5.
Vorbele calme ale bărbatului îl tulburară pe Miro.
"Nu cred aşa ceva", îşi spuse Miro în gând, dar trebui să admită că probabil acesta era adevărul.
- De ce sunt atât de proşti? întrebă Uman. Cum de nu recunosc adevărul când îl aud rostit?
- Nu sunt proşti. Aşa sunt fiinţele umane: pun la îndoială credinţele lor în afară de cele în care cred cu adevărat şi cele pe care nu se gândesc niciodată să le pună la îndoială. Nu s-au gândit să conteste faptul că originalul Vorbitorul originar a murit acum trei mii de ani, chiar dacă ştiu că zborul printre stele prelungeşte viaţa.
- Dar noi le-am spus.
- Ba nu, le-aţi spus doar că matca i-a dezvăluit lui Rădăcină că eu am scris cartea aceasta.
- Tocmai de aceea ar trebui să ştie că e adevărat, spuse Uman. Rădăcină e înţelept, e tată; n-ar face niciodată vreo greşeală.
Lui Miro îi veni să zâmbească, dar se abţinu. Vorbitorul îşi închipuia că e foarte inteligent, dar iată-l acum aici, unde sfârşeau toate întrebările importante, încâlcite fiind de insistenţa cu care purceluşii susţineau că lor le puteau vorbi nişte copaci totemici.
- Da, continuă Ender. Sunt nenumărate lucruri pe care noi nu le înţelegem şi altele pe care nu le înţelegeţi voi. Ar trebui să ne spunem mai multe.
Uman se aşeză lângă Săgeată, împărţind cu el locul de onoare.
Săgeată nu dădu semne că l-ar deranja.
- Vorbitorule în numele Morţilor, spuse Uman, ne vei aduce matca?
- Încă nu m-am hotărât.
Miro privi din nou către Ouanda. Oare Wiggin îşi pierduse minţile sugerând că putea da ceea ce nu avea?
Apoi îşi aminti ce spusese Vorbitorul despre faptul că omul pune la îndoială toate credinţele, cu excepţia celor pe care le consideră de netăgăduit. Miro luase întotdeauna drept adevăr ceea ce ştia toată lumea - şi anume că toţi Gândacii fuseseră nimiciţi. Dar dacă o matcă rămăsese în viaţă? Dacă Vorbitorul găsise un Gândac, discutase cu el şi aşa reuşise să-şi scrie cartea? Era extrem de improbabil, dar nu imposibil.
Miro nu ştia cu toată certitudinea că până şi ultimul Gândac fusese ucis.
Ştia doar ce credea lumea, şi vreme de trei mii de ani nimeni nu adusese vreun argument oricât de neînsemnat care să probeze contrariul.
Dar chiar dacă era adevărat, cum de-ar fi putut să afle Uman? Explicaţia cea mai simplă era că purceluşii încorporaseră convingătoarea istorie a Mătcii şi a Hegemonului în religia lor şi nu pricepeau ideea că existau mulţi Vorbitori şi nici unul dintre ei nu era autorul cărţii, că toţi Gândacii muriseră şi matca n-avea cum să fie adusă la ei. Era cea mai simplă explicaţie, cea mai uşor de acceptat. Oricare alta l-ar sili să recunoască posibilitatea că, într-un fel sau altul, copacul totemic al lui Rădăcină vorbea cu purceluşii.
- Ce te va face să te hotărăşti? vru să ştie Uman. Noi oferim daruri soţiilor pentru a le câştiga respectul, dar tu eşti cel mai înţelept dintre oameni şi nu avem nimic de folos pentru tine.
- Posedaţi multe lucruri de care aş avea nevoie, spuse Ender.
- Ce anume? Nu faceţi vase mai bune ca acesta? Săgeţi mai ascuţite? Veşmântul pe care îl port e ţesut din lână de cabra, dar hainele tale sunt mai fine.
- Nu-mi trebuie asemenea lucruri. Eu am nevoie de poveşti adevărate.
Uman se aplecă în faţă şi trupul i se încordă de emoţie şi aşteptare.
- O, Vorbitorule! izbucni el şi vocea îi deveni puternică, încărcată de importanţa cuvintelor. Vrei să adaugi povestea noastră la Matca şi Hegemon?
- Nu vă ştiu povestea.
- Întreabă-ne! Întreabă-ne orice!
- Dar cum aş putea rosti povestea voastră? Eu rostesc doar poveştile morţilor.
- Dar suntem morţi! striga Uman. Miro nu-l văzuse niciodată atât de agitat. Suntem ucişi în fiecare zi. Fiinţele umane umplu toate lumile. Navele călătoresc prin bezna nopţii, de la o stea la alta, ocupând fiecare loc gol. Şi uită-te la noi cum trăim pe lumea noastră mică, de unde privim cum cerul se umple de oameni. Fiinţele umane înalţă garduri ridicole, dar asta nu înseamnă mare lucru. Cerul e gardul nostru! Uman făcu un salt în sus, uimitor de înalt pentru că avea picioare puternice. Uite cum mă aruncă gardul la pământ!
Alergă spre cel mai apropiat copac, se urcă pe trunchi şi se căţără iute spre vârf, aşa cum Miro nu-l văzuse niciodată; alunecă pe o ramură şi se aruncă în sus. În momentul în care atinse punctul maxim al saltului, păru să rămână suspendat în aer, apoi gravitaţia îl azvârli cu forţă pe pământul tare.
Miro auzi icnetul puternic provocat de cădere. Vorbitorul se ridică imediat şi dădu fuga spre Uman, iar Miro porni pe urmele lui. Uman nu mai respira.
- A murit? întrebă Ouanda.
- Nu! strigă un purceluş în limba masculilor. Nu poţi muri! Nu, nu, nu! Miro se uita în jur; spre surprinderea lui, cel care vorbise era Mâncătorul-de-Frunze. Nu poţi muri!
Apoi Uman întinse o mână tremurătoare şi atinse faţa Vorbitorului. Trase aer adânc în piept, într-un suspin adânc, şi apoi vorbi.
- Vezi, Mărturisitorule? Sunt în stare să mor ca să trec zidul care ne separă de stele.
De când îi cunoştea Miro pe purceluşi, în toţi anii de până atunci, niciodată nu vorbiseră de călătoria stelară şi nici nu întrebaseră despre ea. Abia acum înţelegea că majoritatea întrebărilor pe care le puneau aveau scopul de a descoperi secretul zborului.
Xenologii nu pricepuseră pentru că ştiau ceea ce li se părea evident: purceluşii se aflau atât de departe de nivelul cultural care să le permită construirea navelor cosmice încât aveau să treacă o mie de ani până când le va fi accesibilă o asemenea performanţă. Dar adânca lor sete de cunoaştere, dorinţa de a afla cât mai multe despre metale, motoare şi zbor erau căile alese de ei în încercarea de a descoperi secretul călătoriilor interstelare.
Uman se ridică încet în picioare, ţinându-se de mâinile lui Ender. Miro îşi dădu seama că, până în clipa aceea niciodată nu fusese luat de mână de vreun purceluş. Îl cuprinse un regret profund şi o durere adâncă, vecină cu gelozia.
Acum, când era limpede că Uman nu se rănise grav, ceilalţi purceluşi se strânseră mai aproape în jurul Vorbitorului. Nu se îngrămădeau, nu se îmbrânceau, pur şi simplu doreau să se afle în preajma lui.
- Rădăcină spune că matca ştie cum se construiesc navele, începu Săgeată.
- Rădăcină spune că matca ne va învăţa totul, continuă Ceşti. Metal, foc născut din stânci, case făcute din apă neagră, orice.
Ender ridică mâna, punând capăt dorinţei lor de a vorbi toţi deodată:
- Dacă v-ar fi foarte sete şi aţi vedea că am apă, mi-aţi cere cu toţii să beţi. Dar dacă eu aş şti că apa e otrăvită?
- În navele care zboară spre stele nu e otravă, spuse Uman.
- Sunt multe drumurile care duc spre zborul interstelar. Unele sunt bune, altele mai rele. Vă voi da ceea ce pot, fără să vă distrug.
- Matca promite!
- Şi eu la fel.
Uman se repezi înainte, îl prinse pe Ender de păr şi de urechi şi-l trase până ajunseră să se privească în ochi. Miro nu mai văzuse un gest de o asemenea violenţă din partea lor; era lucrul de care se temuse, hotărârea de a ucide...
- Dacă suntem ramen, răcni Uman către Vorbitor, atunci noi hotărâm, nu tu! Iar de suntem varelse poţi să ne ucizi pe toţi, chiar acum, aşa cum ai făcut-o cu toate surorile mătcii!
Miro încremeni ca fulgerat. Era treaba purceluşilor dacă-l socoteau pe Vorbitor autorul cărţii. Dar cum de ajunseseră la concluzia de neconceput că tot el era vinovat de Xenocid? Drept cine îl luau? Drept Monstruosul Săvârşitor.
Şi totuşi Vorbitorul în numele Morţilor stătea acolo, cu capul plecat, iar din ochii închişi lacrimile îi curgeau pe obraji, ca şi cum acuzaţia lui Uman avea forţa adevărului.
Uman întoarse capul ca să i se adreseze lui Miro.
- Ce-i cu apa asta? întrebă el în şoaptă. Apoi atinse lacrimile.
- Aşa ne arătăm durerea, necazul sau suferinţa, îi răspunse băiatul.
Mandachuva scoase brusc un urlet înfiorător pe care Miro nu-l mai auzise; semăna cu acela al unui animal pe moarte.
- Aşa ne arătăm noi durerea, şopti Uman.
- Ah! Ah! strigă Mandachuva. Am mai văzut apa asta! Am văzut-o în ochii lui Libo şi Pipo.
Mai întâi unul câte unul, apoi cu toţii în acelaşi timp, purceluşii porniră să strige la fel. Miro era îngrozit, fascinat, emoţionat. Nu ştia câtuşi de puţin ce însemna acest strigat, dar purceluşii dădeau acum frâu liber unor emoţii pe care vreme de patruzeci şi şapte de ani le ascunseseră faţă de xenologi.
- Îl jelesc pe tata? întrebă Ouanda în şoaptă. Şi ochii ei luceau, umezi de emoţie, iar părul i se năclăi de sudoarea rece a spaimei.
Imediat ce înţelese, Miro spuse:
- Până în clipa asta n-am ştiut că Pipo şi Libo au plâns când au murit.
Miro nu avea cum să intuiască ce gândea Ouanda în acele momente; văzu doar cum ea se întoarse, se îndepărtă cu paşi nesiguri, se prăbuşi în genunchi şi începu să plângă amar.
Era de netăgăduit că sosirea Vorbitorului răscolise din străfunduri viaţa fiecăruia dintre ei.
Miro îngenunche alături de Vorbitor care-şi ţinea capul plecat, cu bărbia în piept.
- Vorbitorule, începu Miro. Como pode ser? Cum se face că tu eşti primul mărturisitor şi Săvârşitorul în acelaşi timp? Nao pode ser.
- Matca le-a spus mai multe decât mi-am închipuit.
- Dar Vorbitorul în numele Morţilor care a scris această carte e cel mai înţelept om care a trăit în epoca zborurilor interstelare, în timp ce Săvârşitorul a fost un criminal: a ucis un neam întreg, o rasă frumoasă de rameni care ne-ar fi putut învăţa totul...
- Şi uman pe deasupra, şopti Ender.
Uman se afla acum lângă ei şi rosti câteva versete din Hegemon: "Boala şi leacul ei sălăşluiesc în orice inimă. Moartea şi mântuirea stau în puterea aceleiaşi mâini".
- Uman, vorbi Ender, spune neamului tău să nu jelească pentru ceea ce a făptuit din neştiinţă.
- Am făcut ceva îngrozitor, spuse Uman. Şi era cel mai mare dar al nostru.
- Spune semenilor tăi să se liniştească şi să mă asculte.
Uman strigă câteva vorbe, nu în limba masculilor, ci în cea a soţiilor, limba autorităţii. Tăcură cu toţii şi se aşezară să asculte ceea ce avea Vorbitorul de spus.
- Voi face tot ce-mi stă în puteri, începu el, dar întâi trebuie să vă cunosc, altfel cum aş putea rosti povestea voastră? Trebuie să aflu mai multe despre voi, altfel cum aş putea şti dacă băutura este otrăvitoare sau nu? Şi problema cea mai grea dintre toate rămâne să fie rezolvată. Specia umană e liberă să-i iubească pe Gândaci întrucât socoteşte că au murit cu toţii. Voi încă trăiţi, şi de aceea îi înspăimântaţi pe oameni.
Aflat între ceilalţi purceluşi, Uman se ridică şi gesticulă către propriul lui trup, de parcă ar fi fost ceva fragil şi lipsit de putere.
- Noi?!
- Se tem de acelaşi lucru ca şi voi, care vă îngroziţi când priviţi spre cer şi vedeţi cum stelele sunt acaparate de oameni. Se tem că vor ajunge într-o bună zi pe o lume şi vor constata că voi aţi ajuns primii acolo.
- Nu vrem să fim primii, spuse Uman. Vrem să avem şi noi un loc acolo.
- Atunci păsuiţi-mă, spuse Ender. Ajutaţi-mă să învăţ cine sunteţi, că să-i pot învăţa şi eu pe oameni.
- Orice, întări Uman. Privi roată către ceilalţi. Te vom învăţa tot ce vrei.
Mâncătorul-de-Frunze se ridică. Vorbi în limba masculilor, dar Miro nu înţelese.
- Nu poţi da altora lucruri care nu-ţi aparţin.
Uman îi răspunse tăios în Esenţială:
- Nici lui Pipo, Libo, Ouanda şi Miro nu le aparţineau lucrurile pe care ni le-au oferit. Dar, cu toate astea, au făcut-o.
- Nu trebuie să dovedim aceeaşi nechibzuinţă. Mâncătorul-de-Frunze vorbea încă în limba masculilor.
- Nici înţelepciunea lor nu ne aparţine în mod necesar, îl puse la punct Uman.
Apoi Mâncătorul rosti ceva în limba copacilor şi nici acum Miro nu reuşi să priceapă. Uman nu răspunse şi Mâncătorul-de-Frunze plecă.
În timp ce acesta se îndepărta, Ouanda se întoarse cu ochii înroşiţi de plâns.
Uman se răsuci spre Vorbitor.
- Ce vrei să ştii? întrebă el. Dacă putem, îţi vom spune şi-ţi vom arăta.
La rândul lui, Ender se uită la Miro şi Ouanda.
- Ce-ar trebui să întreb? Ştiu atât de puţine încât nu am idee ce ne-ar fi de folos.
