţi copii, nici nu-i păsase că aceştia existau; doar munca şi viaţa de aici fuseseră reale. Când se apropie de uşă, Libo păru să se micşoreze, de parcă ar fi fost la o depărtare mult mai mare, de parcă ar fi fost ridicat şi purtat de vânt, transformându-se într-o pată de culoare pe cer, ca un zmeu de hârtie; uşa se închise în urma lui.
    Abia acum simţi dimensiunile pierderii. Cadavrul mutilat de pe panta dealului nu reprezenta moartea lui Pipo, ci doar semnul material al morţii lui. Moartea însăşi era locul rămas gol în viaţa ei.
    Pipo fusese o stâncă de care se putea agăţa în furtună, atât de puternică şi de solidă încât ea şi Libo, ascunşi împreună la adăpostul lui, nici măcar nu ştiuseră că furtuna exista. Acum el dispăruse, iar ei rămăseseră pradă furtunii care-i va duce pe fiecare încotro.
    "Pipo", strigă ea fără glas, "Nu pleca! Nu ne părăsi!"
    Dar bineînţeles că el plecase dintre cei vii, la fel de surd în faţa rugăminţilor ca şi părinţii ei.
    În Staţiunea zenadorilor încă mai era activitate. Primarul Bosquinha în persoană folosea un terminal pentru ca toate datele culese de Pipo să fie trimise prin ansiblu către cele O Sută de Lumi, unde experţii făceau încercări disperate pentru a lămuri cauzele morţii lui.
    Dar Novinha ştia că nu în fişierele lui Pipo putea fi găsită cheia morţii. Într-un anumit fel, datele ei îl uciseseră. Imaginile holografice ale moleculelor genetice din nucleele celulelor recoltate de la purceluşi încă mai pluteau acolo, în aerul de deasupra terminalului. Nu voise ca Libo să le studieze, dar acum le privea insistent, încercând să descopere ce văzuse Pipo, străduindu-se să priceapă ce anume din imaginile acelea îl făcuse să alerge într-un suflet la purceluşi pentru a spune sau face ceva care îi determinase să-l ucidă. Novinha descoperise din întâmplare un secret pentru păstrarea căruia purceluşii erau în stare de crime, dar care era acela?
    Cu cât studia hologramele mai mult, cu atât mai puţin înţelegea, şi după o vreme, plângând tăcut, nici nu le mai văzu decât ca un abur printre lacrimile care îi umpleau ochii. Ea îl ucisese, pentru că, fără să vrea, aflase secretul purceluşilor.
    "Pipo, dacă n-aş fi venit niciodată aici, dacă n-aş fi visat să vorbesc în numele purceluşilor, ai mai fi în viaţă. Libo l-ar avea alături pe tatăl lui şi ar fi fericit; iar locul acesta ar fi rămas cămin. Port seminţele morţii în mine ţi le sădesc oriunde zăbovesc atât cât să iubesc. Părinţii mei au murit pentru ca alţii să poată trăi; acum trăiesc eu, astfel că alţii trebuie să moară."
    Bosquinha observă prima respiraţia precipitată şi suspinele Novinhei şi, cuprinsă brusc de compasiune, înţelese că fata era zdruncinată şi îndurerată. Bosquinha îi lăsă pe ceilalţi să se ocupe de transmiterea rapoartelor prin ansiblu şi o conduse pe Novinha afară din Staţiunea zenadorilor.
    - Iartă-mă, copila mea, spuse primarul, ştiam că vii des pe aici, trebuia să-mi dau seama că ţi-a fost ca un tată; iar noi te-am tratat ca pe un martor oarecare şi asta nu-i deloc drept sau cinstit din partea mea; vino acasă cu mine...
    - Nu, rosti Novinha. Păşind prin aerul rece şi umed al nopţii, durerea se mai risipise; gândurile îşi recăpătaseră claritatea. Nu, vă rog, vreau să rămân singură. (Unde?) În propria mea Staţiune.
    - N-ar trebui să rămâi singură, mai ales în noaptea asta, spuse Bosquinha.
    Dar pe Novinha o îngrozea perspectiva apropierii de oameni amabili care să încerce să o consoleze.
    "Eu l-am ucis, nu înţelegeţi? Nu merit mângâieri. Vreau să înfrunt durerea, oricât de cruntă ar fi ea. Asta e penitenţa mea, pedeapsa pe care o merit şi, dacă e posibil, dezlegarea de vină; în ce alt mod mi-aş putea curăţa petele de sânge de pe mâini?"
    Dar nu avu tăria de a se opune, nici măcar de a spune ceva. Vehiculul primarului pluti pe deasupra drumurilor acoperite cu iarbă şi în zece minute ajunseră.
    - Am ajuns acasă, spuse primarul. Nu am copii chiar de vârsta ta, dar sper că o să te simţi destul de bine. Nu te speria, nimeni n-o să te sâcâie, dar nu e bine să stai singură.
    - Eu aşa aş vrea. Novinha ar fi dorit ca vocea ei să aibă forţă, însă vorbele sunară slab şi palid.
    - Te rog, insistă Bosquinha. Nu pari a fi tu însăţi.
    "Aş dori să nici nu fiu."
    Nu avu poftă de mâncare, cu toate că soţul Bosquinhei le făcu amândorura o cafezinho. Era târziu, mai rămăseseră câteva ore până la sosirea zorilor, şi se lăsă condusă la culcare. Apoi, când se făcu linişte în toată casa, se sculă, se îmbrăcă şi merse la parter, unde se afla terminalul primarului.
    Dădu instrucţiuni computerului să anuleze afişajul care se afla încă deasupra terminalului de la Staţiunea zenadorilor. Chiar dacă ea nu reuşise să descifreze secretul pe care-l descoperise Pipo, se putea întâmpla ca altcineva să fie în stare să o facă, iar ea nu voia să mai aibă pe conştiinţă o altă moarte.
    Apoi părăsi casa şi merse prin Centro, pe lângă cotul râului, pe Vila das Aguas până la Staţiunea Biologista. Căminul ei.
    În partea locuită era frig şi umed; nu dormise acolo de atâta timp, astfel că pe cearceafuri se depusese un strat de praf. Dar bineînţeles că în laboratorul des folosit era cald - munca ei nu lăsase de dorit în ciuda ataşamentului faţă de Pipo şi Libo. Mai bine ar fi neglijat-o.
    Procedă foarte sistematic. Aruncă toate mostrele, toate lamelele şi culturile pe care le folosise pentru a face descoperirile care contribuiseră la moartea lui Pipo, spălă totul amănunţit şi nu lăsă niciun semn care să trădeze munca pe care o desfăşurase. Voia nu numai să facă să dispară totul, ci să şteargă până şi urmele distrugerii.
    Apoi se întoarse la terminalul ei. Îşi va distruge lucrările efectuate în domeniu, toate cercetările părinţilor ei, îndeosebi cele care conduseseră la propriile ei descoperiri. Vor dispare. Deşi munca aceasta fusese punctul central al vieţii ei, deşi vreme de atâţia ani activitatea îi dăduse o identitate, va distruge totul aşa cum şi ea însăşi trebuia să fie pedepsită, nimicită, ştearsă până la uitare.
    Computerul o împiedică.
    "Notiţele de lucru privind cercetările xenobiologice nu pot fi distruse", anunţă el. Probabil că nici n-ar fi reuşit.
    De la părinţi, din fişierele lor care, după ce le studiase ca pe Scriptură, deveniseră un îndrumar interior, aflase că nimic nu trebuie distrus, nimic nu trebuie uitat. Ideea de sfinţenie a cunoaşterii era mai adânc gravată în sufletul ei decât orice catehism. Se găsea prinsă în capcana unui paradox. Cunoaşterea îl ucisese pe Pipo; dacă ştergea toate acele cunoştinţe, însemna să-şi ucidă părinţii a doua oară, să ucidă ceea ce lăsaseră pentru ea. Nu putea nici să păstreze, nici să distrugă acele cunoştinţe. Simţea ziduri pretutindeni, ziduri prea înalte pentru a fi escaladate, strângând-o şi strivind-o.
    Novinha făcu singurul lucru permis: plasă diferite coduri de protecţie şi folosi toate metodele ştiute de blocare a accesului la fişiere. Atât cât va trăi, în afară de ea nimeni nu le va putea consulta.
    Doar când va muri, cel care-i va urma ca xenobiolog va putea vedea ce ascunsese ea acolo. Cu o excepţie: când se va căsători, şi soţul ei va avea acces în cazul că şi-ar exprima dorinţa de a şti. Ei, atunci nu se va căsători. Era foarte simplu.
    Îşi imagină viitorul: cenuşiu, insuportabil şi inevitabil. Să moară nu îndrăznea, şi totuşi viaţa îi va fi înjumătăţită, neputând să se căsătorească, interzicându-şi chiar să se mai gândească la această problemă pentru ca nu cumva să descopere secretul mortal şi să-l divulge fără să vrea; mereu singură, mereu împovărată, în veci vinovată, dorindu-şi moartea, dar fiindu-i interzis să şi-o găsească. Va avea totuşi o mângâiere: nimeni nu va mai muri din pricina ei. Nu o va mai apăsa vina de acum.
    În acele momente de disperare întunecată şi ascunsă îşi aminti de Matcă şi Hegemon, îşi aduse aminte de Vorbitorul în numele Morţilor. Cu toate că scriitorul original, adevăratul Vorbitor se afla de mii de ani în mormânt, pe multe lumi existau oameni care slujeau ca preoţi pentru cei care nu recunoşteau nici un zeu, dar credeau totuşi în valoarea fiinţelor umane.
    Vorbitori a căror treabă era să descopere adevăratele cauze şi motive ale acţiunilor făptuite de oameni şi să stabilească adevărul vieţii lor după ce aceştia mureau. În această colonie braziliană erau preoţi în loc de Vorbitori, dar preoţii nu găseau cuvinte care s-o mângâie; va chema un Vorbitor.
    Chiar dacă până acum nu-şi dăduse seama, toată viaţa voise să facă asta, mai ales de când citise şi se lăsase fascinată de Matcă şi Hegemon. Ideea o interesase, astfel că studiase legea.
    Lusitania era o colonie catolică, dar Codul Stelar permitea oricărui cetăţean să cheme un preot aparţinând altei credinţe, iar Vorbitorii erau consideraţi preoţi. Putea chema unul, iar dacă acesta accepta să vină, colonia nu avea motive să-l împiedice.
    Probabil că nu se va găsi nici un Vorbitor dornic să vină. Poate că nici nu există vreunul destul de aproape ca să sosească înainte de moartea ei. Dar poate că se afla un mărturisitor relativ aproape, astfel încât peste douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani, acesta va veni de la spaţioport şi va începe să dezvăluie adevărul vieţii şi morţii lui Pipo. Şi după ce va fi descoperit adevărul şi va vorbi cu vocea limpede care-i plăcea atât de mult la Matcă şi Hegemon, probabil că va fi şi ea eliberată de vina care o ardea până în străfundurile inimii.
    Apelul ei intră în computer; prin ansiblu, acesta va anunţa pe toţi Vorbitorii de pe lumile cele mai apropiate.
    "Acceptă să vii", se adresă ea în gând către necunoscutul destinatar al chemării ei.
    "Chiar dacă va trebui să dezvălui în faţa tuturor adevărul despre vinovăţia mea. Chiar şi aşa, dar vino."

                                                               2.

                                   Se trezi cu o durere surdă în spate şi cu o senzaţie de apăsare pe chip. Obrazul îi era lipit de tăblia goală a mesei unde se afla terminalul care se deconectase singur pentru a o proteja de radiaţiile nocive. Dar nu durerea o trezise, ci o atingere uşoară pe umăr. Crezu pentru o clipă că era mâna celui sosit deja ca răspuns la chemarea ei.
    - Novinha, şopti bărbatul. Nu Falante pelos Muertos, ci altcineva. Cel despre care credea că se pierduse în furtuna din noaptea trecută.
    - Libo, murmură ea. Atunci dădu să se ridice. Prea grăbită însă, spinarea îi era înţepenită şi avea ameţeli. Scoase un ţipăt slab; el o susţinu de umeri ca să nu cadă.
    - Ţi-ai revenit?
    Ea îi simţi respiraţia ca aburul unei grădini îndrăgite şi avu senzaţia de siguranţă deplină. Se simţi acasă.
    - M-ai căutat.
    - Novinha, am venit cât am putut de repede. Mama a adormit într-un târziu. Pipinho, fratele meu mai mare, e acum cu ea, iar judecătorul se ocupă de toate, aşa că eu...
    - Trebuia să ştii că-mi pot purta singură de grijă, spuse ea.
    După un moment de tăcere, vocea lui se auzi din nou, de astă dată furioasă, disperată şi obosită ca şi bătrîneţea, entropia şi moartea stelelor.
    - Dumnezeu mi-e martor, Ivanova, că n-am venit să-ţi port ţie de grijă.
    O rază de lumină se stinse; nu băgase în seamă speranţa pe care o simţise decât după ce dispăruse.
    - Mi-ai spus că tata a descoperit ceva într-o simulare de-a ta şi că era sigur că voi reuşi să-mi dau seama şi singur. M-am gândit că ai lăsat simularea pe terminal, dar dispăruse când m-am întors la Staţiune.
