Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda

........................................................................................
                                                        2.

                              Fiindcă aproape de moarte am fost  şi nu m-am temut, deşi era o moarte naturală care mă aştepta şi, e adevărat, cu ea ne împăcăm, e ceva în noi cu care ne-am născut şi care apare în mod miraculos îndată ce simţim că ea se apropie de patul nostru.
    Am auzit că alţii intră chiar într-un fel de extaz când le sună ceasul, spun lucruri frumoase, cuvinte memorabile, care uimesc pe cei vii; fireşte, alţii se chinuiesc până în ultimele clipe, despre ei se spune că "au murit greu". N-am ajuns până acolo... am scăpat, sau mai bine zis scadenţa a fost amânată...
    Dar să-mi reiau firul întrerupt, voi ajunge şi la acest episod al vieţii mele care a fost greu de suportat abia după ce am revenit printre cei cu speranţe.
    În universitate interesul meu pentru filozofie, cum era şi firesc, spori, iar lecturile din adolescenţă, considerabile, mă ajutară să pătrund adânc în culoarele culturii şi sistemelor filozofice şi să-mi iau examenele cu strălucire. Fanatismul legionarilor din facultate mă lăsă indiferent şi nu-i puteam înţelege pe acei colegi care în loc să se ocupe de fete se ocupau de jidani. Mi se părea stupid să consider că moartea pentru Căpitan (idolul acelora!) le era cea mai scumpă dintre nunţi. Noroc că acest Căpitan fu suprimat de Carol al II-lea, şi dictatura sa, care urmă mai potoli pe unii.
    Eu mă încurcai într-o istorie cu o colegă, un fel de preludiu a ceea ce avea să mă aştepte mai târziu (astăzi văd acest lucru limpede, pe atunci episodul nu-mi pătrunse în conştiinţă), deşi se sfârşi tragic pentru fată; conştiinţa noastră este adesea atât de blindată încât poţi să tragi şi cu tunul în ea şi nu se clinteşte şi asta nu pentru că suntem atunci ticăloşi, monştri sau pur şi simplu canalii (e un fenomen natural şi misterios), într-o zi dispăru de la facultate o studentă. În ciuda cercetărilor minuţioase care începură, nu se reuşi să se dea de urma ei.
    Nimeni nu vroia să dezvăluie anchetatorilor detalii concludente cel puţin într-o primă fază a cercetărilor. Nici colegii de facultate, nici prietenii ei apropiaţi şi nici părinţii, care locuiau pe undeva printr-un sat.
    Se zvoni, şi auzii şi eu acest lucru, că poliţia judiciară primea scrisori în care se spunea ba că fata se afla în oraşul cutare, unde fusese văzută plimbându-se pe străzi cu un bărbat, ba că studenta fugise în străinătate (această scrisoare venea chiar de peste hotare, judecând după timbrele şi ştampilele de pe ea). Până ce sosi un individ de la Bucureşti, care nu se mulţumi cu datul din umeri al celor care o cunoşteau pe fată şi afirmau cu o mască perfect mimată a neştiinţei că nu ştiu nimic.
    El îşi începu ancheta pornind de la ideea simplă că un oarecine din anturajul fetei trebuie să ştie unde e sau ce se întâmplase cu ea şi, din motive despre care experienţa lui îi spunea că sunt puternice, acest cineva nu vroia "să-şi deschidă pliscul". Îi fu uşor acestui anchetator abil să afle că fata se îndrăgostise de un student cu care vroia să se căsătorească, şi să-l ia pe acest student sub focul strâns al întrebărilor.
    Eu eram acel student. Spre uluirea mea, această fată de o frumuseţe deosebită (am să folosesc aici o comparaţie uzată, dar perfect, adică obiectiv, potrivită), care semăna şi la trăsături şi în firea ei cu o căprioară, începu să-şi oprească privirile asupra mea.
    Trebuie să spun că din experienţa de adolescent trăsesem concluzia că trebuie să stau liniştit, nicio fată nu se va îndrăgosti de mine şi că lucrul cel mai bun pe care îl aveam de făcut era să-mi văd de treabă, să-mi urmăresc ţelul meu, adică să ajung cineva în filozofie şi când uneori noaptea mi se întâmpla să dorm asaltat de coşmaruri (visam că răsturnam muieri în pat, prins de o dorinţă cumplită de a le pătrunde şi, cum acest lucru nu se petrecea, mă trezeam gâfâind, transpirat şi disperat), atunci mă duceam la "Mama răniţilor" împreună cu un nou Puloş şi, cu toate că nu mai găseam la ea o Ninetă, ci doar adrese de ţărănci eşuate şi cam trecute, sau de mahalagioaice beţive, după aceea simţeam cum gândurile îmi zburau din nou cu elan spre lumea pură a ideilor şi uitam multă vreme că pe lume există şi o altfel de dragoste.
    Da, exista, vedeam eu însumi; cum grupuri de băieţi şi fete coborau împreună de pe treptele universităţii cu privirile sticlind, ghiceam ce înseamnă acea sticlire, dar nu-mi mai păsa. Da, exista, iar frumuseţea divină a unei astfel de priviri a unei fete către un băiat, ca un fulger, şi surâsul care urma, curat, de fetiţă, mă făceau parcă să îmbătrânesc, eu cel căruia nimeni nu-i arunca o astfel de privire şi nu-i adresa un astfel de surâs. Mă uitam totuşi, adesea, în oglindă, îndelung, să descopăr de ce nu inspiram măcar simpatia. Hm!
    Aveam figura frumoasă fizic, dar urâtă în expresie. Frumuseţea era a trăsăturilor, urâţenia consta în ceva inefabil. Aveam sprâncene groase, de timpuriu bărbăteşti, dar puternic şi armonios desenate, ochii mari şi negri, cu focarul parcă întunecat, ca o oglindă în care nu te puteai zări, dar totuşi limpezi, deschişi, nu se fereau, nu alunecau când mă uitam printr-o mască pe care n-o puteam lepăda, fiindcă şi restul trăsăturilor erau la fel, nasul şi bărbia prea voluntare, gura bine desenată, dar lipsită de cea mai vagă senzualitate (care zăcea totuşi în mine), obrazul tras, laminat, ascetic, deşi numai ascet nu eram.
    Cine să vrea să cunoască un astfel de om, când Vauvenargues spune că suntem prea neatenţi sau prea preocupaţi de noi înşine ca să ne cunoaştem mai profund unii pe alţii? Cine a văzut nişte măşti la un bal, dansând prieteneşte împreună şi ţinându-se de mână fără să se cunoască, zice mai departe filozoful, ca să se despartă după o clipă şi să nu se mai vadă sau să le pară rău unora de ceilalţi, îşi poate face astfel o părere despre lume...
    Şi totuşi această căprioară, nu era nicio îndoială, îmi arunca priviri (e drept neurmate de minunatul surâs), totuşi priviri care întârziau asupra mea mult mai mult decât o clipă, ca să mă pot înşela: avea ceva cu mine! Dar ce? Mă plăcea? Desigur, nu erau priviri ostile, cum mi se întâmplase odată când văzusem la alta aversiunea, duşmănia chiar.
    - De ce te uiţi tu aşa la mine? o întrebasem în cele din urmă; fiindcă, fără să fie frumoasă cum era căprioara, nu era lipsită de farmec şi pe de altă parte mă făcuse curios să aflu pricina acestei aversiuni accentuate şi instinctive (nu-i făcusem niciun rău, nu schimbasem cu ea niciodată niciun cuvânt).
    - Tu, tu, tu! mi-a şoptit atunci acea fată abia stăpându-şi bucuria ei neroadă că mă putea, în sfârşit, defini...
    - Ei, da, i-am răspuns eu, eu, ce e cu mine?...
    - Ştii tu ce e tandreţea?! mi-a spus.
    Am izbucnit într-un hohot de râs sarcastic şi i-am confirmat:
    - Ei, da, tandreţea, da, nu ştiu, dar n-o să mă înveţi tu ce e, hai sictir!
    Căprioara îşi mişcă privirea ei catifelată şi dulce într-o parte şi avu alt răspuns când îi pusei aceeaşi întrebare, adică de ce se uita aşa de insistent la mine.
    - Cum ştii tu atâta materie!?
    Aşa deci, era admiraţia... Într-adevăr era cam dezolant să vezi cum o fată a cărei frumuseţe era un mister, cum spune Dostoievski, să aibă un cap total lipsit de mistere, iar mintea coală albă de hârtie, pe care nu se înscria nimic. Trecea la examene cum trecuse dezgolită frumoasa curtezană prin faţa judecătorilor atenieni neînduplecaţi.
     Căprioara nu-şi arăta decât capul, şi profesorii, privind-o, cedau aproape fără să-şi dea seama, punându-i întrebări puerile şi terminând cu sfaturi afectuoase că trebuie să înveţe mai bine etc.
    Îi răspunsei că natura nu îngrămădeşte decât rar asupra unui singur individ mai multe calităţi. Eu ştiam carte, dar eram urât, ea nu prea ştia, dar era frumoasă.
    - Dar cine ţi-a spus că eşti urât? s-a mirat ea.
    Am râs sardonic, s-o îndepărtez de mine, dar ea a stat liniştită şi m-a privit cu ochii ei languroşi, fără să clipească şi a adăugat:
    - Eşti un bărbat bine, să-ţi scoţi din cap că eşti cum ai zis.
    Tocmai asta doream şi eu, şi ea tocmai asta îmi şi spusese. O fată sau o femeie acostată, deşi îi place insul care o atacă fără veste, se ţine în rezervă tocmai pentru ca să nu facă vreo impresie că ar fi uşor abordabilă. Dar de ce s-ar ţine în rezervă un bărbat şi mai ales unul ca mine?
    Încât din primele clipe am tresărit adânc şi, turburat, m-am îndrăgostit imediat de ea; am căzut în extrema cealaltă. Desigur, îmi spuneam, de aceea nu plăcusem până atunci fetelor, fiindcă eram bine şi pe deasupra şi tânăr savant (un profesor îmi spusese aşa, la un examen, ei, tinere savant, ia să schimbăm câteva idei, să îndeplinim o formalitate şi să-ţi dau examenul) şi numai o fată frumoasă cum era Căprioara putuse prin urmare îndrăzni să se uite la mine.

                                                                        X

                                                   Fata era cam rece şi desigur nu mai era fecioară, dar eram eu înflăcărat şi de teamă să n-o pierd îi făcui propunerea să ne căsătorim de îndată ce îmi luam eu licenţa, adică chiar în toamna care urma şi ea putea să-şi continue anul pe care îl mai avea de urmat fiind căsătorită. Zise da.
    Curând eu îmi luai această licenţă, dar pentru întâia oară Căprioarei i se întâmplă să dea peste doi tineri universitari noi care se întorseseră de pe zonă, unde fuseseră concentraţi, crunţi şi îndârjiţi şi n-o cruţară, ba chiar, cu un limbaj dur întrebară cum a ajuns ea până în anul trei fără să ştie nimic, care era secretul şi, rânjind cu o ironie grosolană, îi cerură să li-l spună şi lor şi o vor trece şi ei.
    Petrecurăm împreună ceasuri în care ea tăcea, uitându-se în gol şi degeaba încercai să-i spun că putea renunta la studii, ne căsătoream şi, cum eu aveam să intru în învăţămîntul universitar, nimic nu ne împiedica să întemeiem împreună o familie fericită, tăcerea ei se prelungi şi privirile nu reveniră la prezent din golul în care se pierdeau. Abia a doua zi cînd ne revăzurăm arăta mai însufleţită şi spuse bine proiectului meu. Apoi ea plecă la ţară, la părinţi, urmând ca după vacanţă să-l punem în practică.
    - De-atunci n-am mai văzut-o, declarai anchetatorului. .
    - Şi totuşi fata s-a întors la facultate, zise el, fiindcă de la facultate a dispărut, nu din sat.
    - Da, dar eu am terminat facultatea, n-aveam ce să mai caut acolo, i-am răspuns.
    - Nu trebuia să vă căsătoriţi?   
    - Nu, fiindcă între timp, acolo la ţară, a cunoscut pe altcineva şi mi-a scris că între noi nu mai e nimic.
    - Arătaţi-mi scrisoarea! mi-a cerut anchetatorul.
    - N-o mai am!
    - Bineînţeles!
    - De ce bineînţeles?
    - Pentru că nu v-a scris nicio scrisoare. Aţi continuat să vă vedeţi şi după ce ea a venit la cursuri, de ce negaţi? Sunteţi acum profesor, vă periclitaţi în cel mai fericit caz cariera în învăţământ dacă vă puneţi în situaţia de bănuit, şi vă aşteaptă puşcăria dacă sunteţi complice la crimă.
    - Care crimă? Fata a fugit din oraş, am auzit că e în străinătate.
    - Da, e adevărat, posedăm o astfel de scrisoare din care ar reieşi că dispăruta a fugit peste graniţă, dar nu uita, tinere, că poliţia ştie din capul locului mai multe lucruri despre felul cum se înfăptuieşte o crimă decât criminalul. Procedeele sunt variate, dar nu infinite, de pildă simplul fapt că anturajul victimei ascunde anumite fapte e pentru noi o certitudine că pista porneşte de-acolo. Scrisoarea în chestiune e scrisă de criminal, sau de un complice al lui, sau de o cunoştinţă căreia i s-a cerut acest lucru ca să îndepărteze cercetările de locul unde crima s-a înfăptuit. Un procedeu naiv! Pentru noi e neinteresant deocamdată să intrăm în amănuntele relaţiilor dumneavoastră cu victima, aveţi de răspuns doar la o singură întrebare şi depinde de sinceritatea răspunsului dacă veţi fi sau nu inculpat. Iată întrebarea: când v-aţi văzut ultima oară?
    Eram nevinovat, dar speriat. După acest anchetator, Căprioara era moartă. Dacă mărturiseam totul, nu cumva puteam fi acuzat sau compromis? I-am răspuns că nu-mi amintesc ziua când ne-am văzut ultima oară, că n-a existat între noi o astfel de zi deosebită, pur şi simplu legătura noastră s-a stins pe nesimţite şi sunt complet străin de soarta ei.
    - Bine, a răspuns anchetatorul deodată, ca şi când s-ar fi convins că nu ascund nimic, e posibil, sunteţi liber.
    Dar încrederea unui anchetator, retrasă brusc, nelinişteşte. Aveam să retrăiesc această nelinişte şi mai târziu. Fusese convingător: un criminal înfăptuieşte o singură crimă, în timp ce anchetatorul cunoaşte o multitudine. E imposibil ca anumite semne să nu-i amintească de anumite procedee, în afara cazului când nu are de-a face cu un geniu al crimei. Puteam eu să ţin piept unui astfel de anchetator care nu era un imbecil?
    Pe de altă parte mă gândeam că nimeni nu ştia... adică mă gândeam, dar deodată mi-am dat seama că... adică nu, puteam să spun că da, o văzusem ultima oară la acel bal, da, ieşiserăm împreună, ne plimbaserăm puţin şi ne despărţiserăm... Şi de-atunci... Ei da, de-atunci Căprioara dispăruse. Ce făcusem după aceea? Urma să-mi justific orele petrecute în acea noapte, atâtea filme şi cărţi poliţiste începeau de aici. Mă dusesem acasă şi mă culcasem. Hm! Deşi noaptea aceea fusese neagră şi ploua tare, puteam eu fi sigur că... nu ne văzuse nimeni rătăcind?... Am ieşit din biroul anchetatorului hotărât să mărturisesc, dar nu atunci, să nu spun vreo prostie, ci după ce o să mă gîndesc bine.
    Dar pe urmă mi-am dat seama că n-aveam la ce mă gândi. Totul era limpede pentru mine, eram vinovat moral, ştiam de mult, şi acest lucru nu mai putea fi ascuns, în ce consta vina mea morală? O, da, în dorinţa oarbă de a n-o pierde pe Căprioara, sau mai bine zis în neputinţa de a renunţa la ea, acceptând cu laşitate, în pragul tinereţii mele, un compromis ruşinos, cu toate că nu aveam în faţa mea nici un echivoc sub care să mă ascund, faptele erau nude, de o brutalitate care... E foarte curios, cum tinerii... Dar mai bine să relatez ce s-a întâmplat.
    Erorile fatale nu apar, adică nu se săvârşesc pe neaşteptate, au un preludiu, dar cine e atent la el? Întocmai ca într-o piesă genială, preludiul nu ne face să ghicim deznodământul, ci îl luminează doar ulterior.