Miro o privi pe Ouanda, consultându-se din ochi cu ea.
- Nu aveţi unelte din piatră sau metal, spuse ea. Dar casa voastră e făcută din lemn şi tot aşa arcurile sau săgeţile.
Uman nu răspunse. Momentul de tăcere se prelungi.
- Dar care vă e întrebarea? spuse Uman într-un târziu.
"Cum de n-a priceput legătura?" gândi Miro.
- Noi, oamenii, explică Vorbitorul, folosim unelte din piatră ca să doborâm copaci atunci când vrem să-i transformăm în case, săgeţi sau bâte ca acelea pe care văd că le aveţi unii dintre voi.
Trecură câteva momente până când vorbele lui fură înţelese pe deplin. Apoi, brusc, toţi purceluşii se ridicară în picioare, parcă înnebuniţi, ciocnindu-se uneori unul de altul, de copaci sau de casele din buşteni. Majoritatea rămaseră muţi, dar câte unul dintre ei urla când şi când, exact cum o făcuseră cu toţii mai devreme. Sminteala aproape mută a purceluşilor era stranie, lăsând impresia că, dintr-o dată, îşi pierduseră orice control asupra trupurilor.
După atâţia ani de precauţie şi non-comunicare, de eforturi pentru a nu li se spune nimic, Vorbitorul încălcase acest comandament şi rezultatul era demenţa colectivă la care asistau acum.
Uman se desprinsese din haosul acela şi se azvârli la pământ în faţa lui Ender.
- O, Vorbitorule! strigă el din răsputeri. Promite-mi că n-o să le îngădui niciodată să-l doboare pe tatăl meu Rădăcină cu unelte din piatră şi metal! Dacă vrei să ucizi pe cineva, există fraţi mai bătrâni care şi-ar da viaţa; şi eu sunt gata sa mor, dar nu-i lăsa să-mi ucidă tatăl!
- Sau pe tatăl meu! strigară ceilalţi purceluşi. Sau pe-al meu!
- Dacă am fi ştiut că sun... sunteţi varelse, nu l-am fi sădit pe Rădăcină atât de aproape de gard, spuse Mandachuva.
Ender ridică din nou braţele.
- A tăiat vreun om copaci în Lusitania? Niciodată. Legea ne-o interzice. N-aveţi a vă teme de noi.
Se făcu tăcere şi purceluşii se liniştiră. Uman se ridică în cele din urmă de la pământ.
- Ne-ai făcut să ne temem şi mai mult de fiinţele umane, Vorbitorule. Mai bine nu veneai deloc în pădurea noastră.
Vocea Ouandei răsună mai tare decât a lui:
- Cum mai poţi spune asta după ce mi-ai ucis tatăl?
Uman o privi stupefiat şi rămase fără grai. Miro o luă pe Ouanda pe după umeri. În tăcerea care se lăsă, se auzi glasul puternic al Vorbitorului:
- Ai promis că vei răspunde la toate întrebările mele. Te mai întreb o dată: cum vă construiţi casele din buşteni şi cum vă faceţi bâtele, arcurile şi săgeţile? Noi v-am arătat singura cale pe care o cunoaştem; spune-mi care e calea voastră, cum faceţi?
- Fratele se dăruieşte singur, răspunse Uman. Ţi-am spus. Îi comunicăm fratelui despre nevoile noastre şi-i arătăm forma, iar el ni se oferă.
- Putem să vedem cum se întâmplă asta? întrebă Ender.
Uman privi în jur, către ceilalţi purceluşi.
- Vreţi să-i cerem unui frate să se dăruiască pentru ca Vorbitorul să poată vedea? N-avem nevoie de casă, nici acum, nici în anii ce vor veni, iar săgeţile ne prisosesc...
- Arată-i!
Miro se întoarse, iar ceilalţi făcură acelaşi lucru şi-l văzură pe Mâncătorul-de-Frunze ieşind din nou din pădure. Păşi dinadins până în mijlocul luminişului; nu-i privi pe nici unul şi vorbi de parcă ar fi fost un herald care nu se sinchiseşte dacă-l ascultă cineva. Li se adresă în limba soţiilor, astfel că Miro nu înţelese decât frânturi.
- Ce spune? şopti Ender.
Aflat în genunchi lângă el, Miro traduse cât pricepu: Mi-e limpede că s-a dus la soţii, care le-au spus să facă tot ce le ceri. Dar nu-i chiar atât de uşor, le mai zice - nu înţeleg cuvintele astea - că mor cu toţii. În orice caz, ceva despre fraţii care mor. Uită-te la ei, nici unul nu se teme.
- Nu ştiu cum îşi exteriorizează teama. Nu cunosc neamul ăsta deloc.
- Nici eu, recunoscu Miro. Te las să te descurci singur; în mai puţin de jumătate de oră ai creat o agitaţie cum n-am avut prilejul să văd în toţi aceşti ani de când îi vizitez.
- E un dar cu care m-am născut, îl lămuri Ender. Îţi propun un târg. N-o să spun nimănui despre Activităţile Suspecte pe care le-aţi desfăşurat, iar voi nu povestiţi nimănui cine sunt eu.
- Asta e uşor, spuse Miro. Oricum nu cred.
Cuvântarea Mâncătorului-de-Frunze se sfârşi. După aceea păşi rar spre casă şi intră.
- Vom cere darul unui frate bătrân, încheie Uman. Aşa au spus soţiile.
După aceea, Miro rămase în picioare îmbrăţişând-o pe Ouanda şi avându-l alături pe Mărturisitor, iar purceluşii realizară un miracol cu mult mai convingător decât cel care le adusese lui Gusto şi Cidei titlul de Os Venerados.
Purceluşii se strânseseră într-un cerc în jurul unui copac bătrân şi gros de la marginea luminişului. Apoi se căţărară în copac unul câte unul şi începură să lovească în el cu beţe. La scurt timp după aceea se aflau cu toţii în copac, bătând într-un ritm complicat şi cântând.
- Limba taţilor, şopti Ouanda.
Ramurile porniră să cadă una după alta. Purceluşii alergară imediat şi le adunară, târându-le în afara zonei în care urma să cadă copacul.
Uman îi aduse una, care o luă cu grijă şi le-o arătă lui Miro şi Ouandei. Capătul cu care fusese legată de trunchi rămăsese perfect neted. Nu era plat - suprafaţa prezenta o uşoară vălurire. Dar ramura nu era câtuşi de puţin aspră, din ea nu curgea sevă şi nu avea niciun semn care să dovedească violenţa în separarea ei de copac. Miro atinse suprafaţa cu degetul şi simţi răceala şi netezimea ca de marmură.
În cele din urmă copacul rămase doar un trunchi drept, dezgolit şi maiestuos; petele de culoare mai deschisă unde crescuseră cândva ramurile străluceau în razele soarelui de după-amiază. Cântecul atinse apogeul şi încetă. Copacul se înclină şi începu să cadă lin şi graţios spre pământ. Când trunchiul se prăbuşi, solul bubui şi se cutremură, apoi se lăsă o tăcere deplină.
Uman păşi către copacul doborât şi, în timp ce cânta încet, începu să-i mângâie suprafaţa. Coaja plesni treptat sub mişcarea mâinii lui; crăpătura se extinse într-o parte şi în alta pe toată lungimea trunchiului până ce scoarţa se desfăcu în două jumătăţi. Apoi mai mulţi purceluşi o şi o desprinseseră de trunchi, în două fâşii lungi. Purceluşii le traseră deoparte.
- I-ai văzut vreodată folosind coaja? îl întrebă Eder pe Miro.
Miro clătină din cap. Nu se simţea în stare să scoată vreo vorbă.
Săgeată făcu apoi un pas înainte şi începu să cânte molcom. Îşi plimbă degetele în sus şi-n jos pe trunchi de parcă ar fi desenat lungimea şi grosimea exactă a unui arc. Miro văzu cum apăreau liniile, cum lemnul dezgolit se văluri, plesni şi se desfăcu până când în căuşul trunchiului rămase un arc lustruit, cu o formă perfectă.
De trunchi se apropiară şi alţi purceluşi care, în timp ce cântau, desenară tot felul de forme.
Plecară apoi cu bâte, arcuri şi săgeţi, cuţite cu lama subţire şi mii de fâşii fire de lemn pentru împletit coşuri. În cele din urmă, după ce se consumă jumătate din trunchi, făcură toţi câţiva paşi înapoi şi cântară în acelaşi ritm. Copacul tremură şi se desfăcu în vreo zece bârne lungi. Trunchiul fusese folosit în întregime.
Uman se apropie încet de bârne şi îngenunche, lăsându-şi mâinile cu delicateţe pe cea mai apropiată dintre ele. Îşi înclină uşor capul pe spate şi începu să îngâne o melodie fără cuvinte, cea mai tristă pe care Miro o auzise vreodată. Cântecul continuă, intonat doar de vocea lui Uman; abia după câteva momente, Miro îşi dădu seama că ceilalţi purceluşi îl priveau şi aşteptau ceva.
În cele din urmă, Mandachuva veni la el şi-i spuse în şoaptă:
- Te rog. Se cuvine să cânţi şi tu pentru un frate.
- Nu ştiu cum, şopti Miro simţindu-se înspăimântat şi neajutorat.
- Şi-a dat viaţa ca să-ţi răspundă la întrebare, îl lămuri Mandachuva.
"Ca să-mi răspundă la întrebare şi să mai dea naştere altor o mie", spuse Miro în gând.
Dar păşi înainte, îngenunche alături de Uman, îşi încolăci degetele în jurul aceleiaşi bârne netezi pe care o atinsese purceluşul, îşi lăsă capul pe spate şi-şi încercă vocea, la început şovăitor, nesigur, neştiind ce melodie să cânte; dar curând înţelese raţiunea cântecului mono-tonal, simţi moartea copacului sub palme şi vocea îi crescu în tărie şi claritate creând o dizarmonie înduioşătoare cu vocea lui Uman, care jelea moartea copacului şi-i mulţumea pentru că se sacrificase, promiţând să folosească pieirea lui spre binele tribului, spre binele fraţilor şi al soţiilor şi copiilor, astfel încât să trăiască şi să se înmulţească şi să prospere cu toţii.
Acesta era rostul cântecului şi înţelesul morţii copacului, iar în clipa în care cântecul se termină, Miro se aplecă până atinse lemnul cu fruntea şi rosti cuvintele de miruire finală, aceleaşi pe care le şoptise cu cinci ani în urmă deasupra trupului lui Libo.
Capitolul 15
Mărturisirea
UMAN: De ce nu ne vizitează şi alţi oameni?
MIRO: Noi suntem singurii cărora li se permite să treacă de poartă.
UMAN: Atunci de ce nu sar gardul?
MIRO: Nici unul dintre voi n-a atins gardul? (Uman nu răspunde.) Până şi o simplă atingere provoacă dureri. Dacă am încerca să-l sărim, am simţi dureri insuportabile în tot corpul.
UMAN: Asta-i o prostie. Oare iarba nu creşte de o parte şi de alta a gardului?
Ouanda Quehatta Fifueria Mucumbi, Transcrieri de dialoguri 1-1-1970, ora 5, pag 103: 0
1.
Soarele mai avea o oră până sa atingă linia orizontului când primarul Bosquinha urcă scările ce duceau spre biroul particular de la catedrală al episcopului Peregrino.
Dom Cristao şi Dona Crista se aflau deja acolo, având un aer grav întipărit pe chipuri. Cu toate acestea, episcopul Peregrino părea mulţumit de sine. Întotdeauna se bucura să-i strângă sub acoperişul său pe liderii politici şi religioşi din Milagre. Nu avea nicio importanţă că Bosquinha solicitase această întâlnire şi apoi tot ea propusese că aceasta să aibă loc la catedrală întrucât se putea deplasa cu vehiculul zburător. Pe Peregrino îl încânta ideea că, într-un anume fel, era stăpânul Coloniei Lusitania.
Şi totuşi, la sfârşitul discuţiei, fiecăruia dintre ei avea să-i fie limpede că nimeni nu era stăpân peste nimic.
Bosquinha îi salută pe cei prezenţi. Nu se aşeză însă pe scaunul ce i se oferi, ci în faţa terminalului care aparţinea episcopului, îl comută şi rulă programul pe care îl pregătise. În aer apărură câteva straturi formate din cuburi minuscule. Stratul cel mai de sus era compus doar din câteva cuburi, restul din mai multe. Mai bine de jumătate dintre straturi, începând de sus în jos, erau colorate în roşu, restul în albastru.
- Foarte atrăgător, comentă episcopul Peregrino.
Bosquinha îşi mută privirea spre Dom Cristao.
- Recunoşti modelul?
El clătină din cap nelămurit.
- Nu, dar cred că ştiu care este scopul acestei întâlniri.
Dona Crista se aplecă uşor în faţă şi întrebă:
- Există vreun loc sigur în care putem ascunde lucrurile pe care vrem să le păstrăm?
Expresia de detaşare amuzată de pe chipul episcopului Peregrino dispăru:
- Eu nu ştiu despre ce vom discuta.
Bosquinha se întoarse pe scaun şi-l privi drept în ochi:
- Când am fost numită Guvernator al noii Colonii Lusitania eram foarte tânără. Prin această alegere mi s-a acordat o mare onoare, o încredere deosebită. Încă din copilărie am studiat conducerea comunităţilor şi sistemele sociale şi în scurta mea carieră de pe Oporto am avut rezultate bune. Comitetul a pierdut din vedere că eram deja suspicioasă, vicleană şi şovină.
- Acestea sunt virtuţi pe care am ajuns să le admirăm cu toţii în persoana ta, spuse episcopul Peregrino.
Bosquinha zâmbi.
- Prin şovinism am înţeles că, imediat ce Colonia Lusitania a fost a mea, am devenit mai loială faţă de interesele Lusitaniei decât ale celor O Sută de Lumi şi ale Congresului Stelar. Viclenia m-a îndemnat să mă prefac faţă de comitet că, dimpotrivă, în toate împrejurările am pus interesele Congresului mai presus de orice. Şi suspiciunea m-a determinat să consider că era cu totul improbabil să primim din partea Congresului un statut de independenţă şi egalitate ca al celor O Sută de Lumi.
- Bineînţeles că aşa e, interveni episcopul Peregrino. Suntem o colonie.
- Nu suntem o colonie, ci un experiment. Am studiat carta, patenta şi toate Ordinele Congresului în ceea ce ne priveşte şi am constatat că nouă nu ni se aplică legile referitoare la independenţa hotărârilor proprii. Am descoperit că, prin lege, comitetul este autorizat să aibă acces nelimitat la toate fişierele persoanelor sau instituţiilor de pe Lusitania.
