Jocul lui Ender 2, Orson Scott Card

..................................................................................
                                               6.

                          Cu capul încă plecat, Vorbitorul răspunse:
    - Batjocura mi-e străină. Apoi ridică ochii spre Peregrino: Tatăl meu a fost catolic. S-a prefăcut că nu e, de dragul convenienţelor sociale, dar nu şi-a iertat niciodată lipsa de credinţă.
    - Ai fost botezat?
    - Sora mea mi-a spus că da. Tata m-a botezat la scurt timp după naştere. Mama era protestant! Împărtăşea credinţa care respinge botezul sugarilor, astfel că s-au certat din pricina asta.
    Episcopul întinse o mână în semn că Vorbitorul se putea ridica în picioare, dar el chicoti:
    - De necrezut! Un catolic de alcov şi un mormon ascuns care se ceartă în legătură cu obiceiuri religioase pe care amândoi se prefac că nu le cred.
    Peregrino era încă sceptic. Faptul că Vorbitorul dorea să arate a fi un bun catolic părea din cale afară de curtenitor.
    - Credeam că voi, Vorbitorii în numele Morţilor, renunţaţi la orice religie când vă alegeţi, să-i zicem aşa, vocaţia.
    - Nu ştiu ce fac alţii. Cred că nu există reguli - în orice caz, sigur nu erau când eu am devenit Vorbitor.
    Episcopul Peregrino ştia că oamenii aceştia nu aveau obiceiul să mintă, dar cel din faţa lui părea să fie deosebit de evaziv.
    - Vorbitor Andrew, în cele O Sută de Lumi nu există niciun loc în care catolicii să fie siliţi să-şi ascundă credinţa şi situaţia asta durează de trei mii de ani. Aceasta a fost marea binecuvântare pe care ne-a adus-o călătoria în spaţiu, pentru că ea a şters groaznicele restricţii în problema natalităţii pe un Pământ suprapopulat. Să înţeleg că tatăl tău a trăit pe Pământ acum trei mii de ani?
    - Spun că tatăl meu s-a îngrijit să fiu botezat catolic şi de dragul lui am făcut ceea ce el nu a reuşit toată viaţa. Pentru el am îngenuncheat în faţa unui episcop şi i-am primit binecuvântarea.
    - Dar eu te-am binecuvântat pe tine.
    "Şi tot tu eviţi să-mi dai răspunsuri directe la întrebări, ceea ce sugerează că se adevereşte bănuiala mea în legătură cu perioada în care a trăit tatăl tău, dar nu vrei să discuţi despre asta. Dom Cristao spunea că eşti mai mult decât ceea ce poate vedea ochiul."
    - Sigur, răspunse Ender. Am nevoie de binecuvântarea Sfinţiei-Voastre mai mult decât tatăl meu, fiindcă el este mort, iar eu am numeroase probleme de rezolvat.
    - Ia loc, te rog.
    Vorbitorul alese un scaun aşezat lângă perete. Episcopul se instală în jilţul masiv de la birou.
    - Aş fi preferat să nu mărturiseşti astăzi. N-a fost momentul cel mai potrivit.
    - Nu am fost prevenit asupra acţiunii Congresului.
    - Dar ai ştiut că Miro şi Ouanda au încălcat legea. Aşa mi-a comunicat Bosquinha.
    - Am aflat doar cu câteva ore înainte de mărturisire. Vă sunt recunoscător că nu i-aţi arestat încă.
    - Aceasta e o chestiune civilă.
    Episcopul lăsa să se înţeleagă că problema nu-l privea, dar amândoi ştiau că dacă ar fi insistat, Bosquinha ar fi trebuit să se supună ordinelor primite şi să-i aresteze fără a mai lua în seamă rugămintea Vorbitorului.
    - Mărturisirea ta a pricinuit multă suferinţă.
    - Mai multă decât de obicei, şi-mi pare rău.
    - Şi... răspunderea ta se încheie aici? Provoci rănile şi laşi în sarcina altora să le tămăduiască?
    - Nu răni, Sfinţia-Voastră. Chirurgie. Şi dacă pot ajuta la alinarea durerilor de după, atunci da, rămân ca să fiu de folos. La anestezie nu mă pricep, dar puteţi fi sigur că voi încerca să dezinfectez.
    - S-ar fi cuvenit să fii preot, să ştii.
    - Fiii mai mici aveau de ales doar între două căi: sutana sau milităria. Părinţii mi-au ales-o pe cea de a doua.
    - Fiul mai mic... Ai avut totuşi o soră şi ai trăit pe vremea când controlul naşterilor interzicea soţilor să aibă mai mult de doi copii dacă nu obţineau o aprobare specială din partea autorităţilor. Un asemenea copil se numea Terţ. Aşa e?
    - Cunoaşteţi bine istoria.
    - Te-ai născut pe Pământ, înainte de zborul interstelar.
    - Sfinţia-Voastră, ceea ce trebuie să ne preocupe acum este viitorul Lusitaniei, nu biografia unui Vorbitor care, după cum se vede, nu are decât treizeci şi cinci de ani.
    - Viitorul Lusitaniei cade în sarcina mea, Andrew Wiggin, nu a ta.
    - Sarcina dumneavoastră trebuie să fie viitorul fiinţelor umane de pe Lusitania. Pe mine mă preocupă şi soarta purceluşilor.
    - Să nu ne luăm la întrecere pentru a vedea cine are îndatoriri mai importante.
    Secretarul deschise din nou uşa şi Bosquinha, Dom Cristao şi Dona Crista intrară în cameră.
    Bosquinha se uita când la episcop, când la Vorbitor.
    - Nu e sânge pe podea, dacă asta cauţi, spuse episcopul.
    - Voiam doar să măsor temperatura, explică Bosquinha.
    - Căldura respectului reciproc, bănuiesc, interveni Ender, nu focul furiei sau gheaţa urii.
    - Vorbitorul e catolic prin botez, dacă nu cumva chiar prin credinţă, zise episcopul. L-am binecuvântat şi asta pare să-l fi făcut mai maleabil.
    - Întotdeauna am arătat respectul cuvenit faţă de autorităţi, îl lămuri Ender.
    - Dar tu ai fost acela care ne-a ameninţat cu un inchizitor, îi reaminti episcopul.
    Schiţă un zâmbet. Vorbitorul îi răspunse cu un surâs la fel de îngheţat:
    - Iar Sfinţia-Voastră a fost acela care a spus oamenilor că sunt Satana şi că n-ar trebui să discute nimeni cu mine.
    În vreme ce episcopul şi Vorbitorul schimbau zâmbete reci, ceilalţi începură să râdă stânjeniţi, apoi se aşezară şi aşteptară.
    - Tu ai convocat întâlnirea aceasta, Vorbitorule, aminti Bosquinha.
    - Iertaţi-mă, se scuză el. Mai am un invitat. Lucrurile s-ar simplifica dacă am mai aştepta câteva minute până ce va sosi.

                                                                  3.

                                        Ela îşi găsi mama în faţa casei, nu departe de gard. O adiere slabă, care abia foşnea prin iarba capim, îi vălurea uşor părul. Elei îi trebuiră câteva clipe ca să-şi dea seama ce o mirase. Mama nu-şi mai lăsase părul liber de mulţi ani. Părea ciudat de liber, cu atât mai slobod cu cât Ela putea vedea cât era de ondulat după ce fusese siluit atâta vreme într-un coc. Abia acum înţelese că Vorbitorul avea dreptate. Mama va răspunde invitaţiei lui.
    Indiferent câtă ruşine sau durere i-ar fi pricinuit mărturisirea din seara aceasta, simţea dorinţa de a sta acum în aer liber, în lumina slabă a amurgului, pentru a privi spre dealul purceluşilor. Sau poate că se uita la împrejmuire. Probabil că-şi amintea de bărbatul cu care se întâlnea aici sau altundeva, printre ierburile capim, ca să se iubească neobservaţi.
    Întotdeauna pe ascuns, întotdeauna în secret. Mama e totuşi mulţumită că acum se ştie cine i-a fost adevăratul soţ, cine e tatăl meu cel bun. Mama se bucură, iar eu mă bucur alături de ea.
    Novinha nu se întoarse s-o privească, deşi o auzise pe Ela venind prin iarba foşnitoare. Fata se opri la câţiva paşi depărtare.
    - Mamă, începu ea.
    - Deci nu-i o turmă de cabra, răspunse Novinha. Ce gălăgioasă eşti, Ela!
    - Vorbitorul are nevoie de ajutorul tău.
    - Chiar aşa?!
    Ela îi povesti ce aflase de la Ender, dar Novinha nu se întoarse cu faţa spre ea. Când Ela termină, aşteptă un moment şi apoi începu să urce povârnişul dealului.
    - Mamă! Mamă, ai de gând să le spui despre Descolada? De ce acum, după atâţia ani? Mie de ce nu ai vrut să-mi spui?
    - Pentru că singură, fără ajutorul meu, ai obţinut rezultate mai bune.
    - Ştii ce-am lucrat?
    - Doar eşti ucenicul meu. Am acces deplin la fişierele tale fără să las urme detectabile. Ce fel de profesor aş fi dacă nu ţi-aş supraveghea munca?
    - Dar...
    - Am citit şi fişierele pe care le-ai ascuns sub numele Quarei. Nu eşti încă mamă, deci nu ştii că toate activităţile pe computer ale unui copil sub doisprezece ani sunt anunţate săptămânal părinţilorlui. Quara făcea nişte cercetări ieşite din comun. Mă bucur că vii cu mine. O să afli şi tu când o să-i spun Vorbitorului.
    - N-ai luat-o pe drumul cel bun, remarcă Ela.
    Novinha se opri.
    - Casa Vorbitorului nu e lângă praca?
    - Întâlnirea are loc la biroul episcopului.
    Abia acum se întoarse Novinha s-o privească pe Ela drept în ochi.
    - Ce v-aţi pus în gând tu şi străinul?
    - Încercăm să-l salvăm pe Miro. Şi colonia Lusitania, dacă vom putea.
    - Mă duceţi în pânza lui de păianjen!
    - Episcopul trebuie să fie de partea noastră, altfel...
    - De partea noastră? ! Când spui noi te referi la tine şi la Vorbitor, aşa e? Crezi că n-am băgat de seamă? Toţi copiii mei, unul câte unul, v-a fermecat pe toţi...
    - N-a fermecat pe nimeni!
    - V-a atras prin felul lui de a spune exact ce vreţi să auziţi, cu...
    - Nu-i linguşitor, dacă la asta te referi. Nu ne spune ce ne convine. Ne spune ceea ce ştim că-i adevărat. Nu ne-a câştigat afecţiunea, mamă, ci încrederea!
    - Mie niciodată nu mi-aţi arătat sentimentele pe care le aveţi pentru el.
    - Am vrut.
    De această dată, Ela nu-şi plecă ochii în faţa privirii tăioase şi întrebătoare. În schimb, Novinha îşi feri privirea de la ea, apoi, când se uită din nou la Ela, pe gene îi străluceau lacrimi.
    - Am vrut să vă spun. Mama nu se referea la fişierele ei. Când am înţeles cât de mult îl urâţi, am vrut să vă zic: "Nu el e tatăl vostru, tatăl vostru e un om bun şi blând."
    - Care n-a avut curajul să ne-o spună cu gura lui.
    În ochii Novinhei apăru o sclipire de supărare:
    - A vrut. Eu nu l-am lăsat.
    - Mamă, să-ţi mărturisesc ceva. L-am iubit pe Libo la fel ca toată lumea din Milagre, însă el a ales să fie ipocrit, ca şi tine de altfel. Fără ca cineva s-o vrea, otrava minciunilor voastre ne-a făcut rău tuturor. Nu te învinuiesc pe tine, mamă, sau pe el. Dar mulţumesc Cerului pentru că ni l-a trimis pe Vorbitor. El a fost pregătit să ne spună adevărul şi ne-a eliberat.
    - Când nu iubeşti pe nimeni e uşor să spui adevărul, rosti încet Novinha.
    - Aşa crezi tu? n-o slăbi Ela. Ştiu că am învăţat ceva nou, mamă. Nu poţi afla adevărul despre cineva decât dacă eşti în stare să-l iubeşti. Sunt încredinţată că Vorbitorul l-a iubit pe tata. Pe Marcao, vreau să zic. Înainte de a-i mărturisi moartea cred că l-a înţeles şi l-a iubit.
    Novinha nu-i răspunse, fiindcă Ela spunea adevărul.
    - Şi mai ştiu că-i iubeşte pe Grego, pe Quara şi pe Olhado. Pe Miro şi chiar pe Quim. Şi pe mine. Ştiu că mă iubeşte. Iar când îmi arată că mă iubeşte, ştiu că-i adevărat, pentru că niciodată nu minte.
    În ochii Novinhei apărură lacrimi care începură să-i alunece în jos pe obraji.
    - Eu v-am minţit, pe voi şi pe ceilalţi, spuse ea. Vocea îi era slabă şi istovită. Dar când spun că vă iubesc, trebuie să mă crezi.
    Ela o îmbrăţişă şi, pentru prima oară după ani şi ani, simţi căldură în gestul ei. Zidul de minciuni care se înălţase între ele se năruise. Îl dărâmase Vorbitorul şi nici una dintre ele nu mai avea motive să se ferească şi să fie suspicioasă.
