Jocul lui Ender 2, Orson Scott Card

............................................................................
                                              4.

                             "Ei bine, nu voi admite ca acest amestec să mă tulbure de la treburile pe care le am", hotărî ea.
    "A dat buzna în casa mea, mi-a influenţat copiii, îmi spionează fişierele şi procedează de parcă ar avea dreptul să..."
    Şi continuă astfel până când îşi dădu seama că nu lucrase deloc, în schimb se gândise la tot soiul de cuvinte usturătoare pe care să i le arunce în faţă când îl va vedea din nou.
    "Nu te mai gândi atâta la el. Concentrează-te asupra altor lucruri. ... şi râsul din seara trecută al lui Miro şi al Elei. De neînchipuit!"
    Bineînţeles că azi dimineaţă Miro a redevenit morocănos cum îl ştia, iar Ela, a cărei bună dispoziţie mai persistase puţin, a început curând să aibă un aer îngrijorat, preocupat, potrivnic şi irascibil ca întotdeauna. Şi chiar dacă, aşa cum i-a spus Ela, micuţul Grego plânsese şi-l îmbrăţişase pe acest om, de cum s-a sculat a pus mâna pe foarfecă şi i-a tăiat cearceaful de pe pat în fâşii lungi şi precise, iar la şcoală l-a lovit pe fratele Adornai drept în vintre, făcând astfel ca ora să se întrerupă brusc şi să se ajungă la o consultaţie cu Dona Crista. Cam asta-i tot cea reuşit Vorbitorul cu mâinile lui vindecătoare.
    "Poate îşi imaginează că are dreptul să intre în casa mea şi să repare tot ce-am făcut eu rău, dar o să afle că unele răni nu se vindecă atât de lesne. Da, însă Dona Crista i-a spus că într-adevăr Quara a vorbit în ora Sorei Bebei, şi încă în faţa tuturor copiilor, dar de ce? Pentru a le spune că-l cunoscuse pe infamul, îngrozitorul Falante pelos Mortos, cum se numea de fapt Andrew, că era rău aşa cum spusese şi episcopul Peregrino, ba poate şi mai rău, fiindcă l-a chinuit pe Grego până când a plâns şi, într-un târziu, sora Bebei se văzuse silită să-i ceară Quarei să tacă. Asta era ceva, dacă o scosese pe Quara din profunda ei stare de muţenie."
    Iar Olhado, atât de conştient de sine, atât de rupt de toate, era acum agitat, numai despre Andrew a vorbit seara trecută la masă. Ştiţi că nici măcar nu avea habar cum să transfere bani? Şi nici nu v-ar veni să credeţi ce parolă imposibilă are - ştiam că reţelele de computere nu admit astfel de cuvinte - nu, nu pot să vă spun, e secret - practic eu l-am învăţat cum să caute dar cred că se pricepe la computere, nu-i un dobitoc, nici vorbă, mi-a spus că foloseşte un program auxiliar şi de aceea are nestemata aia în ureche, mi-a zis că pot să-mi stabilesc plata la cât vreau eu, nu că ar fi multe de cumpărat pe aici, dar aş putea economisi pentru când o să fiu pe picioarele mele - cred că-i foarte bătrân. Sunt sigur că ţine minte lucruri, care s-au petrecut de mult. Am impresia că limba lui maternă e Esenţiala, nu sunt mulţi oameni în cele O Sută de Lumi care să fi învăţat Esenţiala de mici, credeţi că s-a născut pe Pământ?
    Până la urmă Quim a răcnit la el să-şi ţină gura şi să nu mai vorbească despre acea unealtă a diavolului, altfel are să-i ceară episcopului să organizeze o şedinţă de exorcism, fiindcă se vedea de la o poştă că Olhado era posedat; şi când Olhado s-a mulţumit doar să rânjească şi să facă un semn din ochi, Quim a ieşit val-vârtej din bucătărie, din casă, şi nu s-a întors decât după căderea întunericului.
    "Mai bine ar fi dacă Vorbitorul ar locui în casa noastră", se gîndi Novinha, "mai ales că-mi influenţează familia chiar şi când nu se află aici şi tot îşi vâră nasul prin fişierele mele, dar asta n-am s-o admit. Numai că, aşa cum se întâmplă de obicei, eu sunt cea vinovată, eu l-am chemat aici, eu l-am smuls din locul pe care el îl numea cămin - zice că are o soră acolo, parcă pe Trondheim - e greşeala mea că se află aici, în oraşul ăsta nenorocit de la periferia celor O Sută de Lumi, înconjurat de un gard care însă nu-i împiedică pe purceluşi să mi-i ucidă pe cei dragi..."
    Şi se gândi iarăşi la Miro, care semăna atât de mult cu adevăratul lui tată încât nu putea înţelege cum de n-o acuza nimeni de adulter, se gândi la el cum zăcea pe panta dealului, la fel ca şi Pipo, îşi imagină modul în care purceluşii îi deschiseseră pieptul cu cuţitele lor primitive din os.
    "Se va repeta. Oricât m-aş strădui, o vor face din nou. Şi chiar dacă nu se va întâmpla aşa, curând va sosi ziua în care va împlini vârsta să se însoare cu Ouanda, iar atunci va trebui să-i spun cine e în realitate şi de ce nu se vor putea căsători, şi el va şti că-mi merit toate chinurile la care m-a supus Cao şi că el m-a lovit cu palma lui Dumnezeu spre a mă pedepsi pentru toate păcatele mele. Până şi eu.. Vorbitorul acesta m-a silit să mă gândesc la lucruri pe care am reuşit să le ascund de mine însămi vreme de săptămâni şi uneori chiar luni întregi. De când nu mi-am mai petrecut o dimineaţă gândindu-mă la copii mei? De când nu mai sper pentru ei? Cât a trecut de când gândul mi-a rămas doar la Pipo şi la Libo? De când n-am mai băgat de seamă că şi eu cred cu adevărat în Dumnezeu, sau cel puţin în Dumnezeul răzbunător şi pedepsitor al Vechiului Testament, care, cu un zâmbet, a şters de pe faţa pământului oraşe întregi fiindcă oamenii nu i se închinau? Nu ştiu dacă m-ar putea ajuta Cristos."
    Aşa îşi petrecu Novinha întreaga zi, fără să lucreze deloc, în timp ce gândurile refuzau totuşi s-o ducă la vreo concluzie.
    În cursul după-amiezii, Quim apăru în pragul uşii:
    - Iartă-mă că te deranjez, mamă.
    - Nu mă deranjezi, spuse ea. Şi-aşa nu-s bună de nimic astăzi.
    - Ştiu, nu-ţi pasă că Olhado îşi petrece tot timpul cu ticălosul acela blestemat, dar m-am gândit că ar fi bine să afli că, după şcoală, Quara s-a dus glonţ acolo. Acasă la el.
    - Da?
    - Oare nu-ţi pasă deloc, mamă? Ce s-a întâmplat? Ai de gând să schimbi aşternuturile şi să-l laşi să-i ia locul cu totul?
    Înveninată de o furie rece, Novinha sări în picioare şi se repezi la băiat. El se făcu mic de ruşine.
    - Iartă-mă, mamă. Eram atât de supărat.
    - În toţi anii cât am fost căsătorită cu tatăl tău nu i-am permis niciodată să ridice mâna la copii mei. Dar dacă ar trăi, i-aş cere chiar eu să-ţi tragă o chelfăneală.
    - I-ai cere-o, spuse Quim cu un are sfidător, dar l-aş ucide înainte de a pune mâna pe mine. Poate că ţie-ţi place să fii pălmuită, dar mie n-o să-mi facă nimeni aşa ceva!
    Novinha nu era hotărâtă s-o facă; dar mâna ei ţâşni şi-l lovi peste faţă înainte de a-şi da seama ce se petrecea.
    Era imposibil să-l doară prea tare de la o singură palmă. El însă izbucni imediat în lacrimi, se lăsă moale şi se aşeză pe podea, cu spatele la Novinha.
    - Iartă-mă, iartă-mă, îngână printre suspine.
    Novinha îngenunche în faţa băiatului şi-l mângâie stângaci pe umeri. Îşi dădu seama că nici măcar nu-l mai îmbrăţişase de când era de vârsta lui Grego.
    "Când am hotărât să devin atât de nesimţitoare? Şi când l-am atins iar, de ce a trebuit să fie o palmă în loc de un sărut?"
    - Şi pe mine mă îngrijorează ceea ce se întâmplă, spuse Novinha.
    - A reuşit să distrugă totul. Abia a venit şi nimic nu mai e cum a fost.
    - Estevao, şi aşa lucrurile nu mergeau prea grozav ca să nu spui că schimbarea nu e binevenită.
    - Dar nu aşa cum vrea el. Confesiunea şi penitenţa: astea sunt schimbările de care avem nevoie.
    Nu era prima oară când Novinha îl invidia pe Quim pentru încrederea lui în puterea preoţilor de a-l absolvi de păcate.
    "Pentru că n-ai păcătuit nicicând, fiule, pentru că nu ştii nimic despre imposibilitatea penitenţei."
    - Cred că va trebui să vorbesc cu Wiggin, spuse Novinha.
    - Şi s-o aduci acasă pe Quara?
    - Nu ştiu. Nu pot să neg faptul că a făcut-o să vorbească din nou. Totuşi nu pentru că-l îndrăgeşte. N-a zis o vorbă bună despre el.
    - Atunci de ce s-a dus la el?
    - Probabil c-a vrut să-i spună vreo răutate. Trebuie să recunoşti: faţă de muţenia ei dinainte, e un pas mare.
    - Şi diavolul îşi ascunde adevăratele intenţii sub masca faptelor bune pentru ca apoi...
    - Quim, nu-mi ţine acum lecţii de demonologie. Du-mă la casa Vorbitorului şi rezolv eu şi singura.
    Merseră pe poteca de pe lângă cotul râului. Şerpii de apă năpârleau, de aceea fâşiile de piele în curs de descompunere făceau ca solul să fie alunecos.
    "De asta mă voi ocupa în următorul proiect", gândi Novinha. "Trebuie să descopăr cum se dezvoltă monştrii ăştia scârboşi şi probabil că aşa o să aflu şi la ce ne-ar putea folosi. Sau măcar să-i împiedic să mai îmbăloşeze şi să mai împută malul şase săptămâni pe an."
    Singura mângâiere era că pieile de şarpe păreau să fertilizeze solul; ierburile moi de lângă râu creşteau mai dese acolo unde năpârleau şerpii. Era singura formă inofensivă şi plăcută de viaţă indigenă de pe Lusitania; cât ţinea vara, oamenii veneau pe malul râului ca să stea întinşi pe peticul acela îngust de pajişte naturală care şerpuia printre trestii şi în iarba aspră a preeriei.
    În ciuda aspectului ei respingător, mâzga produsă de putrezirea pieilor de şarpe promitea lucruri bune în viitor.
    Quim părea să se gândească la acelaşi subiect:
    - Mamă, n-am putea planta cumva nişte ierburi de râu în jurul casei?
    - E unul dintre primele experimente pe care le-au încercat bunicii tăi cu ani în urmă, dar n-au reuşit să descopere cum s-o facă. Iarba de râu se polenizează dar nu produce seminţe; când s-au străduit să o răsădească, a trăit doar scurt timp, apoi s-a ofilit şi în anul următor n-a mai crescut. Presupun că-i prieşte numai în apropierea apei.
    Puţin întărâtat, Quim se strâmbă şi grăbi pasul. Novinha oftă. Quim părea mereu să ia drept un afront personal faptul că în acest univers lucrurile nu mergeau întotdeauna aşa cum ar fi vrut el.
    Curând după aceea ajunseseră la casa Vorbitorului. Copiii se jucau bineînţeles în praca - strigau unul la celălalt pentru a se auzi în hărmălaia de acolo.
    - Uite-o, spuse Quim. Cred că ar trebui să-i iei pe Olhado şi pe Quara de aici.
    - Îţi mulţumesc că mi-ai arătat casa.
    - Nu glumesc. Asta e o confruntare serioasă între bine şi rău.
    - Toate sunt aşa, îl calmă Novinha. Separarea binelui de rău te sleieşte de puteri. Nu, Quim, ştiu bine că eşti în stare să-mi explici în amănunţime, dar...
    - Mamă, nu mă trata cu atâta îngăduinţă.
    - Quim, dar mi se pare normal, dacă te gândeşti că şi tu mă tratezi la fel întotdeauna.
    Trăsăturile feţei lui se înăspriră de furie reţinută.
    Ea întinse mâna şi-l atinse blând, temător; băiatul îşi încordă umărul sub atingerea ei, de parcă mâna i-ar fi fost un păianjen veninos.
    - Quim, să nu încerci niciodată să-mi ţii lecţii despre bine şi rău. Am trecut prin asta de atâtea ori, iar tu nu ştii nici pe departe ce însemnă...
    El îi îndepărtă mâna şi porni grăbit.
    "Doamne, cât de mult duc dorul zilelor şi săptămânilor când nu schimbam măcar o vorbă unul cu altul."
    Novinha bătu puternic din palme. Uşa se deschise pe dată. Era Quara.
    - Oi, Meezinha, exclamă ea, tambam veio jogar? Ai venit să te joci şi tu?
    Olhado şi Vorbitorul proiectaseră pe terminal un joc cu lupte între nave interstelare. Vorbitorului i se dăduse un terminal cu un câmp holografic mult mai mare şi mai plin de detalii decât majoritatea celorlalte, şi amândoi manevrau în acelaşi timp escadroane formate din peste zece-douăsprezece nave.
    Jocul era foarte complex şi nici unul dintre ei nu ridică ochii s-o salute.
    - Olhado mi-a zis să-mi ţin gura, altfel îmi smulge limba şi mă pune s-o mănânc pe pâine, turui Quara. Aşa că ar fi bine să nu scoţi o vorbă până nu se termină jocul.
    - Stai jos, te rog, murmură Vorbitorul.
    Quara se lăsă pe podea alături de ea.
    - V-am auzit pe tine şi pe Quim afară, spuse ea. Strigaţi amândoi, aşa că am auzit.
    Novinha simţi că roşeşte. O irita că Vorbitorul o auzise certându-se cu fiul ei. Nu era treaba lui. Nimic din ce se petrecea în familia ei nu-l privea. Şi în niciun caz nu era de acord ca el să se joace de-a războiul. Era oricum prea arhaic şi demodat. În spaţiu nu mai avuseseră loc bătălii de sute de ani, în afara luptelor întâmplătoare cu contrabandiştii. Milagre era un loc atât de paşnic încât nimeni nu poseda vreo armă mai periculoasă decât bastonul poliţistului. Olhado n-o să vadă o bătălie cât o trăi.
    Cu toate acestea, era captivat de un joc războinic; probabil că exista vreun grăunte înnăscut care creştea în masculii speciei, o dorinţă de a-şi sfârteca rivalii sau de a-i face una cu pământul. Ori poate că violenţa pe care o văzuse acasă îl îndemna s-o regăsească în această joacă.
    "E vina mea. Iarăşi e vina mea."
    Deodată Olhado strigă deznădăjduit, căci flota lui dispăru într-un nor de explozii.
    - N-am văzut-o! Nu pot să cred că ai reuşit! Nici măcar n-am zărit-o venind!
    - Asta e şi nu mai urla atât, spuse Vorbitorul. Reia jocul şi vezi cum am procedat, ca să poţi reacţiona data viitoare.
    - Îmi închipuiam că voi, mărturisitorii, trebuie să fiţi ca nişte preoţi. Cum de ai devenit un tactician atât de bun?
    Vorbitorul zâmbi cu subînţeles către Novinha şi îi răspunse:
    - Uneori, ceea ce fac eu pentru a-i convinge pe oameni să-mi spună adevărul aduce cu o mică bătălie.
    Olhado se rezemă cu spatele de perete şi închise ochii pentru a viziona din nou o parte din joc.
    - M-ai spionat, spuse Novinha. Şi nici măcar n-ai făcut-o foarte abil. E cumva o "tactică" a Vorbitorilor în numele Morţilor?
    Ender zâmbi:
    - Dar a reuşit să te aducă încoace, nu?
    - Ce căutai prin fişierele mele?
    - Am venit să mărturisesc moartea lui Pipo.
    - Nu eu l-am ucis. Fişierele mele nu te privesc.
    - Tu m-ai chemat.
    - M-am răzgândit. Îmi pare rău. Dar asta nu-ţi dă totuşi dreptul să...
    Îngenunche în faţa ei ca să-l poată auzi şi rosti cu o voce neaşteptat de blândă:
    - Pipo a aflat ceva de la tine; orice ar fi fost, pentru asta l-au ucis purceluşii. De aceea ai blocat şi ai ascuns fişierele astfel încât să nu dea nimeni peste ele. Ai refuzat chiar să te măriţi cu Libo, tocmai pentru ca nici el să nu aibă acces la ceea ce a văzut Pipo. Ai chinuit şi falsificat atât propria-ţi viaţă cât şi pe a celor pe care i-ai iubit, numai ca să-i împiedici pe Libo şi Miro să afle secretul care le putea aduce moartea.
    Novinha se simţi cuprinsă brusc de un fior rece, iar mâinile şi picioarele începură să-i tremure. Se afla aici de trei zile şi, în afară de ceea ce bănuise Libo, ştia deja mai multe decât oricare altul.
    - Toate astea-s numai minciuni, spuse ea.
    - Ascultă-mă, Dona Ivanova, planul a dat greş. Libo a murit, nu? Oricare ar fi fost adevărul, ascunderea lui nu i-a salvat viaţa. Şi n-o va apăra nici pe-a lui Miro. Neştiinţa şi amăgirea nu pot salva pe nimeni. Singura salvare e în cunoaştere.
    - Niciodată, şopti ea.
    - Înţeleg că ai tăinuit secretul faţă de Libo şi Miro, dar eu ce reprezint pentru tine? Nimic, prin urmare ce importanţa ar avea dacă eu l-aş afla şi aş muri din pricina asta?
    - N-are absolut nicio importanţă dacă trăieşti sau nu, spuse Novinha, dar n-o să obţii acces la fişierele acelea.
    - Se pare că nu înţelegi: nu ai dreptul să pui ochelari de cal pe ochii altora. Fiul tău şi sora lui se întâlnesc în fiecare zi cu purceluşii şi, datorită ţie, ei nu ştiu că următorul gest sau cuvânt ar putea însemna condamnarea lor la moarte. Mâine îi voi însoţi, fiindcă nu pot mărturisi moartea lui Pipo fără să discut cu purceluşii...
    - Nu mai vreau să mărturiseşti moartea lui Pipo.
    - Nu mă interesează ce vrei. N-o fac pentru tine, dar te implor să-mi destăinui ce ştia Pipo.
    - N-o să afli niciodată ce ştia Pipo, pentru că el a fost o persoană bună, înţelegătoare şi iubitoare, care...
    - Care a ţinut lângă el o fetiţă însingurată şi înspăimântată şi i-a alinat rănile sufleteşti. Şi în timp ce spuse aceste vorbe, îşi lăsă mâna pe umărul Quarei.
    Novinhei îi era peste puteri să rabde gestul.
    - Să nu îndrăzneşti să te compari cu el! Quara nu e orfană, m-auzi? Are o mamă, pe mine, şi n-are nevoie de tine, aşa cum nici unul, nici măcar unul dintre noi n-are nevoie de tine!
    Apoi, inexplicabil, porni să plângă. Şi nu voia să plângă în faţa lui. Nici nu voia să se afle aici. Omul acesta răvăşise totul. Porni împleticit spre uşă, trântind-o în urma ei. Avea dreptate Quim: era însuşi diavolul. Ştia prea multe, cerea prea mult, dădea prea mult şi aveau cu toţii prea mult nevoie de el.
    Cum de reuşise să capete o asemenea putere asupra lor într-un răstimp atât de scurt?
    Apoi o săgetă un gând care o făcu pe dată să-şi stăvilească lacrimile şi să se îngrozească. Spusese că Miro şi sora lui mergeau la purceluşi în fiecare zi. Ştia deci. Cunoştea toate secretele.
    Toate, în afara secretului pe care nici ea însăşi nu-l cunoştea - cel pe care Pipo îl descoperise în simularea ei. Dacă ajungea şi la el, va poseda tot ce ascunsese atâta amar de ani. Când ceruse un Vorbitor în numele Morţilor, voise ca acesta să descopere adevărul despre Pipo; acum însă el venise şi aflase adevărul despre ea.