Episcopul începu să se înfurie:
- Vrei să spui că are dreptul să pătrundă în fişierele secrete ale Bisericii?
- Aha, exclamă Bosquinha. Încă un şovin.
- În virtutea Codului Stelar, Biserica se bucură de unele drepturi.
- Nu te supăra pe mine.
- Nu mi-ai spus-o niciodată.
- Dacă aş fi făcut-o ai fi protestat, comitetul ar fi mimat o slăbire a controlului şi în acest caz n-aş fi reuşit să realizez ce-mi propusesem.
- Adică?
- Acest program. Semnalează orice acces iniţiat prin ansiblu la fişierele Coloniei Lusitania.
Dom Cristao chicoti.
- Nu ai voie să faci aşa ceva.
- Ştiu. După cum v-am spus, am multe vicii ascunse. Programul n-a descoperit intruziuni grave, doar în câteva fişiere de fiecare dată când purceluşii i-au ucis pe xenologii noştri, ceea ce era de aşteptat; dar repet, nimic ieşit din comun. Asta până acum patru zile.
- Când a sosit Vorbitorul în numele Morţilor, remarcă episcopul Peregrino.
Pe Bosquinha o amuză că episcopul considera momentul sosirii Vorbitorului atât de important încât să facă imediat legătura între una şi alta.
- Acum trei zile, reluă Bosquinha, a avut loc prin ansiblu o cercetare nondistructivă. Ea a urmat un traseu interesant. Se întoarse către terminal şi modifică imaginea. Acesta arăta acum că accesările se făcuseră în primul rând în zonele de nivel superior şi se limitaseră la o singură porţiune a imaginii. S-a pătruns în toate fişierele care aveau vreo legătură cu xenologii şi xenobiologii din Milagre. A ignorat toate rutinele de protecţie de parcă nici n-ar fi existat. Au prezentat interes toate descoperirile şi amănunte privind viaţa lor personală. Şi ai dreptate, episcop Peregrino: ca şi atunci, acum cred că această acţiune are legătură cu Vorbitorul.
- Dar e evident că el nu a primit autorizarea din partea Congresului Stelar, spuse episcopul.
Dom Cristao clătină din cap cu înţelepciune:
- În jurnalele lui intime pe care, în afară de Copiii Minţii, nimeni nu le citeşte, San Angelo scria că...
Satisfăcut, episcopul se întoarse spre el.
- Deci Copiii Minţii posedă scrieri secrete ale lui San Angelo.
- Nu-s secrete, spuse Dona Crista. Doar plicticoase. Oricine poate citi jurnalele, dar numai noi ne batem capul cu ele.
- El scrie acolo că Vorbitorul Andrew e mai bătrân decât ne închipuim, spuse Dom Cristao. Mai în vârstă decât Congresul Stelar şi, într-un fel, mai puternic.
- E un copilandru. N-are nici patruzeci de ani, pufni episcopul Peregrino.
- Rivalităţile voastre stupide ne fac să pierdem timpul, spuse tăios Bosquinha. Am convocat această întrunire fiindcă trecem printr-o situaţie critică. În semn de respect faţă de voi, căci eu am acţionat deja în numele guvernului Lusitaniei.
Bosquinha comută terminalul pe imaginea originală.
- În dimineaţa asta programul m-a alertat a doua oară. S-a reuşit o nouă pătrundere sistematică, numai că de data asta nu a avut caracterul selectiv şi nondistructiv de acum trei zile. Citeşte totul cu viteză de transfer de date, ceea ce presupune că orice fişier existent este copiat în computerele de pe altă planetă. Apoi directorii sunt rescrişi în aşa fel încât o singură comandă dată prin ansiblu va distruge până la ultimul toate fişierele din memoriile computerelor noastre.
Bosquinha văzu că, spre deosebire de Copiii Minţii, episcopul Peregrino era surprins.
- De ce? întrebă el. Să ne şteargă toate fişierele... asta se întâmplă în cazul unei naţiuni sau lumi care se... se revoltă şi pe care vrei s-o distrugi şi...
- Constat că şi voi sunteţi şovini şi suspicioşi, spuse Bosquinha adresându-se Copiilor Minţii.
- Într-un mod mai îngust, o spun cu regret, o corectă Dom Cristao. Dar şi noi am detectat intruziunea. Bineînţeles că am copiat toate documentele - cu mari cheltuieli - şi le-am trimis la mănăstirile Copiilor Minţii de pe alte lumi, unde se va încerca refacerea fişierelor noastre dacă vor fi şterse. Dacă suntem însă trataţi ca o colonie rebelă, mă îndoiesc că se va permite o asemenea reconstituire. De aceea copiem informaţiile vitale pe hârtie. Nu cred că vom putea tipări totul, dar sper să salvăm măcar o parte, pentru a ne descurcam continuare. Prin urmare, munca noastră nu va fi distrusă în mod iremediabil.
- Aveai cunoştinţă despre asta?! se miră episcopul. Şi nu mi-ai spus şi mie!
- Iartă-mă, Peregrino, dar nu mi-a trecut prin minte că n-aţi descoperit şi singuri.
- Nu crezi că şi noi facem cercetări destul de importante, care merită să fie tipărite şi salvate?
- De-ajuns! interveni primarul Bosquinha. Prin tipărire nu putem salva decât un procent infim - în Lusitania nu avem suficiente imprimante ca să rezolvăm cât de cât problema. N-am putea menţine nici măcar serviciile esenţiale. Nu cred că ne-a rămas mai mult de o oră până să se încheie procesul de copiere şi s-ar putea să ne şteargă apoi toată memoria. Dar chiar dacă începeam azi dimineaţă, când am descoperit intruziunea, tot n-am fi reuşit să tipărim mai mult de a zecea mia parte din fişierele la care avem acces în fiecare zi. Fragilitatea, mai bine spus vulnerabilitatea noastră, e deplină.
- Deci suntem neajutoraţi, conchise episcopul Peregrino.
- Nu, dar voiam să vă fac să înţelegeţi clar gravitatea extremă a situaţiei, astfel încât să acceptaţi singura alternativă. Ea are să vă provoace dezgust.
- Nici nu mă îndoiesc, aprobă episcopul.
- Acum o oră, pe când mă chinuiam cu problema asta şi încercam să văd dacă există vreo categorie de fişiere care ar putea fi imune la un asemenea tratament, am descoperit că printre noi se află o persoană ale cărei fişiere au fost ignorate total. La început am crezut că asta se datora faptului că persoana e framling, dar motivul pare mai subtil. Vorbitorul nu are niciun fişier în memoria lusitană.
- Nici unul? Imposibil, spuse Dona Crista.
- Toate fişierele lui sunt asistate de ansiblu. Din afara planetei. Toate documentele, toate problemele financiare, absolut tot. Orice mesaj i se transmite. Înţelegeţi?
- Şi totuşi n-are acces la ele, murmură Dom Cristao.
- E invizibil pentru Congresul Stelar. Dacă se va hotărî impunerea unui embargou asupra tuturor transferurilor de date dinspre sau către Lusitania, fişierele lui vor rămâne accesibile deoarece computerele nu-i percep intrarea în fişiere drept transferuri de date. Ele sunt stocări originale, şi totuşi nu există în memoria lusitană.
- Sugerezi ca noi să transferăm cele mai confidenţiale şi importante fişiere ca mesaje către acel... acel necredincios infam, izbucni episcopul Peregrino.
- Vă anunţ că eu am făcut-o deja. Transferul celor mai importante şi mai delicate fişiere guvernamentale e aproape încheiat. Am apelat la un transfer cu prioritate specială la viteză locală, astfel încât el se derulează mult mai repede decât copierea pe care o efectuează Congresul. Vă ofer şansa de a folosi prioritatea mea ca să beneficiaţi de întâietate faţă de orice alte operaţiuni locale pe computer. Dacă nu vreţi, foarte bine, eu voi folosi însă prioritatea la care îmi dă dreptul funcţia pentru a transfera al doilea set de fişiere guvernamentale.
- Dar Vorbitorul ar putea să citească fişierele noastre, remarcă episcopul.
- Da, bineînţeles.
Dom Cristao făcu un gest din cap.
- Dacă-l rugăm, n-o va face.
- Eşti naiv ca un copil, spuse episcopul Peregrino. Nimic nu l-ar putea sili să-mi înapoieze datele mai târziu.
Bosquinha dădu aprobator din cap.
- Adevărat. Va intra in posesia datelor noastre vitale şi le poate păstra sau returna, după cum doreşte. Dar, ca şi Dom Cristao, cred că e un om bun care ne va ajuta în situaţia asta disperată.
Dona Crista se ridică.
- Scuzaţi-mă, spuse ea. Aş vrea să încep neîntârziat transferurile esenţiale.
Bosquinha se întoarse către terminalul episcopului şi se conectă în modul de prioritate specială.
- Lansează clasele de fişiere pe care vrei să le transmiţi în şirul de aşteptare a mesajelor Vorbitorului Andrew. De vreme ce tu începuseşi să le tipăreşti, presupun că ai stabilit deja priorităţile.
- Cât timp mai avem? întrebă Dom Cristao. Dona Crista scria de zor la terminal.
- Timpul e afişat aici, în partea de sus. Bosquinha puse mâna pe afişajul holografic şi atinse cu degetul cifrele contorului de numărare inversă.
- Nu te mai pot deranja să transferi fişierele pe care le-ai tipărit deja, spuse Dom Cristao. Le putem reface oricând. Oricum, sunt mult prea puţine.
Bosquinha se întoarse spre episcop.
- Ştiam eu că are să fie greu.
Episcopul râse ironic.
- Greu?!
- Sper că vei cugeta profund înainte de a respinge această...
- S-o resping?! izbucni episcopul. Mă crezi nebun? Cu toate că detest pseudo-religia profesată de aceşti oameni, defăimători ai credinţei adevărate, dacă asta este singura cale pe care ne-a lăsat-o deschisă pentru a păstra documentele vitale ale Bisericii, aş fi un prost slujitor al Domnului să las ca mândria să mă împiedice s-o folosesc. N-am stabilit prioritatea în cazul fişierelor noastre şi-mi vor trebui câteva minute, dar sunt încredinţat că Filhos da Mente ne vor da destul timp pentru a efectua transferai de date.
- Cât timp crezi că-ţi va trebui? întreabă Dom Cristao.
- Nu mult. Zece minute, bănuiesc.
Bosquinha rămase surprinsă, dar în mod plăcut. Se temuse că episcopul va insista să-şi copieze toate fişierele înaintea Copiilor Minţii, făcând astfel o nouă încercare de a declara prioritatea pe care o avea asupra mănăstirii.
- Mulţumesc, spuse Dom Cristao, sărutînd mâna pe care i-o întinse Dom Peregrino.
Episcopul privi cu răceală către Bosquinha.
- Nu trebuie să te surprindă, Bosquinha. Copiii Minţii lucrează au cunoştinţe lumeşti, astfel că ei depind mult mai mult de maşinile lumii. Biserica-Mamă îşi face lucrarea cu idei ce ţin de Spirit, aşadar datele noastre publice sunt pur funcţionăreşti. Cât priveşte Biblia - suntem atât de demodaţi şi aşezaţi în obiceiuri încât păstrăm în catedrală zeci de exemplare legate în piele. Congresul Stelar nu ne poate răpi cuvântul lui Dumnezeu. Zâmbi. Răutăcios, desigur.
Bosquinha însă îi răspunse cu un zâmbet deschis.
- Ar mai fi un mic detaliu, spuse Dom Cristao. După ce fişierele vor fi distruse şi noi le vom copia iarăşi din arhiva Vorbitorului, cine sau ce va mai opri Congresul să le şteargă a doua oară? Sau a treia, ba chiar a patra oară?
- E o hotărâre dificilă, răspunse Bosquinha. De ceea ce încearcă sa realizeze Congresul depinde şi ceea ce vom face noi. Poate că nu vor distruge fişierele noastre. După această demonstraţie de forţă, s-ar putea să ne refacă fişierele cele mai importante. Dar cum nu am idee de ce vor să ne disciplineze, de unde să ştiu cât de departe vor ajunge? Dacă ne vor lăsa vreo şansă de a ne dovedi loialitatea, atunci e sigur că vom fi vulnerabili şi vom suferi şi alte măsuri disciplinare.
- Dar dacă, din motive care ne scapă, Congresul a hotărât să ne trateze drept rebeli?
- Ei bine, dacă se îngroaşă gluma, puteam copia totul înapoi în memoria locală şi apoi întrerupem legătura prin ansiblu.
- Dumnezeu să ne păzească de aşa ceva, spuse Dona Crista. Am rămâne complet izolaţi.
Episcopul Peregrino părea iritat:
- Soră Detestai o Pecado, asta-i o idee absurdă. Sau poate crezi că Domnul nostru Isus Cristos depinde de ansiblu ori Congresul are puterea de a-i băga pumnul în gură şi Duhului Sfânt?
Dona Crista roşi şi se întoarse la operaţiunile pe care le făcea pe terminal.
Episcopul primi de la secretarul său o hârtie cu lista fişierelor.
- Poţi şterge de pe listă corespondenţa mea personală, spuse episcopul. Mi-am transmis deja mesajele. Vom lăsa Biserica să decidă care dintre scrisorile mele merită să fie păstrate. Pentru mine n-au valoare.
- Episcopul e pregătit, spuse Dom Cristao. Soţia lui se ridică imediat de la terminal şi secretarul îi luă locul.
- Apropo, interveni Bosquinha. Mă gândeam că v-ar interesa: Vorbitorul a anunţat că diseară, în praca, va rosti moartea lui Marcos Maria Ribeira.
- De ce crezi că m-ar interesa? întreabă sarcastic episcopul.
- Am socotit că vrei să trimiţi un reprezentant.
- Îţi mulţumesc că ne-ai spus, interveni Dom Cristao. Cred că voi merge. Aş vrea să aud o mărturisire făcută de omul care a rostit moartea lui San Angelo. Se întoarse către episcop: Îţi voi aduce o informare cu ceea ce a spus, asta dacă doreşti.
Episcopul se rezemă de spătarul scaunului şi zâmbi reţinut:
- Îţi mulţumesc, dar voi trimite pe unul dintre oamenii mei.
Bosquinha ieşi din biroul episcopului, coborî scările şi ieşi pe uşa catedralei. Acum trebuia să se întoarcă la biroul ei fiindcă, oricare ar fi fost planurile Congresului, avea să primească, mesajele lui.