    - Da?
    - De ce te miri, Nova, doar tu puteai să anulezi programul! Trebuie s-o văd.
    - De ce?
    O privi neîncrezător.
    - Novinha, ştiu că ţi-e somn, dar sunt sigur că înţelegi că purceluşii l-au ucis pe tata pentru ce-a descoperit în simularea ta.
    Ea se uită fix la el, fără a spune o vorbă. Libo mai văzuse hotărârea rece din ochii Novinhei.
    - De ce nu vrei să-mi arăţi? De azi încolo, eu sunt zenador, şi am dreptul să cunosc.
    - Ai acces nestingherit la toate fişierele întocmite de tatăl tău. Ai dreptul să consulţi tot ce am pus eu la dispoziţia publicului.
    - Atunci fă publică şi holograma asta.
    Ea tăcu.
    - Cum i-am putea înţelege pe purceluşi dacă nu ştim ce-a descoperit tata despre ei? Ea nu răspunse, astfel că Libo continuă: Eşti datoare faţă de cele O Sută de Lumi, faţă de strădania noastră de a înţelege singura specie de fiinţe extraterestre existentă. Cum de poţi sta aşa şi.. ce s-a întâmplat, vrei să descoperi singură? Vrei să fii prima? Bine, fie cum doreşti, o să-ţi atribui totul ţie, Ivanova Santa Catarina von Hesse...
    - Nu de numele meu îmi pasă.
    - Şi eu aş putea să procedez la fel. Nici tu n-ai descoperi adevărul fără ceea ce ştiu eu. O să-ţi interzic accesul la fişierele mele. Nu mă interesează fişierele tale.
    Asta era prea de tot.
    - Ce te interesează atunci? Ce încerci să faci? O apucă de umeri, o ridică de pe scaun, o zgâlţâi şi-i strigă în faţă: Tatăl meu a fost ucis acolo şi tu ştii de ce au făcut-o, pentru că ai înţeles simularea aceea. Spune-mi, arată-mi-o!
    - Niciodată, şopti ea.
    Chipul lui era contorsionat de disperare.
    - De ce nu? strigă el.
    - Pentru că nu vreau să mori.
    Văzu cum în ochii lui apare un licăr de înţelegere.
    "Da, aşa e, Libo, asta pentru că te iubesc, pentru că, dacă vei şti secretul, te vor ucide şi pe tine. Nu-mi pasă de ştiinţă, nu-mi pasă de cele O Sută de Lumi sau de relaţiile dintre umanitate şi o specie extraterestră, nu-mi pasă de nimic atâta vreme cât eşti în viaţă."
    Lacrimile izbucniră brusc în ochii lui şi se rostogoliră pe obraji.
    - Vreau să mor, spuse el.
    - Tu aduci mângâiere tuturor, şopti ea. Pe tine cine te mângâie?
    - Trebuie să-mi spui ca să pot muri.
    Şi, dintr-o dată, nu mai era el cel care o susţinea; acum se agăţa el de ea, căutând un sprijin.
    - Eşti obosit, spuse ea moale, dar te poţi odihni.
    - Nu vreau să mă odihnesc, murmură el. Cu toate astea, se lăsă purtat, dus de lângă terminal.
    Îl conduse în dormitorul ei, dădu aşternuturile deoparte, neluând în seamă praful stârnit.
    - Hai, eşti obosit, odihneşte-te acum. De aceea ai venit la mine, Libo. Să-ţi găseşti liniştea, consolarea.
    El îşi acoperi faţa cu mâinile, clătinându-şi capul într-o parte şi într-alta ca un băiat care plânge după tatăl lui, plânge pierderea a tot ce-a însemnat el, la fel cum plânsese şi ea. Novinha îi scoase ghetele, pantalonii, băgă mâna sub cămaşă pentru a i-o scoate peste cap. El respira adânc pentru a pune capăt suspinelor şi ridică braţele ca s-o ajute să-i dezbrace cămaşa.
    Îi întinse hainele pe scaun, apoi se aplecă deasupra lui ca să-l învelească. Dar el o prinse de încheietură şi, cu lacrimi în ochi, o privi rugător.
    - Nu mă lăsa singur, şopti el. Disperarea i se strecurase în voce. Rămâi cu mine.
    Iar ea se lăsă în voia lui pe pat, unde se agăţă strâns de ea până când, după doar câteva clipe, adormi şi mâinile îi căzură încet, moale. Însă ea rămase trează. Mâinile ei lunecară blând de-a lungul umerilor, pieptului, taliei lui.
    "Of, Libo, credeam că te-am pierdut ca şi pe Pipo."
    Dar el nu mai auzea şoaptele ei.
    "Dar tu vei reveni mereu la mine."
    Ca şi Eva, din pricina păcatului făptuit din neştiinţă, putea fi alungată din grădină. Dar, ca şi Eva, era în stare să îndure asta, deoarece încă îl mai avea pe Libo, Adam al ei. Îl avea? Oare îl avea?
    Mâna îi tremură pe trupul lui. Nu-l va putea avea niciodată. Căsătoria era singura cale pentru ca ea şi Libo să poată rămâne împreună multă vreme - legile erau stricte pe orice lume colonizată, şi inflexibile într-o comunitate catolică. În noaptea asta putea să-şi închipuie că el va dori să o ia de soţie, când va veni vremea. Dar Libo era singura persoană cu care nu se putea căsători.
    Pentru că în acest caz, el ar avea automat acces la orice fişier de-al ei, convingând computerul că trebuie să-l consulte - iar asta ar include, bineînţeles, toate fişierele de lucru, indiferent câte protecţii ar stabili ea. Aşa se hotărâse prin Codul Stelar. În faţa legii, soţii deveneau practic una şi aceeaşi persoană.
    Nu-i putea îngădui să studieze acele fişiere, pentru că ar descoperi ceea ce ştiuse tatăl lui, şi atunci ea va fi cea care va găsi cadavrul lui pe o pantă, şi tot ea va trebui să retrăiască în fiecare noapte suferinţele prin care trecuse el sub tortura purceluşilor. Nu-i era deja peste puteri să poarte vina pentru moartea lui Pipo? Căsătoria cu Libo ar însemna condamnarea lui la moarte.
    Şi totuşi, necăsătorindu-se cu el însemna să se sinucidă pentru că, nefiind alături de el, nu-şi putea imagina cine altul i-ar putea lua locul.
    "Cât de inteligentă sunt. Am găsit o asemenea cale spre iad încât n-aş mai reuşi să ies vreodată de acolo."
    Îşi apăsă faţa de umărul lui Libo, iar lacrimile şerpuiră pe pieptul lui.

                                                              Capitolul 4
                                                                  Ender

                                Am identificat patru limbaje pequeninos. "Limba masculilor" e aceea pe care am auzit-o în mod constant. Am surprins şi frânturi din "limba soţiilor", pe care purceluşii o folosesc pentru a discuta cu femelele (iată o diferenţiere sexuală!) şi "limba copacilor", un dialect ritual pe care, după spusele lor, îl folosesc pentru a adresa rugi copacilor totemici ancestrali.
    Au adus vorba şi despre un al patrulea limbaj, numit "limba părintească", aceasta constând din lovirea ritmică a unor beţe între ele. Ei susţin că aceasta este o limbă adevărată, deosebindu-se de celelalte la fel ca portugheza de engleză. O numesc "limba părintească" pentru că se exprimă cu ajutorul unor beţe din lemn ce provin din copacii care, potrivit credinţei lor, întruchipează spiritele strămoşilor.
    Pequeninos au învăţat limbile umane cu o minunată rapiditate, descurcându-se mult mai bine decât am reuşit noi cu limbajele lor. În anii din urmă au ajuns să vorbească între ei fie Esenţiala, fie portugheza mai tot timpul cât suntem în mijlocul lor. Probabil că revin la propriile limbaje atunci când nu suntem prezenţi. S-ar putea chiar să fi adoptat limbile umane ca fiind ale lor, ori poate că le plac atât de mult încât le folosesc în mod constant, ca pe un joc.
    Contaminarea lingvistică e regretabilă, însă inevitabilă dacă dorim să comunicăm cât de cât cu ei.
    Doctor Swingler a întrebat dacă în numele şi modurile de adresare transpar anumite elemente ale culturii lor. Răspunsul e sigur da, cu toate că nu îmi este deloc clar ce anume evidenţiază ele.
    Important este că noi n-am numit nici unul dintre ele. În schimb, pe măsură ce au învăţat Esenţiala şi portugheza, pequeninos ne-au întrebat de sensurile unor cuvinte şi după aceea ne-au anunţat numele pe care le aleseseră pentru ei înşişi (sau pentru ceilalţi).
    Nume ca "Rădăcină" sau Chupaceu (Sugător-de-Cer) ar putea fi traduceri ale numelor din limba masculilor sau pur şi simplu porecle pe care şi le-au ales ca să le putem folosi noi.
    Unii către alţii îşi spun fraţi. Femelele sunt numite soţii, niciodată surori sau mame. Uneori se referă la taţi, dar acest termen este folosit în mod inevitabil pentru a desemna copacii totemici ancestrali. Pentru a ne denumi pe noi, folosesc bineînţeles termenul Uman, dar au început să folosească noua Ierarhie a Excluderii, stabilită de Demostene. Pe umani îi asociază cu framlingii, iar pe pequeninos din alte triburi cu utlaningii.
    E ciudat totuşi că se consideră pe ei înşişi ramen, ceea ce arată că înţeleg greşit ierarhia, ori se văd din perspectivă umană!
    Şi - o răsturnare destul de surprinzătoare - referindu-se la femelele lor, în câteva rânduri le-au numit varelse!
                                                Joao Figueira Alvarez,
                   "Însemnări privind Limba şi Nomenclatura Pequenino"
                           În Semantica, 9/1948/15.


                                      Locuinţele din Reykjavik erau săpate în pereţii de granit ai fiordului. Cea a lui Ender se afla sus, pe stâncă, unde putea ajunge după un urcuş lung şi obositor pe scări. Dar avea o fereastră. Îşi petrecuse aproape toată copilăria închis între ziduri de oţel. Acum, când i se oferea prilejul, îşi alegea locuinţa astfel încât să simtă anotimpurile planetei pe care se stabilea.
    În camera lui era foarte cald şi razele strălucitoare ale soarelui îl orbiră când intră după ce mersese prin semiobscuritatea răcoroasă a coridoarelor de piatră.
    Jane nu-i lăsă răgazul să-şi adapteze ochii la lumina puternici.
    - Ţi-am pregătit o surpriză pe terminal, spuse ea. Vocea era doar o şoaptă venită de la nestemata din ureche.
    În aerul de deasupra terminalului se vedea un purceluş. Făcu o mişcare şi se scărpină; apoi întinse mâna după ceva. Mâna reveni strângând între degete un vierme strălucitor şi umed. Purceluşul muşcă din el şi zeama îi curse din gură, şiroindu-i pe piept.
    - Evident că-i vorba de o civilizaţie avansată, spuse Jane.
    Săvârşitorul se supără.
    - Ştiu mulţi imbecili morali ale căror obiceiuri la masă sunt impecabile, Jane.
    Purceluşul se întoarse şi vorbi:
    - Vrei să vezi cum l-am ucis?
    - Jane, ce faci?
    Purceluşul dispăru. În locul lui apăru o hologramă a cadavrului lui Pipo zăcând în ploaie pe panta dealului.
    - Am pregătit o simulare a modalităţii de vivisecţie folosită de pequeninos, la care am folosit informaţiile culese prin scanarea cadavrului înainte de înmormântare. Vrei să vezi?
    Săvârşitorul se aşeză pe singurul scaun existent în cameră.
    Pe terminal apăru panta dealului şi Pipo, încă în viaţă, întins pe spate, cu mâinile şi picioarele legate de nişte pari de lemn. În jurul lui erau strânşi vreo doisprezece purceluşi, iar unul dintre ei ţinea un cuţit din os într-o mână. Din nestemata aflată în ureche se auzi din nou vocea lui Jane:
    - Nu suntem siguri dacă s-a întâmplat exact aşa. (Cu excepţia purceluşului cu cuţitul, ceilalţi dispărură. ) Sau aşa.
    - Xenologul era conştient?
    - Probabil. Nu s-au găsit urme de droguri sau de lovituri.
    - Continuă.
    Neiertătoare, Jane arătă cum se operase deschiderea cavităţii toracice, extragerea rituală a organelor şi aşezarea lor pe pământ. Ender se sili să urmărească scena, încercând în acelaşi timp să priceapă ce sens putea să aibă această vivisecţie pentru pequeninos. La un moment dat, Jane şopti:
    - În clipa asta a murit.
    Ender se simţi uşurat; abia îşi dădu seama cât de încordaţi îi fuseseră toţi muşchii, parcă în empatie cu suferinţele îndurate de Pipo.
    Când totul se termină, Ender se îndreptă spre pat, se întinse, rămânând cu privirea fixată în tavan.
    - Am arătat deja simularea oamenilor de ştiinţă de pe cel puţin şase lumi, spuse Jane. Nu va trece mult până pune şi presa mâna pe ea.