                                                                3.

                                     Uşa se închise cu zgomot. Săvârşitorul se rezemă uşor de taburetul pe care stătuse Novinha şi-şi lăsă capul pe braţe.
    Îl auzi pe Olhado ridicându-se şi traversând calm încăperea către el.
    - Ai încercat să pătrunzi în fişierele mamei, spuse el cu glas potolit.
    - Aşa e, recunoscu Săvârşitorul.
    - M-ai convins să te învăţ cum să cauţi fişierele ca s-o poţi spiona pe mama mea. Ai făcut din mine un trădător.
    Nu exista răspuns care să-l mulţumească pe Olhado într-un asemenea moment. Săvârşitorul nici măcar nu încercă. Aşteptă tăcut până ce Olhado ieşi din casă.
    Tulburarea pe care o încerca acum nu rămăsese totuşi nesesizată de matcă. O simţi cum i se frământa în minte, atrasă de suferinţa lui.
    "Nu", îi spuse el în gând, "nu poţi face nimic, nu-i nimic de explicat. Probleme umane, atâta tot, chestiuni ciudate şi străine care depăşesc capacitatea ta de înţelegere."
    "Ah."
    Şi percepu atingerea ei pe dinăuntru, trecând aidoma unei adieri prin frunzişul copacilor; simţi tăria şi vigoarea lemnului ţâşnind spre lumină, îmbrăţişarea aprigă dintre rădăcini şi pământ, zburdălnicia tandră a razelor de soare pe frunzele înfiorate.
    "Vezi tu, Săvârşitorule, am învăţat de la el pacea pe care şi-a găsit-o."
    Senzaţia se stinse pe măsură ce matca se retrase din mintea lui. Forţa copacului rămase în fiinţa lui, calmul şi muţenia luară locul tăcerii chinuite a Săvârşitorului. Totul ţinuse doar o clipă. Zgomotul produs de închiderea uşii încă nu se stinsese cu totul.
    Quara, care se afla alături de el, se ridică iute în picioare şi porni ţopăind spre pat. Se aruncă pe saltea şi sări în sus de câteva ori.
    - N-ai rezistat decât o zi sau două, spuse ea veselă. Acum toată lumea te urăşte.
    Ender zâmbi cam strâmb şi se întoarse cu faţa spre ea.
    - Şi tu?
    - A, sigur, răspunse ea. Eu te-am urât prima, poate doar Quim să mi-o fi luat-o înainte.
    Coborî de pe pat şi mersese la terminal. Apăsând câte o tastă, intră în program. În aerul de deasupra terminalului apăru un grup de probleme de adunare pe două coloane.
    - Vrei să mă vezi cum lucrez la aritmetică?
    Ender se ridică şi se aşeză lângă ea la terminal.
    - Sigur că vreau, spuse el. Par totuşi cam grele.
    - Nu pentru mine, spuse ea lăudăroasă. Le rezolv mai repede ca oricine.

                                                        Capitolul 13
                                                               Ela

                                MIRO: Purceluşii susţin că sunt masculi, dar trebuie să-i credem pe cuvânt.
    OUANDA: De ce-ar minţi?
    MIRO: Ştiu că eşti tânără şi naivă, dar le lipseşte ceva din dotare.
    OUANDA: Am absolvit cursul de antropologie fizică. Cine susţine că o fac la fel ca noi?
    MIRO: E limpede că n-o fac. Şi fiindcă veni vorba, NOI n-o facem de fel. Cred că am descoperit aşezarea organelor genitale. Umflăturile acelea de pe pântec, unde părul e mai fin şi mai deschis la culoare.
    OUANDA: Rudimente de mameloane. Chiar şi tu ai aşa ceva.
    MIRO: I-am zărit ieri pe Mâncătorul-de-Frunze şi pe Ceşti la vreo zece metri distanţă, aşa că i-am văzut BINE, dar Ceşti îl mângâia pe pântec pe Mâncătorul-de-Frunze şi mi s-a părut că umflăturile acelea se întăriseră.
    OUANDA: Ţi s-a părut.
    MIRO: Un lucru e sigur. Pântecul Mâncătorului-de-Frunze era ud şi reflecta razele soarelui, iar lui îi plăcea treaba asta.
    OUANDA: O fi pervers.
    MIRO: De ce nu? Sunt cu toţii burlaci, nu? Sunt adulţi, dar aşa-zisele lor soţii nu i-au iniţiat pe nici unul în bucuriile paternităţii.
    OUANDA: Am impresia că un zenador bântuit de dorinţe sexuale îşi proiectează propriile sale frustrări asupra subiecţilor pe care îi studiază.
                        Marcos Vladimir "Miro" Ribeira von Hesse şi Ouanda Quenhatta Figueira Mucumbi,
                                Note de lucru: 30-04, 1, 1970

                                                                1.