                                                                XI

                                      În mod bizar, de Căprioara nu se îndrăgostise până atunci nimeni. În acest punct uneori fetele frumoase au aceeaşi soartă cu cele urâte. Frumuseţea poate intimida, o fată prea frumoasă poate fi ocolită, ca şi una prea urâtă.
    Desigur, e vorba de un anumit gen de frumuseţe şi de un anumit gen de urîţenie şi anume de acel gen în care sufletul care o poartă e neclintit, amorf... Încolo, un suflet care se mişcă imprevizibil, indiferent cu ce mască l-a dăruit natura, ne poate face să asistăm la drame sau fericiri incredibile, dar fireşti în ordinea pasiunilor umane. Cele nefireşti aparţin sufletelor amorfe, neclintite. Este exact ceea ce a păţit Căprioara.
    Înşelându-se asupra ei, un medicinist strălucit (student care îşi asistă deja profesorul la operaţii) se îndrăgosti de ea luând-o drept ceea ce nu era şi trăiră împreună la ţară în timpul vacanţei. Asta în timp ce Căprioara răspunsese da cererii mele în căsătorie şi fără să-mi scrie şi să-mi spună că acel da devenise nu. Când se petrecuseră toate acestea?
    Desigur în perioada când eu îmi luam licenţa şi ea cădea, timpul mort care poate fi descoperit totdeauna când se produc trădările. Există un astfel de timp mort, neştiut şi nebănuit de cel trădat, când sentimentele alunecă şi nu sunt mărturisite celui care va fi lovit.
    Ar fi trebuit să reţin acest adevăr, dar încă o dată piesa care se joacă tocmai de aceea place, fiindcă eroul nu reţine legea în spiralele căreia destinul său se înscrie. Nu pentru el e această lege, cum nu e nici moartea care îl loveşte pe semenul al cărui dric îl întâlneşte pe stradă.
    Aşadar Căprioara nu mă iubea, deşi mă abordase. Dar nici nu-mi spusese că nu mă mai iubeşte. Neglijenţă totală, nepăsare oarbă...
    În timp ce eu mă pregăteam s-o primesc în casa părinţilor mei, mândru dinainte că mă căsătoream cu o fată atât de frumoasă, ea, lovită ca o găină de dragostea strălucitului medicinist, mă uitase absolut, ca şi când nici n-aş fi existat, un zero, deşi ştia că zero nu eram; dar iubirea înstrăinează cumplit, ne aruncă parcă într-o altă planetă şi facem ochi uluiţi când dăm de cineva cu care ne-am culcat în pat, de a cărui gură am lipit-o pe-a noastră.
    Cu astfel de ochi uluiţi mă întâmpină Căprioara în toamnă când o căutai la facultate şi ne întâlnirăm. Nici măcar nu-mi dădu explicaţii despre schimbarea ei, în trei minute totul se consumă fără cuvinte, fiindcă nu e nevoie de mai mult ca să-ţi dai seama de o înstrăinare: ochi care nu te văd, gură lovită de un mutism absent, o urâţenie a chipului pe care o observi stupefiat (şi era curios cum vedeam pentru întâia oară că această fată era de fapt urâtă, fără să-mi dau seama de ce, fiindcă era aceeaşi), sugestia că nu e nimic de spus şi că trebuie să înţelegi exact ceea ce vezi şi să nu-ţi faci iluzii, nu te înşeli, asta e, altceva nu va fi, chiar dacă altădată a fost ceva. Ei bine, acum nu mai e, şi orice explicaţii ar fi lipsite de sens.
     Ne aflam chiar la intrarea Universităţii, pe trotuarul larg, pereche tăcută pe lângă care foiau veseli şi nepăsători, într-un du-te-vino neîncetat, studenţii şi studentele. Atunci am văzut norii pe cer şi mi-am ridicat fruntea.
    "Da, mi-am spus senin, nu mă mai iubeşte, foarte bine."
    Şi n-am mai observat cine s-a îndepărtat cel dintâi, eu sau ea. Cred că amândoi în aceeaşi clipă. Dacă am rămâne la această seninătate care ne atinge ca o aripă dulce sufletul! E cel dintâi adevăr, cel adânc, care nu doare. Dacă am trăi, dacă ne-am ghida viaţa după el!
    Dar nu facem aşa, fiindcă apare curiozitatea, aşa-zisa luciditate care ne îndeamnă să aflăm de ce...
    "Câtă luciditate, atâta suferinţă!"
    Da, aşa e! Dar cine dracu te pune? De ce nu ne mai iubeşte? Ce stupid, când totul ar fi atât de simplu dacă am păstra în noi revelaţia acelor clipe sublime, acea seninătate izbăvitoare. Trebuie să spun că iubeam frumuseţea acestei fete, atât, capul ei frumos, nu sufletul ei amorf şi nici corpul şi cu atât mai puţin mintea, şi mi-ar fi fost de-ajuns pentru toata viaţa, cu condiţia, ei da, ca ea să accepte să fie iubită. Nimic mai mult.
    Refuzul ei, după ce mă lăsase să cred că ar accepta, începu după câteva zile să mă chinuie. Ispita lucidităţii care te îndeamnă să afli de ce nu te mai iubeşte cineva constă în faptul că ai sentimentul acut, irezistibil că, după ce vei afla, vei înceta să suferi. Poate, îţi spui, ai făcut vreo greşeală care se poate repara. Poate la mijloc e o neînţelegere. Poate că iubeşte pe altcineva. Ei da, e un pahar care trebuie băut, îl bei, te încovoi de durere, pe urmă te redresezi.
    Astfel aflai de istoria cu medicinistul, un băiat admirabil, pe care îl căutai la spital şi băurăm împreună un coniac la un bar. Auzise şi el de mine, încât conversaţia care urmă ne apropie repede. Îmi semăna, numai că purta altă mască, de invidiat: îi licărea de pe acum în priviri cinismul chirurgilor, o brutalitate jovială în vocabular, o francheţe de măcelar, dar, cum am spus, pe un altfel de chip decît al meu, descins, sincer şi vesel fără crispări.
    Încât când spunea de pildă: astăzi l-am asistat pe profesor la deschiderea dovleacului unuia, cuvântul dovleac, care însemna un cap uman, îţi stârnea râsul şi după mărturisirea lui îl înveselea şi pe pacient când era anunţat în acest fel de ceea ce avea să i se întâmple a doua zi: "mâine îţi deschidem dovleacul, pregăteşte-te!" În timp ce eu credeam că lucrurile se petreceau însoţite de infinite precauţii şi delicateţuri.
    Îi spusei medicinistului acest lucru.
    - Nu, zise el, e mai rău, se sperie dacă îl iei altfel.
    - Bine, zic, asta cu un ţăran care vede lucrurile mai dur şi poate râde fiindcă are humor în faţa morţii eventuale, cum am auzit că glumeau pe front în timp ce obuzele le cădeau în cap, dar cu un om mai evoluat?
    - În asemenea cazuri ţăranul e cel mai evoluat, fiindcă ştie mai multe despre moarte decât alţii. Brazda aceea pe care o întoarce el în fiecare an îi spune lui ceva, un lucru tainic pe care orăşeanul nu-l ştie decât în mod abstract. Numai noi, chirurgii, mai ştim acest lucru: pământ, materie...
    - Spiritul nu există?
    - Mais si, certainement... E acolo! râse medicinistul. Dar când apropii prea tare lampa de operaţii de un creier dezgolit şi ochii pacientului se holbează din această pricină, ai unele îndoieli. Pe plan cosmic, da, spirit, materie, nu ştim ce e, dar pe masa de operaţii, hm! descoperi doar legi fizice şi fiziologice. Restul ne scapă!
    - Dar cum se explică un aspect ciudat; mulţi dintre dumneavoastră, vorbesc de cei care ajung mari, cad cu timpul în misticism, în ciuda practicii lor ştiinţifice, pozitiviste.
    - Vorbiţi de unii savanţi? Da, am auzit şi eu. E ceva inexplicabil.
    - Fiindcă, am continuat, credinţa în ceva divin o ai sau nu, n-o poţi căpăta pe cale ştiinţifică!
    - De, cine poate să ştie? mi-a răspuns el. Şi pe urmă cred că vă înşelaţi, o anumită întîmplare, dar nu una obişnuită, poate să producă în cineva revelaţia... Ce ştim noi ce poate zgudui spiritul unui fizician, o comportare stranie, de neexplicat pe cale raţională, a unui proton sau neutron... Nu ştiu, n-am idee!...
    - O iubiţi pe... l-am întrebat eu pe neaşteptate şi am pronunţat numele Căprioarei. Ne simţeam bine amândoi şi întrebarea mea nu avea în ea nimic abisal, tenebros...
    - Da, da, a răspuns el repede, sînteţi cumva rudă cu ea?
    - Nu, am fost prieteni...
    - A, da, îmi pare bine că acum în toamnă şi-a luat examenele... Era să piardă anul.
    Am rămas tăcut fără să ştiu de ce. Chirurgul s-a uitat la ceas, am băut restul de coniac şi ne-am despărţit zâmbindu-ne, urându-ne reciproc succes.
    Într-adevăr, când vezi omul de care s-a îndrăgostit iubita ta, te linişteşti oricum, doar dacă nu descoperi că e un ticălos. Dacă e o nulitate îţi spui că e cu atât mai bine că îi plac nulităţile, dacă e un om de valoare ceva cavaleresc din tine te îndeamnă să-ţi spui că a avut dreptate, era firesc să se întâmple aşa, i-a plăcut mai mult etc.
    Totuşi purtarea ei faţă de mine nu fusese curată...
    Ar fi putut să mă prevină, dar, îmi spuneam, asta e o problemă de educaţie, nu de puritate. Între oameni civilizaţi nu se dau astfel de lovituri. Dar da, ba da, îmi spuneam, se dau totuşi, iar alţii chiar ripostează, şi în riposta lor dispare orice urmă de civilizaţie.
    M-am gândit s-o fac şi eu, s-o caut şi să-i spun cuvinte triviale, s-o înjur de mamă şi astfel să mă răcoresc. Căci jignirea persista, de câte ori mă gândeam rămâneam încremenit, ca într-o paralizie, înţepenit şi cu ochiul minţii contemplându-i chipul trufaş, aşa cum îmi apăruse în ziua când o revăzusem în faţa universităţii. Da, îmi aminteam de ce mi se păruse atunci că de fapt era o fată urâtă, apăruse pe chipul ei trufia, care o făcea să nu mai semene cu o căprioară, ei da, parcă îmi spunea, cum am putut să mă leg de tine, care nici măcar nu mă iubeai, a trebuit eu să mă uit la tine ca să mă vezi şi tu... În timp ce altul s-a purtat altfel, e cu mult peste tine şi are o inimă mare, nu ca a ta, neagră cum ţi-e chipul...
    Gândurile mi se învălmăşeau, faptul că făcusem cunoştinţă cu medicinistul dădea aceste roade otrăvite, în loc să mă fi liniştit, cum crezusem. Totuşi n-am căutat-o şi n-am încercat să-i înapoiez lovitura...
    Am început să uit. Profesiunea mă acapara, predam logica la o şcoală normală de învăţători şi eram respectat de profesorii mai bătrâni că fusesem numit în învăţămînt îndată ce îmi luasem licenţa, iar elevii, unii dintre ei, îmi plăceau, era adică o surpriză pentru mine să-i văd cum se uită în ochii mei hipnotizaţi de limpezimea de cristal a lecţiilor mele, de unde deduceam că până atunci obiectul logicii li se păruse plicticos şi superfluu.

                                                                     XII.

