Jocul lui Ender 2, Orson Scott Card

...................................................................................
                                                  3.

                                Femeia icni de durere şi eliberă braţul lui Grego din strânsoare. El smulse şurubelniţa din mâna lipsită de vlagă.
    Ţinându-şi palma la gura sângerândă, Sora Esquecimento se îndepărtă în grabă pe intervalul dintre bănci. Grego îşi reluă activitatea demolatoare.
    "Dar tata a murit", îşi aminti Ela. În mintea ei, cuvintele sunau ca o muzică. "Tata a murit, dar încă e printre noi prin această moştenire monstruoasă pe care a lăsat-o. Otrava pe care a picurat-o în noi continuă să dospească şi sigur ne va ucide pe toţi. Când a murit, ficatul lui avea doar cinci centimetri lungime, iar splina nici nu mai exista. În locul lor crescuseră nişte organe ciudate, compuse din celule lipidice. Boala nu avea nume; trupul lui se smintise şi uitase matricea după care erau alcătuite fiinţele umane. Boala sălăşluieşte acum în copii lui. Nu în trupuri, ci în sufletele noastre. Arătăm ca orice alţi copii; suntem modelaţi aidoma cu ei. Dar fiecare dintre noi a fost înlocuit de o imitaţie de copil, alcătuită dintr-o substanţă fetidă, de origine lipidică, degenerată, crescută din sufletul tatei."
    "Poate că situaţia ar fi alta dacă mama ar fi încercat să repare lucrurile. Dar ea nu s-a sinchisit decât de microscoape şi de cereale cu calităţi ameliorate genetic, sau de cercetările la care a lucrat şi lucrează întruna."
    - ... aşa-zis Vorbitor în numele Morţilor! Dar există numai unul care poate vorbi în numele morţilor, şi acesta este Sograda Cristo...
    Cuvintele episcopului îi reţinură atenţia. Ce tot vorbea despre un Vorbitor în numele Morţilor? Cum era posibil ca el să aibă ştire că ea chemase unul...?
    - Legea ne cere să-l tratăm curtenitor, dar nu cu încredere! Adevărul nu se poate afla în speculaţiile şi ipotezele unor oameni lipsiţi de har, ci în învăţăturile şi tradiţiile Bisericii-Mamă. De aceea, atunci când va păşi printre voi, acordaţi-i zâmbetul vostru, dar nu vă deschideţi inimile!
    De ce lansa un asemenea avertisment? Cea mai apropiată planetă, Trondheim, se afla la douăzeci şi doi de ani-lumină depărtare şi i se părea improbabil să existe acolo un Vorbitor. Vor trece decenii până la sosirea vreunuia, dacă avea să vină vreodată.
    Se întinse pe deasupra Quarei ca să-l întrebe pe Quim. Sigur că măcar el a ascultat cu atenţie.
    - Ce spune episcopul despre Vorbitor? întrebă ea în şoaptă.
    - Dacă ai fi atentă ai afla şi singură.
    - Dacă nu-mi spui îţi zdrobesc nasul.
    Quim îi zâmbi ţâfnos, ca să-i arate că nu se temea de ameninţările ei. Dar, pentru că de fapt se temea de ea, îi răspunse:
    - Se pare că atunci când a murit primul xenolog, un mişel necredincios a chemat un Vorbitor care urmează să sosească chiar în după-amiaza asta. Se află deja pe navetă şi primarul a plecat să-l întâmpine când va coborî pe planetă.
    Ela nu anticipase această situaţie. Computerul nu-i comunicase că Vorbitorul era deja în drum spre Lusitania. Ea credea că va sosi peste ani şi ani pentru a rosti adevărul despre monstruozitatea căreia i se spunea "tată" şi care, în cele din urmă, îşi binecuvântase familia căzând mort; adevărul va veni ca o rază care să le lumineze şi să le purifice trecutul. Dar tata murise cu prea puţin timp în urmă ca să se facă acum rostire despre el. Tentaculele lui încă se întindeau de dincolo de mormânt şi le secătuiau inimile.
    Curând predica se sfârşi, iar odată cu ea şi slujba. Ela îl apucă strâns de mână pe Grego şi, în timp ce-şi făcea loc prin mulţime, încercă să-l ţină departe de lume, ca să nu smulgă cuiva vreo carte sau poşetă. Bine că era şi Quim bun la ceva: o purta în braţe pe Quara, care părea să îngheţe atunci când trebuia să se strecoare printre necunoscuţi. Olhado îşi reactivase ochii şi-şi putea purta singur de grijă, clipind metalic către orice semivirgină de cincisprezece ani pe care spera să o îngrozească azi.
    Ela făcu o plecăciune în faţa statuilor celor doi Os Venerados, bunicii ei, morţi de mult şi canonizaţi acum ca sfinţi.
    "Nu sunteţi mândri că aveţi nişte nepoţi atât de încântători?"
    Grego rânjea diabolic; păi sigur, avea în mână un pantofior de sugar. Ela se rugă în gând, dorindu-i copilaşului să fi scăpat neînsângerat dintr-o asemenea întâlnire. Luă pantoful de la Grego şi îl aşeză pe micul altar unde lumânările ardeau neîncetat, ca o mărturie perpetuă a miracolului Descoladei.
    Mama copilului îl va putea găsi acolo.

                                                                  3.

                                      Bosquinha se dovedi destul de bine dispusă în drumul de la naveto-port până în Milagre, pe care îl făcură în vehiculul care plutea la mică distanţă deasupra terenului înverzit. Arătă către turmele de cabra semi-domesticite, o specie locală care asigura fibre pentru ţesături, dar a cărei carne era, din punct de vedere nutritiv, inutilizabilă fiinţelor umane.
    - Purceluşii le mănâncă? întrebă Ender.
    Mirată, ea ridică din sprâncene.
    - Nu prea ştim multe despre purceluşi.
    - Ştiu că trăiesc în pădure. Nu ies niciodată la câmpie?
    - Asta pot s-o spună doar framlingii, răspunse ea ridicând din umeri.
    Săvârşitorul tresări auzind-o pe Bosquinha folosind acest cuvânt; dar bineînţeles că ultima carte a lui Demostene fusese publicată cu douăzeci şi doi de ani în urmă şi distribuită prin ansiblu în toate cele O Sută de Lumi. Utlanning, framling, ramen, varelse - termenii pătrunseseră deja în Esenţială şi probabil că Bosquinhei nici nu i se mai păreau noutăţi. Ceea ce-l făcea să se simtă stânjenit era lipsa ei de curiozitate în legătură cu purceluşii.
    I se părea imposibil ca oamenii Lusitaniei să rămână netulburaţi de această problemă, doar existenţa purceluşilor motiva prezenţa gardului înalt şi de netrecut, dincolo de care nu se puteau deplasa decât zenadorii. Dar nu, Bosquinha nu era nepăsătoare, ci doar ocolea această chestiune. Nu reuşi să ghicească dacă purceluşii ucigaşi constituiau un subiect delicat sau dacă era vorba de neîncrederea ei în Vorbitor.
    Ajunşi pe coama unui deal, Bosquinha opri vehiculul. Acesta se aşeză lin cu tălpicile pe sol. În vale se vedea un râu lat, şerpuind printre dealuri înverzite. Dincolo de el, vârfurile cele mai îndepărtate erau acoperite în întregime de păduri. De-a lungul celuilalt mal al râului, casele construite din cărămidă, cu acoperişuri învelite cu ţiglă, alcătuiau un oraş pitoresc. Clădirile câtorva ferme erau aşezate pe malul înalt dinspre ei, iar terenurile lungi şi înguste se întindeau până pe dealul pe care stăteau Săvârşitorul şi Bosquinha.
    - Milagre, spuse Bosquinha. Pe dealul cel mai înalt e catedrala. Episcopul Peregrino i-a sfătuit pe oameni să fie politicoşi şi binevoitori cu tine.
    Săvârşitorul mai pricepu din tonul ei că episcopul îi înştiinţase pe oameni că el reprezenta un primejdios propovăduitor al agnosticismului.
    - Până mă va trăsni mânia lui Dumnezeu? întrebă el.
    Zâmbind, Bosquinha îi răspunse:
    - Dumnezeu ne dă un exemplu de îngăduinţă creştină pe care socotim că-l va urma toată lumea din oraş.
    - Ştiu cine m-a chemat?
    - Oricine ar fi făcut-o, a procedat discret.
    - Eşti şi Guvernator, nu numai primar. Beneficiezi de anumite privilegii în ceea ce priveşte informaţiile.
    - Ştiu că solicitarea originală a fost anulată, dar prea târziu. Mai ştiu că în anii din urmă alte două persoane au cerut prezenţa unui Vorbitor, dar trebuie să înţelegi că majoritatea oamenilor se mulţumesc cu doctrina şi consolarea oferită de preoţi.
    - Vor răsufla uşuraţi când vor afla că n-am nimic în comun cu doctrina sau consolarea.
    - Gestul mărinimos de a ne oferi transportul de skrika te va face destul de respectat prin baruri, şi te asigur că se vor găsi o mulţime de femei frivole care să poarte blănuri în lunile următoare. Toamna e pe aproape.
    - S-a întâmplat să cumpăr skrika împreună cu nava - mie nu-mi era de nici un folos -, aşa că nu mă aştept la recunoştinţă pentru asta. Privi iarba înaltă din jur, care semăna cu o blană: Iarba e indigenă?
    - Şi inutilă. N-o putem folosi nici măcar pentru a acoperi casele: dacă o tăiem, se fărâmiţează şi la prima ploaie se dizolvă ca un praf. Dar pe loturile din valea de acolo, cultura cea mai comună este un soi de ştir creat de xenobiologii noştri. Recoltele de orez şi grâu erau slabe şi nesigure, însă ştirul rezistă atât de bine încât trebuie să utilizăm ierbicide în jurul culturilor pentru a le împiedica să se extindă.
    - De ce?
    - Suntem pe o lume aflată în carantină, Vorbitorule. Ştirul se adaptează atât de uşor la mediu încât curând ar înăbuşi ierburile indigene. Este esenţial să nu transformăm Lusitania după modelul pământesc. Avem sarcina de a influenţa cât mai puţin această lume.
    - Sigur că asta îi apasă greu pe oameni.
    - Vorbitorule, suntem liberi şi ne împlinim viaţa în enclava noastră. Cât priveşte ceea ce se află dincolo de gard, oricum nu vrea nimeni să meargă acolo.
    Vocea îi era încărcată de o emoţie ascunsă. Şi atunci, Ender ştiu că teama de purceluşi pătrunsese adânc.
    - Vorbitorule, să nu-ţi închipui că ne temem de purceluşi. Probabil că acest lucru e adevărat pentru unii dintre noi, dar sentimentul predominant nu-i câtuşi de puţin teama. E ura. Scârba.
    - Dar nu i-aţi văzut niciodată.
    - Ajunge să-i cunoşti pe cei doi zenadori care au fost ucişi. Am o bănuială că la început ai fost chemat pentru a mărturisi moartea lui Pipo. Amândoi, şi Pipo şi Libo, erau iubiţi de lume. Îndeosebi Libo. Un om blând şi generos, iar durerea provocată de moartea lui a fost sinceră şi generală. Ne vine greu să înţelegem motivele pentru care purceluşii l-au torturat astfel. Dom Cristao, Abate al Filhos da Mente de Cristo, spune că purceluşii nu au simţ moral. Susţine că sunt fiare ori că nu au trăit sentimentul pierderii, fiindcă nu au gustat încă din fructul oprit. Zâmbi crispată. Dar asta e teologie, aşa că nu reprezintă nimic pentru tine.
    El nu-i răspunse. Se obişnuise cu felul în care oamenii evlavioşi presupuneau că istorisirile sacre trebuie să li se pară absurde necredincioşilor. Necredincios nu se considera, ba chiar nutrea un respect deosebit faţă de sfinţenia unor relatări. Dar nu-i putea explica Bosquinhei toate astea. Cu timpul are să-şi schimbe părerea despre el.
    Acum îl privea bănuitoare, dar credea că o putea atrage de partea lui; pentru a fi un bun primar, trebuia să aibă calitatea de a vedea oamenii drept ceea ce sunt, iar nu drept ceea ce par.
    Reveni la subiectul discuţiei.
    - Filhos da Mente de Cristo... cunoştinţele mele de portugheză nu sunt prea solide, dar asta nu înseamnă cumva "Fiii Minţii lui Cristos"?
    - Relativ vorbind, sunt un ordin nou, întemeiat abia acum patru sute de ani printr-o dispensă specială emisă de Papa...
    - A, ştiu de Copiii Minţii lui Cristos, doamnă primar. Am mărturisit moartea lui San Angelo pe Moctezuma, în oraşul Cordoba.
    Ea făcu ochii mari.
    - Deci e adevărată povestea!
    - Primare Bosquinha, am auzit multe variante ale poveştii. Una susţine că diavolul l-a posedat pe San Angelo când se afla pe patul de moarte şi de aceea a cerut să i se ţină riturile detestabile ale păgânului Hablador de los Muertos.
    Bosquinha surâse.
    - Cam aşa sună povestea care circulă în şoaptă. Dom Cristao spune că-i o prostie, desigur.
    - Cu mult înainte de sanctificare, s-a întâmplat ca San Angelo să fie martor la mărturisirea mea pentru o femeie pe care o cunoştea. Ciuperca din sânge îl ucidea deja. A venit la mine şi mi-a spus: "Andrew, încă de pe acum circulă cele mai îngrozitoare neadevăruri despre mine, afirmându-se că am făcut minuni şi că ar trebui să fiu sanctificat. Am nevoie de ajutorul tău. La moartea mea va trebui să rosteşti adevărul".
    - Dar minunile au fost recunoscute şi el a fost canonizat abia după nouăzeci de ani de la moarte.
    - Da. Ei bine, în parte sunt şi eu vinovat de asta. Când am mărturisit moartea lui, eu însumi am recunoscut câteva dintre miracole.
    De data asta Bosquinha izbucni în râs.
    - Un Vorbitor să creadă în miracole?!
    - Priveşte dealul catedralei voastre. Câte dintre clădirile acelea sunt pentru preoţi şi câte pentru şcoală?
    Bosquinha înţelese pe dată şi-l fulgeră cu privirea.
    - Filhos da Mente de Cristo se supun autorităţii episcopului.
    - Numai că ei păstrează şi predau tot ce înseamnă cunoaştere. Indiferent dacă episcopul aprobă sau nu.
    - S-ar putea ca San Angelo să-ţi fi permis să te amesteci în treburile Bisericii, dar te asigur că episcopul Peregrino nu va admite aşa ceva.
    - Am venit să mărturisesc o simplă moarte şi voi respecta legea. Cred că vei avea prilejul să-ţi dai seama că voi face mai puţin rău decât te aştepţi, şi mai mult bine.
    - Vorbitor pelos Mortos, dacă ai venit să rosteşti moartea lui Pipo, atunci nu vei provoca decât rău. Lasă-i pe purceluşi dincolo de gard. Dacă voia mi-ar fi ascultată, nici o fiinţă umană n-ar mai trece de el.
    - Sper că voi găsi de închiriat o cameră.
    - Oraşul nostru nu se schimbă, Vorbitorule. Aici fiecare posedă o casă si nimeni nu merge în altă parte. Ce motive am avea să ţinem un han? Îţi putem oferi doar una dintre micile locuinţe din material plastic pe care le-au înălţat primii colonişti. E modestă, dar satisface toate necesităţile.
    - Întrucât nu am nevoie de mult confort şi spaţiu, sunt sigur că o să mă descurc. Şi abia aştept să-l întâlnesc pe Dom Cristao. Acolo unde există discipoli ai lui San Angelo şi adevărul îşi găseşte prieteni.
    Bosquinha pufni şi porni motorul vehiculului. Aşa cum dorise şi Săvârşitorul, ideile ei preconcepute despre Vorbitori fuseseră acum sfărâmate. Ce întâmplare ca el să-l fi cunoscut pe San Angelo şi să-i fi admirat pe Filhos! Nu era chiar ceea ce-i îndemnase episcopul Peregrino pe enoriaşii
săi să creadă despre Vorbitor.