                           Luminişul era neclintit. Miro îşi dădu seama într-o clipă că se întâmplase ceva. Purceluşii nu făceau nimic.
    Stăteau ici şi colo, jos sau în picioare. Nemişcaţi; abia dacă respirau. Toţi priveau fix în pământ. În afară de Uman, care apăru din pădurea aflată în spatele lor. Merse încet, rigid, şi-i ocoli până ajunse în faţa lor.
    Miro simţi cotul Ouandei în coaste, dar nu privi spre ea. Ştia că se gândeşte la acelaşi lucru. Acesta să fie momentul când ne vor ucide, ca pe Libo şi Pipo?
    Uman rămase neclintit şi-i privi vreme de câteva clipe. Aşteptarea îi apăsa cumplit. Nu spuseră nimic, nici măcar nu-şi îngăduiră să renunţe la expresia detaşată, impenetrabilă, pe care o exersaseră atâţia ani. Arta non-comunicării fusese prima pe care trebuiseră s-o înveţe înainte ca Libo să le permită să-l însoţească. Dacă feţele lor nu evidenţiau niciun gând şi nici nu mai transpirau vizibil sub povara emoţiilor, niciun purceluş nu le putea ghici intenţiile. Ca şi cum aceasta ar fi slujit la ceva.
    Uman devenise deja prea priceput să răstălmăcească tăcerile în răspunsuri, să întregească adevăruri din afirmaţii neutre. Dar fără îndoială că până şi această neclintire trăda spaima lor şi nu exista putinţă de scăpare din cercul care se formase în jur. Fiecare amănunt trăda ceva.
    - Ne-ai minţit, spuse Uman.
    "Nu răspunde" spuse Miro în gând şi Ouanda rămase mută de parcă l-ar fi auzit. Cu siguranţă că şi ea voia să-i transmită pe calea gândurilor acelaşi mesaj.
    - Rădăcină spune că Vorbitorul în numele Morţilor vrea să vină la noi.
    Acesta era obiceiul lor cel mai înnebunitor. Ori de câte ori aveau de spus ceva ieşit din comun, atribuiau ideea vreunui purceluş mort care nu avea cum să afirme aşa ceva. Neîndoielnic, la mijloc era un ritual religios: mergi la copacul lor totemic, pune o întrebare şi aşază-te acolo ca să-i contempli frunzele sau coaja sau altceva, până primeşti răspunsul pe care îl doreşti.
    - Nici noi n-am spus altfel, îi răspunse Miro.
    Ouanda respira ceva mai precipitat.
    - Aţi spus că nu va veni.
    - Exact, recunoscu Miro. Nu va veni. Trebuie să respecte legea ca toţi ceilalţi. Dacă ar încerca să treacă de poartă fără aprobare...
    - Asta-i o minciună.
    Miro redeveni tăcut.
    - Aşa e legea, spuse Ouanda încet.
    - Legea a mai fost călcată şi înainte, spuse Uman. Puteaţi să-l aduceţi aici, dar n-aţi vrut. Totul depinde de venirea lui. Rădăcină spune că matca nu ne poate oferi darurile ei decât dacă Vorbitorul vine la noi.
    Miro îşi înăbuşi starea de exasperare. Matca! Nu le spusese purceluşilor de zeci de ori că toţi Gândacii fuseseră ucişi? Iar acum matca moartă le vorbea la fel ca Rădăcină cel mort. Ce uşor i-ar fi să se înţeleagă cu purceluşii dacă ei ar înceta să mai primească ordine de la morţi!
    - Aşa zice legea, insistă Ouanda. Dacă am încerca să-l invităm la voi, s-ar putea să facă un raport şi noi doi am fi trimişi de aici şi nu v-am mai vizita.
    - Nu va raporta împotriva voastră. Vrea să vină.
    - De unde ştii?
    - Aşa spune Rădăcină.
    Erau momente ca acesta, în care lui Miro îi venea să doboare copacul-totem apărut pe locul unde fusese ucis Rădăcină. Poate că atunci purceluşii n-ar mai susţine că Rădăcină a spus una sau alta, dar s-ar putea ca ei să dea numele de Rădăcină unui alt copac şi s-ar simţi jigniţi.
    "Nici măcar faţă de tine însuţi să nu recunoşti că pui la îndoială religia lor."
    Era o regulă elementară; până şi xenobiologii sau antropologii de pe alte lumi ştiau atâta lucru.
    - Întreabă-l, spuse Uman.
    - Pe Rădăcină?
    - El nu vrea să vorbească cu tine, rosti Uman. Oare era dispreţ în glasul lui? Întrebă-l dacă vrea să vină sau nu.
    Miro aşteptă ca răspunsul să fie dat de Ouanda. Ea ştia deja care va fi răspunsul lui. Nu din pricina asta se ciorovăiseră de nenumărate ori în ultimele două zile?
    "E un om bun", susţinea Miro. "Ba-i un şarlatan", îl contrazicea Ouanda. "S-a purtat frumos cu cei mici", nu se lăsa Miro. "Tot astfel sunt şi cei care maltratează copiii", îl contra Ouanda. "Eu cred în el", revenea Miro. "Atunci ţi-ai pierdut minţile", îl acuza Ouanda. "Putem să avem încredere în el", nu ceda Miro. "Ba are să ne trădeze", îl ameninţa Ouanda. Şi aşa se sfârşea disputa de fiecare dată.
    Dar argumentele aduse de purceluşi schimbau datele problemei. Ei exercitau presiuni în favoarea lui Miro. De obicei, atunci când purceluşii le cereau imposibilul, el o ajuta pe Ouanda să scape de insistenţele lor. Dar situaţia de acum nu era imposibilă, iar el nu voia să le respingă cererea, aşa că nu spuse nicio vorbă.
    "Forţeaz-o, Uman, fiindcă ai dreptate. De data asta Ouanda trebuie să cedeze."
    Simţindu-se abandonată, ştiind că Miro n-o va ajuta, Ouanda făcu un pas înapoi.
    - Poate că reuşim măcar să-l aducem până la marginea pădurii.
    - Aduceţi-l aici, spuse Uman.
    - Nu putem, îi răspunse ea. Priveşte în jur. Purtaţi veşminte ţesute. Vă ocupaţi de olărit. Mâncaţi pâine.
    Uman zâmbi.
    - Da, recunoscu el. Toate astea. Aduceţi-l aici.
    - Nu, se împotrivi Ouanda.
    Miro se înfioră, reuşind însă cu un mare efort să-şi înfrâneze dorinţa de a-i pune mâna pe braţ.
    Se întâmplase acel lucru pe care nu-l făcuse niciodată: să refuze net o rugăminte. De obicei răspundeau: "Nu putem, căci..." sau "Aş vrea să pot..." Orice în afară de acest unic cuvânt de respingere: "Eu nu vreau." "Eu, cu de la mine putere, refuz."
    Zâmbetul de pe faţa lui Uman dispăru.
    - Pipo ne-a spus că nu femeile hotărăsc. A zis că femeile şi bărbaţii voştri hotărăsc împreună, aşa că nu poţi spune nu decât dacă spune şi el acelaşi lucru. Privi către Miro. Spui şi tu nu?
    Miro rămase tăcut. Simţi cotul Ouandei atingându-l.
    - Văd că nu zici nimic, constată Uman. Spune da sau nu.
    Şi totuşi Miro nu răspunse.
    Câţiva dintre purceluşii din jurul lor se ridicară. Miro nu reuşi să-şi dea seama ce făceau, dar mişcarea în sine, la care se adăuga muţenia neclintită a lui Miro, părea ameninţătoare.
    Ouanda, care nu s-ar fi temut de o ameninţare la adresa ei, se înmuie în faţa primejdiei ce părea să-l pândească pe Miro.
    - El zice da, şopti ea.
    - Zice da, dar tace din pricina ta. Tu zici nu, dar nu păstrezi tăcerea lui. Uman îşi băgă un deget în gură şi-l scoase plin de mucus lipicios, pe care-l azvârli la pământ cu o mişcare scurtă. Tu eşti un nimic.
    Uman se dădu înapoi cu un salt brusc, se răsuci în plină mişcare, ateriză cu spatele spre ei şi plecă. Imediat după aceea, ceilalţi purceluşi prinseră viaţa şi se îndreptară iute către Uman, care porni în fruntea lor către marginea pădurii, îndepărtându-se de Miro şi Ouanda.
    Uman se opri. În loc să-l urmeze, un purceluş i se aşeză în faţă, blocându-i drumul. Era Mâncătorul-de-Frunze.
    Cu toate că el şi Uman vorbeau, Miro nu reuşi nici să-i audă, nici să le perceapă mişcările gurii. Văzu totuşi că Mâncătorul-de-Frunze întinse braţul şi-i atinse pântecul lui Uman. Mâna zăbovi astfel o clipă, apoi Mâncătorul-de-Frunze se răsuci pe călcâie şi alergă spre tufişuri ca un tânăr. În momentul următor dispărură şi ceilalţi purceluşi.
    - A fost o dispută, spuse Miro. Între Uman şi Mâncătorul-de-Frunze.
    - Ce câştigă? Dacă-l aducem pe Vorbitor, ne va trăda şi atunci pierdem cu toţii.
    - Nu ne va trăda.
    - Dacă tu m-ai trădat în felul ăsta, de ce n-ar face-o şi el?
    Glasul ei suna şfichiuitor, iar vorbele îi erau usturătoare. Lui Miro aproape că-i dăduseră lacrimile.
    - Eu să te trădez? şopti el. Eu nao, Jamais. "Eu nu, niciodată."
    - Tata zicea mereu: "Fiţi uniţi în faţa purceluşilor, nu le daţi niciodată prilejul să vadă că nu vă înţelegeţi". Şi tu...
    - Şi eu! Nu le-am zis da. Tu eşti aceea care-ai spus nu, tu ai luat o poziţie pe care ştiai că nu o aprob!
    - Atunci când nu ne punem de acord, treaba ta e să...
    Se opri. Tocmai îşi dăduse seama ce vorbea. Dar tăcerea bruscă nu făcea să dispară înţelesul vorbelor despre care Miro ştia că Ouanda voise să le rostească. Treaba lui era să facă ceea ce-i cerea ea până când avea să se răzgândească. Ca şi când el i-ar fi fost ucenic.
    - Şi eu care credeam că suntem o echipă unită.
    Miro se întoarse şi se îndreptă, luând-o prin pădure, înapoi către Milagre.
    - Miro! strigă Ouanda. Miro, n-am vrut...
    El o aşteptă până ce îl ajunse din urmă, apoi o apucă de braţ şi-i şopti furios:
    - Nu striga! Ori nu-ţi pasă că s-ar putea să ne audă purceluşii? Acum s-a găsit zenadorul-şef să le permită să vadă totul, până şi pe profesor punându-şi discipolul la punct?
    - Nu sunt eu profesorul. Eu...
    - Ai dreptate, nu eşti.
    Îi întoarse spatele şi porni cu paşi hotărâţi.
    - Dar Libo a fost tatăl meu, aşa că se înţelege de la sine...
    - Zenador prin drept de sânge, spuse el. Dreptul sângelui, aşa e? Şi atunci, mie ce drept îmi dă sângele? Să fiu un cretin beţiv care-şi bate soţia? O apucă de braţ, strângând-o cu brutalitate. Asta vrei să fiu? O copie după paizinho al meu?
    - Dă-mi drumul!
    El o împinse în lături.
    - Ucenicul tău consideră că azi ai fost necugetată. Ucenicul tău e de părere că trebuie să ai încredere în judecata Vorbitorului şi că s-ar fi cuvenit să crezi ceea ce a spus el despre seriozitatea cu care tratează purceluşii cererea lor, pentru că ai greşit prosteşte în legătură cu ambele probleme şi, din cauza purtării tale, Uman şi-ar putea pierde viaţa.
    Îi aruncase o acuzaţie josnică, dar era exact ceea ce-i făcea pe amândoi să se teamă că acum Uman va sfârşi la fel ca Rădăcină şi ca mulţi alţii de-a lungul anilor: eviscerat, cu un puiet crescându-i din trup.
    Miro ştia că vorbise neiertător, ştia că Ouanda n-ar greşi dacă şi-ar vărsa furia pe el. Nu avea dreptul să o învinovăţească, mai ales că nici unul dintre ei nu reuşise să înţeleagă miza pe care o jucase Uman decât atunci când era prea târziu.
    Cu toate acestea, Ouanda nu se înfurie. În loc să se răstească la el se calmă, străduindu-se să respire egal şi adânc şi lăsându-şi chipul să capete un aer pe care nu se putea citi nicio emoţie.
    Miro îi urmă exemplul.
    - Ceea ce contează acum e să îndreptăm lucrurile, spuse Ouanda. Execuţiile au avut loc totdeauna noaptea. Dacă vrem să-l dezvinovăţim pe Uman, trebuie să-l aducem pe Vorbitor aici în după-amiaza asta, înainte să se întunece.
    Miro încuviinţă.
    - Da, şi iartă-mă.
    - Iartă-mă şi tu.
    - Dacă tot nu ştim ce facem atunci când greşim, nu e vina nici unuia.
    - Tare aş vrea să fiu încredinţată că există o alegere corectă.

                                                                    2.