                                               Până într-o zi, când mă căută la şcoală Căprioara. Era tăcută ca şi în ziua revederii noastre, dar trufia îi dispăruse, fără să mai fie însă Căprioara de altădată. Am întrebat-o ce s-a întîmplat.
    Mi-a răspuns încercând să mimeze nedumerirea: că de ce am plecat atunci şi m-am purtat aşa de urât cu ea?
    Am tăcut îndelung, încercând să ghicesc ce vrea acum de la mine. Nu cumva se despărţise de medicinist? Îi fixai o întâlnire şi în timp ce ne plimbam prin parcul oraşului îi spusei că ştiu ce i s-a întâmplat, dar nu ştiu cine pe cine a părăsit, ea pe chirurg, sau chirurgul pe ea?
    Îmi şopti cu un glas sugrumat că ea pe el.
    - De ce? o întrebai.
    - E o canalie!
    Ei da, am gândit, cât timp ne iubeşte e un om minunat, pe urmă, ei da, o canalie...
    - Nicidecum, i-am răspuns, l-am cunoscut, am stat de vorbă cu el, e un băiat fără cusur...
    - L-ai cunoscut?! se miră ea.
    - Bineînţeles! Vroiam să ştiu cu cine m-ai trădat...
    - Nu te-am trădat, zice, mi-am dat seama că de fapt pe tine te iubesc!
    Pleosc! Iată-mă, am gândit, vârât într-o situaţie vulgară. În timp ce trăia cu acela acolo la ţară îşi dădea seama că de fapt pe mine mă iubea. Atunci de ce era chirurgul o canalie?
    Nici n-am mai întrebat-o, chirurgul desigur era o canalie fiindcă o părăsise, îmi dădeam seama clar, şi nu cum spunea Căprioara, că ea îl părăsise pe el. M-am uitat bine la ea.
    Căprioara era rănită şi deodată mi s-a părut mai frumoasă ca înainte, cu suferinţa pe chipul ei speriat. Se uita la mine nu ca altădată, fără surâs, ci cu acea imperceptibilă mişcare a buzelor care prevesteşte sau stăpâneşte hohotul disperat de plâns.
    Într-o clipă am uitat totul, m-am înmuiat şi am apucat-o pe după umeri.
    - Nu e nimic, i-am spus, trebuia să faci şi prostia asta ca să-ţi dai seama ce înseamnă să trădezi. Cine trădează va fi trădat. O să vedem dacă între noi mai poate fi ceva. Linişteşte-te, se întâmplă, eşti frumoasă, o să găseşti oricând un altul, dacă eu n-o să pot să te iert.
    Dar o şi iertasem şi am reînceput să ne vedem zilnic. Însă Căprioara tot rănită arăta, fapt care mă puse pe gânduri, fiindcă suferinţa ei nu părea să-i vie din iubirea pentru celălalt, în acest sens dovezile ei de iubire pentru mine alungau această presupunere.
    Înainte rece, acum redescopeream în ea o pasionată, turna flăcări în mine, mie care le aveam pe ale mele şi îmi ajungeau. Mă îndrăgostii de suferinţa ei şi gândul, sau mai bine zis curiozitatea de a afla de ce o părăsise medicinistul se stinse sub ardoarea îmbrăţişărilor, pieri cu aventura ei cu tot. Credeam că se va vindeca, şi rana ei ciudată al cărei înţeles îmi scăpa se va închide: da, mă iubea cu adevărat, vedeam bine acest lucru, nimeni nu se înşeală în această privinţă, ştim când suntem iubiţi, după cum ştim tot atât de bine când iubirea ni se retrage, dar de ce persista pe chipul ei suferinţa, mai bine zis de ce apărea după ore de efuziune şi îmbrăţişări?
    Dormea adesea în apartamentul meu, fiindcă după licenţă i-am reamintit tatei ceea ce îmi spusese, că după ce o să ajung să-mi câştig singur pâinea, va trebui să plec de-acasă.
    - Bine, mi-a spus mohorât, pleacă.
    Venea mama şi îmi aducea mâncare gătită, eu îi dădeam bani, îmi spăla şi făcea curat ca înainte acasă.
    - Mută-te la mine, i-am spus Căprioarei într-o zi, mai aşteptăm puţin şi ne căsătorim. Dacă vrei îţi urmezi cursurile, sau nu le mai urmezi, cum îţi place.
    - Le urmez! mi-a răspuns.
    - Totuşi lasă căminul, înveţi mai uşor la mine.
    - Nu pot, a zis şi am înţeles din glasul ei, din intonaţia hotărâtă dar care ascundea ceva care nu se putea mărturisi, că într-adevăr nu putea, ceva o împiedica, ceva nu era în regulă.
    Şi am luat-o la întrebări. De fapt de ce se despărţise de chirurg? De ce era acela canalie? Ce-i făcuse? Tăcea dar de astă dată n-o mai slăbii.
    Ea se uita la mine cu o expresie dublă, de disperare şi în acelaşi timp de recunoştinţă, ca şi când m-ar fi rugat astfel s-o eliberez de povara care o chinuia, să insist cu întrebările, dar s-o protejez, să am grijă de ea, o să-mi spună, dar îi e frică, o să-mi spună negreşit, dar să nu uit, după ce o să aflu, că mi-a cerut protecţie şi să n-o lovesc şi eu... Şi îmi spuse: a rămas însărcinată.
    - Cu mine? am strigat în aceeaşi clipă.
    - Nu, răspunse ea în clipa următoare.
    Şi înţelesei: cu celălalt...
    - Şi n-a vrut să se căsătorească cu tine?
    - Nu, mi-a spus că nici nu s-a gândit.
    - Dar tu te-ai gândit?
    - Da!
    - Şi i-ai spus-o înainte să te culci cu el?
    - Nu i-am spus.
    - De ce?
    - Mă iubea, am crezut că o să mă ceară singur.
    - Cum de-ai crezut?
    - Mă iubea foarte tare, zise ea, şi toţi ai mei, părinţii şi fraţii, credeau că o să mă ceară, altfel n-ar fi acceptat să vie la noi.
    - Iar el nici nu s-a gândit!
    - Ba sunt sigură că s-a gândit, e un om cinstit, dar după ce a devenit medic şi a intrat în spital s-a întâmplat ceva cu el.
    - Ce anume?
    - Nu ştiu. Când i-am spus că sunt însărcinată, atunci mi-a dat lovitura. Şi ce să fac eu cu tine acum? Aşa mi-a spus, zise Căprioara cu o inconştientă detaşare de sine: adică auzi ce se poate spune în astfel de situaţii! Lucru de mirare! Şi avu un surâs bizar, parcă n-ar fi fost vorba de ea. Arăta chiar într-un mod neverosimil veselă.
    Am mai întâlnit la oameni asemenea reacţii, nu uit pe unul care povestea în casa noastră cum i s-a întâmplat de-a pierdut un picior, privirea îi strălucea de viaţă, gura care povestea lăsa să i se vadă dinţii ca şi când ar fi râs, ca şi când piciorul acela care îi fusese tăiat i-ar fi fost pus la loc şi acum putea să fie şi el bucuros, când în realitate, în clipele acelea, mâinile lui ţineau cârjele de care n-avea să se mai despartă.
    I-am strigat Căprioarei:
    - E tot ce ţi-a spus? Altceva n-a mai avut nimic de zis eminentul chirurg?
    - A fost sincer, răspunse şi ea sinceră, adică neascunzând că îl mai iubea şi acum şi că îl scuza pe deplin. Nu mai era canalie! A zis că începând cu ea această idilă, n-a exclus căsătoria, dar nu s-a gândit că va fi aşa de curând.
    - Da, mă iubeşte şi acum, dar în ce priveşte căsătoria....

                                                               XIII.

                                      - Reveniţi în seara balului, când aţi văzut-o pentru ultima oară, mă întrerupse anchetatorul, căruia îi relatam toate acestea; pe el nu-l interesa decât atât, momentul dispariţiei fetei. E inutil, adăugă el, să vă mai previn că noi ştim totul şi vă spun dinainte că nu veţi apărea ca martor în procesul care va urma. Cel puţin aşa sperăm. Ucigaşul e în mâinile noastre, dar mărturia dumneavoastră e totuşi necesară pentru cazul când el va nega în instanţă ceea ce a recunoscut la cercetări: se poate întâmpla, e un individ nesigur, noi cunoaştem astfel de reveniri când criminalul se sperie de judecători şi încearcă în mod absurd să se salveze în ultimele clipe.
    - În timpul balului ei i s-a făcut rău şi s-a speriat, am continuat eu atunci, şi cu toate că ne hotărâsem să mergem la un ginecolog abia a doua zi seara, ea mi-a spus că trebuie să ne ducem imediat, să nu fie prea târziu. Am ieşit deci de la bal şi ne-am dus la doctorul A., renumit în această profesiune...
    - Inutil să-i spuneţi A., fiindcă îl cunoaştem! zise anchetatorul, dar eu nu-l luai în seamă şi continuai:
    - Doctorul A. o examină pe fată şi refuză să-i întrerupă sarcina. Eu o aşteptam în stradă. Ieşi după scurt timp şi îmi spuse că i-a recomandat să se ducă la doctorul B., care se ocupă tocmai cu astfel de cazuri grele şi îi reuşesc totdeauna. De ce grele? Pentru că sarcina e cam înaintată. Am luat-o deci spre doctorul B. prin noaptea întunecată şi prin ploaie şi am străbătut străzile căutând adresa. Am găsit-o şi am sunat. De astă dată am intrat şi eu, nu ştiu de ce... Ştiam de ce; eu îi cerusem Căprioarei să scape de sarcină, altfel nu mă puteam căsători cu ea, nu i-o spusesem nici direct, nici indirect, dar ea înţelesese, iar eu nu-i spusesem: păstrează copilul... tăcusem şi iată-ne rătăcind în noapte, de la un doctor la altul, bătând, fără să ne gândim, la porţile nenorocirii; căci spre uimirea mea în chiar clipele când îmi destăinuia secretul suferinţei ei, adică sarcina, în loc s-o dau afară din casă şi să rup cu ea pentru totdeauna, gândeam, n-o pot alunga, o iubesc acum şi mai mult, sufletul ei mi s-a predat mie total şi definitiv; dar n-o să pot totuşi să suport niciodată să văd copilul, întruchiparea trădării ei. N-o iubeam atât de mult! A urmat între noi o tăcere grea ca o lespede, tăcere care venea de la mine şi ea a înţeles ce are de făcut. Dar doctorul B., după ce a cerut o sumă mare, pe care fata, care avea părinţi bogaţi, a spus că o va plăti, m-a dat afară şi a reţinut-o pe ea pentru operaţie. Am aşteptat în stradă până în zori. Am sunat la uşă, a ieşit un individ care m-a întrebat brutal ce doresc, i-am spus, m-a înjurat şi mi-a răspuns că acolo nu se află nicio fată. Abia pe urmă mi-am amintit că doctorul B. spusese că operaţia va avea loc în seara următoare. Am plecat acasă liniştit. Am aşteptat-o să vină, dar n-a mai venit. Am crezut că după operaţie s-o fi dus pe la ţară, ca să aflu târziu de tot că la facultate se şi dăduse alarma şi că poliţia făcea anchetă. Nici atunci n-am crezut în moartea ei, mai ales după zvonurile că ar fi fost văzută în alt oraş şi pe urmă că ar fi fugit în străinătate...
    - Nu vă punem acum să daţi o declaraţie scrisă, ar însemna să vă inculpăm şi să vă zdrobim cariera, a zis anchetatorul. Pentru noi ar fi inutil. Nu suntem anchetatori orbi, suntem oameni, aţi greşit neanunţând imediat unde aţi dus fata, dar fiindcă noi, poliţia judiciară, am prins medicul criminal, considerăm că ar fi excesiv să vă dăm pe mâna Curţii. În afară de cazul, repet, că acest medic inconştient n-o să se poarte cum trebuie la proces...
    - Ar avea şanse să scape? l-am întrebat.
    - Ar avea!
    - De ce?
    - Pentru că tot nu ştim unde e fata. Numai el ştie, dar refuză să spună...
    - Atunci cum de ştiţi că el a omorât-o? Poate trăieşte?
    - Avem alte dovezi că fata e moartă, pe care el nu le poate nega, dar ca un animal cu instinctul încă treaz, nu vrea să ne dezvăluie ce-a făcut cu ea... Cadavrul e pentru noi proba zdrobitoare şi el ştie, sau presimte că până în ultima clipă s-ar mai putea apăra sau scăpa cu o condamnare mai uşoară.
    Când iubita ta a ajuns probă, ce mai ai de făcut? Deşi mintea îmi spunea că ea de mult e moartă, eu tot mai credeam şi n-aş fi suferit să fie adevărat că ea se afla în alt oraş şi se plimba cu altul la braţ, deşi pentru mine era absurd, fiindcă ea nu era Nineta.
    Curând oraşul puse mâna pe toate ştirile şi eu nu tremuram la gândul că numele meu va fi amestecat în moartea ei. Şi nu tremuram nici la gândul că va trebui să depun mărturie în proces şi să fiu apoi inculpat. Deşi exista proba că ea era moartă (criminalul fusese arestat) şi că soarta n-o protejase pe această fată în derută, eu mă simţeam protejat, neatins şi intangibil cu toate că ar fi trebuit să-mi dau seama că fusesem atins şi că puteam nimeri curând la puşcărie. Iată ce se povestea.
    A doua zi seara doctorul B. avea musafiri. Căprioara stătea într-una din odăile lui şi aştepta să i se întrerupă sarcina.
    Gazda şi musafirii au început să joace pocher şi să bea. Bairamul s-a terminat noaptea târziu, după ora unu. Doctorul B. câştigase dar şi băuse, şi în loc să se ducă să se culce şi să amâne operaţia pentru a treia zi, pune mâna pe instrumente (se ştie cât curaj dă alcoolul, deşi el nu avea nevoie de curaj, ci de prudenţă) şi operează pe fată, care face imediat o hemoragie mare şi intră în comă. Alarmat, doctorul B. dă un telefon la un spital doctorului C. şi îl convoacă şi pe doctorul A., cel care ne refuzase primul când ne dusesem la el. Aceşti trei medici, A., B. şi C, erau prieteni, cel din urmă fiind şi director de spital.
     Doctorul B. îi cere prin telefon doctorului C. să trimită o ambulanţă, s-o ridice pe fată, s-o ducă la spital şi s-o salveze, sau să moară acolo sub un diagnostic care să-l scoată pe el din cauză. Ambulanţa vine împreună cu doctorul C. şi doctorul A., pătrund înăuntru şi găsesc fata aproape moartă: prea târziu s-o mai ducă la spital, ar fi murit pe drum şi pe urmă doctorul C. nici nu vroia să-l acopere astfel pe ginecologul B.
     Sosit în oraşul nostru, anchetatorul din Bucureşti bănuise imediat, aflând că fata avusese în acel an două legături cu doi studenţi, ajunşi în toamnă unul chirurg, iar altul profesor, şi nici unul cu aere de criminali, că cheia enigmei dispariţiei fetei se află undeva în cabinetul unui ginecolog. Puse deci sub urmărire chiar casa doctorului B., bineînţeles după ce află uşor că era nu foarte cunoscut în oraş, ci foarte bogat, sau mai bine zis foarte lacom de bani... Şi curând i se raportă următorul fapt.
     În faţa casei bănuite pe care o supraveghea un poliţist sub pretextul reglării circulaţiei se produse la un moment dat un accident între o maşină, o căruţă şi un camion. Stupid, poliţistul scăpă casa din vedere, şi în timp ce lumea se aduna şi el încerca să facă ordine, în faţa casei se opri brusc o furgonetă sanitară, poarta se deschise, apărură doi inşi cu un sicriu, îl vârâră în furgonetă, se urcară şi ei şi dispărură. Spre surpriza judiciarilor locali, anchetatorul nu se grăbi câtuşi de puţin să percheziţioneze imediat casa, pentru simplul motiv că de aproape o săptămână cel bănuit, doctorul B., nu se mai afla acolo, se internase într-un spital de boli nervoase, de unde un alt om al anchetatorului, deghizat în bolnav şi mai puţin stupid, îi şi raportase lucruri interesante. Că la câteva zile după internare doctorul B. primise vizita misterioasă a doi tipi care după semnalmente erau doctorii A. şi C, vizită care dură câteva ore lungi. Nu se ştie ce  discutară ei trei în rezerva doctorului B., dar, bănuitor, poliţistul deghizat în bolnav, văzând după plecarea acelora că doctorul B. nu mai iese din rezervă ca de obicei la căderea serii, intră peste el şi îl găsi fără respiraţie şi palid ca un mort: se sinucisese.
    Dădu alarma şi ginecologul fu salvat şi pus sub anchetă. Nu se mai află prin ce mijloace se smulse de la el recunoaşterea că fata fusese într-adevăr operată de el, dar că... a plecat din cabinetul lui bine sănătoasă. Dar coşciugul? Nu ştia nimic, nu credea să fi ieşit de la el din casă. A fost judecat şi condamnat fără să se poată obţine împotriva lui "proba zdrobitoare" şi ca atare a luat doar câţiva ani. Numele meu şi al fostului medicinist n-au fost pomenite.
    Îl vizitai din nou pe eminentul chirurg la spital, dar se purtă cu mine distant şi rece şi nici eu nu insistai, citind în privirea lui că riscam să mi se spună ceva dur la care n-aş fi avut ce răspunde, de pildă: "nu mi-amintesc să vă fi cunoscut vreodată", sau pur şi simplu să-mi întoarcă spatele şi să mă planteze pe coridor. Aşa, se mărgini, cu o urmă de jovialitate, să mă întrebe:
    - Doriţi ceva? Aveţi vreun bolnav pe care îl pot ajuta?
    - Nu, i-am răspuns, mulţumesc... Vă urez succes în carieră...
    - Şi eu dumneavoastră! mi-a replicat fără ezitare şi fără cinism, semn că dacă se considera primul vinovat de căderea Căprioarei, eu eram cel de-al doilea. Ea mi-a vorbit mult de proiectele dumneavoastră de a vă realiza în filozofie, mi-a mai spus cu orgoliu detaşat, ca între doi reprezentanţi străluciţi ai generaţiei lor, care se cunosc între ei şi se preţuiesc, dar nu se vor mai întâlni niciodată...
    Prins de detalii poliţiste care mi-au năvălit dezordonat sub condei, am uitat să dezvălui mai clar adevăratul înţeles al vinovăţiei mele. Am omis alte detalii. De ce trăise atât de mult timp Căprioara cu mine făra să-mi spună de la început că era însărcinată? Ar fi putut să se ducă de îndată la un medic fără să-şi rişte viaţa.
    Îmi amintesc că în acea perioadă am fost izbit de un gând: fata asta suferă de ceva, dar nu vrea să-mi spună până nu mă cucereşte. Iubirea ei e simulată şi vinovată. Şi în loc să încerc să aflu adevărul, m-am complăcut.
    Un suflet care ţi se predă îl iei în stăpânire cu mare apetit.
    Cele câteva săptămâni cât a durat recucerirea mea au fost decisive, fiindcă în astfel de cazuri săptămânile... Dacă acest suflet mi se predase (şi în acest sens nu exista nicio îndoială, fusesem fericit de prada mea), atunci de ce n-o acceptasem aşa cum era? Şi nu pot să invoc scuza că nu cunoşteam riscul, doctorul A. ne avertizase prin refuzul său în mod clar. Şi totuşi am condus-o în noapte spre fatalul doctor B., când ar fi fost atât de uşor să-i spun: nu, nu mai mergem nicăieri. Şi ea ar fi fost fericită şi poate că şi eu. În orice caz cursul vieţii mele ar fi fost altul.
    Repet însă, pe atunci şi în tot timpul şi după încheierea acestui episod tragic, eram bine blindat...
    Un gând proaspăt mă izbeşte însă acum cu putere (şi nu m-a izbit atunci, ce curios!), Căprioara a venit la mine destul de târziu, trebuie să fi fost în luna a doua, spre a treia... Ce făcuse timp de două luni? Nu pot să descifrez nimic, afară de faptul că biata Căprioară purta rochii cam largi, iar dragoste nu făcea decât cu lumina stinsă. Se hrănise ea oare în acele două luni cu iluzia că tânărul chirurg, viitor desfăcător pe cont propriu de dovleci umani, nu o va părăsi totuşi văzând-o că păstrează sarcina şi o va lua în cele din urmă de soţie? E o ipoteză extrem de verosimilă.