    - Chiar şi acum ţi-e gândul la blestematul acela de Vorbitor, aşa e? şopti mama.
    - Şi ţie, îi răspunse Ela.
    Au fost amândouă surprinse de hohotul de râs al Novinhei.
    - Da!
    Încetând să mai râdă, Novinha se trase înapoi şi o privi pe Ela în ochi.
    - Oare va rămâne pentru totdeauna între noi?
    - Da, răspunse Ela. Va rămâne între noi ca o punte, nu ca un zid.

                                                                     4.

                                               Miro i văzu pe purceluşi când aceştia erau la jumătatea pantei, îndreptându-se spre gard. Prin pădure mergeau fără să facă niciun zgomot, dar nu reuşeau acelaşi lucru când se mişcau prin iarba capim, aşa că acum; venind în goană, o făceau să foşnească puternic; poate că alergând la chemarea lui Miro nu mai simţeau nevoia să se ferească.
    Când se apropiară mai mult, Miro îi recunoscu: Săgeată, Uman, Mandachuva, Mâncătorul-de-Frunze, Ceşti. Nu strigă şi nici ei nu-i vorbiră când ajunseră în dreptul lui. Rămaseră neclintiţi şi-l priviră în tăcere.
    Niciun zenador nu-i chemase până acum la gard. Prin nemişcare, purceluşii îşi arătau îngrijorarea.
    - Nu mai pot veni la voi, spuse Miro.
    Aşteptară să li se explice.
    - Framlingii au aflat despre noi. Au aflat că am încălcat legea şi au închis poarta.
    Mâncătorul-de-Frunze îşi duse mâna la bărbie.
    - Ştii cumva ce au văzut framlingii?
    Miro râse cu amărăciune.
    - Dar oare ce n-au văzut? Un framling a venit cu noi, nu-i aşa?
    - Ba nu, îl contrazise Uman. Matca spune că nu Vorbitorul a fost acela. Ea zice că au văzut din cer.
    Sateliţii?
    - Ce să fi văzut din cer?
    - Poate vânătoarea, spuse Săgeată.
    - Poate tunderea cabrelor, continuă Mâncătorul-de-Frunze.
    - Poate câmpul cu ştir, zise Ceşti.
    - Toate astea, conchise Uman. Şi poate au văzut că soţiile au lăsat să se nască trei sute douăzeci de copii de la prima recoltă de ştir încoace.
    - Trei sute!
    - Şi douăzeci, îl corectă Mandachuva.
    - Au văzut că va fi mâncare din belşug, spuse Săgeată. Acum sigur vom câştiga următorul război. Duşmanii noştri vor fi păduri noi, uriaşe, pe toată întinderea câmpiei, iar soţiile vor pune copaci-mamă în fiecare dintre ele.
    Miro se îngreţoşă. Trudiseră şi se sacrificaseră pentru a oferi avantaje trecătoare unui trib de purceluşi? Îi veni să strige: "Libo n-a murit pentru ca voi să puteţi cuceri lumea."
    Pregătirea de xenolog îl ajută să se abţină, aşa că puse o întrebare simplă:
    - Şi unde sunt aceşti copii?
    - Nici unul dintre frăţiori nu vine la noi, explică Uman. Avem prea multe de făcut; trebuie să deprindem totul de la voi şi să-i învăţăm pe ceilalţi din casele-de-fraţi. Nu-i putem pregăti pe frăţiori. Apoi adăugă cu mândrie: Din trei sute, jumătate sunt ai tatălui meu, Rădăcină.
     Mandachuva dădu grav din cap.
    - Soţiile au mare respect pentru ce ne-aţi învăţat. Îşi pun mari speranţe în Vorbitorul în numele Morţilor. Ce ne spui tu acum e foarte grav. Dacă framlingii ne urăsc, noi ce ne facem?
    - Nu ştiu, spuse Miro. Deocamdată gândurile i se învălmăşiseră în încercarea de a analiza toate informaţiile pe care le primise. Trei sute douăzeci de copii. O explozie demografică. Şi nu se ştie cum, dar Rădăcină ajunsese tatăl a jumătate dintre ei. Până astăzi, Miro ar fi ignorat cu totul afirmaţia referitoare la paternitatea lui Rădăcină, considerând că face parte din sistemul de credinţe totemice ale purceluşilor. Dar după ce văzuse un copac dezrădăcinându-se şi desfăcându-se în scânduri şi unelte ca răspuns la cântecul lor, era gata să-şi pună la îndoială toate presupunerile anterioare. La ce bun încerca să mai lămurească toate astea acum? Nu va mai apuca să întocmească un raport; nu va putea dezvolta subiectul; se va afla la bordul unei nave stelare vreme de aproape un sfert de secol, în timp ce altul va face munca lui. Sau, şi mai rău, nimeni.
    - Nu fi nefericit, îl sfătui Uman. Vei vedea, până la urmă Vorbitorul va îndrepta toate lucrurile.
    - Vorbitorul?! Da, va rezolva totul.
    "Aşa cum a făcut-o pentru mine şi pentru Ouanda. Sora mea."
    - Matca zice că el îi va învăţa pe framlingi să ne iubească...
    - Să-i înveţe pe framlingi, repetă Miro absent. Mai bine s-ar grăbi. Acum e prea târziu să mă salveze pe mine şi pe Quanda. Ne vor aresta şi ne vor trimite departe de Lusitania.
    - Spre stele? exclamă Uman plin de speranţă.
    - Da, spre stele, dar ca să fim judecaţi! Să fim pedepsiţi pentru că v-am ajutat Ne vor trebui douăzeci şi doi de ani ca să ajungem acolo şi nu ne vor lăsa să ne întoarcem.
    Purceluşilor le trebuiră câteva momente pentru a pricepe cuvintele lui.
    "Foarte bine. Lasă-i să se întrebe cum va rezolva Vorbitorul toate problemele. Şi eu am avut încredere în el şi nu mi-a folosit la nimic."
    Purceluşii se sfătuiră între ei. Uman se desprinse din mijlocul lor şi se apropie de gard.
    - Te ascundem noi.
    - Nu te vor găsi nicicând în pădure, îi spuse Mandachuva.
    - Au maşini care mă pot urmări după miros, îi explică Miro.
    - Aha. Dar legea nu le interzice să ne arate maşinile? întrebă Uman.
    Miro scutură din cap.
    - N-are importanţă. Pentru mine poarta rămâne închisă. Nu pot trece dincolo de gard.
    Purceluşii se priviră uni pe alţii.
    - Dar ai capim şi acolo, spuse Săgeată.
    Miro se uită prostit la iarbă.
    - Şi ce dacă?
    - Mestec-o, îl îndemnă Uman.
    - De ce?
    - I-am văzut pe oameni mestecând capim, spuse Mâncâtorul-de-Frunze. Seara trecută, pe deal, l-am văzut pe Vorbitor şi pe un altul, îmbrăcat în robă, mestecând capim.
    - Şi de multe alte ori, întări Mandachuva.
    Nerăbdarea pe care o dovedeau faţă de el era insuportabilă.
    - Dar ce legătură e între iarbă şi gard?
    Purceluşii se uitară din nou unul la celălalt. În cele din urmă, Mandachuva rupse un smoc de iarbă, îl răsuci atent până ajunse ghemotoc şi îl băgă în gură. Începu să-l mestece şi după un timp se aşeză pe jos. Ceilalţi începură să-l sâcâie, împungându-l cu degetele, pişcându-l. El nu dădu semne că ar băga de seamă toate acestea.
    Apoi Uman îl ciupi sălbatic şi când Mandachuva nu tresări, purceluşii porniră să vorbească în limba masculilor: "Gata. E vremea. Acum. Gata."
    Mandachuva se ridică puţin nesigur la început. Apoi alergă spre gard, se căţără până sus, se răsuci în aer şi ateriză în patru labe, de aceeaşi parte cu Miro.
    Miro sări în picioare şi strigă exact în clipa în care Mandachuva ajunse pe muchia gardului; când tăcu, Mandachuva se ridicase deja de jos şi se scutura de praf.
    - Eu nu pot să fac asta, şopti Miro. Stimulează toţi nervii care transmit durerea prin corp. Gardul nu poate fi trecut.
    - Aha, făcu Mandachuva.
    De partea cealaltă a gardului, Uman îşi frecă picioarele unul de altul.
    - N-a ştiut, spuse el. Fiinţele umane n-au ştiut asta.
   - E un anestezic, îi lămuri Miro. Te face să nu mai simţi durerea.
    - Ba nu, spuse Mandachuva. Durerea o simt. Cumplită. Cea mai îngrozitoare din lume.
    - Rădăcină spune că trecerea gardului e chiar mai rea decât moartea, întări Uman. Dureri peste tot.
    - Dar vouă nu vă pasă, constată Miro.
    - Asta i se întâmplă celuilalt eu al tău, spuse Mandachuva. Suferă animalul din tine. Dar sinele-copac nu se sinchiseşte. Iarba te face să fii celălalt eu.
    Miro îşi aminti un amănunt care, în agitaţia provocată de moartea grotescă a lui Libo, le scăpase. În gura lui Libo se găsise un ghemotoc de iarbă capim. La fel ca şi în gurile purceluşilor care muriseră. Anestezic. Moartea părea o tortură înfiorătoare, dar nu durerea fusese scopul urmărit. Deci foloseau un anestezic. Sacrificarea nu avea nimic de a face cu durerea.
    - Aşa, spuse Mandachuva. Mestecă iarba şi vino cu noi. Te vom ascunde.
    - Dar Ouanda? întrebă Miro.
    - A, o aduc eu, îl linişti Mandachuva.
    - Dar nu ştii unde locuieşte.
    - Ba ştiu.
    - Facem asta de multe ori pe an, explică Mandachuva. Ştim unde locuieşte fiecare.
    - Dar nu v-a văzut nimeni până acum.
    - Suntem foarte atenţi, spuse Mandachuva, Pe de altă parte, nimeni nu s-ar aştepta la aşa ceva.
    Miro îşi imagină zeci de purceluşi strecurându-se prin Milagre la miez de noapte. Nu se făcea de pază. Doar câţiva oameni aveau slujbe care îi obligau să umble noaptea. Iar purceluşii erau mici, destul de mărunţi ca să se ascundă în iarba capim şi să rămână nevăzuţi. Nici nu era de mirare că în ciuda legilor gândite pentru a-i împiedica să afle despre existenţa lor, ştiau multe despre metale şi maşini. Fără îndoială că văzuseră minele şi navetele aterizând, urmăriseră cuptoarele ce ardeau cărămizi, îi studiaseră pe fazendeiros când aceştia arau şi plantau ştirul. Iată explicaţia pentru cererile lor atât de precise.
    "Ce prostie a fost să ne închipuim că-i putem ţine departe de cultura noastră! Au reuşit să afle mai multe din secretele noastre decât am izbutit noi să descoperim din ale lor. Şi mai vorbim de superioritate culturală."
    Smulse un fir de capim.
    - Nu aşa, zise Mandachuva şi i-l luă din mână. Să nu culegi partea dinspre rădăcină. Dacă o mesteci, nu te ajută cu nimic. Azvârli firul şi rupse el altul, la aproximativ zece centimetri deasupra solului. Apoi îl făcu ghemotoc şi i-l dădu lui Miro, care începu să-l mestece.
    Mandachuva îl ciupi şi-l înghionti.
    - Lasă asta acum, spuse Miro. Du-te s-o aduci pe Ouanda. S-ar putea s-o aresteze dintr-o clipă în alta. Du-te. Acum. Hai!
    Mandachuva schimbă o privire cu ceilalţi, văzu un semn discret de aprobare şi o porni grăbit de-a lungul gardului spre pantele din Vila Alta, unde locuia Ouanda.
    Miro coninuă să mestece. Acum se ciupi el însuşi. Aşa cum spuseseră purceluşii, simţea durerea, dar nu-i păsa. Nu-l interesa decât faptul că aflase o cale de salvare, o modalitate de a părăsi Lusitania. O posibilitate să rămână, probabil, alături de Ouanda. Să uite de legi, de toate regulile. De îndată ce avea să părăsească enclava umană şi sa pătrundă în pădurea purceluşilor, nimeni nu va mai avea putere asupra lui. Va deveni un renegat, aşa cum îl şi acuzase Vorbitorul, iar el şi Ouanda vor lăsa în urmă toate canoanele demente ale comportamentului uman şi vor trăi aşa cum doreau de atâta vreme; vor întemeia o familie de fiinţe umane care să aibă cu totul alte valori, să înveţe de la purceluşi, de la viaţa din pădure. Va fi ceva cu totul nou în cele O Sută de Lumi, iar Congresul nu va reuşi să întreprindă nimic.
    Alergă la gard şi-l apucă cu ambele mâini. Durerea nu era cu nimic mai mică decât înainte, numai că acum nu-i păsa. Se căţără pe gard, dar cu fiecare mişcare durerea devenea tot mai intensă şi începu să o simtă în tot trupul. Îşi dădu seama că iarba capim nu avea nici un efect anestezic asupra lui, dar se afla deja în partea superioară a gardului. Durerea era înnebunitoare; nici nu putea gândi.