                                       În aşteptarea Vorbitorului, Ela stătea pe o piatră şi-şi mişca picioarele în apa râului. Gardul era doar la câţiva metri mai încolo, trecând de-a lungul părţii superioare a grătarului de oţel pus acolo pentru a împiedica oamenii să înoate pe sub el. Ca şi cum cineva ar fi vrut să încerce! Majoritatea oamenilor din Milagre se prefăceau că nu ştiu de existenţa gardului. Nici nu se apropiau de el.
    Tocmai de aceea îl rugase pe Vorbitor să se întâlnească acolo. Chiar dacă ziua era caldă şi orele de la şcoală se terminaseră, copiii nu înotau aici, la Vila Ultima, unde gardul ajungea până la râu şi în apropiere se afla pădurea. Veneau în locul acesta doar cei care făceau săpun, olarii sau cărămidarii, iar ei plecau la sfârşitul zilei de muncă. Putea să spună tot ce avea pe suflet fără teamă că ar auzi-o sau deranja-o cineva.
    Nu trebui să aştepte mult. Vorbitorul apăru într-o barcă, vâslind împotriva curentului, la fel ca oricare dintre fermierii de peste râu care nici nu foloseau drumurile. Avea pielea de pe spate de un alb deconcertant; până şi puţinii lusos cu ten îndeajuns de deschis pentru a fi numiţi loiros erau mai bruneţi decât el. Tenul decolorat îl făcea să pară firav şi zvelt.
    Însă apoi văzu cât de repede se deplasa barca împotriva curentului, cât de exact erau aşezate vâslele, de fiecare dată la adâncimea potrivită şi trase cu o mişcare lungă, continuă, şi cât de bine se reliefau muşchii sub pielea întinsă. Pentru o clipă simţi împunsătura durerii şi-şi dădu seama că în ciuda urii adânci pe care o nutrise faţă de tata, suferea după dispariţia lui; până în acest moment nu înţelesese că-l iubise pentru tot ce era, dar jelea după forţa umerilor şi spinării lui, după sudoarea care-i făcea pielea cafenie să strălucească orbitor, precum sticla sub razele soarelui.
    "Nu", îşi spuse ea, "nu-ţi plâng moartea, Cao. Sufăr fiindcă nu ai semănat mai mult cu Vorbitorul, n-are nu are nicio legătură cu noi şi totuşi, în numai trei zile, ne-a făcut mai multe daruri frumoase decât ai reuşit tu cât ai trăit; plâng pentru că trupul tău frumos era atât de ros de viermi pe dinăuntru."
    Ender o văzu pe Ela aşteptându-l şi vâsli spre mal. Ea intră printre trestii în apa mâloasă ca să-l ajute să tragă barca pe uscat.
    - Îmi pare rău că te-ai înnoroit, spuse el, dar nu mi-am mai pus corpul la treabă de câteva săptămâni şi apa era aşa de îmbietoare...
    - Vâsleşti foarte bine, remarcă ea.
    - Lumea de pe care vin era mai mult apă şi gheţuri. Câte o stâncă ici-colo, puţin sol, dar cel care nu ştie să vâslească e mai olog decât cel care nu poate merge.
    - Acolo te-ai născut?
    - Nu. E locul în care am mărturisit ultima oară.
    Se lăsa pe iarbă cu faţa spre apă. Ea se aşeză lângă el.
    - Mama e supărată pe tine.
    El schiţă un zâmbet.
    - Mi-a şi spus-o.
    Fără să stea mult pe gânduri, Ela începu imediat să-şi dezvinovăţească mama:
    - Ai încercat să-i citeşti fişierele.
    - Le-am citit. Majoritatea. Toate în afară de cele care contau.
    - Ştiu. Mi-a spus Quim.
    Îşi dădu seama că se simţea puţin triumfătoare că sistemul de protecţie folosit de mama îl silise să se dea bătut. Apoi îşi aminti că de fapt nu era de partea ei, asta fiindcă şi ea încercase ani în şir s-o convingă pe mama să-i permită accesul în fişierele acelea. Dar se lăsă purtată de inerţie şi spuse altceva decât gândea:
    - Olhado stă în casă cu ochii deconectaţi şi ascultă muzică de-o să-i plesnească timpanele. E foarte tulburat.
    - Da, înţeleg, îşi închipuie că l-am trădat.
    - Şi n-ai făcut-o? (Nu asta vroia să spună. )
    - Sunt Vorbitor în numele Morţilor. Atunci când mărturisesc, spun adevărul şi nu mă feresc de secretele altora.
    - Ştiu. De asta am cerut un mărturisitor. Voi nu aveţi respect faţă de nimeni.
    El păru încurcat şi o întrebă:
    - Atunci de ce m-ai invitat aici?
    Totul îi ieşea pe dos. Îi vorbea de parcă ar fi avut ceva împotriva lui, de parcă nu i-ar fi fost recunoscătoare pentru ceea ce făcuse deja pentru familia ei. I se adresa ca unui duşman.
    "Să-mi fi luat Quim minţile de spun lucruri pe care nu le gândesc?"
    - M-ai invitat în locul ăsta de lângă râu. Restul familiei tale refuză să-mi vorbească şi, dintr-o dată, primesc un mesaj de la tine. Ai făcut-o ca să te plângi că am dat buzna în intimitatea cuiva? Ca să-mi spui că nu respect pe nimeni?
    - Nu, spuse ea cu amărăciune. Nu aşa trebuia să se desfăşoare discuţia noastră.
    - Nu te-ai gândit deloc că n-aş fi avut motiv să aleg meseria de Vorbitor dacă n-aş fi dovedit respect pentru oameni?
    Născute din disperare, cuvintele porniră nestăvilite:
    - Aş vrea să fi pătruns în toate fişierele ei! Trebuia să extragi toate secretele ascunse acolo şi să le publici simultan în toate cele O Sută de Lumi. Avea lacrimi în ochi şi nu-şi putea explica motivul.
    - Înţeleg. Nici pe tine nu te lasă să consulţi fişierele acelea.
    - Sou aprendiz dela, nao sou? E porque choro, diga me! O senhor tem o jeito.
    - Ela, n-am obiceiul să-i fac pe oameni să plângă, răspunse el moale. Vocea îi era ca o mângâiere. Ba nu, mai aspră, ca o mână care i-o strânge pe a ei, o ţine, liniştind-o. Când spun adevărul, îmi vine mie să plâng.
    - Sou ingrata, sou ma filha...
    - Da, eşti nerecunoscătoare, o fiică îngrozitoare, spuse el râzând uşor. În toţi aceşti ani de haos şi rătăcire tu ai ţinut familia unită, având foarte puţin sprijin din partea ei, şi când ai ales aceeaşi carieră ca şi ea, n-a vrut să-ţi împărtăşească cele mai importante informaţii pe care le deţinea; i-ai acordat toată dragostea şi încrederea ta, iar ea ţi-a răspuns ţinându-te departe de viaţa ei atât acasă cât şi la muncă. Şi, într-un târziu, te destăinui cuiva, spunându-i că te-ai săturat de situaţia asta. Aproape că eşti cea mai rea persoană pe care am întâlnit-o.
    Se trezi râzând de propria-i autocondamnare. Ce copilărie, nu voia să râdă de ea însăşi.
    - Nu mă trata de sus. Se strădui să strecoare în glas tot dispreţul de care era capabilă.
    Acest amănunt nu-i scăpă. Ochii îi deveniră distanţi şi reci.
    - Nu-ţi scuipa prietenii, spuse el.
    Ela nu voia să-l îndepărteze, dar nu reuşi să se stăpânească şi răspunse glacial, furioasă:
    - Nu eşti prietenul meu.
    O clipă se temu că o va crede. Apoi, pe chipul lui apăru un surâs:
    - N-ai fi în stare să-ţi recunoşti prietenii nici dacă ar fi lângă tine.
    "Ba da, aş putea", gândi ea. "Chiar acum văd unul." Îi întoarse zâmbetul.
    - Ela, reluă el, eşti un bun xenobiolog?
    - Da.
    - Ai optsprezece ani. La şaisprezece ani puteai să-ţi dai examenul pentru a intra în breaslă, dar n-ai făcut-o.
    - Nu m-a lăsat mama. A zis că nu-s pregătită.
    - După ce împlineşti şaisprezece ani nu trebuie să mai obţii permisiunea mamei.
    - Ucenicul trebuie să aibă aprobarea profesorului.
    - Iar acum ai optsprezece şi nici măcar de asta nu mai ai nevoie.
    - Încă e Xenobiologul Lusitaniei. Laboratorul îi aparţine. Ce dacă trec testul şi totuşi nu mă lasă să calc în laborator decât după moartea ei?
    - Aşa te-a ameninţat?
    - Mi-a dat de înţeles să nu susţin examenul.
    - Poate că imediat ce n-ai mai fi ucenic, primindu-te în laborator, în calitate de co-xenobiolog ai avea acces nestingherit la...
    - La toate fişierele de lucru. La toate fişierele blocate de ea.
    - Aşa că a preferat să-şi împiedice propria ei fiică să-şi înceapă cariera, să-i păteze pentru totdeauna viaţa, pe motiv că nu e pregătită pentru a-şi da testele nici la optsprezece ani - numai să n-o lase să citească fişierele acelea.
    - Exact.
    - De ce?
    - Mama e nebună.
    - Nu, Ela. Novinha poate fi acuzată de orice, dar că ar fi nebună în niciun caz.
    - Ela e boba mesma, Senhor Falante.
    El izbucni în râs şi se întinse în iarbă.
    - Atunci spune-mi de ce e boba.
    - Pot să fac o listă întreagă. În primul rând, nu permite cercetarea Descoladei. Acum treizeci şi patru de ani, Descolada aproape că a distrus această colonie. Bunicii mei, Os Venerados, Deus os abencoe, abia de-au reuşit să oprească răspândirea bolii. Sigur că agentul care provoacă îmbolnăvirea, corpusculi Descolada, sunt încă prezenţi şi noi trebuie să mâncăm un supliment, un fel de vitamină, pentru a împiedica boala să lovească din nou. Ţi s-a spus asta, nu-i aşa? Dacă îţi pătrunde în organism, trebuie să iei suplimentul acela toată viaţa, chiar dacă pleci de aici.
    - Da, ştiam asta.
    - Nu m-a lăsat deloc să studiez corpusculii Descolada. Datele se află oricum în câteva dintre fişierele blocate. A interzis accesul la descoperirile lui Gusto şi Cida privind corpusculii. În privinţa asta nimic nu poate fi controlat.
    Vorbitorul o privi printre gene.
    - Bun, asta înseamnă boba pe sfert. Unde-i restul?
    - E mai mult de-atât. Nu ştiu cum se face, dar la zece ani după întemeierea coloniei, corpusculul Descolada a reuşit să se adapteze, devenind un parazit al organismului uman. Zece ani! Dacă s-a putut adapta o dată, va reuşi din nou.
    - Poate că ea are altă părere.
    - Poate că am dreptul să hotărăsc singură asta.
    El întinse mâna şi o aşeză pe genunchiul ei, calmând-o.
    - Sunt de acord cu tine. Dar continuă. Al doilea motiv e boba.
    - Nu permite nicio cercetare teoretică. Fără taxonomie. Fără modele evolutive. Dacă se întâmplă să încerc vreunul, zice că nu mai am nimic de lucru şi atunci mă împovărează cu tot felul de sarcini, până-şi închipuie că am renunţat.
    - Înţeleg că nu ai renunţat.
    - Dar tocmai din acest motiv există xenobiologia. În sfârşit, bine că a reuşit să creeze un cartof care foloseşte la maximum substanţele nutritive locale. E minunat că a obţinut o varietate de ştir care furnizează coloniei suficiente proteine prin cultivarea a numai zece acri, dar toate astea-s jonglerii moleculare.
    - Însemnă supravieţuire.
    - Dar nu ştim nimic. E ca şi cum ai înota la suprafaţa oceanului. Te simţi foarte bine, te poţi mişca în voie, dar nu ştii dacă nu cumva în adâncuri sunt rechini! Poate că suntem împrejuraţi de rechini şi ea nici măcar nu vrea să afle.
    - Şi al treilea motiv?
    - Nu vrea să facă schimb de informaţii cu zenadorii. Punct. Nimic. Şi asta chiar că este o nebunie. Noi nu putem părăsi zona îngrădită. De aceea nu avem niciun copac pe care să-l putem studia. Nu ştim nimic despre fauna şi flora acestei lumi, decât ceea ce s-a întâmplat să rămână dincoace de gard. O turmă de cabra şi un mănunchi de iarbă capim, la care se adaugă o ecologie puţin diferită pe malul râului, şi gata. Nimic despre animalele care trăiesc în pădure, absolut niciun schimb de păreri. Noi nu le comunicăm nimic, iar dacă ei ne trimit unele date, noi le ştergem fără să le citim. E ca şi cum mama ar fi înălţat un zid în jur pentru ca nimic să nu pătrundă până la noi. Nimic nu intră, nimic nu iese.
    - Poate că are motive.
    - Bineînţeles că are. Oamenii nebuni găsesc întotdeauna motive. Pentru orice. Pe de altă parte, l-a urât pe Libo. L-a detestat. Nu i-a îngăduit lui Miro să vorbească despre el, nu ne-a dat voie să ne jucăm cu copiii lui; eu şi China am fost prietene nedespărţite ani de zile, iar ea nu mi-a permis să o invit la noi şi nici să mă duc la ea acasă după ore. Apoi, când Miro i-a fost ucenic, nu a vorbit cu el şi nici nu i-a făcut loc la masă vreme de un an de zile.
    Văzu că Vorbitorul îi pune cuvintele la îndoială; poate îşi închipuia că exagerează.
    - Exact un an. În ziua în care Miro s-a dus pentru prima oară la Staţiunea zenadorilor, când s-a întors acasă ea nu i-a vorbit, nu i-a adresat nici măcar o vorbă, şi la cină i-a luat farfuria din faţă, a strâns tacâmurile de parcă nici n-ar fi fost acolo. El a rămas la masă şi a privit-o tot timpul, până când tata s-a înfuriat şi i-a zis că-i bădăran şi să iasă din cameră.
    - Şi Miro ce-a făcut, a plecat acasă?
    - Nu. Nu-l cunoşti pe Miro! Ela râse cu amărăciune. El nu ripostează, dar nici nu dă înapoi. N-a replicat niciodată la jignirile tatei. De când mă ştiu, nu-mi amintesc să-l fi auzit răspunzând cu furie la furie. Iar mama - ei bine, seara, când Miro se întorcea de la Staţiunea zenadorilor şi se aşeza la masă unde era pusă farfuria lui, mama i-o lua de fiecare dată împreună cu tacâmurile, dar el rămânea pe loc până când tata îl alunga. Bineînţeles, că după mai puţin de o săptămână, de îndată ce mama întindea mâna după farfuria lui, tata începea să urle la el să iasă. Tatei îi plăcea, ticălosul îşi închipuia că e grozav, îl ura nespus pe Miro şi, în cele din urmă, mama s-a aliat cu el împotriva lui Miro.
    - Şi cine a dat înapoi?
    - Nici unul.
    Ela privi către râu, dându-şi seama cât de groaznic părea totul, pricepând că-şi făcea familia de ruşine în faţa unui străin. Dar el nu mai era un străin, nu? Pentru că acum Quara vorbea, iar pe Olhado îl interesau din nou diverse lucruri, iar Grego redevenise, măcar pentru scurt timp, un copil aproape normal. Nu era un străin.
    - Şi cum s-a terminat?
    - S-a terminat când purceluşii l-au ucis pe Libo. Atât de cumplit l-a urât mama pe acest om. Când a murit, a sărbătorit evenimentul iertându-şi fiul. În noaptea aceea, când Miro a venit acasă, terminasem cina; era târziu. O noapte îngrozitoare, toată lumea se temea, purceluşii păreau atât de înspăimântători şi toţi îl iubiseră pe Libo
    - În afară de mama, desigur. L-a aşteptat pe Miro. El a intrat şi s-a dus în bucătărie, s-a aşezat la masă, iar mama i-a pus farfuria cu mâncare în faţă. N-a scos o vorbă. A mâncat. N-a scos un cuvânt despre cele petrecute. Ca şi cum, cu un an înainte, nu se întâmplase acelaşi lucru. Eu m-am sculat la miezul nopţii fiindcă l-am auzit pe Miro plângând şi vărsând în baie. Nu cred că a mai auzit şi altcineva, iar eu nu m-am dus la el pentru că m-am gândit că nici el nu voia să se afle. Acum cred că ar fi trebuit să mă duc, dar atunci m-am temut. În familia mea s-au petrecut lucruri revoltătoare.
    Ender dădu aprobator din cap.
    - Trebuia să merg la el, repetă Ela.
    - Da, întări Vorbitorul. Aşa trebuia să faci.
    În aceeaşi clipă se petrecu ceva bizar. Vorbitorul era de acord că Ela greşise în noapte aceea, iar ea îşi dădu seama imediat că aşa stăteau lucrurile, că judecata lui era corectă. Acum se simţea ciudat de tămăduită, ca şi cum era de ajuns să-şi mărturisească greşeala pentru ca o parte din durere să dispară.
    Instantaneu, reuşi să întrezărească puterea mărturisirii. Nu avea nicio legătură cu spovedania, penitenţa sau cu iertarea pe care o ofereau preoţii. Era ceva cu totul diferit. Vorbise despre sine şi apoi înţelese că acum nu mai era aceeaşi persoană. Avusese revelaţia că greşise, că acea greşeală o schimbase şi că acum n-ar mai repeta-o, căci între timp devenise altcineva, o fiinţă mai puţin temătoare, mai înţelegătoare în faţa suferinţei.
    "Dacă nu mai sunt fata înspăimântată care a simţit că fratele ei trece printr-un chin sfâşietor şi totuşi nu a îndrăznit să meargă la el ca să-l aline, atunci cine sunt?"