Evident că xenologii făcuseră o greşeală din cale afară de gravă. Deoarece Bosquinha nu aflase de nicio violare a legilor, aceasta trebuia să fie atât de strigătoare la cer încât fusese pusă în evidenţă de sateliţi, singurele instrumente de control care raportau comitetului fără ca informaţiile să mai treacă prin mâna ei. Încercase să ghicească ce făcuseră Miro si Ouanda.
Declanşaseră un incendiu de pădure? Tăiaseră copaci? Conduseseră vreun război între triburile de purceluşi? Toate ideile care-i trecuseră prin minte i se păreau absurde.
Încercă să-i cheme pentru a-i trage de limbă, dar bineînţeles că erau plecaţi. Ieşiră din împrejmuire şi se afundaseră în pădure pentru a-şi continua, neîndoielnic, activităţile care determinaseră măsurile de distrugere a Coloniei Lusitania. Bosquinha îşi spuse iarăşi că amândoi erau tineri, că putea fi vorba de vreo greşeală ridicolă şi copilărească.
Dar nu mai erau chiar atât de tineri şi se dovediseră a fi două dintre minţile cele mai strălucite din colonia aceasta în care trăiau destui oameni inteligenţi. Era bine că guvernelor aflate în subordinea Congresului Stelar li se interzisese sa posede instrumente de pedepsire care să poată fi folosite pentru tortură.
Pentru prima oară în viaţa ei, Bosquinha simţi o asemenea pornire de furie încât, dacă ar fi avut astfel de instrumente, sigur le-ar fi folosit.
"Nu ştiu ce aţi avut de gând să faceţi, Miro si Ouanda, şi nici n-am idee ce-aţi făptuit; dar oricare v-ar fi fost scopul, întreaga comunitate va plăti pentru asta. Şi dacă există dreptate, o să vă fac să plătiţi pentru faptele voastre."
2.
Mulţi oameni declaraseră că nici prin gând nu le trece să asiste la mărturisire. Doar erau cu toţii buni catolici, nu? Nu le spusese episcopul că Vorbitorul grăieşte cu glasul Satanei?
Dar de când venise Vorbitorul, se mai şopteau şi alte lucruri. Majoritatea erau zvonuri, dar Milagre era o aşezare mică, unde bârfa devenea sarea şi piperul unei vieţi foarte anoste, iar zvonurile n-au nicio valoare decât dacă li se dă crezare.
Aşa se răspândise vestea că fetiţa lui Marcao, Quara, care rămăsese mută de la moartea tatălui ei, era acum atât de vorbăreaţă încât dăduse de bucluc la şcoală. Iar despre Olhado, băiatul acela prost crescut, cu ochi metalici care te ţineau la distanţă, se zicea că devenise dintr-o dată vesel şi plin de viaţă. Vreo manie, probabil, sau poate că era posedat.
Zvonurile lăsau să se creadă că, într-un anume fel, Vorbitorul avea o mână tămăduitoare, că avea ochi diavoleşti, că binecuvântările lui te făceau din nou întreg, blestemele puteau ucide iar vorbele lui fermecate te făceau supus.
Bineînţeles că nu toată lumea auzise aceste lucruri şi nu toţi cei care le auzeau le şi credeau. Totuşi în cele patru zile ce trecuseră de la sosirea Vorbitorului şi până în seara în care el avea să rostească moartea lui Marcos Maria Ribeira, membrii comunităţii din Milagre hotărâră, fără să fie vorba de vreun anunţ oficial, să vină la mărturisire şi să asculte ce avea de zis străinul, chiar dacă episcopul le spusese să stea deoparte.
Vina îi aparţinea numai şi numai episcopului. Faptul că din poziţia lui înaltă episcopul îl numise pe Vorbitor unealtă a Satanei, îl aşezase pe Andrew Wiggin la cealaltă extremă faţă de sine şi de toţi bunii catolici: el e antonimul nostru. Dar dacă petru cei nu prea rafinaţi din punct de vedere teologic Satana părea înspăimântător şi atotputernic, tot astfel se înfăţişa şi Dumnezeu. Percepeau destul de bine graniţa fragilă dintre bine şi rău la care se referise episcopul, dar îi interesa mai curând prezenţa neîntreruptă a forţei şi slăbiciunii, căci pe acestea le trăiau zi de zi.
Dumnezeu, Satana şi episcopul cei puternici. Episcopul îl înălţase pe Vorbitor, punându-l pe acelaşi plan de putere cu sine.
Tocmai de aceea oamenii erau gata să creadă aluziile spuse în şoaptă în legătură cu miracolele înfăptuite de străin.
În concluzie, deşi anunţul doar cu o oră înainte de mărturisire, praca se umpluse, iar oamenii se strânseseră în clădirile şi casele care aveau faţadele spre piaţă şi se îngrămădiseră pe aleile şi străzile năpădite de ierburi.
Aşa cum prevedea legea, primarul Bosquinha îi dăduse Vorbitorului microfonul simplu pe care-l folosea şi ea cu ocazia rarelor întruniri publice. Oamenii se aşezară cu faţa spre podiumul pe care avea să urce Andrew Wiggin, apoi priviră în jur să vadă cine mai venise. Toată lumea era acolo.
Familia lui Marcao, desigur, şi Bosquinha. Dar şi Dom Cristao şi Dona Crista şi, de la catedrală, numeroşi preot îmbrăcaţii în sutane. Doctorul Navio, văduva lui Pipo, bătrâna Conceicao, arventista. Văduva lui Libo, Bruxinha şi copiii.
Se zvonea că Vorbitorul voia să rostească într-o bună zi şi moartea lui Pipo şi a lui Libo.
Şi, în sfârşit, tocmai când Mărturisitorul păşi spre tribună, prin mulţimea strânsă în praca se răspândi zvonul: era prezent şi episcopul Peregrino. Nu în straiele lui de înalt prelat, ci în sutană modestă de preot. Venise în persoană ca să audă blasfemiile pe care le va rosti Vorbitorul!
Mulţi cetăţeni din Milagre simţiră un fior delicios la gândul acesta. Oare episcopul se va ridica pentru a-l doborî, ca prin miracol, pe Satan? Oare se va desfăşura o bătălie cum nu se mai pomenise de la viziunea Apocalipsei Sfântului Ioan încoace?
Vorbitorul se aşeză în dreptul microfonului şi aşteptă ca lumea să se liniştească. Era destul de înalt, încă tânăr, dar tenul alb îl făcea să arate bolnăvicios în comparaţie cu miile de nuanţe de cafeniu ale cetăţenilor lusitani. Spectral. Tăcură cu toţii, iar el începu să vorbească:
- A fost cunoscut sub trei nume. Documentele oficiale l-au reţinut pe primul: Marcos Maria Ribeira. Şi datele de stare civilă: născut în 1929, decedat în 1970. A lucrat la turnătoria de oţel. Seriozitate exemplară în muncă. Niciodată arestat. O soţie, şase copii. Un cetăţean model, pentru că niciodată n-a comis vreo faptă suficient de gravă care să fie prevăzută şi pedepsită de lege.
Mulţi dintre cei care ascultau simţiră o umbră vagă de dezamăgire. Se aşteptau la oratorie, iar vorbele lui nu aveau nimic din rigoarea predicilor religioase. Limpezi, simple, aproape fireşti. Doar câţiva băgară de seamă că însăşi simplitatea făcea ca vocea şi cuvântarea lui să fie perfect credibile.
Nu rostea Adevărul însoţit de surle şi trâmbiţe; el spunea adevărul, istorisirea pe care nici nu te gândeşti s-o pui la îndoială, fiindcă ea va fi crezută de la sine. Numai episcopul Peregrino înţelese şi asta îi picură nelinişte în suflet. Acest Mărturisitor va fi un adversar teribil, unul care nu putea fi doborât cu focul din faţa altarului.
- Al doilea nume pe care l-a avut a fost Marcao, Marcos cel Mare. Fiindcă era un munte de om. A ajuns la statura de adult foarte de timpuriu. Câţi ani avea când atinsese înălţimea de doi metri? Unsprezece? Dacă nu, atunci sigur când a împlinit doisprezece. Statura şi puterea l-au făcut de nepreţuit la turnătorie, unde şarjele de oţel sunt atât de mici încât mai toată munca e manuală şi forţa devine esenţială. Viaţa oamenilor depindea de puterea lui Marcao.
Aflaţi în praca, oamenii de la turnătorie dădură aprobator din cap. Se lăudaseră unii faţă de alţii că în viaţa lor nu vor schimba vreo vorbă cu un ateu framling. Se vedea că unul dintre ei o făcuse, dar acum erau mulţumiţi că Vorbitorul înţelesese esenţialul, că pricepuse ceea ce-şi aminteau ei despre Marcao. Acum fiecare voia să fi fost în pielea celui care-i povestise Vorbitorului despre Marcao. Nu le trecu prin minte că străinul nici măcar nu încercase să discute cu ei. După atâţia ani, ştia multe lucruri fără să mai întrebe.
- Cel de-al treilea nume era Cao. Câinele.
"A, da", gândiră lusos. "Asta am auzit şi noi despre Vorbitori. N-au niciun respect faţă de morţi, niciun sentiment de decenţă."
- Acesta era numele pe care-l foloseaţi întotdeauna când aflaţi că soţia lui, Novinha, mai avea o vânătaie la ochi, mergea şchiopătând sau avea buza prinsă în copci. Dacă se purta cu ea într-un asemenea hal, era un animal.
"Cum de îndrăzneşte să spună aşa ceva? Marcao e mort!"
Dar dincolo de revolta pe care o simţeau, oamenii erau neliniştiţi din cu totul alt motiv. Îşi aminteau că aproape toţi folosiseră sau auziseră cuvintele acelea, dar repetând în public ceea ce afirmau ei pe vremea când Marcao era în viaţă, Vorbitorul comitea o indiscreţie.
- Si asta nu pentru că vreunul dintre voi o plăcea pe Novinha, femeia aceea rece care nu vă dădea bună dimineaţa, însă era mai măruntă decât el şi era mama copiilor lui, iar atunci când o bătea îşi merita numele de Cao.
Se simţeau stânjeniţi; murmurară unii către alţii. Cei care stăteau pe iarbă lângă Novinha furişau priviri spre ea, dorind să vadă cum reacţionează, apoi îşi îndreptau iute ochii în altă parte, înţelegând, îndureraţi, că Vorbitorul avea dreptate, că nu ţineau la ea, ca se temeau de ea şi că, în acelaşi timp, o căinau.
- Spuneţi-mi, acesta e băiatul pe care l-aţi cunoscut? Îşi petrecea timpul prin baruri mai mult decât oricare altul şi totuşi niciodată n-a reuşit să-şi facă prieteni acolo, nu s-a bucurat de camaraderia pe care o naşte băutura. Era ursuz, irascibil chiar şi fără să bea vreun păhărel, morocănos şi nervos înainte de a cădea lat, nimeni n-ar fi putut să spună vreodată dacă era beat sau treaz. Niciodată n-aţi auzit că ar avea vreun prieten şi puţini dintre voi vă bucuraţi când îl vedeaţi intrând în camera în care vă aflaţi. Acesta e omul pe care l-aţi cunoscut mai toţi. Cu greu putea fi numit om.
"Da", gândiră ei. "Acesta a fost omul."
De-acum, şocul iniţial provocat de lipsa de decenţă trecuse. Se obişnuiseră cu faptul că Vorbitorul nu avea de gând să înfrumuseţeze ceva prin istorisirea lui. Şi totuşi erau încă stânjeniţi, pentru că apărea o notă de ironie, nu în glas, ci în cuvinte.
"Cu greu putea fi numit om", spusese el, dar bineînţeles că era om şi realizaseră ca prin ceaţă că deşi străinul înţelegea sentimentele lor faţă de Marcao însă nu le aproba întru totul.
- Puţini alţii, cei de la turnătoria din Bairro das Dabricadoras, îl cunoşteau ca bărbatul cu braţe tari, în care puteau avea încredere. Ştiau că niciodată nu se lăuda că va face mai mult decât putea şi că făcea întotdeauna ceea ce promitea. Se puteau bizui pe el, aşadar între zidurile turnătoriei se bucura de respectul lor. Dar imediat ce ieşea de acolo, îl tratau ca toată lumea - îl ignorau, îl desconsiderau.
Acum ironia se accentuase. Deşi în vocea Vorbitorului nu se strecură nicio aluzie - vorbea la fel de simplu şi de limpede precum începuse - bărbaţii care lucraseră cu Marcao înţeleseră dincolo de cuvinte:
"N-ar fi trebuit să-l ignorăm aşa cum am făcut-o. Dacă îl preţuiam în turnătorie, atunci trebuia să ţinem la el şi în afara ei."
- Unii dintre voi mai cunosc un amănunt despre care nu s-a prea vorbit. Ştiţi că i-aţi dat numele de Cao cu mult timp înainte de a-l merita. Aveaţi zece, unsprezece sau doisprezece ani. Nişte băieţaşi. El crescuse înalt. Vă simţeaţi umiliţi în preajma lui şi eraţi temători, fiindcă vă provoca un sentiment de neajutorare.
Dom Cristao murmură către soţia lui:
- Au venit să audă bârfe, iar el le dă exemple de responsabilitate.
- Prin urmare aţi luat faţă de el aceeaşi atitudine pe care o adoptă fiinţele umane când se confruntă cu forţe care le depăşesc. V-aţi aliat. Ca vânătorii care încearcă să doboare un mastodont, ca toreadorii care se străduiesc să slăbească un taur uriaş, pregătindu-l pentru lovitura finală. Ghionturi, ocări, sâcâieli. Ca să-l faceţi să se mişte în loc. Nu putea ghici de unde va veni următoarea lovitură. Înţepaţi-l cu ţepuşe care să rămână sub piele! Slăbiţi-i forţa prin durere! Innebuniţi-l! Fiindcă aşa mare cum este, îl puteţi sili să reacţioneze. Puteţi să-l faceţi să urle. Să alerge. Să plângă. Înţelegeţi? La urma-urmei, e mai slab decât voi toţi la un loc.
Ela se înfuriase. Voia ca el să-l acuze pe Marcao, nu să-i găsească scuze. Faptul că avusese o copilărie grea nu-i dădea dreptul s-o doboare pe mama ori de câte ori i se năzărea.
- Asta nu e o acuzaţie. Pe vremea aceea eraţi copii, iar copiii dau dovadă de cruzime pentru că nu cunosc măsura. Acum n-aţi mai face aşa ceva. Şi fiindcă tot v-am amintit de asta, puteţi găsi lesne un răspuns. Îi spuneaţi "câine", aşa că el a devenit câine. Pentru tot restul vieţii. Făcând rău celor neajutoraţi. Bătându-şi soţia. Vorbindu-i atât de jignitor şi purtându-se atât de nemilos cu fiul lui, Miro, încât l-a alungat de acasă. Se purta aşa cum fusese tratat de voi, devenise ceea ce spuneaţi că era.