                                                         4.

                                   Încăperea era  mobilată cu zgârcenie, iar dacă Săvârşitorul ar fi avut cu sine multe lucruri, cu mare greutate ar fi găsit loc să şi le aşeze. Aşa cum i se întâmpla aproape mereu la încheierea vreunei călătorii interstelare, reuşi să se instaleze în doar câteva minute.
    În geanta de voiaj rămase împachetată numai matca; renunţase de mult să se mai simtă ciudat pentru că într-o modestă geantă aflată sub pat păstra taina viitorului unei specii minunate.
    - Poate că acesta va fi locul, murmură el. Chiar prin prosoapele în care era învelită, simţea gogoaşa răcoroasă, aproape rece.
    "Este locul potrivit."
    I se păru supărător că era atât de sigură. De data asta dispăruse tonul rugător sau nerăbdător pe care îl percepuse de atâtea ori când ea îşi exprimase dorinţa de a fi eliberată. Acum era de o certitudine absolută.
    - Tare mult aş vrea să hotărâm astfel, spuse el. S-ar putea să fie locul, dar totul depinde de capacitatea purceluşilor de a accepta prezenţa ta aici.
    "Întrebarea e dacă pot accepta prezenţa fiinţelor umane fără noi."
    - Va dura mult. Mai păsuieşte-mă câteva luni.
    "Oricât de mult ar fi nevoie. Acum nu ne mai grăbim."
    - Pe cine ai găsit? Îmi amintesc că mi-ai spus că nu poţi comunica decât cu mine.
    "Acea parte a minţii noastre care deţine capacitatea de gândire, ceea ce voi numiţi impuls filotic, puterea ansiblurilor, este foarte rece şi greu de descoperit la fiinţele umane. Dar aceasta pe care am aflat-o aici, una dintre numeroasele fiinţe pe care le vom găsi, are un impuls filotic mult mai puternic, mai clar, mai uşor de perceput, ne aude mai repede, ne vede amintirile, iar noi le vedem pe ale ei, le reperăm lesne, aşa că iartă-ne, scumpe prieten, iartă-ne dacă abandonăm chinul de a vorbi minţii tale şi ne întoarcem spre ea pentru a-i vorbi, fiindcă nu ne sileşte să facem eforturi atât de mari pentru a articula cuvinte şi forma imagini care să fie suficient de limpezi pentru gândirea voastră analitică, deoarece pe ea o simţim ca pe o rază de soare, ca pe căldura soarelui faţa ei pe faţa noastră şi senzaţia de apă proaspătă în pântecele noastre şi de mişcare la fel de blândă şi completă ca adierea de vânt pe care nu am mai simţit-o de trei mii de ani şi iartă-ne că vom rămâne cu ea până ne trezeşti şi până ne scoţi să locuim aici fiindcă o vei face vei afla sigur la momentul potrivit că acesta e locul care înseamnă cămin..."
    Şi după aceea el pierdu şirul gândurilor ei, simţi cum se risipeşte ca un vis pe care-l uiţi atunci când te trezeşti, chiar dacă te chinui să-l menţii viu.
    Săvârşitorul nu era sigur de ceea ce descoperise matca, dar orice ar fi fost, el trebuia să se confrunte cu realitatea Codului Stelar, cu Biserica Catolică şi cu tinerii xenologi care probabil nu-l vor lăsa să-i cunoască pe purceluşi, cu o femeie xenolog care se răzgândise în legătură cu invitaţia pe care o făcuse, şi cu altceva, poate cel mai greu lucru: dacă matca rămânea aici, şi el trebuia să facă la fel.
    "Tot amestecându-mă, iscodind, rănind, tămăduind, apoi plecând din nou şi rămânând neînrâurit, m-am rupt de umanitate. Dacă voi rămâne pe această lume, oare cum voi reuşi să mă integrez? Până în această clipă nu m-am simţit apropiat decât de armata de băieţaşi de la Şcoala de Luptă şi de Valentine, iar acum ele sunt departe, amândouă aparţin trecutului."
    - Ce-ai păţit, te-ai scufundat în singurătate? îl întrebă Jane. Simt cum îţi scade ritmul cardiac şi ţi se îngreunează respiraţia. În următoarele momente vei adormi, muri sau lăcrima.
    - Sunt mai complicat decât crezi, spuse Săvârşitorul bine dispus. Deocamdată am un sentiment de autocompătimire pentru suferinţe încă neîncercate.
    - Foarte bine, Ender. Cu cât mai devreme, cu atât mai folositor. În felul acesta te vei scălda mai mult în suferinţă. Terminalul prinsese viaţă, înfăţişând-o pe Jane ca purceluş în mijlocul unui ansamblu de balerine exuberante, care-şi azvârleau picioarele cât de sus puteau. Puţină repetiţie nu-ţi strică şi te-ai simţi mult mai bine. La urma urmelor, ai despachetat. Ce altceva aştepţi?
    - Nici măcar nu ştiu unde mă aflu, Jane.
    - Nu există o hartă a oraşului, îi explică Jane. Toată lumea ştie unde se află fiecare locşor. Însă au un plan al sistemului de canalizare, împărţit pe cartiere. Aşa, prin extrapolare, poţi descoperi unde se află clădirile.
    - Atunci arată-mi-le.
    Pe terminal apăru un model tridimensional al oraşului. Probabil că Săvârşitorul nu era deosebit de dorit în acest loc şi de aceea i se dăduse cămăruţa mobilată simplu, însă terminalul ce i se pusese la dispoziţie dovedea o atitudine curtenitoare. Nu era o instalaţie standard pentru uz personal, ci mai curând un simulator complex. Faţă de alte terminale, putea proiecta holograme într-un spaţiu de şaisprezece ori mai mare, cu o rezoluţie de patru ori mai precisă. Iluzia era atât de perfectă încât, ameţit pentru o clipă, Săvârşitorul se simţi ca un Gulliver aplecat deasupra unui Lilliput care încă nu ajunsese să se teamă de el, care deocamdată nu-i descoperise puterea distructivă.
    Numele diferitelor cartiere pluteau în aer deasupra fiecărui sector al reţelei de canalizare.
    - Te afli aici, preciză Jane. Vila Velha, vechiul oraş. Praca este exact la o intersecţie depărtare. Acolo se ţin întrunirile publice.
    - Ai cumva o hartă a domeniilor locuite de purceluşi?
    Harta satului alunecă rapid către Săvârşitor, detaliile apropiate dispărând în timp ce erau înlocuite de altele noi, care apăreau pe latura îndepărtată, ca şi cum ar fi zburat pe deasupra lor. "Aidoma unei vrăjitoare", gândi el. Graniţa oraşului era marcată de un gard.
    - E singurul obstacol care se află între noi şi purceluşi, îngână Săvârşitorul.
    - Emite un câmp electric în care sunt stimulaţi toţi nervii sensibili la durere, spuse Jane. Simpla atingere face ca toate terminaţiile nervoase să o ia razna; te simţi ca şi cum cineva ţi-ar tăia degetele cu o pilă.
    - Plăcut gând. Suntem într-un lagăr de concentrare? Sau într-o grădină zoologică?
    - Depinde cum priveşti lucrurile.
    - Partea dinspre oameni este conectată la restul universului, iar cea dinspre purceluşi limitată la propria lor lume.
    - Deosebirea e că purceluşii nu ştiu ce-au pierdut.
    - Dar eu ştiu, spuse Jane. Acesta-i cel mai încântător lucru care caracterizează fiinţele umane. Sunteţi cu toţii foarte siguri că animalele inferioare mor de invidie că n-au avut norocul de a se fi născut homo Sapiens.
    Dincolo de gard se vedea un povârniş şi pădurea care începea de pe coama dealului. Xenologii nu au pătruns niciodată prea adânc în teritoriul purceluşilor.
    - Comunitatea cu care au intrat în contact e la mai puţin de un kilometru în interiorul acestei păduri. Purceluşii locuiesc într-o casă din buşteni, toţi masculii la un loc. Nu cunoaştem alte aşezări, dar sateliţii au confirmat că fiecare pădure ca asta are exact toată populaţia pe care o poate susţine o cultură de vânători-culegători.
    - Vânează?
    - Sunt mai mult culegători.
    - Unde au murit Pipo şi Libo?
    Jane ilumină un petic de teren acoperit cu iarbă, de pe panta care ducea spre copaci. În planul apropiat creştea izolat un copac mare şi nu departe de el se vedeau alţi doi.
    - Copacii aceia, făcu Săvârşitorul. În hologramele pe care le-am vizionat pe Trondheim nu-mi amintesc să fi fost atât de aproape.
    - Au trecut douăzeci şi doi de ani. Copacul mare e cel pe care purceluşii l-au plantat în cadavrul rebelului numit Rădăcină, executat înainte ca Pipo să fi fost ucis. Ceilalţi doi marchează locurile unde au fost executaţi recent alţi purceluşi.
    - Aş vrea să ştiu de ce sădesc copaci numai pentru purceluşi.
    - Copacii sunt sacri, spuse Jane. Pipo a constatat că mulţi dintre copacii pădurii poartă nume. Libo a tras concluzia că s-ar putea să fie numele purceluşilor morţi.
    - Iar oamenii nu sunt cosubstanţiali cu ideea de adorare a copacilor. Da, e foarte probabil. Am descoperit însă că ritualurile şi miturile nu se nasc din neant. De obicei există o anumită justificare legată de perpetuarea comunităţii.
    - Andrew Wiggin antropolog?
    - Când ţi-ai ales umanitatea ca obiect de studiu, este mai bine să începi cu omul.
    - Atunci du-te şi studiază câţiva oameni, Săvârşitorule. De exemplu, familia Novinhei. Şi apropo, reţelei de computere i s-a interzis în mod oficial să-ţi furnizeze adresele locuitorilor.
    Ender zâmbi strâmb.
    - Prin urmare Bosquinha nu-i chiar atât de prietenoasă pe cât pare.
    - Dacă trebuie să întrebi unde locuiesc oamenii, vor şti încotro te duci. Dacă vor ca tu să nu mergi la ei, nimeni nu va şti unde locuiesc ceilalţi.
    - Poţi încălca restricţia, nu?
    - Am şi făcut-o.
    Lângă linia gardului, dincolo de dealul pe care se afla observatorul, clipea o lumină. Era punctul cel mai izolat din întregul Milagre. În locul acela de unde gardul se vedea tot timpul, se construiseră foarte puţine case.
    Ender se întrebă dacă Novinha prefera să locuiască acolo pentru a fi aproape de gard sau pentru a fugi cât mai departe de vecini. Poate că asta fusese ideea lui Marcao.
    Cel mai apropiat cartier era Vila Atrás, apoi cel numit As Fabricas, care se întindea până spre râu. Aşa cum sugera şi numele, acolo se găseau majoritatea făbricuţelor care prelucrau metalul şi materialele plastice şi procesau alimentele şi fibrele de care avea nevoie Milagre. O economie autonomă, utilă şi legată de necesităţi.
    Iar Novinha prefera să locuiască departe de toate acestea, izolată, invizibilă. Hotărârea era şi a ei, acum Săvârşitorul ştia sigur. Nu acesta era modelul de viaţă ales de ea? Niciodată nu aparţinuse oraşului Milagre. Faptul că toate cele trei solicitări pentru un Vorbitor veniseră din partea Novinhei şi a copiilor ei nu reprezenta un accident. Însuşi actul de chemare a unui Vorbitor reprezenta o sfidare, un semn că ei nu se socoteau membri evlavioşi ai comunităţii catolice de pe Lusitania.
    - Va trebui, totuşi, să mă rog de cineva să mă conducă acolo. Nu se cuvine să le dau de înţeles dintru început că nu pot să-mi tăinuiască nici o informaţie pe care o deţin.
    Harta se şterse şi deasupra terminalului apăra chipul lui Jane. Nu se deranjase să facă reglajele pentru dimensiunile generoase ale acestui terminal, astfel încât capul ei era de câteva ori mai mare decât al unui om. Arăta foarte impunătoare. Şi simularea atingea perfecţiunea până şi prin porii de pe obraji.
    - Andrew, adevărul e că mie nu-mi pot ascunde nimic.
    Săvârşitorul oftă.
    - Te interesează foarte mult problema asta, Jane.
    - Ştiu. Îi făcu un semn cu ochiul. Dar pe tine nu?
    - Vrei să spui că n-ai încredere în mine?
    - Miroşi de la o poştă a imparţialitate şi a împărţitor de dreptate. Dar eu sunt îndeajuns de umană ca să doresc un tratament preferenţial, Andrew.
    - Măcar îmi promiţi ceva?
    - Orice, prietene corpuscular.
    - Când hotărăşti să-mi ascunzi ceva, n-ai vrea să mă anunţi cel puţin că nu ai de gând să-mi spui despre ce este vorba?
    - Vorbele tale adânci o depăşesc pe sărmana ta prietenă.
    Devenise o caricatură a unei femei hiperfeminizate.
    - Jane, nimic nu poate fi prea profund pentru tine. Fă-mi o favoare. Nu-mi pune piedici.
    - Pentru că tot ai venit pentru familia Ribeira, ai dori să te ajut cu ceva?
    - Da. Descoperă elementele care-i fac pe membrii familiei Ribeira să se deosebească în mod semnificativ de restul oamenilor din Lusitania. Şi orice motive de conflict între ei şi autorităţi.
    - Tu vorbeşti şi eu mă supun.
    Începu să dispară ca un duh.
    - Jane, tu m-ai ademenit încoace. Acum de ce încerci să mă descurajezi?
    - Ba nu. Şi nici n-am făcut-o.
    - Nu am prieteni în oraşul acesta.
    - Poţi să-mi încredinţezi viaţa ta.
    - Nu propria-mi viaţă mă preocupă acum.

                                                                          5.