    "E mai înfricoşător decât ceea ce s-a întâmplat cu Gândacii," constată Ender. "Toate imaginile video cu luptele dintre Gândaci şi oameni văzute când eram mic erau blânde în comparaţie cu cele de acum."
    Dinspre terminal se auzi un hohot răutăcios de râs. Ender ridică privirea pentru a vedea ce făcea Jane. Privi un purceluş în mărime naturală, râzând grotesc şi, în timp ce hohotea, Jane îl transformă.
    Schimbarea era ingenioasă şi rafinată: o uşoară exagerare a lungimii dinţilor, o alungire a ochilor, o îmbăloşare la colţurile gurii, o idee de roşu în ochi, limba apărând şi dispărând printre dinţi. Fiara care se iveşte în coşmarul oricărui copil.
    - Bună treabă, Jane. Metamorfoza de la ramen la varelse.
    - După o asemenea prezentare, cât de curând vor fi acceptaţi pequeninos ca egali ai umanităţii?
    - Au fost întrerupte toate contactele cu ei?
    - Consiliul Stelar a recomandat noului xenolog să-şi limiteze vizitele la o oră şi nu mai desdecât o dată la câteva zile. Îi este interzis să-i întrebe pe pequeninos de ce au comis fapta.
    - Dar fără carantină.
    - Nici măcar nu s-a făcut propunerea asta.
    - Dar va fi făcută, Jane. Încă un incident similar şi se va cere introducerea carantinei. Şi transformarea oraşului Milagre într-o garnizoană militară al cărui unic scop ar fi să-i împiedice pe purceluşi să atingă nivelul tehnologic necesar pentru a părăsi planeta.
    - Purceluşii şi-au creat singuri o problemă de relaţii publice, spuse Jane. Iar noul xenolog e doar un copil. Fiul lui Pipo. Îl cheamă Libo. Prescurtare de la Liberdade Gracas a Deus Figueira de Medici.
    - Liberdade? Libertate?
    - Nu ştiam că ai cunoştinţe de portugheză.
    - E la fel ca spaniola. Am mărturisit moartea lui Zacatecas şi a lui San Angelo, sau ai uitat?
    - Pe planeta Moctezuma. Asta a fost acum două mii de ani.
    - Pentru mine nu.
    - Subiectiv vorbind, pentru tine înseamnă acum opt ani. În urmă cu cincisprezece luni. Vezi ce minunată e relativitatea? Te menţine tânăr.
    - Călătoresc prea mult, spuse Săvârşitorul. Valentine s-a căsătorit, aşteaptă un copil. Eu am refuzat deja două solicitări pentru a fi Vorbitor. Când o să încerci să-mi pui din nou ispita în cale?
    Purceluşul de la terminal râse fioros.
    - Crezi că asta înseamnă ispită? Priveşte, pot transforma piatra în pâine! Purceluşul duse câteva pietre colţuroase la gură şi începu să le mestece. Nu vrei o îmbucătură?
    - Ai un umor pervers, Jane.
    - Toate regatele de pe toate lumile. Purceluşul îşi desfăcu palmele şi sistemele stelare i se scurseră printre degete, planetele pornind să gonească pe orbite exagerat de rapide, alcătuind cele O Sută de Lumi.
    - Ţi le pot oferi. Pe toate.
    - Nu mă interesează.
    - Terenuri, terenuri, cele mai bune investiţii. Ştiu, ştiu că eşti deja bogat După trei mii de ani de acumulare a dobânzilor îţi poţi permite să-ţi construieşti propria ta planetă. Dar ce spui de asta? Numele de Săvârşitor Wiggin, cunoscut pretutindeni în cele O Sută de Lumi...
    - Dar e deja...
    - ... pentru iubire, onoare şi ataşamentul Purceluşul dispăru.
    Jane reînvie în locul lui o imagine video de pe vremea copilăriei lui Ender şi o transformă într-o hologramă. O mulţime care striga, urla: "Săvârşitor! Săvârşitor! Săvârşitor!" Şi după aceea, un tânăr stând pe un podium, ridicând mâna şi fluturând-o spre oameni. Mulţimea răspunse cu un entuziasm sălbatic.
    - Nu s-a întâmplat aşa ceva, spuse Ender. Peter nu mi-a permis să mă mai întorc pe Pământ.
    - Consideră asta drept o profeţie. Hai, Ender, atâta lucru îţi pot oferi. Să-ţi recapeţi bunul renume.
    - Nu-mi pasă, spuse Ender. Acum am câteva nume. Vorbitor în numele Morţilor - şi acesta presupune respect.
    Imaginea purceluşului apăru din nou, de astă dată sub înfăţişarea lui normală, nu cea diavolească pe care o crease Jane.
    - Vino, spuse pequenino încet.
    - Poate că sunt cu adevărat monştri. La asta te-ai gândit? întrebă Ender.
    - Oricare altul ar gândi aşa. Dar nu tu.
    "Aşa e. Eu nu."
    - Dar de ce te interesează, Jane? De ce încerci să mă convingi?
    Pequenino dispăru. Iar acum apăru chiar Jane, sau mai precis chipul sub care obişnuia să i se înfăţişeze lui Ender încă de când i se arătase prima dată, adică atunci când el era un copil sfios şi înspăimântat care sălăşuia în uriaşa memorie a reţelei interstelare de computere. Apariţia chipului ei îi reaminti Săvârşitorului de acel prim moment când ea i-l arătase.
    "M-am gândit să-mi dau alt chip", spusese ea. "Îţi place?"
    Da, i-a plăcut. A plăcut-o. Tânără, cu trăsături luminoase, curate, dulci, un copil care nu va îmbătrâni niciodată, cu un zâmbet delicat şi cuceritor. Din câte îşi dădeau seama şi unul şi celălalt, ansiblul îi dăduse naştere. Nici măcar reţelele de computere ale unei lumi nu depăşeau viteza luminii în prelucrarea datelor, iar temperatura ridicată limita capacitatea memoriei şi viteza de lucru.
    Ansiblul era însă instantaneu şi indisolubil conectat cu orice computer de pe fiecare lume. Jane se născuse între stele, iar gândurile ei jucau printre vibraţiile fâşiilor filotice ale reţelei ansiblului.
    Pentru ea, computerele celor O Sută de Lumi erau mâini şi picioare, ochi şi urechi. Vorbea orice limbă ce fusese încredinţată computerelor şi citea fiecare carte din bibliotecile tuturor lumilor. Află că fiinţele umane se temeau de multă vreme de existenţa cuiva asemeni ei; era detestată în toate istorisirile, şi sosirea ei însemna fie moarte sigură, fie distrugerea umanităţii. Fiinţele umane şi-o imaginaseră cu mult înainte de a se naşte şi, închipuindu-şi-o, o uciseseră de mii de ori.
    De aceea nici nu dădea cuiva vreun semn că ar exista. Asta până descoperi, la fel ca toată lumea, "Matca şi Hegemonul", şi înţelese că autorul acelei cărţi era un om căruia i se putea înfăţişa. Îi veni uşor să urmărească istoria cărţii până la prima ei ediţie şi să-i găsească sursa. N-o adusese ansiblul de pe lumea unde Săvârşitorul, care abia dacă împlinise douăzeci de ani, era guvernatorul primei colonii umane? Şi cine altul ar fi putut s-o scrie dacă nu el?
    De aceea i se adresase, iar el răspunsese cu amabilitate; ea îi arătase chipul pe care şi-l imaginase, iar el o îndrăgise; acum senzorii ei se aflau în nestemata din urechea lui, astfel că erau mereu împreună. Nu-i ascundea nici un secret, iar el nu-i tăinuia nimic.
    - Săvârşitorule, susură ea, mi-ai spus dintru început că vrei să cauţi o planetă unde să poţi oferi apă şi soare gogoşii care, deschizându-se, să elibereze matca şi cele zece mii de ouă fertile ale ei.
    - Speram că se va putea aici, spuse Săvârşitorul. Dar, cu excepţia zonei ecuatoriale, e un tărâm neprimitor, pustiit, în permanenţă subpopulat. Şi ea e dornică să încerce.
    - Dar tu?
    - Gândacii n-ar putea supravieţui iernilor de aici. Le-ar trebui o sursă de energie, iar asta cred că ar alerta guvernul. Nu se poate.
    - Nu se va putea nicicând, Săvârşitorule. Acum îţi dai seama de asta, nu? Ai trăit pe douăzeci şi patru dintre cele O Sută de Lumi, şi nu există nici una unde să poţi găsi măcar un colţişor sigur în care Gândacii să poată renaşte.
    Bineînţeles că înţelese ce-i sugera Jane. Lusitania era singura excepţie. Datorită purceluşilor, în afara unei suprafeţe minuscule, întreaga lume era inaccesibilă, de neatins. Iar lumea părea locuibilă şi, de fapt, mai convenabilă Gândacilor decât fiinţelor umane.
   - Singurul obstacol sunt pequeninos, constată Săvârşitorul. S-ar putea să se opună hotărârii mele ca lumea lor să fie oferită Gândacilor. Dacă un contact direct cu civilizaţia umană îi poate tulbura pe pequeninos, gândeşte-te ce s-ar întâmpla dacă apar şi Gândacii printre ei.
    - Dar Gândacii au înţeles, aşa spuneai, şi nu vor mai face rău.
    - În mod deliberat, nu. Dar a fost o întâmplare norocoasă că i-am înfrânt, ştii şi tu asta, Jane.
    - A fost geniul tău.
    - Sunt chiar mai avansaţi decât noi. Cum vor face faţă purceluşii acestei situaţii? Se vor speria de Gândaci la fel ca şi noi şi nu vor putea să-şi înfrângă teama.
    - De unde ştii? întrebă Jane. Cum ai putea tu sau altul să spuneţi cum vor reacţiona pequeninos înainte de a merge acolo şi de a afla cine sunt? Săvârşitorule, dacă sunt varelse, atunci să-i lăsăm pe Gândaci să folosească mediul lor, şi pentru tine asta va cântări mai mult decât dislocarea unor muşuroaie de furnici sau turme de vite pentru a face loc oraşelor.
    - Sunt ramen, spuse Ender.
    - Încă nu ştii asta.
    - Ba da. Simularea aceea a ta nu a fost tortură.
    - Da? Jane arătă din nou simularea corpului cu exact o clipă înainte ca Pipo să moară. Atunci înseamnă că nu înţeleg eu cuvântul.
    - S-ar putea ca Pipo să fi simţit totul ca pe-o tortură dar, Jane, dacă simularea ta este precisă - şi ştiu că e - atunci purceluşii n-au urmărit să producă durere.
    - După câte înţeleg eu natura umană, chiar şi ritualurile religioase au durerea ca pilon principal.
    - N-a fost ceva religios sau oricum, nu întru totul. Dacă a fost un simplu sacrificiu, ceva nu s-a potrivit.
    - De unde ştii? Acum terminalul înfăţişă chipul dispreţuitor al unui profesor, prototipul perfect al snobismului academic. Educaţia ta este exclusiv militară şi, în afară de asta, singura ta înzestrare priveşte măiestria de a folosi cuvinte. Ai scris o carte de succes care a zămislit o religie umanistă; asta îţi dă dreptul să pretinzi că-i înţelegi pe pequeninos?
    Săvârşitorul închise ochii.
    - Poate că mă înşel.
    - Dar crezi că ai dreptate?
    Din tonul vocii îşi dădu seama că ea îşi recăpătase înfăţişarea cunoscută. Deschise ochii.
    - Nu mă pot încrede decât în intuiţie, Jane, aprecierea pe care o simţi fără a analiza. Nu ştiu ce făceau pequeninos, dar sunt convins că aveau un scop. În niciun caz cruzime sau răutate. Ca doctorii care se străduiesc să salveze viaţa unui pacient, nicidecum nişte schingiuitori care încearcă s-o distrugă.
    - Te-am înţeles, şopti Jane. Am priceput toate nuanţele. Simţi că trebuie să pleci, să te convingi că matca poate trăi acolo, la adăpostul oferit de carantina parţiala impusă deja planetei. Vrei să mergi acolo ca să vezi dacă poţi înţelege cine sunt purceluşii.
    - Jane, chiar dacă ai avea dreptate, eu nu pot merge pe Lusitania, spuse Ender. Imigrarea este sever limitată şi, în plus, nu sunt catolic.
    Jane îşi dădu ochii peste cap.
    - Aş fi împins lucrurile atât de departe dacă n-aş fi găsit calea de a te trimite acolo?
    Deasupra terminalului apăru un alt chip. O adolescentă, care nu era nici pe departe la fel de frumoasă şi de nevinovată ca Jane. Avea o faţă cu linii severe şi reci, ochii strălucitori şi pătrunzători, şi-şi ţinea buzele strânse într-o grimasă care amintea de trăsăturile cuiva care s-a deprins să trăiască într-o permanentă durere. Era tânără, dar expresia chipului ei o făcea să pară surprinzător de matură.
    - Xenobiologul de pe Lusitania. Ivanova Santa Catarina von Hesse. I se spune Nova sau Novinha. Ea a cerut un Vorbitor în numele Morţilor.