                                                         PARTEA A DOUA
                                                                        I.

                                          Era chiar în anul când războiul se termina; în primăvara următoare primii ordin de chemare: trebuia să mă prezint la Bucureşti, la o şcoală de ofiţeri de artilerie. Fusesem bine născut, îmi făcusem studiile universitare tocmai când această sinistră conflagraţie era în toi.
    După licenţă ar fi trebuit să fiu încorporat, dar armata, după cum aveam să aflu, intra în criză, şi contingentul meu, adică nu tot contingentul, ci doar cei cu studii superioare fuseseră amânaţi. Am spus sinistră conflagraţie nu pentru că am despre război această viziune.
    Bolile şi foametea pot fi mai rele decât glonţul. Gripa spaniolă de după primul război mondial se pare că a omorât mai mulţi oameni decât muriseră pe câmpul de luptă, iar după Genghis Khan prin secolul al XlV-lea a început în Europa un război cumplit între populaţie şi păduchii şi şobolanii aducători de ciumă. Jumătate din europeni au pierit. Alianţa microbilor între ei poate fi mai rea sau în orice caz tot atât de rea cât un război modern, adică nuclear. Dar astea sunt fatalităţi naturale, ce poţi face?
    Mori şi eşti bun mort. În timp ce gazarea oamenilor, cu premeditare, cum aveam să aflu abia după încheierea păcii că avusese loc în timp ce noi audiam liniştiţi cursurile, nelinişteşte spiritul nostru. Ce-a făcut civilizaţia europeană, ce i s-a întâmplat de a putut asista parcă adormită, în orice caz picotind, la ascensiunea pe scena istoriei a unui tip bizar care a început să ucidă oamenii dincolo de necesităţile războiului? Desigur, istoria unei ciume nu e pasionantă, ce poţi să spui despre ea? Scene monotone de oroare şi cifre statistice despre hecatomba în care au pierit milioane de fiinţe umane. Un mesager din Romeo şi Julieta, un călugăr, sare în ajutorul unui bolnav. Intră să-i aline suferinţele. Imediat după el apar însă nişte inşi care încep de îndată să bată uşile şi ferestrele în cuie. Resemnat, călugărul îşi pleacă fruntea, înţelegând: nimerise în casa unui ciumat şi nu mai putea ieşi, trebuia să moară cu el.
    Shakespeare nici măcar nu dă aceste detalii, regizorul unui film a imaginat scena bazându-se doar pe câteva rânduri în care ni se spune de ce n-a mai ajuns călugărul unde trebuia. Ei unde? Într-un loc unde era necesar să poată primi Romeo de la Julieta un mesaj. Acolo era îndreptat ochiul dramaturgului, spre soarta iubirii celor doi. Ciuma nu merita nici o atenţie... Bineînţeles...
    În timp ce războiul peloponeziac sau campaniile lui Napoleon ne fascinează şi rareori istoricul spune: Împăratul făcu cale întoarsă, holera secera rândurile armatei sale! Atât! Ce e glorios în a muri de holeră? Totul se dezagregă, solidaritatea umană, curajul, loialitatea, toată lumea fuge şi nu domnesc decât cei imuni, care zvârle cadavrele în căruţe şi le duc la groapa comună, peste care aruncă var. În timp ce mesagerul de la Marathon va rămîne în istorie, ca şi generalul de gardă napoleonean Cambronne, care ar fi strigat merde la Waterloo când i s-a cerut să se predea.
    Sunt deci partizanul istoriei calitative, deşi înţeleg bine pe Marx, care ne demonstrează că istoria o constituie totalitatea evenimentelor şi fenomenelor în care sunt implicaţi oamenii şi nu numai iniţiativele lor de expansiune, fiindcă într-adevăr topirea gheţarilor de pildă în urma creşterii cu un grad sau două a temperaturii terestre ar pune în umbră întreaga istorie calitativă a omenirii... Ar pune-o şi totuşi n-ar pune-o...
    Odată restabilit în noile condiţii create de seism, furnicarul uman şi-ar reîncepe aventurile lui pe cont propriu. Germania nu se putea împăca cu înfrângerea din primul război mondial şi cu locul ei în lume. Dar gazările, uciderea prizonierilor, înrobirea ţărilor cucerite?
    Şi cu toate acestea, războiul nu m-a traumatizat. Fiinţa umană seamănă în acest sens cu nisipul. Trebuie luat din grămadă un fir, pus pe o suprafaţă plană şi lovit cu un ciocan: atunci se poate sfărâma. Furtunile îl pot doar împrăştia, dar se depune în altă parte, iar călcatul în picioare nu produce în masa lui decât găuri care practic nu-l ating. Comparaţia însă se opreşte aici.
    Omul e făcut să trăiască şi dacă nu şi-ar uita ororile de care este responsabil ar trebui să se sinucidă. Unii au fost pedepsiţi, dar asta nu i-a învăţat minte pe cei care au venit după ei, să comită altele şi încă... dar voi reveni la timpul potrivit asupra acestui subiect legat strâns de existenţa mea.
    Imediat după război nu bănuiam cât de strâns va fi, într-adevăr ani senini au urmat pentru mine, în ciuda secetei şi a sărăciei care însoţesc aproape în mod fatal pacea care urmează. Desigur, seceta nu era obligatorie, dar a venit totuşi, nu în regiunea noastră, ci în Moldova şi în marea Rusie, lovită adânc de invazia trupelor lui Hitler.
     Înainte însă de a fi încorporat, la puţin timp după dispariţia Căprioarei, am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie.