                                        Parca era  plină de copii care jucau fotbal. Majoritatea jonglau cu mingea, dovedind cât de multe pot s-o menţină în aer folosindu-şi doar capul şi picioarele. Cu toate acestea, doi dintre ei purtau un duel sălbatic. Băiatul şuta cât de tare putea către fată, care stătea la mai puţin de trei metri depărtare.
    Ea suporta contactul cu mingea fără să tresară, indiferent cât de puternică ar fi fost lovitura. Apoi şuta fata, iar el încerca să nu se clintească. O altă fetiţă făcea pe copilul de mingi, aducându-le-o ori de câte ori ricoşa după ce-şi atingea victima.
    Săvârşitorul încercă să afle de la câţiva băieţi unde era casa familiei Ribeira. Invariabil, toţi îi răspunseră printr-o ridicare din umeri; când insistă, unii începură să se îndepărteze, şi curând mai toţi copiii se retraseră din praca. Săvârşitorul se întrebă ce le spusese episcopul despre Vorbitori.
    Însă duelul continuă cu aceeaşi înverşunare nedomoliţi Şi acum, când praca se mai golise, Ender observă că în joc mai era amestecat un copil, un băiat de vreo doisprezece ani.
    Văzut din spate, nu atrăgea atenţia prin nimic, dar când Ender păşi mai spre mijlocul terenului, băgă de seamă că ochii băiatului arătau ciudat. După un moment de surprindere, înţelese. Băiatul avea ochi artificiali.
    Amândoi păreau strălucitori şi metalici, dar Ender ştia cum funcţionau. Doar un ochi slujea vederii, dar el prelua patru scanări vizuale separate şi apoi izola semnalele pentru a transmite o imagine binoculară simulată către creier. Celălalt ochi conţinea sursa de alimentare, controlul prin computer şi interfaţa externa. Atunci când voia, băiatul putea înregistra scurte secvenţe din cele văzute pe o foto-memorie limitată, care avea probabil mai puţin de un trilion de biţi.
    Dueliştii îl foloseau ca arbitru; dacă vreunul contesta un punct, el putea relua scena cu viteză redusă şi le spunea ce se întâmplase.
    Mingea îl lovi pe băiat drept în vintre. Se chirci cu multă convingere, dar fata rămase netulburată.
    - S-a ferit, am văzut cum a mişcat din şolduri!
    - Ba nu! M-a durut, nu m-am ferit deloc!
    - Reveja! Reveja! Până atunci vorbiseră în Esenţială, dar fata exclamase în portugheză.
    Băiatul cu ochi metalici rămase inexpresiv, în schimb ridică o mână cerându-le să facă linişte.
    - Mudou, spuse el fără drept de replică. S-a mişcat, traduse Săvârşitorul.
    - Sabia! Ştiam!
    - Eşti un mincinos, Olhado!
    Băiatul cu ochi metalici o privi dispreţuitor.
    - Eu nu mint niciodată. Dacă vrei, o să-ţi ofer o reluare a scenei. De fapt, cred că o s-o transmit prin reţea, ca să vadă toată lumea cum te-ai ferit şi mai şi minţi că n-ai făcut-o.
    - Mentirosa! Filho de puta! Fode-bode!
    Săvârşitorul era aproape sigur că ştia ce însemnau toate epitetele acelea, dar băiatul cu ochi metalici le ascultă cu un aer imperturbabil.
    - Da, spuse fata, Da-me. Dă-mi-l.
    Furios, băiatul îşi scoase inelul de pe deget şi-l aruncă pe pământ, la picioarele ei.
    - Viada! şopti el gutural, apoi o rupse la fuga.
    - Poltrao! strigă fata după el. Laşule!
    - Cao! strigă băiatul fără ca măcar să arunce o privire peste umăr.
    De data asta nu strigase la fată. Ea se întoarse imediat şi-l privi pe băiatul cu ochi metalici, care se crispase la auzul acelei vorbe. Aproape instantaneu, fata rămase cu ochii pironiţi în pământ. Micuţa care adusese până atunci mingea păşi către băiat şi-i şopti ceva. El ridică ochii şi-l observă pe Săvârşitor.
    Fata mai mare îşi ceru scuze:
    - Desculpa, Olhado, nao queria que...
    - Nao ha problema, Michi.
    Nu se uită la ea. Fata dădu să mai spună ceva, dar apoi îl văzu şi ea pe Ender şi tăcu.
    - Porque esta olhando-nos? întrebă băiatul. De ce te uiţi la noi?
    Săvârşitorul răspunse cu o întrebare:
    - Voce e arbitro? Tu eşti judecătorul? Cuvântul putea să însemne "arbitru" dar şi "magistrat".
    - De vez em quando. Din când în când.
    Ender vorbi în Esenţială - nu era sigur că va reuşi să spună ceva complicat în portugheză.
    - Atunci spune-mi, arbitrule, e cinstit să laşi un străin să se descurce fără să-l ajuţi?
    - Străin? Vrei să zici utlanning, framling sau ramen?
    - Nu, cred că vreau să zic infidel.
    - O Senhor e descrente? Eşti necredincios?
    - So descredo no incrivel. Resping doar ceea ce e de necrezut.
    Băiatul zâmbi.
    - Unde vrei să mergi, Vorbitorule?
    - La locuinţa familiei Ribeira.
    Fetiţa se dădu mai aproape de băiatul cu ochi de metal.
    - Care familie Ribeira?
    - Văduva Ivanova.
    - Cred că o pot găsi, spuse băiatul.
    - Toată lumea din oraş poate, întări Săvârşitorul. Problema e, mă duceţi la ea?
    - De ce vrei să mergi acolo?
    - Pun întrebări oamenilor şi încerc să descopăr istorii adevărate.
    - La casa familiei Ribeira nu ştie nimeni poveşti adevărate.
    - Mă mulţumesc şi cu minciuni.
    - Atunci vino cu noi, spuse el şi porni prin iarba cosită scurt de pe drumul principal.
    Fetiţa îi şopti din nou ceva la ureche. El se opri şi se întoarse spre Săvârşitor, care-l urma îndeaproape.
    - Quara vrea să ştie. Cum te cheamă?
    - Andrew. Andrew Wiggin.
    - Ea e Quara.
    - Iar tu?
    - Toţi îmi spun Olhado. Din pricina ochilor. Ridică fetiţa şi o aşeză pe umeri. Dar numele meu adevărat e Lauro. Lauro Suleimao Ribeira. Rânji, se întoarse pe călcâie şi porni mai departe.
    Săvârşitorul porni după el. Ribeira. Bineînţeles.
    Şi Jane ascultase, şi-i vorbi prin nestemata din ureche.
    - Lauro Suleimao Ribeira e cel de-al patrulea copil al Novinhei. Şi-a pierdut ochii într-un accident cu lasere. Are doisprezece ani. A, şi am aflat ce-i deosebeşte pe Ribeira de restul oamenilor din oraş. Vor să-l sfideze pe episcop şi să te conducă într-acolo unde doreşti să ajungi.
    "Şi eu am observat ceva, Jane", îi răspunse el în gând. "Băiatului i-a făcut plăcere să mă tragă pe sfoară, iar apoi a fost şi mai satisfăcut când mi-a dat de înţeles cum m-am lăsat prostit. Sper numai că n-o să iei lecţii de la el."

                                                                           6.

                                 Miro stătea pe panta dealului. Umbra copacilor îl făcea invizibil pentru oricine ar fi privit dinspre Milagre, dar de aici el putea să vadă o bună parte din oraş - catedrala şi mănăstirea de pe dealul cel mai înalt, desigur, apoi observatorul de pe alt deal, mai spre nord. Şi, mai jos de observator, într-o adâncitură a pantei, casa în care locuia, situată nu prea departe de gard.
    - Miro, şopti Mâncătorul-de-Frunze. Tu eşti copac?
    Era o traducere brută din limba pequenino. Uneori erau meditativi şi atunci stăteau nemişcaţi ore în şir. Numeau asta "să fii copac".
    - Mai curând ca un fir da iarbă, răspunse Miro.
    Mâncătorul-de-Frunze chicoti subţirel şi şuierat, cum îi era obiceiul.
    Râsul nu suna niciodată natural; pequeninos învăţaseră să râdă după ureche, de parcă ar fi fost vorba de vreun cuvânt în Esenţială. Nu pornea din bună dispoziţie, sau cel puţin asta era impresia lui Miro.
    - Are să plouă? întrebă Miro. Pentru un purceluş, asta însemna: mă întrerupi ca să-mi faci un serviciu sau ca să-ţi faci unul ţie?
    - Azi a plouat cu foc, spuse Mâncătorul-de-Frunze. Departe, în preerie.
    - Da. A sosit un vizitator din altă lume.
    - Vorbitorul?
    Miro nu-i răspunse.
    - Trebuie să-l aduci să ne cunoască şi pe noi.
    Miro continuă să tacă.
    - Miro, pentru tine o să-mi fac rădăcină din chip, iar membrele mele vor deveni lemn pentru casa ta.
    Lui Miro îi displăcea când purceluşii începeau să ceară câte ceva. Avea impresia că-l luau drept o persoană deosebit de înţeleaptă, puternică, sau un părinte de la care trebuiau smulse tot felul de hatâruri. Ei, era vina lui că purceluşii gândeau aşa. A lui şi a lui Libo. Fiindcă jucau rolul lui Dumnezeu printre purceluşi.
    - Aşa am promis, Mâncător-de-Frunze, adevărat?
    - Când, când, când?
    - Nu mă zori. Trebuie să aflu dacă putem avea încredere în el.
    Mâncătorul-de-Frunze îl privi uimit. Miro încercase să explice că nu toţi oamenii se cunoşteau între ei, iar unii nu erau cumsecade, dar purceluşii păreau a nu pricepe.
    - Imediat ce voi putea, îl linişti Miro.
    Deodată, Mâncătorul-de-Frunze începu să se legene înainte şi înapoi pe pământ, mişcându-şi coapsele într-o parte şi-n alta de parcă ar fi încercat să-şi potolească vreo mâncărime din regiunea anusului. Libo apreciase odată că acest comportament avea aceeaşi funcţie ca şi râsul pentru oameni.
    - Vorbeşte-mi în purceleză! spuse Mâncătorul-de-Frunze, pe care părea să-l amuze faptul că Miro şi alţi zenadori vorbeau amestecând două limbi.
    Şi asta în ciuda faptului că, de-a lungul anilor, fuseseră depistate sau sugerate cel puţin patru limbi ale purceluşilor, toate vorbite de unul şi acelaşi trib.
    Dar dacă voia să-l audă vorbind în portugheză, atunci o să-i facă pe plac:
    - Vai comer folhas. Du-te şi mănâncă frunze.
    Mâncătorul îl privi nelămurit.
    - Şi de ce-ar fi aşa de amuzant?
    - Pentru că e numele tău. Come-folhas.
    Mâncătorul-de-Frunze îşi smulse o insectă mare dintr-o nară şi o azvârli cât colo.
    - Nu fi brutal, spuse el. Apoi se ridică şi plecă.
    Miro îl urmări îndepărtându-se. Mâncătorul-de-Frunze avea un caracter tare dificil. Miro ar fi preferat tovărăşia purceluşului numit Uman. Chiar dacă Uman era mai ager şi Miro trebuia să fie mult mai prudent faţă de el, măcar nu părea la fel de ostil ca Mâncătorul-de-Frunze.
    După ce-l pierdu din ochi pe purceluş, Miro se întoarse către oraş. Pe poteca ce şerpuia de-a lungul dealului şi ducea spre casa lui mergea cineva. Silueta din frunte era foarte înaltă - ba nu, era Olhado purtând-o pe Quara pe umeri. Quara depăşise vârsta copiilor care trebuie purtaţi astfel. Miro îşi făcea probleme din pricina ei. Părea să nu-şi revină din şocul provocat de moartea tatei.
    Avu un moment de amărăciune. Şi când te gândeşti că el şi Ela speraseră că moartea tatei va rezolva toate problemele lor.
    Apoi se ridică şi-şi încordă privirea, încercând să-l vadă mai bine pe bărbatul care păşea în urma lui Olhado şi a Quarei. Nu-l mai văzuse până acum. Vorbitorul. Deja! Nu sosise nici de un ceas în oraş şi deja mergea spre casa lui.
    "Grozav, ar fi şi momentul potrivit ca mama să afle că eu l-am chemat încoace. Îmi închipuiam că un Vorbitor trece neobservat, nu vine direct la cel care l-a solicitat. Ce necugetat! Ca şi cum n-ar fi de ajuns că a sosit cu mult înainte de data la care îl aşteptam. Quim are să-i dea raportul episcopului, chiar dacă nimeni nu ar face aşa ceva. Acum va trebui să dau ochii cu mama şi probabil cu întregul oraş."
    Miro dispăru printre copaci şi porni în goană pe drumul ce ducea către poarta oraşului.