    Dar apa care curgea prin grătarul de sub gard nu-i putea da răspunsul. Probabil era suficient să ştie că nu mai era ceea ce fusese până acum.
    Dar Vorbitorul stătea întins pe iarba moale, contemplând norii întunecaţi şi ameninţători care se apropiau dinspre apus.
    - Ţi-am povestit tot ce ştiu, reluă Ela. Ţi-am spus ce se află în fişierele acelea: informaţii despre Descolada. Asta-i tot.
    - Ba nu.
    - Ba da, îţi jur.
    - Vrei să mă faci să cred că te-ai supus ordinelor ei? Că atunci când mama ţi-a spus să renunţi la lucrările teoretice, pur şi simplu ţi-ai scos totul din minte şi ai făcut doar ce dorea ea?
    Ela chicoti.
    - Aşa îşi închipuia.
    - Dar tu, nici gând.
    - Sunt om de ştiinţă, chiar dacă ea nu e.
    - A fost şi ea cândva, spuse Vorbitorul. A luat testele când avea doar treisprezece ani.
    - Ştiu.
    - Şi până la moartea lui Pipo obişnuia să schimbe informaţii cu el.
    - Ştiu şi asta. Dar pe Libo l-a urât.
    - Spune-mi şi mie, Ela, ce-ai descoperit prin lucrările tale teoretice?
    - N-am aflat răspunsuri. Dar ştiu cel puţin ce probleme se ridică. Tot e un început, nu? Nimeni nu-şi mai pune întrebări. Caraghios, nu găseşti? Miro spune că xenobiologii framling nu le dau, lui şi Ouandei, nicio clipă de linişte, cerându-le alte şi alte informaţii, date şi iar date, şi totuşi legea le interzice să cunoască mai mult. În acelaşi timp însă niciun xenobiolog framling nu ne-a cerut măcar o singură informaţie. Se mulţumesc să studieze biosfera propriilor lor planete şi nu-i adresează mamei nicio întrebare. Eu întreb, singura de altfel, dar nimeni nu se sinchiseşte.
    - Mie îmi pasă, spuse Vorbitorul. Vreau să ştiu care-ţi sunt întrebările.
    - Bine. Uite una. Dincoace de gard avem o turmă de cabra. Nu pot sări gardul, nici măcar să se apropie de el. Am examinat şi am marcat fiecare exemplar din turmă, şi ştii ceva? Printre ele nu e niciun mascul. Toate sunt femele.
    - Ce ghinion, exclamă Ender. Cred că era bine să lase cel puţin un mascul aici.
    - N-are importanţă. Nu ştiu dacă există masculi. În ultimii cinci ani, fiecare cabra adultă a fătat cel puţin o dată şi nici una nu s-a împerecheat.
    - Poate că se clonează!
    - Din punct de vedere genetic, puiul nu e identic cu mama. Măcar atâta lucru am reuşit şi eu să fac şi eu pe furiş în laborator fără ca mama să afle. Se petrece un soi de transfer genetic.
    - Hermafroditism?
    - Nu. Sunt femele. Nu există organe sexuale masculine. Asta trece drept întrebare esenţială. Într-un fel, cabra efectuează un schimb genetic, dar nu prin act sexual.
    - Dacă te gândeşti bine, însuşi implicaţiile teologice sunt năucitoare.
    - Nu mai lua lucrurile în râs.
    - Care dintre ele? Cele care ţin de ştiinţă sau de teologie?
    - De amândouă. Vrei să mai auzi şi alte întrebări de-ale mele?
    - Sigur că vreau, spuse Mărturisitorul.
    - Atunci ascultă: iarba pe care stai - noi o numim iarbă de râu. Toţi şerpii de apă eclozează aici. Nişte viermi atât de mici încât abia îi poţi vedea. Mănâncă iarba până la nivelul solului şi se devoră unii pe alţii, năpârlind de fiecare dată când cresc. Apoi, dintr-o dată, după ce iarba ajunge ca o mâzgă din pricina pieilor pe care le leapădă, toţi şerpii se târăsc până la râu şi nu se mai întorc niciodată.
    Ender nu era xenobiolog. Nu intui din capul locului implicaţiile.
    - Şerpii eclozează aici, explică ea, dar nu se întorc din apă ca să depună ouă.
    - Rezultă că se împerechează aici, înainte de a se pierde în râu.
    - Evident, aşa e. I-am văzut împerechindu-se. Nu asta-i problema. Întrebarea e: de ce sunt şerpi de apă?
    El tot nu pricepea.
    - Uite, sunt complet adaptaţi pentru viaţa subacvatică. Au branhii alături de plămâni, sunt înotători excelenţi, au aripioare şi sunt pe deplin evoluaţi pentru a-şi trăi viaţa adultă în mediul acvatic. De ce se dezvoltă astfel dacă se nasc, se împerechează şi se reproduc pe uscat? Din punctul de vedere al evoluţiei, tot ce se petrece după reproducere nu are nici o relevanţă, cu excepţia creşterii puilor, iar mie îmi este clar că şerpii de apă nu-şi cresc urmaşii. Viaţa acvatică nu contribuie cu nimic la îmbunătăţirea capacităţii lor de supravieţuire până se reproduc. S-ar putea furişa în apă şi să se înece, iar asta n-ar avea nicio importanţă, fiindcă reproducerea s-a încheiat.
    - Da, recunoscu Vorbitorul. Acum înţeleg.
    - Există totuşi în apă nişte ouă mici, străvezii. N-am văzut nici măcar o dată un şarpe depunându-le, dar cum în râu sau prin apropiere nu mai există animale destul de mari ca să facă ouă, pare logic să considerăm că sunt ouă de şarpe de apă. Numai că ouăle astea translucide - cu diametrul de un centimetru - sunt complet sterile. Conţin substanţe nutritive, totul e gata, dar nu există embrion. Nimic. Unele au un gamet - jumătate de grup de gene într-o celulă, gata să se combine - dar nici unul viu. Şi pe mal n-am găsit niciodată ouă de şarpe de apă. Acum nu mai există aici decât iarba de râu, crescând tot mai înaltă, iar mâine firele de iarbă colcăie de pui de şarpe de apă. Asta sună ca o întrebare la care merită să caut răspunsul?
    - Mie mi se pare că e vorba de o generaţie spontanee.
    - Bun, de acord, eu aş vrea să găsesc suficiente informaţii pentru a testa ipoteze alternative, dar mama nu mă lasă. I-am explicat problema, iar ea m-a silit să refac întregul proces de testare a ştirului, ca să nu mai am timp să ajung la râu. Şi mai e ceva: de ce sunt atât de puţine specii? Pe oricare altă planetă, chiar şi pe una pustie ca Trondheim, există mii de specii diferite, cel puţin acvatice. Din câte ştiu, pe cele de aici le poţi număra pe degete. Xingadora sunt singurele păsări pe care le-am văzut. Muştele-sugătoare, singurul gen de muscă. Cabra sunt unicele rumegătoare care pasc iarba capim. Cu excepţia cabrelor, purceluşii sunt singurele animale mari pe care le cunoaştem. În zona de preerie creşte doar o specie de iarbă, capim şi singura plantă concurentă e tropeça, un lujer lung care se târâie pe sol metri întregi. Xingadora mănâncă muşte-sugătoare şi nimic altceva. Muştele-sugătoare consumă alge pe care le găsesc pe malul râului şi în gunoaiele noastre, şi gata. Xingadora n-are duşmani. Nimeni nu consumă carne de cabra.
    - Foarte limitat, recunoscu Ender.
    - Pare imposibil. Există mii de niveluri ecologice neocupate. Nu înţeleg modul în care, în ciuda evoluţiei, lumea asta e atât de săracă în specii.
    - Doar dacă nu s-a petrecut vreun cataclism.
    - Exact.
    - Ceva care a distrus toate speciile în afară de acestea câteva, capabile să se adapteze.
    - Da, spuse Ela. Înţelegi? Şi am şi dovezi. Cabra au un model comportamental de apărare. Când te apropii de ele, când te miros, exemplarele adulte se aşază astfel încât să formeze un cerc şi stau cu capetele spre interiorul lui, ca să-şi apere puii şi să poată lovi cu copitele intruşii.
    - Multe animale de turmă procedează aşa.
    - Să-i protejeze contra cui? Purceluşii sunt fiinţe silvane - niciodată nu vânează în preerie. Animalul care a obligat cabra să adopte acest model comportamental a dispărut. Şi asta s-a întâmplat recent, în ultima sută de mii de ani sau, cel mult, în ultimul milion de ani, probabil.
    - Nu există dovezi referitoare la căderi de meteoriţi mai recente de douăzeci de milioane de ani, remarcă Vorbitorul.
    - Aşa e. Un asemenea dezastru ar ucide toate animalele şi plantele mari şi ar lăsa sute din cele mici, sau poate că ar distruge toate formele de viaţă de pe uscat şi le-ar cruţa pe cele marine. Însă toate mediile - uscat, acvatic - au fost sărăcite şi totuşi câteva exemplare de talie mare au supravieţuit. Nu, eu cred că a fost o boală. O boală care a lovit în toate speciile, fără să ţină seama de graniţe, şi s-a adaptat la fiecare fiinţă. Bineînţeles că noi n-am avea cum să observăm boala acum, pentru că toate speciile rămase în viaţă s-au adaptat la ea. A devenit o parte integrantă din modul normal de viaţă. Singurul fel în care am putea studia boala asta...
     - ... ar fi dacă am contracta-o, spuse Ender. Descolada.
    - Vezi? Facem ce facem şi ne întoarcem la Descolada. Bunicii mei au găsit calea de a o împiedica să ucidă fiinţele umane, dar au apelat la manipularea genetică. Cabra şi şerpii de apă au găsit de asemenea modul de adaptare şi mă îndoiesc că folosesc suplimente în alimentaţie. Cred că toate iţele se adună aici. Bizarele anomalii în reproducere, goliciunea ecosistemului toate pornesc de la corpusculii Descolada, iar mama nu mă lasă să-i examinez. Nu-mi îngăduie să aflu ce sunt, cum acţionează, în ce fel sunt implicaţi în...
    - ... În viaţa purceluşilor.
    - Da, sigur, dar nu numai a lor, ci a tuturor animalelor.
    Pe chipul Vorbitorului se citea efortul de a-şi controla emoţiile, ca şi cum Ela i-ar fi dat o explicaţie pe care o căuta de mult.
    - În noaptea în care a murit Pipo, Novinha a blocat fişierele în care se aflau lucrări curente şi a interzis accesul la fişierele conţinând toate cercetările referitoare la Descolada. Ceea ce i-a arătat lui Pipo avea legătură cu corpusculii Descolada şi cu purceluşii...
    - Atunci a blocat fişierele? întrebă Ela.
    - Da. Da.
    - Deci am dreptate, aşa-i?
    - Da, răspunse el. Îţi mulţumesc. M-ai ajutat mai mult decât îţi închipui.
    - Asta înseamnă că o să mărturiseşti curând moartea tatei?
    Ender o privi cercetător.
    - Adevărul e că n-ai vrea să mărturisesc moartea tatei. Ai prefera să rostesc despre mama ta.
    - Ea n-a murit.
    - Dar ştii că nu pot mărturisi moartea lui Marcao fără să explic de ce s-a căsătorit cu Novinha şi de ce au rămas împreună toţi aceşti ani.
    - Exact. Vreau ca toate secretele să iasă la lumină. Şi mai vreau ca fişierele să fie deblocate. Să nu mai rămână nimic ascuns.
    - Nici nu-ţi imaginezi ce-mi ceri. N-ai idee câtă durere voi provoca dacă dezvălui toate secretele.
    - Uită-te la familia mea, Vorbitorule, îi răspunse Ela. Cum s-ar putea ca adevărul să provoace mai multă suferinţă decât secretele?
    El îi zâmbi, dar nu amuzat, ci plin de afecţiune, chiar de milă:
    - Ai dreptate întru totul, dar s-ar putea să nu-ţi dai seama de asta decât atunci când vei auzi întreaga poveste.
    - Ştiu întreaga poveste, atât cât poate fi ea cunoscută.
    - Aşa îşi închipuie toţi, dar se înşeală.
    - Când vei face mărturisirea?
    - Cât de curând voi putea.
    - De ce nu acum? Astăzi. Ce mai aştepţi?
    - Nu pot face nimic până nu vorbesc cu purceluşii.
    - Glumeşti, desigur. Cu excepţia zenadorilor, nimeni nu poate vorbi cu purceluşii. Aşa sună Ordinul Congresului. Nimeni nu-l poate încălca.
    - Da, recunoscu Vorbitorul. Tocmai de aceea va fi greu.
    - Nu greu, imposibil...
    - Probabil, spuse el. Se ridică; ea îl imită. Ela, m-ai ajutat imens. Am învăţat de la tine mai mult decât sperasem. La fel ca şi Olhado, dar lui nu i-a plăcut cum am folosit lucrurile învăţate de la el, iar acum crede că l-am trădat.
    - E un copil. Eu am optsprezece ani.
    Ender dădu din cap, îi puse mâna pe umăr şi o strânse uşor.
    - Atunci ne-am înţeles. Rămânem prieteni.
    Era aproape sigură că în vorbele lui era o undă de ironie. Ironie şi, probabil, o rugăminte.
    - Da, insistă ea. Rămânem prieteni. Pentru totdeauna.
    Mai clătină o dată din cap, se întoarse, împinse barca de la mal şi păşi prin apă, printre trestii şi prin glod.
    După ce scoase barca dintre trestii apucă ramele, vâsli, apoi ridică ochii spre ea şi-i zâmbi. Ela îi răspunse la zâmbet, dar gestul ei nu putea transmite exaltarea pe care o simţea, senzaţia de despovărare. Ascultase totul, înţelesese şi avea să pună lucrurile pe un făgaş normal. Era încredinţată de asta, atât de convinsă încât nici nu băgă de seamă că aici se afla sursa fericirii ei neaşteptate. Ştia doar că petrecuse o oră cu Vorbitorul în numele Morţilor, iar acum se simţea mai bine ca niciodată.
    Îşi găsi pantofii, îi încălţă şi plecă spre casă. Mama era încă la Staţiunea Biologilor, dar Ela nu voia să mai lucreze în după-amiaza aceasta. Dorea să meargă acasă pentru a pregăti cina, asta era întotdeauna o muncă solitară. Spera ca astăzi să nu mai vorbească cu nimeni. Spera să nu mai apără vreo problemă a cărei rezolvare să cadă în sarcina ei. Dorea ca acest sentiment să dureze veşnic.
    Se afla acasă doar de câteva minute când Miro năvăli în bucătărie:
    - Ela, nu l-ai văzut pe Vorbitor?
    - Ba da, răspunse ea. La râu.
    - Unde la râu?
    Dacă-i spunea că se întâlniseră va înţelege imediat că nu fusese vorba de o întâmplare.
    - Da' de ce? întrebă ea.
    - Ascultă, Ela, nu e momentul potrivit să fim suspicioşi, te rog. Trebuie să-l găsesc. Am lăsat mesaje pentru el şi nici computerul nu-l poate găsi.
    - Era cu barca pe râu, vâslind spre casă. Probabil că va ajunge curând.
    Miro se năpusti în camera din faţă. Ela îl auzi lucrând la terminal. Într-un târziu, băiatul se întoarse în bucătărie.
    - Mulţumesc, spuse el. Să nu mă aştepţi cu cina.
    - Ce-i cu graba asta?
    - Nimic. Era atât de ridicol ca Miro să spună "nimic", deşi se vedea limpede că era agitat şi grăbit, încât amândoi izbucniră în râs în aceeaşi clipă. Bine, spuse el, nu-i chiar nimic, e ceva, dar acum nu pot să-ţi vorbesc despre asta, înţelegi?
    - Bine.
    "Curând toate secretele vor fi cunoscute, Miro."
    - Nu reuşesc să pricep de ce nu a primit mesajul nostru. Vreau să spun că e anunţat prin computer. Nu poartă un implant în ureche? Computerul ar trebui să-l găsească, dar, bineînţeles, poate că l-a deconectat.
    - Ba nu, spuse Ela. Luminiţa era aprinsă.
    - N-aveai cum să vezi luminiţa aceea minusculă şi roşie a implantului din ureche decât dacă te aflai, din întâmplare, lângă el, în mijlocul râului.
    - A venit la ţărm. Am discutat.
    - Despre ce?
    Ela zâmbi.
    - Nimicuri, spuse ea.
    Miro zâmbi la rândul lui, dar starea de iritare nu-l părăsise. Ea înţelese: "Ţi se pare normal să ai secrete faţă de mine, dar anormal ca şi eu să-ţi ascund unele lucruri, nu-i aşa, Miro?"
    Cu toate acestea, el nu mai comentă. Se grăbea prea tare. Trebuia să-l găsească pe Vorbitor, şi încă repede, aşa că nu se va întoarce să mănânce.
    Convinsă, timp de o clipă, că Vorbitorul avea să discute cu purceluşii mai curând decât îşi închipuise, Ela se simţi cuprinsă de entuziasm: aşteptarea va lua sfârşit.
    Apoi entuziasmul se risipi, fiind înlocuit de altceva. O spaimă ascunsă. Un coşmar. Dragul de Libo zăcând pe panta dealului, sfârtecat de purceluşi. Numai că în scena înfiorătoare pe care şi-o imaginase de atâtea ori nu apărea Libo, ci Miro. Ba nu, nu era nici Miro. Era Vorbitorul. Vorbitorul va fi torturat până va muri.
    - Nu, şopti ea.
    Apoi se scutură şi coşmarul dispăru; se întoarse la ale ei, încercând să condimenteze şi să asezoneze pastele făinoase ca să nu mai aibă gustul ca de clei al ştirului.