    - De ce arată aşa? întrebă Săvârşitorul. Ce i s-a întâmplat?
    - Părinţii ei au murit când era mică. Dar în anii din urmă a ajuns să iubească un bărbat pe care-l simţea ca părinte. Cel care a fost ucis de purceluşi. Vrea să mărturiseşti moartea lui.
    Văzându-i chipul, Săvârşitorul dădu uitării grijile legate de matcă, de pequeninos. Pe faţa aceea de copil recunoscuse expresia de deznădejde tipică adulţilor. O mai văzuse în ultimele săptămâni ale Războiului cu Gândacii, atunci când, silindu-se să depăşească starea de epuizare, condusese o bătălie după alta într-un joc ce, de fapt, nu era joc. La sfârşitul războiului o văzuse din nou, atunci când descoperise că şedinţele de antrenament nu urmăreau nicidecum pregătirea lui, că toate simulările erau de fapt realitatea netrucată şi că el comandase flotele umane, prin ansiblu. Atunci, în clipa în care a înţeles că ucisese Gândacii până la ultimul şi îşi dăduse seama de Xenocidul comis, privindu-şi chipul în oglindă descoperise aceeaşi expresie de vinovăţie, prea mare pentru a fi suportată.
    Ce făcuse fata asta, Novinha, de simţea o asemenea durere?
    De aceea o ascultă pe Jane care înşirui evenimentele esenţiale ale vieţii ei. Jane îi oferea doar simple elemente statistice, dar Săvârşitorul era Vorbitor în numele Morţilor; geniul lui - sau blestemul - se exprima prin ingeniozitatea de a concepe întâmplările aşa cum le vedeau alţii. Această virtuozitate făcea din el un strălucit comandant militar, atât în dirijarea propriilor forţe - în realitate băieţi - cât şi în anticiparea şi dejucarea manevrelor duşmanului.
    Asta mai însemna că din relatarea impersonală a întâmplărilor din viaţa Novinhei, el reuşea să intuiască - ba mai mult, să ştie - cum pierderea părinţilor şi sanctificarea lor o izolaseră pe Novinha, cum îşi adâncise dinadins însingurarea atunci când stăruise cu atâta încăpăţânare să continue munca lor. Ştia ce ascundea performanţa ei uimitoare de a obţine statutul de xenobiolog cu mulţi ani înainte de a atinge vârsta majoratului. Intui de asemenea cât de mult cântărise pentru ea sentimentul discret de dragoste şi acceptare din partea lui Pipo şi cât de profund tânjea ea după prietenia acestuia.
    Pe Lusitania nimeni n-o cunoştea cu adevărat pe Novinha. Dar, aflat în grota lui din Reykjavik, de pe lumea îngheţată care se numea Trondheim, Săvârşitorul Wiggin o cunoştea pe Novinha şi o iubea, de aceea i se umplură ochii de lacrimi pentru ea.
    - Deci vei pleca, şopti Jane.
    Săvârşitorul nu reuşi să-i răspundă prin cuvinte. Jane avusese dreptate. Ar fi plecat oricum, chiar ca Săvârşitor al Xenocidului, în speranţa că Lusitania, prin statutul ei aparte, ar putea deveni locul în care, eliberând matca din captivitatea în care o ţinuse vreme de trei mii de ani, să răscumpere crima îngrozitoare făptuită în copilărie. Ar fi plecat şi ca Vorbitor în numele Morţilor, ca să-i înţeleagă pe purceluşi şi să-i desluşească omenirii astfel ca ei sa fie acceptaţi, în cazul în care erau cu adevărat ramen, iar nu detestaţi şi temuţi ca varelse.
    Acum însă plecarea lui va avea un alt motiv, mai adânc. Va merge s-o ocrotească pe copila Novinha, fiindcă în inteligenţa sclipitoare, în izolarea, durerea şi vinovăţia ei îşi recunoştea propria copilărie furată şi grăuntele de suferinţă pe care încă îl purta în suflet. Lusitania se afla la douăzeci şi doi de ani-lumină depărtare. Va călători cu o viteză infinitezimal mai mică decât cea a luminii şi nu va ajunge acolo decât atunci când ea va avea aproape patruzeci de ani.
    Dacă i-ar fi stat în puteri, ar fi plecat spre ea chiar acum, cu instantaneitatea filotică a ansiblului; dar ştia că durerea ei nu se va stinge. Suferinţa va rămâne, aşteptând sosirea lui. Oare propria lui suferinţă nu rămăsese vie după atâţia ani?
    Nu mai plânse; tulburarea se risipi.
    - Ce vârstă am? întrebă el.
    - Au trecut 3081 de ani de când te-ai născut. Dar subiectiv vorbind, ai 36 de ani şi 118 zile.
    - Şi câţi ani va avea Novinha când voi ajunge acolo?
    - În jur de treizeci şi nouă de ani, plus sau minus câteva săptămâni, asta în funcţie de data plecării şi de măsura în care nava are să atingă sau nu viteza luminii.
    - Vreau să plec mâine.
    - Săvârşitorule, îţi trebuie timp să programezi o navă.
    - Există vreuna care să orbiteze Trondheim?
    - Destule, bineînţeles, dar numai una care să fie pregătită să plece mâine, iar ea are la bord o încărcătură de skrika pentru comercianţii de produse de lux din Cyrillia şi Armenia.
    - Niciodată nu te-am întrebat cât de bogat sunt.
    - De-a lungul anilor am făcut investiţii profitabile în numele tău.
    - Cumpără-mi nava cu încărcătură cu tot.
    - Şi ce-o să faci cu skrika pe Lusitania?
    - Dar cyrillienii şi armenii ce fac cu ea?
    - Poartă o parte şi mănâncă restul. Dar o plătesc mai scump decât îşi poate permite cineva de pe Lusitania.
    - Deci atunci când o voi oferi lusitanilor, s-ar putea să mai îndulcesc atitudinea lor faţă de Vorbitorul care pătrunde într-o colonie catolici.
    Jane se transformă în duhul care iese pe gura ulciorului.
    - Am auzit, Mărite Stăpâne, şi mă supun.
    Duhul deveni abur şi pătrunse pe gura ulciorului. Apoi laserele se stinseră şi aerul de deasupra terminalului rămase pustiu.
    - Jane, spuse Săvârşitorul.
    - Da? răspunse ea, vorbindu-i prin nestemata din ureche.
    - De ce vrei să mă duc eu pe Lusitania?
    - Vreau să adaugi cel de-al treilea volum la "Matca şi Hegemonul". Pentru purceluşi.
    - Dar ce-ţi pasă atât de mult de ei?
    - Pentru că după ce vei fi scris cărţile care scot la iveală sufletele celor trei specii înzestrate cu raţiune cunoscute de om, vei fi pregătit să o scrii şi pe cea de-a patra.
    - O altă specie de ramen? întrebă Săvârşitorul.
    - Da. Eu.
    Săvârşitorul rămase pe gânduri câteva clipe.
    - Eşti pregătită să te laşi cunoscută de restul omenirii?
    - Am fost gata dintotdeauna. Dar mă întreb: sunt şi ei pregătiţi să mă cunoască? Le-a venit uşor să-l îndrăgească pe Hegemon, căci era om. Sau pe Matcă, fiindcă, după ştiinţa lor, toţi Gândacii muriseră şi asta le dădea un sentiment de siguranţă. Dacă, în ciuda sângelui vărsat, îi poţi îndemna să-i iubească şi pe purceluşi, care încă trăiesc, atunci vor fi pregătiţi să afle despre existenţa mea.
    - Într-o bună zi, spuse Săvârşitorul, voi iubi pe cineva care să nu insiste ca eu să duc la bun sfârşit muncile lui Hercule.
    - Oricum te plictiseai de viaţa pe care o duci aici, Ender.
    - Da. Însă acum sunt în floarea vârstei. Îmi place să mă plictisesc.
    - Uitasem să-ţi spun, proprietarul lui Havelock, un locuitor de pe Gales, ţi-a acceptat oferta de patruzeci de miliarde de dolari pentru navă, inclusiv încărcătura.
    - Patruzeci de miliarde? O să dau faliment din pricina asta?
    - E doar o picătură într-un ocean. Membrii echipajului au fost anunţaţi că li s-au anulat contractele. Mi-am permis să plătesc din fondurile tale cheltuielile lor de transfer pe alte nave. Dacă voi conduce eu nava, tu şi Valentine nu veţi mai avea nevoie de alte persoane care să vă ajute. Plecăm mâine dimineaţă?
    - A, da, Valentine, murmură el.
    Sora lui era singura piedică; ea l-ar putea face să mai stea pe gânduri. Acum, după ce luase hotărârea, socotea că nu merita să-şi ia rămas bun nici de la studenţi şi nici de la puţinii săi prieteni nordici; rămânea doar Valentine.
    - Abia aştept să citesc cartea pe care Demostene o va scrie despre istoria Lusitaniei.
    Jane descoperise adevărata identitate a lui Demostene în cadrul operaţiunii de demascare a originalului Vorbitor în numele Morţilor.
    - Valentine nu mă va însoţi, spuse Ender.
    - Dar e sora ta.
    Ender zâmbi. În ciuda necuprinsei ei înţelepciuni, Jane nu putea înţelege legăturile de sânge. Deşi fusese creată de oameni şi gândea despre sine în termeni umani, ea nu avea nimic biologic în alcătuire. Învăţase pe de rost problemele genetice; nu putea simţi dorinţele şi imperativele pe care fiinţele umane le aveau în comun cu alte creaturi - "e sora mea, dar casa ei rămâne Trondheim".
    - S-a opus plecării şi cu alte prilejuri.
    - De astă dată nici n-am s-o invit să meargă cu mine. În niciun caz acum, când aşteaptă un copil şi când e atât de fericită în Reykjavik. Aici o iubesc toţi ca profesoară şi nimeni nu bănuieşte că, de fapt, ea este legendarul Demostene. Tot aici soţul ei, Jakt, deţine o sută de vase de pescuit şi stăpâneşte fiordurile. Fiecare zi îi este plină de conversaţii sclipitoare sau de primejdia şi măreţia mării presărate cu sloiuri strălucitoare şi niciodată nu va accepta să părăsească acest loc. Şi nici nu va înţelege de ce trebuie să plec eu.
    Şi gândindu-se s-o părăsească pe Valentine, Săvârşitorul şovăi puţin în faţa hotărârii de a pleca spre Lusitania. Mai fusese separat de sora lui o singură dată, când era copil, şi resimţise profund anii de prietenie care îi fuseseră furaţi. Putea s-o părăsească acum din nou, după aproape douăzeci de ani neîntrerupţi petrecuţi împreună? De data asta nu mai exista cale de întoarcere.
    Cât va călători spre Lusitania, Valentine va îmbătrâni cu douăzeci şi doi de ani; va avea în jur de optzeci de ani dacă lui îi vor trebui alţi douăzeci şi doi ca să se întoarcă la ea.
    "Nici ţie nu-ţi va fi uşor. Şi tu va trebui să plăteşti un preţ."
    "Nu mă persifla", spuse Săvârşitorul în gând. "Am tot dreptul să regret."
    "Ea e cealaltă jumătate a eului tău. Chiar o vei părăsi de dragul nostru?"
    Vocea care îi răsuna în minte era a mătcii. Bineînţeles că ea vedea lucrurile din aceeaşi perspectivă, după cum ştia la fel de bine ce hotărâse el. Săvârşitorul gândi câteva cuvinte pentru ea:
    "O voi părăsi, dar nu pentru tine. Nu putem fi siguri că asta îţi va aduce binele. S-ar putea să trăim alte momente de dezamăgire, ca şi pe Trondheim."
    "Lusitania e tot ce ne trebuie. Situată la o distanţă sigură de fiinţele umane."
    "Dar ea aparţine şi altora. Nu voi distruge purceluşii doar pentru a răscumpăra nimicirea neamului tău."
    "Nu vor suferi din pricina noastră; n-o să le facem nici un rău. Sunt sigură că de-acum, după trecerea atâtor ani, ne cunoşti."
    "Ştiu doar ceea ce mi-ai spus."
    "Noi nu minţim. Ţi-am dezvăluit toate amintirile noastre, tot ce aveam în suflet."
    "Ştiu că aţi putea trăi în pace cu ei, dar ei sunt în stare să vieţuiască paşnic cu voi?"
    "Du-ne acolo. Am aşteptat atât de mult."
    Săvârşitorul ridică o geantă zdrenţuită care stătea desfăcută într-un colţ. În ea ar fi încăput adevărata lui avere: un schimb de haine. Toate celelalte lucruri din cameră erau daruri din partea oamenilor cărora le mărturisise, ca semn de preţuire pentru el, pentru menirea lui sau pentru adevăr, n-ar fi putut explica exact motivele. La plecare le va lăsa aici. Nu avea loc în geantă pentru ele.
    O deschise, scoase un prosop înfăşurat şi-l desfăcu. Înăuntru se găsea forma fibroasă şi grosolană a unei gogoşi mari, cu lungimea de paisprezece centimetri.
    "Da, priveşte-ne."