                                                             Capitolul 7
                                                          Casa Ribeira

                            "Miro, de data asta ar fi trebuit să te afli lângă mine, pentru că, deşi îmi amintesc dialogurile mal bine decât tine, e clar că nu pricep ce semnificaţie a avut discuţia asta. L-ai văzut pe purceluşul cel nou, căruia i se spune Uman, mi se pare că te-am văzut discutând cu el înainte de a pleca la Activităţile Suspecte.
    Mandachuva mi-a spus că i-au dat numele ăsta pentru că era foarte inteligent în copilărie. De acord, e foarte măgulitor că noţiunile "inteligent" şi "Uman" se leagă în mintea lor sau trădează o atitudine protectoare despre care ei cred că ne face plăcere, dar nu asta are importanţă acum".
    Cu acel prilej, Mandachuva a zis: "Când a început să meargă singur, putea deja să vorbească". Şi a făcut un semn cu mâna, la aproximativ zece centimetri depărtare de sol. Eu am avut impresia că arăta cât de înalt era Uman când a învăţat să vorbească şi să meargă. Zece centimetri! Dar s-ar putea să mă înşel amarnic. Era bine să fi fost de faţă, ca să vezi cu ochii tăi.
    Dacă am înţeles eu bine şi dacă asta e ceea ce voia să spună Mandachuva, atunci avem o primă aluzie la copilăria purceluşilor. Dacă încep cu adevărat să meargă atunci când ating zece centimetri înălţime - şi unde mai pui că şi vorbesc! - înseamnă că au o perioadă de gestaţie mai scurtă decât oamenii şi se dezvoltă mult după ce se nasc.
    Dar abia acum apare partea absolut înnebunitoare, chiar după standardele tale. S-a aplecat spre mine şi mi-a spus - de parcă nu se cuvenea să-mi facă o asemenea destăinuire - cine era tatăl lui Uman: "Bunicul vostru Pipo l-a cunoscut pe tatăl lui Uman. Copacul lui e lângă poarta voastră."
    Glumeşte? Rădăcină a murit acum douăzeci şi doi de ani, corect? În regulă, s-ar putea să fie vorba de ceva religios, de genul adoptaţi-un-copac, sau cam aşa ceva. Dar judecând după modul secretos în care mi-a spus Mandachuva toate astea, socot că aşa stau lucrurile. E oare posibil să aibă o perioadă de gestaţie de douăzeci şi patru de ani? Ori au fost necesare câteva decenii pentru ca Uman să ajungă, din copilaşul de zece centimetri, un exemplar demn de specia lui? Ori poate că au păstrat sperma lui Rădăcină în vreun recipient, undeva?
    Dar asta contează. E prima dată când un purceluş cunoscut personal de către observatori umani a fost nominalizat drept tată. Şi tocmai Rădăcină, nimeni altul, care a fost ucis. Cu alte cuvinte, masculul cel mai lipsit de prestigiu - chiar un criminal executat - a fost desemnat drept tată! Asta înseamnă că aceşti masculi nu sunt nicidecum burlaci izgoniţi chiar dacă unii dintre ei sunt suficient de vârstnici ca să-l cunoască pe Pipo. Ei sunt potenţialii părinţi.
    Pe de altă parte, dacă Uman este de o inteligenţă ieşită din comun, atunci de ce l-au azvârlit aici, în mijlocul acestui grup de burlaci loviţi de soartă? Cred că multă vreme am înţeles greşit situaţia. Acesta nu e un grup de burlaci lipsiţi de prestigiu, ci un grup foarte respectat de tineri. Iar unii dintre ei vor deveni adevărate personalităţi.
    Prin urmare, atunci când mi-ai spus că-ţi pare rău de mine, pentru că tu trebuie să pleci să desfăşori Activităţile Suspecte iar eu să pregătesc nişte Minciuni Oficiale pentru raportul transmis prin ansiblu, erai plin de Excreţii Neplăcute! (Dacă ajungi acasă după ce eu voi fi adormit, trezeşte-mă ca să te sărut pe frunte, bine? Azi mi-am câştigat dreptul ăsta.)
            Adresă transmisă de Ouanda Figueira Mucumbi lui Miro Ribeira von Hesse, extrasă din fişierele Lusitaniei prin Ordin al Congresului şi înaintat ca probă la Procesul In Absentia intentat xenologilor de pe Lusitania sub acuzaţia de Trădare şi încălcare a Legii.