"Eşti un nechibzuit", gândi episcopul Peregrino. "Dacă oamenii ar reacţiona după modul cum îi tratează semenii lor, atunci nimeni n-ar mai fi răspunzător de faptele sale. Dacă păcatele nu-ţi aparţin prin alegere, atunci cum mai poţi să te căieşti?"
Ca şi cum ar fi auzit argumentaţia mută a episcopului, Vorbitorul ridică o mână şi făcu un gest prin care alungă propriile sale cuvinte.
- Dar răspunsul obţinut atât de uşor nu e cel adevărat. Chinurile la care l-aţi supus nu l-au făcut violent - l-au împins spre o singurătate ursuză. Şi când nu l-aţi mai sâcâit, i-a trecut şi ura faţă de voi. Nu era el acela care să fie ranchiunos. Furia lui s-a răcit şi s-a transformat în suspiciune. Ştia că-l dispreţuiţi; a încercat sa trăiască fără voi. În pace.
Ender tăcu un moment şi apoi dădu glas întrebării pe care şi-o puseseră toţi:
- Prin urmare, cum a devenit omul crud pe care-l cunoşteaţi? Gândiţi-vă puţin. Cine a avut parte de cruzimea lui? Soţia. Copiii. Unii oameni îşi bat soţiile şi copiii fiindcă tânjesc după putere, dar sunt prea slabi sau proşti ca s-o dobândească în lume. O soţie şi nişte copii lipsiţi de apărare, legaţi de un asemenea bărbat prin necesitate şi obicei şi, cu amărăciune o spun, prin dragoste, sunt singurele victime pentru a căror dominare are suficientă putere.
"Da", gândi Ela, aruncând o privire către Novinha. "Asta voiam. De aceea l-am rugat să mărturisească moartea tatei."
- Asemenea oameni există, dar Marcos Ribeira nu era unul dintre aceştia. Gândiţi-vă o clipă. Aţi auzit vreodată să-i fi lovit pe copii? Aţi auzit aşa ceva? Voi, cei care aţi lucrat cu el - a încercat să-şi impună voinţa asupra voastră? Să se răzbune când lucrurile nu-i ieşeau cum voia? Marcao nu a fost un om slab şi rău. A fost un bărbat tare. Nu dorea puterea. A căutat dragostea. Nu dominare, ci loialitate.
Episcopul Peregrino zâmbi sumbru, ca un spadasin salutându-şi temutul adversar.
"Păşeşti pe o potecă întortocheată, Vorbitorule, te învârteşti în jurul adevărului, fandând fără a lovi. Dar când o vei face, lovitura se va dovedi mortală. Oamenii ăştia au venit să se distreze, dar i-ai transformat în ţinte; o să-i străpungi drept în inimă."
- Poate că unii dintre voi îşi amintesc de un incident, continuă Ender. Marcos avea probabil vreo treisprezece ani, ca şi voi. Vă aflaţi pe panta înverzită a dealului din spatele şcolii şi nu-i dădeaţi ace. Aţi aruncat cu pietre în el, l-aţi şfichiuit cu fire de capim. L-aţi însângerat niţel, dar el a rezistat. A încercat să scape de voi. Apoi unul dintre voi l-a lovit tare în burtă şi l-a durut mai rău decât v-aţi putea închipui, pentru că suferea deja de boala care mai târziu l-a ucis. Încă nu se obişnuise cu fragilitatea şi cu durerea. Ise părea că trece prin chinurile morţii. Şi a dat în voi.
"De unde ştie?" se întrebară câţiva oameni. "A trecut atâta vreme de când s-a întâmplat. Cine i-a spus cum s-au petrecut lucrurile? Am depăşit măsura, atâta tot. N-am vrut să-i facem rău, dar când braţul a ţâşnit înainte cu mâna uriaşă strânsă pumn, ca o lovitură de cabra... voia să mă doboare..."
- Oricare dintre voi ar fi putut să cadă secerat. Încă de atunci ştiaţi că era chiar mai puternic decât părea. Cel mai rău v-a înspăimântat faptul că asta era pedeapsa pe care o meritaţi. Îngroziţi, aţi strigat după ajutor. Şi ce-au văzut profesorii când au venit? Un băieţaş plângând, plin de sânge, prăbuşit la pământ şi un băiat solid, cu statură de bărbat, care avea ici-colo câteva zgârieturi şi spunea: "Îmi pare rău, n-am vrut." Alţi şase au strigat: "L-a lovit! A vrut să-l omoare din senin. Am încercat să-l oprim, dar Cao e atât de mare... Întotdeauna se ia de copiii mai mici."
Micuţul Grego trăia fiecare moment al istorisirii.
- Mentirosos! strigă el. Minţeau!
Câţiva oameni din preajmă pufniră în râs. Quara sâsâi către el să tacă.
- Atâţia martori! Profesorii nu aveau cum să nu dea crezare acuzaţiei. De undeva a apărut însă o fetiţă care le-a spus că văzuse totul. Marcos ripostase la atacul nejustificat, sălbatic şi dureros, al haitei de băieţi a căror comportare aducea şi mai mult cu aceea a câinilor decât reacţiile lui Ribeira. Relatarea ei a fost acceptată drept adevăr, fără nicio rezervă. La urma-urmei, era fiica celor doi Os Venerados.
Grego o privi pe Novinha cu ochi strălucitori şi umezi, apoi sări în picioare şi strigă către cei din jur:
- A mamae o libertou! Mama l-a salvat!
Oamenii râseră, se întoarseră şi se uitară la Novinha, dar chipul ei era impenetrabil, pentru că refuza să recunoască afecţiunea pe care o simţea faţă de copilul ei în acele momente.
- Novinha, reluă Vorbitorul. Purtarea rece şi mintea ei sclipitoare o făceau să se simtă la fel de surghiunită printre voi ca şi Marcao. Nici unul dintre voi nu-şi poate aminti ca ea să fi făcut vreodată un gest de prietenie faţă de cineva. Ei bine, cunoaşteţi adevărul. Ea nu-l salva pe Marcao, vă împiedica să scăpaţi nepedepsiţi.
Cei ale căror încercări de a se împrieteni cu Novinha fuseseră respinse dădură din cap şi zâmbiră cu subînţeles: "Asta e Dona Novinha, biologista, prea bună pentru oricare dintre noi."
- Marcao n-a înţeles lucrurile astfel. I se spusese de atâtea ori că e un animal încât ajunsese el însuşi s-o creadă. Novinha îi arătase înţelegere, ca unei adevărate fiinţe umane. O fată drăguţă, un copil deosebit de inteligent, fiica sfinţilor Venerados, întotdeauna arogantă ca o zeiţă, ea coborâse din înalt ca să-l binecuvânteze şi să-i împlinească ruga. A început s-o venereze. Şase ani mai târziu s-a căsătorit cu ea. Nu-i o poveste mişcătoare?
Ela îl privi pe Miro, care ridică din sprâncene:
- Aproape că te face să-l iubeşti pe ticălos, nu-i aşa?
Brusc, după o pauză mai lungă, mai puternică decât până atunci, vocea Vorbitorului explodă.
Tresăriră cu toţii şi deveniră mai atenţi.
- De ce a ajuns s-o urască, s-o bată, să-i dispreţuiască pe copiii născuţi de ea? Şi femeia aceasta sclipitoare, cu o voinţă de fier, de ce a suportat totul? Ar fi putut pune oricând pune capăt căsătoriei. Adevărat, Biserica nu îngăduie divorţul, dar rămânea separarea şi n-ar fi fost prima femeie din Milagre care să-şi părăsească soţul. Putea să ia copiii şi să-l abandoneze. Dar ea a rămas. Atât primarul cât şi episcopul i-au sugerat să-l părăsească. Le-a spus că se puteau duce dracului amândoi.
Mulţi dintre lusos râseră; şi-o puteau imagina pe Novinha cea scumpă la vorbă răstindu-se la episcop şi înfruntând-o pe Bosquinha. Chiar dacă n-o plăceau din cale-afară pe Novinha, ea era practic singura persoană din Milagre care scăpase basma curată după ce dăduse cu tifla autorităţii.
Episcopul îşi aminti scena petrecută în biroul său cu mai bine de zece ani în urmă. Nu spusese întocmai cuvintele citate de Vorbitor, dar chiar dacă le-ar fi reprodus aidoma, efectul de acum ar fi fost acelaşi. Şi totuşi fusese singur în birou. Nu se destăinuise nimănui. Cine era omul acesta şi cum de aflase atât de multe lucruri pe care n-avea de unde să le cunoască?
După ce râsetele se mai stinseră, Ender continuă:
- În căsătoria pe care o urau amândoi a existat ceva care i-a legat strâns. Acea legătură a fost boala lui Marcao.
Acum vocea lui era mai domoală. Lusos îşi încordară auzul ca să prindă mai bine vorbele.
- Boala i-a influenţat viaţa încă de când a fost conceput. Genele părinţilor lui s-au combinat în aşa fel încât, din momentul în care a început pubertatea, celulele din glandele lui au început să se transforme, continuu şi ireversibil, în celule lipidice. Doctorul Navio vă poate spune mai bine decât mine cum a progresat boala. Marcao a ştiut încă din copilărie că suferă de această boală; părinţii lui au aflat de ea înainte să moară din pricina Descoladei; Gusto şi Cida erau la curent cu ea din examinările genetice la care supuseseră întreaga populaţie a Lusitaniei. Toţi erau morţi. Doar o persoană mai ştia, cea care moştenise fişierele de xenologie. Novinha.
Doctorul Navio era uimit. Dacă ea ştiuse totul înainte de căsătorie, atunci nu-i era străin nici faptul că majoritatea celor care sufereau de această boală erau sterili. Atunci de ce se măritase cu Marcao dacă era sigură că el nu putea avea copii? În clipa aceea înţelese ceea ce s-ar fi cuvenit să ştie de multă vreme: Marcao nu era o excepţie. Nu existau excepţii. Navio se înroşi la faţă. Vorbitorul era pe cale să dezvăluie ceva infam.
- Novinha ştia că Marcao era pe moarte. Şi mai ştia, încă dinaintea căsătoriei, că el era complet steril.
Trecură câteva clipe până ce înţelesul vorbelor deveni evident. Ela avu senzaţia că toate măruntaiele îi iau foc şi încep să i se topească în trup. Fără a-şi întoarce capul spre Miro, văzu că băiatul înmărmurise şi obrajii îi păliseră.
În ciuda murmurelor din public, Vorbitorul continuă:
- Am văzut evaluările genetice. Marcos Maria Ribeira n-a zămislit niciodată. Soţia lui a avut şase copii, dar nu erau ai lui, iar ea ştia că el ştie. Asta făcea parte din înţelegerea pe care o făcuseră înainte de căsătorie.
Murmurele se transformară în şuşoteli, mârâielile în expresii de nemulţumire şi, în clipa când zgomotul deveni un vacarm de nedescris, Quim sări în picioare şi strigă, urlă la Ender:
- Mama mea e cinstită! O să te ucid c-ai făcut-o târfă!
Ultimul cuvânt părea suspendat în tăcerea care se lăsase dintr-o dată.
Vorbitorul nu răspunse. Rămase nemişcat, fără să-şi ia ochii de la chipul împurpurat al lui Quim. Şi, într-un târziu, Quim îşi dădu seama că acel cuvânt, care încă îi vibra în urechi, ieşise din gura lui, nu din cea a Vorbitorului.
Se uită la Novinha, care stătea pe pământ alături de el, dar nu dreaptă şi semeaţă, ci prăbuşită, cu privirea ţintă la mâinile care-i tremurau în poală.
- Spune-le, mamă, o rugă Quim. Vocea îi era mai imploratoare decât ar fi vrut.
Ea nu răspunse. Nu scoase un cuvânt şi nici nu-şi ridică ochii. Dacă n-ar fi avut bun simţ, ar fi crezut că tremurul mâinilor era o recunoaştere, că se simţea ruşinată, ca şi cum ceea ce spusese Vorbitorul reprezenta adevărul pe care însuşi Dumnezeu l-ar fi rostit la rugămintea lui Quim. Îşi aminti cum descrisese părintele Mateu chinurile iadului: Dumnezeu îi scuipă pe adulteri, căci ei batjocoresc puterea creaţiei pe care El le-a împărtăşit-o şi n-au bunătate în suflet nici cât să se ridice deasupra viermilor. Quim simţi un gust amar în gură. Ceea ce spusese Andrew Wiggin era adevărat.
- Mamae, izbucni el cu voce tare şi sarcastică, quem fode p'ra fazer-me?
Oamenilor li se tăie răsuflarea. Cu pumnii strânşi, Olhado ţâşni brusc în picioare. Abia acum reacţionă şi Novinha: întinse o mână, parcă voind să-l împiedice pe Olhado să-şi lovească fratele.
Quim nici măcar nu băgă de seamă că Olhado sărise în apărarea mamei; se mira doar că Miro n-o făcuse încă, deci şi el înţelesese că acesta era adevărul.
Quim respiră adînc, apoi se răsuci pe călcâie, şovăitor, cu o expresie de rătăcire întipărită pe chip; după câteva clipe, se strecură printre oameni şi se îndepărtă. Deşi îl urmăriră cu toţii plecând, nimeni nu-i adresă o vorbă. Pe Novinha ar fi crezut-o dacă ar fi respins acuzaţia şi l-ar fi linşat pe Vorbitor fiindcă aruncase un asemenea păcat asupra fiicei sfinţilor Os Venerados. Dar ea nu negase.
Îl ascultase pe fiul ei acuzând-o în mod josnic şi nu spusese nimic. Era deci adevărat.
Iar acum ascultau fascinaţi. Puţini dintre ei trăiau vreun sentiment de nelinişte. Voiau să afle cine era tatăl copiilor Novinhei.
Cu glas domol, Ender îşi continuă povestirea:
- După ce părinţii i-au murit şi înainte de a da naştere copiilor, Novinha nu a iubit decât doi oameni. Pipo i-a fost ca un al doilea tată. Novinha şi-a statornicit viaţa lângă el; vreme de câţiva ani, a simţit ce înseamnă să aibă o familie. Apoi el a murit, iar Novinha a crezut că ea l-a ucis.
Oamenii care şedeau lângă familia Novinhei o văzură pe Quara îngenunchind în faţa Elei şi întrebând-o:
- De ce s-a supărat Quim aşa de tare?