    Găsise gogoaşa aşteptându-l atunci când sosise pe o lume ce aparţinuse Gândacilor, pentru a conduce prima colonie umană. Presimţind că vor pieri ucişi de Săvârşitor, ştiind că e un duşman de neînvins, Gândacii sculptaseră peisajul într-un model care să aibă semnificaţie doar pentru el, tocmai pentru că fusese împrumutat din visurile lui. Neputincioasă dar conştientă, matca îl aşteptase într-un turn unde cândva, într-unul din visurile lui, găsise un duşman.
    - Ai aşteptat mai mult până să te găsesc decât aceşti câţiva ani cât ai stat ascunsă în spatele oglinzii, spuse el cu voce tare.
    "Câţiva ani? Desigur, cu mintea ta care gândeşte secvenţial nu bagi de seamă trecerea timpului, mai ales atunci când călătoreşti cu o viteză atât de apropiată de cea a luminii. Dar noi simţim. Gândirea noastră e atât de apropiată de cea a luminii. Dar noi simţim. Gândirea noastră e instantanee; şi atunci lumina abia se târâie pe lângă noi, ca mercurul pe un geam rece. Am trăit fiecare clipă ce s-a scurs în aceşti trei mii de ani."
    - Am găsit vreun loc în care să fiţi în siguranţă?
    "Avem zece mii de ouă fertile care aşteaptă să capete viaţă."
    - Poate că Lusitania va fi acel loc, încă nu ştiu.
    "Lasă-ne să trăim din nou."
    - Încerc. De ce crezi că am rătăcit de la o lume la alta vreme de atâţia ani, dacă nu pentru a căuta un loc pentru voi?
    "Mai iute mai iute mai iute mai iute."
    "Trebuie să găsesc un loc unde să nu vă ucidem din nou în clipa în care veţi apărea. Încă bântuiţi prea multe vise ale oamenilor. Nu chiar toţi oamenii au crezut în cartea mea. S-ar putea să condamne Xenocidul, dar ar fi în stare să-l repete."
    "De când existăm, în afară de noi înşine, tu eşti prima fiinţă pe care am înţeles-o. N-a trebuit niciodată să-i înţelegem pe alţii, fiindcă am înţeles întotdeauna. Acum, când suntem doar entitatea aceasta, tu ai devenit ochi, braţe şi picioare pentru noi. Iartă-ne dacă nu mai avem răbdare."
    El râse.
    "Eu să vă iert pe voi."
    "Neamul tău e nesăbuit. Noi cunoaştem adevărul. Ştiu cine ne-a ucis, şi n-ai fost tu acela."
    "Ba eu am fost."
    "Ai fost o unealtă."
    "Ba eu."
    "Te iertăm."
    "Voi putea fi iertat doar atunci când veţi păşi din nou pe suprafaţa unei lumi."

                                                               Capitolul 5
                                                                Valentine

                                          Astăzi am dat de înţeles că Libo mi-e fiu. Doar Coajă m-a auzit spunând asta, dar în mai puţin de o oră, evident, că vestea era cunoscută tuturor. S-au strâns în jurul meu şi l-au convins pe Selvagem să mă întrebe dacă era adevărat, dacă devenisem "deja" părinte. Apoi Selvagem ne-a cerut mie şi lui Libo să ne împreunăm mâinile; dintr-un impuls ce mi-a rămas nelămurit, l-am strâns în braţe pe Libo, iar ei au scos nişte sunete de uimire şi, cred eu, de respect. Am simţit că din clipa aceea prestigiul meu în rândul lor crescuse nemăsurat.
    Concluzia este inevitabilă. Pequeninos pe care i-am cunoscut până acum nu constituie întreaga comunitate şi nici măcar pe aceea a masculilor reprezentativi. Sunt fie tineri, fie burlaci în vârstă. Absolut nici unul dintre ei nu a zămislit copii. Şi nici nu s-au împerecheat aşa cum înţelegem noi noţiunea.
    N-am auzit încă să existe vreo societate de primate în care grupuri de indivizi fără pereche să fie altceva decât proscrişi, adică lipsiţi de putere şi prestigiu. Nici nu mă miră că vorbesc despre femele cu un amestec atât de ciudat de veneraţie şi dispreţ, acum neîndrăznind să ia o hotărâre fără consimţământul lor, iar o clipă mai târziu spunându-ne că, fiind varelse, femelele sunt prea proaste ca să înţeleagă ceva.
    Până azi am interpretat afirmaţiile lor la nivelul cuvintelor, ceea ce m-a făcut să-mi imaginez că femelele lor nu sunt fiinţe înzestrate cu raţiune, ci formează o turmă de scroafe care n-au apucat încă să se ridice în două picioare. Mi-am închipuit că s-ar putea ca masculii să le ceară părerea aşa cum o cer copacilor, folosind grohăielile drept mijloace de a simţi răspunsurile, la fel ca şi datul în bobi sau ghicirea viitorului în măruntaiele animalelor.
    Acum, totuşi, înţeleg că femelele sunt probabil la fel de inteligente ca şi masculii, nefiind nicidecum varelse. Declaraţiile negative ale masculilor îşi au originea în incapacitatea lor de a-şi accepta condiţia de burlaci excluşi din procesul de reproducere şi din structurile de putere ale tribului.
    Pequeninos au fost aproape la fel de precauţi ca şi noi - nu ne-au permis să întâlnim femelele sau masculii care deţin o putere reală. Am crezut că explorăm miezul societăţii pequenino.
    De fapt figurativ vorbind, trebuie că deocamdată bâjbâim la periferia lor genetică, printre masculii ale căror gene nu au fost considerate potrivite pentru a ajuta la perpetuarea tribului.
   Şi, cu toate acestea, nu cred că lucrurile stau astfel. Toţi pequeninos pe care i-am cunoscut sunt isteţi, inteligenţi şi capabili să înveţe repede. Atât de iuţi, încât întâmplarea face că i-am învăţat mai multe despre societatea umană decât am aflat eu despre a lor după ani întregi de încercări. Dacă aceştia sunt rebuturile, atunci mai pot spera că într-o bună zi mă vor considera demn de a le întâlni "soţiile"şi "taţii".
    Până atunci însă nu mă pot lăuda cu nimic din toate astea întrucât, cu sau fără voia mea, mi-e limpede că am încălcat regulile. Nu mai vorbesc de faptul că nimeni n-ar fi reuşit să-i împiedice pe pequeninos să afle o serie de lucruri despre noi. Mai trebuie să adaug că regulile sunt prosteşti şi contraproductive. Le-am încălcat şi dacă se va afla asta, mi se va interzice să mai iau legătura cu pequeninos, ceea ce ar avea un efect şi mai nefast decât limitarea drastică a contactelor pe care le putem menţine în prezent. Prin urmare, sunt obligat să apelez la înşelătorii şi subterfugii caraghioase, cu alte cuvinte să plasez şi să blochez notiţele de faţă în fişierele personale ale lui Libo, unde nici măcar iubita mea soţie nu s-ar gândi să le caute.
    Aici se află informaţia vitală că toţi pequeninos pe care i-am studiat sunt burlaci şi, din cauza reglementărilor, nu îndrăznesc să-i anunţ pe xenologii framling despre asta. Olha bem, gente, aqui esta: A ciencia, o bicho que se devora a si mesma! (Veghea ţi cu luare aminte, prieteni, acesta-i adevărul: Ştiinţa e dihania mică şi urâtă care se autodevoră. )
                                 Joao Figueira Alvarez, Însemnări Secrete, publicate de Demostene, "Integritatea trădării: xenologii de pe Lusitania"
                                       Reykjavik, Perspective Istorice, din 1-04-1990.
 
                        Pântecul Valentinei era umflat şi rigid şi mai rămăsese o lună până când avea să i se nască fiica.
    Fiind atât de mare şi greoaie, orice mişcare devenise o povară. Înainte vreme, atunci când se pregătea să ducă un grup de studenţi la istorie într-un sondring, reuşea întotdeauna să se ocupe singură de încărcarea ambarcaţiunii. Acum însă trebuia să se încreadă cu totul în marinarii soţului ei, şi nici măcar nu putea să facă naveta între chei şi magazii - căpitanul supraveghea operaţiunile de stivuire şi de echilibrare a navei. O făcea cu pricepere, desigur - oare nu căpitanul Rav fusese cel care o învăţase pe ea atunci când navigase pentru prima oară? -, dar Valentinei nu-i plăcea să i se dea cu forţa un rol sedentar.
    Era cel de-al cincilea sondring al ei; primul prilejuise întâlnirea ei cu Jakt. Nu se gândea la căsătorie. Trondheim era una dintre zecile de lumi pe care le vizitase însoţindu-i în peregrinările lui pe fratele ei mai tânăr. Preda, studia, şi după patru sau cinci luni scria un eseu lung pe teme istorice, îl publica sub pseudonimul Demostene şi apoi se odihnea şi se distra până când Ender accepta invitaţia de a merge în alt loc pentru a mărturisi.
    De obicei, munca lor se împletea perfect - el era chemat să rostească moartea unei persoane importante, a cărei viaţă avea să devină mai târziu punctul central al eseului ei. Pentru ei era un joc să se dea drept profesori de o disciplină sau alta când, de fapt, amândoi făureau şi transformau identitatea lumii, întrucât eseul lui Demostene era întotdeauna considerat definitiv.
    O vreme crezuse că până la urmă cineva îşi va da seama că Demostene scria eseuri care urmăreau în mod suspect itinerariul ei, şi o va da în vileag. Dar curând înţelesese că în jurul lui Demostene se ţesuse o întreagă mitologie, la fel ca în cazul Vorbitorilor, doar că mai puţin densă.
    Oamenii bănuiau că Demostene nu era o singură persoană. Ba mai mult, fiecare eseu conceput de Demostene era considerat opera unui geniu care scria independent şi încerca să publice sub auspiciile acestuia; unii îşi imaginau chiar că, în mod automat, computerul prezenta lucrarea unui comitet necunoscut de străluciţi istorici ai secolului, care hotărau dacă era demnă de acest nume.
    N-avea nicio importanţă că nimeni nu cunoscuse vreodată un erudit căruia să-i fi fost arătată o asemenea lucrare.
    În fiecare an se înregistrau sute de eseuri în "stilul Demostene"; computerul le respingea automat pe cele care nu erau scrise de adevăratul Demostene; cu toate acestea, mulţi se încăpăţânau să creadă cu tot dinadinsul că nu era posibilă existenţa unei persoane care să se numească Valentine. La urma urmelor, Demostene debutase ca orator în reţelele de computere ale Pământului pe vremea când se purtau Războaiele cu Gândacii, adică în urmă cu trei mii de ani. Nu putea fi vorba şi în prezent de aceeaşi persoană.
    "Şi e adevărat", gândea Valentine. "De la o carte la alta nici eu nu rămân aceeaşi, fiindcă fiecare lume îmi schimbă întrucâtva existenţa, chiar pe măsură ce îi scriu istoria. Iar lumea asta mă transformă cel mai mult."
    Îi displăcea gândirea luterană, îndeosebi facţiunea aşa-zis calvinistă, care pătrundea peste tot şi părea să posede răspuns la orice întrebări, chiar şi la cele ce nu fuseseră puse. De aceea îi încolţise în minte ideea de a forma un grup de studenţi mai deosebiţi din ultimul an şi de a pleca împreună cu ei din Reykjavik spre Insulele Verii, un lanţ ecuatorial unde skrika veneau să se reproducă în cursul primăverii, iar stolurile de halkig se lăsau cuprinse de frenezia forţei reproductive.
    Ideea ei era de a destrăma şabloanele absurdităţilor intelectuale, inevitabil prezente în orice universitate. Studenţii urmau să se hrănească doar cu havregrin care creştea năvalnic în văile adăpostite şi cu halkig, atât cât vor avea curajul şi inima să ucidă singuri. Dacă alimentaţia zilnică trebuia să depindă de propria lor trudă, atunci se va schimba şi atitudinea lor faţă de evenimentele care aveau greutate sau nu în istorie.
    Conducerea universităţii aprobase cam în silă; Valentine îşi folosi propriile fonduri pentru a închiria o navă de la Jakt, care devenise recent şeful uneia dintre numeroasele familii care vânau skrika.
    Acesta nutrea un dispreţ tipic marinăresc faţă de cei cu studii universitare, numindu-i pe faţă skraddare şi spunând vorbe chiar mai grele atunci când erau absenţi. O avertiză pe Valentine că tot el va trebui să vină peste mai puţin de o săptămână pentru a-i salva pe studenţii ei morţi de foame.
    Dar Valentine şi "naufragiaţii" ei, cum le plăcea acestora să se autointituleze, rezistaseră toată perioada, ba chiar le mersese totul din plin, construind ceva ce aducea cu un sat şi trăind bucuria efervescentă a gândirii creatoare şi descătuşate, care la întoarcere dăduse naştere unei adevărate cascade de articole dovedind calităţi desăvârşite şi intuiţie.