                                    În Lusitania nu există întreprinderi de construcţii. Când doi tineri se căsătoresc, prietenii şi familiile lor le construiesc o casă. Reşedinţa Ribeira exprima istoria familiei. Faţada, adică partea veche a casei, era făcută din foi groase de plastic fixate într-o fundaţie de beton. Pe măsură ce familia crescuse numeric, se mai construiseră şi alte încăperi, fiecare adăugire lipită de precedenta, astfel că în faţa dealului se afla acum o structură cu cinci încăperi distincte.
    Cele mai recente erau din cărămidă, cu instalaţii sanitare adecvate, acoperite cu ţiglă, dar lipsite cu desăvârşire de pretenţii estetice. Familia îşi construise camerele de care avusese nevoie şi nimic altceva.
    Şi asta nu din cauza sărăciei; Săvârşitorul ştia că nu poate fi vorba de aşa ceva într-o comunitate în care economia era controlată din toate punctele de vedere. Absenţa decoraţiunilor, a individualităţii, indicau dispreţul membrilor familiei pentru propria lor casă; pentru Săvârşitor, asta exprima şi dispreţ faţă de ei înşişi.
    Îi era limpede că purtarea lui Olhado şi a Quarei nu exprima sentimentul de uşurare şi de relaxare pe care îl simt majoritatea oamenilor atunci când ajung acasă. Ba dimpotrivă, deveniră mai precauţi, mai puţin volubili; casa părea să emane un aer imperceptibil de gravitate care, pe măsură ce se apropiau, îi apăsa tot mai mult.
    Olhado şi Quara intrară direct. Săvârşitorul se opri în faţa uşii, aşteptând să fie invitat înăuntru. Olhado lăsă uşa întredeschisă, dar ieşi din cameră fără să-i vorbească. O văzu pe Quara aşezându-se pe un pat din prima cameră şi rezemându-se de peretele gol. Pe nici unul dintre pereţi nu era nimic. Erau doar zugrăviţi în alb. Paloarea de pe chipul Quarei părea o replică a albului din jur. Deşi îl privi pe Ender fără să plece ochii, pe faţa ei nu se văzu niciun semn de recunoaştere a prezenţei lui acolo şi bineînţeles că nici nu făcu vreun gest prin care să-i dea de înţeles că poate intra.
    În casa asta bântuia o boală contagioasă. Ender încercă să înţeleagă ce element din caracterul Novinhei îi scăpase, ce anume o făcea să locuiască într-o asemenea casă. Se putea ca moartea lui Pipo, petrecută cu atâţia ani în urmă, să fi pustiit atât de cumplit inima Novinhei?
    - Mama ta e acasă? întrebă Ender.
    Quara nu spuse nimic.
    - Aha, făcu el. Iartă-mă. Credeam că eşti o fetiţă, dar abia acum văd că am în faţă o statuie.
    Lăsă impresia că nu-l auzise. Încercarea lui de a o înveseli şi de a o scoate din muţenie dăduse din nou greş.
    Se auzi apoi un zgomot de paşi grăbiţi pe podeaua simplă din beton. Apăru alergând un băieţaş care se opri în mijlocul camerei, se învârti pe călcâie şi rămase cu faţa spre cadrul uşii unde stătea Ender. Nu putea fi decât cu un an mai mic decât Quara, probabil că avea şase sau şapte ani. Spre deosebire de Quara, chipul lui părea foarte expresiv şi alert. Şi flămând, ca al unei fiare.
    - E acasă mama ta? întrebă din nou Ender.
    Băiatul se aplecă şi-şi rulă cracul pantalonului. Avea un cuţit lung de bucătărie fixat de picior cu bandă adezivă. O desfăcu fără grabă. Apoi, ţinându-l cu ambele mâini în faţă, porni ca din puşcă direct către Săvârşitor, care observă că arma ţintea exact vintrele lui. În relaţiile cu necunoscuţii, băiatul nu-şi pierdea timpul cu subtilităţi.
    Câteva clipe mai târziu, Săvârşitorul îl ţinea strâns sub braţ, iar cuţitul era bine înfipt în tavan.
    Băiatul dădea disperat din picioare şi urla. Ender trebui să-şi folosească ambele mâini pentru a-l imobiliza şi băiatul ajunse să se legene, ţinut de mâini şi picioare, ca un viţel legat pentru a fi însemnat cu fierul roşu.
    Săvârşitorul o privi direct în ochi pe Quara:
    - Dacă nu te duci imediat să chemi pe cineva care să facă ordine în casa asta, o să iau bestia asta mică să o mănânc la cină.
    Quara îl privi îngândurată, apoi, după un moment, se ridică şi ieşi din cameră.
    Câteva clipe mai târziu, în cameră intră o fată cu un aer obosit, cu părul ciufulit şi ochii lipiţi de somn.
    - Desculpe, por favor, murmură ea, o menino nao se restabeleceu desde a morte do pai...
    Apoi păru să se trezească brusc.
    - O Senhor e o falante pelos mortos! Trebuie să fii Vorbitorul în numele Morţilor!
    - Sou, răspunse Săvârşitorul. Eu sunt.
    - Nao aqui, spuse ea. A, nu, îmi pare rău, vorbeşti portugheza? Sigur că da, doar mi-ai răspuns. Of, te rog, nu aici. Pleacă.
    - Bine, răspunse Ender. Să păstrez băiatul sau cuţitul?
    Arătă cu capul spre tavan; privirea ei o urmă pe a lui.
    - A, nu, iartă-mă. L-am căutat ieri toată ziua, ştiam că-l luase, dar nu ştiam unde-i ţine.
    - Era lipit de picior.
    - Ieri nu era. Întotdeauna îl căutăm acolo. Dă-i drumul, te rog.
    - Sigur vrei asta? Am impresia că acum îşi ascute colţii.
    - Grego, îi spuse ea băiatului, nu-i frumos să ameninţi oamenii cu cuţitul.
    Grego mârâi gutural.
    - Tatăl lui a murit, înţelegi?
    - Erau chiar aşa de apropiaţi?
    Pe chipul ei apăru un surâs amar.
    - Nu prea. Dintotdeauna a fost hoţ, la Grego mă refer, încă de când a început să meargă. Dar treaba asta cu atacarea oamenilor e nouă. Te rog să-i dai drumul.
    - Nu, spuse Săvârşitorul.
    Îl privi printre gene cu un aer sfidător.
    - Îl răpeşti? Unde vrei să-l duci? Şi cât ceri drept răscumpărare?
    - Se pare că n-ai înţeles, spuse Săvârşitorul. M-a atacat. Şi nu mi-ai oferit nicio garanţie că nu va încerca din nou. N-ai promis că o să-l pui la punct după ce-i dau drumul.
    După cum spera, în ochi îi apăru o licărire de furie.
    - Dar cine te crezi? Asta e casa lui, nu a ta!
    - Ca să fiu cinstit, spuse Săvârşitorul, am avut cam mult de mers pe jos de la praca până aici, iar Olhado a impus un ritm grăbit. Aş vrea să stau jos.
     Ea îi făcu semn către un scaun. Grego se zbătea şi se răsucea, încercând să scape din strânsoare.
    Săvârşitorul îl ridică până când chipurile le rămaseră apropiate.
    - Ştii, Grego, dacă reuşeşti cumva să te eliberezi, sigur o să cazi în cap pe podeaua de beton. Dacă pe jos ar fi vreun covor, cred că ai mai avea ceva şanse să nu-ţi pierzi cunoştinţa. Dar nu văd aşa ceva. Deşi, sincer să fiu, nu m-ar deranja să aud cum îţi crapă ţeasta de ciment.
    - Nu înţelege chiar aşa bine Esenţiala, spuse fata.
    Săvârşitorul ştia că Grego înţelegea, şi încă foarte bine. Apoi văzu o mişcare la intrarea în cameră. Olhado se întorsese şi acum stătea în uşa care dădea spre bucătărie. Alături de el era Quara. Ender le zâmbi înveselit, apoi păşi către scaunul pe care i-l arătase fata.
    În acelaşi timp, îl azvârli pe Grego în sus, dând drumul mâinilor şi picioarelor lui în aşa fel încât copilul se roti nebuneşte prin aer şi, deznădăjduit, îşi răsfiră braţele şi picioarele în lături şi strigă înspăimântat la gândul durerii pe care o va simţi când va cădea pe podea. Săvârşitorul se aşeză pe scaun cu o mişcare domoală şi-l prinse pe băiat în poală, imobilizându-i instantaneu braţele.
    Grego reuşise însă să-şi înfigă ambele călcâie în pulpele lui, dar cum băiatul nu purta pantofi, manevra nu dădu rezultatele aşteptate. După o clipă, Grego era din nou lipsit de putere.
    - Ce bine e să stai jos, spuse Ender. Vă mulţumesc pentru ospitalitate. Numele meu e Andrew Wiggin. I-am cunoscut pe Olhado şi pe Quara, şi pe Grego, bineînţeles, şi suntem buni amici.
    Fata cea mare se şterse de şorţ, ca şi cum ar fi avut intenţia de a-i întinde mâna în semn de salut, dar renunţă.
    - Numele meu e Ela Ribeira. Ela e o prescurtare de la Elanora.
    - Mă bucur să te cunosc. Văd că eşti ocupată cu pregătirea mesei.
    - Da, foarte ocupată. Cred c-ar fi mai bine să vii mâine.
    - A, du-te şi termină-ţi treaba. Nu mă supăr dacă o să aştept puţin.
    Un alt băiat, mai mare decât Olhado dar mai mic decât Ela, dădu buzna în cameră.
    - N-ai auzit ce-a spus sora mea? Nu eşti dorit în casa asta!
    - Mă copleşiţi cu amabilitatea voastră, spuse Ender. Numai că eu am venit să vorbesc cu mama voastră şi o aştept până se întoarce de la lucru.
    Când aduse vorba de mama lor, se văzură reduşi la tăcere.
    - Presupun că e la muncă. Dacă ar fi fost aici, cred că toate întâmplările astea curioase ar fi înfuriat-o serios.
    Auzind acestea, Olhado schiţă un zâmbet, dar băiatul mai mare se încruntă, iar pe chipul Elei apăru o expresie înciudată şi îndurerată.
    - De ce vrei s-o vezi pe ea? întrebă Ela.
    - Adevărul e că vreau să vă cunosc pe toţi. Zâmbi către băiatul mai mare: Tu trebuie că eşti Estevao Rei Ribeira, botezat după Sfântul Ştefan Martirul, cel care l-a văzut pe Isus stând de-a dreapta lui Dumnezeu.
    - Ce ştii tu despre astfel de lucruri, ateule?!
    - După câte ţin eu minte, Sfântul Pavel era prin preajmă şi ţinea hainele celor care aruncau cu pietre în Ştefan. Sigur că pe vremea aceea nu era credincios. De fapt, cred că era considerat cel mai groaznic duşman al Bisericii. Şi totuşi, mai târziu s-a căit, adevărat? Aşa că te sfătuiesc să vezi în mine nu un vrăjmaş al lui Dumnezeu, ci un apostol care încă nu a fost oprit pe drumul spre Damasc.
    Săvârşitorul zâmbi.
    Băiatul îl fixă cu privirea şi rămase cu buzele strânse.
    - Tu nu eşti Sfântul Pavel.
    - Dimpotrivă, spuse Săvârşitorul. Sunt apostolul purceluşilor.
    - Pe ei n-o să-i vezi niciodată. N-o să te lase Miro.
    - Poate c-o să-l las, se auzi vocea lui Miro, aflat în pragul uşii.
    Ceilalţi se întoarseră imediat şi-l văzură păşind înăuntru. Miro era tânăr, nu împlinise încă douăzeci de ani. Dar chipul şi întreaga lui statură păreau încărcate de răspunderi şi suferinţe care atârnau mult prea greu pentru vârsta lui. Ender observă cum îi făcură loc ceilalţi. Nu se trăgeau din calea lui aşa cum se retrag oamenii din faţa cuiva de care se tem. Mai curând se putea spune că se orientau faţă de el, descriind parabole în jurul lui, de parcă ar fi fost centrul de greutate din acea încăpere şi toate celelalte lucruri se mişcau datorită forţei pe care o radia prezenţa lui.
    Miro păşi până în mijlocul încăperii şi se opri în faţa Săvârşitorului. Privi, totuşi, şi către prizonierul acestuia.
    - Dă-i drumul, spuse Miro cu o voce îngheţată.
    Ela îl atinse uşor pe braţ.
    - Miro, Grego a încercat să-l înjunghie.
    Dar tonul ei părea să adauge: "Nu-i nimic, fii calm, Grego nu e în primejdie, iar omul acesta nu ne e duşman".
   Săvârşitorul auzi toate acestea şi avu impresia că şi Miro le auzise.
    - Grego, ţi-am spus eu că într-o bună zi o să te legi de cineva căruia n-o să-i fie frică de tine, zise Miro.
    Văzând că un aliat de-al său îi devenise dintr-o dată duşman, Grego începu să plângă:
    - Mă omoară, mă omoară.
    Miro îl privi cu răceală pe Ender. Poate că Ela avea încredere în Vorbitor, dar el era deocamdată bănuitor.
    - Îl fac să sufere, recunoscu Ender. Descoperise că cea mai bună cale de a câştiga încrederea oamenilor era să le spună adevărul. De fiecare dată când se zbate să scape îl fac să-şi aducă aminte că e prizonierul meu. Şi încă nu s-a obişnuit cu gândul ăsta.
    Ender înfruntă privirea lui Miro şi acesta înţelese cererea nerostită. Nici nu mai insistă ca Grego să fie eliberat.
    - Greguinho, nu te pot scoate din beleaua asta.
    - Şi-l laşi să-l ţină? întrebă Estevao.
    Miro făcu un gest către Estevao şi se adresă lui Ender ca şi cum şi-ar fi cerut scuze.
    - Toată lumea îi zice Quim. Porecla fusese pronunţată ca şi "rege" în Esenţială. Asta fiindcă al doilea nume al lui e Rei, dar acum a ajuns să-şi închipuie că domneşte prin drept divin.
    - Ticălosule, îi azvârli Quim peste umăr şi ieşi din cameră.
    În acelaşi timp, ceilalţi se aşezară ca să stea de vorbă. Miro hotărâse să-l accepte pe străin, măcar temporar; prin urmare, puteau cu toţii să facă uitată pentru o vreme atitudinea bănuitoare. Olhado se aşeză pe podea. Quara se cocoţă la loc în pat. Ela se rezemă cu spatele de perete. Miro îşi luă un scaun şi se aşeză în faţa Săvârşitorului.
    - De ce-ai venit în casa asta? întrebă Miro.
    După cum pusese întrebarea, Săvârşitorul înţelese imediat că el, ca şi Ela de altfel, nu destăinuise nimănui faptul că solicitase un Vorbitor, astfel că nici unul dintre ei nu ştia că celălalt aştepta sosirea Vorbitorului. Şi, de fapt, aproape sigur nu se aşteptaseră ca el să sosească atât de curând.
    - Ca să discut cu mama voastră.
    Uşurarea lui Miro era aproape vizibilă, deşi nu făcu vreun gest prin care să se trădeze.
    - E la muncă, se grăbi el să spună. Lucrează până târziu. Încearcă să creeze o specie de cartof care să reziste ierburilor de aici.
    - Cum ar fi ştirul?
    Zâmbi larg.
    - Ai auzit deja despre asta? Nu, nu vrem ca el să fie un concurent chiar atât de puternic. Dar resursele de hrană de aici sunt cam limitate şi nu ne-ar strica o completare. Pe de altă parte, ştirul nu fermentează ca să se transforme într-o băutură bună. Minerii şi fermierii au creat deja un mit din vodcă, pe care o socotesc regina alcoolurilor obţinute prin distilare.
    Zâmbetul lui Miro înflori la fel ca o rază de soare care, pătrunde într-o peşteră profitând de o crăpătură. Ender simţi cum slăbeşte încordarea lor.
    Quara îşi legăna un picior încoace şi încolo, ca o fetiţă fără griji. Aşa cum stătea cu ochii pe jumătate închişi, astfel că luciul lor metalic nu ieşea atât de monstruos în evidenţă, Olhado avea întipărită pe faţă o expresie de fericire nătângă. Prin zâmbetul generos al Elei, buna dispoziţie a lui Miro era răsplătită peste aşteptări. Până şi Grego se calmase şi încetase să se mai zbată pentru a scăpa din strânsoarea braţelor lui Ender.
    Apoi, căldura neaşteptată pe care o simţi în poală îl lămuri pe Săvârşitor că Grego nu avea încă de gând să renunţe la luptă. Prin autoeducaţie, Săvârşitorul se obişnuise să nu răspundă impulsiv la acţiunile duşmanului, ci să hotărască în mod conştient când e momentul să dea frâu liber reflexelor.
    Şuvoiul de urină slobozit de Grego nu-l făcu decât să tresară imperceptibil. Ştia la ce se aşteptase Grego: după o exclamaţie furioasă, Săvârşitorul ar fi trebuit să-l arunce dezgustat de pe genunchi. Iar atunci Grego ar fi fost liber - un adevărat triumf pentru el. Săvârşitorul nu-i dădu satisfacţia victoriei.
    Cu toate acestea, era evident că Ela ştia să citească expresia de pe chipul lui Grego. Făcu ochii mari şi apoi dădu să pornească furioasă spre băiat.
    - Grego, nemernic mic...
    Săvârşitorul clipi din ochi către ea şi zâmbi, făcând-o să se oprească locului.
    - Grego mi-a făcut un mic dar. E singurul lucru pe care mi-l poate oferi; l-a făcut el însuşi, iar prin asta e nepreţuit. Ţin atât de mult la el încât îmi vine a crede că n-o să-i mai dau drumul în veci.
    Grego mârâi şi se zbătu din nou cu sălbăticie ca să se elibereze.
    - De ce-ai făcut asta? întrebă Ela.
    - Aşteaptă ca Grego să se poarte ca o fiinţă umană, o lămuri Miro. Asta cere efort, dar până acum nimeni altul nu s-a deranjat să încerce.
    - Eu am încercat, spuse Ela.
    - Ela e singura de aici care ne învaţă să ne purtăm omeneşte, spuse Olhado care încă şedea pe podea.
    - Să nu-i spuneţi nimic ticălosului despre familia noastră! strigă Quim din cealaltă cameră.
    Săvârşitorul dădu din cap cu un aer grav, ca şi cum tânărul Quim ar fi venit cu o propunere de o ţinută intelectuală impecabilă. Miro chicoti, iar Ela îşi rostogoli ochii şi se aşeză pe pat alături de Quara.
    - Nu suntem o familie prea fericită, constată Miro.
    - Înţeleg, spuse Săvârşitorul. După moartea atât de recentă a tatălui vostru...
    Miro zâmbi răutăcios. Olhado vorbi din nou:
    - Cu tata atât de recent în viaţă, vrei să spui.
    Ela şi Miro aprobau fără rezerve acest sentiment. Dar Quim strigă din nou:
    - Nu-i spuneţi nimic!
    - S-a purtat rău cu voi? întrebă Săvârşitorul. Nu se mişcă, deşi urina începuse să se răcească şi să miroasă.
    - Nu ne-a bătut, dacă la asta te referi, răspunse Ela.
    Dar Miro socoti că lucrurile merseseră prea departe.
    - Quim are dreptate. Treaba asta ne priveşte numai pe noi.
    - Ba nu, îl contrazise Ela. E şi treaba lui.
    - Cum vine asta?
    - Fiindcă a venit să mărturisească moartea tatei, spuse Ela.
    - Moartea tatei?! făcu Olhado. Chupa pedras! Tata a murit abia acum trei săptămâni!
    - Eram în drum pentru a mărturisi altă moarte, explică Săvârşitorul. Dar cineva a chemat un Vorbitor pentru moartea tatălui vostru, aşa că voi mărturisi şi pentru el.
    - Împotriva lui, interveni Ela.
    - Pentru el, întări Ender.
    - Te-am adus aici pentru a rosti adevărul, spuse ea cu amărăciune, şi tot adevărul despre tata se îndreaptă împotriva lui.
    Tăcerea coborî apăsătoare, făcându-i să rămână împietriţi până când apăru Quim. O privea doar pe Ela.
    - Deci tu l-ai chemat, spuse el în şoaptă. Tu.
    - Ca să rostească adevărul! răspunse Ela.
    Era vădit că acuzaţia o rănea; Quim nu trebui să mai adauge că, aducându-l pe acest necredincios să dezvăluie tuturor ceea ce rămăsese ascuns atâta vreme, Ela îşi trădase familia şi biserica.
    - Toată lumea din Milagre e foarte bună şi înţelegătoare, spuse ea. Profesorii noştri trec cu vederea lucrurile minore, cum ar fi furtişagurile lui Grego şi tăcerea Quarei. Nimeni nu s-a supărat că n-a scos o vorbă la şcoală, nimeni! Se prefac toţi că suntem copii obişnuiţi, nepoţii lui Os Venerados, şi atât de străluciţi, nu-i aşa, dacă avem un zenador şi doi biologi în familie! Asta înseamnă prestigiu. Se făceau că nu văd când tata se îmbăta crunt, devenea furios şi, venind acasă, o bătea pe mama de nici nu mai putea să meargă!
    - Ţine-ţi gura! strigă Quim.
    - Ela, interveni şi Miro.
    - Iar tu, Miro, atunci când tata răcnea la tine, spunându-ţi lucruri îngrozitoare până nu mai puteai răbda şi fugeai de acasă, alergai împleticit pentru că nici măcar nu puteai să vezi...
    - N-ai dreptul să-i spui toate astea, zise Quim.
    Olhado sări în picioare şi, rămas în mijlocul camerei, se întoarse privindu-i pe rând cu ochii lui inumani.
    - De ce vreţi să tăinuiţi totul în continuare? întrebă el moale.
    - Ce te doare pe tine? întrebă Quim. Ţie nu ţi-a făcut niciodată nimic. Tu îţi debranşai ochii şi rămâneai cu căştile pe urechi, ascultând batuque sau Bach sau cine ştie ce...
    - Îmi debranşam ochii? N-am făcut-o niciodată.
    Se răsuci grăbit şi păşi spre terminalul care era în colţul cel mai îndepărtat faţă de uşă. Cu câteva mişcări iuţi activă terminalul, apoi apucă un cablu de conectare a interfeţei şi îl fixă în priza din ochiul drept Era o simplă conectare la computer, dar ea trezi în mintea Săvârşitorului înfiorătoarea imagine a unui uriaş din al cărui ochi sfârtecat se scurgea un lichid, în timp ce Ender pătrundea tot mai adânc, ajungând până la creier şi făcându-l să se prăbuşească mort la pământ.
    Pentru o clipă simţi că îngheaţă, dar imediat îşi dădu seama că amintirea nu era reală, ea îi rămăsese întipărită în timpul unui joc pe care-l exersase la Şcoala de Luptă. Asta se întâmplase cu trei mii de ani în urmă, însă pentru el trecuseră doar douăzeci şi cinci de ani, o perioadă prea scurtă pentru ca amintirea să-şi piardă din forţă. Amintirile şi visele lui despre moartea uriaşului erau acelea pe care Gândacii le extrăseseră din mintea lui şi le transformaseră într-un semnal lăsat anume pentru el; ele îl conduseseră până la gogoaşa mătcii.
    Dar acum vocea lui Jane îl readuse la realitate. Ea îi şopti prin nestemată:
    - Dacă ţi-e totuna, în timp ce ochiul e legat de computer o să extrag tot ce a memorat.
    Apoi deasupra terminalului apăru o scenă. Nu era holografică, imaginea era în schimb ca un basorelief, aşa cum o percepe un singur observator. Se petrecea în aceeaşi cameră în care se aflau acum, văzută de pe locul în care stătuse Olhado cu câteva momente mai devreme - părea să fie locul lui preferat. În mijlocul camerei se găsea un bărbat solid, puternic şi violent, vânturându-şi mâinile prin aer în timp ce-i arunca vorbe grele lui Miro care stătea ca mut, cu capul plecat, privindu-şi tatăl fără să dea semne de furie. Nu se auzea niciun sunet, era doar o înregistrare vizuală.
    - Ai uitat? şopti Olhado. Ai uitat cum era?
    În scena de pe terminal, Miro se întoarse într-un târziu şi plecă; Marcao îl urmări până la uşă şi continuă să răcnească. Apoi se întoarse în cameră si rămase pe loc, gâfâind ca un animal extenuat de urmărirea vânatului. În imagine, Grego alergă către tatăl lui şi i se agăţă de picior, strigând şi el către uşă, iar chipul lui arăta fără tăgadă că se făcea ecoul cuvintelor cumplite adresate lui Miro. Marcao desprinse mâinile copilului din jurul piciorului şi păşi cu hotărâre în camera cealaltă.
    - Nu am sunet, spuse Olhado. Dar încă poţi să auzi, nu?
    Ender îl simţi pe Grego tremurându-i pe genunchi.
    - Uite, o lovitură, un zgomot puternic - ea cade pe podea, simţi în carnea ta cum se loveşte trupul ei de beton?
    - Taci, Olhado, îl rugă Miro.
    Scena memorată de computer se încheie.
    - Nu-mi vine să cred că ai păstrat imaginile acelea, spuse Ela.
    Fără să facă nici un efort să se ascundă, Quim plângea.
    - Eu l-am ucis, murmură el. L-am ucis, ucis, ucis.
    - Ce tot vorbeşti acolo? răbufni Miro exasperat. Suferea de o boală neiertătoare, era congenitală.
    - M-am rugat sa moară! urlă Quim. Chipul îi era împurpurat de mânie sălbatică, iar lacrimile, mucii şi scuipatul se amestecaseră în jurul buzelor sale. M-am rugat Fecioarei, m-am rugat la Isus, m-am rugat la Bunicul şi Bunica, am spus că o să merg în iad dacă el o să moară, iar ei au făcut-o şi acum o să ajung acolo şi nu-mi pare rău! Dumnezeu să mă ierte, dar mă bucur!
    Suspinând şi abia ţinându-se pe picioare, ieşi din cameră. Se auzi bubuitul unei uşi trântite.
    - Ei bine, iată o nouă minune adeverită care e pusă pe seama lui Os Venerados, spuse Miro. Sfinţenia este asigurată.
    - Ţine-ţi gura! se răsti Olhado.
    - Şi el e acela care ne spunea mereu că Isus voia ca noi să-l iertăm pe nenorocit, adăugă Miro.
    Aflat încă pe genunchii lui Ender, Grego începu să tremure atât de nestăpânit încât Săvârşitorul se îngrijoră. Îşi dădu seama că Grego şopteşte ceva. Ela observă înaintea celorlalţi suferinţa lui Grego şi îngenunche în faţa băiatului.
    - Plânge. Nu l-am văzut niciodată bocind astfel...
    - Tăticu', tăticu', tăticule, şoptea Grego.
    Tremurăturile se transformară în scuturături puternice, aproape convulsive prin violenţa lor.
    - Se teme de tata? întrebă Olhado. Chipul lui trăda o profundă îngrijorare pentru starea lui Grego.
    Spre uşurarea Săvârşitorului, feţele tuturor erau îndurerate. Deci în familia asta exista şi iubire, nu numai solidaritate între cei siliţi să trăiască atâţia ani sub apăsarea unui tiran.
    - Tăticul tău nu mai e, spuse Miro mângâietor. Acum nu trebuie să te mai temi.
    Ender clătină din cap.
    - Miro, începu el, nu ai văzut memoria lui Olhado? Copiii nu-şi judecă taţii, ci îi iubesc. Grego s-a străduit din răsputeri să semene cu Marcao Ribeira. S-ar putea ca voi, restul copiilor, să vă fi bucurat să-l vedeţi mort, dar pentru Grego a fost sfârşitul lumii.
    La asta nu se gândise nici unul dintre ei. Chiar şi acum ideea li se părea dezgustătoare; Săvârşitorul îi văzu cum se cutremură de groază. Şi totuşi ştiau că acesta era adevărul. Acum însă, când Săvârşitorul le-o spusese atât de răspicat, înţelegeau că aşa stăteau lucrurile.
    - Deus nos perdos, murmură Ela. Dumnezeu să ne ierte.
    Ela întinse mâinile ca să-l ia pe Grego. El o respinse. În schimb, făcu aşa cum anticipase Săvârşitorul, şi tocmai de aceea era pregătit pentru ce avea să se întâmple. Întrucât strânsoarea mai slăbise, Grego se întoarse, îşi azvârli braţele în jurul gâtului Săvârşitorului şi porni să plângă amar, cu hohote de nestăvilit.
    Ender le vorbi calm celorlalţi, care urmăreau neputincioşi scena.
    - Cum ar fi putut să-şi arate suferinţa faţă de voi, când ştia cât îl urâţi?
    - Noi nu l-am urât niciodată pe Grego, spuse Olhado.
    - Ar fi trebuit să-mi dau seama, constată Miro. Ştiam că suferă mai mult decât noi, dar niciodată nu m-am gândit că...
    - Nu vă căutaţi vină, spuse Săvârşitorul. Doar un străin poate vedea şi înţelege asemenea lucruri.
    O auzi pe Jane şoptindu-i la ureche: "Mereu mă uimeşti, Andrew, cu felul în care transformi oamenii în plasmă".
    Săvârşitorul nu-i putea răspunde pentru că ea oricum nu l-ar fi crezut. Nu el plănuise desfăşurarea lucrurilor, ci improvizase din mers. De unde să ştie că Olhado va avea o înregistrare ca dovadă a sălbăticiei lui Marcao faţă de familie? Singura intuiţie autentică fusese în ceea ce-l privea pe Grego, dar până şi acesta în mod instinctiv; simţise că el căuta cu disperare pe cineva care să-şi exercite autoritatea asupra lui, o persoană care să-i fie ca un tată.
    Şi tocmai fiindcă propriul său tată fusese crud, Grego percepea doar cruzimea ca pe o dovadă de dragoste şi tărie. Lacrimile lui, care acum udau gâtul Săvârşitorului, erau la fel de fierbinţi ca şi urina care îi scăldase genunchii mai devreme.
    Intuise ce va face Grego, însă Quara reuşi să-l ia prin surprindere. Pe când ceilalţi îl priveau pe Grego plângând tăcut, ea se ridică de pe pat şi merse ţintă spre Săvârşitor. Îl fulgeră printre gene cu o privire furioasă.
    - Duhneşti! spuse ea cu hotărâre în glas. Apoi ieşi mândră din cameră şi plecă spre partea din spate a casei.
    Miro reuşi cu greu să-şi stăpânească râsul, iar Ela zâmbi. Săvârşitorul ridică din sprâncene de parcă ar fi vrut să spună: "Chiar şi când câştigi pierzi ceva".
    Olhado păru să audă cuvintele nerostite. De pe scaunul lui de lângă terminal, băiatul cu ochi metalici spuse încet:
    - Şi tu câştigi alături de ea. E singura vorbă pe care a rostit-o în afara familiei în ultimele luni.
    "Dar eu nu-s din afara familiei", spuse Săvârşitorul în gând. "N-aţi observat? Acum fac parte din familie, fie că vă place, fie că nu. Fie că-mi place, fie că nu."
    După o vreme, Grego încetă să mai suspine. Adormise. Săvârşitorul îl duse în braţe până la pat; Quara dormea deja în celălalt pat din cameră. Ela îl ajută pe Săvârşitor să-l dezbrace pe Grego de pantalonii îmbibaţi de urină şi să-l îmbrace cu ceva uşor şi larg. Săvârşitorul avea mâini pricepute şi blânde, iar Grego nu se trezi.
    Când se întoarse în camera din faţă, Miro îl măsură pe Săvârşitor cu un ochi cinic.
    - Ei bine, Vorbitorule, ai de ales. Pantalonii mei sunt prea strâmţi şi scurţi între picioare, iar ai tatei ţi-ar cădea în vine.
    Lui Ender îi trebui doar o clipă ca să-şi aducă aminte. Urina se uscase de mult.
    - Nu-ţi face griji, îl linişti el. Mă pot schimba când ajung acasă.
    - Mama n-o să sosească decât peste vreo oră. Doar ai venit să vorbeşti cu ea, nu? Până atunci poţi să-ţi cureţi pantalonii.
    - Atunci dă-mi-i pe-ai tăi, spuse Săvârşitorul. Îmi asum riscul să pocnească pe mine.