                                                             Capitolul 14
                                                               Renegaţii

                                   MÂNCĂTORUL-DE-FRUNZE: Uman spune că pe fraţii voştri morţi îi îngropaţi în ţărână şi apoi faceţi case din aceeaşi ţărână. (Râsete. )
    MIRO: Nu-i adevărat. Niciodată nu săpăm acolo unde sunt îngropaţi oameni.
    MÂNCĂTORUL-DE-FRUNZE: (împietrit de emoţie) Atunci morţii voştri nu vă fac niciun bine!
                  Ouanda Quenhatta Figueira Mucumbi
                      Transcripţii de dialoguri 103: 0 din 13-04-1969, III

                                                                1.

                       Ender se aşteptase să întâmpine dificultăţi ca să-l treacă dincolo de gard, dar Ouanda ascunse cutia în palmă, Miro deschise poarta şi păşiră toţi trei afară. Nu se întâmplă nimic. Trebuia să fie exact cum sugerase Ela: nimeni nu voia să iasă din îngrăditură, astfel că nu era nevoie de măsuri severe de securitate.
    Ender nu avea timp să aprecieze dacă acest fapt demonstra că oamenii se mulţumeau să rămână în Milagre sau se temeau de purceluşi, ori îşi detestau detenţia într-o asemenea măsură încât se sileau să creadă că acel gard nici nu exista.
    Dar Ouanda şi Miro erau foarte încordaţi, aproape înspăimântaţi. Părea de înţeles întrucât, lăsându-l să meargă cu ei, încălcau regulile stabilite de Congres. Dar Ender bănuia că mai era şi altceva. Neliniştea lui Miro era dublată de înfrigurare, de un sentiment de urgenţă; poate se temea, dar dorea să vadă ce se va întâmpla, voia să meargă înainte. Ouanda era reţinută, mergea cu paşi măsuraţi şi răceala ei nu trăda doar teama, ci şi ostilitatea. N-avea încredere în el.
    De aceea Ender n-a fost luat prin surprindere când ea s-a apropiat de copacul mare aflat lângă poartă şi a aşteptat ca Miro şi Vorbitorul să facă acelaşi lucru. Ender văzu aerul iritat al lui Miro, care îşi regăsi controlul într-o clipă. Chipul lui deveni o mască impenetrabilă, aşa cum Săvârşitorul nu mai văzuse de mult.
    Se trezi comparându-l pe Miro cu băieţii pe care îi cunoscuse la Şcoala de Luptă, considerându-l un camarad de arme, şi se gândi că Miro s-ar fi putut descurca acolo de minune. Şi despre Ouanda putea spune la fel, dar din cu totul alte motive: ea se considera răspunzătoare de ceea ce se întâmpla, chiar dacă Vorbitorul era bărbat în toată firea iar ea cu mult mai tânără. Nu se putea pleca în faţa lui. Se temea de orice, numai de autoritatea altora nu.
    - Aici? întrebă Miro resemnat.
    - Aici sau niciunde, răspunse Ouanda.
    Săvârşitorul se aplecă pentru a se aşeza lângă trunchiul copacului.
    - Asta-i copacul lui Rădăcină, aşa e? întrebă el.
    Ei îşi păstrară calmul - bineînţeles - dar momentul de tăcere îi dovedi că aşa era. Îi surprinse ştiind ceva despre un trecut pe care cu siguranţă că-l considerau doar al lor.
    "S-ar putea să fiu framling aici..., îşi spuse el în gând, "dar nu trebuie să mă arăt şi ignorant."
    - Da, răspunse Ouanda. E totemul de la care se pare că primesc majoritatea sfaturilor. În ultimul timp - de vreo şapte sau opt ani. Nu ne-au lăsat niciodată să stăm la ritualurile prin care le vorbesc strămoşilor, dar s-ar părea că presupune lovirea scoarţei copacilor cu beţe grele, lustruite. Auzim uneori zgomote în timpul nopţii.
    - Beţe? Făcute din lemne căzute din copaci?
    - Noi aşa credem. De ce?
    - Pentru că n-au unelte din piatră sau metal ca să taie lemnul - am dreptate? Pe de altă parte, dacă venerează copacii înseamnă că nu-i pot doborî.
    - Nu credem că venerează copacii. E ceva totemic. Copacii reprezintă strămoşi morţi. Îi plantează. În cadavre.
    Ouanda voise să se oprească, să discute cu el sau să-i afle intenţiile, dar nici Săvârşitorul, nici Miro nu doreau s-o lase să creadă că ea conduce această expediţie. Săvârşitorul plănuia să vorbească personal cu purceluşii. Niciodată nu se pregătise pentru o mărturisire permiţând altcuiva să-i hotărască programul şi nu avea de gând să înceapă acum. Pe de altă parte, era în posesia unei informaţii la care ei nu aveau acces. Cunoştea teoria Elei.
    - Unde mai sunt? întrebă. Plantează copaci şi cu alte ocazii?
    Se priviră unul pe altul.
    - Noi n-am mai văzut şi alţii.
    Ender nu era doar curios. Îi rămăsese gândul la ceea ce-i spusese Ela despre anomaliile legate de reproducere.
    - Şi copacii cresc singuri? Prin pădure se mai găsesc puieţi?
    Ouanda scutură din cap.
    - Nu avem dovezi convingătoare că ar planta copaci şi în altă parte decât în trupurile celor morţi. Mai precis, toţi copacii pe care-i ştim noi sunt foarte bătrâni, în afară de aceştia trei de aici...
    - Patru, dacă nu ne grăbim, o întrerupse Miro.
    Aha. Asta explica starea de tensiune dintre ei. Miro se grăbea pentru a salva un purceluş, care altfel avea să fie plantat la rădăcina altui copac, dar Ouanda era îngrijorată din alt motiv. Amândoi îi dezvăluiseră destule amănunte despre ceea ce ştiau; acum se putea lăsa interogat de Ouanda.
    Rămăsese drept şi-şi plecă puţin capul pe spate pentru a privi frunzele copacului de deasupra lui, ramurile răsfirate, verdele deschis al fotosintezei care confirma convergenţa, inevitabilitatea evoluţiei pe fiecare lume. Aici se afla miezul tuturor paradoxurilor descoperite de Ela: evoluţia de pe această lume se încadra în modelul pe care xenologii îl găsiseră pe toate cele O Sută de Lumi şi totuşi modelul acesta se degradase, se prăbuşise. Purceluşii constituiau una dintre speciile care supravieţuiseră destrămării.
    Ce era Descolada şi cum se adaptaseră purceluşii la ea?
    Intenţionase să schimbe subiectul conversaţiei şi să întrebe: "De ce stăm aici, în dosul copacului?" Asta ar invita-o pe Ouanda să pună întrebări.
    Dar în acea clipă, stând cu capul plecat pe spate, contemplând frunzişul care se mişca molcom în briza aproape imperceptibilă, avu o puternică senzaţie de deja vu. Mai privise cândva aceste frunze. Şi încă recent. Dar era imposibil. Pe Trondheim nu existau copaci mari, şi în îngrăditura care se numea Milagre nu creştea nici unul. De ce i se păreau atât de cunoscute şi apropiate razele soarelui filtrate de frunze?
    - Vorbitorule, îl chemă Miro.
    - Da, răspunse el, lăsându-se trezit din visarea trecătoare.
    - Noi n-am vrut să te aducem aici.
    Băiatul rosti cuvintele cu fermitate şi cu trupul orientat spre Ouanda, în aşa fel încât Ender înţelese că, în realitate, Miro voise să-l aducă aici dar se includea şi pe sine în opoziţia Ouandei pentru a-i dovedi că era una cu ea.
    "Vă iubiţi", îşi zise Ender în gând. "Va trebui să vă reamintesc că sunteţi frate şi soră. Trebuie să bat între voi ţăruşul tabu al incestului şi sigur mă veţi urî dacă o voi face."
    - Vei vedea... ceva... Ouanda nu reuşi să termine.
    Miro zâmbi.
    - Noi le numim Activităţi Suspecte. Ele au început, cu totul accidental, pe vremea lui Pipo. Libo le-a continuat în mod deliberat, iar noi îi ducem mai departe opera. Se desfăşoară gradat, cu precauţie. N-am renunţat cu totul la respectarea regulilor stabilite de Congres, dar au apărut crize şi a trebuit să intervenim. Acum câţiva ani, de exemplu, purceluşii nu mai găseau macios, viermii de scoarţă cu care se hrăneau pe vremea aceea.
    - Cu asta vrei să începi? întrebă Ouanda.
    "Aha", gândi Săvârşitorul. "Pentru ea nu-i chiar atît de important să menţină iluzia de solidaritate."
    - Se află aici pentru a mărturisi moartea lui Libo, spuse Miro. Toate astea s-au întâmplat mai devreme.
    - Nu avem dovezi că există o relaţie cauzală...
    - Lăsaţi-mă pe mine să descopăr relaţiile cauzale, spuse Ender calm. Povestiţi-mi ce s-a întâmplat când purceluşii au început să sufere de foame.
    - Soţiile nu aveau ce mânca; aşa spuneau purceluşii. Miro nu luă în seamă neliniştea Ouandei. Înţelegi, masculii adunau mâncare pentru femele şi pui şi nu prea aveau ce să le ducă. Făceau mereu aluzii că vor trebui să pornească la război şi că vor muri probabil cu toţii. Miro scutura din cap. Păreau aproape fericiţi la gândul ăsta.
    Ouanda se ridică.
    - Nici măcar nu ne-a promis. Nu ne-a promis nimic.
    - Ce vreţi să vă promit? întrebă Ender.
    - Că nu... Că n-o să spui nimic din...
    - Că n-o să vă pârăsc? întrebă el din nou.
    Ea scutură din cap, deşi se vedea limpede că expresia copilărească îi era nesuferită.
    - N-o să vă promit aşa ceva, spuse Săvârşitorul. Datoria mea e să mărturisesc.
    Ea se răsuci ca un vârtej spre Miro:
    - Ai văzut?
    La rândul lui, Miro părea îngrozit.
    - Nu se poate să le spui. Vor închide poarta. N-or să ne mai lase niciodată să trecem de ea!
    - Şi va trebui să-ţi găseşti altă slujbă? întrebă Ender.
    Ouanda îl măsură cu dispreţ.
    - Asta crezi că e xenologia? O slujbă oarecare? În pădure trăieşte o specie inteligentă, ramen, nu varelse, şi trebuie înţeleasă.
    Ender nu-i răspunse, dar nu-şi desprinse privirea de la chipul ei.
    - Aminteşte-ţi de "Matca şi Hegemonul", spuse Miro. Purceluşii sunt ca şi Gândacii, doar că-s mai mici, mai slabi, mai primitivi. Trebuie să-i studiezi, desigur, dar nu ajunge atât. Poţi examina fiare şi să nu te sinchiseşti nicidecum atunci cînd una moare sau e mâncată, dar aceştia sunt, sunt ca şi noi. Nu ne putem limita la studierea foametei, la observarea distrugerii lor într-un război, îi cunoaştem şi...
    - ... Îi iubim, completă Ender.
    - Da! îi aruncă Ouanda ca o sfidare.
    - Dar dacă i-aţi abandona, dacă n-aţi exista, n-ar dispărea. Aşa e?
    - Nu, recunoscu Miro.
    - Ţi-am spus eu c-o să se poarte ca şi comitetul, spuse Ouanda.
    Ender o ignoră.
    - Şi ce s-ar întâmpla cu ei dacă i-aţi părăsi?
    - E ca şi cum... Miro se zbătu să-şi găsească vorbele potrivite. Ca şi cum ai merge pe Pământ, cu mult înainte de Xenocid, înainte de călătoriile interstelare şi le-ai spune oamenilor: "Puteţi călători printre stele, puteţi locui pe alte lumi", şi după aceea le-ai arăta mii de minuni. Lumina care se aprinde de la comutator. Oţel. Chiar lucruri simple - vase pentru apă. Agricultură. Te-ar vedea, ar şti ce eşti, ar şti că pot deveni ca tine şi că pot face toate lucrurile pe care le ai tu. Ce ţi-ar spune? "Ia astea de aici, nu ni le arăta, lasă-ne să ne trăim viaţa scurtă, brutală şi urâtă, lasă ca evoluţia să-şi urmeze cursul?" Nu. Ar zice: "Dă-ne, învaţă-ne, ajută-ne".
    - Iar tu ai spune: "Nu pot" şi ai pleca.
    - E prea târziu! reluă Miro. Nu înţelegi? Au văzut deja miracolele! Ne-au văzut zburând. Ne-au văzut înalţi şi puternici, cu unelte fermecate şi cunoscând lucruri pe care nici nu le-au visat. Acum ştiu ce se poate obţine. Şi cu cât stăm mai mult, cu atât încearcă să înveţe, iar cu cât învaţă mai multe vedem cum educaţia îi ajută. Dacă îi înţelegi cât de cât, dacă pricepi că sunt...
    - Umani.
    - Ramen, oricum. Sunt copiii noştrii, înţelegi?
    Ender surâse.
    - Dar, după voi, care părinte îi dă fiului o piatră dacă el cere pâine?
    Ouanda încuviinţă cu o mişcare din cap.
    - Exact. Regulile Congresului susţin că trebuie să le dăm pietre, chiar dacă pâinea ne prisoseşte.
    Ender se ridică.
    - Ei, haideţi să mergem.
    Ouanda nu era pregătită.
    - Nu ne-ai promis.
    - Aţi citit "Matca şi Hegemonul"?
    - Eu da, spuse Miro.
    - Îţi poţi imagina că cel care a ales să fie Vorbitor în numele Morţilor e în stare să le facă vreun rău acestor micuţi, acestor pequeninos?
    Îngrijorarea Ouandei se mai stinsese, dar ostilitatea persista.
    - Eşti lunecos şi foarte şiret, Senhor Andrew, Vorbitor în numele Morţilor. Lui îi reaminteşti de Matcă, iar mie îmi vorbeşti în parabole nesincere despre scriptură.
    -  Îi vorbesc fiecăruia în limba pe care o înţelege cel mai bine, o puse la punct Săvârşitorul. Asta nu înseamnă că sunt lunecos. Înseamnă că mă exprim limpede.
    - Deci vei face exact cum doreşti.
    - Atâta vreme cât nu le voi face rău purceluşilor.
    Ouanda surâse batjocoritor.
    - După părerea ta.
    - Dacă nu o pot folosi pe a altuia?!