                                                                        II

                                            Un filozof francez, de origine română furios şi involuntar, făcându-mă să izbucnesc în râs. Acele infinite faţete ale existenţei umane neliniştite, imposibil de memorat, ar fi trebuit să am, pentru a le reda, memoria misterioasă a scriitorilor care ne uimesc tocmai prin revelaţia acestor lucruri deja ştiute, dar uitate de noi.
    De pildă: lupta de a dovedi cine e cel mai inteligent, credinţa că tu eşti unul dintre aceştia, apoi şocul, când un altul, un individ grosolan, imbecil, un măgar insolent, al cărui loc ar fi trebuit să fie mai degrabă la plug şi nu printre profesori într-o şcoală normală de învăţători, nu se sfieşte să-ţi spună în faţă, în auzul tuturor că... Ei bine, ce? Aici e aici!
    - Cu pregătirea dumitale care lasă de dorit...
    Auzi! Asta e ceva absolut incredibil! Şi un altul care, auzind această cretinie, să râdă. Iar directorul, superior... (Superior prin ce? Prin faptul că e mai măgar decât toţi ceilalţi şi a ajuns director făcând politică în judeţ cu prefectul, cu care e prieten?)
    - Încetaţi, domnilor!
    Asta tocmai în clipa în care proaspătul meu prieten spunea:
    - Am impresia că prin aceste cuvinte vrei să-ţi maschezi propria-ţi lipsă de pregătire...
    Veselia mea auzind toate acestea era secretă. Replicile prietenului meu (căci ne împrieteniserăm, mă însoţea zilnic până acasă, mergând împreună pe jos, el povestind şi eu ascultând) în convingerea lui erau zdrobitoare, când in realitate erau puerile, sau în orice caz expresia unei gândiri sensibile, care nu concepea să spună o grosolănie în stare să-l facă măcar egalul celorlalţi şi în ultima instanţă prieten cu ei. Dacă i-ar fi răspuns de pildă pe un ton de dispreţ, neglijent şi afabil: hai sictir! sau: du-te-n mă-ta!, s-ar fi râs şi starea conflictuală ar fi dispărut. Aşa credeam, dar observându-i îndârjirea aveam îndoieli...
    I-am citit volumul de versuri, care nu era atît de ridicol cum te făcea să crezi dacă îl judecai după titlu. Era chiar bun, dar strivit de influenţa lui Arghezi, de care în mod surprinzător pentru mine nici măcar nu era conştient, cu toate că recunoştea în autorul Florilor de mucigai şi al "blestemelor" un geniu. În rest, spunea că Arghezi era retoric...
    Avea deci spirit critic, dar nu şi pentru volumul său de versuri şi mai ales deloc pentru sine, căci indignările lui ascundeau o discretă hipertrofie a eului, silit mereu să se apere şi să vadă in ceilalţi numai imbecilitate şi prostie. Desigur, imbecilitatea şi prostia nu ocolesc în general pe nimeni, dar noi, românii, ne salvăm adesea luând-o în derâdere la ceilalţi şi acceptând cu humor că nici noi înşine nu facem excepţie. Rezultă o comedie care ne distrează pe toţi şi prin asta ne deosebim de alte popoare, fireşte, una din deosebiri...
    Petrică Nicolau, căci aşa îl chema pe profesorul de limba română, credea că el face excepţie, fără să-şi dea seama că astfel se râdea şi de el şi râdeam eu însumi, bineînţeles lăsându-l să creadă că eram de partea lui şi râsul mi-era stârnit de cretinia celorlalţi.
    Acest izvor al indignării în relaţiile lui cu colegii se epuiză însă curând şi pe nesimţite, Petrică Nicolau începu să se indigneze de manifestaţiile din oraş şi împotriva cursului pe care presimţea că îl va lua de-aici înainte istoria ţării noastre. Am fost cu Hitler, am pierdut, acum o să trecem de partea lui Stalin; Hitler a fost învins, dar Stalin a rămas şi o să ne facă el să trecem de partea lui...
    Şi lumea, inconştientă, pune chiar entuziasm în această trecere.
    - Înţeleg, zicea Petrică Nicolau sumbru, că n-avem încotro, dar atunci fii mai demn, mai lucid, şi lasă dracului entuziasmul deoparte. Stalin nu e încă bătrân, eu îl simpatizez ca om politic rus care a înţeles că Ardealul e al nostru, dar el e şi comunist şi o să ni-l vâre şi nouă pe gât, comunismul, fără măcar să ne lase răgazul să-l asimilăm... În materie de cuceriri, nu există progres în istorie. S-au schimbat doar metodele. Unii tâmpiţi cred că or să vie aici anglo-americanii, când se ştie că paraliticu-ăla pe rotile, Roosevelt, s-a înţeles perfect cu Stalin să împartă între ei zonele de influenţă ca şi când planeta asta ar fi fost moşia lui tat-său. Şi asta datorită cretinului de Hitler şi cretinilor de nemţi care au atacat Rusia, crezând că or s-o cucerească în trei luni. În loc de cucerire au scos-o în lume, când mult mai bine ar fi fost să se fi mulţumit cu Austria şi regiunea sudetă şi să fi cucerit lumea prin expansiunea economică şi ştiinţifică şi nu prin...
    Şi Petrică Nicolau se poticni de indignare şi o ploaie de înjurături de care nu-l credeam în stare se abătu asupra lui Hitler şi a idioţilor de nemţi care îl urmaseră. Se răcori însă şi după o tăcere reluă:
    - Am cea mai mare admiraţie pentru Rusia lui Dostoievski şi Tolstoi şi o adevărată prietenie între noi şi ruşi n-ar fi de neconceput, dar nu există prietenie între un colos şi un pitic. Fiindcă toate ţările din Europa, cu ruşii la Berlin, au devenit pitice; în douăzeci şi patru de ore, dacă Stalin s-ar decide, armata roşie ar fi la Paris. Cine i-ar putea împiedica? Europa e istovită, Anglia e şi ea la pământ... Englezii şi americanii s-au bîlbîit doi ani în nordul Africii ca să gonească de-acolo pe Rommel, care comanda un simplu corp de armată, ce-ar putea ei face în faţa ruşilor, cu o imensă experienţă de război, cu o armată călită şi perfect dotată? Să folosească bomba atomică? Ar însemna să moară toţi la un loc, ruşi, italieni şi francezi şi să transforme Europa într-un deşert...
    Petrică Nicolau nu-mi făcea impresia că ar fi stăpânit de o viziune apocaliptică. Fusese pe frontul de vest ca ofiţer de rezervă şi se întorsese neatins la încheierea păcii.
    Nu era singurul care gândea astfel şi ceea ce spunea el mai spuneau şi alţii, dar el avea o indignare a lui proprie, o dispoziţie sufletească acută, gândirea lui nu era speculativă, ci neliniştită... Şi cu toate acestea, ascultându-l, nu ştiu de ce îmi venea să râd, în timp ce o adâncă simpatie se năştea în mine pentru el. Fireşte, nu mă convingea nici cu o iotă, fiindcă eu ştiam din istorie că evenimentele politice şi sociale sunt imprevizibile şi nimeni nu e în siguranţă faţă de desfăşurarea lor, fie că eşti popor mare sau popor mic.
    Iar cine conduce un popor ştie acest lucru, sau mai degrabă are instinctul primejdiei şi se abţine îndelung înainte de a-şi trimite armatele, oricât de puternice, să cucerească pe alţii. Stalin de pildă dăduse ordin în 39 să fie atacată mica Finlandă, nu pentru a o cuceri integral, ci numai o parte necesară securităţii Leningradului. Câştigase acea fâşie de pământ, dar după ce pierduse sute de mii de oameni. Darmite dacă ar fi dat ordin armatelor sale să cucerească Europa, având de înfruntat lupta tuturor popoarelor ei, oricât de slăbite, ca şi a puternicei Americi care o proteja şi care suferise puţine pierderi, practic neînsemnate, în timp ce Rusia era economiceşte vorbind grav atinsă.
    Hitler într-adevăr nu avusese acest instinct al primejdiei declanşând războiul, dar apărea ipoteza că un lucru straniu se petrecuse cu el şi cu poporul german care îl urmase, şi anume că în ciuda aparenţei unor determinări politice şi economice care le uşuraseră accesul spre putere, nici Hitler şi nici acea minoritate activă care puseseră mâna pe Germania nu erau sănătoşi la cap.
    Stalin însă, ca om politic care conducea Rusia, avea toate instinctele treze şi luciditatea neatinsă. Nu el venise peste Europa, ci Europa venise peste el şi trebuise să se apere şi să câştige. Că dorise (şi Roosevelt fusese de acord cu acest lucru) ca ţările limitrofe să intre în sfera de influenţă a Rusiei nu mi se părea o aberaţie. Totul era dacă această influenţă va fi benefică. Aveam să vedem.
    Nu ideile lui Petrică mă pasionau, ci iritarea lui, care le colora într-un mod particular. Eram curios să văd spre ce zone se va extinde, cu adevărat curios, ca şi când aşi fi citit pe viu un roman-foileton şi aşteptam a doua zi, nerăbdător, urmarea.

                                                                         III

                                             Se extinse un timp asupra destinului intelectualului în noul regim care, după părerea lui, avea să se instaleze foarte curând şi definitiv în ţara noastră. El nu făcea parte, îmi declară, nici dintre cei care se grăbiseră să se înscrie în partidul comunist, nici în partidul social democrat al lui Titel Petrescu, în care intrau o mulţime de fripturişti crezând că acest partid e de viitor, fără să-şi dea seama că social-democratismul, care fusese puternic în Germania înainte de 1933 şi fusese strivit de Hitler fiindcă nu se putuse uni cu comuniştii, era acum învinuit (dar fusese şi înainte de către Lenin) pentru oportunismul său, care ar fi facilitat venirea lui Hitler la putere.
    Învinuirea aceasta, zicea Petrică, avea să se extindă şi asupra social-democraţiei contemporane, deci şi asupra celei româneşti, aşa, din principiu: prin simplul fapt că eşti social-democrat eşti oportunist. Ce s-ar cere ca această învinuire să fie redusă la neant? Să se unească partidul social-democrat cu cel comunist! Ei, strigă Petrică triumfător, pe stradă. Se va uni!
    N-am fost mirat mai târziu când previziunea politică a prietenului meu avea să se împlinească. Oamenii au adesea acest dar de a prevedea anumite evenimente, şi nu numai cei cultivaţi, cum era Petrică Nicolau, ci şi cei ca tatăl meu, care stând zilnic la un aperitiv se pasionează de politică fără s-o facă, având deci mintea eliberată de corsetul partizanatului. În general unui cetăţean liber şi cu mintea vie i se poate întâmpla foarte rar să aibă în acest sens, şi în linii mari, surprize. Fireşte, nu poţi face previziuni şi asupra detaliilor, de pildă modul cum se făcuse acea unire.
    În ceea ce priveşte aderarea cuiva la Partidul Naţional Ţărănesc al lui Iuliu Maniu şi la cel liberal, al Brătienilor, partide numite "istorice", Petrică Nicolau o considera o adevărată prostie: vor sfârşi într-o celulă, dacă nu şi mai rău. Care va fi soarta intelectualilor, adică a noastră, profesori, medici, oameni de cultură eţetera, care considerăm, politica drept ceva murdar? Întâi că ni se va cere de-aici înainte, la început cu blândeţe, mai apoi cu persuasiune s-o considerăm ceva curat. Apoi se va trece foarte rapid la faza următoare, a aderării. Şi toţi oportuniştii nu numai că vor adera, dar vor mima fanatismul şi curând ne vor înlătura pe noi, cei mai buni, întâi pe cei care au avut neşansa să fi făcut politică înainte, apoi şi pe ceilalţi, a căror politică e să nu facă politică, şi astfel se va adânci revoluţia, care ne va arunca în excese cine ştie pentru cât timp, cum s-a întâmplat totdeauna în istorie. Cum noi suntem români şi nu francezi, vom adera toţi, va adera şi el Petrică Nicolau, şi eu, cu preocupările mele filozofice, fiindcă românul ştie multe, de la cronicari şi din propria istorie, că vremurile trec şi important e să scapi cu viaţă.
    - De ce p... mă-sii crede el că viaţa lui e atât de preţioasă încât e dispus să facă toate compromisurile pentru a şi-o salva, nu ştiu, exclama tare Petrică Nicolau, furios. Poate crede mai mult decât alţii că viaţa e preţioasă în sine, mai mult decât toate valorile spiritului? Că poţi trăi şi într-o grotă, numai să trăieşti? Că demnitatea, idealurile, libertatea, mândria de a fi om vor renaşte şi că numai cine există mai poate să renască, în timp ce un mort e mort de-a binelea şi nu mai are cum să recucerească aceste valori? Poate că are dreptate, fără să putem afirma că atunci când a putut să ia arma în mână n-a ezitat s-o facă, ba chiar a făcut-o bine, punând în vigoarea luptei şi viclenia şi toate armele unei inteligenţe ascuţite, diplomaţia abilă, trădarea la timp a vechiului aliat şi alăturarea de altul nou, mai puternic. Astfel i-am bătut pe turci, pe poloni, pe unguri, pe tătari şi am fost bătuţi de aceştia, însă am existat şi mulţi s-au trezit astăzi în timpurile moderne uluiţi că un popor tânăr apărut în Europa, dar a cărui bătrâneţe, al cărui trecut crâncen nu le cunoaşte nimeni, iar alţii ne contestă drepturile.
    Ajuns la astfel de tiradă, Petrică Nicolau îşi ridică nasul său fin în aer şi indignarea făcu să-i apară pe chip o expresie surprinzătoare de nobleţe care mă împiedică să mai râd de misterioasa sa iritare care rar îl slăbea. Ideea lui fundamentală pe care o formula cu claritate era că am putea fi un mare popor dacă am scăpa de lichele şi de lichelism şi am învăţa să renunţăm la stupidul nostru humor:
    - Dimpotrivă, i-am răspuns, humorul ne salvează. A şti să râzi în clipe tragice înseamnă a stăpâni tragicul.
    - Da, mi-a replicat el, şi a evita astfel măreţia şi a cădea în trivial. Se spune că un arhitect neamţ, prieten cu Carol I, după ce a stat vreo zece ani la noi şi a construit câteva edificii frumoase, i-a cerut regelui permisiunea să se întoarcă în Germania. De ce, Franţ, l-a întrebat suveranul, nu-ţi place ţara asta? Maiestate, i-a răspuns arhitectul, ţara e frumoasă, oamenii veseli, femeile atrăgătoare, dar prea mult p... mo-ti! Adică cum? s-a mirat regele. Păi, i-a explicat neamţul, deraiază un tren, morţi, răniţi, românul zice p... mo-ti! Secetă, inundaţii, incendii, p... mo-ti! Prea mult p... mo-ti! Suveranul a râs şi el, cum râzi şi tu acuma...
    Într-adevăr, râdeam, în timp ce prietenul meu n-avea niciun chef, el îşi trăia ideile cu intensitate, ai fi zis că spiritul său nu cunoştea relaxarea, această stare care ne apropie de contemplare, fără de care n-am mai putea vedea cerul minunat, norii de pe el şi chipul frumos al unei fete. Chiar mă întrebam în clipa aceea cum trăia el cu soţia lui, cum arăta, dacă iritarea ceda şi cunoştea clipe de destindere.