                                                                 Capitolul 8
                                                              Dona Ivanovna

                               Asta  înseamnă să te autoamăgeşti toată viaţa. Treci dincolo şi descoperi ceva, un element vital, şi când te întorci la staţiune scrii un raport golit de orice conţinut, care nu cuprinde nimic din ce ai deprins prin contaminare culturală.
    Eşti prea tânăr ca să înţelegi ce tortură reprezintă asta. Eu şi tata am început să procedăm astfel fiindcă n-am mai suportat să tăinuim cunoştinţele noastre faţă de purceluşi. Ca şi mine, de altfel, vei descoperi că e la fel de dureros să ascunzi cunoştinţe faţă de colegii noştri, oamenii de ştiinţă. Când îi vezi zbătându-se să găsească răspuns la o întrebare şi ştii că deţii informaţia care ar putea să-i scoată lesne din punctul mort în care au ajuns, când îi vezi ajungând atât de aproape de adevăr şi apoi, din cauza absenţei informaţiilor pe care le ai tu, bătând în retragere, lăsând deoparte concluziile corecte şi căzând din nou în greşeală, nu ai fi om dacă nu ai avea un sentiment de neţărmurită suferinţă.
    Trebuie să vă reamintiţi mereu: asta e legea lor, calea pe care au ales-o. Ei sunt aceia care au înălţat zidul între ei înşişi şi adevăr şi nu ne-am alege decât cu pedeapsa dacă le-am spune cât de uşor şi definitiv a fost trecută această oprelişte. Căci pentru fiecare om de ştiinţă framling care tânjeşte după adevăr există alţi zece descabecados (descreieraţi) fără de minte care dispreţuiesc cunoaşterea, care niciodată nu concep o ipoteză nouă, a căror muncă se limitează la studierea scrierilor unor adevăraţi oameni de ştiinţă cu scopul de a vâna erori neînsemnate, contradicţii sau devieri de la metodă. Aceste lipitori vor citi cu lupa orice raport pe care-l faci şi, dacă eşti neglijent o singură dată, sigur te vor prinde.
    Asta înseamnă că nici măcar nu poţi menţiona un purceluş al cărui nume e derivat din contaminarea culturală: "Ceşti" le va sugera că i-am învăţat olăritul rudimentar, "Calendar" şi, "Secerătorul" vor sări în ochi. Şi nici Dumnezeu însuşi nu ne-ar mai salva dacă ar afla de numele de "Săgeată".
                   Memorandum al lui Libertade Figueira de Medici către Ouanda Figueira Mucumbi şi Miro von Hesse, extras din fişierele lusitane prin Ordin Congresional şi înaintat ca probă în Procesul In Absentia intentat xenologilor de pe Lusitania sub Acuzaţiile de Trădare şi încălcare a Legii.