    Evident, ca urmare a acestor rezultate, Valentine primea acum din Reykjavik sute de cereri pentru cele douăzeci de locuri în fiecare sondring pe care îl organiza în cursul verii. Pentru ea, Jakt era însă cu mult mai important. Nu avea o educaţie deosebită, dar era un cunoscător perfect al vieţii de pe Trondheim. Putea să navigheze pe marea de la ecuator fără să apeleze la hartă. Cunoştea rutele aisbergurilor şi zonele în care se îndeseau banchizele. Părea să ştie locurile unde se strângeau skrika pentru a dansa şi cum să-şi răspândească vânătorii pentru a ataca exemplarele de skrika pe neaşteptate atunci când părăseau marea, urcând pe ţărm. Vremea rea nu-l lua niciodată prin surprindere şi Valentine trăsese concluzia că nu exista vreo situaţie căreia Jakt să nu-i poată face faţă.
    Mai puţin Valentinei. Şi atunci când preotul luteran - un calvinist - îi căsătorise, amândoi păruseră mai degrabă surprinşi decât fericiţi. Şi, cu toate acestea, erau fericiţi. Pentru prima oară de când părăsise Pământul se simţea desăvârşită, împăcată, cu un cămin. Tocmai de aceea copilul îi creştea în pântec. Peregrinările ei se încheiaseră. Îi era foarte recunoscătoare fratelui ei care înţelesese perfect situaţia şi, fără a fi nevoie să mai aibă vreo discuţie, pricepuse că Trondheim era capătul odiseii lor de trei mii de ani, sfârşitul carierei lui Demostene; ca şi ishaxa, găsise calea de a prinde rădăcini în solul îngheţat al acestei lumi şi de a-şi afla hrana pe care solul altor lumi nu i-o putea oferi.
    Copilul lovi cu putere, trezind-o din visare; se uită în jur şi-l văzu pe Ender venind către ea, păşind de-a lungul cheiului cu geanta de voiaj atârnată de umăr. Ea îşi închipui dintr-o privire motivul pentru care îşi adusese bagajul: voia să o însoţească în acest săndring. Se întrebă dacă se cuvenea să se bucure.
    Deşi tăcut şi discret, fratelui ei îi era imposibil să-şi ascundă capacitatea ieşită din comun de a înţelege natura umană. Studenţii de rând nici nu-l băgau prea mult în seamă, însă cei mai buni, cei despre care spera că vor dovedi o gândire originală, reuşeau să surprindă aluziile subtile dar convingătoare pe care le strecura în mod inevitabil în discuţie.
    Era sigură că rezultatele vor fi impresionante. La urma urmelor, de-a lungul anilor şi ea datorase mult intuiţiei lui, dar câştigul avea să fie rodul inteligenţei lui, nu a studenţilor. Iar asta va dăuna întrucâtva scopului acestui sondring. Dar nu-l va refuza dacă va dori să meargă şi el.
    În adâncul sufletului simţea că acesta era adevărul: dorea mult să-l aibă alături. Cu toate că-l iubea foarte mult pe Jakt, îi lipsea apropierea tainică şi constantă pe care ea şi Ender o împărtăşiseră înainte de a se căsători.
    Vor trece ani până ce ea şi Jakt să poată fi la fel de strâns legaţi. Şi Jakt ştia, iar asta îl făcea să sufere puţin; un soţ n-ar trebui să se măsoare cu un cumnat pentru a-şi câştiga devotamentul soţiei.
    - Bună, Val, spuse Ender.
    - Bună, Ender.
    Aflaţi singuri aici, în docuri, unde nimeni nu putea să-i audă, Valentine simţea că nimic n-o va opri să-i spună pe numele folosit în copilărie, nesocotind faptul că restul umanităţii transformase acest cuvânt într-un epitet.
    - Ce-o să faci dacă iepuraşul se hotărăşte să vadă lumina zilei în timp ce eşti în sondring?
    Ea zâmbi.
    - Tăticul ei are s-o învelească într-o blană de skrika, eu o s-o legăn cu cântece nordice caraghioase, iar studenţii or să aibă o mare revelaţie privind impactul imperativelor vieţii asupra istoriei.
    O clipă râseră amândoi şi, brusc, fără să înţeleagă de ce, Valentine îşi dădu seama că Ender nu dorea să se îmbarce pentru sondring, că îşi pregătise geanta aceea pentru a părăsi planeta Trondheim şi că venise nu pentru a o invita cu el, ci pentru a-i spune adio. Nechemate, lacrimile îi apărură în ochi şi simţi sfâşierea cumplită a despărţirii. Aşa cum o făcuse de nenumărate ori până atunci, el întinse mâinile şi o strânse la piept; de astă dată, între ei se afla pântecul şi îmbrăţişarea rămase mai mult o încercare stângace.
    - Credeam că vrei să rămâi, şopti ea. În ultima vreme ai refuzat invitaţiile pe care le-ai primit.
    - A venit una pe care n-am fost în stare s-o refuz.
    - Copilul s-ar putea naşte în acest sondring, dar în altă lume nu.
    Aşa cum bănuise, Săvârşitorul nu voia ca ea să-l însoţească.
    - Copila are să fie uimitor de blondă, spuse el. I-ar fi peste putinţă să-şi găsească un loc pe Lusitania. Acolo majoritatea sunt brazilieni bruneţi.
    Deci despre Lusitania era vorba. Valentine înţelese pe dată de ce se ducea într-acolo: uciderea unui xenolog de către purceluşi era de-acum o ştire cunoscută de toată lumea, întrucât fusese difuzată în Reykjavik în cursul serii.
    - Ţi-ai pierdut minţile.
    - Nu chiar.
    - Ştii ce s-ar întâmpla dacă oamenii şi-ar da seama că tocmai Săvârşitorul merge pe lumea purceluşilor? Te-ar crucifica.
    - Adevărul e că m-ar crucifica acum şi aici, numai că, în afară de tine, nimeni nu ştie cine sunt. Promite-mi că n-o să mă dai de gol.
    - Dar ce poţi face tu acolo? Până când vei ajunge vor fi trecut decenii de la moartea lui.
    - Oamenii pentru care sunt de obicei chemat să mărturisesc devin amintiri palide când sosesc eu pe lumea lor. Ăsta-i principalul dezavantaj creat de condiţia de Vorbitor itinerant.
    - N-am crezut vreodată că te voi pierde iar.
    - Dar eu mi-am dat seama că ne-am pierdut unul pe celălalt în chiar ziua când te-ai îndrăgostit de Jakt.
    - Atunci trebuia să-mi spui! N-aş fi făcut-o!
    - Tocmai de aceea nu ţi-am spus-o. Dar nu-i adevărat, Val. Oricum ai fi făcut pasul. Iar eu voiam să se întâmple asta. Mai fericită ca acum n-ai fost nicicând. Îşi aşeză mâinile pe talia ei. Genele Wiggin se cereau continuate. Sper să ai casa plină de copii.
    - Se consideră că-i o lipsă de decenţă să ai mai mulţi de patru, lăcomie să treci de cinci şi barbarie să ai mai mulţi de şase. Chiar în timp ce glumea se gândea cum o să rezolve mai bine problema sondring-ului: să-i lase pe absolvenţi să plece fără ea, să-l anuleze de-a dreptul sau să-l amâne până după plecarea Săvârşitorului.
    Dar spusele Săvârşitorului făcură ca întrebările ei să-şi găsească imediat un răspuns:
    - Oare soţul tău îmi va permite să mă îmbarc pe unul dintre vasele lui ca să călătoresc în noaptea asta până la mareld, aşa încât, să prind naveta şi să ajung mâine dimineaţă la nava mea?
    Graba lui era inumană.
    - Dacă n-ai fi avut nevoie de o navă de-a lui Jakt mi-ai fi lăsat un mesaj pe computer?
    - Am luat hotărârea acum cinci minute şi am venit direct la tine.
    - Dar ţi-ai făcut deja rezervarea pentru navetă, asta presupune planuri precise!
    - Nu şi dacă eşti proprietarul navei.
    - De ce te grăbeşti atât? Călătoria va dura decenii întregi.
    - Douăzeci şi doi de ani.
    - Douăzeci şi doi de ani! Şi ce importanţă are dacă întârzii câteva zile? Nu puteai să mai aştepţi o lună ca să-mi vezi pruncul?
    - Val, s-ar putea ca peste o lună să nu mai am curajul de a te părăsi.
    - Atunci nu pleca! Ce înseamnă purceluşii pentru tine? Gândacii au fost destul de ramen pentru o viaţă de om. Rămâi, căsătoreşte-te aşa cum am făcut-o şi eu. Ai ajutat la începerea colonizării stelelor, Săvârşitorule; acum stai locului şi gustă din roadele trudei tale.
    - Tu îl ai pe Jakt. Eu am studenţi nesuferiţi care încearcă să mă convertească la calvinism. Truda mea încă nu s-a încheiat, iar Trondheim nu e un cămin pentru mine.
    Valentine simţi vorbele lui ca pe o acuzaţie: "Tu ţi-ai găsit rostul aici fără să te gândeşti dacă eu aş putea trăi pe solul ăsta." "Dar nu e vina mea", vru ea să răspundă, "tu eşti acela care pleacă, nu eu."
    - Aminteşte-ţi cum a fost, spuse Valentine, când l-am lăsat pe Peter pe Pământ şi am făcut o călătorie de câteva decenii până la prima noastră colonie, lumea aceea pe care ai condus-o. Ca şi cum ar fi murit. Până am ajuns noi acolo, el era bătrân iar noi încă tineri; când am vorbit cu el prin ansiblu, devenise deja un bărbat venerabil uitat de vreme, Hegemonul împovărat de putere, legendarul Locke, orice, numai fratele nostru nu.
    - După câte-mi amintesc, a existat şi o schimbare în bine.
    Săvârşitorul încerca să facă situaţia mai uşor suportabilă, dar Valentine îi interpretă vorbele cu rea-voinţă:
    - Crezi că şi eu voi cunoaşte schimbări în bine după douăzeci de ani?
    - Cred că voi suferi după tine mai mult decât dacă ai muri.
    - Ba nu, Ender, va fi exact ca şi cum aş fi murit, şi vei şti că tu eşti acela care m-a ucis.
    El primi vorbele ca pe o lovitură.
    - Nu vorbeşti serios.
    - Nu-ţi voi scrie. De ce aş face-o? Pentru tine nu va trece decât o săptămână sau două. Vei sosi pe Lusitania, iar computerul va avea scrisori vechi de douăzeci de ani din partea cuiva de care te-ai despărţit doar de o săptămână. Primii cinci ani vor însemna suferinţă, durerea de a te fi pierdut, singurătatea provocată de neputinţa de a discuta cu tine...
    - Nu eu sunt soţul tău, ci Jakt.
    - Şi după aceea ce-aş mai putea să-ţi scriu? Epistole deştepte, cu veşti năstruşnice despre copil? Va avea cinci ani, şase, zece, douăzeci, se va căsători, iar tu nici măcar nu-l vei fi cunoscut, şi oricum nu-ţi va păsa.
    - Îmi va păsa.
    - Nu vei avea norocul ăsta. Nu-ţi voi scrie decât atunci când voi fi foarte bătrână, Ender. Decât atunci când vei fi ajuns pe Lusitania şi apoi pe altă planetă, înghiţind deceniile ca pe nimic. Şi abia după aceea îţi voi trimite memoriile mele. Ţi le voi dedica. "Lui Andrew, iubitul meu frate." Te-am urmat bucuroasă pe douăzeci de lumi, iar tu nu vrei să mai rămâi nici măcar două săptămâni acum, când am nevoie de tine.
    - Val, dacă te-ai auzi, ai înţelege de ce trebuie să plec acum, înainte de a mă lăsa sfâşiat de tine.
    - Asta-i o argumentaţie savantă pe care n-ai admite-o din partea studenţilor tăi, Săvârşitorule! N-aş spune toate astea dacă n-ai voi să pleci ca un hoţ prins asupra faptului! Nu răsuci lucrurile ca să mă scoţi vinovată pe mine de toate relele!
    El îi răspunse pe nerăsuflate, cuvintele rostogolindu-se şi parcă amestecându-se unele cu altele din cauza grabei; vorbi repezit pentru a apuca să termine ce avea de spus înainte ca emoţia să-i înece glasul:
    - Ai dreptate, eu am vrut să mă grăbesc pentru că am ceva de rezolvat acolo şi fiecare zi pe care o petrec aici atârnă greu, şi pentru că mă doare ori de câte ori vă văd, pe tine şi pe Jakt, devenind tot mai apropiaţi în timp ce noi ne îndepărtăm mereu unul de altul, deşi sunt conştient că exact aşa trebuia să se întâmple, astfel că atunci când am hotărât să plec m-am gândit că e mai bine pentru toţi dacă aş face-o mai curând, şi am avut dreptate; ştii că nu greşesc deloc. Nici nu mi-a trecut prin gând că o să mă urăşti pentru asta.
    Şi abia acum tulburarea îi opri torentul de vorbe şi izbucni în plâns; ea îl urmă.
    - Nu te urăsc, te iubesc, faci parte din mine, eşti în sufletul meu şi plecarea ta îmi va smulge inima din piept şi o va risipi.
    Astfel se încheie discuţia lor.