    Inerţia părea totuşi să-l ducă dincolo de marginea de sus şi se legănă acolo, încercând să se echilibreze, iar atunci capul îi trecu prin zona verticală a câmpului. Întreaga durere i se concentră în creier, ca şi cum fiecare părticică din trup i-ar fi luat foc.
    Micuţii priveau îngroziţi cum prietenul lor rămăsese agăţat pe coama barierei, cu capul şi trunchiul de o parte şi cu coapsele şi picioarele de cealaltă parte a ei. Strigară toţi odată, se întinseră după el, încercară să-l tragă în jos. Nu îndrăzniră să se atingă de gard pentru că nu mestecaseră capim.
    Auzindu-le ţipetele, Mandachuva se întoarse în fugă. Cum era încă sub efectul anestezicului, reuşi să urce pe gard şi să împingă trupul greu. Miro se prăbuşi la pământ cu un duduit surd ca de oase sfărâmate şi rămase nemişcat, cu mâinile agăţate de gard. Purceluşii îl desprinseră cu grijă.
    Chipul îi îngheţase într-o expresie de agonie.
    - Repede! strigă Mâncătorul-de-Frunze. Trebuie să-l plantăm înainte de a muri!
    - Nu! răspunse Uman, împingându-l pe Mâncătorul-de-Frunze de lângă trupul înţepenit al lui Miro. Nu ştim dacă va muri! Durerea e doar o iluzie, ştiţi asta, nu are nici o rană, trebuie să-i treacă.
    - Nu-i trece, spuse Săgeată. Uită-te la el.
    Pumnii lui Miro erau încleştaţi; îşi ţinea picioarele strânse sub el, iar şira spinării şi gâtul îi erau arcuite spre spate. Deşi respira scurt şi sacadat, faţa părea să-i fie chinuită încă de durere.
    - Înainte de a muri, insistă Mâncătorul-de-Frunze. Trebuie să-i dăm rădăcină.
    - Aduceţi-o pe Ouanda, spuse Uman. Se întoarse către Mandachuva: Acum. Du-te şi spune-i că Miro e pe moarte. Anunţ-o că poarta e închisă şi Miro se află de partea asta a gardului şi moare.
    Mandachuva porni din nou în fugă.

                                                                     5.

                                         Secretarul deschise  uşa, dar Săvârşitorul nu se simţi uşurat decât atunci când o văzu pe Novinha intrând. Când o trimisese pe Ela după ea, era sigur că va veni, dar cum minutele de aşteptare li se păruseră tuturor interminabile, începuse să pună la îndoială impresia că deja o cunoaşte.
    Nu trebuia să aibă rezerve. Era exact cum crezuse. Observă că părul îi era despletit şi răsfirat de vânt şi, pentru prima oară de când sosise pe Lusitania, Ender văzu chipul inconfundabil al fetiţei care, îndurerată, îl chemase cu mai puţin de două săptămâni sau cu mai bine de douăzeci de ani în urmă.
    Părea încordată, îngrijorată, dar Ender ştia că teama putea fi pusă pe seama situaţiei în care se găsea acum, la care se adăuga prezenţa ei în biroul episcopului la atât de puţin timp după ce rătăcirile din trecut ieşiseră la iveală. Iar dacă Ela apucase să-i spună despre pericolul care-l pândea pe Miro, încordarea ei era pe deplin explicabilă.
    Toate acestea erau trecătoare; pe chipul ei, în mişcările domoale şi în calmul privirii Săvârşitorul reuşi să vadă că darul în care sperase şi crezuse reprezenta într-adevăr ieşirea din lunga perioadă în care Novinha, autoamăgindu-se, îi înşelase şi pe ceilalţi.
    "N-am venit să-ţi fac vreun rău, Novinha, şi mă bucur să văd că mărturisirea mea ţi-a adus şi altceva mai bun decât ruşinea."
    Novinha rămase o clipă neclintită, cu privirea aţintită la episcop. Nu sfidătoare, ci politicoasă, demn Peregrino îi răspunse în acelaşi fel şi, tăcut, îi făcu semn să ia loc.
    Dom Cristao dădu să se ridice de pe scaunul lui, dar ea clătină din cap, zâmbi şi se aşeză pe un altul, lângă perete. Lângă Săvârşitor. Ela alese scaunul de alături, imediat în spatele mamei, astfel că acum se afla şi ea foarte aproape de Săvârşitor.
    "Ca o fiică între părinţi", îşi spuse Ender, apoi alungă acest gând şi refuză să-i mai dea importanţă. Acum erau obligaţi să se gândească la lucruri cu mult mai grave.
    - Înţeleg că vrei ca această întâlnire să devină foarte interesantă, remarcă Bosquinha.
    - Cred că şi Congresul ar socoti la fel, spuse Dona Crista.
    - Fiul tău e acuzat de crime împotriva..., începu episcopul Peregrino.
    - Cunosc acuzaţia, îl întrerupse Novinha. Am aflat abia în seara asta de la Ela, dar nu mă surprinde. Şi fiica mea, Elanora, a sfidat unele canoane pe care le-au stabilit stăpânii ei. Amândoi au de respectat obligaţii mai importante în faţa propriilor lor conştiinţe ca să mai ţină seama şi de legile impuse de alţii. Ar păcătui dacă i-ar interesa doar menţinerea ordinii, dar cum şi-au propus să înveţe şi să se adapteze, e vorba de virtute.
    - Fiul tău nu va fi judecat aici, spuse Dom Cristao.
    - V-am invitat să discutăm pentru că trebuie să luăm o hotărâre, interveni Săvârşitorul, dacă e cazul să ne supunem sau nu ordinelor date de Congresul Stelar.
    - Nu prea avem de ales, constată episcopul Peregrino.
    - Ba da, continuă Săvârşitorul, iar evenimentele ne silesc să alegem. Voi aţi făcut deja o alegere: când aţi descoperit că fişierele vor fi şterse, aţi hotărât să le salvaţi şi aţi preferat să mi le încredinţaţi mie, un necunoscut. Nu aţi greşit având încredere în mine: vi le voi înapoia oricând doriţi, necitite şi nemodificate.
    - Îţi mulţumim, spuse Dona Crista, dar am făcut asta înainte de a cunoaşte gravitatea acuzaţiei.
    - Vor să ne evacueze, explică Dom Cristao.
    - Controlează totul, spuse episcopul Peregrino.
    - I-am comunicat deja, îi lămuri Bosquinha.
    - Nu controlează chiar totul, zise Săvârşitorul. Vă pot controla doar prin legătura ansiblu.
    - Nu putem întrerupe legătura prin ansiblu, protestă episcopul Peregrino. E singura noastră legătură cu Vaticanul.
    - Nu recomand tăierea legăturii, dar putem face altceva. Prin ce vă voi spune acum, vă acord aceeaşi încredere pe care şi voi mi-aţi arătat-o. Vă rog să nu mai povestiţi şi altora planul meu, căci pentru orice indiscreţie din partea voastră eu şi cineva drag mie, pe ajutorul căruia mă bizui, vom avea enorm de suferit.
    Îi privi pe rând şi fiecare clătină din cap, în semn că a înţeles şi a acceptat.
    - Fără a fi deloc bănuită, o prietenă de-a mea controlează absolut toate comunicaţiile prin ansiblu între cele O Sută de Lumi. Eu sunt singurul care ştie de ce este ea în stare. Mi-a spus că la cererea noastră îi poate face pe framlingi să creadă că noi, cei de pe Lusitania, am întrerupt legătura. Aşa vom avea posibilitatea să transmitem mesaje codificate, dacă vom dori, către Vatican sau alţi reprezentanţi ai ordinului, vom putea citi documente şi intercepta comunicaţii. Pe scurt, vom avea ochi, iar ceilalţi vor fi orbi.
    - Tăierea legăturii prin ansiblu sau chiar simularea acestei acţiuni ar fi un act de revoltă. De război. Bosquinha rosti aceste vorbe pe un ton cât se poate de aspru, dar Săvârşitorul simţi că ideea o atrăgea, deşi i se opunea din toate puterile. Susţin totuşi că în cazul în care am fi îndeajuns de inconştienţi încât să alegem calea războiului, soluţia pe care ne-o propune Vorbitorul ne oferă o superioritate de necontestat. Dacă suntem atât de nebuni să ne răsculăm, atunci desigur vom avea nevoie de un avantaj.
    - Nu câştigăm nimic prin rebeliune, spuse episcopul, în schimb putem pierde totul. Plâng şi simt că ar fi o tragedie dacă i-am trimite pe Miro şi pe Ouanda în faţa unui tribunal de pe altă lume, mai ales că sunt atât de tineri. Dar fără îndoială că judecătorii vor ţine seama de vârsta lor şi-i vor trata cu îndurare. Supunându-ne ordinelor Congresului, vom scuti această comunitate de multe suferinţe.
    - Nu crezi că obligaţia de a evacua Lusitania va pricinui o suferinţă la fel de mare? întrebă Săvârşitorul.
    - Ba da. Tot ce se poate. Dar legea a fost încălcată şi trebuie să suporte consecinţele.
    - Dar dacă legea se întemeiază pe înţelegerea greşită a realităţii şi pedeapsa e disproporţionată faţă de păcatul comis?
    - Nu noi suntem chemaţi să judecăm, spuse episcopul.
    - Ba noi suntem judecătorii. Dacă respectăm ordinele Congresului, atunci vom spune că legea e bună şi pedeapsa binemeritată, dar poate că la sfârşitul acestei discuţii veţi hotărî altfel. Există unele amănunte de care trebuie să luaţi cunoştinţă înainte de a adopta vreo decizie. Pe unele le ştiu şi eu, dar pe altele doar Ela şi Novinha vi le pot spune. Nu trebuie să trageţi concluzii decât după ce aflaţi tot ce ştim şi noi.
    - Sunt întotdeauna bucuros să aflu cât mai multe, se bucură episcopul. Bineînţeles că până la urmă Bosquinha va hotărî, nu eu...
    - Hotărârea finală vă aparţine tuturor împreună, conducerii civile, religioase şi intelectuale a Lusitaniei. Dacă vreunul dintre voi se opune revoltei, atunci ea devine imposibilă. Bosquinha nu poate conduce fără sprijinul Bisericii, iar fără sprijin civil Biserica nu are nicio putere.
    - Noi nu avem nicio putere, spuse Dom Cristao. Doar păreri.
    - Orice adult de pe Lusitania aşteaptă de la voi înţelepciune şi gândire nepărtinitoare.
    - Uiţi a patra putere, spuse episcopul Peregrino. Chiar tu.
    - Eu sunt un framling aici.
    - Unul cu totul ieşit din comun, nu se dădu bătut episcopul. Aşa cum m-am temut şi am anticipat, în cele patru zile de când te afli aici ai reuşit să cucereşti inimile acestui popor. Acum recomanzi o revoltă care ne-ar putea costa totul. Eşti la fel de primejdios ca şi Satana. Şi totuşi, iată-te acum supunându-te autorităţii noastre, de parcă n-ai fi liber să te îmbarci pe navetă ca să ajungi la nava ta de pe orbită, avându-i şi pe cei doi vinovaţi la bord.
    - Mă supun autorităţii voastre pentru că nu vreau să fiu un framling aici, îi răspunse Săvârşitorul. Vreau să devin cetăţean, învăţăcel şi enoriaş al vostru.
    - În calitate de Vorbitor în numele Morţilor? întrebă episcopul.
    - În calitate de Andrew Wiggin. Mai ştiu şi alte lucruri care ar putea fi utile, în special dacă vă răsculaţi. Şi mai am o sarcină care nu poate fi împlinită dacă fiinţele umane pleacă de pe Lusitania.
    - Nu ne îndoim de sinceritatea ta, spuse episcopul, dar trebuie să ne ierţi dacă pregetăm să ne legăm soarta de cea a unui cetăţean proaspăt sosit.
    Săvârşitorul dădu din cap în semn de înţelegere. Episcopul nu putea rosti altceva până nu ştia mai multe.
    - Mai întâi daţi-mi voie să vă spun ce ştiu. În această după amiază am fost în pădure cu Miro şi Ouanda.
    - Tu! Şi tu ai nesocotit legea! Episcopul se ridică pe jumătate din jilţ.
    Bosquinha întinse mâinile în faţă, făcând un gest menit să domolească mânia episcopului:
    - Scotocirea fişierelor noastre a început cu mult înainte. Ordinul Congresului nu putea fi legat de această infracţiune.
    - Am încălcat legea fiindcă purceluşii doreau să mă vadă, îi lămuri Săvârşitorul. Mai exact, cereau să discute cu mine. Au văzut coborârea navetei. Ştiau că mă aflu aici. Şi, indiferent că e bine sau nu, au citit "Matca şi Hegemonul".
    - Ei le-au dat purceluşilor cartea aceea? exclamă episcopul.