                                       Novinha zăbovea în Staţiunea Biologilor, cu toate că-şi terminase activitatea propriu-zisă de mai bine de o oră. Plantelor de cartofi clonaţi le mergea de minune în soluţiile nutritive; acum mai avea de făcut doar observaţiile zilnice pentru a vedea care dintre modificările genetice va produce plantele cele mai rezistente şi cu rădăcina cea mai viguroasă.
    "Dacă nu mai am nimic de făcut, de ce nu mă duc acasă?" La întrebarea asta nu avea răspuns.
    Copiii aveau nevoie de ea, era limpede; nu le făcea niciun serviciu plecând dimineaţa în zori şi întorcându-se acasă după ce mai toţi erau adormiţi. Şi chiar şi acum, ştiind că ar trebui să plece, stătea privind lung obiectele din laborator fără să vadă ceva, fără să facă ceva, fără să fie ceva.
    Socoti că era momentul să pornească spre casă şi nu reuşi să priceapă de ce nu simţea nicio bucurie la gândul acesta.
    "La urma urmei", ţinu să-şi reîmprospăteze memoria, "Marcao e mort. A murit acum trei săptămâni. Nicio zi în plus sau în minus. A făcut tot ce trebuia şi eu am făcut tot ce a vrut el, dar toate motivaţiile noastre îşi dăduseră duhul cu patru ani înainte ca el să putrezească definitiv. În această perioadă n-am trăit măcar o clipă de iubire împreună, dar nici nu m-am gândit vreodată să-l părăsesc."
    Divorţul ar fi fost imposibil, însă separarea ar fi fost suficientă pentru a pune capăt bătăilor. Chiar şi acum îi mai înţepenea şoldul şi uneori o durea, asta de la ultima confruntare, când el o azvârlise pe podeaua de beton.
    "Ce amintiri încântătoare ai lăsat în urmă, Cao, câine de soţ ce mi-ai fost!"
    Durerea din şold o săgetă exact în clipa în care se gândi la ea. Dădu din cap, parcă satisfăcută.
    "Exact ceea ce merit, şi are să-mi pară rău când o să-mi treacă."
    Se ridică şi păşi fără să şchioapete deloc, chiar dacă durerea era mai mult decât suficientă ca s-o silească să-şi forţeze şoldul.
    "N-o să mă cocoloşesc, n-o să mă menajez deloc. O merit cu vârf şi îndesat."
    Ieşi pe uşă şi o închise în urma ei. Imediat după aceea, computerul stinse toate luminile, mai puţin cele necesare diferitelor plante aflate în fază de fotosinteză forţată. Îşi iubea plantele, micile ei fiare, cu o înfocare uimitoare.
    "Creşteţi", striga ea către ele zi şi noapte, "creşteţi şi vă înmulţiţi."
    Suferea pentru cele care nu reuşeau şi le smulgea din cultură numai atunci când era clar că nu mai aveau nicio şansă. Acum, în timp ce se îndepărta de staţiune, încă putea să audă muzica lor subconştientă, ţipetele celulelor microscopice care creşteau, se divizau şi se dezvoltau în structuri tot mai complicate. Pleca dinspre lumină spre beznă, dinspre viaţă spre moarte, şi suferinţa sufletească se adâncea într-o perfectă sincronizare cu umflarea încheieturilor.
    Când ajunse pe coama dealului şi se apropie de casă, văzu crâmpeie de lumină ce răzbăteau prin ferestre. Camera Quarei şi a lui Grego era cufundată în întuneric; nu va trebui să suporte acuzaţiile lor neiertătoare, tăcerea Quarei şi răutatea sălbatică şi îndărătnică a lui Grego. Dar erau prea multe lumini aprinse, chiar şi în propria ei cameră, şi în camera din faţă. Se întâmpla ceva neobişnuit, iar ei nu-i plăceau lucrurile neobişnuite.
    Olhado stătea în camera de zi, ca de obicei, cu căştile pe urechi; în seara aceasta, totuşi, avea mufa de interfaţă cuplată la ochi. Bineînţeles că extrăgea din computer vechi amintiri vizuale sau probabil că le încărca pe cele pe care le purtase cu el. Ca şi în alte asemenea momente, ar fi vrut să-şi poată descărca mintea de amintirile vizuale şi să-şi cureţe memoria de ele, pentru a le putea înlocui cu altele, mai plăcute.
    Amintirea cadavrului lui Pipo era printre cele de care s-ar debarasa bucuroasă, pentru a o înlocui cu vreuna dintre zilele minunate şi strălucitoare când se aflau toţi trei în Staţiunea zenadorilor. Şi trupul lui Libo înfăşurat în pânză, carnea lui dulce ţinută laolaltă doar de ţesătură; ar prefera să aibă alte amintiri despre trupul lui, atingerea buzelor, expresivitatea palmelor lui. Dar amintirile plăcute au fugit, îngropate prea adânc în durere. Zilele acelea frumoase, pe toate le-am furat, iar ele mi-au fost răpite şi înlocuite cu ceea ce meritam.
   Olhado se întoarse cu faţa spre ea, iar cablul de legătură pornit din ochi îi produse o impresie dezgustătoare. Nu reuşi să-şi reţină tresărirea, ruşinea.
     "Îmi pare rău", spuse ea în gând. "Fără îndoială că ai fi avut ochi dacă aveai altă mamă. Lauro, te-ai născut pentru a fi cel mai bun, cel mai sănătos, cel mai întreg dintre copiii mei, dar bineînţeles că nimic zămislit de pântecul meu nu putea rămâne intact prea multă vreme."
    Nu spuse nimic din toate acestea, desigur, aşa cum nici Olhado nu-i adresă vreo vorbă. Se întoarse pentru a merge în camera ei, să vadă de ce era lumina aprinsă.
    - Mamă, începu Olhado.
    Îşi scosese căştile şi deconecta cablul din ochi.
    - Da?
    - Avem un oaspete, spuse el. Vorbitorul.
    Simţi că îngheaţă. "Nu în seara asta", strigă ea fără cuvinte. Ştia, totuşi, că nu va voi să-l vadă nici mâine, nici poimâine, niciodată.
    - Pantalonii îi sunt curaţi acum şi s-a dus în camera ta ca să şi-i schimbe. Sper că nu te superi.
    Ela apăru din bucătărie.
    - Ai venit, spuse ea. Am pregătit nişte cafezinhos, am una şi pentru tine.
    - O să aştept afară până pleacă, spuse Novinha.
    Ela şi Olhado se uitară unul la altul. Novinha înţelese pe dată că o priveau ca pe o problemă ce trebuia rezolvată; că ei aprobau ceea ce voia să facă aici Vorbitorul.
    "Ei, aflaţi că sunt o şaradă pe care nu voi o veţi dezlega."
    - Mamă, nu e aşa cum a zis episcopul, spuse Olhado. E bun.
    Novinha îi răspunse cu un sarcasm usturător:
    - De când ai devenit tu expert în bine şi rău?
    Ela şi Olhado schimbară din nou priviri. Ştia ce gândeau.
    "Ei, asta-i, dragi copii, nu puteţi. Sunt de neconvins, aşa cum şi Libo a descoperit asta zi de zi. N-a reuşit să-mi smulgă secretul. Nu e vina mea că a murit.''
    Dar Ela şi Olhado reuşiseră să o facă să se răzgândească. În loc să plece de acasă, Novinha se retrase în bucătărie, trecând pe lângă Ela, rămasă în cadrul uşii, dar fără să o atingă. Ceştile minuscule erau aranjate într-un cerc delicat pe masă, iar ceainicul aburind la mijloc. Se aşeză şi-şi puse braţele pe tăblie.
    "Deci Vorbitorul se află aici şi a făcut primul drum la ea. Dar unde să se ducă? E greşeala mea că a sosit, nu? Încă o persoană căreia i-am tulburat viaţa, aşa cum am distrus-o pe-acopiilor mei, pe-a lui Marcao, Libo, Pipo şi pe-a mea."
    O mână puternică, masculină şi totuşi fină, trecu peste umărul ei, apucă ceainicul, şi prin gâtul delicat şi graţios curse un firicel de cafea fierbinte în ceştile mici de cafezinho.
    - Posso derramar? spuse el. Ce întrebare neroadă, de vreme ce turna deja.
    Vocea lui era însă tandră, pronunţia portugheză îndulcită de suave inflexiuni castiliene. Deci spaniol?
    - Desculpa-me, şopti ea. Iartă-mă. Trouxe o senhor tantos quilome-tros...
    - Dona Ivanova, zborul interstelar nu se măsoară în kilometri. Îl măsurăm în ani.
    Cuvintele lui păreau o acuzaţie, dar vocea era melancolică, ba chiar indulgentă şi mângâietoare.
    "M-aş putea lăsa sedusă de vocea asta. Glasul acesta minte."
    - Dacă aş putea anula călătoria ca să-ţi înapoiez cei douăzeci şi doi de ani, aş face-o. Am greşit chemându-te. Îmi pare rău.
    Glasul îi părea şters, neconvingător. De vreme ce întreaga ei viaţă era o minciună, până şi scuzele sunau fals.
    - Deocamdată nu simt scurgerea timpului, spuse Vorbitorul. Rămase în spatele ei, astfel că Novinha încă nu-i văzuse chipul. Pentru mine a trecut doar o săptămână de când m-am despărţit de sora mea. E singura rudă în viaţă. Fiica ei nu se născuse la plecarea mea, iar acum o fi terminat colegiul, s-o fi măritat şi probabil că are chiar copii. N-o voi cunoaşte. În schimb, i-am cunoscut pe copiii tăi, Dona Ivanova.
    Ea ridică ceaşca şi o goli dintr-o înghiţitură, cu toate că-şi arse limba şi gâtlejul, iar stomacul i se revoltă.
    - Îţi închipui că-i cunoşti doar după câteva ore petrecute cu ei?
    - Mai bine decât tine, Dona Ivanova.
    Novinha o auzi pe Ela scoţând o exclamaţie mută faţă de îndrăzneala Vorbitorului. Şi, cu toate că era posibil ca vorbele lui să exprime adevărul, o înfuria că tocmai un străin îi spunea aşa ceva.
    Se întoarse ca să-l vadă, să-l fulgere cu privirea, dar el se mişcase, nu mai era în spatele ei. Se uită în partea cealaltă şi, în cele din urmă, se ridică în picioare, căutându-l din ochi, dar el ieşise din cameră.
    Ela stătea tot în uşă, privind intrigată.
    - Întoarce-te! spuse Novinha. Nu se poate să-mi vorbeşti astfel şi să-mi întorci spatele!
    Dar el nu-i răspunse. Novinha auzi în schimb un zvon de râsete potolite venind dinspre partea din spate a casei. Plecă în căutarea sursei zgomotului. Trecu prin camere până ajunse în ultima. Miro şedea pe patul ei şi Vorbitorul stătea lângă uşă, şi amândoi râdeau. Miro o văzu pe mama lui şi zâmbetul îi dispăru de pe chip. Se simţi străfulgerată de durere.
    De ani de zile nu-l văzuse zâmbind, uitase chiar cât de mult i se lumina faţa, exact ca a tatălui său; iar venirea ei alungase acel zâmbet.
    - Am venit să discutăm aici fiindcă Quim s-a supărat rău, explică Miro. El a făcut patul.
    - Nu cred că Vorbitorului îi pasă dacă patul era făcut sau nu, îi răspunse rece Novinha. Aşa e, Vorbitorule?
    - Ordinea şi dezordinea îşi au farmecul lor, spuse Ender. Nici acum nu se întoarse cu faţa spre ea, iar ea se bucură, pentru că nu era obligată să-i vadă expresia ochilor când îi va transmite amarul ei mesaj.
    - Vorbitorule, trebuie să-ţi spun că ai venit doar ca să te afli în treabă, începu ea. Urăşte-mă, dacă vrei, dar nu mai ai ce să mărturiseşti. Pe vremea aceea eram o fetişcană fără minte. În naivitatea mea, am crezut că îmi va răspunde autorul Mătcii şi Hegemonului. Pierdusem pe cineva care îmi fusese ca un părinte şi aveam nevoie de consolare.
    Ender se întoarse abia acum spre ea. Era un bărbat destul de tânăr, mai tânăr decât ea, şi, prin sclipirea înţelegătoare din ochi, părea seducător.
    "Perigoso", socoti ea. "E primejdios, frumos, m-aş putea îneca în strălucirea asta."
    - Dona Ivanova, spuse el, după ce-ai citit "Matca şi Hegemonul" cum de ţi-ai închipuit că autorul ei ar putea aduce alinare?
    În locul ei răspunse Miro - Miro cel scump la vorbă -, care interveni în discuţie cu o vioiciune pe care Novinha n-o mai văzuse la el de când era copil.
    - Am citit-o, spuse el, şi Vorbitorul original a scris povestea mătcii cu deosebită compasiune.
    Ender surâse trist.
    - Dar nu a scris-o pentru Gândaci, aşa e? A dedicat-o omenirii, care încă sărbătorea nimicirea Gândacilor ca pe o victorie măreaţă. A scris-o neiertător, pentru a transforma mândria oamenilor în regret, bucurie şi suferinţă. Iar acum fiinţele umane au uitat cu desăvârşire că i-au urât cândva pe Gândaci, că au cinstit şi preamărit cândva un nume care a ajuns detestat...
    - Poţi spune orice, interveni Ivanova. Se numea Săvârşitorul şi a distrus tot ce a atins. "Ca şi mine", încheie ea în gând.
    - Aşa? Şi ce ştii despre el? (Vocea lui şuieră ca o coasă care retează nemilos iarba. ) De unde ştii că nu a atins nimic cu blândeţe? Că nu a existat cineva care să-l iubească sau să fie binecuvântat de dragostea lui? "A distrus tot ce a atins" - asta e o minciună care nu poate exprima adevărul despre nicio fiinţă umană care a trăit vreodată.
    - Asta ţi-e doctrina, Vorbitorule? Atunci înseamnă că nu ştii prea multe.
    Luase o atitudine sfidătoare, dar încă o speria mânia lui. Crezuse că blândeţea lui era la fel de neclintită ca şi a unui confesor.
    Şi, aproape imediat, expresia de mânie dispăru de pe chipul lui.
    - Te poţi simţi cu conştiinţa uşurată, o linişti el. Apelul tău m-a făcut să pornesc în călătorie, dar în timp ce eram pe drum au mai solicitat şi alţii un Vorbitor.
    - Da?
    Oare cine altul cunoştea îndeajuns de bine "Matca şi Hegemonul" ca să-şi dorească un Vorbitor, cine se mai simţea independent faţă de episcopul Peregrino ca să îndrăznească aşa ceva?
    - Dacă-i adevărat, atunci de ce te afli în casa mea?
    - Fiindcă am fost chemat să rostesc moartea lui Marcos Maria Ribeira, fostul tău soţ.
    Înspăimântătoare perspectivă.
    - A lui?! Cine vrea să se gândească din nou la el acum, după ce a murit?
    Vorbitorul nu-i răspunse, dar Miro, rupse pe neaşteptate tăcerea:
    - Grego, de exemplu. Vorbitorul ne-a arătat ceea ce ar fi trebuit să pricepem de mult: băiatul tânjeşte după tatăl lui şi crede că noi toţi îl urâm...
    - Asta-i psihologie de doi bani, i-o reteză Novinha. Avem şi noi terapeuţi aici, dar nici ei nu fac multe parale.
    Din spatele ei se auzi vocea Elei:
    - Mamă, eu l-am chemat să mărturisească moartea tatei. Am crezut că vor trece zeci de ani până va sosi, dar mă bucur ca acum se află aici şi ne poate ajuta.
    - Cu ce ne poate ajuta?
    - Mamă, a făcut-o deja. Grego a adormit îmbrăţişându-l, iar Quara i-a vorbit.
    - În realitate i-a spus că duhneşte, o lămuri Miro.
    - Ceea ce probabil că era adevărat, spuse Ela, fiindcă Greguinho şi-a slobozit udul în poala lui.
    Miro şi Ela izbucniră în râs amintindu-şi scena, iar Vorbitorul nu-şi putu reţine un zâmbet.
    Asta o descumpăni pe Novinha mai mult decât ar fi crezut - în casa ei nu se mai înstăpânise o atmosferă atât de relaxată de când Marcao o adusese aici pe Novinha, adică la un an după moartea lui Pipo. Fără să vrea, Novinha îşi aminti de bucuria pe care simţise la naşterea lui Miro, când Ela era încă mică, de primii ani ai existenţei lor, de bolboroseala lui Miro la orice vedea, de paşii nesiguri ai Elei prin toată casa, urmărindu-i, de copiii care se jucau împreună şi se tăvăleau prin iarbă la doi paşi de pădurea purceluşilor, aflată dincolo de gard; încântarea pe care o simţea faţă de copii era cea care îl otrăvea pe Marcao şi-l făcea să-i urască pe amândoi, pentru că ştia că nici unul nu-i al lui.
    În momentul naşterii lui Quim casa devenise un cuib al discordiei şi de aceea Quim n-a reuşit să înveţe să râdă nestânjenit decât atunci când părinţii nu erau de faţă. Asemui râsul lui Miro şi al Elei cu ridicarea bruscă a unei perdele groase şi întunecate; pe neaşteptate, se făcuse din nou lumină într-un moment când Novinha uitase că în afară de noapte mai existau şi alte perioade ale zilei. Cum de îndrăznea străinul acesta să dea buzna în casa ei şi să dărâme toate baricadele înălţate de ea?
    - Nu accept, spuse ea. Nu ai dreptul să scotoceşti prin viaţa soţului meu.
    El înălţă sprâncenele a mirare. Novinha cunoştea prevederile Codului Stelar la fel de bine ca oricare altcineva, deci îşi dădea seama că el avea nu numai dreptul, ci chiar beneficia de protecţia legii în strădania de a descoperi adevărul despre viaţa defunctului.
    - Marcao a fost un om îngrozitor, insistă ea, şi dacă se va spune adevărul despre el, asta nu va provoca decât durere.
    - Ai dreptate zi când că rostirea adevărului despre el va aduce numai durere, dar nu fiindcă a fost un om îngrozitor, o corectă Vorbitorul. Dacă aş spune doar ce ştie deja toată lumea - că şi-a detestat copiii şi şi-a bătut soţia şi că umbla beat din bar în bar până când îl trimiteau poliţiştii acasă - atunci n-aş provoca decât suferinţă, e adevărat? Aş da un prilej de mare satisfacţie unora, pentru că în cazul ăsta toţi oamenii ar fi convinşi că părerea lor despre el a fost corectă, de la început până la sfârşit. A fost un gunoi, aşa că bine i-au făcut că l-au tratat ca pe o zdreanţă.
    - Şi tu crezi că n-a fost?
    - Când înţelegi dorinţele unei fiinţe umane, nici una nu e de lepădat Nicio viaţă nu este lipsită de sens. Dacă le înţelegi gândurile cele mai intime, până şi cei mai răi oameni au făptuit lucruri generoase care au spălat măcar o parte din păcatele lor.
    - Dacă dai crezare unei asemenea idei înseamnă că eşti mai neştiutor decât pari, spuse Novinha.
    - Chiar aşa? exclamă Vorbitorul. Abia acum două săptămâni am auzit de solicitarea ta. Atunci te-am studiat şi, Novinha, chiar dacă tu nu-ţi aminteşti, eu te am în minte ca pe o fată dulce, frumoasă şi bună. Şi înainte ai fost o singuratică, dar Pipo şi Libo te-au cunoscut şi te-au considerat demnă de iubire.
    - Pipo era deja mort.
    - Dar te-a iubit.
    - Nu ştii nimic, Vorbitorule. Erai la douăzeci şi doi de ani depărtare! În plus, nu despre mine spuneam că nu valorez nimic, ci despre Marcao.
    - Dar tu eşti convinsă că nu-i aşa, Novinha. Pentru că tu cunoşti acel unic gest de bunătate şi generozitate care mântuieşte viaţa bietului om.
    Novinha nu înţelese de ce era atât de îngrozită, dar simţi că trebuie să-l împiedice pe Vorbitor să continue, cu toate că nu-şi dădea nicidecum seama ce act generos îşi închipuia el că descoperise în viaţa lui Cao.
    - Cum de îndrăzneşti să-mi spui pe nume? strigă ea. De patru ani nimeni nu mi s-a adresat astfel!
    Ca răspuns, el ridică mâna şi-şi trecu degetele uşor peste obrazul Novinhei. Un gest timid, aproape adolescentin; îi aducea aminte de Libo şi îi era peste putinţă să-l suporte. Îi prinse mâna şi o îndepărtă furioasă, apoi îl împinse deoparte şi trecu pe lângă el.
    - Ieşi afară! strigă ea la Miro.
    Fiul se ridică iute şi porni cu spatele spre uşă.
    Privindu-i chipul, Novinha înţelese că în ciuda atâtor lucruri curioase la care fusese martor în casa asta, prin ieşirea ei mânioasă de acum reuşise să-l surprindă încă o dată pe Miro.
    - N-o să obţii nimic de la mine! răcni ea către Vorbitor.
    - Nici n-am venit să-ţi răpesc ceva, spuse el calm.
    - Şi nici nu vreau ceva din ce-ai avea de oferit! Pentru mine eşti un nimeni, auzi? Tu eşti acela care nu valorează nimic! Lixo, ruina, estrago - vai fora d'aqui, nao tens direito estar em minha casa! N-ai dreptul să intri în casa mea!
    - Nao es estrago, şopti el, es solo fecundo, e vou plantar jardim ai. Apoi, înainte ca ea să poată răspunde, închise uşa şi plecă.
    Era adevărat că nu avea ce să-i răspundă, fiindcă vorbele lui sunaseră scandalos. Îl făcuse estrago, dar el răspunsese de parcă Novinha şi-ar fi recunoscut singură pustiul din inimă. Ea îi vorbise pe un ton batjocoritor, folosind insultătorul tu familiar în loc de o Senhor sau alt termen politicos. Şi totuşi, când el îi răspunsese cu aceiaşi termeni, cu aceeaşi familiaritate, totul sunase altfel.
    "Eşti un sol fertil şi te voi transforma într-o grădină."
    Erau vorbe pe care doar un poet le-ar spune iubitei, sau poate un soţ soţiei, iar acel tu era intim, lipsit de aroganţă
    "Cum de-a îndrăznit?" şopti ea, atingându-şi obrazul pe care i-l mângâiase Vorbitorul. "E cu mult mai crud decât mi-am imaginat vreodată că ar putea fi un Vorbitor. Episcopul Peregrino a avut dreptate. E primejdios infidelul, anticristul, pătrunde obraznic în cotloane ale inimii pe care le-am păstrat ca pe-un pământ sfinţit, acolo unde nu am îngăduit nimănui sa sălăşuiască. Calcă în picioare puţinele mlădiţe care se agaţă cu disperare de viaţă în acel sol pietros. Cum de îndrăzneşte? Mai bine muream decât să-l cunosc; cu siguranţă că o să-mi schimbe viaţa cu totul până o să termine ce are de făcut aici."
    Îşi dădu seama ca prin vis ca plângea cineva. Quara. Bineînţeles că strigătele o treziseră; ea nu dormea niciodată profund.
    Novinha aproape că deschise uşa ca să intre în cameră şi s-o liniştească, dar apoi plânsul încetă şi auzi o voce de bărbat cântându-i Quarei ca s-o adoarmă. Cântecul era într-o altă limbă. Novinha avu impresia că în germană sau nordică; dar, în orice limbă ar fi fost, nu reuşi să înţeleagă vorbele. Însă ştia cine cânta şi pricepu că acum Quara era alinată.
    Novinha nu mai trăise asemenea spaime de când înţelesese pentru prima oară că Miro hotărâse să devină zenador şi să calce pe urmele celor doi bărbaţi măcelăriţi de purceluşi.
    "Omul acesta destramă plasa în care e încâlcită familia mea şi ne adună din nou pe toţi laolaltă; dar, făcând asta, îmi va descifra secretele. Dacă va descoperi cum a murit Pipo şi va rosti adevărul, atunci Miro va afla aceeaşi taină, şi asta îl va ucide. Nu vreau să mai ofer ofrande purceluşilor; au devenit zeităţi prea crude pentru ca eu să le mai venerez."
    Mai târziu, în timp ce stătea în pat cu uşa închisă, încercând să adoarmă, prinse câteva râsete din camera din faţă şi de această dată reuşi să-i distingă pe Quim şi pe Olhado râzând împreună cu Miro şi Ela. Încercă să şi-i închipuie în încăperea dintr-o dată luminată de atmosfera voioasă.
    Când însă o cuprinse somnul şi închipuirea se metamorfoză în vis, nu Vorbitorul era acela care stătea printre copiii ei şi-i învăţa să râdă, ci Libo, care trăia din nou şi pe care toţi îl recunoşteau drept adevăratul ei bărbat, omul cu care se căsătorise în adâncul inimii, refuzând să-i fie soaţă în Biserică.
    Chiar şi în somn, bucuria era imposibil de îndurat şi de aceea scăldă aşternutul în lacrimi.