    Secundul lui Rav îl duse pe Ender până la mareld, o platformă întinsă din marea ecuatorială, de unde erau lansate navetele care realizau joncţiunea cu navele spaţiale aflate pe orbită. Tăcută, Valentine consimţise să nu-l însoţească. Se întoarse în schimb acasă la soţul ei şi nu se dezlipi de el toată noaptea. A doua zi plecă în sondring împreună cu studenţii şi plânse după Ender numai pe întuneric, doar atunci când socoti că nimeni n-o putea vedea.
    Dar studenţilor nu le scăpă acest amănunt şi aşa începură să circule tot felul de poveşti despre marea durere pe care o trăia profesoara Wiggin din pricina plecării fratelui ei, Vorbitorul itinerant.
    Interpretară purtarea ei aşa cum fac studenţii în asemenea ocazii, îmbogăţind sau sărăcind realitatea.
    Doar o studentă, o fată pe nume Plikt, se simţi obsedată de ideea că povestea Valentinei şi a lui Andrew era cu totul altceva decât părea la prima vedere.
    Ca urmare, ea începu să facă cercetări privind viaţa lor şi să verifice călătoriile pe care le făcuseră împreună printre stele. Când Syfte, fiica Valentinei, împlinise patru ani şi fiul ei, Ren, doi, Plikt îi făcu o vizită. Acum profesoară la universitate, Plikt îi arătă Valentinei romanul pe care îl publicase. Modelase totul ca pe o ficţiune, dar Valentine recunoscu imediat povestea fratelui şi a surorii care erau cei mai vârstnici oameni din univers, fiind născuţi pe Pământ înainte de întemeierea primelor colonii pe alte lumi şi călătorind neîncetat de pe o lume pe alta, fără a prinde niciunde rădăcini, căutând, căutând...
    Spre uşurarea Valentinei - şi, cel puţin ciudat, spre dezamăgirea ei - Plikt nu dezvăluise faptul că Ender era adevăratul Vorbitor în numele Morţilor iar Valentine era Demostene. Dar ştia destule amănunte din viaţa lor pentru a scrie povestea despărţirii, atunci când hotărâseră ca ea să rămână lângă soţ iar el să-şi continue căutarea. Scena era mai tandră şi mai plină de simţire decât fusese în realitate; Plikt scrisese ceea ce ar fi trebuit să se întâmple dacă Ender şi Valentine ar fi avut mai mult simţ teatral.
    - De ce ai scris toate astea? întrebă Valentine.
    - Calitatea nu-i un motiv suficient pentru a merita să fi scris?
    Acest răspuns întortocheat o amuză pe Valentine, dar n-o făcu să renunţe:
    - Ce a însemnat pentru tine fratele meu Andrew dacă ai întreprins o asemenea documentare ca să creezi povestea asta?
    - Nici acum întrebarea nu sună corect, spuse Plikt.
    - S-ar părea că sunt pe cale de a rata un fel de test. N-ai putea să-mi sugerezi ce întrebare să-ţi pun?
    - Nu te înfuria. Ar trebui să mă întrebi de ce am scris-o ca ficţiune şi nu ca biografie.
    - Bine, de ce?
    - Pentru că am descoperit că Andrew Wiggin, Vorbitor în numele Morţilor este Săvârşitorul Wiggin, Xenocidul.
    Chiar dacă Ender plecase de patru ani, mai avea de călătorit optsprezece ani până să ajungă la destinaţie. De spaimă, Valentine simţi un gol în stomac gândindu-se ce se va alege de viaţa lui dacă va fi întâmpinat pe Lusitania ca cel mai detestat om din întreaga istorie umană.
    - Nu e cazul să te temi, profesore Wiggin. Dacă mi-aş pune-o în gând, aş putea s-o spun. Când am descoperit adevărul, mi-am dat seama că se căieşte pentru faptele lui. Şi ce penitenţă înălţătoare! Adevăratul Vorbitor în numele Morţilor este acela care şi-a condamnat acţiunea ca fiind o crimă de neiertat; de aceea a devenit Vorbitor şi s-a transformat în propriul său acuzator pe douăzeci de lumi.
    - Plikt, ai aflat multe, dar nu ai înţeles mare lucru.
    - Înţeleg totul! Citeşte ceea ce am scris, asta a însemnat înţelegere!
    Valentine îşi spuse că de vreme ce Plikt ştia atât de multe lucruri, putea să afle şi altele. Însă furia, nu gândirea raţională o împinse pe Valentine să spună adevăruri pe care nu le încredinţase nimănui până atunci:
    - Plikt, fratele meu nu l-a imitat pe adevăratul Vorbitor în numele Morţilor. Chiar el a scris "Matca şi Hegemonul".
    Când pricepu că Valentine spunea adevărul, Plikt se simţi copleşită. Vreme de atâţia ani îl considerase pe Andrew Wiggin drept subiect de carte şi pe adevăratul Vorbitor în numele Morţilor drept motiv de inspiraţie. Iar acum, când află că ei erau una şi aceeaşi persoană, rămase mult timp mută de uimire.
    Apoi ea şi Valentine discutară şi se confesară îndelung, ajungând să aibă atâta încredere una în cealaltă încât Valentine o rugă pe Plikt să devină educatoarea copiilor ei şi colaboratoare la următoarele ei scrieri şi la catedră.
    Jakt se arătă surprins de noua prezenţă din casa lui, dar odată cu trecerea timpului Valentine îi dezvălui şi lui secretele pe care Plikt le descoperise documentându-se sau le smulsese de la ea. Asta deveni legenda familiei şi de îndată ce copiii se făcură suficient de mari le spuseră şi lor minunatele poveşti despre rătăcitorul lor unchi Ender, care, considerat un monstru pe toate lumile, era în realitate un fel de salvator sau profet, sau cel puţin martir.
    Anii treceau, familia prospera, iar durerea pentru pierderea lui Ender se risipea, astfel că, încet-încet, Valentine ajunse să fie mândră de el şi, în cele din urmă, să aibă un puternic sentiment de speranţă. Aştepta cu nerăbdare ca el să ajungă pe Lusitania, să rezolve problema purceluşilor, să-şi îndeplinească fără drept de tăgadă destinul de apostol pentru rameni.
    Plikt, luterană convinsă, o învăţă pe Valentine să gândească viaţa Săvârşitorului în termeni religioşi; stabilitatea de nezdruncinat a vieţii ei de familie şi miracolul pe care-l reprezenta fiecare dintre cei cinci copii se îmbinară în aşa fel încât se lăsă pătrunsă de sentimentul credinţei, chiar dacă doctrina nu-i intrase în suflet.
    Iar asta avea să-i influenţeze şi pe copiii ei. Pentru că nici măcar nu puteau aduce vorba de unchiul lor, Săvârşitorul, în faţa unor străini, povestea vieţii lui căpătă lumini şi umbre supranaturale.
    Ea trezi îndeosebi interesul lui Syfte, fiica cea mare, care era încă obsedată de unchiul Ender chiar şi la împlinirea vârstei de douăzeci de ani, când raţiunea devine îndeobşte mai puternică decât adoraţia copilărească, primitivă. El era o fiinţă ieşită dintr-o legendă şi totuşi trăia pe o lume situată la o distanţă care nu părea imposibil de străbătut.
    Nu spuse nimic mamei şi tatălui ei, dar se confesă fostei educatoare:
    - Plikt, într-o zi îl voi întâlni. Îl voi cunoaşte şi-l voi ajuta să izbândească.
    - Ce te face să crezi că ar avea nevoie de ajutor sau de sacrificiul tău?
    Plikt rămase mereu sceptică până când eleva ei îi câştigă încrederea.
    Şi visurile lui Syfte călătoreau spre înafară, fugind de gheaţa de pe Trondheim către îndepărtata planetă pe care Ender Wiggin încă nu călcase.
    "Oameni ai Lusitaniei, nici măcar nu vă daţi seama ce bărbat măreţ va pune piciorul pe pământul vostru şi vă va lua povara de pe umeri. Iar eu mă voi alătura lui la vremea cuvenită, chiar dacă asta se va întâmpla peste o generaţie. Lusitania, pregăteşte-te să mă primeşti şi pe mine."
    Pe nava lui, Săvârşitorul Wiggin nu bănuia câtuşi de puţin ce încărcătură bogată din visele altora ducea în depărtări. Trecuseră doar câteva zile de când o lăsase pe Valentine plângând pe chei. Pentru el, Syfte încă nu avea nume; era doar o umflătură a pântecului Valentinei şi nimic mai mult. Abia începuse să simtă durerea despărţirii pentru totdeauna de Valentine, o suferinţă pe care ea o uitase de mult. Gândurile lui rătăceau departe, neştiind de existenţa nepoatelor şi nepoţilor de pe o lume a gheţurilor.
    Acum se gândea la o fată solitară şi torturată, pe nume Novinha, întrebându-se ce vor însemna pentru ea cei douăzeci şi doi de ani în care el va călători şi ce va deveni până în clipa când se vor întâlni.
    Fiindcă o iubea, aşa cum se întâmplă să iubeşti pe cineva care îţi este ecou în momentele de adâncă întristare.

                                                             Capitolul 6
                                                                Olhado

                                     Singurele  relaţii cu alte triburi par a fi războinice. Când îşi spun poveşti unii altora (de obicei pe vreme ploioasă), ele prezintă doar bătălii şi eroi. Sfârşitul înseamnă întotdeauna moartea pentru eroi şi laşi deopotrivă. Dacă poveştile ar constitui cumva nişte linii directoare, atunci purceluşii nu se aşteaptă să supravieţuiască războiului.
    Şi niciodată nu dovedesc vreun interes oricât de mic faţă de femelele duşmanilor, nici în vederea violului, nici a uciderii sau sclaviei, cum procedează oamenii în mod tradiţional cu soţiile soldaţilor căzuţi. Să însemne asta că nu există nici un schimb genetic între triburi? Nicidecum. S-ar putea ca el să fie realizat de femele, care au probabil vreun sistem de a negocia favoruri genetice.
    Dată fiind evidenta şi completa subordonare a masculilor faţă de femele în cadrul societăţii, schimbul ar putea să se facă fără ştirea masculilor, sau probabil că s-ar ruşina într-o asemenea măsură încât nici n-ar îndrăzni să ne spună.
    Nu vor să ne povestească decât despre bătălii. O descriere tipică, aflată în notiţele din 21-02 de anul trecut ale fiicei mele Ouanda, a fost reţinută în timpul unei aşa-zise şezători care a avut loc în casa purceluşilor:
    PURCELUŞ (vorbind în Esenţială): A ucis trei dintre fraţi fără să fie rănit. N-am văzut nicicând un războinic atât de neînfricat şi puternic. Braţele îi erau mânjite de sânge până sus, iar băţul din mâna lui era rupt şi încleiat de creierii fraţilor mei. Ştia că se bucură de cinstire chiar dacă soarta bătăliei se dovedea potrivnică tribului său. Del honral Eu Ihe deil (Îi acord onoare! I-am recunoscut-o!)
    (Ceilalţi purceluşi plescăie din limbă şi scot chicote ascuţite. )
    PURCELUŞ: L-am ţintuit la pământ. Şi în chinuri a fost puternic, până i-am arătat iarba pe care o ţineam în mână. Atunci a deschis gura şi a murmurat cântecele tărâmului de departe. Nunca sera pau na mao da gente! (Nicodată nu va mai fi un băţ în mâinile noastre!)
    (În acest moment, ceilalţi au început un cântec în limba soţiilor, unul dintre cele mai lungi pasaje pe care am avut prilejul să le ascult.)
    (De remarcat că a devenit un obicei în comportamentul lor ca mai întâi să vorbească în Esenţială, pentru ca apoi, în momentul culminant şi de evidenţiere a concluziei, să treacă la portugheză. Gândindu-ne mai bine, am descoperit că şi noi procedăm la fel, apelând la portugheza maternă în clipele cele mai tulburătoare.)
    S-ar putea ca această relatare a bătăliei să nu pară chiar atât de neobişnuită dacă ai prilejul să asculţi destul de multe poveşti şi înţelegi că ele se termină întotdeauna cu moartea eroului. Este limpede că nu gustă comedia ieftină.
                           Libertade Figueira de Medici,
           Raport privind Relaţiile Intertribale ale Aborigenilor Lusitani În Studii de cultură comparată,
                                    1964. 12: 40

                                                                     1.

                                            Nu erau multe lucruri de făcut în timpul zborului interstelar. După stabilirea rutei, nava efectuase translaţia Park şi nu mai rămăsese de îndeplinit decât corvoada de a calcula cât de mult se apropiase viteza navei de cea a luminii. Computerul de la bordul navei aprecie viteza exactă şi apoi determină, în timp subiectiv, câtă vreme va trebui să continue călătoria înainte de a se face din nou translaţia Park, înapoi la o viteză mai mică decât cea a luminii, pentru ca manevrele să fie posibile.
    "Ca un cronometru", se gândi Săvârşitorul. "Pornit, oprit, şi s-a încheiat toată cursa."
    Computerele navei erau suficient de "deştepte" ca să-l ajute să facă mai uşor faţă trecerii de la spaniolă, pe care o vorbea cursiv, la portugheză. Îi venea destul de lesne să vorbească, însă rămâneau nepronunţate atât de multe consoane încât nu era înţes întotdeauna.