                                                                  IV

                                          Abordă el însuşi acest subiect chiar atunci când eu, deşi îl ascultam cu atenţie, nu mă putui stăpâni să nu întorc capul după o siluetă une passante, cu splendide picioare în cizme de iarnă picioare vizibile doar între haina de blană şi negrul acestor cizme elegante, ah, picioare care parcă mă orbiră pentru o clipă. Dar şi chipul era frumos, văzut într-o străfulgerare, zâmbitor, cu gene mari, care clipiseră o dată în timp ce fulgi de zăpadă îi cădeau chiar în ochi...
    Ca şi pe poetul damnat, mă stăpâni un sentiment brusc de melancolie că ea a trecut şi n-o voi mai vedea niciodată, trecătoarea iubită cu un destin necunoscut...
    J`amais!
    Se pierdu în mulţimea care umplea strada într-un du-te-vino neîncetat...
    - E nevastă-mea! spuse atunci prietenul meu, uluindu-mă. Şi îşi ridică spre cerul plumburiu chipul său mic, deodată dispreţuitor şi îndârjit. E ora când ştie că eu vin acasă şi cu toate astea nu sunt niciodată sigur dacă mă aşteaptă sau nu. Şi niciodată nu ştiu dacă, aşteptându-mă, o să-mi înghit în linişte borşul nenorocit pe care mi-l serveşte în farfurie, sau dacă există sau nu acel borş, deşi îi plătesc o servitoare care să-l gătească.
    Aproape că nu auzii aceste cuvinte care mă introduceau deodată, fără ocolişuri şi fără falsă discreţie, în viaţa intimă a prietenului meu. Mai târziu aveam să cunosc şi eu această stare în care un bărbat îşi dezvăluie relaţiile cu soţia fără să-i mai pese că aceste relaţii ar trebui să rămână secrete. Secretul, credem noi, învăluie ca un abur misterios o căsătorie fericită, fără să ne dăm seama că fericirea e un secret comun care nu miră pe nimeni, numai nefericirea trebuie cu adevărat ascunsă, ca şi când ar fi o ruşine să fii nefericit şi s-o declari! Or, tocmai de asta nu ne mai pasă.
    Eram consternat, nimeni din şcoală nu aflase până atunci ceva despre felul cum trăia profesorul Nicolau cu soţia lui, adică nu se şoptise nimic, să zicem, despre vreo trădare sau despre vreun scandal...
    Îi câştigasem eu deplina încredere ca să se destăinuiască astfel? Sau nu-i mai păsa? Da, aveam să aflu şi eu mai târziu: apare o perioadă în viaţa unui cuplu, când conflictul interior sparge cadrele vieţii în doi şi se revarsă în viaţa din afară din pricina intensităţii insuportabile la care sunt supuşi cei în cauză; nu eram atât de prieten cu Petrică adică prietenia noastră era prea proaspătă ca să-i devin confident. Şi apoi întâlnirea noastră cu ea...
    Soţii nu numai că nu schiţară gestul de a se opri şi a schimba măcar câteva cuvinte de formă, cum obişnuiesc chiar cei în conflict, dar nici măcar nu se salutaseră.
    Brusca destăinuire a prietenului meu nu avea însă în ea ceva acut, părea ceva cronic, n-aş fi zis că dezvăluia o ceartă recentă care ar fi putut explica o astfel de înstrăinare. În acelaşi timp ea se arătase zâmbitoare, parcă fericită sub ninsoarea care cădea peste noi şi peste oraş. Da, avea pe chip un surâs parcă de beatitudine şi în ochi o sclipire enigmatică. Pe atunci însă nu ştiam nimic despre viaţa cuplurilor şi în clipa aceea am gândit că fără îndoială el îi purta pică pentru ceva, se certaseră şi desigur, cum el era uşor de jignit, ea îl jignise, nu în sensul că nu era sigur de borşul zilnic sau de prezenţa ei acasă (lucru care putea fi adevărat, dar cu care el se obişnuise), ci îl jignise în personalitatea şi în orgoliul lui, unde era atât de vulnerabil.
    - Lasă, Petrică, i-am spus, nu mai fi şi tu atât de susceptibil..., când ai o soţie atât de frumoasă, astea sunt fleacuri pe lângă fericirea de a te culca cu ea în pat...
    - Nu sunt măgar, zise el, să nu fiu susceptibil, cu toate că şi măgarul rabdă să-i pui tot felul de poveri în spinare, dar nu uită că i le pui şi când te aştepţi mai puţin aruncă şi poveri şi tot şi îţi aplică şi două copite în cur, dacă nu şi mai rău. Un om e un om, continuă el parcă rănit iremediabil în înalta sa concepţie despre fiinţa umană, dacă nu respecţi un om, atunci ce mai respecţi? Nu te înjoseşti şi pe tine însuţi în clipele acelea? Ea nu are nici cea mai elementară noţiune despre respectul reciproc, fără de care... totul se duce dracului, exclamă deodată prietenul meu atât de scârbit şi cu atâta lehamite încât de simpatie pentru el îl apucai de braţ şi izbucnii în hohote înalte de râs.
    Astfel era pe atunci natura mea primitivă, nefericirea cuiva, bine exprimată şi sinceră, îmi stârnea râsul spontan, irepresibil, aşa cum ni se întâmplă să izbucnim în râs când cade cineva din tramvai sau e stropit cu noroi de sus până jos de un automobil.
    Desigur, în forul meu interior eram încredinţat sau doream ca râsul meu să-l antreneze şi pe celălalt şi să vadă şi el că, iată, se putea râde de comedia umană, nu trebuie niciodată să iei lucrurile în tragic, mai proprie îi e omului înclinarea spre râs, starea de inocenţă... uitaţi-vă la copii, unul îl pune pe altul jos, îl gâtuie, îi trage pumni în cap, îl gheruie pe faţă, apoi se ridică amândoi şi cel lovit, te uiţi la el că deodată surâde ca un prost... Ei bine, nu e prost deloc, ci doar e curat, neatins de trufie, de sentimentul umilinţei... Nu i s-a întâmplat nimic, faţă de tot ceea ce simte el în clipa aceea. Fireşte, viaţa nu e o joacă de copii, dar mai întâi de ce n-ar fi? Nu suntem noi toţi copiii pămîntului? Şi apoi cine le-a spus oamenilor că trebuie să rămână înlănţuiţi de cei cu care se află în stare de conflict?
    - Păi, Petrică, i-am spus, e foarte simplu, nu eşti sigur că o găseşti acasă, nu te mai duce nici tu la ora aceea acasă, nu eşti sigur de borşul tău, dă servitoarea afară şi mănâncă-l la restaurant!...
    La aceste cuvinte prietenul meu se înfundă pentru prima oară într-o tăcere însingurată şi orgolioasă pe care n-o mai rupse până ajunserăm în dreptul casei mele. Îmi veni o idee: să urce la mine şi să luăm masa împreună.
    La ora aceea, unu şi jumătate, când ne întorceam noi de la şcoală, mă aştepta totdeauna mama cu masa pusă, iar la trei era acasă şi îl aştepta pe tata. Pentru seara îmi lăsa ceva uşor de încălzit, sau îmi ajungea un sandvici cu unt şi brânză, sau jambon, un pahar cu lapte...
    Petrică acceptă. Apartamentul meu de două camere era confortabil, deşi încă sărac mobilat.
    - Fă-ţi totul singur, îmi spusese tata, deşi avea ceva bani şi deşi vedea cum de la o lună la alta se devalorizau, ajunsese o pereche de pantofi să coste aproape cât un salariu de-al său de altădată.
    Îmi cumpărasem strictul necesar, mobilă de ocazie, un divan-studio, un birou, o masă şi câteva scaune. Cărţile îmi stăteau încă îngrămădite pe lângă pereţi.
    Băurăm câte-o ţuică şi mama ne servi ciorbă de purcel ardelenească şi tocană cu mămăliguţă. Cartelele de pâine aduseseră pe ţărani în piaţă cu mălai. Apoi la cafele mama ne părăsi. Nu fumam niciodată dimineaţa, iar Petrică era doar fumător de ocazie.
    Aprinserăm ţigări.
    - ...Iar Marghiloman spunea, în legătură cu neseriozitatea noastră, reluă Petrică revenind la ceea ce discutaserăm înainte de întâlnirea cu nevastă-sa, că în România n-ai nicio plăcere, nici măcar pe aceea de a avea un adversar, fiindcă dacă îl învingi, trece de partea ta... Abia dacă voi, ardelenii, sunteţi mai fermi... Dar n-o să mai conteze... Să-ţi dau să citeşti ce scrie Charles Maurras despre ceea ce ne aşteaptă pe noi, intelectualii, ceea ce ne rezervă adică nouă revoluţia proletară. Vom fi puşi la coadă. Gânditorii, oamenii de cultură nu vor avea acces la putere şi în general li se va refuza orice încercare de a gândi altceva decât ceea ce a gândit deja Marx. Întreaga gândire a umanităţii va fi reanalizată prin această prismă şi în acest sens vor avea şi ei ce face, sau cum spuneţi voi, ardelenii (Petrică era regăţean), or să aibă de lucru cât îi hăul, cu iluzia că înseamnă şi ei ceva. Nici vorbă, Marx a fost un mare om şi în forul lor interior nu se vor simţi umiliţi că nu li se va da voie să se abată de la litera lui. Se vor crea institute speciale de cercetări filozofice şi sociologice şi vor fi vârâţi în ele toţi, să le treacă apetitul că ar putea face şi ei politică cum au făcut Bălcescu, Titu Maiorescu, Petre Carp sau Kogălniceanu. Iar un nou Nicolae Iorga sau un nou Octavian Goga vor trebui să-şi pună pofta în cui. Cel mult funcţii de decor. Li se va lăsa doar libertatea să se mănânce între ei, pe-acolo prin acele institute, ba chiar vor fi încurajaţi, cu instinctul sigur al conducătorilor de totdeauna, să-şi sape reciproc autoritatea, fireşte până la o anumită limită, căci vor avea nevoie să existe totuşi valori pentru a exalta noile idealuri. Cei cu adevărat neliniştiţi de soarta culturii, de valorile absolute, vor fi izolaţi sau închişi, băgaţi la zdup. Nu se va sinucide nimeni, nici nu va fi împuşcat, dar vor trece prin infernul adaptării, dacă va fi chiar infern, după părerea mea, marii maeştri vor da din capetele lor albite de înţelepciune şi vor zice: aiasta este foarte bine, alţii vor întârzia să vadă dacă nu vin anglo-americanii, pe urmă geniul pamfletar al unuia va spurca pe trădătorii de ţară transfugi şi duşmani plătiţi. În general, toţi vor fi înghiţiţi de stomacul tare al partidului comunist, cum a spus Lenin...
    - Chiar aşa a spus Lenin? l-am întrerupt eu.
    - Da, chiar aşa, noi avem stomacul tare şi vom înghiţi pe toţi individualiştii şi şovăielnicii, citez din memorie. Nu sunt Mafalda să ghicesc ce-or să facă cei care au creat până acum o mare literatură. N-ar fi exclus să devină optimişti...
    (N-a fost exclus, chiar au devenit!, cum aveam să ne dăm seama mai târziu. Petrică, după ce a aderat şi el, a uitat totalmente de profeţiile lui, ca şi când o stranie amnezie i s-ar fi abătut pe conştiinţă, ca şi când un altul, străin cu totul de el, ar fi făcut acele profeţii; dar soarta lui avea să devină pe atunci tragică. O să revin asupra acestui lucru...)
    Se lăsă o tăcere, care se prelungi. Ceva nu mai mergea. Se vedea că nici el nu credea în propria-i viziune neagră pe care i-o inspirase reacţionarismul maurrasian din cartea l'Avenir de l'intelligence (carte pe care mi-o împrumută chiar a doua zi), sau în orice caz făcea eforturi să-şi îndepărteze gândirea de la ceva. De la ce? Aveam să aflu curând...
    Nu mai stătu mult şi plecă.

                                                                          V

                                             De la soţia lui, bineînţeles.
    - Metode fără efect, Matilda e mai presus de ele, spuse el a doua zi fără să-mi dau seama dacă era un elogiu sau o învinuire la adresa ei. Nici n-a observat că am lipsit de-acasă, am găsit-o trântită cu fundul în sus în pat, răsfoind reviste de arhitectură şi de decoraţii interioare. Mi-am scos paltonul şi mi-am aruncat mănuşile înjurând. Asta nu e viaţă! Aiurea, degeaba am dat eu servitoarea afară, de două ori am făcut-o, angaja ea pe alta pe cont propriu. Câteva luni am mâncat la restaurant, dar mi-am cheltuit toate economiile fără niciun rezultat, afară de tristeţea care te cuprinde când vezi la mesele vecine pe alţii cu soţiile lor şi tu singur. De ce dracu te-ai mai însurat? Şi în general ce rost are însurătoarea? Sursă de epuizare a ceea ce e mai bun în tine, credinţă în rostul vieţii, în idealuri că omul e incomparabil... Ba e perfect comparabil, cu un catâr de pildă. Să nu facă nimic. Se uită la mine cu coada ochiului când mă vede că nu pot să mai rabd şi mă apuc eu să fac ordine. În dulapuri, în bucătărie, în cămară, în biblioteca pe care tot timpul o răvăşeşte... Îmi dispar cărţile, îmi descompletează cele mai frumoase ediţii. Unde sunt cărţile mele? Nu zice nimic, se uită la mine cu ironie şi are o putere colosală în a tăcea, în timp ce eu mă epuizez, pe toate gamele, ale blândeţii, ale apelului la raţiune, ale înţelegerii, ale ameninţărilor. Târziu de tot am aflat că le împrumuta. Ediţiile mele rare din Racine, Balzac, Montaigne, Rabelais, Pirandello, pe care mi le-a dăruit tata, care a călătorit la Paris, avocat bun, a câştigat bani în viaţa lui şi a cumpărat tablouri şi cărţi... Mi-a dat şi mie şi din unele şi din altele... Circulă prin casele prietenelor şi prietenilor ei arhitecţi şi se întorc, dacă se mai întorc, pătate, rupte la coperţi, cu foi smulse şi lipite grosolan cu pap... A trebuit să perorez luni de zile până să aflu că le împrumuta şi că nu ea le aducea în halul în care le descopeream prin rafturi. Şi alte luni să mi se spună cu privirea încărcată de patimă stranie: că de ce să nu se bucure şi alţii de ele? Ei, de ce? Toţi suntem oameni, eu le-am citit, aceste cărţi, să le citească şi alţii... Egoismul ăsta al meu e insuportabil. Fii generoasă pe cont propriu, i-am spus, nu pe contul altuia. Cui îi place să citească, să se ghiftuiască mai puţin şi să-şi cumpere cărţi. N-ai decât să-ţi faci biblioteca ta şi pe urmă s-o dai cu împrumut tuturor vitelor din oraş care să ţi le înapoieze pline de caca... A încetat cu cărţile, au început să-mi dispară cămăşi, costume, pantofi, chiar şi ciorapi, exclamă prietenul meu cu un humor disperat... Acum trei zile, continuă el, cobor în pivniţă să tai lemne. Eu le cumpărasem de la depozit, însoţisem camionul până acasă, le stivuisem cu un om pe care îl plătisem, lemn cu lemn, trei mii de kilograme... Ea venise acasă ca o cucoană, se uitase cu ironie la mine cum îmi curgea sudoarea de oboseală... Ironie, surâs, dispreţ... Fără să mă întrebe, tu ai mâncat, eşti obosit, sau nici măcar atâta, să-şi fi văzut de arhitectura ei, n-am pretenţia la tandreţea femeilor, care nu e decât o cursă... Pisicile sunt superioare, când simt nevoia de tandreţe se mângâie singure de piciorul scaunului şi torc pe cont propriu, nu înşeală pe nimeni... S-a retras în dormitor şi când spre seară am ieşit şi eu din bibliotecă şi m-am aşezat la masă, la masă nimic... Tu n-ai mâncat în oraş? zice. Ba am mâncat, i-am răspuns. Şi m-am culcat la mine în birou, flămând, dar fără dorinţa de a mânca, cu speranţa că o să vină la mine şi să mă cheme în bucătărie, să-mi infirme ideea care îmi dădea târcoale, că femeia asta nu ştie ce e o căsnicie şi de ce dracu s-a mai căsătorit cu mine... N-a venit. Nu vin, să ştii de la mine, nu le aştepta niciodată, fiindcă nu vor veni, în întunericul odăii tale aştepţi zadarnic un semn, acest semn nu-ţi va fi dat... Pare neverosimil, îţi contrazice întreaga ta concepţie despre viaţă, dar e adevărat, aşa cum e adevărat că trebuie să mori, nu-i pasă de tine şi degeaba nu dormi, chinuit să afli adevărul. Nu există niciun adevăr, nu te înşeală nimeni, nu iubeşte pe altcineva, şi totuşi nu vine când o aştepţi, idioata credinţă că o să apară şi o să-ţi pună mâna pe fruntea înfierbântată e o invenţie pe care nu ştiu cine ne-o inculcă încă de mici, încă din adolescenţă, când visăm iubirea şi armonia... Ducă-se dracului, mi-am spus şi am hotărât că mai bine trăiesc singur, şi am aruncat în noaptea aceea peste bord gândul de a fi fericit cu o femeie... Dimineaţa însă m-a invitat la ceai, mi-a dres cravata, avea aerul că nu s-a întâmplat nimic. Tandreţea ei era indiferentă şi gestul de a-mi drege cravata mi-a făcut greaţă. Ia mâna de pe mine, i-am spus. Şi am plecat înjurând... Şi acum trei zile, cobor eu în pivniţă să tai lemne. Servitoarea plecase la ţară, îi murise mă-sa. Când mă uit... ştiam că în pivniţă abia aveai loc să pui lemnul pe butuc... acuma, loc berechet... Mă uit eu mai bine... ştiam că abia vedeai ferestruica.... ferestruica mică era degajată şi toate lemnele din partea aceea, un perete întreg, lipseau. Mă uit mai bine şi văd că şi peretele stivuit din stânga era înjumătăţit... Am înţeles într-o clipă ce se întâmplase. De la cărţi şi lucrurile mele personale de îmbrăcăminte, trecuse la lemne, cărate şi aranjate de mine. Am urcat sus, indignat.
    ("Aoleo, Petrică, am gândit în clipa aceea uitându-mă la el şi văzându-i indignarea reapărându-i pe chip, numai indignat ai fost tu atunci? Trebuia să urci sus cu o bucată de lemn în mână şi s-o croieşti cu el ca unică soluţie a chestiunii tale insolubile!").
    - Cui ai dat lemnele? am întrebat-o.
    ("Cui să le dea, am gândit eu, altor oameni, de ce să te bucuri numai tu de ele la gura sobei şi să-l citeşti cu delicii la focul lor tihnit pe Racine sau Montaigne?" Dar Petrică nu mi-a urmat, nici măcar acum, târziu, acest gând şi a repetat...)
    - Cui ai dat lemnele? Ea stătea ca de obicei în pat, cu fundul spre uşă, ca un semn de dispreţ pentru cel care ar fi intrat peste ea şi cel care putea intra eram numai eu... În clipa aceea mi-am adus aminte cum mătuşă-mea, la ţară, unde îmi petreceam vacanţele, punea mâna pe-un retevei şi îl arunca furioasă în câinele care dormea în mijlocul bătăturii cu spatele la casă...
    ("Aşadar totuşi ţi-ai dat seama ce-ar fi trebuit să faci!")
    - Am apucat-o de mână şi i-am spus: ridică-te când stai de vorbă cu mine! S-a ridicat şi gura ei s-a făcut subţire ca o lamă de cuţit... Nu te agita, mi-a răspuns cu pleoapele coborâte, când n-o să mai avem lemne mă ocup eu să fie iar pivniţa plină...
    Ajuns aici Petrică se opri. Aşteptai însă zadarnic să continue. Mă uitai la el: avea fălcile încleştate. Înţelesei că nici până astăzi nu rezolvase, în el însuşi, acest episod, care era proaspăt. De aceea poate soţii, întâlnindu-se pe stradă, nu se opriseră, nu-şi spuseseră nimic? Da, dar ea avea un surâs răpitor...
    Cu ce greşeşti tu, Petrică, faţă de ea? m-am întrebat. Ce lipseşte, ce nu-mi destăinui? Ce-ţi scapă din fiinţa ei, care îţi produce o indignare universală? Fiindcă, e clar, ea e sursa iritării şi pesimismului tău furios, pe care îl extinzi în relaţiile cu colegii, cu istoria, cu evenimentele politice şi cu l'avenir de l'inteiligence...
    Surâdeam, curios să aud ce-o să-mi spună mâine.