                                                               Capitolul 9
                                                        Defect congenital

                              CIDA: Corpusculul Descolada nu este bacterial. Se pare că el pătrunde în celulele organismului şi ocupă un loc permanent la fel ca mitocondriile, reproducându-se atunci când se reproduce şi celula. Faptul că a contaminat o nouă specie în doar câţiva ani sugerează că este extraordinar de adaptabil. Trebuie să se fi răspândit prin întreaga Lusitanie cu mult timp în urmă, astfel că s-ar putea ca de acum să fi devenit endemic, o infecţie permanentă.
    GUSTO: Dacă este permanentă şi prezentă pretutindeni, atunci nu e un germen de infecţie, Cida, ci o parte a vieţii normale.
    CIDA: Dar nu este în mod obligatoriu înnăscută - ea are capacitatea de a se răspândi. Şi, desigur, dacă este endemică, atunci toate speciile locale trebuie să fi găsit modalităţi de a o anihila...
    GUSTO: Sau de a se adapta la ea şi de a o include în ciclul lor normal de viaţă. Probabil că AU AVUT nevoie de ea.
    CIDA: AU NEVOIE de ceva care desface moleculele genetice şi le sudează în mod aleatoriu?
    GUSTO: Poate că tocmai de aceea sunt atât de puţine specii pe Lusitania. S-ar putea ca Descolada să fie relativ recent - doar de jumătate de milion de ani - şi majoritatea speciilor nu au reuşit să se adapteze.
    CIDA: Aş vrea să mai trăim, Gusto. Probabil că următorul xenobiolog va lucra cu adaptări genetice standard şi nu va continua pe linia asta.
    GUSTO: E singurul motiv care te face să regreţi că vom muri?
                            Vladimir Tiago Gussman şi Ekaterina Maria Aparecida do Norte von Hesse Gussman, dialog nepublicat, rătăcit printre notiţele de lucru, purtat cu două zile înaintea morţii lor; citat pentru prima oară în "Pagini răzleţe ale cunoaşterii", Meta-Ştiinţa, Jurnal de Metodologie, 2001-12: 12: 144-45.

                                                                        1.

                               Plecând de la familia Ribeira, Ender nu ajunse acasă decât foarte târziu şi-şi petrecu mai bine de o oră încercând să descâlcească înţelesul celor petrecute mai ales după sosirea Novinhei. Cu toate acestea, a doua zi se trezi devreme, cu mintea încărcată de întrebări cărora trebuia să le găsească răspuns.
    Întotdeauna se întâmpla astfel când se pregătea să rostească o moarte; nu-i venea să se odihnească deoarece trebuia să încerce să închege istoria defunctului în propria lui viziune, să refacă viaţa acestuia aşa cum voise el să o trăiască, indiferent cât de mult dăduse greş în strădania lui.
    Însă acum avea o grijă în plus. Acum îi păsa de cei vii mai mult ca niciodată.
    - Bineînţeles că dăruirea ta are cauze mai adânci, spuse Jane după ce el încercă să-i explice impasul din care se zbătea să iasă. Te-ai îndrăgostit de Novinha înainte să pleci de pe Trondheim.
    - Poate că iubeam fata pe care am văzut-o, nu femeia asta răutăcioasă şi egoistă. Uite ce s-a întâmplat cu copiii din pricina ei.
    - Acesta să fie Vorbitorul în numele Morţilor? El judecă oamenii după aparenţe?
    - Probabil că m-am îndrăgostit de Grego.
    - Întotdeauna ai fost o pradă uşoară pentru cei care s-au scăpat pe tine.
    - Şi Quara. Cu toţii, chiar şi Miro. Îmi place băiatul.
    - Şi ei te iubesc, Săvârşitorule.
    El râse.
    - Oamenii îşi închipuie mai tot timpul că mă iubesc; asta până în ziua mărturisirii. Novinha e mai sensibilă decât mulţi alţii; ea mă urăşte deja, cu mult înainte de a fi rostit adevărul.
    - În ceea ce priveşte propria-ţi persoană, eşti la fel de orb ca oricare altul, Vorbitorule, spuse Jane. Promite-mi că atunci când vei muri o să mă laşi pe mine să-ţi rostesc moartea. Aş avea de spus o mulţime de lucruri.
    - Păstrează-le pentru tine, spuse Ender cu voce ostenită. La treaba asta stai şi mai prost decât mine.
    Începu să alcătuiască lista cu întrebările la care trebuia să afle răspuns:
    1. De ce s-a căsătorit Novinha cu Marcao?
    2. De ce Marcao şi-a urât copii?
    3. De ce se urăşte pe sine Novinha?
    4. De ce m-a chemat Miro să mărturisesc moartea lui Libo?
    5. De ce m-a chemat Ela să mărturisesc moartea tatălui ei?
    6. De ce s-a răzgândit Novinha în legătură cu mărturisirea morţii lui Pipo?
    7. Care a fost cauza imediată a morţii lui Marcao?
    La a şaptea întrebare se opri. Îi va fi uşor să răspundă: o simplă problemă clinică. Cu asta avea să înceapă.

                                                                   2.

                                          Medicul care efectuase autopsia lui Marcão se numea Navio, ceea ce însemna "vas".
    - Nu din pricina staturii mele, spuse el râzând, ori pentru că aş fi bun înotător. Numele meu complet este Enrique o Navigador Caronada. Fii sigur că mă bucur că mi-au născocit porecla pornind de la "comandant" şi nu de la "tunuleţ". Dacă s-ar fi întâmplat aşa, ar fi apărut prea multe aluzii obscene.
    Ender nu se lăsă înşelat de jovialitatea lui. Navio era un catolic şi, ca toată lumea, se supunea episcopului. Era hotărât să-l împiedice pe Ender să afle prea multe, deşi avea să o facă fără prea multă tragere de inimă.
    - Ca să obţin răspunsuri la întrebările pe care vreau să ţi le pun, am la îndemână două căi, spuse calm Ender. Eu voi întreba, iar tu îmi vei răspunde cinstit. Sau aş putea înainta o cerere către Congresul Stelar pentru a mi se aproba acces nestingherit la documente. Costurile pentru transmisia prin ansiblu sunt foarte ridicate şi, întrucât cererea nu presupune o procedură complicată iar opoziţia ta încalcă legea, preţul va fi suportat din fondurile şi aşa secătuite ale coloniei, la care se vor adăuga penalizări care vor dubla cheltuielile şi o mustrare aspră pentru tine.
    Pe măsură ce Săvârşitorul spunea toate acestea, zâmbetul de pe faţa lui Navio se stinse până dispăru cu desăvârşire. Apoi îi răspunse cu răceală:
    - Bineînţeles că voi răspunde la întrebări.
    - Nu încape nici un "bineînţeles" în chestiunea asta, spuse Ender. Episcopul vostru i-a sfătuit pe credincioşii din Milagre să desfăşoare o acţiune deliberată şi, în acelaşi timp, nejustificată, boicotarea unui preot chemat în mod legal. Le-ai face tuturor un mare serviciu dacă i-ai anunţa că în cazul în care această atitudine de nepăsare şi de necooperare va continua, eu voi cere ca statutul meu să fie modificat din preot în inchizitor. Te asigur că mă bucur de o reputaţie foarte bună în faţa Congresului Stelar şi că voi primi un răspuns favorabil la o asemenea solicitare.
    Navio ştia în amănunţime ce însemna asta. Ca inchizitor, Ender va fi autorizat de Congres să revoce patenta catolică a coloniei sub motivul persecuţiei religioase. Printre lusitani s-ar naşte o revoltă de neînchipuit, declanşată, între altele, de faptul că episcopul ar fi destituit după o judecată sumară şi trimis la Vatican să-şi ispăşească pedeapsa.
    - De ce să întreprinzi o asemenea acţiune când ştii că prezenţa ta e nedorită aici? întrebă Navio.
    - M-a chemat cineva, altfel n-aş fi venit, îl lămuri Ender. S-ar putea să nu-ţi placă legea atunci când te îngrădeşte, dar ea îi apără pe toţi catolicii de pe lumile unde sunt aprobate alte religii oficiale.
    Navio bătu darabana cu degetele pe tăblia biroului.
    - Să aud ce întrebări ai de pus, Vorbitorule. Să trecem la treabă.
    - Întrebarea de început cel puţin e destul de simplă. Care a fost cauza aproximativă a morţii lui Marcos Maria Ribeira?
    - Marcao?! se miră Navio. Mi se pare imposibil să fi fost chemat pentru a mărturisi moartea lui, fiindcă a murit abia acum câteva săptămâni...
    - Am fost chemat să mărturisesc mai mulţi morţi, Dom David, dar prefer să încep cu Marcao.
    Navio se strâmbă.
    - Ce-ai zice dacă ţi-aş cere o dovadă a împuternicirii pe care o ai?
    Jane şopti în urechea lui Ender:
    - Să-l dăm gata pe băiatul ăsta simpatic.
    Terminalul lui Navio se activă imediat, expunând o serie de documente oficiale în timp ce Jane, cu o voce extrem de autoritară, rosti:
    "Andrew Wiggin, Vorbitor în numele Morţilor, a acceptat cererea de a explica viaţa şi moartea lui Marcos Maria Ribeira din oraşul Milagre, colonia Lusitania."
    Nu documentul în sine îl impresionă pe Navio, cât faptul că nici nu făcuse solicitarea şi nici n-o adresase computerului prin intermediul terminalului din birou. Navio îşi dădu seama pe dată că doar nestemata din urechea Vorbitorului putea activa computerul, iar asta însemna că o rutină logică de nivel foarte înalt controla activitatea lui şi aplica întocmai solicitările acestuia. Nimeni de pe Lusitania nu era autorizat să procedeze astfel, nici măcar Bosquinha.
    "Orice s-ar spune, acest Vorbitor nu-i o persoană oarecare şi până şi episcopului Peregrino îi va fi imposibil să-l ţină în frâu", conchise Navio.
    - Am înţeles, spuse Navio râzând cu jumătate de gură. Tot acum îşi adusese aminte că era cazul să redevină jovial. Oricum aveam de gând să te ajut - spaimele episcopului nu i-au cuprins pe toţi coloniştii din Milagre, înţelegi?
    Ender îi întoarse zâmbetul, rămânând însă circumspect faţă de ipocrizia deja dovedită a doctorului.
    - Marcos Ribeira a murit din cauza unui defect congenital. Înşiră un cuvânt lung, plin de sonorităţi pseudo-latineşti. Sunt sigur că n-ai auzit niciodată de boala asta, fiindcă e foarte rară şi se transmite numai prin gene. Apare de cele mai multe ori la începutul pubertăţii şi constă din înlocuirea treptată a ţesuturilor glanduroase exocrine şi endocrine cu celule de natură lipidică. Asta înseamnă că de-a lungul anilor, încetul cu încetul, glandele suprarenale, hipofiza, ficatul, testiculele, tiroida şi aşa mai departe sunt înlocuite de mari aglomerări de celule lipidice.
    - Întotdeauna în mod fatal? Ireversibil?
    - Da, bineînţeles. De fapt, Marcao a supravieţuit cu zece ani mai mult decât era de aşteptat. Cazul lui este ieşit din comun din mai multe puncte de vedere. În toate celelalte cazuri înregistrate - şi, după cât se ştie, nu au fost prea multe - boala atacă mai întâi testiculele, făcând ca victima să rămână sterilă şi, cel mai adesea, impotentă. Având şase copii sănătoşi, rezultă cu pregnanţă că la Marcos Ribeira testiculele au fost ultimele glande afectate. Dar imediat ce au fost atacate, ritmul de înaintare al bolii trebuie să fi fost neobişnuit de rapid: testiculele au fost înlocuite complet cu celule lipidice, cu toate că, în mare, ficatul şi glanda tiroidă mai funcţionau.
    - Şi ce l-a ucis în cele din urmă?
    - Glandele suprarenale şi hipofiza nu funcţionau. Era un cadavru viu. Am auzit că s-a prăbuşit pur şi simplu într-un bar, în timp ce lălăia un cântec deochiat.
..................................................................................