    - Le-au dat şi Noul Testament, spuse Săvârşitorul. Totuşi nu cred că veţi fi surprinşi să aflaţi că purceluşii şi-au găsit multe elemente comune cu matca. Să vă povestesc ce mi-au spus purceluşii: m-au implorat să conving cele O Sută de Lumi să abroge legile care îi ţin izolaţi aici. Să ştiţi că, la fel ca şi noi, purceluşii nu înţeleg rostul gardului. Noi vedem în el o modalitate de a proteja civilizaţia lor de influenţele şi schimbările pe care le-ar putea exercita fiinţele umane. Ei îl consideră o cale de a-i împiedica să deprindă toate secretele minunate pe care le cunoaştem noi. Îşi imaginează că navele noastre merg de la o planetă la alta colonizându-le şi ocupându-le pe toate, iar peste cinci sau zece mii de ani, când vor învăţa în sfârşit tot ce le refuzăm noi, vor ieşi în spaţiu şi vor găsi întregul univers ocupat. Pentru ei nu va mai fi loc. Consideră gardul drept o formă de nimicire a unei specii. Îi vom ţine în Lusitania ca pe nişte animale într-o grădină zoologică, în timp ce noi vom pune stăpânire pe tot cosmosul.
    - Asta-i o prostie, exclamă Dom Cristao. Oamenii nu au asemenea intenţii.
    - Aşa să fie? ripostă Săvârşitorul. Atunci de ce ţinem atât de mult să-i ferim de orice influenţă a civilizaţiei noastre? Asta nu-i în interesul ştiinţei. Nici ca metodă de xenologie nu e bună. Vă rog să vă reamintiţi cum au fost descoperite ansiblul, zborul interstelar, controlul parţial al gravitaţiei şi chiar arma pe care am folosit-o pentru a distruge Gândacii: toate s-au născut ca rezultat direct al contactului nostru cu altă civilizaţie. Am dezvoltat cea mai mare parte a tehnologiei noastre pornind de la maşinile rămase după prima incursiune a Gândacilor în sistemul în care se afla Pământul. Am folosit principiile acelea cu mult înainte de a le fi înţeles. Unele dintre ele, cum ar fi legătura filotică, nu le pricepem nici acum. Suntem în spaţiu tocmai din cauza impactului cu o cultură superioară. Şi totuşi, în decurs de numai câteva generaţii, le-am luat maşinile, i-am depăşit şi i-am distrus. Iată ce înseamnă gardul nostru. Ne temem că purceluşii vor proceda la fel faţă de noi, iar ei simt că exact asta e menirea lui. Ştiu, şi detestă decizia noastră.
    - Nu ne temem de ei, interveni episcopul. Sunt sălbatici, pentru numele Cerului...
    - Tot astfel i-am considerat şi pe Gândaci, spuse Săvârşitorul. Dar pentru Pipo şi Libo, pentru Ouanda şi Miro purceluşii nu au fost niciodată nişte sălbatici. Da, se deosebesc de noi mai mult decât framlingii, dar formează un popor ramen, nu varelse. De aceea, atunci când Libo a văzut că purceluşii erau în pericol de a pieri de foame, că se pregăteau să pornească un război pentru reducerea populaţiei, n-a acţionat ca un om de ştiinţă. Nu a studiat războiul luând notiţe despre moartea şi suferinţa lor. A acţionat ca un creştin. A luat ştir experimental, pe care Novinha îl considera inutil pentru fiinţele umane datorită faptului că era prea apropiat de biochimia lusitană, şi i-a învăţat pe purceluşi cum să-l semene, să-l recolteze şi să-l prepare. Nu am nicio îndoială că sporul demografic înregistrat de purceluşi şi câmpurile de ştir au fost remarcate de Congresul Stelar. Această faptă nu poate fi considerată o încălcare voită a legii, ci un act de iubire şi compasiune.
    - Cum poţi numi o asemenea nesupunere act creştinesc? izbucni episcopul.
    - Cât de uman este cel care atunci când fiul său îi cere pâine, îi dă o piatră?
    - Şi diavolul poate cita din scripturi pentru a-şi atinge scopurile, spuse episcopul.
    - Eu nu sunt diavol, şi nici purceluşii. Copiii lor mureau de foame şi Libo le-a dat hrană şi i-a salvat.
    - Uite cum l-au răsplătit!
    - Da, să vedem cum l-au răsplătit. L-au ucis. Exact aşa cum le oferă moartea şi celor mai respectaţi membri ai tribului lor. Asta n-ar trebui să ne dea de gândit?
    - Ne-a spus că sunt primejdioşi şi că nu au conştiinţă, nu se dădu bătut episcopul.
    - Ne-a arătat că pentru ei moartea înseamnă cu totul altceva. Sfinţia-Voastră, dacă aţi crede cu adevărat că o persoană are o inimă perfectă, atât de plină de dreptate încât orice zi pe care ar mai avea-o de trăit ar face-o să devină mai puţin perfectă, atunci n-aţi socoti că lucrul cel mai bun ar fi ca ea să fie ucisă şi trimisă astfel direct în rai?
    - Ne iei în râs. Nici nu crezi în rai.
    - Dar dumneavoastră credeţi. Şi martirii? N-au fost primiţi cu bucurie în rai?
    - Ba da, desigur. Dar oamenii care i-au omorât au fost nişte fiare. Crima nu le-a adus lor sanctificarea, ci călăilor pedeapsa eternă a iadului pentru faptele comise.
    - Dar dacă morţii nu merg în ceruri? Dacă ei capătă o nouă viaţă chiar sub ochii noştri? Cum vi se pare că atunci când moare un purceluş, dacă i se desface trupul aşa cum ştiţi, el prinde rădăcini şi devine altceva? Şi dacă se transformă într-un copac ce trăieşte încă cincizeci, o sută sau cinci sute de ani?
    - Despre ce vorbeşti acolo? Vrei să spui că purceluşii se metamorfozează din animale în plante? întrebă Dom Cristao. Biologia elementară ne sugerează că aşa ceva e imposibil.
    - Practic e imposibil, recunoscu Săvârşitorul. Tocmai de aceea au supravieţuit Descoladei numai câteva specii, pentru că numai câteva dintre ele au fost în stare să realizeze transformarea. Când purceluşii îl ucid pe unul dintre ai lor, acesta se transformă într-un copac. Copacul acesta păstrează cel puţin o parte din inteligenţa lui. Astăzi i-am văzut pe purceluşi cântând unui arbore şi, fără să-l atingă cu vreo unealtă, acesta şi-a rupt singur rădăcinile, s-a prăbuşit şi s-a desfăcut în toate soiurile de unelte şi cherestea de care ei aveau nevoie. Nu am visat. Eu şi Ouanda am văzut-o cu ochii noştri, am auzit cântecul, am atins lemnul şi ne-am rugat pentru sufletul mortului.
    - Ce-are asta de a face cu hotărârea pe care trebuie s-o luăm? întrebă Bosquinha. Deci pădurile sunt alcătuite din purceluşi morţi. E o problemă de interes ştiinţific.
    - Are, pentru că atunci când purceluşii i-au ucis pe Pipo şi pe Libo au considerat că-i ajută să treacă în a doua etapă a existenţei lor. Nu erau fiare, ci ramen, acordând cea mai înaltă onoare oamenilor care îi slujiseră atât de bine.
    - O altă transformare mortală, aşa e? întrebă episcopul. Exact cum ai procedat astăzi în mărturisirea ta, făcându-ne să-l vedem mereu pe Marcos Ribeira, de fiecare dată într-o nouă lumină. Vrei să credem că purceluşii sunt nobili? Foarte bine, sunt nobili. Dar cu toată suferinţa pe care o va provoca hotărârea mea, eu nu vreau să mă revolt împotriva Congresului doar pentru ca oamenii noştri de ştiinţă să-i poată învăţa pe purceluşi cum să producă frigidere.
    - Vă rog, interveni Novinha.
    O priviră cu toţii, plini de speranţă.
    - Spuneţi că au luat toate fişierele? Le-au citit?
    - Da, răspunse Bosquinha.
    - Atunci se cunoaşte conţinutul fişierelor mele cu privire la Descolada.
    - Da, confirmă Bosquinha.
    Novinha îşi încrucişă mâinile în poală.
    - Nu va avea loc nicio evacuare.
    - Eu nu sunt de aceeaşi părere, spuse Săvârşitorul. De aceea am rugat-o pe Ela să te aducă.
    - De ce să nu ne evacueze? se interesă Bosquinha.
    - Din cauza Descoladei.
    - Ei asta-i, exclamă episcopul. Părinţii tăi i-au găsit leacul.
    - N-au vindecat boala, explică Novinha. I-au controlat evoluţia. Au împiedicat-o să devină activă.
    - Exact, aprobă Bosquinha. De aceea punem aditivi în apă. Colador.
    - Orice fiinţă umană de pe Lusitania, probabil cu excepţia Vorbitorului, care s-ar putea să nu fi contractat-o încă, e purtător al Descoladei.
    - Aditivul nu e scump, spuse episcopul, dar probabil că vor trebui să ne izoleze. Cred că aşa vor proceda.
    - Nicăieri nu ne pot izola îndeajuns de bine, zise Novinha. Descolada e variabilă la infinit. Atacă orice fel de material genetic. Aditivul poate fi administrat fiinţelor umane. Dar cum să-l administrezi fiecărui fir de iarbă, fiecărei păsări, fiecărui peşte, fiecărui punct de plancton din mare?
    - Toate îl pot contracta? întrebă Bosquinha. N-am ştiut asta.
    - N-am spus-o nimănui, dar am introdus mecanisme de protecţie în fiecare plantă pe care am creat-o. În ştir, în cartofi, în toate. Mecanismul nu face ca proteina să fie utilizabilă, ci determină organismele să producă inhibitorii lor proprii faţă de Descolada.
    Bosquinha era îngrozită.
    - Deci oriunde mergem...
    - Putem declanşa distrugerea completă a biosferei.
    - Şi ai păstrat secretul? întrebă Dom Cristao.
    - Nu era nevoie să-l fac public. Nimeni n-a părăsit Lusitania şi nimeni nu plănuia aşa ceva. Novinha îşi privi mâinile odihnindu-i-se pe genunchi. Un amănunt referitor la această informaţie i-a îndemnat pe purceluşi să-l ucidă pe Pipo. Am păstrat secretul ca să nu ajungă la nimeni altcineva. Dar acum, din ce a aflat Ela în ultimii ani şi din ce a spus Mărturisitorul aseară am tras concluzia că şi Pipo a descoperit acelaşi lucru. Descolada nu numai că desface moleculele genetice şi le împiedică să se reformeze sau să se multiplice, ci le încurajează să se combine cu molecule genetice total străine. Ela a lucrat la această problemă împotriva voinţei mele. Toate formele de viaţă indigenă există şi se dezvoltă în perechi plantă-animal. Cabra cu iarba capim. Şerpii de apă cu iarba de râu. Muştele sugătoare cu trestiile. Pasărea xingadora cu viţa tropeco. Purceluşii cu copacii pădurii.
    - Vrei să spui că o specie se transformă în cealaltă?
    Dom Cristao era în acelaşi timp fascinat şi scârbit de această idee.
    - S-ar putea ca purceluşii să fie unici când se transformă din cadavru în copac, spuse Novinha. Dar probabil că exemplarele de cabra sunt fertilizate de polenul din capim. Poate că muştele se nasc din paniculul terminal al trestiei de râu. Trebuie să studiez asta. Ar fi trebuit s-o fac în anii din urmă.
    - Şi acum vor şti toate astea? întrebă Dom Cristao. Din fişierele noastre?
    - Nu imediat. Probabil că în următorii zece sau douăzeci de ani. Până la sosirea altor framlingi aici sigur vor afla, răspunse Novinha.
    - Eu nu sunt om de ştiinţă, interveni episcopul. În afară de mine, toţi par să înţeleagă. Ce legătură are asta cu evacuarea?
    Bosquinha începu să-şi frământe mâinile.
    - Nu ne pot lua de pe Lusitania, spuse ea. Am duce cu noi Descolada oriunde şi ar ucide totul. Pe cele O Sută de Lumi nu există destui xenologi pentru a salva măcar o planetă de la devastare. Când vor ajunge aici, vor afla.
    - Bine atunci, răsuflă uşurat episcopul. Asta rezolvă problema noastră. Dacă le-o spunem de pe acum, nu vor trimite flota pentru evacuare.
    - Ba nu, Sfinţia Voastră, spuse Ender. Când vor descoperi de ce este în stare Descolada, se vor îngriji ca nimeni să nu părăsească vreodată planeta.
    Episcopul se strâmbă:
    - Şi ce, crezi că vor distruge întreaga planetă? Să fim serioşi, Vorbitorule, nu au mai rămas mulţi Săvârşitori printre fiinţele umane. În cel mai rău caz, pot să ne ţină în carantină aici.
    - Păi atunci de ce ne-am mai supune controlului lor? întrebă Dom Cristao. Le putem transmite un mesaj prin care să-i informăm despre Descolada şi despre faptul că nu vom părăsi planeta iar ei nu trebuie să vină aici. Şi cu asta, basta.
    Nemulţumită, Bosquinha clătină din cap.
    - Crezi că nu se va găsi vreunul să spună: "Lusitanii pot distruge orice lume doar trimiţând pe cineva în vizită. Au o navă, sunt cunoscuţi pentru caracterul lor rebel, s-au aliat cu purceluşii ucigaşi. Existenţa lor reprezintă o ameninţare."
    - Cine ar putea spune aşa ceva? se miră episcopul.
    - Nimeni de la Vatican, dar Congresul nu se ocupă de salvarea sufletelor.