Ela îi răspunse încet:
- Pentru că Papai nu a fost tatăl nostru cel bun.
- A, exclamă Quara. Şi acum Vorbitorul e tatăl nostru?
Ela o rugă să tacă.
- În noaptea în care a murit Pipo, Novinha i-a arătat ultima ei descoperire, ceva în legătură cu Descolada şi cu modul în care acţionează asupra plantelor şi animalelor de pe Lusitania. Pipo a înţeles mai mult decât ea din acea proiecţie. S-a grăbit să plece în pădure, unde-l aşteptau purceluşii. Probabil le-a spus ce aflase. Poate că doar au ghicit. Novinha s-a considerat însă vinovată că-i arătase un secret pentru păstrarea căruia purceluşii ar fi fost în stare să ucidă. Era prea târziu să mai repare ce făcuse, dar putea să împiedice repetarea accidentului. De aceea a sigilat toate fişierele care aveau ceva de-a face cu Descolada, inclusiv ceea ce-i arătase lui Pipo în noaptea aceea. Ştia cine va dori să vadă fişierele. Libo, noul zenador. Dacă Pipo îi fusese tată, Libo îi fusese frate şi chiar mai mult decât atât. Deşi suferise cumplit la moartea lui Pipo, pierderea lui Libo ar fi fost de nesuportat. El a solicitat fişierele. Le-a cerut cu insistenţă. I-a spus că n-o să-l lase niciodată să le vadă. Amândoi ştiau ce înseamnă refuzul ei. Dacă s-ar fi căsătorit cândva cu Novinha, Libo ar fi avut dreptul să treacă de sistemele de protecţie stabilite de ea pentru acele fişiere. Se iubeau cu disperare, aveau nevoie unul de celălalt mai mult ca niciodată, dar Novinha nu se putea mărita cu el în veci. Libo nu i-a promis niciodată că nu va citi fişierele şi chiar dacă şi-ar fi luat un asemenea angajament, nu ar fi fost în stare să-l respecte. Dar, la fel ca tatăl lui, avea să înţeleagă, şi să moară. Nu-i era greu să refuze să se mărite cu el, dar îi venea mult mai greu să trăiască fără el. Aşa că n-a trăit fără Libo. A încheiat târgul cu Marcao. Se va căsători cu el după lege, dar soţul ei adevărat şi tatăl tuturor copiilor ei va fi, a fost Libo.
Bruxinha, văduva lui Libo, se ridică nesigură în picioare, cu lacrimile curgându-i pe obraji şi, printre suspine, urlă:
- Mentira, mentira! Minciuni, minciuni!
Dar nu bocea de furie, ci de durere. Jelea din nou pierderea soţului ei. Trei dintre fiicele sale o ajutară să părăsească praca.
- Libo ştia că le face un rău imens soţiei şi fetelor sale. Se detesta pentru ceea ce făcuse. A încercat să stea departe de Novinha. A reuşit, luni, ba chiar ani întregi. Şi Novinha s-a străduit. A refuzat să-l vadă, chiar să-i vorbească. Până şi copiilor le-a interzis să pomenească numele lui. După o vreme, Libo s-a crezut îndeajuns de tare ca s-o poată vedea fără să mai cadă în păcat. Novinha se simţea foarte singură cu soţul ei, care nu se compara cu Libo. Niciodată nu şi-au închipuit că ceea ce făceau era corect, dar pur şi simplu nu puteau trăi multă vreme despărţiţi.
Bruxinha auzi toate acestea în vreme ce era condusă afară din praca. Pentru ea era o slabă consolare, desigur, dar urmărind-o cu privirea, episcopul Peregrino înţelese că Vorbitorul îi făcea un dar. Acest crud adevăr o transformase în cea mai nevinovată victimă însă Vorbitorul îi lăsa şi altceva decât cenuşa. O învăţa să trăiască ştiind ce făcuse soţul ei.
"Nu ai fost tu vinovată", părea să-i spună. "Orice-ai fi făcut, nu puteai împiedica nimic din cele ce s-au întâmplat Soţul tău a dat greş, nu tu."
"Fecioară Binecuvântată", se rugă în gând episcopul, "fă ca Bruxinha să audă ce spune omul acesta şi să-l creadă. "
Văduva lui Libo nu era singura care plângea. Sutele de ochi care o urmăreau îndepărtându-se se umplură de lacrimi. Descoperirea că Novinha fusese adulteră venea ca un duş rece, dar încurajator: femeia cu inimă oţelită purta o pată care n-o făcea cu nimic mai bună decât oricare alta. Dar faptul că şi Libo căzuse în păcatul adulterului nu le dădu aceeaşi satisfacţie. Îl iubiseră cu toţii. Îi admiraseră generozitatea, bunătatea, înţelepciunea, iar acum nu le plăcea să afle că ele fuseseră doar o mască.
De aceea, când Vorbitorul le reaminti că azi nu rostea moartea lui Libo, le veni greu să-şi ascundă surprinderea.
- De ce a acceptat Marcos Ribeira toate acestea? Novinha şi-a închipuit că el îşi dorea foarte mult o soţie şi trăia cu iluzia că este tatăl copiilor pentru a spăla ruşinea pe care o simţea în faţa comunităţii. Da, e adevărat, dar nu întru totul. Marcao s-a căsătorit cu Novinha pentru că o iubea. De fapt, Marcao n-a sperat niciodată că ea va ajunge să nutrească aceleaşi sentimente faţă de el, fiindcă o venera. Novinha era o zeiţă şi ştia că Marcao e bolnav, respingător, un animal demn de dispreţ. La rândul său, Marcos ştia că niciodată Novinha nu-i va înapoia sentimentele şi nici măcar nu-l va iubi. Nădăjduia însă că într-o bună zi în sufletul ei avea să încolţească sămânţa înţelegerii, că va ajunge să simtă faţă de el un fel de... loialitate.
Ender rămase câteva clipe cu capul plecat. Lusos auziră cuvintele pe care el n-ar fi trebuit să le spună: "Niciodată n-a fost aşa."
- Pentru Marcos, fiecare copil care se năştea era o nouă dovadă că dădea greş. Că zeiţa îl considera încă nedemn de ea. De ce? Cinstit era. Nu făcuse niciodată aluzii că vreun copil n-ar fi al lui. Nu călcase niciodată legământul făcut Novinhei. Nu merita oare ceva mai mult din partea ei? Uneori nu mai putea îndura. Refuza să accepte judecata ei. Nu era o zeiţă. Toţi copiii ei erau bastarzi. Asta îşi spunea el în gând când îşi vărsa furia pe Novinha, când răcnea la Miro.
Miro îşi auzi numele pronunţat, dar nu-l recunoscu drept ceva care să-i aparţină. Legătura lui cu realitatea era mai fragilă decât îşi închipuise, iar ziua de azi îi confirmase bănuiala, provocându-i prea mult zbucium: magia imposibilă cu purceluşii şi copacii; mama şi Libo amanţi; smulsă atât de brutal, după ce făcuse parte din propria lui fiinţă, Ouanda era acum îndepărtată dintr-o singură lovitură, devenind, ca şi Ela sau Quara, o altă soră. Cu capul în pământ, nu reuşea să vadă nici măcar iarba; vocea Vorbitorului devenise sunet pur, iar în cuvinte nu mai percepea înţelesuri, ci doar un vuiet îngrozitor. El chemase acea voce, el voise ca ea să rostească moartea lui Libo.
Cum putea să ştie dinainte că, în locul unui preot binevoitor aparţinând unei religii umaniste, va avea parte de adevăratul Vorbitor, cu mintea lui pătrunzătoare şi cu o perfectă capacitate de înţelegere? N-ar fi putut să ştie că sub masca bunătăţii se ascunde Săvârşitorul, distrugătorul, miticul Lucifer al celei mai grozave crime comise de umanitate, hotărât să trăiască astfel încât să-şi justifice numele, făcând o batjocură din munca de o viaţă a lui Pipo, a lui Libo, a Ouandei şi a lui însuşi, pricepând în decurs de numai o oră, cât stătuse printre purceluşi, ceea ce alţii nu reuşiseră în aproape cincizeci de ani, despărţind-o pe Ouanda de el cu o singură lovitură nemiloasă dată cu sabia adevărului; aceasta era vocea pe care o auzea Miro, singura certitudine ce-i mai rămăsese, o voce necruţătoare şi teribilă.
Miro se agăţă de sunetul ei, încercând să o urască dar nereuşind, fiindcă ştia, nu se putea amăgi; ştia că Săvârşitorul era nemilos dar în acelaşi timp nimicea iluziile, iar iluziile trebuiau să moară.
"Adevărul despre purceluşi, adevărul despre noi înşine! Urmând neştiute căi, acest om bătrân cât lumea e capabil să vadă adevărul, care nu-l orbeşte şi nici nu-l face să-şi piardă raţiunea. Trebuie să ascult vocea asta şi să las puterea ei să mă pătrundă, să mă cuprindă şi pe mine, ca să pot privi lumina fără să mor."
- Novinha ştia foarte bine ce este: o adulteră, o ipocrită. Ştia că e vinovată faţă de Marcao, faţă de Libo, de copii şi de Bruxinha. Ştia că ea l-a ucis pe Pipo. Iată de ce suporta, ba chiar chema pedeapsa venită din partea lui Marcao. Aceasta era penitenţa ei, dar niciodată nu-i era de ajuns. Indiferent cât de mult o ura Marcao, ea se ura pe sine însutit.
Episcopul încuviinţă din cap. Dezvăluind aceste secrete în faţa întregii comunităţi, Vorbitorul comisese o faptă monstruoasă. Tainele acestea trebuiau rostite doar în confesional. Peregrino simţise totuşi forţa dezvăluirii, felul în care membrii comunităţii se vedeau siliţi să-i descopere pe aceşti oameni, pe care îşi închipuiseră că-i cunoşteau, pentru ca apoi să-i mai redescopere o dată, şi încă o dată; şi fiecare întorsătură a istorisirii îi obliga să se regândească pe ei înşişi, căci şi ei făcuseră parte din ea, participaseră la ea de nenumărate ori, dar până acum nu ştiuseră alături de cine. Trăiseră o experienţă înspăimântătoare, dureroasă, care în cele din urmă avusese un efect ciudat de liniştitor.
Episcopul se aplecă spre secretarul său şi-i şopti:
- Bine măcar că bârfa nu va mai avea din ce să se hrănească; n-au mai rămas secrete nedezvăluite.
- Toţi oamenii din această istorisire au suferit, toţi s-au sacrificat pentru cei pe care îi iubeau, toţi au provocat suferinţe groaznice celor pe care i-au iubit, iar voi, care m-aţi ascultat astăzi, şi voi aţi adus durerea. Dar să ţineţi minte: viaţa lui Marcao a fost crudă şi tragică; deşi ar fi putut pune capăt oricând înţelegerii cu Novinha, a preferat să-i rămână fidel. Trebuie să fi găsit vreo bucurie în asta. Cât despre Novinha, ea a încălcat legile lui Dumnezeu, legile care ţin această comunitate laolaltă. Şi ea şi-a primit pedeapsa. Biserica nu cere o penitenţă atât de îngrozitoare precum cea pe care Novinha şi-a impus-o sieşi. Iar dacă vă simţiţi îndemnaţi să credeţi că ar merita vreo răutate meschină din partea voastră, vă invit să ţineţi minte: a suferit totul şi a făcut toate acestea dintr-un singur motiv: pentru a-i împiedica pe purceluşi să-l ucidă pe Libo.
Cuvintele lui cernură cenuşă în inimile tuturor.
Olhado se ridică, apoi îngenunche lângă Novinha şi îşi trecu un braţ pe după umărul ei. Ela stătea alături, dar privea în pământ şi plângea tăcut. Quara se apropie şi rămase în picioare în faţa mamei, privind-o cu veneraţie, iar Grego îşi îngropă faţa în poala Novinhei şi începu să suspine. Cei care se aflau suficient de aproape reuşiră să-l audă jelind:
- Todo papai e morto. Nao tenho nem papai. Toţi tăticii mei sunt morţi. Nu mai am niciun tătic.
Ouanda aştepta în capătul aleii, unde o însoţise pe mama ei cu puţin timp înainte ca Vorbitorul să fi încheiat. Îl căută din ochi pe Miro, dar el plecase deja.
Ender rămase în spatele podiumului, uitându-se la familia Novinhei, dorind să facă ceva care să le mai aline durerea. Mărturisirile pricinuiau întotdeauna suferinţe, fiindcă un Vorbitor nu se străduieşte deloc să înfrumuseţeze adevărul. Dar rareori se întâmpla ca oamenii să aibă o viaţă atât de încărcată de amăgiri precum Marcao, Libo şi Novinha; arareori apăreau atâtea momente de uimire, atât de multe informaţii care să-i silească pe oameni să-şi revizuiască părerile despre cei pe care îi cunoscuseră, despre cei pe care îi iubiseră.
În vreme ce mărturisise, văzând chipurile celor care îl priveau, Săvârşitorul înţelesese că astăzi provocase o durere de neînchipuit. O simţise chiar el, de parcă oamenii i-ar fi transmis suferinţa lor.
Bruxinha fusese cea mai uimită, dar Săvârşitorul ştia că nu ea era cea mai adânc rănită. Miro şi Ouanda înduraseră cea mai înfiorătoare tortură, deoarece îşi imaginaseră că ştiau ce le va aduce viitorul.
Săvârşitorul mai simţea însă şi durerea prin care trecuseră înainte şi îşi dădea seama că noile răni pricinuite astăzi se vor vindeca mult mai repede decât cele vechi. Poate că Novinha nu recunoştea încă, dar Săvârşitorul o eliberase de o povară mult prea grea, pe care n-ar mai fi reuşit s-o poarte multă vreme.
- Vorbitorule, îl chemă Bosquinha.
- Doamnă primar... Nu-i plăcea să discute cu oamenii după mărturisire, dar se obişnuise cu faptul că întotdeauna se găsea cineva care să insiste să discute cu el. Făcu un efort să zâmbească: Au venit mai mulţi oameni decât mă aşteptam.
- O chestiune de moment pentru cei mai mulţi, răspunse Bosquinha. Până dimineaţă vor uita.
Ender se simţi deranjat că ea bagateliza totul.
- Asta dacă nu cumva se va întâmpla ceva ieşit din comun în cursul nopţii.
- Mda. Ei bine, s-a aranjat şi asta.
Ender observă abia acum că Bosquinha era extrem de tulburată şi reuşea cu greu să-şi ţină în frâu emoţiile. O luă de cot şi apoi îşi petrecu braţul pe după umărul ei; recunoscătoare, ea se lăsă sprijinită.