    Lecţiile zilnice de conversaţie în portugheză pe care le lua cu computerul, care reacţiona extrem de lent, deveneau înnebunitoare după o oră sau două. Până acum, Val îl însoţise în toate celelalte călătorii. Asta nu însemna că vorbeau fără încetare; Val şi Ender se cunoşteau atât de bine încât adesea nici nu aveau ce să-şi spună.
    Dar în absenţa ei, Ender era din ce în ce mai nemulţumit de propriile lui gânduri; niciodată nu păreau să se limpezească în soluţii, fiindcă nu avea cui să le împărtăşească.
    Nici măcar matca nu-i putea fi de folos. Gândurile ei veneau instantaneu; legate nu de sinapse, ci de filoţi, care rămâneau neafectaţi de efectele relativiste ale călătoriei cu viteza luminii. Pentru ea, un minut din timpul trăit de Ender însemna şaisprezece ore - diferenţa era prea mare pentru ca el să desluşească vreun mesaj din partea ei. Dacă n-ar fi fost o gogoaşă ar fi avut mii de Gândaci, iar fiecare dintre ei şi-ar fi îndeplinit misiunea, transferându-şi uriaşa experienţă în memoria ei.
    Dar ceea ce poseda ea nu se mărginea la amintiri şi, în cele opt zile pe care le simţi ca pe o captivitate, Săvârşitorul începu să înţeleagă nerăbdarea ei de a fi eliberată cât mai curând.
    După scurgerea celor opt zile, Săvârşitorul se descurca mulţumitor în portugheză, reuşind să se exprime direct în loc să traducă din spaniolă ceea ce avea de spus. Simţea cu disperare lipsa unei tovărăşii umane; ar fi fost foarte fericit să discute chiar şi religie cu un calvinist, numai să aibă pe cineva care să dovedească mai multă vioiciune şi inteligenţă în conversaţie decât computerul navei.
    Nava efectuă translaţia Park; într-un moment imposibil de măsurat, viteza ei se modifică în comparaţie cu restul universului sau, mai precis, teoria susţinea că de fapt se schimba viteza universului în timp ce nava rămânea cu totul nemişcată. Nimeni nu era sigur de asta, întrucât nu exista un punct imobil din care să poată fi studiat fenomenul. Aşa se bănuia, pentru că nimeni nu înţelegea de ce apăreau fenomenele filotice; ansiblul fusese creat printr-o întâmplare aproape norocoasă şi, odată cu el, se descoperise şi principiul Park al instantaneităţii. Probabil că era neinteligibil, însă funcţiona.
    În clipa în care lumina deveni din nou vizibilă în toate direcţiile, în hublourile navei apărură instantaneu puzderii de stele. Poate că într-o bună zi se va găsi vreun om de ştiinţă care să descopere de ce translaţia Park aproape că nu necesita un consum de energie.
    Săvârşitorul era sigur că pentru zborul interstelar al oamenilor se plătea undeva un preţ îngrozitor. Demult, chiar visase că pentru fiecare navă care efectua translaţia Park exista câte o stea care clipea pentru ultima oară. Jane îl asigurase că nu era adevărat, dar el ştia că majoritatea stelelor rămân invizibile; ar putea să dispară chiar un trilion dintre ele fără ca oamenii să afle vreodată. Vreme de mii de ani, călătorii vor continua să vadă fotonii plecaţi în spaţiu înainte ca steaua să moară. Dar când omul va ajunge să vadă galaxia stingându-se, va fi prea târziu să-şi mai schimbe obiceiurile.
    - Inactivitatea te face să ai închipuiri paranoice, îi spuse Jane.
    - Nu poţi citi gândurile, îi răspunse Săvârşitorul.
    - După ce închei câte un zbor interstelar devii morocănos şi faci speculaţii despre distrugerea universului. Ăsta-i modul specific prin care se manifestă la tine teama de mişcare.
    - Ai anunţat autorităţile lusitane că sosesc?
    - E o colonie foarte mică. Nu există autorizare de coborâre pe planetă pentru că rareori merge cineva acolo. E doar o navetă care orbitează în jurul planetei şi care transportă oamenii încoace şi încolo, folosind la sol un spaţioport atât de mic încât te apucă râsul.
    - Nu-i nevoie de aprobarea celor de la Imigrări?
    - Eşti Vorbitor, nu te pot întoarce din drum. Pe de altă parte, Serviciul de imigrări înseamnă Guvernatorul, care e în acelaşi timp şi primar, întrucât oraşul şi colonia se identifică. Numele ei este Faria Maria de Bosque, supranumită şi Bosquinha, iar ea îţi transmite salutări şi ar dori să nici nu soseşti, fiindcă are destule necazuri şi fără prezenţa unui profet al agnosticismului care să-i tulbure pe bunii catolici de acolo.
    - A spus ea aşa ceva?
    - Realitatea e că nu ţi-a comunicat asta; episcopul Peregrino i-a spus-o, iar ea a fost de acord. Dar funcţia ei e să aprobe. Dacă-i vei spune că toţi catolicii sunt nişte smintiţi idolatri şi superstiţioşi, probabil că ar ofta şi ţi-ar zice: "Sper că nu vei destăinui şi altora asemenea păreri astea."
    - Mă duci cu vorba, spuse Săvârşitorul. Ce crezi că nu mi-ar face plăcere să aud?
    - Novinha nu mai vrea un Vorbitor. Şi-a anulat cererea la cinci zile după ce a făcut-o.
    Codul Stelar afirma însă că, de vreme ce Ender pornise în călătorie ca răspuns la solicitarea ei, din punct de vedere legal cererea nu mai putea fi anulată; şi totuşi, asta schimba datele situaţiei pentru că, în loc să aştepte nerăbdătoare scurgerea celor douăzeci şi doi de ani până la sosirea lui, ea va fi îngrozită de această perspectivă, respingându-i vizita fiindcă se răzgândise între timp.
    El se aşteptase să fie întâmpinat ca un prieten binevenit, iar acum ea se va arăta mai ostilă decât toţi membrii societăţii catolice la un loc.
    - S-au creat toate condiţiile pentru a mi se simplifica munca, remarcă el.
    - Da, situaţia nu-i chiar atât de rea, Andrew. Realitatea e că între timp au solicitat şi alţii un Vorbitor, şi aceştia nu şi-au anulat cererea.
    - Cine?
    - Printr-o coincidenţă de-a dreptul fascinantă, aceştia sunt Miro şi Ela, fiul şi fiica Novinhei.
    - Dar nu aveau cum să-l cunoască pe Pipo. De ce m-ar chema să mărturisesc moartea lui?
    - A, nu, nu-i vorba de moartea lui Pipo. Ela a cerut un Vorbitor acum şase săptămâni pentru a rosti moartea tatălui ei, Marcos Maria Ribeira, numit şi Marcao. Şi-a dat duhul într-un bar. Nu din cauza alcoolului, suferea de o boală. A murit de descompunere incurabilă.
    - Jane, eşti atât de mistuită de compasiune încât mă pui pe gânduri.
    - Compasiunea e domeniul în care te pricepi tu. Eu sunt mai pricepută la investigaţii complexe în structuri organizate de date.
    - Iar băiatul... cum îl cheamă?
    - Miro. A cerut un Vorbitor acum patru ani. Pentru moartea lui Libo, fiul lui Pipo.
    - Libo nu putea să aibă mai mult de patruzeci de ani.
    - A fost ajutat să-şi afle o moarte prematură. Era xenolog, înţelegi? Sau zenador, cum se zice în portugheză.
    - Purceluşii...?
    - La fel ca şi moartea tatălui. Organele aşezate identic. În timpul călătoriei tale au fost executaţi trei purceluşi în acelaşi fel, însă mai departe de poartă. Numai că în cadavrele purceluşilor se plantează copaci - oamenilor ucişi nu li se face o asemenea onoare.
    Ambii xenologi fuseseră ucişi de purceluşi la distanţă de o generaţie..
    - Şi ce-a hotărât Consiliul Stelar?
    - Situaţia e încurcată. Oscilează. Încă n-au certificat ca xenolog pe nici unul dintre ucenicii lui Libo. Unul este fiica lui Ouanda. Iar celălalt e Miro, cel care a chemat un mărturisitor.
    - Au păstrat legătura cu purceluşii?
    - În mod oficial, nu. Sunt unele discuţii în contradictoriu în legătură cu asta. După ce a murit Libo, Consiliul a admis contactarea purceluşilor doar o dată pe lună. Dar fiica lui Libo a refuzat categoric să respecte ordinele.
    - Şi nu i-au retras calitatea de xenolog?
    - Hotărârea de a se reduce drastic legăturile cu purceluşii a fost luată cu o majoritate foarte firavă. Şi nu a existat o majoritate pentru suspendarea din funcţie. Acum doi ani a fost trimis spre Lusitania un grup de oameni de ştiinţă de pe Calicut. Trebuie să sosească abia peste treizeci de ani pentru a prelua funcţia de supraveghere şi studiere a purceluşilor.
    - De data asta au înţeles de ce l-au ucis purceluşii pe xenolog?
    - Absolut deloc. Dar tocmai de asta mergi acolo, nu?
    I-ar fi fost uşor să găsească un răspuns, numai că matca îl împunse lin cu un gând. Săvârşitorul îl simţi cape o boare trecând printre frunzele unui copac, un foşnet, o clătinare domoală, sau o rază de soare. Da, venea aici pentru a vorbi în numele morţilor. Dar şi pentru a readuce morţii la viaţă.
    "Aici e un loc potrivit."
    Matca făcea un efort de neînchipuit să-i vorbească în timpul zborului cu viteza luminii.
    "Simt o minte aici. Mult mai limpede decât oricare minte umană pe care am cunoscut-o noi."
    "Purceluşii? Gândesc la fel ca noi?"
    "Ştie despre purceluşi. Puţină răbdare; deocamdată se teme de noi."
    Matca se retrase şi Ender rămase să întoarcă pe o faţă şi pe cealaltă gândul că prin hotărârea de a veni pe Lusitania se angaja într-o lucrare mult mai grea decât îşi închipuise.

                                                                    2.

                                        Episcopul în persoană ţinu predica dojenitoare. Acesta era întotdeauna un semn rău. Deşi nu dovedise vreodată calităţi de orator înfocat, de data asta, prin numeroasele paranteze, Peregrino devenise atât de confuz în exprimare încât Ela nu reuşi să priceapă nici măcar jumătate din cele spuse de el.
    Quim se prefăcu, desigur, că înţelege pentru că, în ceea ce-l privea, episcopul nu avea intenţii rele. Dar micuţul Grego nu făcu nici măcar o încercare ca să lase impresia că-l interesează. Chiar şi când sora Esquecimento, care avea obiceiul să ciupească sălbatic pe oricine cu unghiile ei ascuţite ca briciul, îşi croi drum pe interval, Grego îşi văzu netemător de năzbâtiile care-i treceau prin cap în acele momente.
    Astăzi se chinuia să scoată niturile din spătarul de plastic al băncii din faţa lor. Pe Ela o scotea din minţi forţa pe care o avea Grego: nu se cuvenea ca un copil de şase ani să poată băga şurubelniţa sub buza unui nit încapsulat la cald. Nu era sigură că ea ar fi fost în stare de aşa ceva.
    Dacă tata ar fi aici, bineînţeles că şi-ar furişa mâna şerpeşte şi blând, oho, cu câtă blândeţe, şi i-ar lua şurubelniţa lui Grego. Ar întreba în şoaptă: "De unde ai luat-o?" şi Grego l-ar privi cu ochi mari şi nevinovaţi. Mai târziu însă, când familia va pleca de la slujbă şi va ajunge acasă, tata ar urla la Miro că lasă sculele la voia întâmplării şi i-ar spune lucruri îngrozitoare, învinuindu-l de toate necazurile familiei. Miro ar suporta totul în tăcere. Ela şi-ar face de lucru pregătind masa de seară. Quim ar sta fără rost într-un colţ, rostogolind boabele rozariului şi murmurându-şi predicile scurte şi inutile.
    Cu ochii lui electronici, Olhado era singurul norocos - el îi bloca sau îi derula vreo scenă plăcută din trecut şi nu-l interesa ce se întâmpla. Quara ar merge să se facă mică într-un alt colţ, iar micuţul Grego ar rămâne triumfător, ţinându-se cu o mână de pantalonii tatei, urmărind cum vina pentru toate relele pe care le face el s-ar sparge în capul lui Miro.
    Ela tresări înfiorată când scena i se desfăşură în minte. Dacă s-ar fi sfârşit doar cu atât, tot ar fi fost suportabil. Dar mai apoi Miro ar pleca, iar ei ar mânca şi după aceea...
    Ca nişte păianjeni, degetele Surorii Esquecimento făcură un salt; unghiile ascuţite se înfipseră în braţul lui Grego. Instantaneu, Grego scăpă şurubelniţa pe jos. Cu siguranţă că avea să se rostogolească cu zgomot, dar Sora Esquecimento nu era proastă. Se aplecă iute şi o prinse cu cealaltă mână.
    Ela pricepu de îndată ce era în mintea lui, întinse o mână încercând să-l împiedice, dar prea târziu: el ridică brusc genunchiul şi o lovi în gură pe Sora Esquecimento.
......................................................................................