    - Şi probabil că au dreptate, constată episcopul. Tu însuţi ai afirmat că purceluşii vor să zboare spre stele. Cu toate acestea, oriunde s-ar duce, vor pricinui aceeaşi tragedie. Chiar pe lumile nepopulate, am dreptate sau nu? Vor duplica la nesfârşit peisajul acesta sărăcăcios - păduri formate dintr-un singur soi de copac, preerii acoperite de un singur fel de iarbă, pe care doar cabra o poate folosi drept hrană şi deasupra cărora zboară doar xingadora.
    - Poate că într-o bună zi vom descoperi o modalitate de a controla Descolada, spuse Ela.
    - Nu ne putem risca viitorul pe o singură carte, şi aceea nesigură, nu renunţă episcopul.
    - Tocmai de aceea trebuie să ne revoltăm, spuse Săvârşitorul. La fel va gândi şi Congresul. La fel cum a făcut-o şi acum trei mii de ani, în timpul Xenocidului. Toată lumea condamnă Xenocidul pentru că a nimicit o specie extraterestră care s-a dovedit inofensivă în intenţii. Dar atâta timp cât Gândacii păreau hotărâţi să distragă omenirea, conducătorii noştri nu au găsit altă soluţie decât să riposteze cu toată forţa. Îi punem din nou în faţa aceleiaşi dileme. Deja se tem de purceluşi. De îndată ce vor înţelege Descolada, toată prefăcătoria asta despre protejarea purceluşilor va fi uitată. Ne vor nimici sub pretextul salvării umanităţii şi probabil că vor distruge întreaga planetă. Aşa cum aţi spus, astăzi nu mai există Săvârşitori, dar e sigur că vor rade Milagre de pe suprafaţa planetei şi vor şterge orice urmă a contactului uman. Îi vor ucide inclusiv pe purceluşii care ne cunosc, apoi vor institui  o supraveghere atentă a planetei pentru a-i împiedica pe ceilalţi să depăşească stadiul de primitivism. Dacă aţi şti totul, n-aţi proceda la fel?
    - Aşa gândeşte un Vorbitor? întrebă Dom Cristao.
    - Ai fost acolo, interveni episcopul. Ai fost acolo de la început, nu-i aşa? Când au fost nimiciţi Gândacii.
    - Atunci nu găsisem calea de a discuta cu Gândacii, nu aveam de unde să ştim că erau ramen şi nu varelse. De această dată suntem aici. Ştim că nu vom pleca să distrugem alte lumi. Ştim că vom sta aici, pe Lusitania, până când vom putea călători în siguranţă, după ce vom neutraliza Descolada. De data aceasta, continuă Săvârşitorul, putem să salvăm vieţile fiinţelor ramen, astfel încât cel care va scrie istoria purceluşilor să nu fie silit să devină Vorbitor în numele Morţilor.
    Secretarul deschise brusc uşa şi Ouanda se năpusti înăuntru.
    - Sfinţia-Voastră, strigă ea. Doamnă primar! Trebuie să veniţi! Novinha...
    - Ce s-a întâmplat? întrebă episcopul.
    - Ouanda, trebuie să te arestez, spuse Bosquinha.
    - Arestează-mă mai târziu, răspunse ea. Acum e vorba de Miro. A sărit gardul.
    - N-ar fi făcut-o, izbucni Novinha. Ştia că ar putea să moară. Apoi, îngrozită, îşi dădu seama ce spusese. Du-mă la el...
    - Aduceţi-l pe Navio, ceru Dona Crista.
    - Nu înţelegeţi? întrebă Ouanda. Nu putem ajunge la el. E de cealaltă parte a gardului.
    - Şi-atunci ce putem face?
    - Dezactivaţi gardul, spuse Ouanda.
    Bosquinha privi neajutorată către ceilalţi.
    - Nu pot. Acum e controlat de Comitet. Prin ansiblu. Nu vor accepta să-l dezactiveze.
    - Atunci Miro e ca şi mort, şopti Ouanda.
    - Nu! strigă Novinha.
    Prin spatele ei, în cameră se strecură o siluetă. Mică, acoperită cu blană. În afară de Săvârşitor, nici unul nu mai văzuse până atunci un purceluş în carne şi oase, dar îşi dădură imediat seama ce era.
    - Iertaţi-mă, spuse purceluşul. Asta înseamnă că trebuie să-l sădim acum?
    Nimănui nu-i trecu prin minte să-l întrebe pe purceluş cum reuşise să sară gardul. Erau prea preocupaţi să înţeleagă ce voia el să spună prin sădirea lui Miro.
    - Nu! răbufni Novinha.
    Mandachuva o privi uimit.
    - Nu?
    - Cred că nu va mai trebui să plantaţi fiinţe umane, întări Săvârşitorul.
    Mandachuva rămase neclintit.
    - Ce vrei să spui? întrebă Ouanda. L-ai supărat.
    - Cred că va fi şi mai supărat până la sfârşitul zilei, spuse Ender. Hai, Ouanda, du-ne la Miro.
    - La ce bun, dacă nu putem trece dincolo?
    - Chemaţi-l pe Navio.
    - Mă duc eu să-l aduc, se oferi Dona Crista. Nu uitaţi că pe altcineva nu mai putem chema.
    - V-am întrebat ce rost are să mergem acolo, zise Bosquinha.
    - Ţi-am mai spus, explică Săvârşitorul. Dacă vă hotărâţi să ne răsculăm, putem întrerupe legătura prin ansiblu şi atunci vom dezactiva şi gardul.
    - Încerci să te foloseşti de situaţia lui Miro pentru a-mi forţa mâna? întrebă episcopul.
    - Da, răspunse Săvârşitorul. E unul din turma ta, nu? Aşa că lasă cele nouăzeci şi nouă de mioare, păstorule, şi vino cu mine s-o salvăm pe cea care s-a rătăcit.
    - Ce se întâmplă? întrebă Mandachuva.
    - Du-ne la Miro. Şi grăbeşte-te, te rog.
    Ieşiră din biroul episcopului şi coborâră treptele care duceau spre catedrală. Ender îl auzi pe episcop, aflat în spatele lui, bolborosind nemulţumit despre răstălmăcirea scripturii pentru slujirea unor interese personale.
    Cu Mandachuva în frunte, trecură prin nava catedralei. Ender observă că episcopul se opri o clipă lângă altar, uitându-se atent la micuţa creatură îmblănită pe care o urmau fiinţele umane. Când ieşiră, episcopul îl ajunse din urmă.
    - Spune-mi, Vorbitorule, îl abordă el, doar ca o părere personală, dacă deconectaţi gardul, dacă ne răsculăm împotriva Congresului Stelar vom abroga toate legile privind contactele cu purceluşii?
    - Aşa trag nădejde, îi răspunse Ender. Sper că nu vor mai exista cariere artificiale între noi şi ei.
    - Şi atunci, îşi continuă episcopul ideea, vom putea să-i învăţăm Evanghelia pe micuţi? N-ar mai fi nicio lege care să ne împiedice să încercăm.
    - Exact, spuse Săvârşitorul. S-ar putea să nu se convertească, dar nimic nu te va împiedica să încerci.
    - Va trebui să mă gândesc la asta. Dar, dragul meu necredincios, probabil că revolta declanşată de tine va deschide calea către convertirea unui mare popor. Poate că însuşi Dumnezeu te-a îndrumat încoace.
    Mandachuva şi femeile erau în apropierea gardului când episcopul, Dom Cristao şi Ender ajunseră acolo. După cum stătea Ela, între împrejmuire şi mama ei, care îşi ţinea capul în mâini, Ender înţelese că Novinha încercase deja să sară dincolo pentru a ajunge la fiul ei.
    Acum plângea şi striga spre el:
    - Miro! Miro, cum de-ai putut face aşa ceva, cum te-ai urcat pe...? iar Ela încerca s-o calmeze.
    De cealaltă parte a gardului se aflau patru purceluşi uimiţi. Ouanda tremura de spaimă pentru viaţa lui Miro, dar mai avea atâta prezenţă de spirit încât să-i spună câteva lucruri pe care el nu avea cum să le vadă:
    - Au venit Ceşti, Săgeată, Uman şi Mâncătorul-de-Frunze. Ultimul încearcă să-i înduplece pe ceilalţi să-l sădească pe Miro. Cred că acum ştiu ce înseamnă asta, dar nu e nici un pericol. Uman şi Mandachuva i-au convins să n-o facă.
    - Dar tot nu rezolvă problema, observă Ender. De ce a făcut Miro ceva atât de nesăbuit?
    - Ne-a explicat Mandachuva pe drum. Purceluşii mestecă fire de capim, care au un efect anestezic. Pot să sară gardul oricând vor. Evident că fac asta de ani de zile. S-au gândit că noi nu trecem dincolo fiindcă ne supunem legii. Acum au aflat că iarba nu are acelaşi efect asupra noastră.
    Ender se apropie de gard.
    - Uman, rosti el.
    Uman făcu un pas în faţă.
    - Există o posibilitate ca noi să facem gardul inofensiv. Dacă procedăm astfel, intrăm în război cu fiinţele umane de pe celelalte lumi. Înţelegi asta? Oamenii de pe Lusitania şi purceluşii, împreună, în conflict cu restul fiinţelor umane.
    - Oh, făcu Uman.
    - O să câştigăm? întrebă Săgeată.
    - Poate că da, spuse Săvârşitorul. Dar poate că nu.
    - Ne dai nouă matca? întrebă Uman.
    - Întâi trebuie să discut cu soţiile.
    Purceluşii înlemniră.
    - Despre ce vorbiţi? se interesă episcopul.
    - Trebuie să mă întâlnesc cu soţiile, continuă Săvârşitorul, pentru că vreau să încheiem un tratat. Un pact. O serie de reguli între noi. Mă înţelegeţi? Fiinţele umane nu pot trăi după legile voastre, iar voi nu puteţi trăi după ale noastre, dar dacă vrem să convieţuim paşnic, fără gard între noi, dacă vreţi să o las pe matcă să trăiască printre voi ca să vă ajute şi să vă înveţe, atunci trebuie să ne faceţi unele promisiuni şi să le respectaţi. Pricepeţi?
    - Pricep, spuse Uman. Dar nici nu-ţi închipui ce-mi ceri când zici că vrei să tratezi cu soţiile. Ele nu-s la fel de inteligente ca fraţii.
    - Dar ele iau toate hotărârile, e adevărat?
    - Sigur, răspunse Uman. Doar sunt păstrătoarele mamelor, nu? Te avertizez, e periculos să vorbeşti cu soţiile. Mai ales pentru tine, fiindcă te preţuiesc tare mult.
    - Dacă deconectăm gardul, trebuie să vorbesc cu ele. Dacă nu, gardul rămâne iar Miro moare şi va trebui să ne supunem ordinelor Congresului ca toate fiinţele umane să părăsească Lusitania.
    Nu le mai spuse că toţi oamenii riscau să fie ucişi. Rostea întotdeauna adevărul, dar nu întotdeauna întreg.
    - Te voi duce la soţii.
    Mâncătorul-de-Frunze păşi către el şi, batjocoritor, îşi plimbă palma pe pântecul lui Uman.
    - Ţi-au dat un nume potrivit, zise el. Tu eşti uman, nu noi. Apoi dădu să pornească în goană, dar Săgeată şi Ceşti îl opriră.
    - Te voi duce, repetă Uman. Acum distruge gardul şi salvează-l pe Miro.
    Săvârşitorul se întoarse spre episcop.
    - Nu eu iau hotărârea, se feri episcopul. Bosquinha.
    - Am jurat în faţa Congresului Stelar, spuse Bosquinha, dar îmi voi călca jurământul chiar în clipa asta pentru că vreau să salvez viaţa poporului meu. Propun să dezactivăm gardul şi să încercăm să scoatem un folos din revolta noastră.
    - Dacă putem să le ţinem predici purceluşilor... zise episcopul.
    - Voi întreba când mă voi întâlni cu soţiile, spuse Săvârşitorul. Nu-ţi pot promite mai mult de-atât.
    - Sfinţia-Voastră, strigă Novinha. Pipo şi Libo au murit dincolo de gard.
    - Întrerupeţi, spuse episcopul. Nu vreau să asist la moartea acestei colonii fără să închei lucrarea Domnului. Zâmbi sumbru. Dar ar fi bine ca Os Venerados chiar să fi ajuns sfinţi. Vom avea nevoie de ajutorul lor.
    - Jane, murmură Săvârşitorul.
    - De aceea te iubesc eu, răspunse Jane. Poţi realiza orice atâta vreme cât pregătesc eu condiţiile cum se cuvine.
    - Întrerupe legătura ansiblu şi dezactivează gardul, te rog.
    - S-a făcut.
    Săvârşitorul se grăbi spre gard şi-l sări. Cu ajutorul purceluşilor îl ridică pe Miro până pe marginea lui şi lăsă trupul înţepenit să cadă în braţele episcopului, primarului, Novinhei şi ale lui Dom Cristao, care aşteptau dincolo. Navio tocmai cobora în fugă povârnişul în urma Donei Crista.
    Aveau să facă tot ce puteau ca să-l ajute pe Miro.
    Ouanda începu să urce şi ea pe gard.
    - Du-te înapoi, o rugă Ender.
    - Dacă te întâlneşti cu soţiile vreau să merg şi eu, spuse ea. Ai nevoie de sprijinul meu.