                                                                 VI

                                          A doua zi însă, lovitură de teatru: pentru întâia oară de când îl cunoşteam, Petrică era nu numai vesel, ci o lumină care îi făcea chipul deosebit de frumos îi transfigura parcă trăsăturile. Înalt cum era, subţirel şi distins, ai fi zis că umbla cu capul în nori. Radios, îmi spuse că a vorbit cu Matilda despre mine...
    Parcă ar fi obţinut o victorie, astfel rosti el aceste cuvinte, ca şi când demult aş fi insistat eu pe lângă el, ca numita Matilda să accepte să i se vorbească despre mine. Şi că el şi ea mă invitau la masă...
    Chiar în acea zi, adică acum, la prânz.
    - Bine, Petrică. zic, mulţumesc.
    Era clar pentru mine, se împăcaseră. Dar se împăcasem de tot, adică tot ceea ce îmi povestise el nu mai exista, n-avea să se mai reîntoarcă? Am dat din umeri. Treaba lui, numai el ştie ce e între ei. O luarăm deci spre el, străbătând centrul oraşului. Eram cam plictisit: Petrică nu mai avea verva lui care mă atrăsese atât de tare, felul poetic (era doar poet, nu?) cu care îşi ţinea fruntea sus, aerul degajat, cu o vagă expresie de dispreţ pe chip la adresa mulţimii prin care treceam, tăcerea lui care se voia superioară îl făcea puţin antipatic. Oricum, nu mai avea niciun haz.
    Mă gândeam chiar să pretextez că am uitat că am ceva urgent de făcut şi să mă scuz, să rămână invitaţia  lui pentru altă dată.
    Numita Matilda, cu sufletul ei generos pe seama cărţilor şi chiar a lemnelor lui Petrică, nu-mi stârnea nicio curiozitate s-o cunosc. Viaţa acestui cuplu mi se părea că are în ea ceva minor şi stupid, în ciuda faptului că erau amândoi intelectuali, fiindcă nu-mi trecea prin cap să pun la îndoială ceea ce îmi dezvăluise Petrică.
     Desigur, în concepţia mea şi în ceea ce priveşte viaţa sentimentelor nu exista deosebire între un om cultivat şi unul cu o meserie simplă şi fără cultură.
    Intelectualul putea doar complica meschinăria vieţii în care trăia, perorând şi vorbind despre idealuri, în timp ce omul simplu putea recurge la voinţă sau să sufere în tăcere, fără generalizări filozofice.
    Mă înţelesesem cu mama să mă aştepte totdeauna până la ora două şi, dacă nu veneam, să-mi lase un bilet în care să-mi spună ce am de făcut ca să mănânc şi să plece.
    Parcă îmi părea rău că n-o s-o văd decât mâine, fiindcă, în mod natural, neiubind pe nimeni, începusem s-o iubesc pe ea, prezenţa ei ocrotitoare, tăcerea chipului ei care era atât de elocventă: eşti fiul meu, parcă îmi spunea, şi după Dumnezeu la tine ţin şi am uitat de mult că nu mai ai credinţă şi nu te-ai împăcat cu taică-tău... Dar eşti tânăr, şi nu se ştie dacă într-o zi n-o să-l înţelegi pe Mântuitorul..
    Îi ghiceam aceste gânduri şi o ocroteam acum şi eu, spunându-mi că dacă Mântuitorul a învăţat-o să fie atât de răbdătoare şi să ţină astfel la mine, care o chinuisem până mai ieri, înseamnă că totuşi pe ea credinţa o înălţase cu adevărat, în timp ce tata era în stare să-mi poarte atâta vreme ranchiună, deşi era un om de treabă. Da, dar oamenii numiţi de toată lumea de treabă nu sunt de treabă deloc, dacă pot păstra în sufletul lor, atât de multă vreme, o jignire, chiar dacă e gravă.
    Mă trezi din aceste gânduri Petrică: ajunsesem. Locuia pe o stradă apropiată de centru. Ceea ce mă izbi de la început fu eleganţa şi somptuozitatea intrării (era o intrare laterală, din curte, spre al doilea etaj al clădirii, o vilă impunătoare), scară largă în spirală, cu trepte parcă de marmoră, în orice caz nu erau din ciment obişnuit, cu ferestre imense de o parte şi de alta. Uimirea mea însă crescu când intrarăm înăuntru.
    Tot etajul de patru camere era al soţilor Nicolau.
    Nu mai văzusem până atunci ceva atât de atrăgător, atât de artistic aş zice, camere mari cu draperii violete, cu pereţii plini de tablouri şi rafturi de cărţi, cu plafoanele ornamentate, fotolii şi scaune aurii, covoare scumpe pe jos, patul conjugal uriaş, o sufragerie şi un hol cu drugi negri de lemn transversali în plafon, nişe nenumărate cu geamuri vechi, parcă din secolele trecute, colorate ca în vitraliile catedralelor, sobe de teracotă albă; nici n-ai fi zis că sunt sobe, atât de fine erau plăcile şi brâiele cu incrustaţii şi semne ornamentale... Biroul lui Petrică era atât de spaţios încât simţii invidia, mi-ar fi plăcut şi mie să am ceva asemănător.
    Oricum, ai fi zis că un mare savant lucra în el, cu biblioteca lui făcută dintr-un lemn preţios, probabil nuc, care se întindea pe doi pereţi. Mă aşezai pe canapeaua în care mă înfundai, în timp ce repetam:
    - Frumoasă casă ai, Petrică, n-am mai văzut aşa ceva.
    El îşi ţinea o mână în buzunarul de la pantaloni, zornăind nişte chei. Tic nervos, de care aveam, mai târziu, să mă satur. Nu-mi răspunse. Veselia lui radioasă se mai topise şi îl aud că zice:
    - Ar fi în stare pur şi simplu să nu vină (înţelesei că se referea la soţia lui.) şi nici măcar să telefoneze. Ea te-a invitat, dar parcă la ea contează că ţi-ai luat o obligaţie şi că trebuie s-o respecţi?
    Dar chiar atunci se auzi zgomot la uşa de la intrare şi mă ridicai de pe canapea.
    Petrică îmi confirmă: ea era. Ieşirăm din birou. Dar nu era ea, ci servitoarea, care spuse că "domnu`, nu ghesit vin, mereţi dumneavoastră şi chcutaţi..."
    Crunt, Petrică îi luă plasa din mână, ne îmbrăcarăm paltoanele şi plecarăm noi să găsim vin. Nu găsirăm ici, dar găsirăm dincolea...
    Totuşi Petrică, contemplând norii, parcă nu voia să ne mai întoarcem acasă. Dar nici nu spuse ce-ar trebui să facem. Ne plimbarăm în tăcere cam vreun ceas. Tăcere, fiindcă încercarea mea de a spune ceva, de pildă despre faptul că ruşii erau iritaţi că aliaţii lor, anglo-americanii, tărăgănau procesul criminalilor de război (citisem tocmai atunci o reproducere a unui articol din presa sovietică în care se spunea "ar trebui scos din celulă banditu-ăsta de Goering şi spânzurat imediat"), nu avu niciun ecou la Petrică.
    Era însă rândul meu să vorbesc şi continuat interminabil pe această temă. Aveam însă sentimentul că prietenia noastră se baza nu pe ceea ce aveam eu de spus, ci pe ceea ce avea el. Or, el era stăpânit de o muţenie care parcă nu prevestea nimic bun.
    Părea hotărât în sfârşit s-o bată acum pe Matilda lui, dacă bineînţeles s-o fi întors. Se făcuse ora trei şi jumătate. Mă uitai discret la ceas: mi se făcuse foame.
    Eram pe punctul să-l invit eu la mine acasă, când el îşi coborî deodată privirea din nori, surâse strâmb şi îmi făcu semn: ne întoarcem. Dar fără grabă, înţelesei, îi lăsa timp să vie şi să pregătească masa. Astfel ne oprirăm într-o librărie din centru, care ţinea deschis toată ziua, răsfoirăm cărţi, cumpărarăm reviste literare şi ziare proaspete, ne uitarăm la pozele de reclamă ale unui nou film american cu cowboy şi pe la patru Petrică sună la propria lui casă, deşi avea cheile în buzunar.
    Ne deschise servitoarea, cu o expresie de reproş.
    - A venit, fă, doamna? o întrebă Petrică grosolan, fără să treacă pragul.
    - Nu, domnu`, răspunse ea, dar telefonat că vine mintenaş, domnii nu plecat, vine, vine...
    - Ce e, dragă, ce s-a întâmplat? auzii atunci în spate un glas de femeie încărcat de o mare veselie degajată şi mă întorsei şi o văzui.
    Era ea.
    Venea agale, îmbrăcată în haina ei de blană, trecătoarea pe care o clipă crezusem prima oară că n-am s-o mai văd niciodată. Avea aerul că venea de la o petrecere unde se simţise minunat şi acum se întorcea acasă plină de generozitate pentru toţi şi pentru toate, dispusă să ierte pe oricine şi pentru orice, cu forţa pe care ţi-o dă sufletul când viaţa ţi-a dăruit o clipă de intensă fericire.
    Se uită la mine cu această bogăţie de expresie pe chipul ei de o frumuseţe care mă copleşi şi exclamă: "dumneata trebuie să fii domnul Petrini! Bună ziua!" Şi îmi întinse mâna pe care i-o sărutai.
    Avea o mână a cărei greutate n-o simţii, imponderabilă, dar care mi-o strânse pe-a mea într-o scurtă încleştare, strângere fraternă, care transmitea forţa feminină, dar şi forţă fizică, mână groasă, ai fi zis o labă... O luă înainte, îşi aruncă haina pe un fotoliu şi dispăru.
    Petrică fusese ignorat în aceste clipe, dar observai la el o curioasă transformare: părea stăpânit de o bucurie jenată şi confuză, împotrivirea lui cruntă se retrăsese (nu dispăruse, vedeam bine), un vag surâs îi flutura pe chipul lui mic, delicat, de o frumuseţe minoră, dacă pot să spun aşa, căci astfel îmi apărea în acele clipe.
    - Hai, zise el în şoaptă, ca şi când s-ar fi ferit să nu trezească pe cineva din somn, să-ţi arăt cărţile mele.
    Intrarăm în bibliotecă şi începu într-adevăr să mi le arate, una câte una, ediţii rare, din clasicii francezi, legate, cu tipăritura veche de prin 1860. Le desfăcea coperta, întârzia asupra primei pagini, apoi asupra celei de-a doua, îmi dădea, tot în şoaptă şi cu religiozitatea aceea curioasă a livromanilor, explicaţii asupra personalităţii, nu a autorilor, ci a acelora care îngrijiseră şi prefaţaseră ediţia, biografia lor, polemicile lor din epocă etc, ca şi când aceste personalităţi erau mai presus de Rabelais, de Boileau, La Fontaine...
    De ce vorbea el în şoaptă? mă întrebam. Ce sentimente îl stăpâneau pe Petrică, de arăta ca şi când un devotament straniu pentru cineva scump şi drag care zăcea bolnav în camera vecină îl împiedica să fie firesc, să dea curs ca altădată gândirii lui libere, să vorbească cu un timbru normal?...
    Deodată lăsă cartea şi se întoarse: intrase ea. Chipul lui Petrică înflori brusc şi de astă dată bucuria lui jenată fu înlocuită de o bucurie plină şi spuse:
    - Matilda, bine că ai întârziat, ne-am plimbat prin oraş, am cumpărat vin, am fost prin librăria din centru... Credeam că o să găsesc cele două cărţi... vezi, asta e, când trăieşti în provincie, trebuie să te mulţumeşti cu fărâmiturile din capitală, dacă mai vin şi fărâmiturile acelea...
    - Petrică, îmi explică ea, aşezându-se, nu doarme de câtva timp din pricina a două cărţi... Vrea să se ducă la Bucureşti după ele...
    Şi spunându-mi asta îşi arătă deodată chipul, pe care până atunci nu-l văzusem bine şi rămăsei împietrit pe canapea. Ceea ce luasem eu drept frumuseţe la Căprioara era ceva palid, şters, inexpresiv, faţă de bogăţia strălucitoare a chipului acestei femei.
    Există chipuri într-adevăr frumoase care nu exprimă decât atât, adică ceea ce a făcut natura fizic, dar un chip frumos prin care să izbucnească dinlăuntru o lumină a unei vieţi a gândirii şi sentimentelor, care aruncă parcă într-o transă privirea unor ochi lucind, ai zice, în triumf, a unui obraz cu ten alb, a unei guri care nu poate parcă să stea închisă din pricina tensiunii lăuntrice a poftei de viaţă şi de comunicare, un astfel de chip şi o astfel de frumuseţe nu mai văzusem. Un fior rece de invidie grea mă străbătu.
    Cum de nu întâlnisem eu o astfel de femeie şi o întâlnise Petrică? Cum dracu au noroc unii şi dau peste astfel de femei fascinante, cum se întâmplă, unde le găsesc, sau, culmea, cum de sunt găsiţi de ele?
    Şi, ce era mai rău, înţelegeam acum vorbirea în şoaptă a prietenului meu: această femeie în propria lui casă, hm! desigur, nici vorbă, înţelegeam prea bine, îl subjuga; în prezenţa ei gândirea lui se topea, revolta împotriva ei şi tot ceea ce îi tortura sufletul, aşa-zisele fapte pe care mi le povestise zile în şir, deveneau, desigur, o amintire palidă.
    El începu să-mi explice că nu era vorba de cărţi obişnuite şi se însufleţi, încetă să mai vorbească în şoaptă. Ea îşi aprinse o ţigare şi îl asculta cu un minunat şi ironic surâs afectuos, uitându-se adesea şi la mine, care mă făcusem în forul meu interior crunt şi duşmănos.
    "Unde sunt, Petrică, învinuirile tale? mă întrebam. Ce-a mai rămas din superba ta revoltă?''...
    - Hai, Petrică. Continuăm la masă, zise ea întrerupându-l, domnul Petrini, văd eu, nu are acum gândul la cărţi, ca tine, ci probabil i se profilează mai degrabă în minte, prin telepatie cu bucătăreasa, imaginea unei supe fierbinţi şi a unui muşchi de porc împănat, care sunt gata. Poftiţi la masă!