    Se ridică şi plecă de lângă ea, ieşind de sub umbra ramurilor mari ale copacului, şi se îndreptă spre pădurea care parcă îl aştepta pe coama dealului. Îl urmară, pornind în goană ca să-l ajungă din urmă.
    - Vreau să-ţi spun ceva, reluă Miro. Purceluşii au cerut să mergi la ei. Ei cred că eşti acelaşi Vorbitor care a scris "Matca şi Hegemonul".
    - Au citit cartea?
    - Au încorporat-o aproape perfect în religia lor. Tratează copia pe care le-am dat-o de parcă ar fi Cartea Sfântă, iar acum susţin că matca le vorbeşte.
    Săvârşitorul îi aruncă o privire.
    - Ea ce spune?
    - Că eşti adevăratul Vorbitor şi că ai matca la tine. Că o vei aduce să trăiască alături de ei şi-i vei învăţa totul despre tine şi.. e o adevărată nebunie. Cel mai grav este că aşteaptă imposibilul din partea ta.
    Se putea ca asta să fie o simplă dorinţă a lor, aşa cum Miro credea cu tărie, dar Săvârşitorul ştia că, din gogoaşa ei, matca vorbise cu cineva.
    - Şi cum spuneau că le vorbeşte matca?
    Ouanda mergea alături de el.
    - Nu lor, ci numai lui Rădăcină. Iar Rădăcină le transmite lor. Totul face parte din sistemul lor totemic. Am încercat mereu să intrăm în joc şi să ne prefacem că-i credem.
    - Ce politicos din partea voastră, remarcă Ender.
    - Asta-i practica antropologică standard, spuse Miro.
    - Vă străduiţi atât de mult să vă prefaceţi că-i luaţi în serios încât nu aveţi absolut nicio şansă să învăţaţi ceva de la ei.
    Rămaseră o clipă în urmă, astfel că Ender intră primul în pădure. Trebuiră să alerge din nou ca să-l ajungă.
    - Mereu am încercat să învăţăm ceva de la ei! aproape strigă Miro.
    Săvârşitorul se opri.
    - Nu de la ei.
    Se aflau deja printre copaci; razele răzleţe care pătrundeau prin frunziş făceau ca trăsăturile lor să fie impenetrabile, dar Ender ştia ce poate citi pe feţele lor: iritare, indignare, dispreţ.
    "Cum de îndrăzneşte acest necunoscut neşcolit să ne pună la îndoială atitudinea profesională?"
    - Iată de ce: sunteţi pătrunşi până în măduva oaselor de ideea supremaţiei voastre culturale. Vă desfăşuraţi Activităţile Suspecte pentru a-i ajuta pe bieţii purceluşi, dar nu există perspectiva ca voi să băgaţi de seamă când pot şi ei să vă înveţe câte ceva.
    - Ce anume? întrebă Ouanda. Nu să-l omorâm pe cel mai apropiat binefăcător, să-l torturăm până moare după ce el a salvat viaţa a zeci de soţii şi de copii de-ai noştri?
    - Atunci de ce mai suportaţi? De ce-i ajutaţi după câte v-au făcut?
    Miro se strecură între Ouanda şi Săvârşitor.
    "O protejează", se gândi el, "sau o împiedică să-şi dea în vileag slăbiciunile."
    - Aşa e în meseria noastră. Înţelegem că diferenţele culturale pe care nu ni le putem explica...
    - Înţelegeţi că purceluşii sunt animale şi că nu-i puteţi condamna pentru uciderea lui Libo şi a lui Pipo mai mult decât pe cabra pentru că rumegă capim.
    - Exact, recunoscu Miro.
    Ender schiţă un zâmbet.
    - Tocmai de aceea n-o să învăţaţi nimic de la ei. Pentru că-i consideraţi animale.
    - Îi considerăm ramen! spuse Ouanda, făcându-şi loc în faţa lui Miro. Evident că nu simţea nevoia de a fi protejată.
    - Îi trataţi de parcă n-ar fi răspunzători de acţiunile lor, spuse Ender. Ramenii răspund pentru ceea ce fac.
    - Şi tu ce vrei să faci? întrebă Ouanda cu sarcasm în voce. Vii să-i judeci?
    - Vă spun doar atât: purceluşii au învăţat mai multe despre mine de la Rădăcină decât voi, care m-aţi avut alături.
    - Şi ce să înţelegem din vorbele astea? Că eşti într-adevăr Vorbitorul original? Era vădit că Miro considera această idee drept inimaginabilă şi ridicolă. Să presupunem că pe nava de pe orbita Lusitaniei ai câţiva Gândaci pe care vrei să-i aduci aici să...
    - Înseamnă că acest amator crede că se pricepe mai bine decât noi să discute cu purceluşii, îl întrerupse Ouanda. Şi, în ceea ce mă priveşte, asta dovedeşte că nu trebuia să acceptăm să-l aducem aici, la...
    Dar în aceeaşi clipă Ouanda amuţi, pentru că din desiş apăru un purceluş. Era mai scund decât se aştepta Ender. Deşi nu chiar neplăcut, mirosul lui specific părea ceva mai puternic decât reuşise Jane să sugereze prin computer.
    - Prea târziu, murmură Ender. Cred că ne-am întâlnit deja.
    Expresia de pe faţa purceluşului, dacă se putea vorbi de aşa ceva, era de nepătruns. Cu toate acestea, Miro şi Ouanda erau capabili să înţeleagă ceva din limba nerostită.
    - E uimit, murmură Ouanda. Spunându-i lui Ender că înţelegea ceea ce lui îi rămânea străin, îl punea la punct.
    Nicio supărare. Săvârşitorul ştia că aici era un novice. Spera totuşi că îi smulsese din modul lor obişnuit, sigur de sine, pe care-l dovedeau în gândire. Era evident că urmau un comportament bine exersat şi practicat îndelung. Dacă dorea să obţină un ajutor real din partea lor, trebuia să-i facă să se dezbare de şabloane şi să încerce să vadă lucrurile în altă lumină.
    - Mâncătorul-de-Frunze, spuse Miro.
    Mâncătorul-de-Frunze nu-şi luă ochii de la Săvârşitor.
    - Vorbitorul în numele Morţilor, rosti el.
    - L-am adus, explică Ouanda.
    Mâncătorul-de-Frunze se răsuci pe călcâie şi dispăru printre tufişuri.
    - Ce înseamnă asta? întrebă Ender. De ce a plecat?
    - Vrei să zici că nu ţi-ai dat seama? întrebă Ouanda.
    - Fie că vă convine, fie că nu, purceluşii vor să-mi vorbească şi eu vreau să le vorbesc. Cred că ar fi mai bine dacă m-aţi ajuta să pricep ce se întâmplă. Sau nici voi nu înţelegeţi?
    Îi văzu cum se chinuie să-şi alunge supărarea. Şi apoi, spre uşurarea Săvârşitorului, Miro se hotărî. În loc să-i răspundă cu un aer de superioritate, vorbi simplu, calm:
    - Nu. Nici noi nu înţelegem. În relaţiile cu ei procedăm mai mult pe ghicite. Ei ne pun întrebări, noi lor, şi, în măsura posibilităţilor, până acum nici unii, nici alţii n-am dezvăluit nimic în mod deliberat. Nici măcar nu le punem întrebările la care vrem neapărat să primim un răspuns, de teamă că din întrebări vor afla mai multe despre noi.
    Ouanda nu voia să accepte hotărârea lui Miro de a coopera.
    - Ştim mai multe decât vei învăţa tu în douăzeci de ani, declară ea. Eşti nebun dacă-ţi închipui că într-o discuţie de zece minute la marginea pădurii poţi învăţa tot ce ştim noi.
    - Nu simt nevoia să repet ceea ce ştiţi voi, o lămuri Ender.
    - Aşa crezi?
    - Da, pentru că vă am cu mine. Ender surâse.
    Miro înţelese şi luă vorbele ca pe un compliment. Surâse şi el.
    - Să vedem ce ştim. Probabil că Mâncătorul-de-Frunze nu e prea încântat să te vadă. Între el şi purceluşul Uman s-a produs o ruptură. Când şi-au închipuit că nu vrem să te aducem, Măncâtorul-de-Frunze a fost sigur că învinsese. Acum vede că victoria s-a transformat în înfrângere. Poate că astfel am salvat viaţa lui Uman.
    - Şi am pus-o în pericol pe a Mâncătorului-de-Frunze, care doar încearcă să-l facă pe Uman să dea greş, nu să câştige el însuşi ceva.
    - Dar nu ştii sigur.
    - Astea-s lucruri de care nu întrebăm niciodată. Miro zâmbi din nou. Şi ai dreptate. Pentru noi a devenit un obicei atât de înrădăcinat încât am ajuns să nici nu mai băgăm de seamă că nu punem întrebări.
    Ouanda se înfurie.
    - Are dreptate! Nici măcar nu ne-a văzut la lucru şi ne critică din senin...
    Dar Ender nu voia să-i vadă ciondănindu-se. Porni cu paşi mari în direcţia în care plecase Mâncătorul-de-Frunze şi-i lăsă să-l urmeze dacă aveau chef. Bineînţeles că veniră după el, lăsând disputa pentru altădată. Imediat ce-i simţi alături, reîncepu să-i interogheze:
    - Ce-i cu Activităţile Suspecte pe care le-aţi desfăşurat voi? Aţi introdus elemente noi în alimentaţia lor?
    - I-am învăţat cum să mănânce rădăcina de meredona, spuse Ouanda.
    Era rigidă şi circumspectă, dar bine măcar că îi vorbea. Furia n-o va împiedica să participe la ceea ce promitea să fie o întâlnire de importanţă crucială cu purceluşii.
    - I-am învăţat cum să elimine conţinutul de cianură din ea prin îmbibare cu apă şi uscare la soare. Asta era soluţia imediată pe care le-o puteam oferi.
    - Soluţia pe termen lung era să le dăm varietăţile de ştir la care renunţase mama, spuse Miro. Reuşise să obţină o specie care era atât de bine adaptată la condiţiile Lusitaniei încât nu le folosea oamenilor. O structură proteică tipic lusitană, diferită de cea pământeană. Părea să fie exact ce le trebuia purceluşilor. Am convins-o pe Ela să-mi dea câteva specimene pe care oricum le aruncau, fără să-i dau de înţeles cât de importante erau pentru noi.
    "Nu te mai amăgi că Ela nu ştie", îşi spuse în gând Ender.
    - Libo le-a dat exemplarele şi i-a învăţat cum să le planteze. Apoi le-a arătat cum să le macine, să obţină făină şi s-o transforme în pâine. Are un gust nesuferit, dar le-a oferit un aliment pe care, pentru prima oară, şi-l pot pregăti singuri. De atunci încoace sunt graşi şi obraznici.
    Vocea Ouandei era încărcată de amărăciune.
    - Dar l-au ucis pe tata imediat după ce au dus soţiilor primele pâini.
    Vreme de câteva clipe, Ender continuă să meargă tăcut, încercând să priceapă. Purceluşii l-au ucis pe Libo imediat după ce i-a salvat de foamete? De neconceput, şi totuşi aşa se întâmplase. Cum putea să evolueze o societate dacă-i ucidea pe cei care contribuiau cel mai mult la supravieţuirea ei? Ar trebui să procedeze invers: să-i răsplătească pe cei valoroşi, sporind astfel posibilitatea lor de a se reproduce. În felul acesta şi-ar mări şansele de supravieţuire ca grup. Cum era posibil ca purceluşii să evolueze ucigându-i pe cei care aduceau comunităţii cele mai mari servicii?
    Şi totuşi existau precedente şi în lumea oamenilor. Copiii aceştia, Miro şi Ouanda, prin Activităţile lor Suspecte, erau mai buni şi mai înţelepţi decât membrii comitetului care alcătuiseră legile. Dacă vor fi prinşi, vor fi exilaţi pe altă planetă, ceea ce echivala cu o condamnare pe viaţă; până se vor întoarce, dacă vor avea norocul acesta, toţi cei pe care-i cunosc acum vor fi dispărut de mult. Oricum, vor fi judecaţi şi probabil întemniţaţi. Nici ideile şi nici genele lor nu vor da roade, societatea va sărăci.
    Din păcate, legea nu dovedea îngăduinţă tocmai pentru că era o creaţie umană. Pe de altă parte, arestarea şi întemniţarea lui Miro şi a Ouandei avea sens în cazul în care porneai de la premiza că fiinţele umane constituiau o comunitate unică iar purceluşii erau duşmanii acesteia şi dacă socoteai că tot ce-i poate ajuta pe purceluşi să supravieţuiască reprezintă o ameninţare la adresa umanităţii.
    Aşadar pedepsirea oamenilor care au îmbogăţit cultura purceluşilor ar avea scopul de a-i împiedica pe aceştia din urmă să progreseze, nu să-i protejeze.
    În clipa aceea, Săvârşitorul înţelese că legile care guvernau contactul omului cu purceluşii nu funcţionau pentru a-i proteja. Ele fuseseră instituite pentru a garanta superioritatea şi puterea fiinţelor umane. Din punctul acesta de vedere, desfăşurând Activităţile Suspecte, Miro şi Ouanda erau trădători ai intereselor egoiste ale propriei lor specii.
    - Renegaţi, spuse el cu voce tare.
    - Poftim? tresări Miro. Ce-ai spus?
    - Renegaţi. Cei care şi-au respins propriul neam şi au trecut de partea duşmanului.
    - Aha, făcu Miro.
    - Ba nu, spuse Ouanda.
    - Ba suntem, repetă Miro.
    - Eu nu mi-am lepădat umanitatea!
    - După cum s-ar exprima episcopul Peregrino, ne-am dezis umanitatea cu multă vreme în urmă, spuse Miro.
    - Dar aşa cum definesc eu conceptul...
    - După tine, spuse Săvârşitorul, şi purceluşii sunt umani. Iată de ce sunteţi nişte renegaţi.
    - Parcă mai devreme spuneai că i-am tratat ca pe nişte animale, nu se lăsă Ouanda.
    - Când nu-i faceţi direct răspunzători de faptele lor, când nu le puneţi întrebări directe, când încercaţi să-i amăgiţi, îi trataţi ca pe animale.
    - Cu alte cuvinte, spuse Miro, când respectăm legile stabilite de comitet.
    - Da, întări Ouanda, da, atunci e adevărat, suntem nişte renegaţi.
    - Dar tu? întrebă Miro. Tu de ce eşti renegat?
    - Ei bine, pe mine specia umană m-a alungat de mult. De aceea am ajuns Vorbitor în numele Morţilor.
    Intrară în luminişul purceluşilor când se stinse ecoul ultimelor cuvinte.