    Săvârşitorul nu putea să o refuze. Ouanda sări gardul şi veni lângă el. Navio îngenunche lângă trupul lui Miro.
    - A sărit gardul? se miră el. Aşa ceva nu se poate. Nimeni nu suportă durerea provocată de trecerea capului prin câmp.
    - Va trăi? întrebă Novinha.
    - De unde să ştiu? Navio îl dezbrăcă grăbit pe Miro şi-l consultă cu ajutorul unui scanner. La cursuri nu s-a discutat niciodată problema asta.
    Săvârşitorul observă că gardul se clătina din nou. Acum îl sărea şi Ela.
    - De ajutorul tău nu am nevoie, îi spuse el.
    - Ar fi vremea ca cineva care se pricepe cât de cât la xenobiologie să vadă ce se întâmplă, nu se lăsă ea convinsă.
    - Rămâi să-l îngrijeşti pe fratele tău, interveni Ouanda.
    Ela o privi sfidător:
    - E şi fratele tău. Să facem în aşa fel încât, dacă moare, să nu fie degeaba.
    Porniră toţi trei prin pădure, în şir, conduşi de Uman şi de ceilalţi purceluşi.
    Bosquinha şi episcopul îi urmăriră cu privirea.
    - Când m-am culcat seara trecută nu-mi închipuiam că dimineaţa o să mă trezesc răzvrătită, spuse ea.
    - Nici eu nu mi-am închipuit vreodată că Vorbitorul va fi ambasadorul nostru între purceluşi, recunoscu el.
    - Se pune întrebarea dacă vom fi iertaţi vreodată pentru ce-am făcut, medită Dom Cristao.
    - Crezi că e o greşeală? se răsti episcopul.
    - Câtuşi de puţin, îi răspunse Dom Cristao. Cred că am făcut un pas către ceva cu adevărat magnific, dar omenirea n-a arătat aproape niciodată îndurare faţă de adevărata măreţie.
    - Din fericire, nu omenirea e judecător în asemenea chestiuni, spuse episcopul. Iar acum vreau să mă rog pentru acest băiat, fiindcă ştiinţa medicală a ajuns la limita competeţei sale.

                                                                Capitolul 17
                                                                     Soţiile

                                   Să descoperi cum de s-a răspândit vestea că Flota de evacuare este înarmată cu Doctoraşul. Aceasta e o problemă de CEA MAI MARE PRIORITATE. Apoi să afli cine este acest Demostene.
    Conform Codului, etichetarea Flotei de evacuare drept un Al Doilea Xenocid reprezintă o încălcare flagrantă a legii şi se consideră trădare. După părerea mea. Comitetul Congresului Stelar nu-şi mai justifică existenţa şi-l putem desfiinţa dacă el nu va reuşi să găsească această voce pentru a o reduce la tăcere.
    Până atunci însă, continuă studierea fişierelor extrase de pe Lusitania. Mi se pare cu totul iraţional ca oamenii de acolo să se revolte doar pentru că vrem să-i arestăm pe cei doi xenologi care au luat-o razna. Activitatea anterioară a primarului nu sugera că ar fi fost posibilă o asemenea atitudine din partea ei. Dacă se întâmplă cumva să izbucnească o revoluţie, vreau să ştiu cine ar putea fi conducătorii ei.
    Piotr, ştiu că-ţi dai toată silinţa. Ca şi mine. Ca toată lumea, de altfel. La fel ca oamenii de pe Lusitania, probabil. Dar numai eu răspund de siguranţa şi Integritatea celor O Sută de Lumi. Mă apasă o răspundere de o sută de ori mai mare decât cea pe care a avut-o Peter Hegemonul şi eu am doar o zecime din puterea lui, ca să nu mai menţionez faptul că nu am nici pe departe geniul lui. Nu încape nicio îndoială că tu şi restul lumii aţi fi mai fericiţi dacă Peter s-ar afla printre noi. Tare mă tem că pentru rezolvarea acestei probleme vom avea nevoie de încă un Săvârşitor.
    Nimeni nu vrea un nou Xenocid, dar dacă se va întâmpla aşa ceva vreau să fiu sigur că ceilalţi vor dispare. Când se ajunge la război, oamenii sunt oameni şi extratereştrii sunt ceea ce sunt. Când se pune problema supravieţuirii se alege praful de toată ierarhia aceea cu ramani şi alte concepte.
    Asta te satisface? Mă crezi când îţi spun că nu sunt îngăduitor? Ai grijă să nu fii nici tu. Ocupă-te de chestiune şi să-mi dai rezultate cât mai curând. Acum. Cu dragoste şi îmbrăţişări, Bawa.
                    Gobawa Ekimbo, Preş. Comit, de Suprav. al xenologilor, către Piotr Martinov, Dir. al Secţ. pt. Agric. din Congres.
      Circulara 44 din 4-5-1970, 2, citat de Demostene în Al Doilea Xenocid, p. 87, din 1-1-1972, 1

                                                                           1.

                                               Uman le arăta drumul prin pădure. Purceluşii mergeau grăbiţi, coborând şi urcând pante, traversând pârâie, trecând prin tufişurile dese. Uman părea totuşi să fi transformat marşul acesta într-un dans, pornind în fugă spre unii copaci, pe alţii atingându-i şi vorbindu-le. Ceilalţi purceluşi erau mult mai reţinuţi, alăturându-se dansului doar din când în când. Numai Mandachuva rămase în urmă, împreună cu oamenii.
    - De ce face asta? întrebă încet Ender.
    Pentru o clipă, Mandachuva tăcu descumpănit. Ouanda îi explică la ce se referea Ender.
    - De ce se caţără Uman în copaci, de ce-i atinge şi le cântă?
    - Le cântă despre cea de-a treia viaţă, îi lămuri Mandachuva. Nu prea e politicos ce face. Întotdeauna a fost egoist şi nechibzuit.
    Ouanda privi surprinsă către Ender, apoi din nou spre Mandachuva.
    - Credeam că ţineţi cu toţii la Uman, spuse ea.
    - Mare onoare. E înţelept, aprobă purceluşul. Apoi îl împunse pe Ender în şold: Dar e nechibzuit în altă privinţă. Îşi închipuie că o să-i faci onoarea. Crede că vrei să-l duci în cea de-a treia viaţă.
     - Care e a treia viaţă? întrebă Ender.
    - Darul pe care Pipo l-a păstrat pentru sine, răspunse Mandachuva, apoi grăbi pasul şi-i ajunse din urmă pe ceilalţi purceluşi.
     - Ai priceput ceva? o întrebă Ender pe Ouanda.
     - Încă nu m-am obişnuit cu felul tău de a pune întrebări directe.
    - Dar după cum vezi, nici aşa nu prea capăt răspunsuri.
    - Mandachuva e supărat, asta înseamnă ceva. E supărat pe Pipo, dar asta e altă chestiune. A treia viaţă - un dar pe care Pipo l-a păstrat pentru sine. O să înţelegem noi până la urmă.
    - Când?
    - Peste douăzeci de ani. Sau poate peste douăzeci de minute. Tocmai de aceea e atât de captivantă xenologia.
    Ela atingea copacii şi privea din când în când spre tufişuri.
    - Toţi din aceeaşi specie. Şi tufişurile la fel. Şi viţa care urcă pe mai toţi copacii. Ouanda, aţi mai văzut alte plante în pădure?
    - N-am observat. Nici nu m-am uitat prea atent. Viţa se numeşte merdona. Macios se hrănesc cu ea, iar purceluşii mănâncă macios. Cât despre rădăcina de merdona, noi i-am învăţat pe purceluşi s-o prepare pentru a o face comestibilă, înainte de a le da ştirul. Acum alimentaţia lor e asigurată de verigile inferioare ale lanţului trofic.
    - Priviţi, spuse Ender.
    Ajunşi la marginea unui luminiş, purceluşii se opriseră cu spatele la grupul de oameni. Ender, Ouanda şi Ela îi ajunseră din urmă şi se uitară peste capetele lor la poiana scăldată de razele lunii.
    Era un spaţiu foarte întins, cu pământul bătătorit şi lipsit de vegetaţie. Pe marginea poienii se aflau aliniate câteva case de buşteni, iar în mijloc se ridica un copac uriaş cum nu mai văzuseră până atunci.
   Copacul părea să se mişte.
    - E plin de macios, spuse Ouanda.
    - Nu-s macios, o contrazise Uman.
    - Trei sute douăzeci, le reaminti Mandachuva.
    - Frăţiori, interveni Săgeată.
    - Şi mămici, adăugă Ceşti.
    - Dacă o să le faceţi vreun rău, spuse Mâncătorul-de-Frunze, o să vă ucidem fără să vă sădim şi o să doborâm copacul vostru.
    - N-o să le facem nici un rău, îl asigură Ender.
    Purceluşii nu mai înaintaseră niciun pas spre poiană. Aşteptară până când, într-un târziu, în casa cea mai mare, pe latura opusă, se văzu o mişcare. Dinăuntru apăru un purceluş, mai înalt decât oricare dintre cei pe care-i întâlniseră până în clipa aceea.
    - O soţie, murmură Mandachuva.
    - Cum o cheamă? întrebă Ender.
    Purceluşii se întoarseră spre el şi-l priviră cu ochi mari.
    - Nu ne spun nouă cum le cheamă, explică Mâncătorul-de-Frunze.
    - Chiar dacă au nume, adăugă Ceşti.
    Uman îl trase pe Ender deoparte pentru a-i putea şopti la ureche:
    - Noi îi spunem Urlătoarea, dar niciodată în preajma unei soţii.
    Femela îi privi şi apoi cântă - nu exista alt cuvânt pentru a descrie curgerea armonioasă a vocii ei - o propoziţie sau două în limba soţiilor.
    - Trebuie să te duci acolo, spuse Mandachuva. Tu, Vorbitorule.
    - Singur? Prefer să le am pe Ouanda şi pe Ela cu mine.
    Mandachuva vorbi cu glas tare în limba soţiilor; suna ca o gâlgâială. În comparaţie cu vocea femelei. Urlătoarea răspunse scurt, cântând din nou.
    - Spune că pot să te însoţească. Zice că sunt femele, nu-i aşa? Nu se complică să facă deosebirea dintre fiinţele omeneşti şi micuţi.
    - Încă ceva. Să vină măcar unul dintre voi ca interpret. Sau poate ştie Esenţiala?
    Mandachuva transmise cererea lui Ender. Răspunsul veni laconic şi Mandachuva nu părea prea încântat de el. Refuză să-l traducă. În schimb, Uman îi explică lui Ender:
    - Zice că poţi avea orice interpret doreşti atâta vreme cât sunt eu acela.
    - Atunci am vrea să te avem pe tine ca interpret.
    - Trebuie să intri primul în locul naşterii, preciză Uman. Tu eşti cel invitat.
    Ender păşi în spaţiul liber şi luminat de razele lunii. Le auzi pe Ela şi pe Ouanda urmându-l şi pe Uman depănând iute din picioare. Acum reuşi să vadă că Urlătoarea nu era singura femelă prezentă. În uşile caselor se vedeau şi alte siluete.
    - Câte sunt? întrebă el.
    Uman nu răspunse. Ender se întoarse către el:
    - Câte soţii sunt? repetă el întrebarea.
    Uman se încăpăţână să nu-i răspundă. N-o făcu decât atunci când Urlătoarea cântă din nou, mai tare şi pe un ton de comandă. În cele din urmă, Uman îi traduse:
    - Mărturisitorule, în locul naşterilor vorbeşti doar când o soţie te întreabă ceva.
    Ender dădu grav din cap, apoi se duse înapoi la marginea luminişului, unde aşteptau ceilalţi masculi. Ouanda şi Ela îl urmară. O auzi pe Urlătoare cântând, iar acum înţelese de ce o numeau aşa: vocea ei era atât de puternică încât făcea să se cutremure copacii. Uman îl ajunse şi-l trase de haină.
    - Întreabă de ce ai plecat; nu ţi s-a îngăduit să te mişti de acolo. Vorbitorule, rău ai făcut, acum e foarte furioasă.
    - Spune-i că n-am venit să dau sau să primesc ordine. Dacă nu mă tratează ca pe un egal, atunci nici eu n-o voi face.
    - Nu pot să-i spun asemenea vorbe.
    - Atunci o să se mire în veci de ce-am plecat, e bine?
    - Dar e o mare onoare să fii chemat între soţii!
    - Vorbitorul în numele Morţilor se simte onorat să le viziteze.
    Uman rămase nemişcat câteva momente, împietrit de teamă, apoi se întoarse şi strigă spre Urlătoare.
    Tăcu şi ea. În poiană nu se mai auzea niciun sunet.
    - Sper că ştii ce faci, Vorbitorule, murmură Ouanda.
    - Improvizez şi eu, recunoscu el. Cum crezi că va reacţiona?
    Ouanda nu-i răspunse.
    Urlătoarea intră în casa cea mare construită din buşteni. Ender se întoarse şi porni înspre pădure, dar glasul Urlătoarei răsună aproape concomitent cu gestul lui.
    - Îţi ordonă să aştepţi, traduse Uman.
    Ender nu-şi rări pasul şi în câteva clipe ajunse lângă ceilalţi purceluşi.