- Vorbitorule, am venit să-mi cer iertare. Congresul Stelar ţi-a rechiziţionat nava. Acţiunea nu are nicio legătură cu vreo faptă de-a ta. Aici s-a comis o crimă, o crimă atât de... îngrozitoare... încât vinovaţii trebuie duşi pe cea mai apropiată planetă, Trondheim, pentru a fi judecaţi şi pedepsiţi. Cu nava ta.
Ender rămase pe gânduri câteva clipe.
- Miro şi Ouanda.
Bosquinha întoarse capul şi-l săgetă cu privirea:
- Nu pari surprins.
- Nu-i voi lăsa să plece.
Femeia se îndepărtă brusc de el.
- N-o să-i laşi?
- Am o bănuială privind acuzaţia ce li se aduce.
- Te afli aici doar de patru zile şi ştii deja ce nici măcar eu nu am bănuit?
- Uneori guvernele sunt ultimele care află.
- Dă-mi voie să-ţi spun de ce îi vei lăsa să plece şi de ce noi toţi vom accepta să fie judecaţi: pentru că exact acum Congresul ne-a şters toate fişierele. Memoria computerelor este goală, cu excepţia câtorva programe rudimentare care controlează aprovizionarea cu energie, apă şi sistemul de canalizare. Mâine nu se va putea lucra, deoarece nu avem suficientă energie pentru fabrici, nici pentru mine sau pentru acţionarea tractoarelor. Eu am fost destituită din funcţie. Acum nu sunt decât adjunct al şefului poliţiei, pentru a mă îngriji de îndeplinirea directivelor Comitetului de Evacuare a Lusitaniei.
- Evacuare?
- Patenta coloniei a fost revocată. Vor trimite nave pentru transportul populaţiei. Orice semn al prezenţei umane trebuie şters de pe faţa planetei. Până şi pietrele de mormânt ale morţilor noştri.
Ender încercă să cântărească răspunsul ei. Nu se gândise că Bosquinha era tipul de om care să se plece în faţa autorităţii absurde.
- Intenţionezi să te supui acestor ordine?
- Reţelele de furnizare a apei şi energiei electrice sunt controlate prin ansiblu, iar împrejmuirea coloniei e în puterea Comitetului. Ne poate închide aici, fără energie, apă sau canalizare şi nu avem cum să scăpăm. Ni s-a comunicat că imediat ce Miro şi Ouanda se vor îndrepta spre Trondheim la bordul navei tale, o parte din restricţii vor fi ridicate. Oftă: Regret, Vorbitorule, dar nu e momentul potrivit pentru a face turism în Lusitania.
- Nu sunt turist. Ender nu făcu efortul să-i împărtăşească bănuiala lui: faptul că Activităţile Suspecte fuseseră descoperite de către Congres după ce el venise pe Lusitania nu era o simplă coincidenţă. Aţi reuşit să salvaţi măcar unele fişiere?
Bosquinha suspină.
- Regret, dar abuzând de amabilitatea ta. Am observat că toate fişierele tale sunt menţinute prin ansiblu, din afara planetei. Am transmis cele mai importante fişiere ca mesaje în numele tău.
Ender pufni în râs.
- Da, ai dreptate, foarte bine aţi făcut.
- Nu prea cred. Nu le putem primi înapoi. Ba, de fapt, am putea, dar s-ar afla neîntârziat şi vei avea aceleaşi necazuri ca şi noi. Abia atunci Comitetul ar şterge totul.
- Asta se va întâmpla dacă nu întrerupeţi legătura prin ansiblu imediat ce copiaţi toate fişierele mele în memoria locală.
- Ar însemna să declarăm rebeliunea. Pentru ce am face-o?
- Pentru şansa ca Lusitania să devină cea mai bună şi cea mai importantă dintre cele O Sută de Lumi.
Bosquinha râse.
- Cred că ei ne consideră importanţi, dar trădarea nu mi se pare calea cea mai potrivită pentru a fi recunoscuţi drept cei mai buni.
- Te rog să nu faci nimic. Nu-i aresta pe Miro şi pe Ouanda. Aşteaptă o oră şi permite-mi să mă reîntâlnesc cu tine şi cu toţi cei care trebuie să participe la luarea hotărârii.
- Hotărârea dacă ne revoltăm sau nu? Mărturisitorule, nu înţeleg de ce trebuie să fii prezent la discuţia asta.
- O să înţelegi atunci. Te rog, locul ăsta e prea important ca să ratăm şansa.
- Şansa de a realiza ce?
- De a repara ceea ce a făptuit Săvârşitorul în Xenocidul de acum trei mii de ani.
Bosquinha îl privi cercetător.
- Şi eu care credeam că nu eşti decât un individ indiscret care răspândeşte zvonuri răuvoitoare...
Poate glumea. Sau poate vorbea serios.
- Dacă socoţi că mărturisirea înseamnă să răspândeşti zvonuri, atunci s-ar putea trage concluzia că eşti prea mărginită ca să conduci comunitatea asta.
Ender surâse. Bosquinha îşi dădu braţele în lături şi ridică din umeri.
- Pois e, spuse ea. Bineînţeles. Ce altceva?
- Convoci întâlnirea?
- O s-o fac. În biroul episcopului.
Ender simţi o strângere de inimă.
- Episcopul n-o să vrea să vină altundeva, explică ea, iar hotărârea de a ne revolta n-o să însemne nimic dacă nu o aprobă şi el. Bosquinha îi puse o mână pe piept. S-ar putea să nici nu te lase să calci în catedrală, pentru că eşti necredinciosul.
- Dar vei încerca.
- Voi încerca pentru ceea ce ai făcut astă seară. Doar un înţelept poate să înţeleagă oamenii atât de limpede şi într-un răstimp atât de scurt. Doar cineva lipsit de milă ar fi spus totul cu voce tare. Puterea şi slăbiciunea ta... de amândouă avem nevoie acum.
Bosquinha se întoarse şi plecă grăbită. Ender ştia că în adâncul inimii primarul nu dorea să se supună ordinelor Congresului Stelar. Acestea veniseră prea brusc şi erau prea severe; îi anulaseră autoritatea de parcă ea ar fi fost vinovată de încălcarea legii. Cedarea era totuna cu recunoaşterea vinovăţiei, iar ea ştia că nu făcuse nici o greşeală. Voia să se opună, să găsească o modalitate plauzibilă de a întoarce Congresului palma primită, cerându-le membrilor lui să mai aştepte, să se calmeze. Ori, dacă era necesar, spunându-le de-a dreptul să se ducă învârtindu-se. Dar mărginită nu era. N-ar fi făcut nici cel mai mic gest de opoziţie decât fiind sigură ca va da roade şi că oamenii conduşi de ea ar avea de câştigat.
Ender se convinsese că Bosquinha era un bun guvernator. De dragul poporului ei îşi va sacrifica cu dragă inimă mândria, reputaţia, chiar şi viitorul.
Rămăsese singur. Câtă vreme vorbise cu Bosquinha, toţi oamenii plecaseră din praca. Ender se simţi ca un fost soldat care cutreieră o câmpie nepăsătoare, scena unei bătălii de mult purtate, unde se mai aud ecourile măcelului în adierea vântului printre firele foşnitoare de iarbă.
- Să nu-i laşi să întrerupă legătura prin ansiblu.
Vocea din ureche îl făcu să tresară, dar o recunoscu imediat.
- Jane!
- Pot să-i determin pe membrii Congresului să creadă că ai tăiat legătura, dar dacă o faci cu adevărat n-o să te mai pot ajuta.
- Jane, tu ai făcut asta, nu-i aşa? Cum puteau să afle ce-au făcut Miro şi Ouanda dacă nu le-ai fi atras tu atenţia?
Ea nu-i răspunse.
- Jane, îmi pare rău că am întrerupt legătura cu tine, niciodată n-o să...
Ender era convins că Jane ştia ce dorea el să spună; când vorbea cu ea, nu trebuia să-şi încheie frazele. Totuşi nu primi nici un răspuns.
Ce rost avea să încheie când ştia că ea va înţelege oricum? Încă nu-l iertase, asta era explicaţia, altfel i-ar fi răspuns deja, atrăgându-i atenţia să nu-i răpească timpul. Cu toate acestea, nu reuşi să-şi stăpânească impulsul de a mai încerca o dată.
Nici acum nu primi răspuns. Spusese ce avea de spus - să menţină legătura prin ansiblu - şi gata. Pentru moment. Aşteptarea nu-l deranja pe Ender. Îi era de ajuns să ştie că Jane se afla lângă el, ascultând. Nu mai era singur. Descoperi cu surprindere că pe obraji îi curgeau lacrimile. Lacrimi de uşurare, socoti el. Catharsis. O mărturisire, o criză, vieţile oamenilor într-o teribilă cumpănă, viitorul coloniei primejduit.
"Iar eu plâng de uşurare pentru că un program arogant îmi vorbeşte din nou."
3.
Acasă o găsi pe Ela aşteptându-l. Avea ochii înroşiţi de plâns.
- Bună, îl salută ea.
- Am reuşit să fac ce doreai? întrebă el.
- N-am bănuit niciodată, recunoscu ea. Nu era tatăl nostru. Ar fi trebuit să-mi dau seama.
- Nu cred că ai fi putut.
- Iar eu ce-am făcut? Te-am chemat să mărturiseşti moartea tatălui meu... a lui Marcao. Începu să plângă din nou. Secretele mamei... credeam că le cunosc, mi-am închipuit că se aflau doar în fişierele ei... am crezut că-l ura pe Libo.
- N-am făcut decât să deschid ferestrele ca să aerisesc puţin.
- Asta să le-o spui Ouandei şi lui Miro.
- Dar, Ela, ia gândeşte-te puţin: până la urmă tot ar fi aflat. Îngrozitor este că nu au ştiut vreme de atâţia ani. Acum, când cunosc adevărul, îşi pot găsi fiecare propriul său drum.
- Aşa cum l-a găsit mama? De data asta chiar mai rău decât adulterul?
Ender îi atinse uşor părul şi îl mângâie. Ela acceptă atingerea, încercarea de a o consola. El nu reuşi să-şi amintească dacă tatăl sau mama lui îl mângâiaseră vreodată astfel. Pesemne că da, altfel cum ar fi ştiut să facă un asemenea gest?
- Ela, vrei să mă ajuţi?
- De ce? Ţi-ai încheiat treaba, nu?
- Asta n-are nimic de a face cu mărturisirea pentru morţi. În mai puţin de-o oră trebuie să aflu cum acţionează Descolada.
- Va trebui să o rogi pe mama... Dar ea ştie?
- Nu cred că ar fi prea încântată să mă vadă în seara asta.
- Şi ar trebui să o rog eu? "Bună seara, mamă, tocmai ai fost dată în vileag în faţa tuturor oamenilor din Milagre ca adulteră care şi-a minţit copiii toată viaţa. Aşadar, dacă nu te superi, aş vrea să-ţi pun câteva întrebări ştiinţifice."
- Ela, e o chestiune de care ţine supravieţuirea Lusitaniei, ca să nu mai vorbesc că de ea depinde şi viaţa fratelui tău Miro. Îi făcu semn şi se întoarse spre terminal: Conectează-l.
Cuprinsă de mirare, Ela făcu întocmai. Computerul nu-i recunoscu numele.
- Numele meu a fost şters. Îl privi alarmată. De ce?
- Nu eşti singura căreia i s-a întâmplat asta. La fel e cu toţi ceilalţi.
- Nu-i o defecţiune, înţelese ea. Cineva a şters fişierul abonaţilor.
- Congresul Stelar a şters numele tuturor abonaţilor locali. N-a rămas nimic. Suntem consideraţi rebeli. Miro şi Ouanda urmează să fie arestaţi şi trimişi pe Trondheim pentru proces. Mai au o şansă doar dacă reuşesc să-i conving pe episcop şi pe Bosquinha să declanşeze o revoltă adevărată. Înţelegi? Dacă mama ta nu-mi spune tot ce trebuie să ştiu, Miro şi Ouanda vor fi trimişi la douăzeci şi doi de ani depărtare. Pedeapsa pentru trădare e moartea, dar şi călătoria către locul de judecată e la fel de rea ca o condamnare la închisoarea pe viaţă. Până să se întoarcă, vom fi cu toţii foarte bătrâni sau chiar morţi, asta dacă...
Ela privi pierdută către perete.
- Ce vrei să afli?
- Ceea ce va descoperi şi Comitetul când va cerceta fişierele ei. Modul în care acţionează Descolada.
- Da, spuse Ela. O va face de dragul lui Miro. Îl privi sfidător. Ne iubeşte, să ştii. Pentru a salva viaţa unuia dintre copiii ei, va accepta să discute cu tine.
- Foarte bine. Ar fi încă şi mai bine dacă ar veni singură. Într-o oră, în biroul episcopului.
Ela încuviinţă şi, timp de o clipă, rămase neclintită. Apoi în mintea i se stabili o conexiune; se ridică şi porni în fugă către uşă.
Se opri brusc. Se întoarse, îl îmbrăţişă pe Ender şi-l sărută pe obraz.
- Mă bucur că ai spus totul. Mă bucur că ştiu.
El o sărută pe frunte şi-i făcu semn să plece. După ce uşa se închise în urma ei, se întinse pe pat şi rămase cu privirea aţintită în tavan. Se gândi la Novinha, încercând să-şi imagineze ce simţea ea acum.
"Novinha, oricât de groaznic ar fi, în clipa asta fiica ta aleargă spre casă, încredinţată că vei uita complet de tine însăţi şi vei face tot ce trebuie ca să-ţi salvezi fiul, în ciuda durerii şi umilinţei prin care treci. Te-aş uşura de întreaga povară a suferinţei, Novinha, dacă mi-ai da în schimb o copilă care să aibă încredere neţărmurită în mine."
Capitolul 16
Gardul
Un rabin ţine o lecţie în piaţă. Din întâmplare, în aceeaşi dimineaţă, un bărbat descoperă că soţia lui e adulteră şi mulţimea o târăşte spre piaţă pentru a o lapida. (Există o versiune binecunoscută a acestei istorioare, dar un prieten de-al meu, Vorbitor în numele Morţilor, mi-a povestit despre alţi doi rabini care s-au confruntat cu situaţii similare. Despre ei vreau să vă istorisesc la rândul meu.)
Rabinul face câţiva paşi şi ajunge în faţa femeii. Din respect, oamenii se feresc din calea lui şi aşteaptă cu pietrele grele în mâini.
Rabinul întreabă:
- Se află printre voi cineva care n-a dorit pentru sine femeia altuia sau bărbatul altei femei?