                                                                   VII

                                     - Unii oameni, continuă Petrică deodată pătimaş, în timp ce servitoarea ne aducea sus-zisa supă, deşi au cultură, sunt analfabeţi prin concepţia pe care o au despre cultură. Ei confundă civilizaţia, pasta de dinţi, cu cultura şi am întâlnit chiar creatori de cultură, pictori şi scriitori, care nici ei nu sunt mai prejos de analfabeţi. Dotaţi de la natură cu talent, trăiesc şi mor în ignoranţă, alergând toată viaţa după muieri şi între o operă şi alta petrecând în chiolhanuri nemaivăzute care le ruinează sănătatea şi îi trimit în mormânt înainte de vreme. Şi ne mai plângem că valorile noastre nu intră în circuitul universal! Cum să intre dacă înaintea ta intră Proust şi tu nu faci decât să-l imiţi? Când apare pe lume un scriitor mare, românii imediat încetează orice căutări proprii şi îl imită pe acela. Cultura e o forţă şi ca atare atrage în sfera ei gravitaţională pe cei slabi, care nu mai au nicio şansă. Pentru a scăpa de acest blestem, culturile tinere, cum e a noastră, trebuie să facă un efort uriaş pentru a deveni independente, şi anume începând cu violenţă prin a fi polemice cu valorile dominante ale occidentului. Scopul final, sarcină a tuturor generaţiilor, ar fi mutarea culturii şi artei europene aici în răsărit, sau măcar împărţirea ei în două".
    - Nu se poate, Petrică, îi răspunsei, cultura e un fenomen natural, a cărui forţă nu poate fi schimbată prin simpla voinţă.
    - Te înşeli, zise el fără să reflecteze, semn că reflectase înainte, literatura rusă e o literatură polemică, şi zadarnic a ignorat-o un timp occidentul: a cucerit lumea şi acum francezii se uită uluiţi la sufletul rus, ale cărui adâncimi sondate de un Gogol, Dostoievski şi Tolstoi îi ameţesc, fiindcă se simt ruşi, aşa cum bunicii şi străbunicii ruşi ai lui Tolstoi se simţeau francezi, a căror limbă o vorbeau şi în intimitate... Şi atacul rus asupra literaturii europene, se grăbi Petrică să precizeze, este premeditat, antagonic, deci "nenatural", deşi e perfect natural prin dezvăluirea altor adevăruri despre om.
     - Petrică, chiar ideea ta despre mutarea culturii în răsărit nu e originală, e a lui Spengler, tot un occidental, numai că el o revendică pentru Germania. Şi nu uita că marele Tolstoi, înainte de a ajunge să-şi cristalizeze propriile lui reflecţii despre cauzele războiului, l-a citit pe un Proudhon, a cărui idee, că războiul e de origine divină, şi-a însuşit-o cu entuziasm; după câte îmi amintesc, Tolstoi l-a întîlnit în 1861 la Bruxelles pe Proudhon, cu care probabil că a discutat îndelung şi de la care a împrumutat chiar titlul de Război şi pace, care pesemne că i-a plăcut atât de mult încât n-a ezitat de asemenea să şi-l însuşească. Acest scriitor francez suferise la rândul lui influenţa lui Joseph de Maistre, care în Du pape şi Soirees de Saint-Petersbourg se arată adversar al revoluţiei franceze. Noutăţi, deci, în materie de idei, n-a adus Tolstoi francezilor, afară doar de faptul într-adevăr copleşitor al geniului său epic. Or, acest geniu era natural, nu era o consecinţă a unui spirit polemic, premeditat şi antagonic.
    Credeam că îl strivisem pe Petrică, dar el avu un surâs spontan de superioritate, nu se grăbi să-mi răspundă, aşteptă ca Matilda să ne schimbe farfuriile. Ea ne ascultase cu o expresie care sugerase că îi venise în cap un gând, mai degrabă o întrebare pe care aştepta să i-o pună la urmă soţului ei; în această amânare savura parcă reacţia lui, cu care urma să se delecteze şi prin priviri neascunse pe care mi le arunca din când în când, îmi promitea că şi eu o să mă distrez; soţia îşi cunoştea soţul, punctele lui vulnerabile; fireşte, nu le va dezvălui, să-l facă de râs, dar nici nu va ezita să-i atingă puţin morga aceea a lui despre care, probabil, ştia multe; devenisem curios, încât mă hotărâi ca după replica lui Petrică să nu mai răspund. Totuşi nu mă putui stăpâni să adaug, fără să-mi dau seama ce spun, lucru care, reflectând mai târziu, mă făcu să înţeleg de ce prietenul meu mă evită apoi câteva săptămâni la rând.
    - ...Şi apoi, Petrică, cum să te smulgi de sub influenţa marilor culturi, când chiar tu însuţi ca poet nu te-ai putut smulge de sub influenţa lui Arghezi? E o lege naturală!"
    - Nu recunosc această influenţă, rânji el deodată şi frumuseţea chipului său se schimonosi. Idolul meu e Ion Barbu, care a descoperit în spaţiul nostru poetic balcanismul. Influenţa lui, da, o recunosc şi nu văd nimic rău că, în cadrul unei literaturi, unul mare să ne influenţeze. Spiritul polemic trebuie îndreptat împotriva culturilor străine dominante, chiar însuşindu-ne de la ele idei, cum nu neg că a făcut-o Tolstoi. Asta e, în lume e cunoscut astăzi Tolstoi, în timp ce micul Proudhon francez e uitat. Este exact ceea ce vreau eu să spun...
    Se lăsă o tăcere.
    Bine, fie, gândii, dar de unde pornisem? Da, el începuse prin a afirma că unii oameni, deşi au cultură, sunt de fapt analfabeţi. Ce vroise să spună prin această idee, căreia apoi, după obiceiul lui, îi dăduse proporţii europene?
    - Eu sunt analfabeta aceea, zise atunci Matilda făcându-mă să tresar cu putere (gândurile se ghicesc!). Eu, continuă ea cu o veselie extraordinară pe chip, deşi am cultură, sunt o analfabetă care râd de el că nu poate dormi fiindcă nu găseşte aici la noi în oraş două cărţi despre care se face vâlvă în Franţa şi vrea să se ducă la Bucureşti să le caute...
    Toată veselia ei deveni apoi brusc generoasă, ai fi zis dincolo de limite, când adăugă:
    - ...Dar du-te, Petrică, ţi-am spus de la început şi nu ştiu de ce şi atunci te-ai simţit jignit..."
    Întinse mâna, i-o puse pe braţ şi îl mângâie:
    - Du-te chiar duminica viitoare, şi luni întoarce-te.
    Sub această mângâiere Petrică se relaxă. Dar ea reluă imediat: ..
    - Şi lasă-i pe aceşti artişti şi scriitori care aleargă toată viaţa după muieri şi petrec în chiolhanuri nemaivăzute. Ce-ai tu cu ei? Poate că altfel n-ar putea crea!
     - Pe dracu, rânji Petrică, batjocoritor. Cu ce te ajută curul unei muieri să creezi! Balzac nu s-a însurat până n-a dus la apogeu Comedia umană. Toată forţa spiritului trebuie concentrată în creaţie, dacă vrei să nu rămâi veşnic la marginea marilor culturi. Întrucât burta unei muieri, unde zac toate forţele turbulente şi distructive, poate stimula un artist?
    - Bine, exclamai eu, dar despre idolul tău, Ion Barbu, se zice că...
    - ..Da, mă întrerupse el imediat, ştiu, poţi să alergi după curul unei muieri, dar să nu te îndrăgosteşti de el! E ridicol!
    Devenise parcă furios, însă avea o furie rece, iar chipul său arăta acum durităţi de cremene. În acelaşi timp glasul avea tonalităţi de un sarcasm ucigător. Matilda zâmbea, dar îmi evita privirea.
    - Tolstoi, continuă el, a rezistat, cu toate că era dotat cu o neobişnuită forţă virilă, căreia însă i-a pus frâu, a convertit-o în spirit şi a învins. La noi, românul lucid a descoperit răul, dar nu-i poate rezista. Muierile au să-i mănânce capul, spune el când vede un bărbat înzestrat, dar care aleargă ca un smintit după ele, în timp ce după el aleargă ratarea. În care el nu crede. Cum să creadă? Femeia e idealul, ce e mai frumos în viaţă? Nu e ea floarea pământului? Făcând confuzie între femeia care naşte şi care în timpul sarcinii ne e superioară, trăind în apropierea morţii pe care, născând, o sfidează, şi muierea stăpânită de toţi dracii... cu care bea, chefuieşte şi dansează...
    - Cu cine, Petrică, bea, chefuieşte şi dansează? ii întrebă Matilda cu un glas suav. Cu dracii sau cu artiştii?
    Dar Petrică, sardonic, râse din plin, cum nu-l auzisem până atunci, şi nu răspunse.
    - Petronius e un naiv descriind moravuri romane naive. Ei da! exclamă el, că eroul nimereşte printre vestale, care ca să-l vindece de impotenţă îi vâră un falus de lemn în cur tăvălit prin ardei pisat şi urzici şi el o ia la goană urlând, în timp ce vestalele îl urmăresc cu ţipetele lor: hoţul, hoţul... Săracul, era conştient că impotenţa lui faţă de femei venea din faptul că iubea un băiat cu care trăia. Dar ar fi vrut să facă faţă şi unei frumoase matroane, îndrăgostită de el, deci nu era cu totul corupt. Sigur, capacitatea de regenerare a fiinţei umane este, practic, nelimitată, dar numai la noi, la români, care avem simţul humorului. Cunosc un bun tată de familie care te poate distra la infinit cu amestecul de humor şi abjecţie care îl caracterizează. Şi fiindcă suntem admiratori ai lui Zola, care a scos afară maţele fiinţei umane, ca să depăşim faza, să nu strâmbăm din nas, stăpâniţi de un idealism puturos. În faţa scenelor memorabile pe care le trăiesc semenii noştri...
    Matilda se uită la mine cu o privire rapidă şi alarmată.
    - Retrag, parcă îmi spunea ea, invitaţia să te distrezi pe seama spuselor lui Petrică. Vrea să mă jignească, nu mai e vulnerabil, l-am jignit cu cele două cărţi din pricina cărora nu doarme şi acum mă atacă.
    - Petrică, îi zisei, dar poeziile tale sunt atât de pure, de idealiste...
    Petrică primi elogiul, dar nu renunţă.
    - Câţi oameni, continuă el, mai sunt impresionaţi de codul moral pe care puţini dintre noi îl mai ridică în faţa abjecţiei? Humorul e suveran! Hohote de râs se aud în casa de vizavi, unde oamenii petrec. Dracul râde cu noi, singurul supravieţuitor dintre îngeri. Suntem singurul popor din lume care avem graniţa nu cu Dumnezeu, cum spunea cineva, ci cu diavolul, dar nu prin faptul că am fi diabolici, ei prin humorul nostru distructiv demolator, al oricărei înălţări. Nu se poate rezista. E ca un viciu. N-am crezut niciodată că o să pot râde cu poftă cu un ticălos care îmi povestea zilele trecute, uluit el însuşi, uimitoarea sa aventură cu o  gagică....
.....................................................................................