Jocul lui Ender 2, Orson Scott Card

                                                                      1.

                                                     Vorbitor în Numele Morţilor
                                                                     Prolog

                                    În anul 1830 după întemeierea Congresului Stelar, o navă-robot de cercetare a transmis un raport prin ansiblu: planeta pe care o studiase prezenta parametri normali, permiţând dezvoltarea vieţii umane. Cea mai apropiată planetă pe care se înregistrase o presiune demografică era Baía; Congresul Stelar le-a acordat celor de acolo aprobarea pentru a continua explorarea.
    Aşa se face că primii oameni care au văzut noua lume erau portughezi prin limbă, brazilieni prin cultură şi catolici prin credinţă. În anul 1886 au debarcat de pe naveta spaţială, şi-au făcut cruce şi au numit planeta Lusitania - vechea denumire a Portugaliei. S-au apucat apoi să catalogheze flora şi fauna. Cinci zile mai târziu, au înţeles că micile vietăţi care trăiau în pădure şi pe care le denumiseră porquinhos - purceluşi - nu erau câtuşi de puţin animale.
    Era pentru prima oară de la Xenocidul Gândacilor comis de monstrul Ender când oamenii descoperiseră o formă inteligentă de viaţă extraterestră. Din punct de vedere tehnologic, purceluşii erau primitivi însă foloseau unelte, îşi construiau case şi vorbeau o limbă.
    - Aceasta este o nouă şansă pe care ne-a oferit-o Dumnezeu, a declarat Cardinalul Primat de Baia.
 Putem fi mântuiţi pentru distrugerea Gândacilor.
    Membrii Congresului Stelar venerau mulţi zei sau nici unul, dar au aprobat spusele Cardinalului Primat. Lusitania va fi colonizată cu oameni de pe Baia, sub patentă catolică, aşa cum cerea tradiţia.
    Dar colonia nu avea voie să se extindă dincolo de o anumită suprafaţă sau să depăşească un anumit număr de locuitori. Şi, mai presus de toate, era obligată să respecte cu orice preţ o singură lege:
    Purceluşii nu trebuiau să fie tulburaţi.

                                                              Capitolul 1
                                                                   Pipo

                              Întrucât nu ne împăcăm încă pe deplin cu ideea că locuitorii din aşezarea învecinată sunt la fel de umani ca şi noi, am fi nişte prefăcuţi fără pereche dacă privind fiinţele prietenoase, creatoare de unelte, apărute pe alte căi evolutive, le-am considera fraţi şi nu fiare, tovarăşi de pelerinaj care călătoresc spre sanctuarul inteligenţei şi nu rivali.
    Şi totuşi, asta e ceea ce văd sau tânjesc să văd. Diferenţa dintre roman şi varelse există pentru creatura care judecă, nu pentru cea care este judecată. Când afirmăm că o specie extraterestră este ramen, nu înseamnă că ea a trecut pragul maturităţii morale. Înseamnă că l-am trecut noi înşine.
                                          Demostene, Scrisoare pentru framlingi

                                                                         1.

                                   Rădăcină era cel mai dificil şi, în acelaşi timp, cel mai îndatoritor dintre pequeninos.
    Ori de câte ori Pipo vizita luminişul lor, el se afla acolo şi îşi dădea toată osteneala să răspundă la întrebările pe care, prin lege, Pipo nu avea voie să le pună în mod direct. Pipo se baza pe el - prea mult, probabil - şi, cu toate că Rădăcină se juca şi făcea tot felul de zburdălnicii ca un copilandru lipsit de răspundere, ceea ce de fapt era, nu scăpa niciun prilej de a observa, sonda sau pune la încercare.
    Pipo trebuia să se păzească tot timpul de capcanele pe care Rădăcină i le întindea.
    Cu o clipă în urmă, Rădăcină se căţărase într-un copac, agăţându-se de coajă doar cu pernuţele cornoase de la încheieturile membrelor şi de pe partea interioară a coapselor. Ţinea două beţe în mâini - Beţe-Tată, aşa se numeau - cu care lovea trunchiul în ropote neritmate, irezistibile, în timp ce se căţăra.
    Zgomotul îl făcu pe Mandachuva să iasă din casa construită din buşteni. Strigă spre Rădăcină în limba masculilor, iar apoi în portugheză:
    - P'ra baixo, bicho!
    Auzind jocul de cuvinte în portugheză, câţiva purceluşi aflaţi în apropiere îşi exprimară aprecierea frecându-şi brusc pulpele una de alta. Rezultă un sunet ca un sâsâit, iar Mandachuva, încântat de aplauzele lor, făcu un mic salt prin aer.
    În acelaşi timp, Rădăcină se aplecă pe spate până păru aproape sigur că se va prăbuşi la pământ. Apoi îşi azvârli mâinile înapoi, făcu o tumbă prin aer şi ateriză pe picioare; ţopăi de câteva ori, dar nu se dezechilibră.
    - Deci ai devenit acum şi acrobat, spuse Pipo.
    Rădăcină păşi legănat spre el. Era modul lui de a-i imita pe oameni. Aceasta făcea ca ridiculizarea să fie mai evidentă, întrucât botul lui turtit, înălţat în vânt, arăta cât se poate de porcin. Nici nu era de mirare că cei de pe alte lumi îi numeau "purceluşi".
    Aşa apucaseră să-i boteze primii vizitatori ai acestei planete, care transmiseseră rapoartele în '86 şi, din 1925, momentul întemeierii Coloniei Lusitania, fusese imposibil să li se mai schimbe numele. Xenologii răspândiţi pe cele O Sută de Lumi se refereau la "aborigenii Lusitaniei", deşi Pipo ştia foarte bine că era doar o chestiune de demnitate profesională; fără îndoială că atunci când nu-i menţionau în vreo lucrare savantă, xenologii îi numeau tot purceluşi. În ceea ce-l privea pe Pipo, el li se adresa de obicei cu pequeninos, iar ei nu păreau să aibă ceva împotrivă, pentru că de-acum începuseră şi ei să-şi spună "micuţi". La urma-urmei, demnitate sau nu, îi era peste putinţă să nege realitatea. În asemenea momente, Rădăcină semăna cu un porc ridicat pe două picioare.
    - Acrobat, spuse Rădăcină, cântărind noul cuvânt. Ce-am făcut eu? Aveţi o vorbă pentru oamenii care fac aşa ceva? Există oameni pentru care asta înseamnă muncă?
    Pipo oftă în tăcere, iar zâmbetul îi îngheţă pe chip. Legea îi interzicea cu stricteţe să dea informaţii despre societatea umană, pentru ca nu cumva să influenţeze cultura purceluşilor. Dar Rădăcină îşi făcuse un obicei din a exploata până şi cea mai neînsemnată aluzie din orice remarcă a lui Pipo. De data aceasta nu era însă decât vina lui Pipo, care lăsase să-i scape o afirmaţie ce deschidea o fereastră nedorită spre modul uman de viaţă. Uneori se simţea atât de relaxat printre pequeninos încât vorbea fără să se mai controleze. Pericolul acesta îl pândea mereu!
    "Nu mă pricep la jocul neîncetat de a stoarce informaţii şi de a încerca în acelaşi timp să nu ofer nimic în schimb. Libo, taciturnul meu fiu, a deprins deja arta discreţiei mai bine decât mine şi nu mi-e ucenic decât de... cât o fi trecut de când a împlinit treisprezece ani?... patru luni."
    - Şi eu aş vrea să am la picioare perniţe ca tine, spuse Pipo. Coaja copacului mi-ar face pielea ferfeniţă.
    - Aşa ceva ne-ar face pe toţi să ne fie ruşine.
    Rădăcină rămase nemişcat, în acea atitudine de aşteptare despre care Pipo credea că arata o uşoară îngrijorare ori un avertisment mut către alţi pequeninos de a manifesta prudenţă. Putea fi şi un semn de spaimă extremă, dar, dacă nu se înşela, până acum nu văzuse vreun pequeninos extraordinar de înspăimântat.
    În orice caz, Pipo se grăbi să-l calmeze:
    - Nu te îngrijora, eu sunt prea bătrân ca să mă caţăr în copaci aşa cum o faceţi voi. Las asta în seama vlăstarelor voastre.
    Şi replica dădu roade; trupul lui Rădăcină deveni mobil.
    - Îmi place să mă urc în copac. Pot vedea totul. Rădăcină se ghemui în faţa lui şi-l privi de aproape. Vei aduce animalul care aleargă pe deasupra ierbii fără să atingă pământul? Ceilalţi nu m-au crezut când le-am spus că am văzut aşa ceva.
    O nouă capcană.
    "Cum, xenolog Pipo, îl vei umili pe acest membru al comunităţii pe care o studiezi? Sau, în cazul întâlnirii de azi, vei respecta legea inflexibilă stabilită de Congresul Stelar?"
    Existau doar câteva precedente. Singurul contact cu fiinţe extraterestre inteligente avusese loc acum trei mii de ani, iar el se încheiase cu moartea tuturor Gândacilor. De data asta Congresul Stelar voia să se asigure că dacă umanitatea greşea, eroarea avea să fie de semn opus. Informaţii minime, contact minim.
    Rădăcină detectă ezitarea lui Pipo, tăcerea lui determinată de precauţie.
    - Niciodată nu ne spui nimic, începu Rădăcină. Ne urmăreşti şi ne studiezi, dar niciodată nu ne îngădui să trecem peste gard, să intram în aşezarea voastră, să vă urmărim şi să vă studiem şi noi.
    Pipo îi răspunse cât de cinstit se pricepu, deşi precauţia era mai importantă decât onestitatea.
    - Dacă e adevărat că voi învăţaţi atât de puţine şi noi atât de multe, cum se face că vorbiţi şi Esenţiala şi portugheza, în timp ce eu încă mă chinui să deprind limba voastră?
    - Noi suntem mai isteţi. Apoi Rădăcină se lăsă pe spate şi se răsuci pe şezut, astfel încât rămase cu spatele la Pipo. Întoarce-te dincolo de gardul tău.
    Pipo se ridică imediat în picioare. Nu departe de el, Libo era cu trei pequeninos, încercând să afle cum împleteau aceştia viţele de merdona pentru a face acoperişuri.
    Libo îl văzu pe Pipo şi i se alătură, gata de plecare. Pipo îl însoţi fără să scoată o vorbă; ţinând seama că pequeninos stăpâneau atât de fluent limbile oamenilor, niciodată nu discutau despre ce aflaseră decât după ce treceau de poartă.
    Le trebui o jumătate de oră ca să ajungă acasă, iar când trecură de poartă şi o luară de-a lungul dealului către Staţiunea zenadorilor, începu să plouă torenţial. Zenador? Privind placa mică de deasupra uşii, Pipo se gândi la înţelesul inscripţiei. Cuvântul XENOLOG era scris în Esenţială. Asta sunt eu, cel puţin pentru cei de pe alte lumi. Dar titlul de zenador era atât de uşor de pronunţat în portugheză, încât aproape nimeni de pe Lusitania nu-l mai folosea pe cel de xenolog, nici măcar când vorbea în Esenţială.
    "Aşa se schimbă limbile", medită Pipo. "Dacă n-ar exista ansiblul, care asigură o comunicare instantanee în toate cele O Sută de Lumi, nu ne-am mai putea păstra o limbă comună. Călătoriile interstelare sunt prea lente şi se desfăşoară foarte rar. Esenţiala se va pulveriza în zece mii de dialecte în cel mult un secol. Poate că ar fi interesant să rulez pe computer o proiecţie a modificărilor lingvistice de pe Lusitania ca să aflu dacă Esenţiala va ajunge să se degradeze şi să absoarbă portugheza, sau se va întâmpla invers."
    - Tată, îl întrerupse Libo.
    Abia atunci îşi dădu seama că se oprise la zece metri de staţiune.
    "Tangente. Cele mai bune porţiuni ale vieţii mele intelectuale sunt tangenţiale, situate în domenii din afara pregătirii mele. Presupun că regulile care ni s-au impus în profesiune mă împiedică să cunosc sau să înţeleg ceva. Ştiinţa xenologiei tinde să respecte mai multe mistere decât Biserica-Mamă."
    Amprenta palmară era suficientă pentru deschiderea uşii. Imediat ce trecu pragul, ştiu cum îşi va petrece seara. Le vor trebui câteva ore de muncă la terminale pentru a întocmi rapoarte separate despre ceea ce făcuseră în cursul întâlnirii de azi. Pipo va citi apoi notiţele lui Libo, iar Libo pe ale lui Pipo şi după ce vor fi mulţumiţi, Pipo va redacta un rezumat şi va permite computerelor să continue lucrul, introducând notiţele în fişiere şi transmiţându-le instantaneu prin ansiblu către xenologii din restul celor O Sută de Lumi.
    "Sunt mai mult de o mie de oameni de ştiinţă a căror carieră înseamnă studierea singurei specii extraterestre pe care o cunoaştem şi, în afară de ceea ce pot descoperi sateliţii despre această specie arboricolă, toate informaţiile pe care le au ei provin din ceea ce le transmitem noi doi. Asta înseamnă intervenţie minimă."

                                                                  2.

                                    Dar imediat ce intră în staţiune Pipo înţelese că nu avea să fie o seară de muncă neîntreruptă şi odihnitoare. Înăuntru îi aştepta Dona Crista, îmbrăcată în straie monahale. Oare era vorba de vreo boacănă făcută la şcoală de unul din copiii mai mici?
    - Nu, nici vorbă, îl linişti Dona Crista. Toţi copiii tăi îşi fac datoria, în afară de cel de aici care,  după părerea mea, e prea tânăr ca să-o rupă cu şcoala şi să lucreze, chiar dacă e ucenic.
    Libo nu-i răspunse.
    "O hotărâre cuminte", socoti Pipo.
    Dona Crista era o femeie înţeleaptă şi atrăgătoare, probabil chiar frumoasă, dar întâi de toate era călugăriţă a ordinului Filhos da Mente do Cristo, Copiii Minţii lui Cristos, şi-şi pierdea din frumuseţe când o vedea cum se înfuria în faţa ignoranţei şi a prostiei. Era uimitor numărul celor foarte inteligenţi a căror ignoranţă şi prostie se topise sub focul dispreţului ei.
    "Libo, tăcerea e soluţia care îţi va prinde bine în situaţia asta."
    - N-am venit aici în legătură cu vreunul dintre copiii tăi, explică Dona Cristã. E vorba de Novinha.
    Nu era nevoie să pronunţe numele de familie. Toată lumea o ştia pe Novinha. Îngrozitoarea Descolada se sfârşise doar cu opt ani în urmă. Boala ameninţase să distrugă întreaga colonie chiar înainte ca ea să se poată înfiripa. Modul de vindecare fusese descoperit de mama şi tatăl Novinhei, xenobiologii Gusto şi Cida. Printr-o ironie tragică, găsiseră cauza bolii şi tratamentul prea târziu pentru a se salva pe ei înşişi. Ei fuseseră ultimele victime ale Descoladei.
    Pipo îşi aminti cu claritate de fetiţa Novinha, care stătea agăţată de mâna primarului Bosquinha în timp ce episcopul Peregrino în persoană ţinea slujba de îngropăciune. Ba nu, nu se agăţase de mâna primarului. Imaginile îi reveniră în minte şi, odată cu ele, şi sentimentele de atunci. Îşi aduse aminte că se întrebase:
    "Ce înţelege ea din toate astea? E înmormântarea părinţilor ei; a rămas singura supravieţuitoare din familie şi de jur împrejurul ei poate simţi uşurarea oamenilor acestei colonii. Aşa necoaptă cum e, oare pricepe că bucuria noastră e cea mai aleasă recunoştinţă pe care o arătăm părinţilor ei? Au luptat şi au izbândit, găsind calea salvării pentru noi în zilele de suferinţă de dinaintea morţii lor; ne aflăm aici ca să sărbătorim nepreţuitul dar pe care ni l-au făcut. Pentru tine însă, Novinha, asta înseamnă doar moartea părinţilor tăi, ca şi a fraţilor care au murit înainte. Cinci sute de morţi şi mai bine de o sută de slujbe pentru dispăruţii acestei colonii în ultimele şase luni, şi toţi fuseseră stăpâniţi de spaimă, tristeţe şi disperare. Acum, când îţi mor părinţii, teama, tristeţea şi disperarea ta nu sunt cu nimic mai mici decât înainte, dar nimeni altcineva nu trece prin aceeaşi suferinţă. Ceea ce precumpăneşte acum în mintea noastră e simţământul că ne-am eliberat de durere".
    Privind-o, încercând să-şi imagineze sentimentele ei, Pipo nu făcu decât să-şi redeştepte mâhnirea pentru pierderea Mariei, fiica lui de şapte ani, smulsă de vârtejul morţii care-i acoperise trupul cu excrescenţe canceroase şi ciuperci năvalnice, făcându-i carnea să se umfle şi să se descompună; un nou membru, nici braţ, nici picior, îi crescuse din coapsă, în timp ce carnea i se desprindea de pe picioare şi cap, dezgolindu-i oasele; corpul ei scump şi frumos se degradase sub ochii lui, în vreme ce mintea scânteietoare îi rămăsese înfiorător de vie, capabilă să înţeleagă tot ce se petrecea cu ea, pentru ca, târziu, să strige către Dumnezeu s-o lase să moară.
    Pipo îşi aminti asta apoi se gândi la slujba de recviem, împărţită cu alte cinci victime. Aşa cum stătuse în picioare sau în genunchi, alături de soţie şi de restul copiilor, simţise perfecta unitate a oamenilor din Catedrală. Ştia că durerea lui era a tuturor, că pierzându-şi fiica cea mare era legat inseparabil de comunitate prin durere şi asta constituia o mângâiere, ceva de care se putea agăţa. Aşa se cuvenea să fie o asemenea mâhnire, un doliu public.
    Micuţa Novinha nu avusese parte de aşa ceva. Ea trecuse printr-o încercare cu mult mai grea decât Pipo - el cel puţin nu rămăsese fără familie şi era adult, nu un copil îngrozit de pierderea bruscă a oricărui reazem din viaţa lui. Prin această durere nu se legase mai strâns de comunitate, ci era mai curând exclusă din ea. Astăzi, cu excepţia ei, toată lumea se bucura. Astăzi, toţi îi lăudau părinţii; numai ea le simţea lipsa, preferând ca ei să nu fi găsit leacul pentru alţii, dar să fi rămas în viaţă.
    Izolarea ei era atât de vădită încât, din locul în care se afla, Pipo reuşise s-o simtă dureros.
    Novinha îşi smulsese cât putuse de repede mâna din cea a primarului. Lacrimile i se uscaseră pe măsură ce slujba se desfăşura; când ea se sfârşise, rămăsese tăcută ca un prizonier care refuză colaborarea cu cei care l-au capturat. Lui Pipo i se sfâşia inima pentru ea. Şi totuşi îşi dădea seama că, dacă ar fi încercat, n-ar fi fost în stare să-şi ascundă fericirea lăuntrică pentru înfrângerea Descoladei, bucuria că nu-i va mai fi răpit nici un alt copil. Îşi dădea seama că încercarea lui de a o mângâia ar fi fost o batjocură şi ar fi înstrăinat-o şi mai mult.
    După slujbă, într-o amară singurătate, Novinha a păşit printre grupurile de oameni care i-au spus, bine intenţionaţi, că părinţii ei vor deveni sigur sfinţi şi vor fi aşezaţi de-a dreapta Tatălui. Ce alinare poate fi asta pentru un copil?
    Pipo îi şoptise soţiei destul de tare:
    - N-o să ne ierte niciodată pentru ziua de azi.
   - Să ierte? Conceicao nu era una dintre acele soţii care să priceapă gândurile soţilor lor. Doar nu i-am ucis noi părinţii...
    - Dar noi ne bucurăm azi cu toţii, nu? N-o să ne ierte niciodată pentru asta.
    - Asta-i o copilărie. Oricum nu înţelege; e prea mică.
    "Ba înţelege", se gândi Pipo. "Nu înţelegea şi Maria multe lucruri când era chiar mai mică decât Novinha?"
    De-a lungul anilor - şi trecuseră de acum nouă - o văzuse de câteva ori. Avea vârsta fiului său, Libo, iar asta însemna că fusese colegă de clasă cu Libo până când acesta împlinise treisprezece ani. O auzise uneori ţinând prelegeri sau cuvântări alături de alţi copii.
    Îl atrăgea modul ei elegant de gândire, înflăcărarea ce-o dovedea în examinarea ideilor. În acelaşi timp, ea părea rece ca gheaţa, complet izolată de toţi ceilalţi.
    Şi Libo, fiul lui, era timid, dar până şi el avea câţiva prieteni şi-şi câştigase afecţiunea profesorilor. Novinha însă nu-şi făcuse niciun prieten, n-avea pe nimeni a cărui privire s-o caute după un moment de triumf. Pentru că refuza să împărtăşească acelaşi sentiment, să răspundă, nici unul dintre profesori nu ţinea sincer la ea.
    - E paralizată din punct de vedere emoţional, spusese Dona Crista odată, când Pipo se interesase de ea. Nimic n-o poate atinge. Jură că e fericită şi că nu simte nevoia vreunei schimbări.
    Iar acum Dona Crista venise la Staţiunea zenadorilor pentru a discuta cu Pipo despre Novinha. De ce tocmai cu Pipo? Nu întrezărea decât un motiv pentru vizita directoarei şcolii în legătură cu această orfană.
    - Să cred că în toţi anii în care ai avut-o pe Novinha în şcoală am fost singura persoană care s-a interesat de ea?
    - Nu singura, răspunse ea. Cu câţiva ani în urmă i s-a dat importanţă, mai ales când Papa i-a canonizat pe părinţii ei. Toată lumea a întrebat atunci dacă şi fiica Cidei şi a lui Gusto a observat vreodată evenimente miraculoase în legătură cu părinţii ei, aşa cum li se întâmplase altora.
    - Chiar i-au pus asemenea întrebări?
    - Erau zvonuri, iar episcopul Peregrino a trebuit să facă cercetări.
    Când se referea la tânărul conducător spiritual al Coloniei Lusitania, Dona Cristq devenea mai zgârcită la vorbă. Dar şi aşa se spunea că ierarhia nu se înţelegea de minune cu ordinul Filhos da Mente do Cristo. Răspunsul ei a fost plin de învăţăminte.
    - Îmi imaginez.
    - În esenţă, a spus că dacă părinţii ei i-ar asculta rugile şi ar avea putinţa să i le împlinească, atunci de ce nu au răspuns rugăciunilor ei şi nu s-au întors între cei vii? Acesta ar fi un miracol folositor, a zis ea, căci există şi precedente. Dacă Os Venerados pot să realizeze miracole dar nu răspund rugilor ei, înseamnă că n-o iubesc îndeajuns. De aceea preferă să creadă că părinţii ei încă o iubesc, dar pur şi simplu nu au puterea de a face minuni.
    - O sofistă înnăscută, remarcă Pipo.
    - Sofistă, dar şi expertă în vinovăţie: i-a spus episcopului că dacă Papa i-a declarat pe părinţii ei sfinţi, este ca şi cum Biserica ar afirma că aceştia o urăsc. Cererea ca părinţii ei să fie canonizaţi era o dovadă că Lusitania o dispreţuia; dacă se aproba, însemna că însăşi Biserica era vrednică de dispreţ. Episcopul Peregrino devenise livid.
    - Bagă de seamă că el a trimis totuşi cererea.
    - Pentru binele comunităţii. Şi au mai fost şi miracolele acelea.
    - Cineva atinge mormântul sfânt şi durerile de cap dispar şi apoi strigă: "Milagre! Os Santos me abençoaram! Miracol! Sfinţii m-au binecuvântat!"
    - Ştii bine că Sfânta Romă vrea miracole mai convingătoare decât acestea. Dar n-are importanţă. Papa ne-a îngăduit să numim orăşelul nostru Milagre, şi acum îmi închipui că de fiecare dată când cineva pronunţă numele ăsta Novinha se înfierbântă şi arde de furie ascunsă.
    - Ori devine mai rece. Nimeni nu poate şti care-i sunt adevăratele sentimente.
    - În fine, Pipo, nu eşti singurul care a întrebat de ea. În schimb, eşti unicul care s-a interesat de ea ca persoană, nu de dragul Binecuvântaţilor ei părinţi.
    Îl întristă că în afară de Filhos, care se ocupau de şcolile de pe Lusitania, nimeni nu se arătase preocupat de soarta fetei; de-a lungul anilor doar Pipo îi acordase slabe frânturi de interes.
    - Are un prieten, spuse Libo.
    Pipo uitase că fiul său se afla de faţă - Libo era atât de tăcut încât era uşor să uite de el. Şi Dona Crista păru să tresari.
    - Libo, spuse ea, cred c-am comis o nedelicateţe vorbind astfel despre una din colegele tale.
    - Acum sunt ucenic de Xenador, îi reaminti Libo. Asta însemna că nu mai mergea la şcoală.
    - Cine e prietenul ei? întrebă Pipo.
    - Marcao.
    - Marcos Ribeira, explică Dona Crista. Băiatul acela înalt...
    - A, da, cel care-i alcătuit ca o cabra.
    - E într-adevăr puternic, întări Dona Crista. Dar eu nu am observat niciodată vreun semn de prietenie între ei.
    - Odată, când Marcao a fost acuzat de ceva şi s-a întâmplat ca ea să vadă totul, a mărturisit în favoarea lui.
    - Libo, dai o interpretare cam generoasă incidentului, zise Dona Crista. Cred c-ar fi mai aproape de adevăr să spui că a mărturisit împotriva băieţilor care făcuseră fapta şi au încercat să arunce vina pe umerii lui.
    - Marcao nu vede lucrurile în aceeaşi lumină, spuse Libo. Am observat în câteva rânduri cum o urmăreşte cu privirea. Nu înseamnă prea mult, dar există cineva care o place.
    - Dar tu, tu o placi? îl întrebă Pipo.
    Libo rămase tăcut câteva clipe. Pipo ştia înţelesul acestei pauze. Libo se autoexamina pentru a găsi răspunsul. Nu acel răspuns care i se părea că se va bucura de aprobarea adulţilor şi nici acela care ar putea să provoace mânia lor - cele două tipuri de înşelăciuni care făceau deliciul copiilor de vârsta lui. Se cerceta pe sine pentru a descoperi adevărul.
    - Dacă am înţeles eu bine, spuse Libo, nici nu vrea ca cineva să o placă. Seamănă cu un oaspete care aşteaptă să se întoarcă acasă din clipă în clipă.
    Dona Crista încuviinţă cu aer grav.
    - Da, întocmai, exact impresia asta o lasă. Dar acum, Libo, trebuie să punem capăt indiscreţiei noastre rugându-te sa ne laşi puţin singuri ca să...
    Clătinând scurt din cap şi cu un zâmbet care părea să spună: "Da, înţeleg...", Libo plecă înainte ca ea să fi terminat fraza, graba paşilor lui făcând ca ieşirea din scenă să fie o probă mai elocventă de discreţie decât dacă ar fi insistat să rămână.
    Din aceste detalii, Pipo înţelese că Libo se supărase pentru că fusese rugat să plece; ştia să-i facă pe adulţi să se simtă oarecum imaturi în comparaţie cu el.
    - Pipo, începu directoarea, a făcut cerere pentru a da examen de xenobiolog înainte de termen. Ca să ia locul părinţilor ei.
    Pipo ridică din sprâncene.
    - Pretinde că se pregăteşte intens în acest domeniu încă de când era mică. Şi că e gata să înceapă munca imediat, fără ucenicie.
    - Are treisprezece ani, adevărat?
    - Precedente există. Mulţi au trecut asemenea teste foarte de timpuriu. E cineva care le-a luat la o vârstă şi mai fragedă decât ea. Asta s-a întâmplat acum două mii de ani, dar i s-a permis. Episcopul Peregrino se opune, desigur, dar primarul Bosquinha, fie-i binecuvântată inima simţitoare şi practică, a susţinut că Lusitania are neapărat nevoie de un xenobiolog - trebuie să ne apucăm să dezvoltăm noi soiuri de plante ca să ne asigurăm o varietate mai mare în alimentaţie şi să obţinem recolte mai bogate din solul Lusitaniei. "Nu-mi pasă; chiar dacă ar fi vorba de un sugar, avem nevoie de un xenobiolog. " Astea sunt chiar cuvintele ei.
    - Şi vrei să mă ocup eu de examinarea ei?
    - Dacă ai fi atât de amabil.
    - Mi-ar face chiar plăcere.
    - Eram sigură că vei fi de acord.
    - Mărturisesc acum că îi datorez asta.
    - Cum aşa?
    - Ar fi trebuit să fac mai mult pentru fata asta. Aş vrea să văd dacă nu-i prea târziu să încep acum.
    Dona Crista râse delicat.
    - Oh, Pipo, tare m-aş bucura să încerci. Dar crede-mă, prietene, cel ce-i ajunge în suflet simte fiorul gheţii.
    - Cred că-i aşa. Îmi imaginez ce înseamnă pentru cel ce încearcă să simtă fiorul gheţii. Dar ce-ar simţi ea? Chiar aşa rece cum e, sigur că arde ca un foc.
    - Ce poet eşti, spuse Dona Cristâ. Nu era nici o undă de ironie în vocea ei; credea tot ce spunea. Purceluşii au înţeles că i-am trimis ca ambasadori pe cei mai buni dintre noi?
    - Mă străduiesc să le-o spun, dar ei sunt sceptici.
    - O trimit mâine la tine. Dar te previn: vrea să dea examenul la modul cel mai serios şi se opune oricărei încercări de preexaminare.
    Pipo zâmbi.
    - Mai mult mă îngrijorează ce se va întâmpla după ce dă examenul. Dacă nu-l ia, va trece prin chinuri mari. Şi dacă-l ia, înseamnă că eu voi fi acela care va începe să aibă probleme.
    - Libo nu-mi va da pace până nu va susţine şi el examenul de zenador înainte de termen. Iar dacă se va întâmpla aşa, atunci nu îmi rămâne decât să merg acasă, să mă aşez în pat şi să mor.
    - Ce zănatec plin de romantism eşti, Pipo. Dintre toţi bărbaţii din Milagre doar tu ai fi în stare să-l accepţi pe fiul tău ca egal.

                                                             3.

                                      După plecarea ei, Pipo şi Libo lucrară împreună ca de obicei, notând întâmplările zilei petrecute cu pequeninos. Pipo compară concluziile lui Libo, modul lui de gândire, intuiţiile, atitudinile lui cu cele ale absolvenţilor pe care-i cunoscuse în universitate înainte de a deveni membru al Coloniei Lusitania.
    Chiar dacă era tânăr şi trebuia să mai acumuleze multe cunoştinţe teoretice şi practice, prin metodă Libo devenise un adevărat om de ştiinţă şi prin simţire un umanist. Până să-şi termine activitatea din seara aceea şi să plece spre casă împreună în lumina lunii mari a Lusitaniei, Pipo ajunsese la concluzia că, indiferent dacă-şi dădea examenul sau nu, Libo merita să fie tratat ca un coleg. Testele nu puteau să dea o măsură exactă a lucrurilor care contau.
    Şi chiar dacă Novinhei nu i-ar fi convenit, Pipo voia să descopere dacă ea poseda calităţi incontestabile de om de ştiinţă; dacă nu le avea, atunci va face în aşa fel încât să nu treacă examenul, indiferent de volumul de cunoştinţe memorate.

                                                              4.

                                     Pipo părea decis să-i facă greutăţi.
    Novinha ştia cum procedau adulţii când îşi puneau în gând să nu-i dea satisfacţie, însă nici nu voiau să se certe sau să dea dovadă de răutate.
    "Sigur, sigur că poţi da testul. Dar nu ai motive să te pripeşti, să nu ne grăbim, dă-mi voie să mă conving că-l vei lua de la prima încercare."
    Novinha nu voia să aştepte. Era pregătită.
    - Sunt gata să dau orice probe doreşti, spuse ea.
    Trăsăturile chipului lui deveniră reci. Aşa se întâmpla mereu cu adulţii. Asta n-o deranja, răceala îi convenea, îi putea îngheţa de moarte pe toţi.
    - N-aş vrea să dai chiar orice probe, îi explică el.
    - Nu-ţi cer decât să le înşirui pe toate ca să trec prin ele cât mai repede. Nu vreau să aştept zile întregi.
    El rămase o clipă pe gânduri.
    - Ce grăbită eşti?!
    - Sunt pregătită. Codul Stelar îmi permite să solicit testarea când doresc. E o relaţie între mine şi Congresul Stelar şi eu n-am găsit nicăieri scris că un xenolog are dreptul să pună la îndoială hotărârea Comisiei Interplanetare de examinări.
    - Atunci n-ai citit cu atenţie.
    - Singurul lucru de care am nevoie pentru a da testul înainte de împlinirea vârstei de şaisprezece ani este aprobarea susţinătorului meu legal. Eu nu am un susţinător legal.
    - Ba dimpotrivă, spuse Pipo. Primarul Bosquinha a fost susţinătorul tău legal din ziua în care ţi-au murit părinţii.
    - Iar el a fost de acord să dau testul.
    - Cu condiţia să vii la mine.
    Novinhei nu-i scăpă privirea sfredelitoare. Nu-l cunoştea pe Pipo, aşa că avu impresia că era privirea pe care o văzuse în mulţi alţi ochi, dorinţa de a o domina, de a o stăpâni, intenţia de a-i înfrânge hotărârea şi de a-i strivi independenţa, dorinţa de a o face să cedeze.
    Trecerea de la răceala glacială la flacără se produse instantaneu.
    - Ce ştii tu despre xenobiologie? Nu faci decât să treci dincolo pentru a discuta cu purceluşii, n-ai cum să înţelegi modul de funcţionare al genelor! Cine te crezi ca să mă judeci? De opt ani Lusitania nu are xenobiolog şi-i trebuie neapărat unul, iar tu vrei să-i faci pe oameni să mai aştepte doar ca să-i ţii sub control.
    Spre uimirea ei, Pipo nu se pierdu şi nici nu dădu înapoi. Nici măcar nu se înfurie la vorbele ei. Se purtă ca şi cum ea n-ar fi spus nimic.
    - Înţeleg, spuse el încet, vrei să devii xenolog din prea multă dragoste faţă de oamenii de pe Lusitania. Ţi-ai dat seama de nevoile comunităţii şi, sacrificându-te, te-ai pregătit pentru a o sluji în mod altruist de la o vârstă fragedă.
    I se părea absurd să-l audă vorbind astfel. Dar simţi în cuvintele lui ceva mai mult decât atât.
    - Şi acesta nu-i un motiv suficient?
    - Dacă ar fi adevărat, ar fi destul de bun.
    - Vrei să spui că sunt o mincinoasă?
    - Propriile tale vorbe te-au făcut să pari mincinoasă. Spuneai cât de mult au ei, oamenii de pe Lusitania, nevoie de tine. Dar şi tu trăieşti printre noi. Ţi-ai petrecut întreaga viaţă aici. Eşti gata să te sacrifici pentru noi, şi totuşi nu simţi că faci parte din această comunitate.
    Deci Pipo nu era ca restul adulţilor care îi credeau şi acceptau minciunile doar pentru că ele o făceau să pară încă un copil; el dorea s-o considere altfel.
    - De ce să mă simt ca o părticică din comunitate? Nu sunt parte din ea.
    El clătină din cap cu gravitate, ca şi când ar fi cântărit răspunsul ei.
    - Atunci din ce comunitate faci parte?
    - Cealaltă comunitate de pe Lusitania este a purceluşilor, şi pe mine nu m-ai văzut printre cei care venerează copacii.
    - Pe Lusitania sunt şi alte comunităţi. Tu, de pildă, eşti studentă - există o comunitate a studenţilor.
    - Nu-i de mine.
    - Ştiu. Prieteni nu ai, nici cunoştinţe apropiate, mergi la slujbă, dar niciodată la spovedanie, te izolezi complet, pentru ca, atât cât îţi stă în puteri, să eviţi apropierea de viaţa acestei colonii şi contactul cu specia umană. Toate astea dovedesc limpede că trăieşti într-o izolare deplină.
    Novinha nu era pregătită pentru aşa ceva. El dădea glas unei dureri ascunse şi nu se gândise la o strategie ca să facă faţă acestei încercări.
    - Dacă-i adevărat, nu e vina mea.
    - Sunt lămurit. Ştiu când a început şi mai ştiu şi a cui e vina că situaţia a continuat până în ziua de azi.
    - A mea?
    - A mea. Şi a tuturor. Dar în primul rând a mea, pentru că mi-am dat seama ce se întâmplă cu tine şi n-am intervenit deloc. Până astăzi.
    - Iar astăzi vrei să mă ţii departe de singurul lucru care are importanţă pentru mine şi pentru viaţa mea! îţi mulţumesc mult pentru compasiune.
    El dădu solemn din cap, ca şi cum ar fi acceptat şi aprobat recunoştinţa exprimată ironic.
    - Novinha, într-un fel, nici nu contează că vina nu-ţi aparţine. Milagre este o comunitate, şi fie că te-a tratat nedrept, fie că nu, ea trebuie să acţioneze totuşi la fel ca oricare alta şi să asigure fericirea pentru toţi membrii ei.
    - Asta însemnând toată lumea de pe Lusitania în afară de mine - eu şi purceluşii.
    - Xenobiologul este foarte important pentru o colonie, îndeosebi pentru una ca a noastră, înconjurată de o barieră care ne limitează pentru totdeauna dezvoltarea. Xenobiologul nostru trebuie să găsească modalităţi de a obţine mai multe proteine şi carbohidraţi la hectar, ceea ce înseamnă adaptarea grâului şi porumbului creat pe Pământ pentru a utiliza...
    - Pentru a utiliza la maximum substanţele nutritive existente în mediul lusitan. Crezi că mi-am pus în minte să susţin examenul fără să ştiu care va fi scopul muncii mele de o viaţă?
    - Munca ta de o viaţă va fi să te dăruieşti ideii de a îmbunătăţi traiul oamenilor pe care-i dispreţuieşti.
    Abia acum înţelese Novinha capcana pe care i-o întinsese Pipo. Prea târziu, arcul fusese eliberat.
    - Deci crezi că un xenobiolog nu-şi poate desfăşura munca decât dacă-i iubeşte pe oamenii care folosesc roadele activităţii lui.
    - Nu-mi pasă dacă ne iubeşti ori nu. Eu trebuie să ştiu ce vrei cu adevărat. De ce pui atâta pasiune în hotărârea ta.
    - Chestiune de psihologie. Părinţii mei au murit făcând munca asta, aşa că eu încerc să preiau rolurile lor.
    - Poate că da, încuviinţă Pipo. Sau poate că nu. Ceea ce vreau eu să ştiu, Novinha, ceea ce trebuie să aflu înainte de a-ţi permite să dai testul, e comunitatea din care faci parte.
    - Singur ai spus-o! Nu aparţin nici uneia.
    - Imposibil. Orice persoană este definită de comunităţi cărora le aparţine precum şi de cele la care nu aderă. Eu sunt asta şi asta, dar în mod sigur nu sunt aceea sau cealaltă. Toate definiţiile tale au o conotaţie negativă. Aş putea face o listă nesfârşită cu ceea ce nu eşti. Însă o persoană care crede cu adevărat că nu aparţine nici unei comunităţi ajunge în mod invariabil să se ucidă pe sine, fie trupeşte, fie abandonându-şi identitatea şi pierzându-şi minţile.
    - Aşa sunt eu, nebună până în străfunduri.
    - Nu-i vorba de asta. Eşti animată de un sentiment înfricoşător al motivaţiei. Dacă dai testul, sigur îl vei lua. Dar înainte de a te lăsa să-l dai, trebuie să ştiu: cine vei deveni după ce-l iei? În ce crezi, unde ţi-e locul, la ce ţii, ce iubeşti?
    - Nimic pe lumea asta sau pe cealaltă.
    - Nu te cred.
    - În lumea asta n-am întâlnit niciodată pe cineva bun, bărbat sau femeie, în afară de părinţii mei, iar ei sunt morţi! Şi nici măcar ei - nimeni nu înţelege nimic.
    - Doar tu.
    - Sunt parte din tot şi din nimic, nu-i aşa? Dar nimeni nu-i înţelege pe ceilalţi, nici măcar tu, care pretinzi că eşti atât de înţelept şi plin de compasiune, dar nu reuşeşti decât să mă faci să plâng, pentru că ai puterea de a mă împiedica să fac ce vreau.
    - Adică xenobiologie.
    - Exact! Asta nu-i decât o parte.
    - Şi care-i restul?
    - Ceea ce eşti, ceea ce faci. Numai că tu faci totul anapoda, procedezi în mod stupid.
    - Xenobiolog şi xenolog.
    - S-a comis o greşeală stupidă când s-a creat o nouă ştiinţă pentru studierea purceluşilor. O adunătură de antropologi bătrâni şi plictisiţi care şi-au pus pălării noi şi s-au autointitulat xenologi. Dar nu-i poţi înţelege pe purceluşi doar urmărind comportamentul lor! Sunt rezultatul unei evoluţii diferite. Trebuie să le înţelegi genele, ce se petrece înăuntrul celulelor. Şi celulele celorlalte animale, pentru că ei nu pot fi studiaţi separat, nimic nu trăieşte izolat de restul...
    "Nu-mi ţine o prelegere", se gândi Pipo. "Spune-mi ce simţi." Şi pentru a-i provoca o emoţie, şopti:
    - În afară de tine.
    Reuşi. Din rece şi dispreţuitoare, Novinha deveni înfocată şi defensivă.
    - Niciodată nu-i vei înţelege! Însă eu da!
    - Ce-ţi pasă ţie de ei? Ce înseamnă purceluşii pentru tine?
    - N-o să pricepi nicicând. Eşti un bun catolic. Rosti cuvântul cu dispreţ. E vorba de o carte care se află la index.
    Chipul lui Pipo se lumină brusc.
    - Matca şi Hegemonul.
    - Oricare ar fi fost el, cel care şi-a spus Vorbitor în numele Morţilor a trăit acum trei mii de ani. Dar i-a înţeles pe Gândaci! I-am exterminat, singura specie extraterestră pe care am întâlnit-o, i-am ucis pe toţi, însă el a înţeles.
    - Iar tu ai vrea să scrii o istorie despre pequeninos, aşa cum el a scris una despre Gândaci.
    - După cum vorbeşti, vrei să mă convingi că-i la fel de uşor ca atunci când redactezi o lucrare savantă. Nu ştii ce a însemnat să scrie "Matca şi Hegemonul". Ce tortură pentru el - să se imagineze trăind în mintea unei fiinţe extraterestre - şi să revină cu sufletul plin de dragoste pentru marea creaţie pe care a distrus-o. A trăit în aceeaşi perioadă cu cea mai cumplită fiinţă umană care a existat vreodată, Săvârşitorul Xenocidului, cel care a nimicit Gândacii; şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă să repare fapta Săvârşitorului. Vorbind în numele Morţilor, a încercat să învie morţii...
    - Dar n-a reuşit.
    - Ba da! I-a făcut să trăiască din nou - ai şti dacă ai fi citit cartea! Despre Isus nu ştiu, îl ascult pe episcopul Peregrino şi nu cred că preoţimea are măcar puterea de a transforma anafura în carne sau de a obţine iertare pentru vreun păcat infim. Dar el a reuşit să readucă Matca la viaţă.
    - Şi atunci unde e?
    - Aici! În mine!
    El dădu aprobator din cap.
    - Şi mai sălăşluieşte cineva în tine. Mărturisitorul pentru Morţi. Asta vrei să devii de fapt.
    - E unica poveste adevărată pe care am auzit-o vreodată, spuse ea. Singura la care ţin. Asta voiai să auzi? Că sunt o eretică? Şi că munca mea de o viaţă va însemna să adaug la Indexul de adevăruri o altă carte care le va fi interzisă bunilor catolici?
    - Aş fi vrut să aflu ce eşti în loc să numeşti ce nu eşti. Eşti Matca. Eşti Vorbitor în numele Morţilor. Asta reprezintă o comunitate foarte redusă la număr, dar cu suflet mare. Prin urmare, ai ales să nu faci parte dintre copiii care formează grupuri cu singurul gând de a-i exclude pe ceilalţi, iar oamenii te privesc şi-şi spun: "Sărmana copilă, e atât de izolată", dar tu cunoşti un anume secret, ştii precis cine eşti. Tu eşti singura fiinţă umană capabilă să înţeleagă o minte extraterestră, fiindcă tu eşti acea minte; ştii ce înseamnă a fi uman pentru că n-ai găsit niciun grup uman care să-ţi ofere acreditarea de homo sapiens în care se poate încrede cineva.
    - Acum spui că nici măcar nu-s umană? M-ai făcut să plâng pentru că nu vrei să mă laşi să dau examenul; m-ai silit să mă umilesc, iar acum afirmi că-s inumană?
    - Poţi da testul.
    Cuvintele rămaseră parcă suspendate în aer.
    - Când? întrebă ea în şoaptă.
    - În seara asta. Mâine. Începi când vrei. O să mă opresc din lucru pentru a te examina cât de curând doreşti.
    - Mulţumesc! Îţi mulţumesc, eu...
    - Să devii Vorbitor în numele Morţilor. O să-ţi dau tot ajutorul. Legea îmi interzice să mai iau cu mine pe altcineva în afară de un ucenic, fiul meu Libo, pentru a merge la pequeninos. Dar îţi vom oferi notiţele noastre. Îţi vom pune la dispoziţie tot ce aflăm. Toate bănuielile şi speculaţiile noastre. În schimb, şi tu ne vei arăta rezultatele muncii tale, tot ce descoperi privind modelele genetice ale acestei lumi, ca să ne ajuţi să-i înţelegem pe pequeninos. Şi după ce, împreună, vom fi aflat destule, poţi să-ţi scrii cartea, poţi vorbi în numele lor. Dar de astă dată nu al Morţilor. Pequeninos nu sunt morţi.
    Ea zâmbi fără să vrea.
    - Vorbitor pentru Cei Vii.
    - Şi eu am citit "Matca şi Hegemonul", spuse el. Nici nu m-aş putea gândi la o alta sursă mai bună pentru a-ţi găsi un nume.
    Încă nu avea încredere în el şi nici nu credea ce părea să-i promită.
    - O să vreau să vin des pe aici. Tot timpul.
    - Încuiem numai când mergem să dormim.
    - Mă refer la restul timpului. O să vă săturaţi de mine. O să ajungeţi să mă goniţi. Îmi veţi ascunde secretele voastre. O să-mi spuneţi să tac şi să nu-mi exprim părerile.
    - Abia ne-am împrietenit şi ai şi început să crezi că sunt mincinos şi laş, un prostănac lipsit de răbdare.
    - Dar aşa mi se întâmplă cu fiecare. Toţi vor să mă îndepărteze...
    Pipo ridică din umeri.
    - Şi? Din când în când i se întâmplă fiecăruia să vrea să rămână singur, cu gândurile lui. S-ar putea să vreau şi eu să nu te văd. Chiar dacă-ţi voi spune să pleci, nu trebuie s-o şi faci.
    Acesta era cel mai surprinzător lucru pe care-l spusese vreodată cuiva.
    - Asta-i o absurditate.
    - Un singur lucru te rog. Promite-mi că nu vei încerca niciodată să mergi la pequeninos. Nu te pot lăsa, şi dacă s-ar întâmpla s-o faci, Congresul Stelar ar pune capăt muncii noastre de aici şi ar interzice orice contact cu ei. Îmi promiţi? Altfel totul - munca mea, munca ta se vor nărui.
    - Promit.
    - Când dai testul?
    - Acum! Putem începe imediat?
    El râse calm, apoi întinse o mână şi, fără să se uite, atinse terminalul. Acesta căpătă viaţă şi primele modele genetice apărură în aer, deasupra lui.
    - Pregătiseşi deja examinarea, exclamă ea. Era gata cu totul. Ştiai de la început că o să mă laşi să o dau!
    Pipo clătină din cap.
    - Speram. Am crezut în tine. Am vrut să te ajut să obţii ceea ce visai. Numai să doreşti să faci ceva bun.
    Novinha nu şi-ar fi meritat numele dacă n-ar mai fi găsit ceva muşcător de zis:
    - Înţeleg. Ai devenit judecător de vise.
    Probabil nu-şi dădu seama că asta era o insultă. Se mulţumi să zâmbească şi spuse:
    - Credinţă, speranţă şi iubire - acestea trei. Dar iubirea este cel mai puternic judecător dintre toate.
    - Nu mă iubeşti.
    - Aha, făcu el. Eu sunt judecătorul viselor, iar tu al dragostei. Ei bine, te găsesc vinovată că ai vise frumoase şi te condamn la muncă şi suferinţă pe viaţă de dragul viselor tale. Sper însă că n-o să mă declari într-o bună zi nevinovat de delictul de a te fi iubit. Căzu pe gânduri câteva clipe. Am pierdut o fiică în faţa Descoladei. Maria. Ar fi fost cu doar câţiva ani mai în vârstă decât tine.
    - Şi îţi aduc aminte de ea?
    - Mă gândeam că n-ar fi semănat deloc cu tine.
    Novinha începu să dea testul. Îi trebuiră trei zile. Îl luă cu un rezultat mai bun decât mulţi alţi absolvenţi. Când va privi în perspectivă nu-şi va aminti totuşi de test fiindcă el însemna începutul carierei, sfârşitul copilăriei, confirmarea vocaţiei pentru munca de o viaţă. Avea să-şi amintească de el deoarece reprezenta începutul activităţii ei în Staţiunea lui Pipo, unde Pipo şi Libo şi Novinha formau împreună prima comunitate căreia îi aparţinea încă de când părinţii ei fuseseră înmormântaţi.
    Nu-i veni uşor, mai ales la început. Novinha nu se putea dezbăra imediat de atitudinea de opoziţie glacială. Pipo înţelegea asta, era pregătit să primească loviturile ei verbale fără a riposta. Lui Libo îi era cu mult mai greu. Staţiunea zenadorilor fusese locul în care el şi tatăl său puteau să se simtă împreună. Iar acum, fără ca cineva să-i ceară consimţământul, se mai alăturase o a treia persoană, care-i vorbea de parcă ar fi fost un copil, chiar dacă amândoi aveau aceeaşi vârstă.
    Îl umplea de amărăciune faptul că ea era xenobiolog cu drepturi depline, cu un statut de adult şi tot ce însemna aceasta, în timp ce el nu depăşise etapa de ucenic.
    Însă încerca să suporte totul cu răbdare. Avea o natură calmă şi stăpânită şi tăcerea făcea casă bună cu temperamentul lui. Nu exista riscul ca el să devină ranchiunos pe faţă. Dar Pipo îşi cunoştea fiul şi îl vedea cum fierbe. După o vreme, până şi Novinha, aşa insensibilă cum se voia, îşi dădu seama că-l stârnea pe Libo, depăşind limite pe care nici un alt tânăr nu le-ar fi răbdat. Dar în loc să-i dea pace, începu să considere totul drept o provocare.
    Cum putea smulge un răspuns din partea acestui băiat atrăgător, cu spirit frumos şi inuman de calm?
    - Vrei să spui că aţi lucrat atâţia ani şi nici măcar nu aţi aflat cum se reproduc purceluşii? întrebă ea într-o bună zi. De unde ştiţi că sunt cu toţii masculi?
    Libo răspunse calm:
    - În timp ce învăţau limbile noastre le-am explicat ce înseamnă mascul şi femelă. Ei au preferat să-şi spună masculi. S-au referit la exemplarele celelalte, pe care nu le-am văzut niciodată, ca fiind femele.
    - Dar din câte ştiţi, se reproduc prin muguri! Sau prin mitoză!
    Tonul vocii ei devenise dispreţuitor, iar Libo nu-i răspunse imediat.
    Lui Pipo i se păru că aude gândurile fiului său, care-şi reformula atent răspunsul, senin şi liniştitor.
    - Şi eu aş dori ca munca noastră să se apropie mai mult de antropologia propriu-zisă, spuse el. Aşa am fi mai bine pregătiţi pentru a aplica rezultatele cercetărilor tale referitoare la modelele de viaţă subcelulară de pe Lusitania la ceea ce descoperim noi despre pequeninos.
    Novinha îl privi îngrozită.
    - Vrei să spui că nici măcar nu luaţi mostre de ţesut?
    Libo roşi uşor, dar vocea îi rămase totuşi stăpânită.
    "Chiar dacă ar fi anchetat de Inchiziţie, băiatul acesta tot la fel ar răspunde", se gândi Pipo.
    - Cred că e o greşeală, spuse Libo, dar ne temem că pequeninos s-ar întreba de ce luăm bucăţi din trupurile lor. Dacă s-ar întâmpla ca vreunul dintre ei să se îmbolnăvească ulterior, n-ar crede că noi i-am provocat boala?
    - Dar dacă aţi lua ceea ce ei leapădă în mod normal? Se pot afla multe şi din studierea unui fir de păr.
    Libo dădu aprobator din cap; Pipo, care-i urmărea aşezat la terminalul situat de partea cealaltă a camerei, recunoscu gestul - Libo îl învăţase de la tatăl său.
    - Multe triburi primitive de pe Pământ considerau că ceea ce se desprindea din trupul cuiva conţine o parte din viaţa şi forţa lui. Dacă purceluşii şi-ar închipui că facem farmece împotriva lor?
    - Nu le cunoşti limba? Aveam impresia că unii dintre ei vorbesc şi Esenţiala. Nu făcu niciun efort să-şi ascundă dezaprobarea. Nu le puteţi explica la ce slujesc mostrele?
    - Ai dreptate, răspunse el netulburat. Dar dacă le-am spune la ce folosim mostrele de ţesut, s-ar putea să-i învăţăm din greşeală anumite concepte ale biologiei cu o mie de ani înainte ca ei să ajungă în stadiul de evoluţie în care le-ar descoperi ei singuri. Tocmai de aceea legea ne interzice să le explicăm asemenea lucruri.
    În cele din urmă, ruşinată, Novinha bătu în retragere.
    - Nu ştiam cât de tare vă încorsetează doctrina intervenţiei minime.
    Pipo se bucură auzindu-i vorbele din care aroganţa se mai risipise, însă aceasta era de preferat smereniei. Copila era atât de lipsită de legături umane încât se exprima excesiv de formal, întocmai ca o carte ştiinţifică. Pipo se întrebă dacă nu cumva era prea târziu pentru a o învăţa să se poarte ca o fiinţă umană.
    Nu era timpul pierdut. După ce înţelese că ei amândoi erau desăvârşiţi cunoscători ai ştiinţei pe care o practicau iar ea nu ştia aproape nimic din domeniul lor, făcu uitată atitudinea agresivă şi aproape că trecu la extrema cealaltă. În săptămânile ce urmară, vorbi foarte rar cu Pipo şi Libo. În schimb, studie rapoartele lor, încercând să priceapă rostul activităţii pe care o desfăşurau. Din când în când avea câte o nelămurire şi punea întrebări; ei îi răspundeau politicos şi cu răbdare.
    Politeţea făcu loc încet-încet familiarităţii. Pipo şi Libo începură să discute neîngrădit în faţa ei, încercând să lămurească de ce pequeninos îşi creaseră o serie de comportamente ciudate, care era înţelesul ascuns al unora dintre afirmaţiile lor bizare, de ce rămâneau exasperant de impenetrabili.
    Şi întrucât studierea lor era o ramură foarte nouă a ştiinţei, Novinhei nu-i trebui mult ca să ajungă suficient de informată, chiar dacă la mâna a doua, pentru a emite câteva ipoteze.
    - La urma urmei, îi spuse Pipo pe un ton încurajator, suntem cu toţii orbi, dar împreună.
    Pipo anticipase ceea ce avea să se întâmple. Răbdarea atent cultivată îl făcuse pe Libo să pară rece şi rezervat faţă de cei de vârsta lui, când influenţa lui Pipo sufoca orice încercare a lui de a stabili şi alte relaţii; izolarea Novinhei era şi mai bătătoare la ochi, dar la fel de deplină. Acum însă, interesul lor comun faţă de pequeninos îi apropia - cu cine alţii mai puteau discuta când nimeni în afară de Pipo nu le putea înţelege subiectele de conversaţie?
    Se relaxau împreună, râdeau până le dădeau lacrimile la glume care nu ar fi reuşit să distreze pe niciun alt lusitan.
    Aşa cum purceluşii păreau să fi dat nume fiecărui copac din pădure, Libo boteză în joacă toate piesele de mobilier din Staţiunea zenadorilor şi anunţa la diferite intervale că unele din ele erau prost dispuse şi nu trebuiau tulburate:
    - Nu sta pe Sofa! Iar e sub influenţa lunii.
    Nu văzuseră niciodată o femelă de pequeninos, iar masculii se refereau la ele cu un respect aproape religios; Novinha scrise o serie de aşa-zise rapoarte despre o femelă pequenino imaginară pe care o numi Maica Reverend şi care era hilar de rea de gură şi de pretenţioasă.
    Dar nu tot ce făceau stârnea râsul. Apăreau şi probleme, griji, ba o dată trecură chiar prin momente de spaimă că făcuseră exact ceea ce Congresul Stelar încercase cu atâtea eforturi să împiedice - introducerea de schimbări radicale în societatea pequenino. Totul începu cu Rădăcină, desigur.
    Rădăcină, care stăruia să pună întrebări provocatoare, imposibile, ca de exemplu: "Dacă nu aveţi un alt oraş de oameni, cum să puteţi porni război? Nu dobândiţi onoare ucigând Micuţi".
    Pipo bâigui ceva care voia să însemne că oamenii nu vor ucide niciodată pequeninos, adică Micuţi; dar ştia că nu la asta se referise Rădăcină.
    Pipo ştia de ani de zile că pequeninos cunoşteau conceptul de război, dar după aceea Libo şi Novinha dezbătuseră zile întregi dacă întrebarea lui Rădăcină dovedea sau nu că purceluşii considerau războiul drept recomandabil, sau doar inevitabil.
    Mai prinseseră de la Rădăcină şi alte frânturi de informaţii, unele importante, unele nu - şi multe altele a căror importanţă era imposibil de apreciat.
    Într-un fel, chiar prin relaţia cu Rădăcină, interdicţia potrivit căreia xenologilor le era interzis să pună întrebări care să dezvăluie intenţiile şi, prin urmare, practicile umane, se dovedi înţeleaptă. Întrebările lui Rădăcină le furnizau mai multe răspunsuri decât reuşeau să obţină din răspunsurile lui la nelămuririle lor.
    Ultima informaţie pe care le-o dădu Rădăcină nu apăru totuşi sub forma unei întrebări. Era o bănuială, exprimată în particular către Libo, în momentul când Pipo se îndepărtase cu alţi pequeninos pentru a cerceta modul în care ei îşi construiau case din buşteni.
    - Ştiu, ştiu, spuse Rădăcină, acum ştiu de ce e încă în viaţă. Femeile voastre sunt prea proaste ca să-şi dea seama că el este înţelept.
    Libo se chinui să priceapă înţelesul acestor vorbe fără legătură directă cu discuţia lor. De ce credea Rădăcină că femeile, dacă ar fi mai inteligente, l-ar ucide pe Pipo? Discuţia despre moarte îl tulburase - evident că aceasta era o problemă importantă şi Libo nu ştia cum să o rezolve singur. Şi totuşi nu putea să-l cheme pe Pipo în ajutor, întrucât era dincolo de orice îndoială că Rădăcină voia să discute cât Pipo nu avea cum să asculte.
    Pentru că Libo nu-i răspunse, Rădăcină insistă:
    - Femeile voastre sunt slabe şi proaste. Le-am spus asta şi celorlalţi, iar ei mi-au zis că pot să te întreb pe tine. Femeile voastre nu înţeleg înţelepciunea lui Pipo. E adevărat?
    Rădăcină părea tare agitat; respira cu greutate şi-şi smulgea fire de păr, câte patru-cinci odată, de pe braţe. Într-un fel sau altul, Libo se văzu silit să răspundă.
    - Majoritatea femeilor nu-l cunosc, spuse el.
    - Atunci cum vor şti dacă trebuie să moară? întrebă Rădăcină. Apoi, brusc, rămase ca împietrit şi rosti foarte tare: Sunteţi cabras!
    Abia acum apăru şi Pipo, întrebându-se ce rost avea strigătul acela. Văzu pe dată că Libo era peste măsură de tulburat. Dar Pipo nu ştia absolut nimic despre subiectul discuţiei, ce ajutor putea să ofere? Nu ştia decât că Rădăcină spusese că oamenii - sau doar Pipo şi Libo - erau totuna cu turmele de animale mari care păşteau în preerie. Pipo nu-şi putea da seama dacă Rădăcină era furios sau fericit.
    - Sunteţi cabras! Voi hotărâţi! Arătă către Libo, apoi către Pipo. Femeile nu aleg onoarea pentru voi, voi o alegeţi! Ca într-o bătălie, însă tot timpul!
    Pipo nu pricepea despre ce vorbea Rădăcină, dar văzu că toţi pequeninos rămăseseră nemişcaţi ca nişte cioturi de copaci şi aşteptau un răspuns, de la el sau de la Libo. Se vedea limpede că Libo era prea înspăimântat de comportamentul ciudat al lui Rădăcină ca să îndrăznească să răspundă ceva.
    În situaţia asta, înţelese că n-avea altă ieşire decât să spună adevărul; la urma-urmelor, era o informaţie aproape incontestabilă şi lipsită de importanţă privind societatea umană. Încălca regulile stabilite de Congresul Stelar dar, dacă s-ar eschiva să răspundă, răul ar fi şi mai mare, aşa că Pipo alese:
    - Femeile şi bărbaţii hotărăsc împreună sau hotărăsc fiecare pentru sine. Nimeni nu decide pentru altul.
    Era de netăgăduit că toţi purceluşii aşteptaseră răspunsul.
    - Cabras, spuseră ei, apoi repetară cuvântul de mai multe ori; alergară către Rădăcină, hohotind şi şuierând.
    Îl luară pe sus şi se grăbiră cu el spre inima pădurii. Pipo încercă să-i urmeze, dar doi dintre purceluşi i se puseră în cale şi clătinară din cap. Acesta era un gest uman pe care-l deprinseseră de mult, dar pentru pequeninos el avea un înţeles mai grav.
    Lui Pipo îi era cu desăvârşire interzis să pornească pe urmele lor. Mergeau la femeile lor, iar pequeninos spuseseră că acesta era singurul loc în care nu aveau voie să calce.
    În drum spre casă, Libo îi explică lui Pipo cum apăruse neplăcuta situaţie:
    - Ştii ce-a spus Rădăcină? Că femeile noastre sunt slabe şi proaste.
    - Vorbeşte aşa pentru că n-a cunoscut-o pe Bosquinha sau pe mama ta, de exemplu.
    Libo râse, pentru că mama lui, Conceicao, domnea peste arhive de parcă acestea ar fi fost un estacao din vechiul Mato Grosso - cel ce păşea pe tărâmul ei trebuia să se supună fără crâcnire legii făcute de ea. Tot râzând, simţi că ceva îi scapă, o idee care era importantă - despre ce vorbeau?
    Discuţia continuă. Libo uitase şi curând ajunse chiar să uite că uitase.
    În noaptea aceea auziră răpăitul ca de tobă despre care Libo şi Pipo credeau că face parte dintr-un fel de sărbătorire. Acest sunet, ca bătaia unor beţe grele în tobe mari, nu apărea prea des. Însă de data asta petrecerea părea să nu se mai sfârşească. Pipo şi Libo socotiră că modelul uman de egalitate sexuală le dăduse probabil masculilor pequeninos o speranţă de libertate.
    - Cred că acest lucru ar putea fi interpretat drept o modificare gravă în comportamentul pequenino, spuse Pipo preocupat. Dacă descoperim că am provocat într-adevăr o schimbare, va trebui să o raportez, iar Congresul va hotărî aproape sigur întreruperea oricăror contacte dintre oameni şi pequeninos pentru o perioadă. Ani în şir, probabil.
    Îl întrista gândul că, îndeplinindu-şi conştiincios datoria, ar putea determina hotărârea Congresului Stelar de a le interzice cu desăvârşire să-şi continue munca.
    În dimineaţa următoare, Novinha merse cu ei până la poarta tăiată în gardul înalt care separa oraşul uman de pantele ce duceau spre dealurile împădurite unde locuiau purceluşii. Cum Pipo şi Libo încă încercau să se asigure unul pe altul că oricare din ei ar fi procedat la fel, Novinha o luase înaintea lor şi ajunsese prima lângă poartă. Când se apropiară şi ei, ea le arătă un petic de pământ roşiatic recent dezgolit, situat la mai puţin de zece metri de poartă.
    - E proaspăt, spuse ea. Şi văd ceva acolo.
    Pipo deschise poarta şi, fiind mai tânăr, Libo alergă înainte, să cerceteze. Se opri la marginea porţiunii curăţate şi rămase ca o stană de piatră, cu capul plecat spre ceea ce zăcea acolo.
    Văzându-l atât de nemişcat, Pipo se opri şi el, iar Novinha, brusc înspăimântată pentru soarta lui Libo, ignoră legea şi trecu în goană de poartă.
    Libo îşi lăsă capul pe spate şi căzu în genunchi; se apucă de părul cu bucle mărunte şi scoase un strigăt de remuşcare.
    Rădăcină zăcea în ţărână, cu braţele în lături. Fusese eviscerat, şi nu în mod neglijent: fiecare organ fusese separat cu grijă, iar fâşii şi filamente din membrele lui fuseseră scoase şi întinse pe solul uscat, într-un model simetric. Toate părţile încă aveau legături cu trupul - nimic nu era complet desprins.
    Strigătul îndurerat al lui Libo era aproape disperat. Novinha îngenunche lângă el, îl îmbrăţişă, îl legănă, încercă să-l mângâie. Pipo îşi scoase minusculul aparat foto şi, metodic, făcu fotografii din toate unghiurile, astfel încât să le poată analiza în detaliu pe computer mai târziu.
    - Era încă în viaţă când au făcut asta, spuse Libo după ce se calmă îndeajuns ca să poată vorbi.
    Dar chiar şi aşa, trebui să pronunţe cuvintele încet, cu atenţie, de parcă ar fi fost un străin care tocmai deprindea limba. E atâta sânge pe pământ şi-i împrăştiat până departe.. inima lui sigur mai bătea când l-au desfăcut.
    - Discutăm despre asta mai târziu, sugeră Pipo.
    Iar acum, acel ceva de care Libo uitase cu o zi în urmă îi reveni în minte cu o limpezime nemiloasă.
    - E în legătură cu ce a zis Rădăcină despre femei. Ele decid când trebuie să moară bărbaţii. El mi-a spus asta, iar eu...
    Rămase locului. Bineînţeles că nu făcu nimic. Legea îi cerea să nu întreprindă nimic. Şi în chiar clipa aceea se gândi că urăşte legea. Dacă legea însemna să permită ca Rădăcină să păţească aşa ceva, atunci ea nu avea înţeles. Rădăcină era o persoană. Şi faptul că doar studiezi o persoană nu trebuie să te facă să rămâi deoparte şi să îngădui ca aceasta să fie ucisă.
    - Nu l-au dezonorat, spuse Novinha. Măcar de atâta lucru putem fi siguri: e vorba de dragostea ce o au pentru copaci. Vedeţi? Din centrul cavităţii pieptului, care acum era golită complet, răsărea un puiet foarte mic. Au plantat un copac pentru a-i însemna locul de îngropăciune.
    - Acum ştiu de ce-şi numesc toţi copacii, spuse Libo cu amărăciune în glas. I-au plantat drept semne de mormânt pentru purceluşii pe care i-au torturat până au murit.
    - Pădurea asta e foarte mare, spuse calm Pipo. Limitaţi-vă ipotezele la cea mai plauzibilă posibilitate.
    Vocea lui cumpătată şi domoală, dorinţa lui insistentă ca până şi în asemenea momente să se comporte ca oamenii de ştiinţă îi calmă pe amândoi.
    - Ce trebuie să facem? întrebă Novinha.
    - Trebuie să te ducem imediat în perimetrul nostru, spuse Pipo. Îţi este interzis să intri aici.
    - Voiam să spun... cu trupul... cu el ce facem?
    - Nimic, îi răspunse Pipo. Pequeninos au făcut aşa cum le stă în obicei, din motive care îi privesc numai pe ei. Îl ajută pe Libo să se ridice.
    Libo abia se putea ţine pe picioare; la început trebui să se oprească după fiecare pas.
    - Ce-am spus? şopti el. Nici măcar nu ştiu ce vorbă de-a mea i-a adus moartea.
    - Nu-i din pricina ta, spuse Pipo. E vina mea.
    - Dar ce, îţi închipui că-i posezi? întrebă Novinha. Crezi că lumea lor se roteşte în jurul tău? După cum singur ai spus-o, purceluşii au făcut-o din pricini de ei ştiute. E destul de limpede că nu s-a întâmplat acum pentru prima oară: vivisecţia dovedeşte prea multă îndemânare ca să fi fost făcută de nişte începători.
    Pipo recepta vorbele ei cu umor negru.
    - Ne pierdem minţile, Libo. Novinha n-ar trebui să ştie nimic despre xenologie.
    - Ai dreptate, aprobă Libo. Oricare ar fi motivul care a determinat vivisecţia, e clar că au mai practicat-o şi înainte. Vreun obicei. Se strădui să-şi păstreze vocea cât mai calmă.
    - Dar asta e şi mai grav, nu? spuse Novinha. Înseamnă că obişnuiesc să se eviscereze unii pe alţii de vii. Privi către ceilalţi copaci ai pădurii care începea din vârful dealului şi se întrebă câţi dintre ei îşi aveau rădăcinile scăldate în sânge.
    Pipo transmise raportul prin ansiblu, iar computerul nu-i făcu greutăţi în stabilirea nivelului de prioritate. Lăsă la latitudinea comitetului de supraveghere să hotărască dacă trebuie sau nu să întrerupă contactul cu purceluşii. Comitetul nu avea cum să identifice vreo eroare fatală.
    "Este imposibil să ascundem relaţiile dintre sexele umane, pentru că s-ar putea ca într-o bună zi postul de xenolog să fie ocupat de o femeie", scria în raport, "şi nu putem detecta nici un moment în care nu aţi acţionat raţional şi prudent. Concluzia noastră provizorie este că aţi devenit, fără voia voastră, martori la o luptă pentru putere care s-a încheiat cu înfrângerea lui Rădăcină şi ar trebui să reluaţi contactele cu toată prudenţa ce se impune."
    Asta îl dezvinovăţea cu totul, dar nu-i era uşor să facă uitată amărăciunea. Libo crescuse cunoscându-i pe purceluşi ori măcar auzindu-l pe tatăl său vorbind despre ei. Pe Rădăcină îl cunoştea mai bine decât pe oricare dintre semenii săi umani, cu excepţia familiei şi a Novinhei. Trecură zile în şir până când Libo se întoarse la Staţiunea zenadorilor, săptămâni întregi până să intre din nou în pădure.
    Purceluşii nu dădură de înţeles că pentru ei se schimbase ceva; ba dimpotrivă, erau chiar mai deschişi şi mai prietenoşi decât înainte. Nici unul nu aduse vorba despre Rădăcină, cu atât mai puţin Pipo şi Libo. Se produseră însă schimbări în purtarea oamenilor. Pipo şi Libo nu se mai îndepărtau la mai mult de câţiva paşi unul de altul atunci când se aflau printre pequeninos.
    Sentimentele de suferinţă şi de remuşcare trăite în acea zi îi făcură pe Libo şi pe Novinha să depindă şi mai mult unul de celălalt, ca şi cum întunericul îi lega mai strâns decât lumina. Purceluşii li se păreau acum primejdioşi şi nesiguri, exact aşa cum fusese dintotdeauna tovărăşia oamenilor şi, oricât de des încercau să se asigure unul pe altul, între Pipo şi Libo rămase fără răspuns întrebarea dacă vreunul dintre ei era vinovat cu ceva.
    Prin urmare, singurul reazem sigur şi de neclintit din viaţa lui Libo deveni Novinha, iar el deveni acelaşi lucru pentru ea.
    Chiar dacă Libo avea mamă şi fraţi iar Pipo şi Libo mergeau întotdeauna acasă la restul familiei lor, Novinha şi Libo se purtau de parcă Staţiunea zenadorilor ar fi fost o insulă unde Pipo rămânea un Prospero iubitor, dar mereu îndepărtat Pipo se întreba:
    "Pequeninos sunt precum Ariel care-i conduce spre fericire pe tinerii care se iubesc, sau sunt nişte mici Calibani greu de stăpânit şi arzând de nerăbdare să ucidă?"
    După câteva luni, moartea lui Rădăcină se topi în amintire şi râsul le reveni pe chipuri, deşi probabil că nu mai era la fel de senin ca înainte. Când împliniră şaptesprezece ani, Libo şi Novinha erau atât de siguri unul de celălalt încât se obişnuiseră să discute despre ce vor face împreună peste cinci, zece sau douăzeci de ani. Pipo nu făcu niciodată efortul de a se interesa de planurile lor de căsătorie.
    "În fond", se gândi el, "studiază biologie de dimineaţa până seara. Până la urmă vor apela la strategii de reproducere stabile şi acceptabile din punct de vedere social."
    Până atunci însă îi era suficient să vadă că amândoi se întrebau neîncetat când şi cum se împerecheau pequeninos, ţinând seama de faptul că masculii nu aveau nici un organ reproductiv vizibil. Speculaţiile lor în legătură cu modul în care pequeninos îşi amestecau materialele genetice se terminau invariabil cu glume atât de scârboase încât Pipo trebuia să dea dovadă de o stăpânire de sine ieşită din comun ca să pretindă că le găsea amuzante.
    Aşa se face că în cursul celor câţiva ani, parcă prea scurţi, Staţiunea zenadorilor deveni locul unei apropieri sincere dintre doi tineri sclipitori care altfel ar fi fost condamnaţi să trăiască într-o singurătate rece. Nici unul dintre ei nu bănuia că idila lor va sfârşi brusc şi pentru totdeauna, în împrejurări care aveau să zguduie toate cele O Sută de Lumi.
    Totul se petrecu simplu, pe neaşteptate. Novinha analiza structura genetică a trestiei infestate de muşte pe care o recoltase de pe malul râului şi constată că acelaşi corpuscul subcelular care dăduse naştere Descoladei era prezent şi în celulele trestiei. Proiectă alte câteva structuri celulare în aer, deasupra terminalului de computer, şi le roti. Toate conţineau agent Descolada.
    Îl strigă pe Pipo, care corecta transcrieri ale vizitei pe care o făcuseră la pequeninos în ziua precedentă. Computerul rulă comparaţiile fiecăreia dintre celulele din care avea mostre. Indiferent de funcţiile ei, indiferent de specia de la care era prelevată, fiecare celulă extraterestră conţinea corpusculul Descoladei, iar computerul stabili că ele erau absolut identice în ceea ce privea proporţiile chimice.
    Novinha se aştepta ca Pipo să dea aprobator din cap, să-i spună că i se părea interesant şi poate să emită chiar o ipoteză. Dar el se aşeză pe scaun şi rulă acelaşi test încă o dată, întrebând-o cum funcţiona comparaţia făcută de computer şi apoi ce producea corpusculul Descolada.
    - Mama şi tata n-au reuşit să descopere ce declanşa procesul acesta, dar corpusculul Descolada eliberează această proteină neînsemnată - presupun că-i o pseudo-proteină de fapt - care atacă moleculele genetice, începând de la un capăt şi desfăcând cele două şiruri de molecule exact pe mijloc. De aceea au şi numit-o Descolada - descolador - ea desface ADN-ul din celula umană.
    - Arată-mi cum funcţionează în celulele extraterestre.
    Novinha puse în mişcare simularea.
    - Nu, nu numai molecula genetică - întregul mediu al celulei.
    - E doar în nucleu, spuse ea.
    Lărgi câmpul pentru a include mai multe variabile. Computerul lucra mai încet, întrucât cerceta în fiecare secundă milioane de aranjamente aleatorii ale materialelor nucleare. Când molecula genetică a trestiei se desfăcu, apărură câteva proteine mari din mediul ambient, care se legară de şirurile rămase deschise.
    - La oameni, ADN-ul încearcă să se recombine, dar proteinele se fixează şi ele în mod aleatoriu, şi atunci celulele parcă înnebunesc una după alta. Uneori trec în mitoză, ca în cazul cancerului, alteori mor. Mai important e că în cazul omului corpusculii Descolada se reproducnebuneşte şi trec de la o celulă la alta. Bineînţeles că organismele extraterestre le posedă deja.
    Dar pe Pipo nu-l interesau vorbele ei. Când descolador-ul terminase cu moleculele genetice ale trestiei, privi celulele una câte una.
    - Nu numai că-i semnificativ, e la fel, constată el. E acelaşi lucru!
    Novinha nu-şi dădu seama imediat ce observase Pipo. Ce era la fel cu ce? Şi nici nu mai avu timp să întrebe. Pipo se ridicase deja de pe scaun, îşi luase grăbit haina şi pornise spre uşi. Afară era lapoviţă. Pipo se oprise doar ca să strige peste umăr:
    - Spune-i lui Libo să nu se deranjeze să vină după mine. Până mă întorc, arată-i doar simularea aceea ca să vezi dacă şi el îşi dă seama despre ce este vorba. O să priceapă, e răspunsul la marea întrebare. Răspunsul care explică totul.
    - Spune-mi-l!
    El se mulţumi să râdă.
    - Să nu trişezi. Dacă nu înţelegi, are să-ţi spună Libo.
    - Unde pleci?
    - Să-i întreb pe purceluşi dacă am dreptate, unde crezi? Dar ştiu că am, chiar dacă vor încerca să mă mintă. Dacă nu mă întorc peste o oră, înseamnă că am alunecat şi mi-am rupt piciorul.
    Libo n-a mai apucat să vadă simulările. Întrunirea comitetului de planificare la care participa se prelungise neaşteptat de mult din cauza unei discuţii în contradictoriu privind extinderea păşunii pentru vite şi după aceea Libo trebuise să ridice alimentele pentru săptămâna următoare.
    Când se întoarse, Pipo lipsea deja de patru ore, întunericul se îndesea şi lapoviţa se transformase în zăpadă.
    Plecară imediat în căutarea lui, temându-se că le vor trebui ore întregi ca să-l găsească în pădure. Îl găsiră foarte curând. Trupul lui se răcea deja în zăpadă.
    Purceluşii nici măcar nu plantaseră un copac în el.

                                                               Capitolul 2
                                                               Trondheim

                                  Regret profund  că nu-ţi pot satisface dorinţa de a cunoaşte mal multe detalii privind ritualurile amoroase şi obiceiurile de căsătorie ale aborigenilor lusitani. Cred că asta îţi provoacă o dezamăgire de nedescris, altfel nu ai fi solicitat Societăţii de Xenologie să mă critice pentru incapacitatea de a coopera la cercetările tale.
    De fiecare dată când presupuşii xenologi se plâng că nu obţin datele trebuincioase din observaţiile mele asupra speciei pequeninos, îi îndemn să recitească îngrădirile pe care mi le impune legea. Nu mi se permite să fiu însoţit decât de un asistent în cercetările de teren; nu am dreptul să pun întrebări care ar putea dezvălui intenţiile umane pentru ca pequeninos să nu încerce să ne imite; nu am voie să le ofer informaţii din proprie iniţiativă cu scopul de a determina o reacţie similară; nu am dreptul să stau printre ei mai mult de patru ore în cursul unei vizite; cu excepţia hainelor de pe mine, în prezenţa lor nu mi se permite să utilizez niciun alt produs al tehnologiei noastre, adică aparate foto, de înregistrare audio, computere şi nici măcar obiecte de scris sau hârtie; mi-e interzis chiar şi să-i observ pe ascuns.
    Pe scurt: nu-ţi pot spune cum se reproduc pequeninos pentru că ei preferă să o facă în altă parte decât în faţa ochilor mei.
    Sunt de acord că lucrările tale rămân incomplete! Desigur, concluziile noastre în legătură cu pequeninos sunt absurde! Dacă ar trebui să studiem universitatea voastră şi ni s-ar impune aceleaşi restricţii ca în cazul studierii aborigenilor lusitani, fără îndoială că am trage concluzia că oamenii nu se reproduc, nu formează grupuri pe criterii de înrudire şi că-şi dedică întregul ciclu de viaţă pentru metamorfozarea studentului-larvă în profesor-adult. Ba chiar am putea presupune că profesorii exercită o înrâurire extraordinară asupra societăţii umane.
    O cercetare competentă ar evidenţia imediat inexactitatea unei asemenea concluzii, dar în cazul speciei pequenino nu este permisă şi nici măcar recomandată desfăşurarea unei investigaţii serioase.
    Antropologia nu este niciodată o ştiinţă exactă: observatorul şi obiectul studiului nu împărtăşesc aceeaşi cultură. Dar acestea sunt delimitări normale, inerente ştiinţei. Delimitările artificiale sunt cele care ne ţin pe noi în loc - şi, prin urmare, pe voi.
    Ţinând seama de ritmul actual al cercetărilor, am putea înregistra un progres similar dacă le-am trimite chestionare prin poştă şi am aştepta ca ei să ne răspundă prin lucrări savant redactate, remise pe aceeaşi cale.
    Joao Figueira Alvarez, mesaj de răspuns adresat lui Pietro Guataninni de la Universitatea din Sicilia, Milano Campus, Etruria,
                 publicat postum în Studii Xenologice, 22-4-49-193

                                      Vestea  morţii lui Pipo nu avea o importanţă limitată şi locală. Ea se transmise instantaneu prin ansiblu către toate cele O Sută de Lumi. Primele fiinţe extraterestre descoperite de la Xenocidul Săvârşitorului încoace uciseseră prin tortură pe acea fiinţă umană numită să le observe. În interval de câteva ore, savanţi, oameni de ştiinţă, politicieni şi ziarişti începură să ia atitudine.
    Curând se formă un consens:
    "Un singur incident, petrecut în împrejurări neelucidate, nu dovedeşte eşecul politicii duse de Consiliul Stelar în problema purceluşilor. Dimpotrivă, faptul că nu a murit decât un om pare să evidenţieze înţelepciunea actualei politici de semi-pasivitate. Prin urmare, nu trebuie să facem nimic altceva decât să observăm într-un ritm mai puţin intens".
    Succesorul lui Pipo primi instrucţiuni să-i viziteze pe purceluşi doar o dată la câteva zile şi să nu stea niciodată mai mult de o oră. Nu trebuia să-i determine pe purceluşi să răspundă la întrebări referitoare la modul în care îl trataseră pe Pipo. Aceasta era o reafirmare a binecunoscutei politici de pasivitate.
    Consiliul dovedi de asemenea o deosebită preocupare pentru moralul oamenilor de pe Lusitania.
    În pofida costurilor ridicate, coloniştilor li se trimiseră prin ansiblu numeroase programe noi de divertisment pentru a-i ajuta să-şi şteargă din minte înfiorătoarea crimă. Iar apoi, după ce framlingii i-au ajutat cum s-au priceput mai bine pe locuitorii Lusitaniei, care, la urma urmelor, se aflau la ani-lumină depărtare, oamenii celor O Sută de Lumi s-au întors la grijile lor.
    Din jumătate de trilion de fiinţe umane de pe cele O Sută de Lumi, doar una singură simţi moartea lui Joao Figueira Alvarez, numit şi Pipo, ca pe o mare schimbare în desfăşurarea propriei sale vieţi.
    Andrew Wiggin era Vorbitor în numele Morţilor în oraşul universitar Reykjavik, renumit ca păstrător al culturii nordice, aşezat precar pe pantele abrupte ale unui fiord de forma unui cuţit care pătrundea în granitul lumii îngheţate de pe Trondheim, exact la ecuator.
    Venise primăvara, aşa că zăpada bătea în retragere, iar ierburile şi florile fragile se înălţau spre soarele sclipitor pentru a căpăta tărie.
    Andrew şedea pe coama unui deal însorit, înconjurat de vreo zece-doisprezece studenţi care învăţau deja despre istoria colonizării interstelare. Pe jumătate absorbit de alte gânduri, Andrew îi asculta pe studenţi dezbătând înfierbântaţi întrebarea dacă victoria deplină a oamenilor în Războaiele cu Gândacii fusese un preludiu necesar la expansiunea umană.
    Astfel de dispute degenerau întotdeauna pe negândite în defăimarea monstrului uman, Săvârşitorul, pe vremea aceea comandant al flotei interplanetare care comisese Xenocidul Gândacilor.
    Andrew se simţi îndemnat să-şi lase mintea să mai rătăcească; nu putea spune că subiectul îl plictisea, însă prefera ca el să nu-i acapareze întreaga atenţie. Apoi, micul implant de computer pe care-l purta ca pe o nestemată în ureche îl anunţă de moartea crudă a lui Pipo, xenologul de pe Lusitania şi atunci se trezi brusc din visare. Îi întrerupse pe studenţi:
    - Ce ştiţi despre purceluşi? întrebă el.
    - Sunt singura noastră speranţă de mântuire, spuse unul dintre studenţi, care îl lua mult mai în serios pe Calvin decât pe Luther.
    Andrew se uită imediat la studenta Plikt, despre care ştia că nu va putea suporta un asemenea misticism.
    - Ei nu există pentru a servi vreunui scop uman, nici măcar pentru a fi obiect de mântuire, spuse Plikt cu un dispreţ distrugător. Sunt adevăraţi ramen, la fel ca şi Gândacii.
    Andrew clătină din cap, dar se încruntă.
    - Foloseşti un cuvânt care nu este în vocabularul tuturor.
    - S-ar cuveni să fie, spuse Plikt. Toată lumea de pe Trondheim, fiecare Nordic din cele O Sută de Lumi trebuia să fi citit deja Istoria lui Wutan din Trondheim de Demostene.
    - Trebuia, dar n-am citit-o, oftă un student.
    - Daţi-o jos de pe catalige, spuse altul. Plikt e singura femeie pe care o cunosc în stare să meargă pe catalige şi să stea jos în acelaşi timp.
    Plikt închise ochii.
    - Limba Nordică are patru cuvinte pentru a denumi gradele de straneitate. Primul este din-alt-ţinut sau utlaning, străinul pe care-l recunoaştem ca fiind fiinţă umană a lumii noastre, dar din alt oraş sau alta ţari Al doilea este framling - Demostene renunţă la accentul din cuvântul nordic framling. Acesta e străinul pe care-l recunoaşte ca uman, dar venit din altă lume. Al treilea este ramen, străinul pe care-l recunoaştem ca uman, dar aparţinând altei specii. Al patrulea se referă la adevăraţii extratereştri, varelse, între care includem şi animalele, pentru că dialogul cu ele este imposibil. Trăiesc, dar n-am putea bănui ce scopuri sau cauze le fac să acţioneze. S-ar putea ca aceste creaturi să fie inteligente, conştiente de propria existenţă, dar nu avem cum să aflăm asta.
    Andrew observă că o parte dintre studenţi erau contrariaţi. Le atrase atenţia:
    - Consideraţi că vă descumpăneşte aroganţa lui Plikt, dar nu aşa stau lucrurile. Plikt nu e arogantă, ci doar exactă. Adevărul e că vă simţiţi stânjeniţi pentru că încă nu aţi citit istoria propriului vostru popor scrisă de Demostene şi ruşinea s-a transformat în iritare pentru că Plikt nu poartă vina păcatului vostru.
    - Aveam impresia că Vorbitorii nu cred în păcat, spuse îmbufnat unul dintre băieţi.
    Andrew zâmbi.
    - Styrka, tu crezi în păcat şi faci multe lucruri datorită acestei credinţe. Deci păcatul e real pentru tine şi, întrucât te cunoaşte, acest Vorbitor trebuie să creadă în păcat.
    Styrka refuză să se dea bătut.
    - Ce legătură are discuţia asta despre utlaningi, framlingi, ramen şi varelse cu Xenocidul comis de Săvârşitorul Ender?
    Andrew se întoarse către Plikt. Ea rămase pe gânduri o clipă.
    - Are relevanţă pentru ciorovăiala noastră ridicolă. Ţinând seama de aceste grade de straneitate din limba nordică, putem constata că Ender nu a comis un adevărat genocid, pentru că, atunci când i-a distrus pe Gândaci, noi îi cunoşteam doar ca varelse; umanitatea a înţeles mult mai târziu, adică atunci când originalul Vorbitor în numele Morţilor a scris "Matca şi Hegemonul", că Gândacii nu erau câtuşi de puţin varelse, ci ramen; până în acel moment, oamenii şi Gândacii nu găsiseră mijlocul de a comunica.
    - Xenocidul tot xenocid rămâne, susţinu Styrka. Faptul că Săvârşitorul nu a ştiut că sunt ramen nu-i readuce la viaţă.
    Andrew oftă văzând privirea neînduplecată a lui Styrka. Era lucru obişnuit pentru calviniştii din Reykjavik ca atunci când judecau binele sau răul unei acţiuni să nege importanţa motivaţiei ei; şi întrucât Vorbitorii afirmau prin doctrina lor că binele şi răul există numai în motivaţia umană şi nicidecum în acţiune, studenţi ca Styrka îşi manifestau ostilitatea faţă de Andrew. Din fericire, Andrew nu se simţea jignit - înţelegea temeiurile acestei atitudini.
    - Styrka şi Plikt, îngăduiţi-mi să vă dau un alt caz. Să luăm purceluşii, care au învăţat să vorbească Esenţiala şi a căror limbă a fost deprinsă de unii oameni, şi să presupunem că am aflat că, pe neaşteptate, fără nicio provocare sau explicaţie, ei l-au ucis prin tortură pe xenologul trimis să-i studieze.
    Plikt prinse din zbor întrebarea:
    - Cum putem şti că n-au fost provocaţi? Ceea ce nouă ni se pare nevinovat ar putea fi de nesuportat pentru ei.
    Andrew zâmbi din nou.
    - Să zicem că-i aşa. Dar xenologul nu le-a făcut nici un rău, a vorbit foarte puţin, nu le-a provocat daune - oricum am socoti, nu merita să moară în chinuri. Simplul fapt că au comis această crimă de neînţeles nu-i face cumva pe purceluşi să fie varelse în loc de ramen?
    De astă dată Styrka interveni precipitat:
    - Crima e crimă. Discuţia asta despre varelse şi ramen nu-şi are rostul. Dacă purceluşii au ucis, atunci sunt răi, la fel cum au fost şi Gândacii. Dacă fapta este rea, atunci şi făptuitorul este rău.
    - Asta e dilema noastră, spuse Andrew dând aprobator din cap. Asta e problema. Fapta a fost rea sau, în accepţiunea purceluşilor cel puţin, bună. Purceluşii sunt ramen sau varelse? Styrka, deocamdată ţine-ţi gura. Ştiu toate argumentele pe care le aduce calvinismul atât de drag ţie, dar până şi Calvin ar susţine că doctrina ta e stupidă.
    - De unde ştiţi ce-ar spune Calvin?
    - Pentru că e mort, bubui Andrew, şi deci am dreptul să vorbesc în numele lui!
    Studenţii izbucniră în râs şi Styrka se refugie într-o tăcere îndărătnică. Andrew ştia că băiatul era sclipitor; calvinismul lui nu va supravieţui educaţiei academice, dar extirparea va fi îndelungată şi dureroasă.
    - Talman, Vorbitorule, spuse Plikt. Ai vorbit ca şi cum situaţia ipotetică pe care ne-ai prezentat-o ar fi reală şi purceluşii chiar l-ar fi ucis pe xenolog.
    Andrew clătină din cap.
    - Da, este reală.
    Asta îi tulbură pe toţi; vorbele treziseră ecouri ale vechiului conflict dintre Gândaci şi oameni.
    - Priviţi-vă pe voi înşivă în această clipa îi îndemnă Andrew. Veţi descoperi că dincolo de ura faţă de Săvârşitorul Xenocidului şi de durerea voastră pentru moartea Gândacilor, simţiţi şi ceva mult mai teribil: vă temeţi de necunoscut, fie el utlaning sau framling. Când vă gândiţi că el a ucis un om pe care îl cunoşteaţi şi apreciat, nu are importanţă înfăţişarea pe care o are. În cazul acesta devine varelse sau, şi mai rău, djur, fiara cumplită care apare la miez de noapte cu fălcile îmbăloşate. Dacă aţi fi singurii posesori de armă din sat şi fiara care a sfârtecat pe unul dintre ai voştri ar veni din nou, aţi mai sta să vă întrebaţi dacă nu cumva are şi ea dreptul să trăiască, sau aţi acţiona pentru a salva satul, oamenii pe care-i cunoaşteţi, oamenii care ar depinde de voi?
    - Potrivit acestei argumentaţii, ar trebui să-i ucidem neîntârziat pe purceluşi, chiar dacă sunt primitivi şi neajutoraţi! strigă Styrka.
    - Argumentaţia mea? Eu doar am pus o întrebare. O întrebare nu-i totuna cu o argumentaţie decât dacă-ţi închipui că-mi cunoşti răspunsul, şi te asigur că te înşeli, Styrka. Gândeşte-te la problema asta. Sunteţi liberi.
    - Vom mai discuta şi mâine despre asta? întrebară studenţii.
    - Dacă doriţi, spuse Andrew. Dar ştia că dacă vor discuta, o vor face fără participarea lui.
    Pentru ei, Săvârşitorul Xenocidului era un simplu subiect filosofic. În fond, Războaiele cu Gândacii avuseseră loc în urmă cu trei mii de ani; acum se aflau în 1948 C.S., numărătoarea începând cu anul în care fusese stabilit Codul Stelar, iar Săvârşitorul nimicise Gândacii în anul 1180 Î.C.S.
    Dar pentru Andrew evenimentele nu erau chiar atât de îndepărtate. Făcuse mult mai multe călătorii interstelare decât şi-ar fi putut închipui vreunul dintre studenţii lui; de la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, exceptând şederea pe Trondheim, nu rămăsese niciodată mai mult de şase luni pe vreo planetă.
    Deplasarea de la o lume la alta cu viteza luminii îi îngăduise să atingă suprafaţa timpului, la fel ca şi o piatră aruncată cu putere pe deasupra apei. Studenţii nu bănuiau că Vorbitorul lor, care sigur nu părea să aibă mai mult de 35 de ani, avea amintiri foarte clare privind evenimente petrecute cu 3000 de ani în urmă şi că, de fapt, avea impresia că acele întâmplări avuseseră loc cu nici douăzeci de ani în urmă, abia jumătate din vârsta lui. Nu aveau cum să ştie cât de adânc mocnea în el vina Săvârşitorului şi cum dăduse răspuns la această întrebare în nenumărate feluri, dar niciodată în mod mulţumitor.
    Îl cunoşteau pe profesorul lor doar ca Vorbitor în numele Morţilor; nu ştiau că atunci când era foarte mic, sora lui mai mare, Valentine, nu-i putea pronunţa numele, Andrew, şi de aceea îi spunea Ender, Săvârşitorul, nume pe care el îl făcuse de ruşine înainte de a fi împlinit cincisprezece ani.
    Prin urmare, îi lăsă pe neînduplecatul Styrka şi pe analitica Plikt să se zbată pentru a găsi răspuns la întrebarea dacă Săvârşitorul era vinovat sau nu; pentru Andrew Wiggin, Vorbitor în numele Morţilor, întrebarea nu era pur retorică.
    Iar acum, mergând pe panta cu ierburi umede a dealului şi respirând aerul răcoros, Săvârşitorul-Andrew, Vorbitor - nu se gândea decât la purceluşii care comiteau deja crime inexplicabile, la fel cum făcuseră, din nepăsare, şi Gândacii atunci când vizitaseră umanitatea pentru întâia oară. Era oare inevitabil ca întâlnirea dintre străini să fie pătată de sânge? Gândacii uciseseră cu seninătate fiinţe umane, nu doar pentru că aveau o gândire caracteristică stupului; pentru ei, viaţa individuală nu valora mai mult decât un fir de păr care cade, iar uciderea unui om-doi reprezenta doar modul lor de a da de ştire că se aflau în preajmă. Purceluşii îşi puteau motiva la fel crima?
    Dar vocea din ureche vorbea despre tortură, despre o crimă rituală similară cu execuţia unui membru al propriei lor comunităţi. Purceluşii nu aveau o gândire de stup, ei nu erau Gândaci, iar Săvârşitorul Wiggin trebuia să afle de ce procedaseră astfel.
    - Când aţi aflat de moartea xenologului?
    Săvârşitorul se întoarse. Era Plikt. Îl urmărise în loc să se întoarcă la Pivniţe, locul în care locuiau studenţii.
    - Chiar în timp ce discutam. Duse mâna la ureche; terminalele implantate costau o avere, dar nu erau chiar o raritate.
    - Am ascultat ştirile chiar înainte de începerea orei. Încă nu se anunţase nimic. Dacă ar fi sosit prin ansiblu vreo veste importantă, lumea s-ar fi agitat. Doar dacă nu cumva primiţi ştirile direct de la ansiblu.
    Evident că Plikt se gândea că i se oferise vreun nou mister spre dezlegare. De fapt, avea dreptate.
    - Vorbitorii beneficiază de acces absolut prioritar la informaţiile destinate publicului, explică el.
    - V-a cerut cineva să mărturisiţi moartea xenologului?
    El scutură din cap.
    - Lusitania e sub jurisdicţie catolică.
    - Asta voiam să zic şi eu. Nu au Vorbitor propriu acolo. Dacă însă cineva solicită unul, vor trebui să-i permită sosirea. Iar Trondheim este cea mai apropiată lume de Lusitania.
    - N-a cerut nimeni un Vorbitor.
    Plikt îl trase de mânecă.
    - De ce te afli aici?
    - Doar ştii de ce am venit. Am mărturisit moartea lui Wutan.
    - Ştiu că ai venit aici împreună cu sora ta, Valentine. Ca profesor, e mai iubită decât tine - la întrebări dă răspunsuri, tu doar răspunzi cu alte întrebări.
    - Asta pentru că ea ştie unele răspunsuri.
    - Vorbitor, mie trebuie să-mi spui. Am fost curioasă şi am încercat să aflu mai multe despre tine. Numele tău, de pildă, dincotro vii... Totul e strict secret. Atât de secret încât nu am reuşit să aflu nici nivelul de acces. Nici măcar Dumnezeu nu ar putea avea acces la biografia ta.
    Săvârşitorul o luă de umeri şi o privi în ochi.
    - Nu te amesteca; acesta e nivelul de acces.
    - Eşti mai important decât se poate bănui, Vorbitorule, spuse ea. Ansiblul îţi parvine ţie chiar înainte de a ajunge la oricare altul, nu-i aşa? Şi nimeni nu poate obţine informaţii despre tine.
    - Nimeni n-a încercat până acum. De ce tocmai tu?
    - Vreau să devin Vorbitor, spuse ea.
    - Atunci continuă. Te va instrui computerul. Nu seamănă cu nici o religie - nu trebuie să memorezi vreun catehism. Acum lasă-mă singur.
    Îi dădu drumul şi o împinse uşor. Ea făcu câţiva paşi nesiguri înapoi, iar el se îndepărtă.
    - Vreau să mărturisesc pentru tine, strigă ea.
    - Încă n-am murit! ridică el glasul.
    - Ştiu că vei pleca spre Lusitania! Ştiu!
    "În cazul ăsta ştii mai multe decât mine", îşi spuse Săvârşitorul.
    Continuă să păşească stăpânit de un tremur uşor, cu toate că soarele strălucea şi purta trei pulovere ca să nu-i fie frig. Nu bănuise că Plikt era atât de sensibilă. Fără îndoială că ajunsese să se identifice cu el. Îl înspăimânta că fata asta avea nevoie cu atâta disperare de ceva din partea lui. Trăise ani întregi fără a avea legături apropiate cu altcineva în afară de sora lui, Valentine - ea şi, desigur, morţii pe care-i mărturisea. Toţi ceilalţi care însemnaseră ceva pentru el muriseră. Şi el şi Valentine erau la secole, chiar lumi depărtare de aceştia.
    Ideea de a prinde rădăcini în solul îngheţat de pe Trondheim îl îngrozea. Ce voia Plikt de la el? N-avea importanţă; oricum nu-i va oferi nimic. Cum de îndrăznea să-i ceară anumite lucruri de parcă el i-ar fi aparţinut? Ender Wiggin nu era proprietatea nimănui. Dacă ar şti cine este în realitate, l-ar urî ca făptuitor de Xenocid; ori l-ar venera ca pe un salvator al omenirii - Săvârşitorul îşi aminti cum se simţea când oamenii îl trataseră astfel, şi nu-i plăcuse deloc.
    Chiar şi acum lumea nu-i ştia decât rolul, numele de Vorbitor, talman, falante, spieler, în funcţie de modul în care numiseră Vorbitorul în numele Morţilor în limba oraşului, naţiunii sau lumii lor.
    Nu voia ca oamenii să-l cunoască. El nu le aparţinea lor şi nici speciei umane. Avea altă menire, aparţinea altcuiva. Nu fiinţelor umane. Şi nici sângeroşilor purceluşi. Sau cel puţin aşa credea.

                                                                 Capitolul 3
                                                                      Libo

                                     Regim Alimentar Observat: În principal macios, viermii lucioşi care trăiesc printre viţele de merdona de pe coaja copacilor.Uneori au fost văzuţi mestecând fire de capim. Alteori - oare accidental? - ingerează frunze de merdona împreună cu macios. Nu i-am văzut niciodată mâncând altceva.
    Novinha a analizat cele trei alimente - macios, firele de capim şi frunzele de merdona - iar rezultatele au fost surprinzătoare. Fie că nu au nevoie de multe proteine, fie că sunt tot timpul flămânzi. Alimentaţia lor are grave carenţe în ceea ce priveşte elementele funda mentale, iar consumul de calciu este atât de scăzut încât ne întrebăm dacă oasele lor utilizează calciul la fel ca ale omului.
    Pură speculaţie: întrucât nu putem lua mostre de ţesut, singurele noastre cunoştinţe privind anatomia şi fiziologia purceluşilor se limitează la ceea ce am putut depista din fotografiile pe care le-am făcut cadavrului vivisecţionat al purceluşului numit Rădăcină. Există totuşi numeroase anomalii evidente. Limbile purceluşilor, care sunt fantastic de mobile, încât ajută la producerea oricărui sunet pe care îl scoatem noi şi al multor altele pe care noi nu le putem articula, trebuie să fi evoluat astfel într-un anumit scop. Probabil pentru a căuta insectele în coaja copacilor sau în cuiburile din sol.
    Chiar dacă vreunul dintre strămoşii lor ancestrali o folosea în acest sens, în prezent cu certitudine nu mai este cazul. Iar perniţele cornoase de pe picioare şi de pe partea interioară a genunchilor le permit să se urce în copaci şi să stea agăţaţi fără ajutorul mâinilor. Care sunt motivele acestei evoluţii? Pentru a se salva din faţa vreunui animal de pradă? Pe Lusitania nu există nici un prădător îndeajuns de mare pentru a le pune viaţa în pericol. Pentru a se agăţa de copaci în timp ce caută insecte sub coajă? Asta ar explica dimensiunile limbii, dar unde sunt insectele?
    Singurele sunt muştele sugătoare şi Pulador-ele, dar ele nu intră sub coajă şi, oricum, purceluşii nu le consumă. Macios sunt mari, trăiesc la suprafaţa scoarţei şi pot fi recoltaţi uşor prin aplecarea viţelor de merdona; purceluşii nici nu trebuie să se caţere în copaci.
    Aprecierile lui Libo: limba şi căţăratul în copaci sunt dovezi ale evoluţiei într-un alt mediu, cu o dietă mai abundentă, inclusiv în materie de insecte. Dar ceva - o glaciaţiune? migraţia? o boală? - a făcut ca mediul să se modifice. Nu au mai existat insecte sub scoarţă, etc. Probabil că tot atunci au dispărut şi toţi prădătorii mari. Asta ar explica de ce, în ciuda condiţiilor extrem de favorabile, pe Lusitania există atât de puţine specii.
    Cataclismul s-ar fi putut întâmpla recent - acum o jumătate de milion de ani? - astfel că evoluţia nu a avut timp să se diferenţieze prea mult.
    Ipoteza este atrăgătoare, întrucât în mediul actual sunt prezente condiţii care nu explică în niciun fel apariţia şi evoluţia purceluşilor. Pentru ei nu există competiţie. Treapta ecologică pe care o ocupă ar putea fi luată de oposum. De ce ar fi inteligentă o trăsătură adaptivă? Dar a inventa cataclisme pentru a explica de ce au purceluşii o alimentaţie nenutritivă şi redusă înseamnă probabil să mergem prea departe. Lama lui Ockham face ca presupunerile să fie inutile.
          Joao Figueira Alvarez, Note de lucru 14/4/1948 C. S. publicat postum în Rădăcinile Filozofice ale Secesiunii Lusitane,
                    2010-33-4-1090: 40.

                                                                  1.

                                        Imediat după sosirea primarului Bosquinha, Libo şi Novinha scăpară din mână mersul evenimentelor. Ea era învăţată să comande şi atitudinea ei nu prea lăsa loc protestelor şi nici măcar părerilor.
    - Tu rămâi aici, îi ordonă ea lui Libo la scurtă vreme după ce pricepuse ce se întâmplase. Cum am primit vestea de la tine, l-am trimis pe judecător să o anunţe pe mama ta.
    - Trebuie să aducem cadavrul de acolo, îndrăzni Libo.
    - Am chemat câţiva dintre oamenii care locuiesc în apropiere să rezolve şi problema asta, spuse ea. Şi episcopul Peregrino pregăteşte un loc pentru el în cimitirul Catedralei.
    - Vreau să merg acolo, insistă Libo.
    - Libo, sper că înţelegi că trebuie să facem fotografii în detaliu.
    - Eu v-am spus că trebuie s-o facem, pentru raportul către Comitetul Stelar.
    - Dar nu e necesară prezenţa ta, Libo. Vocea Bosquinhei era autoritară. În plus, trebuie să primim raportul tău. Suntem obligaţi să informăm Congresul cât mai curând posibil. Te simţi în stare să-l scrii acum, cât lucrurile sunt proaspete în minte?
    Bineînţeles că avea dreptate. Doar Libo şi Novinha puteau întocmi rapoarte autentice, şi cu cât le scriau mai curând, cu atât mai bine.
    - Pot să scriu, spuse Libo.
    - Şi tu, Novinha, vreau şi observaţiile tale. Vă scrieţi rapoartele separat, fără să vă consultaţi. Cele O Sută de Lumi aşteaptă.
..............................................................................................