                                                             2.

                                         Nici mama, nici Miro u veniseră la cină. Elei îi convenea de minune. Când era prezent vreunul dintre ei, îşi pierdea orice autoritate; copiii mai mici n-o ascultau. Cu toate acestea, nici Miro, nici mama nu luau locul Elei. Nimeni nu i se supunea şi, de asemenea, nimeni nu încerca să menţină ordinea. Era deci mai liniştită şi-i era mai uşor când ei nu se aflau aici.
    Nu pentru că cei mici erau mai cuminţi acum, doar că i se opuneau mai puţin. Era de ajuns să se răstească de câteva ori la Grego ca să-l convingă să n-o mai înghiontească şi s-o lovească pe sub masă. Iar astăzi, atât Quim cât şi Olhado păreau liniştiţi. Nu mai aveau gura spurcată ca în alte dăţi.
    Dar calmul dură până terminară de mâncat. Quim se rezemă de spătarul scaunului şi rânji răutăcios către Olhado:
    - Deci tu l-ai învăţat pe spionul acela cum să ajungă la fişierele mamei!
    Olhado se întoarse spre Ela:
    - Iar ai uitat să-i deconectezi gura. Când o să-nveţi să fii mai ordonată? În felul acesta ironic, Olhado cerea sprijinul Elei.
    Quim nu voia însă ca Olhado să primească ajutor, indiferent de unde.
    - Olhado, de data asta Ela nu-i de partea ta. Nimeni nu mai ţine cu tine. L-ai ajutat pe spionul ăla unsuros să intre în fişierele mamei şi eşti tot atât de vinovat ca şi el. E unealta diavolului, iar tu la fel.
   Ela văzu cum creşte furia lui Olhado; prin minte îi trecu o scenă în care Olhado azvârlea cu farfuria în Quim. În fine momentul de încordare trecu şi Olhado se calmă.
    - Îmi pare rău, spuse Olhado. N-am vrut aşa ceva.
    Ceda în faţa lui Quim. Recunoştea că fratele lui avea dreptate.
    - Sper că regretele tale trebuie să ne facă să înţelegem că n-a fost nimic intenţionat, spuse Ela, şi nu-ţi ceri scuze fiindcă l-ai ajutat pe Vorbitor.
    - Evident că-şi cere scuze pentru că l-a ajutat pe spion, insistă Quim.
    - Pentru că, reluă Ela, în măsura în care putem trebuie să-l ajutăm cu toţii pe Vorbitor.
    Quim sări în picioare, se aplecă peste masă şi-i strigă în faţă:
    - Cum îndrăzneşti să spui aşa ceva? A violat intimitatea mamei, voia să-i afle secretele, voia...
    Spre propria-i surprindere, Ela se trezi în picioare, împingându-l pe Quim peste masă şi ţipând la el tot mai tare:
    - Secretele mamei au otrăvit atmosfera din casa asta! Secretele mamei ne-au făcut pe toţi să fim bolnavi şi nici ea n-a scăpat! Singurul mod de a îndrepta lucrurile chiar acum e să-i furăm secretele şi să le scoatem la lumină ca să le putem ucide! Apoi se opri din ţipat.
    Atât Quim cât şi Olhado se retrăseseră din faţa ei şi stăteau strâns lipiţi de perete, ca şi cum vorbele ei ar fi fost gloanţe, iar ei aşteptau să fie executaţi.
    Ela continuă să vorbească cu voce tare, dar stăpânită:
    - Aşa cum văd eu situaţia, Vorbitorul e unica noastră şansă de a redeveni o familie şi secretele mamei reprezintă singurul obstacol care-i stă în cale. De aceea i-am spus astăzi tot ce ştiam despre conţinutul fişierelor Mamei, fiindcă vreau să-i dau până şi cel mai neînsemnat crâmpei de adevăr pe care-l pot afla.
    - Atunci eşti cea mai josnică trădătoare, spuse Quim. Vocea îi tremura. Era în pragul lacrimilor.
    - Eu cred că înfăptuim un act de loialitate numai dacă-l ajutăm pe Vorbitor, îi răspunse Ela. Adevărata trădare e supunerea oarbă în faţa mamei, fiindcă toată viaţa s-a străduit să se autodistrugă şi să distrugă această familie.
    Spre surprinderea Elei, cel care plângea nu era Quim, ci Olhado. Glandele lui lacrimale nu funcţionau, bineînţeles, căci fuseseră extirpate când i se grefaseră ochii. În lipsa lacrimilor, singurul semn care arăta că plângea erau suspinele, care-l făcură să se ghemuiască, să alunece de-a lungul zidului până ajunse să stea pe podea cu capul între genunchi, icnind, incapabil să se controleze.
    Ela înţelese de ce: ea spusese că dragostea lui faţă de Vorbitor nu dovedea lipsă de loialitate, că nu Păcătuise; şi el o crezuse, ştia că era adevărat.
    Apoi Ela îşi mută privirea de la Olhado şi o văzu pe mama în pragul uşii. Avu o senzaţie de sfârşeală şi începu să tremure la gândul că Novinha auzise vorbele ei.
    Dar mama nu părea furioasă, doar puţin tristă şi foarte obosită. Îl privea pe Olhado.
    Revolta răbufni în glasul lui Olhado:
    - Ai auzit ce spunea Ela? întrebă el.
    - Da, răspunse mama fără să-şi ia privirea de la Olhado. Dacă mă gândesc bine, s-ar putea să aibă dreptate.
    Ela era la fel de surprinsă ca şi Quim.
    - Copii, mergeţi în camerele voastre, spuse mama încet. Trebuie să discut cu Olhado.
    Ela le făcu un semn lui Grego şi Quarei, care coborâseră de pe scaunele înalte şi, uimiţi din pricina acestor întâmplări neobişnuite, veneau cu paşi mici spre ea. Dacă-şi aminteau bine, nici tata nu reuşise vreodată să-l facă pe Olhado să plângă.
    Îl auzi pe Quim păşind apăsat pe hol, intrând în camera lui, trântind uşa şi azvârlindu-se pe pat. În bucătărie suspinele lui Olhado se mai potoliră şi încetară când, pentru prima oară după ce îşi pierduse ochii, mama îl ţinea în braţe şi-l consola şi plângea tăcut, legănându-l şi vărsând lacrimi în părul lui.

                                                               3.

                                      Miro nu ştia ce să mai creadă despre Vorbitorul în numele Morţilor. Nu-şi dădea seama de ce, dar îşi închipuise că un Vorbitor trebuia să semene cu un preot, sau, mai curând, să fie un preot în adevăratul înţeles al cuvântului. Tăcut, contemplativ, detaşat de lumea aceasta, lăsând discret în seama altora acţiunile şi hotărârile. Miro se aşteptase ca Vorbitorul să fie înţelept.
    În niciun caz însă nu anticipase că va fi atât de băgăreţ, atât de periculos. Da, înţelept era, fără discuţie, mereu vedea dincolo de aparenţe, spunea sau făcea tot felul de lucruri deconcertante care, dacă se gândea mai bine la ele, erau perfect justificate. Părea să cunoască atât de bine modul de gândire uman încât, doar privind chipul cuiva, reuşea să citească pe el cele mai adânci dorinţe, cele mai bine disimulate adevăruri despre care nici acea persoană nu bănuia că sălăşluiesc în adâncul ei.
    De câte ori stătuseră el şi Ouanda în felul acesta, urmărind cum discuta Libo cu purceluşii? Numai că atunci înţelegeau întotdeauna ce făcea Libo; îi cunoşteau tehnica, ştiau scopurile pe care le urmărea.
    Însă Vorbitorul avea un mod de gândire care lui Miro îi rămânea complet străin. Cu toate că străinul se înfăţişa ca orice altă fiinţă umană, Miro se simţea îndemnat să creadă că el era de fapt un framling - reuşea să fie la fel de deconcertant ca şi purceluşii. Ramen ca şi ei, străin, dar nu era totuşi un animal.
    Ce a observase Vorbitorul? Ce văzuse? Arcul pe care-l poartă mereu Săgeată? Vasul de lut plin cu apă în care, emanând un miros respingător, era înmuiată meradona? Pe care anume dintre Activităţile Suspecte le-a recunoscut şi despre câte a crezut că sunt practici ale băştinaşilor?
    Purceluşii deschiseră "Matca şi Hegemonul".
    - Tu, spuse Săgeată, ai scris asta?
    - Da.
    Miro îi aruncă o privire Ouandei. În ochii ei se strecură o licărire de satisfacţie. Prin urmare, Vorbitorul minţea.
    - Ceilalţi doi, Miro şi Ouanda, cred că eşti un mincinos, interveni Uman.
    Miro se uită imediat la Vorbitor, dar el nu privi în direcţia lor.
    - Bineînţeles că da, spuse el. Nu le-a trecut prin minte că s-ar putea ca Rădăcină să fi rostit adevărul.
...........................................................................