    - Dacă mă roagă să mă întorc s-ar putea să o ascult. Dar trebuie să-i spui că n-am venit nici să dau, nici să primesc porunci.
    - Nu pot, spuse Uman.
    - De ce?
    - Dă-mi voie, interveni Ouanda. Uman, ce înseamnă asta? Nu poţi să-i spui fiindcă te temi sau nu există cuvinte?
    - Nu-s cuvinte pentru ca un frate să-i vorbească poruncitor unei soţii ori pentru ca ea să-l roage. Vorbele nu-s făcute pentru a fi folosite aşa cum vreţi voi.
    Ouanda îi zâmbi lui Ender:
    - Nu e vorba de obiceiuri, Vorbitorule. Limba e de vină.
    - Uman, ele înţeleg limba voastră? întrebă Ender.
    - În locul naşterilor nu se poate folosi limba masculilor, explică Uman.
    - Atunci spune-i că vorbele mele nu pot fi traduse în limba soţiilor, ci numai în cea a masculilor, şi anunţ-o că eu... o rog... să-ţi permită să tălmăceşti spusele mele în limba voastră.
    - Vorbitorule, ne faci o mulţime de necazuri. Uman se întoarse şi vorbi din nou cu Urlătoarea.
    Poiana se umplu brusc de sunetele limbii soţiilor, mai bine de zece cântece diferite, ca şi cum ar fi fost un cor pe mai multe voci.
    - Vorbitorule, spuse Ouanda, acum ai încălcat aproape toate regulile practicii antropologice.
    - Care mi-a scăpat?
    - Nu ştiu, dar tot e bine că încă n-ai ucis-o pe vreuna dintre soţii.
    - Din păcate ai uitat că nu mă aflu aici în calitate de om de ştiinţă care îi studiază. Am venit ca ambasador, pentru a încheia un tratat cu ei.
    Soţiile tăcură la fel de brusc precum începuseră să cânte. Urlătoarea ieşi din casa ei şi merse până în mijlocul poienii, unde se opri foarte aproape de copacul uriaş. Cântă.
    Uman îi răspunse în limba fraţilor. Ouanda traduse în şoaptă:
    - Îi comunică spusele tale despre tratamentul egal.
    Soţiile izbucniră din nou într-o cacofonie de cântece.
    - Cum crezi că vor reacţiona? întrebă Ela.
    - De unde să ştiu? răspunse Ouanda. Am venit aici tot atât de des ca şi tine.
    - Eu cred că vor înţelege şi vor accepta condiţiile mele, spuse Ender.
    - De ce eşti atât de convins? nu se lăsă Ouanda.
    - Fiindcă am coborât din cer şi sunt Vorbitor în numele Morţilor.
    - Nu te crede marele zeu alb, îl avertiză Ouanda. Nu dă întotdeauna rezultate.
    - Nu sunt Pizzarro.
    Jane îi murmură chiar atunci în ureche:
    - Am început să înţeleg limba soţiilor. Elementele de bază ale limbii masculilor se găseau în notele lui Pipo şi Libo, iar traducerile lui Uman îmi sunt de mare folos. Limba soţiilor e strâns înrudită cu cea a masculilor, doar că pare mai arhaică, mai aproape de rădăcini. Are multe forme vechi şi toate formulele de adresare de la femelă la mascul sunt la modul imperativ, în vreme ce formele de adresare inversă sunt la modul implorator. În limba soţiilor cuvântul pentru frate pare a fi înrudit cu cel folosit în limba masculilor pentru macio, viermele de copac. Dacă acesta e cumva limbajul dragostei, e de mirare că reuşesc să se reproducă.
    Ender zâmbi. Era bine că Jane îi vorbea din nou şi că se putea bizui pe ajutorul ei. Îşi dădu seama că Mandachuva o întrebase ceva pe Ouanda, pentru ca auzi răspunsul ei şoptit:
    - Ascultă nestemata din ureche.
    - Aceea e matca? întrebă Mandachuva.
    - Nu, răspunse Ouanda. E un... Se chinui să găsească un cuvânt potrivit. E un computer. O maşină cu voce.
    - Pot să primesc şi eu una?
    - Într-o zi, da, spuse Ender în locul Ouandei pentru a o scuti de efortul de a găsi un răspuns mulţumitor.
    Soţiile tăcură şi vocea Urlătoarei răsună din nou. Imediat după aceea, masculii începură să se agite, sărind pe vârfurile picioarelor. Jane îi susură în ureche:
    - Vorbeşte chiar ea în limba masculilor.
    - E o zi cu adevărat mare, mormăi Săgeată, dacă soţiile vorbesc limba masculilor în locul ăsta. Nu s-a mai întâmplat până acum.
    - Te invită să vii, spuse Uman. Ca o soră pe un frate.
    Ender porni imediat spre mijlocul luminişului şi se apropie de soţie. Cu toate că era mai înaltă decât masculii, avea cu aproape cincizeci de centimetri mai puţin decât Ender, aşa că se văzu obligat să îngenungheze. Se aflau faţă în faţă.
    - Îţi sunt recunoscător pentru bunătatea ce mi-o arăţi, spuse Ender.
    - Asta aş putea s-o spun în limba soţiilor, comentă Uman.
    - Oricum, spune-o în limba ta, îl îndemnă Ender.
    Uman se supuse. Urlătoarea întinse o mână şi-i atinse pielea netedă a frunţii, barba aspră, buzele. Ender închise ochii, dar nu se clinti când ea îşi trecu delicat degetele peste pleoapele lui. Urlătoarea spuse câteva cuvinte.
    - Tu eşti sfântul Vorbitor? traduse Uman.
    Jane corectă traducerea:
    - A adăugat cuvântul sfânt.
    Ender îl privi pe Uman drept în ochi.
   - Nu sunt sfânt.
    Uman înlemni.
    - Spune-i.
    Îl privi contrariat, agitat, apoi se gândi că Vorbitorul era mai puţin primejdios decât Urlătoarea.
    - N-a spus ea sfânt.
    - Să-mi traduci cât se poate de exact ce zice, îl sfătui Ender.
    - Dacă nu eşti sfânt, cum de-ai ştiut atât de bine ce a spus? întrebă Uman.
    - Te rog să fii cinstit şi corect, şi cu mine şi cu ea.
    - Voi tălmăci cât mai bine ce spune ea, îi promise Uman. Dar ea aude vocea mea redând vorbele tale. Va trebui să le rostesc cu grijă.
    - Am nevoie de fidelitate, spuse Ender. Să nu te temi. E important să audă exact ce spun. Comunică-i asta: o rog să te ierte că-i vorbeşti nepoliticos, dar eu sunt un framling necioplit şi trebuie să afle precis ce zice ea.
    Uman îşi dădu ochii peste cap de mirare, dar se întoarse spre Urlătoare şi traduse.
    Urlătoarea îi răspunse scurt. Uman traduse în Esenţială:
    - Zice că nu are capul cioplit din rădăcină de merdona. Sigur că înţelege.
    - Spune-i că noi, fiinţele umane, n-am văzut niciodată un copac atât de mare. Roag-o să ne explice ce fac ea şi celelalte soţii cu el.
    Ouanda se îngrozi.
    - Mergi direct la ţintă, nu-i aşa?
    Dar când Uman traduse cuvintele Săvârşitorului, Urlătoarea se duse imediat lângă copac, îl atinse şi începu să cânte.
    Stând mai aproape de copac, acum reuşiră în sfârşit să vadă vălmăşagul de creaturi ce se vânzoleau pe scoarţă. Majoritatea nu măsurau mai mult de cinci centimetri lungime. Aveau un vag aspect de fetuşi, deşi corpurile lor rozalii erau acoperite cu o idee de blană închisă la culoare. Ţineau ochii deschişi. Se căţărau unii peste alţii, luptându-se să-şi croiască drum lângă una dintre petele de pastă lipicioasă de pe scoarţa copacului.
    - Pastă de ştir, remarcă Ouanda.
    - Copiii, preciză Ela.
    -  Nu-s copii, explică Uman. Au crescut cât să poată merge.
    Ender se apropie şi mai mult de trunchi şi întinse mâna. Urlătoarea încetă brusc să mai cânte, dar el nu renunţă. Atinse coaja cu degetele în apropierea unui pui de purceluş. În urcuşul lui, acesta pipăi mâna şi se căţără pe ea, agăţându-se cu ghearele.
    - Pe acesta îl ştii pe nume? întrebă Ender.
    Înspăimântat, Uman traduse în grabă, apoi îi reproduse răspunsul Urlătoarei:
    - E un frate de-al meu. Nu va primi nume decât atunci când va putea merge în două picioare. Tatăl lui e Rădăcină.
    - Iar mama? întrebă Ender.
    - A, mamele nu au niciodată nume, spuse Uman.
    - Întreab-o.
    Uman se supuse. Ea îi dădu răspunsul:
    - Spune că mama lui a fost foarte puternică şi curajoasă. S-a îngrăşat purtându-şi cei cinci copii. Uman îşi şterse fruntea. A fost destul de grasă ca să-i hrănească pe toţi.
    - Mama îi aduce pasta cu care se hrăneşte?
    Uman îl privi îngrozit.
    - Vorbitorule, nu pot spune asta. În nicio limbă.
    - De ce nu?
    - Ţi-am explicat. A fost îndeajuns de grasă ca să-i hrănească pe cei cinci micuţi. Pune-l la loc pe frăţior şi las-o pe soţie să-i cânte copacului.
    Ender îşi puse din nou mâna pe trunchi şi frăţiorul se târî mai departe pe scoarţă. Urlătoare îşi reluă cântecul. Ouanda îl fulgeră pe Vorbitor cu o privire încărcată de reproş pentru gestul lui impulsiv, dar Ela părea emoţionată.
    - Nu înţelegi? Nou-născuţii se hrănesc cu trupul mamei lor.
    Dezgustat, Ender se trase înapoi.
    - Cum poţi să afirmi una ca asta? întrebă Ouanda.
    - Uită-te la ei cum oşgăie pe copac, la fel ca şi macios. Ei şi macios trebuie să fi fost rivali. Ela arătă către o porţiune din trunchi nepătată de ştir. Copacul secretă o sevă. Uite, prin crăpăturile astea. Înainte de apariţia Descoladei trebuie să fi existat insecte care se hrăneau cu seva, iar macios şi puii de purceluş se băteau să le mănânce. De aceea au reuşit purceluşii să-şi amestece moleculele genetice cu aceşti copaci. Nu numai că aici trăiesc copiii, dar adulţii trebuie să se urce pe trunchiuri ca să îndepărteze viermii macios. Chiar când existau multe alte surse de hrană, erau legaţi de copaci prin toate ciclurile de viaţă. Cu mult înainte de a deveni copaci...
    - Noi studiem societatea purceluşilor, o întrerupse nerăbdătoare Ouanda, nu îndepărtatul lor trecut evolutiv.
    - Iar eu am început negocieri dificile, completă Ender. De aceea vă rog să păstraţi liniştea şi să aflaţi tot ce se poate fără a transforma vizita într-un seminar.
    Cântecul atinse apogeul; în scoarţa copacului apăru o crăpătură.
    - Doar n-o să dărâme şi copacul acesta din pricina noastră?! exclamă speriată Ouanda.
    - Îi cere copacului să-şi deschidă inima. Uman îşi duse o mână la frunte. Acesta e copacul-mamă, singurul din pădurea noastră. Nu trebuie să i se întâmple ceva rău, altfel toţi copiii noştri se vor naşte din alţi copaci, iar taţii noştri vor muri.
    Glasului Urlătoarei i se adăugară vocile celorlalte soţii şi curând în trunchiul copacului-mamă se căscă o gaură largă. Ender făcu câţiva paşi şi rămase în faţa găurii. Înăuntru era prea întuneric şi nu putea să vadă nimic.
    Ela îşi scoase lanterna de la centură şi i-o întinse. Cu o mişcare zvâcnită, Ouanda o apucă pe Ela de încheietură.
    - Un obiect industrial! Nu ai voie să aduci aici aşa ceva.
    Ender luă calm lanterna din mâna Elei.
    - Gardul nu mai există, spuse el, şi acum putem să desfăşurăm cu toţii Activităţi Suspecte.
    Îndreptă lanterna spre sol şi apăsă pe buton, apoi mai slăbi şi dispersă fasciculul luminos. Soţiile începură să murmure, iar Urlătoarea îl atinse pe Uman pe pântec.
    - Le-am povestit că puteţi face lumină de lună noaptea, explică el. Le-am spus că purtaţi astfel de lucruri la voi.
    - ac vreun rău dacă las lumina asta să pătrundă în inima copacului-mamă?
    Uman o întrebă pe Urlătoare, iar ea întinse mâna după lanternă. Ţinând-o apoi în mâinile tremurânde, cântă blând şi o îndreptă spre copac astfel că razele de lumină pătrunseră în deschizătură. Tresări aproape imediat şi îndreptă fasciculul în altă direcţie.
    - Strălucirea le orbeşte, spuse Uman.
    Jane îi şopti lui Ender:
    - Sunetul vocii ei este amplificat ca un ecou înăuntrul copacului. Când a pătruns lumina, ecoul a modulat, provocând o armonică superioară şi o alterare a sunetului. Copacul a răspuns folosind sunetul vocii Urlătoarei.
    - Tu poţi vedea, şopti Ender.
    - Îngenunchează şi du-mă cât mai aproape, apoi plimbă-mă prin dreptul deschizăturii.
    Ender se supuse şi îşi mişcă uşor capul prin dreptul găurii, permiţând urechii să aibă un unghi convenabil spre interior. Jane descrise ceea ce vedea. Ender rămase mult timp în genunchi fără să se clintească. Într-un târziu, se întoarse către ceilalţi să le explice:
    - Mămicile. Înăuntru sunt mămicile. Cele gravide. N-au decât patru centimetri lungime. Una dintre ele naşte.
    - Vezi cu nestemata aceea? întrebă Ela.
    Ouanda îngenunche alături de el, încercând să vadă înăuntru, dar fără să reuşească.
    - Un dimorfism sexual incredibil. Femelele ajung la maturitate sexuală în pruncie, nasc şi mor. Apoi îl întrebă pe Uman: Toţi micuţii de afară sunt fraţi?
    Uman repetă întrebarea pentru Urlătoare. Ea duse mâna către un loc de lângă deschizătură şi luă un prunc destul de mare. Cântă câteva cuvinte explicative.
    - Aceea e o tânără soţie, traduse Uman. Se va alătura celorlalte soţii pentru a îngriji de copii când va avea vârsta potrivită.
    - E numai una? întrebă Ela.
    Săvârşitorul tresări şi se ridică.
    - Aceea e sterilă, altfel n-ar lăsa-o să se împerecheze. Nu se poate să fi avut copii.
    - De ce nu? întrebă Ouanda.
    - Nu există canal de naştere, explică Ender. Pruncii mănâncă din corpul mamei ca să iasă.
    Ouanda murmură o rugăciune. Cu toate acestea, Ela deveni mai curioasă ca oricând.
    - Fascinant, spuse ea. Dar cum se împerechează dacă sunt atât de mici?
    - Le ducem noi la taţi, spuse Uman. Dar ce credeaţi? Taţii nu pot veni aici, nu e limpede?
    - Taţii, spuse Ouanda. Aşa sunt numiţi cei mai veneraţi copaci.
    - Exact, aprobă Uman. Taţii sunt maturi pe coajă. Îşi pun praful pe coajă, în sevă. Noi ducem mămica la tatăl pe care îl aleg soţiile. Ea se târâie pe scoarţă şi praful din sevă pătrunde în pântecul ei şi o umple cu micuţi.
    Fără să scoată o vorbă, Ouanda arătă cu degetul către protuberanţele perceptibile de pe pântecul lui Uman.
    - Da, spuse el. Sunt cărăuşii. Fratele onorat în felul acesta o pune pe mămică pe unul dintre cărăuşi, iar ea se ţine foarte strâns tot drumul până la tată. Îşi atinse pântecul. E cea mai mare bucurie pe care o avem în a doua viaţă. Dacă am putea, am duce mămicile în fiecare noapte.
    Urlătoarea cântă lung şi cu forţă, iar despicătura din copacul-mamă începu din nou să se închidă.
    - Toate femelele şi mămicile acelea sunt fiinţe înzestrate cu raţiune? întrebă Ela.
    Erau cuvinte necunoscute de Uman.
    - Sunt treze? întrebă Ender.
    - Sigur, răspunse Uman.
    - Vrea să ştie dacă mămicile gândesc, explică Ouanda. Înţeleg limba?
    - Ele? făcu Uman. Nu, nu-s cu nimic mai inteligente decât cabras şi doar puţin mai deştepte decât macios. Ştiu doar trei lucruri: să mănânce, să se târâie şi să se agaţe de cărăuş. Cele de pe scoarţă încep acum să înveţe. Eu îmi aduc aminte cum mă târam pe scoarţa copacului-mamă. Deci atunci aveam memorie. Sunt totuşi unul dintre puţinii care au amintiri atât de vechi.
    Nechemate, în ochii Ouandei apărură lacrimi.
    - Toate mamele se nasc, se împerechează, dau naştere la rândul lor, mor şi toate aste în pruncie. Nici nu ştiu că trăiesc.
    - Acesta e un exemplu de dimorfism sexual împins până la o limită ridicolă, constată Ela. Femelele ating maturitatea sexuală de timpuriu, iar masculii foarte târziu. Mi se pare o ironie că toate femelele dominatoare sunt sterile. Ele conduc tribul şi totuşi genele lor nu pot fi transmise...
    - Ela, spuse Ouanda, ce-ar fi dacă am găsi o modalitate de a permite mămicilor să aibă copii fără să fie devorate? O operaţie cezariană. Creăm un aliment bogat în proteine ca substitut pentru cadavrul mamei. N-am putea proceda în aşa fel încât femelele să ajungă la maturitate?
    Ela nu mai apucă să răspundă. Ender le apucă pe amândouă de braţ şi le trase deoparte.
    - Cum de îndrăzniţi? şopti el. Ce-aţi zice dacă ei ar descoperi o cale de a face fetiţele să conceapă şi să poarte copii care să se hrănească din cadavrul mamei?
    - Ce tot vorbeşti acolo? întrebă Ouanda.
    - Ce grozăvie! exclamă Ela.
    - Nu ne aflăm aici ca să demolăm înseşi rădăcinile vieţii lor. Am venit să găsim o cale de a trăi pe această lume alături de ei. Peste o sută sau cinci sute de ani, după ce vor învăţa îndeajuns pentru a face singuri schimbări, ei vor hotărî dacă e cazul să modifice modul în care li se concep şi li se nasc copiii. Nu vă daţi seama ce s-ar întâmpla dacă, dintr-o dată, ar ajunge la maturitate tot atât de multe femele cât masculii? Ce să facă femelele? Mai mulţi copii tot nu pot avea, aşa e? Nu s-ar putea lua la întrecere cu masculii pentru a deveni taţi. La ce ar sluji?
    - Dar mor fără să fi trecut prin viaţă...
    - Sunt ceea ce sunt, conchise Ender. Ei vor decide ce schimbări să facă, nu voi, din perspectiva îngust-umană, în încercarea de a le face să aibă o viaţă deplină şi fericită ca noi.
    - Ai dreptate, recunoscu Ela. Sigur, aşa e, iartă-mă.
    Pentru Ela purceluşii nu erau un popor, ci o rasă extraterestră ciudată, iar ea se obişnuise să descopere că alte animale aveau modele inumane de viaţă. Ender înţelese că Ouanda era încă tulburată.
    Ea făcuse tranzacţia tipic ramen: concepea purceluşii drept noi în loc de ei. Accepta comportamentul bizar pe care-l văzuse, chiar uciderea tatălui ei, considerând că acesta se încadra într-un domeniu acceptabil de straneitate.
     Însemna că, în comparaţie cu Ela, Ouanda dovedea mai multă toleranţă şi înţelegere faţă de purceluşi şi astfel devenea mai vulnerabilă şi suferea mai mult atunci când constata comportamentul crud şi bestial al celor pe care îi considera prieteni.
    Ender mai observă că după ani şi ani de contacte cu purceluşii, Ouanda deprinsese unul dintre obiceiurile lor: în clipe de încordare extremă, tot corpul îi devenea rigid. Îi reaminti de umanitatea ei luând-o de umăr cu un gest părintesc şi trăgând-o mai aproape.
    Ouanda se mlădie uşor sub atingerea lui şi râse nervos, apoi vorbi cu glas scăzut:
    - Ştii la ce mă tot gândesc? Mămicile au copii şi mor nebotezate.
    - Dacă episcopul Peregrino îi va converti, puse Ender, poate că-l vor lăsa să stropească interiorul copacului-mamă cu apă sfinţită şi să rostească o rugăciune.
    - Nu mă lua peste picior, şopti Ouanda.
    - Dar vorbeam foarte serios. Deocamdată o să le cerem să se schimbe atât cât să putem trăi alături de ei, dar nimic mai mult. Iar noi ne vom schimba în aşa fel încât ei să suporte prezenţa noastră pe planetă. Trebuie să fii de acord cu asta, altfel gardul se reactivează, fiindcă le ameninţăm supravieţuirea.
    Ela încuviinţă, dar Ouanda înţepeni din nou. Ender îşi înfipse degetele brusc şi brutal în umărul Ouandei. Înspăimântată, aprobă şi ea. Abia atunci Ender îşi slăbi strânsoarea.
    - Iartă-mă, se scuză el, dar sunt ceea ce sunt. Dacă vrei, aşa i-a făcut Dumnezeu. Prin urmare, nu încerca să-i remodelezi după propria-ţi imagine.
    Se întoarse la copacul-mamă. Urlătoarea şi Uman îl aşteptau.
    - Iertaţi-mi întreruperea.
    - Nu-i nimic, spuse Uman. I-am explicat ce-ai făcut.
    Ender simţi un gol în stomac.
    - Ce i-ai spus că facem?
    - I-am zis că ele vor să le ajute pe mămici să semene mai mult cu fiinţele umane, însă tu ai afirmat că nu pot face aşa ceva, altfel ridici din nou gardul, şi că noi trebuie să rămânem micuţi, iar voi umani.
    Ender zâmbi. Traducerea oglindea fidel adevărul, dar Uman dovedise precauţie şi nu intrase în detalii. Poate că soţiile îşi doreau ca mămicile să supravieţuiască naşterii fără să-şi dea seama de consecinţele unei asemenea schimbări aparent umanitare.
    Uman era un diplomat desăvârşit; spusese adevărul, dar omisese cu bună ştiinţă amănuntele interpretabile şi evitase astfel declanşarea unui conflict.
    - Mda, făcu Ender. Dacă tot ne-am întâlnit, ar fi vremea să trecem la discuţii serioase.
    Ender se aşeză pe pământ Urlătoarea se ghemui exact în faţa lui şi cântă câteva cuvinte.
    - Zice că trebuie să ne învăţaţi tot ce ştiţi, să ne duceţi spre stele, să ne aduceţi matca şi să-i daţi băţul luminos cu care a venit această nouă fiinţă umană, altfel îi va trimite la miez de noapte pe fraţii din pădure ca să-i ucidă pe toţi oamenii în somn şi să-i spânzure deasupra pământului ca să nu mai dobândească cea de-a treia viaţă.
    Văzând îngrijorarea oamenilor, Uman îl atinse pe Ender pe piept.
    - Nu, nu, trebuie să înţelegeţi. Asta nu înseamnă nimic. Aşa începem întotdeauna când vorbim cu alt trib. Crezi că suntem nebuni? Nu v-am ucide niciodată! Ne-aţi dat ştir, "Matca şi Hegemonul", ne-aţi învăţat olăritul.
    - Spune-i să-şi retragă ameninţările, altfel nu-i vom mai da nimic.
    - Ţi-am spus, Vorbitorule, asta nu înseamnă...
    - A rostit cuvintele şi eu nu mai discut cu ea dacă nu şi le retrage.
    Uman i se adresă Urlătoarei. Ea sări în picioare şi dădu un ocol copacului-mamă, cu braţele ridicate şi cântând cu voce puternică.
    - Se plânge mamei şi tuturor soţiilor că eşti un frate care nu-şi cunoaşte locul. Zice că te porţi nepoliticos şi că-i este imposibil să negocieze cu tine.
    Ender dădu din cap.
    - Da, întocmai. Acum am lămurit lucrurile şi ştim cum stăm.
    Urlătoarea se aşeză din nou faţă în faţă cu el. De această dată vorbi în limba masculilor.
    - Spune că nu va ucide niciodată oameni şi nici nu-i va lăsa pe fraţi sau pe alte soţii s-o facă. Zice să ţii minte că eşti de două ori mai înalt decât oricare dintre noi şi că ştii totul, în timp ce noi nu ştim nimic. S-a umilit destul ca să-i poţi vorbi?
    Urlătoarea îl privea atentă, aşteptând încordată răspunsul lui.
    - Da, acum putem începe.

                                                                       2.

                                        Novinha îngenunche pe podea lângă patul lui Miro. Quim şi Olhado stăteau în spatele ei. DomCristao tocmai îi culca pe Grego şi pe Quara în camera lor.
    Acoperit de respiraţia şuierătoare şi chinuită a lui Miro, cântecul de leagăn îngânat cu voce falsă răzbătea până la ei ca un zvon depărtat.
    Miro deschise ochii.
    - Miro, exclamă Novinha.
    El gemu.
    - Miro, eşti acasă, în patul tău. Ai sărit gardul. Doctorul Navio spune că ai suferit leziuni pe creier. Nu ştiu dacă vătămarea e permanentă sau nu. S-ar putea să rămâi parţial paralizat. Dar trăieşti, Miro, şi Navio susţine că te poate ajuta să compensezi ceea ce s-ar putea să fi pierdut. Înţelegi? Nu-ţi ascund adevărul. Probabil că-ţi va fi greu o vreme, dar merită să încerci.
    El gemu încetişor, dar nu era o exprimare a durerii. Se părea că încerca să vorbească şi nu reuşea.
    - Miro, poţi să-ţi mişti falca? întrebă Quim.
    Miro deschise gura şi apoi o închise.
    Olhado ţinu mâna la un metru deasupra capului lui Miro şi o mişcă.
    - Poţi să urmăreşti mişcarea mâinii mele?
.................................................................................