Ei mormăie şi răspund:
- Cu toţi cunoaştem dorinţa asta, dar, rabinule, nici unul dintre noi nu i-a dat ascultare.
- Atunci îngenuncheaţi şi mulţumiţi-i lui Dumnezeu că v-a făcut tari, spuse rabinul.
Apoi o ia de mână pe femeie şi o scoate din piaţă. Înainte de a-i da drumul, o sfătuieşte:
- Să-i spui înălţimii-sale magistratul cine i-a salvat ibovnica. Va şti că-i sunt supus credincios.
Astfel femeia scăpă cu viaţă, deoarece comunitatea era prea coruptă ca să se poată apăra singură de dezordine.
Un alt rabin, în alt oraş. Rabinul opreşte mulţimea ca şi în cealaltă istorisire, spunând:
- Care dintre voi e fără de păcate, acela să arunce primul piatra.
Amintindu-şi de păcatele lor, oamenii se ruşinează şi uită ce scop i-a unit.
"Într-o bună zi, se gândesc ei, s-ar putea să fiu şi eu ca femeia asta şi să nădăjduiesc că voi primi iertarea. Ar trebui să mă port cu ea aşa cum aş dori să se poarte ceilalţi cu mine."
Când ei dau drumul pietrelor la pământ, rabinul se aplecă şi ridică una, o înalţă deasupra capului femeii şi o slobozeşte cu toată forţa. Îi sfărâmă ţeasta şi-i împrăştie creierii pe caldarâmul pieţii.
- Nici eu nu-s fără de păcate, le zice el oamenilor, dar dacă le vom îngădui doar celor perfecţi să aplice legea, ea va muri curând şi odată cu ea şi oraşul nostru.
Prin urmare, femeia a murit deoarece comunitatea era prea rigidă ca să-i îngăduie rătăcirea de la calea cea dreaptă.
Binecunoscuta versiune a acestei istorioare ne atrage atenţia fiindcă apare uimitor de rar în viaţa noastră. Majoritatea comunităţilor oscilează între decădere şi rigor mortis, iar când deviază prea mult se sting. Un singur rabin a îndrăznit să spere din partea noastră un asemenea echilibru perfect încât să ne putem păstra legea şi să iertăm totuşi rătăcirea. Ca urmare, bineînţeles că l-am ucis noi pe el.
San Angelo, Scrisori către un eretic în faşă, Transcriere, Amai a Tudumundo Para Que Deus Vos Ame Cristao, 103: 72: 54: 2
1.
Mihna-rma. Sora mea. Cuvintele continuară să se fugărească prin mintea lui Miro până ce, devenind o parte din gândurile lui, nici nu le mai auzi. A Ouanda e minha irma. Ea e sora mea.
Picioarele îl duseră mecanic de la praca până la terenul de joacă şi dincolo de şaua dealului. Pe culmea lui cei mai înaltă se aflau catedrala şi mânăstirea, care dominaseră dintotdeauna Staţiunea Zenadorilor de parcă ar fi alcătuit împreună o fortăreaţă care să vegheze cu străşnicie asupra porţii.
Pe poteca aceasta păşea Libo când se ducea s-o întâlnească pe mama.
Se vedeau în Staţiunea Xenobiologilor sau o făceau mai discret, trăindu-şi rutul în iarbă, ca nişte porci de pe fazenda?
Rămase la uşa Staţiunii Zenadorilor şi încercă să găsească un motiv întemeiat pentru a intra. Nu avea ce să facă acolo. Nu scrisese raportul despre ceea ce se întâmplase astăzi, dar oricum nu ştia cum să-l redacteze.
"Puteri magice, despre asta era vorba. Purceluşii le cântă copacilor, iar aceştia se desfac singuri în bârne şi scânduri. Mult mai bune decât cele obţinute prin tâmplărie. Aborigenii sunt cu mult mai complicaţi decât s-a presupus până acum. Utilizări multiple ale aceluiaşi lucru. Fiecare copac e concomitent totem, cruce de mormânt şi o mică fabrică de cherestea. Soră. Trebuie să fac ceva, dar nu-mi amintesc ce anume. Purceluşii au planul cel mai înţelept. Trăiesc precum fraţii şi nu-i interesează femelele. Ar fi fost mai bine pentru tine, Libo, ăsta-i adevărul - ba nu, ar trebui să-ţi spun Papai, nu Libo. Păcat că mama nu ţi-a zis niciodată, altfel m-ai fi legănat pe genunchi. Cei doi copii mai mari ai tăi, Ouanda pe un genunchi şi Miro pe celălalt. Nu ne mândrim cu cei doi copii ai noştri? Născuţi în acelaşi an, la doar două luni distanţă, ce individ ocupat era Papai pe vremea aceea, strecurându-se de-a lungul gardului ca să se împerecheze cu mamae. În curtea ei. Toată lumea îţi plângea de milă pentru că nu aveai decât fete. Nici una care să-ţi ducă numele mai departe. Milă risipită în zadar. Aveai fii să dai şi altora, iar eu am mult mai multe surori decât am crezut. În orice caz, cu una mai mult decât aş fi vrut."
Rămăsese la poartă, privind către pădurea de pe dealul purceluşilor.
"Nu servesc niciun scop ştiinţific dacă le fac o vizită. Prin urmare, o să fac un act gratuit şi neştiinţific şi o să aflu dacă au loc în trib pentru un nou frate. Probabil că sunt prea mare ca să capăt un pat în casa din buşteni, aşadar o să dorm afară. Nu-s tare priceput la căţărat în copaci, dar mă pricep cât de cât la tehnologie şi, cum nu mai am reţineri, o să vă spun tot ce vreţi sa ştiţi."
Puse mâna dreaptă pe cutia de identificare şi o întinse pe stânga pentru a împinge poarta. Vreme de o fracţiune de secundă nu pricepu ce s-a întâmplat Apoi simţi că mâna i-a luat foc; parcă îi era tăiată chiar în momentul acela cu fierăstrăul.
De când fusese construit, gardul nu rămăsese niciodată activ după atingerea cutiei de către vreun zenador.
- Marcos Vladimir Ribeira von Hesse, dreptul de a trece prin gard ţi-a fost revocat prin Ordinul Comitetului de Evacuare a Lusitaniei.
Până în clipa aceea, vocea nu mai avertizase astfel un zenador. Îi trebui câtva timp să înţeleagă ce spunea glasul.
- Tu şi Ouanda Quenhatta Figueira Mucumbi vă veţi prezenta la adjunctul şefului poliţiei, Fana Maria do Bosque, pentru a fi arestaţi în numele Congresului Stelar şi pentru a fi duşi pe Trondheim, unde urmează să fiţi judecaţi.
Deocamdată era ameţit şi îşi simţea stomacul îngreunat.
"Ştiu. Tocmai în noaptea asta s-au găsit să afle. S-a terminat cu toate. O voi pierde pe Ouanda, purceluşii, cercetările; totul s-a năruit. Arestare. Trondheim. De unde a venit Vorbitorul. O călătorie de douăzeci şi doi de ani. Toate vor rămâne în urmă în afară de Ouanda, singura, iar ea e sora mea."
Întinse iute mâna ca să tragă poarta, dar durerea insuportabilă îl fulgeră, îi trecu prin toţi nervii, care luară foc instantaneu.
"Nu pot să dispar pur şi simplu. Vor închide poarta pentru oricine. Nimeni nu va mai merge la purceluşi, nimeni n-o să le mai spună nimic, iar ne vor aştepta, dar niciodată nu va mai deschide cineva poarta asta. Nici eu, nici Ouanda, nici Vorbitorul, nimeni, fără nicio explicaţie. Comitetul de Evacuare. Ne vor duce de aici şi apoi vor şterge orice urmă a trecerii noastre. Aşa prevăd regulile, dar mai sunt şi altele, nu? Ce au constatat? Cum de-au aflat? Le-a spus Vorbitorul? E atât de împătimit după adevăr? Trebuie să le explic purceluşilor de ce n-o să ne mai întoarcem, trebuie să-i anunţ."
Totdeauna erau urmăriţi de câte un purceluş de îndată ce intrau în pădure. Oare nu era şi acum unul de pază? Miro făcu un semn cu mâna. Era totuşi prea întuneric. Nu aveau cum să-l vadă. Sau poate că-l vedeau. Nimeni nu ştia cât de bine vedeau purceluşii pe întuneric. Chiar dacă-l observaseră sau nu, nici unul nu veni.
Curând avea să fie prea târziu; dacă framlingii supravegheau poarta, fără îndoială că o anunţaseră deja pe Bosquinha, iar ea era pe drum, zburând pe deasupra ierbii. Îşi va exprima - vai - regretul că trebuie să-l aresteze, dar îşi va face datoria, şi degeaba ar încerca să discute cu ea dacă această hotărâre era bună pentru oameni sau pentru purceluşi sau pentru toţi, dacă merita să menţină această separare prostească. Ea nu era genul de om care să pună legea la îndoială, ci făcea exact aşa cum i se spunea. Iar el se va preda, n-avea nici un rost să se opună, unde se putea ascunde de partea asta a gardului? Prin turmele de cabra? Dar înainte de a ceda de bună voie, le va spune totul purceluşilor, trebuia să le spună.
Porni de-a lungul gardului, îndepărtându-se de poartă, către pajiştea pustie de sub dealul catedralei, unde nu locuia nimeni care să-i poată auzi glasul. În timp ce mergea, striga. Nu cuvinte, ci un uguit înalt şi prelung, un ţipăt pe care el şi Ouanda îl foloseau pentru a-şi atrage atenţia unul altuia atunci când se aflau între purceluşi şi erau despărţiţi.
Vor auzi, trebuiau să-l audă, neapărat trebuiau să vină la el, fiindcă el nu putea să sară gardul.
"Veniţi, Uman, Mîncătorule-de-Frunze, Mandachuva, Săgeată, Ceşti, Calendar, oricare, toţi, veniţi să vă spun că de-acum încolo nu mai putem vorbi."
2.
Copleşit de durere, Quim stătea pe un scaun fără spătar în biroul episcopului.
- Estevao, spuse episcopul încet, peste câteva minute voi avea o întrunire aici, dar vreau să discut ceva cu tine.
- N-avem ce să mai vorbim, şopti Quim. Ne-aţi avertizat şi aşa s-a întâmplat. E diavolul în persoană.
- Estevao, schimbăm câteva vorbe şi apoi te duci acasă să te culci.
- Nu mă mai întorc acolo în veci.
- Stăpânul nostru a stat la masă cu păcătoşi mai răi decât mama ta şi i-a iertat. Eşti cumva mai bun decât El?
- Nici una dintre stricatele pe care le-a iertat nu era mama Lui.
- Nu orice mamă poate fi Fecioara cea Binecuvântată.
- Atunci sunteţi de partea lui? Biserica de aici face loc Vorbitorilor? Trebuie să dărâmăm catedrala piatră cu piatră pentru a construi un amfiteatru în care toţi morţii noştri să fie ponegriţi înainte de a-i aşeza în pământ?
- Eu sunt episcopul tău, Estevao, rosti ameninţător Peregrino, vicarul lui Cristos pe această planetă, şi să-mi vorbeşti cu respectul pe care-l datorezi funcţiei mele.
Furios, Quim rămase împietrit o clipă, incapabil să vorbească.
- Şi eu cred că era mai bine dacă Vorbitorul nu spunea toate acele istorii în public. Despre unele era preferabil să aflăm în tăcere şi singurătate, ca să nu fim văzuţi când suferim. De aceea folosim noi confesionalul, ca să ne păzim de ruşinea publică atunci când ne zbatem cumplit din pricina păcatelor individuale. Dar fii cinstit, Estevao. Chiar dacă Vorbitorul a dezvăluit aceste lucruri, ele sunt adevărate până la ultimul. Ne?
- E.
- Estevao, acum să reflectăm puţin. Până azi ţi-ai iubit mama?
- Da.
- Iar mama aceasta pe care o iubeai comisese deja un adulter?
- De zece mii de ori.
- Eu nu cred că e chiar atât de desfrânată. Dar zici că ai iubit-o deşi era adulteră? În seara asta nu era aceeaşi persoană? S-a schimbat de ieri până azi? Sau tu eşti cel care s-a schimbat?
- Ieri era o minciună.
- Dacă i-a fost ruşine să le spună copiilor ei despre păcatul adulterului, crezi că a minţit şi atunci când le-a purtat de grijă ani de zile, până s-au făcut mari, când a avut încredere în ei, când i-a învăţat ce ştia... ?
- N-a fost o mamă chiar atât de iubitoare.
- Dacă ar fi venit să se spovedească şi ar fi primit iertarea pentru adulter n-ar mai fi trebuit să vă spună nicio vorbă. Ai fi murit fără să ştii nimic. N-ar fi fost o minciună. N-ar mai fi fost adulteră, fiindcă i se iertaseră păcatele. Recunoaşte adevărul, Estevao. Tu nu eşti furios şi pornit împotriva adulterului comis de ea. Tu eşti furios fiindcă te-ai făcut singur de râs în faţa întregului oraş încercând s-o aperi.
- Mă faceţi să par un netrebnic.
- Nimeni nu te consideră un netrebnic. Toată lumea socoteşte că eşti un fiu credincios. Iar acum, dacă ai fi un adevărat ucenic al Domnului, ai ierta-o şi i-ai arăta că o iubeşti mai mult ca niciodată, pentru că azi îi înţelegi suferinţa.
Episcopul aruncă o privire către uşă.
- Am o şedinţă, Estevao. Mergi, te rog, în sanctuarul meu şi roagă-te la Magdalena să te ierte pentru inima ta împietrită.
Arătând mai mult doborât decât furios, Quim trecu dincolo de draperia din spatele biroului.
Secretarul episcopului deschise cealaltă uşă şi îi permise Vorbitorului în numele Morţilor să intre în cameră. Episcopul nu se ridică. Spre uimirea lui, Vorbitorul îngenunche şi îşi lăsă capul în piept Era un act pe care catolicii nu-l făceau decât în cazul prezentării publice în faţa episcopului, iar Peregrino nu înţelegea ce voia de fapt străinul să arate prin gestul său. Acesta rămase totuşi îngenuncheat, aşteptând, astfel că episcopul se ridică de pe jilţul său, merse către el şi-i întinse inelul spre a fi sărutat. Dar chiar şi după aceea, Vorbitorul aşteptă până când, într-un târziu, Peregrino spuse:
- Fii binecuvântat, fiul meu, deşi nu mi-e limpede dacă prin smerenia ta nu cumva mă iei în batjocură.
.....................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu