Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda

...............................................................................
                                                         3.

                              Dar chiar acum, în celula mea, nu mă pot stăpâni eu însumi, în faţa perspectivei apropiate a morţii, să nu râd de povestirea pe care Petrică ne-a relatat-o atunci după masă cu lux de amănunte. Cunoaştem toţi asemenea întâmplări scabroase şi în acelaşi timp de un comic imens, ca s-o mai relatez aici pe a lui.
    Râd acum, când sunt detaşat de tot (şi această detaşare îmi aduce în suflet, ca o scurtă zguduire, o suferinţă insuportabilă că n-o să mai pot trăi şi n-o să mai mă pot bucura de viaţă, tocmai când îi redescopăr secretul, care e tocmai această detaşare, secret pe care ea m-a făcut să-l pierd şi să mă pierd) şi când simt eu însumi, ca acel erou al lui Albert Camus, că e cu putinţă, în faţa morţii chiar dată de oameni, să câştigi o tandră nepăsare faţă de lume...
    Dar atunci nu râdeam, Petrică mi se părea bătrân şi uzat în stările lui contradictorii, de la umilinţă şi adoraţie faţă de Matilda, la peroraţie sceptică şi misogină, tot împotriva ei, din motive care îmi scăpau, căci cele relatate de el mie până atunci apăreau meschine în faţa noii lui stări de spirit.
    Ne-am băut cafeaua în biroul lui şi conversaţia a urmat mai potolită pe tema celor două cărţi, una de Camus, L'Etranger, şi a doua L'Existentialisme c'est un humanisme de Sartre, o broşură, un dialog cu un public dintr-o sală, cum aveam să aflu mai târziu, al acestui indignat om de litere şi filozof francez care încerca încă de pe atunci cu frica în oase, să se împace cu marxismul.
    - Şi unde stai dumneata, domnule Petrini? mă întrebă ea la plecare, în timp ce îşi ţinea cu tandreţe soţul de braţ, care soţ mă privea parcă de sus, nu ştiu de ce, ca şi când ar fi obţinut asupra mea o victorie.
    - În orice caz, doamnă, i-am răspuns, nu într-o casă aşa de frumoasă ca a dumneavoastră.
    - Şi puteţi fi vizitat?
    N-am înţeles sau n-am auzit bine întrebarea, sau eram brusc plictisit şi dispreţuitor faţă de acest cuplu bizar ca să nu mai fiu atent la ceea ce mi se spunea, dacă era vorba de o vizită a lor împreună, banalitate, sau numai a ei, ceea ce mi s-a părut din capul locului absurd...
    Am uitat să-i răspund.

                                                                  VIII

                                      Şi totuşi acest lucru absurd avu loc: într-o după-amiază, cam la o lună după vizita mea la ei, mă pomenii cu ea la uşă.
    - Bună ziua, domnule Petrini, mi-a spus soţul meu că te-a invitat la noi de câteva ori şi ne-ai refuzat, începu ea chiar din prag. E adevărat?! mă interogă în timp ce îi ţineam blana, cu care mă lăsă în mână şi intră în biroul meu cu paşi fermi, ca şi când ar mai fi fost pe la mine şi era familiarizată cu casa.
    Se aşeză chiar pe scaunul meu şi îşi ridică fruntea să-i văd chipul fascinant, cu întrebarea în frumoşii ei ochi verzi neclintiţi şi ameţitori.
    Uitai să-i răspund, prins de o turburare care mă indigna şi din care nu-mi reveneam; deschisei gura să vorbesc, dar glasul îmi pierise. Şi totuşi în acelaşi timp, în forul meu interior, eram stăpân pe mine, deşi îmi dădeam seama că sunt paralizat.
    Simţeam în clipele acelea, într-un mod aproape fizic, diferenţa de vârstă dintre noi (ea mergea, după spusele lui Petrică, spre treizeci, în timp ce eu abia mă apropiam de douăzeci şi cinci), o astfel de cucoană era pentru mine bătrână şi în mod straniu bariera celor cinci-şase ani în plus dintre noi mi se părea greu de trecut. Mâinile ei cu palmele mari şi corpul care vedeam acum că era voinic, picioare pline sporeau acest sentiment acut care mă stăpânea că această vizită n-avea niciun rost; numai că n-o dădeam afară prin tăcerea mea mohorâtă, fără să-mi pese însă că purtarea mea putea fi jignitoare.. Ei şi?
    - Să nu spui că te-am deranjat, cu toate că ai aerul, reluă ea şi izbucni într-un hohot de râs de o sinceritate cuceritoare.
    Părea să spună că ştie că sunt turburat şi că de aceea nu pot vorbi şi se uită deodată la mine cu o intensă afecţiune, care mă eliberă brusc din paralizia mea.
    Da, iată, afecţiunea, sentimentele pot sări uşor barierele dacă oamenii nu-şi poartă sufletul într-o carapace. Ştiam că şi eu o aveam pe-a mea şi desigur turburarea venea de-acolo că această femeie vroia s-o ridice. Sinceritatea râsului ei şi afecţiunea cu care mă privi mă îmblânziră: nu, nici vorbă, nu venise cu această intenţie, ci din pură simpatie.
    - Nu, doamnă, îi răspunsei, n-am refuzat invitaţia. Am aşteptat doar ca Petrică să precizeze ziua. Vino pe la noi, mi-a spus, dar cum să viu dacă nu spui când şi la ce oră?
    - Dar ce rost are formalismul ăsta? zise ea. Vino când vrei, sunteţi doar prieteni. Dai un telefon să vezi dacă sîntem acasă şi poţi veni imediat. Petrică era nedumerit, ţine mult la dumneata şi mi-a spus: du-te tu pe ia el şi invită-l.
    - Da, doamnă, o să vin cu plăcere... Nu ştiam... În fine... Doriţi o cafea?...
    Şi mă ridicai şi intrai în bucătărie. Ceva nu era în regulă în toată chestia asta. După două săptămâni de înstrăinare, Petrică mă abordase din nou şi plimbările noastre împreună, după terminarea orelor, reîncepură. Nici vorbă de armonie între el şi Matilda, cum îmi sugera ea acum. Permanente jigniri, atitudine de dispreţ sub masca acelei generozităţi care numai el ştia ce ascunde. Era, povestindu-mi scenele care aveau loc între ei doi (şi pe care le ascultam ca şi când aş fi citit un roman pasionant), de la o zi la alta tot mai îndârjit împotriva ei. Sensibilitatea lui era zilnic rănită şi n-ar fi fost nimic, ar suporta totul dacă ar putea să scrie. Dacă ar fi un om obişnuit ar cuceri în forul lui interior nepăsarea, ar lăsa să apară în sufletul lui cinismul şi dispreţul şi ar trăi ca oricare altul. Dar el e poet, vrea să scrie şi cum poţi să scrii cu nepăsare, cinism şi dispreţ?
    Foaia de hârtie rămâne veşnic albă în faţa ta, seară de seară, când te retragi şi, împins de dorinţa de a scrie, vrei să scrii. Volumul de versuri pe care l-a publicat fusese scris înainte de căsătorie. De când trăieşte cu ea, adică de trei ani, n-a mai scris un rând...
    - Petrică, i-am spus, asta e grav, în timp ce îmi era din ce în ce mai limpede că nu femeia era cauza, ci el însuşi.
    Femeia era aşa cum era, dar el de ce era aşa cum era şi nu un altul, care să vadă lucrurile în finalitatea lor şi nu în necontenită ciocnire, care într-adevăr pe el îl putea, dacă continua astfel, să-l uzeze definitiv, să-l epuizeze. De ce nu se despărţea de ea?
    - Bineînţeles că o să mă despart, răspunse el, dar iată cum s-au dus dracului trei ani din viaţa mea, în care timp n-am putut nici să citesc ca lumea. Ar fi fost o compensaţie.
    - Bine, i-am răspuns, dar n-o mai lungi şi încetează să mai vorbeşti în şoaptă în propria ta casă, cum ai făcut atunci când ai uitat imediat tot ceea ce îţi făcuse, ceea ce îmi povestiseşi şi altele pe care nu mi le-ai povestit, dar care probabil că durează de mult, şi asta numai la simpla ei apariţie. Ai uitat, dar de fapt n-ai uitat, ai făcut-o analfabetă.
    - Pentru că realmente concepţia ei despre cultură e a unei analfabete, cu toate că a citit ca şi mine... e arhitectă, dar parcă ai zice că nivelul ei spiritual nu se ridică deasupra zidarilor cu care lucrează... Într-o seară, de bine de rău, am scris o poezie şi m-am dus la ea să i-o citesc. A ascultat, dar pe urmă a pufnit-o râsul. Râdea în hohote fără nicio jenă şi nici o ruşine. De acord, poezia era proastă, dar nu asta era important, ci faptul că o scrisesem totuşi. Am aruncat-o furios la coş şi am ieşit de la ea înjurând.
    - Bine, zic, dar de ce trebuia să i-o citeşti ei?
    - De unde să bănuiesc cum va reacţiona? Orice om de bun-simţ mi-ar fi spus că poezia e bună şi că trebuie să continui, pe ideea că pe urmă, scriind altele mai bune, singur mi-aşi fi dat seama că aceea pe care i-o citisem era tâmpită.
    - Bine, Petrică, nu e o muză, dar...
    - Dar bun-simţ poate să aibă? mă întrerupse el. Citesc o carte care mă entuziasmează, o ia s-o citească şi ea, cască şi se miră ce mi-o fi plăcut mie, ceva aşa de idiot n-a mai citit de mult... Adică mă face pe mine idiot?! Bunul-simţ ar trebui s-o îndemne să spună că n-a înţeles sau nu e pe gustul ei. De ce trebuie să treci la insulte?
    - Rupe, ca să zic aşa, relaţiile culturale şi trăiţi mai simplu, ca bărbat şi femeie: un profesor, o arhitectă, fiecare cu profesia lui.
    El tăcu în ziua aceea, dar a doua zi reluă: .....simplu, ca bărbat şi femeie... asta înseamnă să fac eu totul şi ea nimic... Am făcut şi asta, nu mi-a fost ruşine, dar mi-a spus cu ironie că ea a luat un bărbat, nu o fată în casă.
    - Divorţul, Petrică, rezolvă totul. I-ai pus problema?
    - Un divorţ e un eşec! murmură el şi îşi ridică privirea spre nori şi tăcu vreme îndelungată.
    Aha! Aşadar el spera în îndreptarea ei, nu suporta gândul unui eşec?
    - Un eşec, spune filozoful, poate fi, Petrică, premisa unei victorii. Pune-i problema. S-ar putea să ai surprize, să-şi dea seama că nu se poartă bine cu tine şi să se schimbe.
    - Nici vorbă, zise Petrică, i-ara pus problema.
    - Şi?
    A râs ca de o glumă reuşită.
    - Perfect, du gluma până la capăt şi las-o să râdă. Ştii ce spune Puşkin: poet care îndrăgeşti lucrurile pe care le faci, eşti tu mulţumit? Eşti rege, trăieşte în singurătate şi lasă lumea să râdă, nu te încrede în elogiile ei şi nici să nu-ţi pese dacă îţi dărâmă altarul. Asta era un mare tip, nu degeaba a fost admirat de Gogol şi Dostoievski.
    - Mă duc chiar mâine la un avocat, spuse el. Mai bine un sfârşit cu groază, decât o groază fără sfârşit.
    - De ce groază?! râsei eu. De ce să-ţi dramatizezi singur un act simplu de voinţă?
    - De-un mormânt toţi avem parte, mai spuse el, e un drept pe care nimeni nu ni-l poate lua, cel mai sigur.
    Am dat din umeri. Începea vag să mă plictisească şi el simţi acest lucru şi câteva zile nu mă mai conduse acasă...
    Nimic din toate acestea pe chipul Matildei. Îi adusei cafeaua şi ea îşi deschise poşeta şi îşi aprinse o ţigare. Se vedea că nu era fumătoare şi că fumul de tutun nu-i făcea nicio plăcere. De altfel o şi stinse după ce trase din ea de câteva ori.
    - Nu vrei să ieşim? zise. E soare afară şi e aşa de frumos oraşul nostru sub zăpadă.
    - Ba da, răspunsei şi îi adusei haina.
    Zăpada scârţâia sub paşii noştri. Chipul ei se îmbujoră din pricina gerului, care parcă îi pria, nasul i se făcu de statuie, obrazul îi deveni şi mai frumos sub o nouă simetrie şi mai armonioasă a trăsăturilor; numai privirea îi rămase aceeaşi, neclintită ca un diamant verde. Mă îndepărtai de ea şi merserăm astfel la distanţă unul de altul, într-o tăcere pe care nici unul n-o rupse vreme îndelungată.
    Într-un târziu ea spuse cu un glas în care răzbătea, ai fi zis, o patimă mistică:
    - Petrică suferă mult.
    - Da, doamnă, ştiu, răspunsei şi tăcerea se aşternu din nou.
    Oraşul strălucea. Casele lui vechi cu tencuieli medievale, în contrast cu albul orbitor al zăpezii, păreau incendiate în amurgul care se lăsa cu repeziciune. Marea biserică din piaţă, cu statuia ecvestră a regelui maghiar de odinioară mi se părură că sunt apariţii ciudate, pe care le vedeam pentru întâia oară şi melancolia mi se strecură în inimă, amestecată cu o vagă, nedefinită deprimare. Ceva mă înfiora, dar nu ştiam ce.
    Poate faptul că mă simţeam atât de străin de această femeie cu care mă plimbam, trecătoarea care mă făcuse să tresar şi pentru care apoi simţisem o atracţie turbure şi o invidie grea că astfel de femei le întâlnesc alţii şi nu eu? Ea era a lui Petrică şi îmi dădeam seama că a lui Petrică va rămâne. Petrică suferă mult, spusese ea. Era deci în gândul ei... Ieşirăm spre marginea oraşului.
    - Iată, zise ea la un moment dat, câtă tristeţe zace peste casa aceea.
    Mă uitai şi într-adevăr casa aceea părea, cu acoperiş cu tot, scufundată în tristeţe.
    - Pământul pe care călcăm, reluă ea apoi, nu ştie nimic de dramele noastre. Nu există remediu... Ambiţiile, vanitatea, egoismul ne mănâncă viaţa... Când viaţa e o bogăţie, o revărsare de daruri, un râu cu ape bogate şi veşnice, să ajungă pentru toţi... noi ne facem ziduri, ne închidem în ele, ne urâm, ne detestăm şi uităm prezentul, astfel bucuria vieţii ne scapă.
    - ...Da, doamnă! murmurai într-un târziu. Aşa este...
    Tot gândind: e şi filozoafă pe deasupra; s-o fi molipsit de la Petrică, dar într-un sens exact contrariu, văzând viaţa ca pe-un ospăţ, în timp ce Petrică era un idealist auster, ameninţat de scepticism agresiv. Am gândit: hedonismul tău. Matilda, miroase a apropierea toamnei... cum eşti şi analfabetă, ai putea fi împinsă să faci ceva necugetat...
    Ne întoarserăm şi plimbarea se termină în aceeaşi tăcere. La despărţire îmi întinse mâna, pe care i-o sărutai şi ea mi-o strânse pe-a mea scurt, şi păstrai apoi în minte încă o dată mărimea şi vigoarea palmei şi în acelaşi timp imponderabilitatea turburătoare a braţului, ascuns în blană...
    Rătăcii apoi singur până ajunsei acasă. Luminile reclamelor, foiala de pe străzi, vitrinele luxoase (în ciuda sărăciei) îmi alungară bizara melancolie, vraja depresivă care mă stăpânise tot timpul în lunga mea plimbare cu Matilda, soţia detestată a prietenului meu. Îi uitai pe amândoi, ca pe doi străini a căror dramă de fapt nu mă interesa.
    Desigur, îmi spuneam, şi îmi aminteam cum observasem acest lucru la oameni, la tatăl meu mai ales, dar şi la Căprioara, imobilitatea sufletelor e spectaculoasă. Căsătoria o o temniţă în care oamenii, cu vini diferite, se închid şi se urăsc reciproc crezând că au fost pedepsiţi să ispăşească pe nedrept pedeapsa celuilalt...
    Am adormit cu gândul că acest lucru, mie, nu trebuie să mi se întâmple niciodată.....

                                                                        IX

                                              Dar nu numai acest lucru.
    Iată, citeşti un bun roman,  vezi un excelent film... eroii se caută bezmetici unii pe alţii săvârşind exact ceea ce bunul-simţ ar trebui să-i îndemne să nu facă. N-a venit la întâlnire, a prins-o cu altul, a descoperit nişte scrisori, i-a descoperit un trecut infamant, nu-l poate lua fiindcă sunt din clase sociale diferite sau se închină la dumnezei diferiţi, ea e prea frumoasă ca să nu dorească situaţii înalte, el e un cinic şi un destrăbălat, copiii se opun părinţilor şi îi părăsesc...
    Nimeni nu rezistă în fiinţa lui la astfel de dezastre, ca şi când viaţa din ei n-ar avea alt conţinut. Nici vorbă, gîndeam, asta e doar ceea ce are exterior viaţa. Ceea ce are ca spectacol. Asta li se întâmplă lor, dar nu mi se va întâmpla mie. Eu stau doar în pat sau în scaunul teatrului şi cinematografului şi citesc sau privesc cu pasiune de spectator.
    Iată, apare o ceată de ticăloşi, mânuitori de pistoale, care terorizează o regiune îndepărtată de pe pământ, apare însă şi un tip inteligent şi abil care nu dă nimănui de bănuit că posedă şi alte calităţi decât ale acelora, apărător înnăscut al ordinii şi al legilor, plus mânuirea şi mai fulgerătoare a pistolului, de care nu se va folosi decât în final, într-o scenă uluitoare de tensiune insuportabilă. E perfect!
    Bine că m-am născut într-o altă regiune a globului, unde ordinea şi legea domnesc demult şi unde forţa noastră vitală se poate converti în valori ale spiritului, care ne pot îngădui să privim în intemporal şi să sfidăm neliniştea morţii, a sfârşitului, trăind cu intensitate sentimentul eternei întoarceri, cum spunea Nietzsche.
    Încât după vizita Matildei prinsei aversiune împotriva ei şi o dorinţă de astă dată vie se născu în mine să-l scap pe prietenul meu de ea. Îl întrebai dacă se dusese la avocat. Nu se dusese.
    - Păi de ce, Petrică?! mă mirai. E clar pentru tine, un talent, după cum bine ştii şi tu, dacă îşi îndreaptă cu toată energia puterea într-o direcţie unică, poate egala pe cele mari. E chiar teoria ta, cu violenţa polemică şi antagonică. Pune-o în practică! Îndreapt-o întâi împotriva condiţiilor care te împiedică să scrii. Uită-te la sudorul acela, exclamai eu arătându-i un sudor pe lângă care tocmai treceam, sudează o linie de tramvai. Dar cu ce? Cu o flacără! Dar e o flacără albastră, care topeşte fierul. Una obişnuită nu arde decât lemnul şi paiele. Astfel se transformă şi flacăra talentului, din galbenă cum e de la natură, în flacără albastră sub tăria puterii de concentrare a voinţei într-un singur punct... Eu nu zic să te desparţi neapărat de Matilda, reluai prudent observându-i tăcerea. Numai tu singur ştii ce înseamnă ea pentru tine, dar desparte-te de ceea ce înseamnă ea rău în existenţa ta. Mai precis, să rămâi sensibil la ceea ce îţi place la ea şi absolut insensibil, de gheaţă, la ceea ce te face să suferi...
    Mă oprii, uitându-mă indiferent în jurul meu. Paşii noştri continuară multă vreme, bătând asfaltul ud al trotuarelor pe care zilele babelor topiseră zăpada.
    - Operaţiune de scindare a conştiinţei care îmi repugnă, exclamă în cele din urmă, îndârjit, Petrică. Ori totul, ori nimic.
    - A, bine, exclamai şi eu, consideri deci că Matilda e totul. Trebuie să răspunzi în sinea ta la întrebarea dacă nu cumva te înşeli. Nimeni dintre noi nu e totul, nici tu, nici Matilda, nici eu însumi, deşi în forul meu interior nu văd de ce n-aş fi. Numai că natura e vicleană şi pentru un om inteligent se pune întrebarea care i s-a pus şi lui Arhimede, să afle, fără să topească o coroană de aur, cât aur şi cât argint are în ea, fiindcă regele avea bănuiala că bijutierul îl înşelase sustrăgând o parte din aur şi înlocuind-o cu argint. Trebuie să fim ca acel rege al Siracuzei şi să punem la îndoială chiar exemplarele cele mai reuşite ale naturii (şi Matilda pare să fie un astfel de exemplar) şi să strigăm evrika, fireşte în sinea noastră, pentru noi înşine când ne vom trezi în posesia adevărului crud... Da, toată lumea o poate admira, dar noi ştim ce se ascunde sub strălucirea aparentă. Putem să surâdem sardonic când vom vedea bărbatul ameţit de privirea ei dispus să-i pună viaţa la picioare... Da, să i-o pună... O să vadă el pe urmă; ba chiar acest "pe urmă" să fie un "îndată", lasă-l să-i devină sclav, dacă are suflet de sclav. Poate că, Petrică, Matilda chiar asta doreşte, un sclav, desigur fără să fie conştientă... Lasă-i deci pe alţii să admire coroana. Numai tu singur vei şti cât aur conţine...
    Mă oprii. În mod straniu, simţeam nevoia să-i spun mai multe, dar îmi dădeam seama, din instinct, că mai multe ar fi putut trezi în celălalt bănuieli. Or, ce bănuieli? La acest gând izbucnii în hohote lungi de râs, la fel de stranii pentru mine însumi, ca şi dorinţa de mai înainte de a-i vorbi încă, de a-l convinge.
    El se uită la mine cu o expresie de derută care ţinu cel puţin câteva secunde, pe urmă se gândi poate că râd de el, aşa, cum râd cei mai tineri de dramele celor mai în vârstă, într-un fel stupid, după ce mai înainte ai fi zis că stăteai de vorbă cu un om matur şi cu gândirea gravă şi adâncă, şi râse şi el prin reflex...
    Îi apucai de braţ cu simpatie şi îl invitai la mine...
    - Mi-a făcut o vizită, ne-am plimbat prin oraş, continuai în timp ce mama ne servea.
    - Da, mi-a spus, zise Petrică, ţine foarte mult la tine şi mă bucur...
    Auzindu-l şi văzându-i şi chipul, uşor topit într-un sentimentalism dulceag, izbucnii iar în râs. Mi se păreau de astă dată ridicole şi ţinutul ei la mine, şi faptul că el se bucura spunându-mi acest lucru.
    Râsul meu jignitor nu-l mai derută însă, expresia înmuiată de o tandreţe ai fi zis generoasă ("o imită", gândii) i se accentuă chiar şi reluă:
    - Zice că eşti un om orgolios, dar că orgoliul tău e o platoşă, nu-ţi alterează fiinţa interioară...
    - Ce de mai banalităţi, Petrică, exclamai eu sarcastic, cine nu e orgolios şi la cine orgoliul nu e platoşă care ascunde fiinţa interioară?
    - N-ai dreptate, zise mereu cu aceeaşi tandreţe care începea să mă irite (intuiam, această tandreţe era pentru ea, gândul îi era la ea), există orgolioşi care nu ascund decât un vid, în timp ce...
    Urma să spună că la mine ascundea nu ştiu ce comori sufleteşti. Devenea penibil şi îl întrerupsei cu un nou hohot de râs, izbindu-l puternic pe umăr, să-l trezesc din narcoza dostoievskiană în care căzuse şi la care ar fi vrut să iau şi eu parte, eu, el şi Matilda, bineînţeles de la ea îi venea starea aceasta.
    - Petrică, zisei, Matilda n-are cumva sânge rusesc?
    - Ba are, după tată, ca fată o chema Matilda Dimitrievna.
    - I-auzi! Te pomeneşti că ştie şi ruseşte!
    - Ştie! Când ne vizitează rude de-ale ei, vorbesc între ei ruseşte.
    - Casa, adică apartamentul, al cui e, Petrică?
    - E al ei!
    - Nu mai spune, de unde a avut atâţia bani să-l cumpere?
    - Primul ei soţ i l-a cumpărat, un profesor universitar evreu, care a fugit din ţară când au venit legionarii la putere.
    - I-auzi! Şi ce e al tău din casă?
    Petrică nu răspunse şi se lăsă o tăcere.
    - Încât, continuai eu, trebuie să ieşi într-un fel din istoria asta. Suferinţa, după Dostoievski, e singurul remediu, după mine suferinţa e o criză din care trebuie să ieşi cât mai rapid, adâncimile ei ne rătăcesc spiritul. Ce e de fapt suferinţa? O depresiune. Ce rost are să zaci în ea şi, mai rău, să te acomodezi cu ea? Dostoievski se sperie la gândul că omul, redevenit liber, n-o să ştie ce să facă cu libertatea. E un gând pur rusesc. Ia vezi!...
    Dar Petrică nu văzu nimic şi masca sa, altădată îndârjită, cu profil de cremene, continua să rămână bleagă, iar expresia de sentimentalism dulceag care îi înmuia trăsăturile persista pe chipul său. Mai rău era că mă plictisea. Unde era pornirea lui împotriva tuturor, începând de la soţia lui, continuând cu profesorii care îi erau colegi, ieşind afară din şcoală în istoria contemporană şi terminând cu Stalin? Curios cum o prietenie se naşte şi apoi se hrăneşte dintr-o anumită stare de spirit a cuiva, ca să se stingă îndată ce flacăra acelei dispoziţii, care ne-a făcut o vreme să credem că avem înaintea noastră un om inteligent, cu mintea scăpărătoare, s-a retras sau chiar a consumat ceva interior, ceva preţios.
    Desigur, acum omul nu ne mai spune nimic şi ne mirăm că avem în fata noastră un ins obişnuit şi tern! Înţelesei că trebuie să-l vizitez (n-am înţeles cum de a ţâşnit în mine această înţelegere), ba chiar avui bănuiala că suferă fiindcă nu-l vizitam. Dorea în mod obscur să-l vizitez, să-l văd acasă, să fim noi trei împreună, el, Matilda şi cu mine. Ba da, acum îmi amintesc. Ideea de a-l vizita mi-a venit într-o zi, adică într-una din acele zile când ai mare poftă să vezi un prieten, şi dacă nu ai, e ziua când ţi-l faci, când eşti disponibil (şi acest lucru se simte), disponibil chiar să te împaci cu un duşman sau să te împrieteneşti cu cineva pe care până atunci îl dispreţuiai, spre uimirea aceluia.
    Aveam mare poftă să văd iar apartamentul atât de artistic mobilat şi decorat al soţilor Nicolau şi în acelaşi timp ceva îmi spunea că voi întâlni în casa lor neprevăzutul.
    Bineînţeles, l-am întâlnit chiar din prag: era Petrică, desfigurat de furie. Petrică cel de altădată, mi-a deschis, mi-a întors spatele, şi cu mâna în buzunar, semeţ, zornăind nişte chei, a intrat în hol şi a continuat să strige. Nici prin cap nu mi-a trecut să mă retrag, fusesem invitat, venisem, acuma n-aveau decât să se descurce cu mine.
    - Ia loc, domnule Petrini, zise Matilda cu un glas care mă făcu să ghicesc că era altul decât cel pe care îl avea în acele clipe, făcuse o sforţare ca să şi-l schimbe, glas neutru, straniu, ca de pe altă lume. Petrică, zise ea mai departe...
    Dar ce striga Petrică? Mi se părea oribil, auzii cuvintele,
    - Dar ce crezi tu, fă? Că o să mai suport ca până acuma ani de îndobitocire sistematică...? Dacă îţi pocnesc una te învăţ eu minte să mai stai cu curul spre uşă când îţi intră bărbatul în dormitor... Cum dracu de n-am pus eu mâna atâţia ani pe curea şi să te croiesc peste buci până la sânge, să nu poţi să stai pe scaun decât pe-o dungă, sau pe-o vangă, pe zbanţ... Un intelectual e un imbecil când crede că o femeie poate să-l înţeleagă, eu am fost, în orice caz, un astfel de imbecil (şi-şi zornăi cu putere cheile în buzunar in timp ce măsura holul cu paşi rari, sigur de sine, cu fruntea spre nori) până au fost atinse şi distruse cele mai fine coarde ale sensibilităţii mele...
    - Dar, Petrică, ţi-am spus, o să fie aşa cum vrei tu, reuşi Matilda să-l întrerupă. Pot să vorbesc şi eu? Ce mai e de făcut? Vrei să mă convingi că ţi-am făcut rău? Cum ar fi posibil? Cine acceptă să fie convins că a făcut un lucru de care se simte nevinovat? Purtarea mea a fost aşa cum spui tu că a fost, dar a fost firească, ridică ea vocea rostind acest cuvânt. Poţi tu să afirmi dacă o singură dată ţi-am reproşat purtarea ta? Era aşa, nu aveam dreptul, cu toate că şi eu sufeream ca şi tine...
    - N-aveai ce-mi reproşa, iată secretul, strigă Petrică.
    - Da. Crezi?, rosti ea şi în clipa aceea o rază de soare îi aprinse privirile verzi, sau poate un sentiment de o cruzime rece, neîndurătoare îi luminase ochii din interior. Gura i se subţie, gura ei acum parcă mare, se aplecă brusc înainte în fotoliu şi un surâs secret, ai fi zis feroce, îi înflori la colţurile gurii.
    Se pieptănase lins, pe spate, eliberând complet figura de podoaba părului şi i se vedea chipul întreg, transfigurat de tensiunea clipelor...
    Înlemnisem şi parcă mă cuprinse spaima că ar fi putut spune ceea ce mi se părea iminent în acele clipe, şi ceea ce o femeie nu poate spune fără enorme riscuri.
    Petrică însă nu-i văzu surâsul şi nu-i auzi răspunsul, rostit cu o tonalitate care ar fi trebuit să-l îngrozească sau s-o ucidă, căci din glasul ei nu se ascundea totuşi ceea ce nu se putea rosti. Avea ea ce-i reproşa, un singur reproş, unul singur, nu mai multe... Sursa tuturor relelor când femeia vrea să ramână totuşi fidelă...
    Pe el însă îl scotea din sărite dialectica gândirii ei, sau mai bine zis absurda ei gândire în care punea ca şi el patimă, dar, desigur, prea puţină minte. Ei şi? Avea dreptate, dar nu acolo trebuia căutată cauza adâncului conflict...
    - A fost firească, rânji el cu o veselie feroce ca şi zâmbetul ei pe care el nu-l văzuse sau îl ignorase, ca şi când dacă un ticălos e firesc, n-avem dreptul să ne legăm de ticăloşia lui.
    - Da, şopti ea, n-avem dreptul. Aşa e el, trebuie să căutăm să-l înţelegem, el poate că suferă, şi dacă noi facem pe virtuoşii şi nu încercăm să ni-l apropiem, sporim ura şi ticăloşia din el.
    - Nu mai spune! rânji Petrică. Şi de ce nu aplici pe propria-ţi piele această teorie? Eu, da, eu am făcut exact ceea ce spui tu, am încercat să te înţeleg, să mă apropii de tine. Şi nu o dată sau de două ori, he, he, mai mult de şaptezeci de ori cîte şapte. Cristos credea că cifra asta măsoară puterea răbdării umane... Eu am depăşit această cifră şi nu numai eu, nu sunt singurul tâmpit care a făcut-o din dragoste pentru o muiere. Dacă ar fi trăit cu una, Răstignitul ar fi exceptat femeile din cifra lui şi ar fi făcut semnul lui opt culcat... infinitul... Infinite sunt greşelile pe care un îndrăgostit le iartă iubitei lui, dracul le numără, câte o mie pe zi, în mişcarea privirii, în întorsul capului, în mişcarea degetelor, în melancolia glasului... De ce melancolie? Ce cristosul ei o apucă? La cine se gândeşte? De ce nu-şi ascunde gândirea infidelă? De ce beleşte ochii spre perete după ce a făcut dragoste cu tine? Nu i-a plăcut? Să caute pe altul, dar nu după frământări sufleteşti, ci chiar atunci, de îndată, ca să fim lămuriţi (izbucnii, din fotoliul meu, într-un hohot de râs nemăsurat .)
    Îl iubeam în clipa aceea pe Petrică. Verva lui îl ridica deasupra conflictului în care era implicat; gândirea lui era liberă; înţelegeam bine, pricepuse că locul lui nu mai era în acea casă, alături de acea femeie...
    Râsul meu îi aduse şi lui un râs care îi decontractă fălcile încleştate; deveni aproape liric.
    - Rezultatul! În loc să te îndrepţi, exclamă cu humor, cuvântul îndreptare nu numai că era departe de tine ca griva de iepure, dar trebuia modificată formula lui Hamlet, uşurinţă, numele tău e femeie, prin: încăpăţânare, numele tău se înscrie între sprâncenele unei muieri; dimpotrivă, cheful, plăcerea de a-ţi bate joc de bărbatul tău creşteau invers proporţional sau direct proporţional (cu tine şi formulele matematice se încurcă) cu încercările mele de apropiere.
   În secundele acelea cineva sună lung, insistent. Petrică părăsi holul şi în curând auzii, eu şi Matilda, schimbul de cuvinte din antreu. Întâi glasul celui care sunase, indignat, înţepat, ofensat la extrem, dar perfect acoperit de cuvinte, ai fi zis chiar măgulitoare dacă îndărătul lor nu s-ar fi ascuns ironia jignitoare:
    - Domnule, foarte interesantă discuţie, am ascultat-o şi eu şi soţia mea, ore întregi, dar prea tare!!! Nu pot să dorm, e inadmisibil!
    Apoi glasul lui Petrică de un calm brutal, neaşteptat:
    - Du-te, dom`le, să te calce vaca neagră, să poţi dormi!
    - Domnule, am să te dau în judecată...
    - Cară-te şi dă-mă în judecată.
    - ...Insultă, o să te coste...
    - Hai sictir!
     Şi uşă trântită.
    Petrică reveni şi îşi vârî iar mâna în buzunar zornăind cheile.
    - Aţi auzit?! Au ascultat şi el şi nevastă-sa ore întregi.
    - Şi eşti mândru că l-ai înjurat, cu toate că omul a fost extrem de politicos, zise Matilda.
    - Vezi să nu te trimit şi pe tine să te calce un bou bălţat, dacă asta te interesează, că n-am fost eu politicos cu individul de la parter. Nu l-am înţeles! Ei, na! Planşeul e gros de-un metru, adăugă el ca să savureze pentru sine încă o dată scena...
    La Matilda nici nu se uita, dar ea se uita şi avea pumnii strânşi şi într-adevăr la rădăcina nasului parcă se înscriseseră cuvintele care după Petrică trebuiau să înlocuiască formula hamletiană; nimic nu se clintea din ceea ce gândea ea, comportarea soţului însă îi mărise privirea, care de încordare interioară nu mai clipea: derută? Nu, nicidecum. Uimire? Stranii lumini îi luceau în ochi, ca şi când şi-ar fi privit soţul cu un telescop şi ar fi perceput cu tristeţe şi de la imensă distanţă jocul teatral la care el se deda, nefiresc după simţurile ei, inutil, fără înţeles.
    - Cum poate el auzi o discuţie de-aici, continuă Petrică, şi încă să-şi dea seama că e interesantă şi, culmea, că e prea tare, nu poate dormi? N-are treabă, altfel urechea lui n-ar recepta lucruri care nu-l privesc. Hai, Petrini, să ieşim şi să ne plimbăm.
    Şi se duse şi se întoarse de îndată cu fulgarinul pe el. Îmi stătea încă în gât o mare veselie, o satisfacţie groasă, dacă nu grosolană, că dispăruse Petrică cel bleg şi duios, care mă plictisise destul şi reapăruse cel care mă încântase atâta vreme. Ce i s-o fi întâmplat? Bună idee să ieşim să aflu şi să mă înveselesc din plin. Îl urmai uitând să-mi iau la revedere, să-i dau bună ziua Matildei.
    Petrică însă nu-mi comunică decât că despărţirea era iminentă, dar fără să fie îndârjit, ci liniştit şi senin şi de astă dată îl crezui. Înţelesei că făcuse cu ea o ultimă încercare, se pliase adică pentru ultima oară în faţa firii, caracterului, ideilor ei, puţine, dar tenace... De aici, ca să zic aşa, umanismul lui dulceag, tăcerile lui nesărate, senzaţia parcă a topirii personalităţii lui...
    Şi că nu ieşise nimic. Ne distrarăm, văzurăm un film împreună, luarăm masa la restaurant şi golirăm câte-o sticlă.
    Verva lui Petrică era egală, domoală, sarcastică, dar nu-şi mai trăgea sursa din viaţa lui cu Matilda, ci, ca la început, din lumea noastră de profesori, din cea a oamenilor de cultură, din politica la ordinea zilei. Subiectul Matilda părea definitiv închis.....

                                                                       XI

                                             Eram însă extrem de curios să aflu totuşi ce se întâmplase între el şi Matilda şi dacă într-adevăr era ultima încercare prin care trecuse Petrică şi aflând, să-mi dau seama dacă după o săptămână n-aveam să-i văd iar figura "umanistă", cum îi spuneam în sinea mea, în dosul căreia domina indefinit Matilda, dominaţie al cărei secret îmi scăpa.
    Îi dădui un telefon după câteva zile de la scena presupus decisivă la care asistasem fără să mă jenez câtuşi de puţin...
    - Ce s-a întâmplat, doamnă, o întrebai cu o veselie neîncrezătoare în glas, ce e cu Petrică?
    - Petrică, îmi răspunse ea, a plecat...
    Voce neutră, oare nu se ferea să-mi spună totul, dar care, spre surprinderea mea, era lipsită de orice dramatism.
    - Unde a plecat?!, insistai.
    Şi atunci ea îmi răspunse într-un fel ciudat:
    - A plecat la tăticu` şi la mămica!
    - Unde, la Bucureşti?
    - Nu, părinţii lui sunt din Bucureşti, dar domnul Nicolau s-a mutat aici, la aer curat şi în afara zonei seismice...
    - Asta ce mai e?
    - După cutremurul din 40 i-a spus lui un prieten, un specialist genial în chestiuni seismice (dar pe care nu-l ia nimeni în serios), că în zona Vrancei, după nu ştiu ce calcule ale lui, după o anumită periodicitate a cutremurelor cu epicentrul acolo, distanţa de la un cutremur la altul se va micşora din ce în ce mai mult şi Bucureştiul va fi ras, pământul se va căsca, şi un fluviu va ţâşni peste ruinele lui... Cică a întocmit şi un fel de hartă cu imobilele care se vor prăbuşi la cutremurul apropiat (printre care şi blocul în care domnul Nicolau poseda un vast apartament) şi a depus acea hartă unde trebuie şi unde bineînţeles că i s-a râs în nas... Cică e un tânăr foarte înzestrat, dar că, aşa cum se întâmplă adesea la noi în ţară, e blocat în cercetările lui de mafia gerontocraţiei academice... Un nebun...
    - Şi de ce "la mămica şi la tăticu`"? Ce, e fată mare, nu s-a înţeles cu bărbatul şi a fugit la părinţi?
    - N-am spus-o cu ironie, e o istorie întreagă, răspunse ea cu un glas de astă dată confesiv. Unde eşti dumneata, de unde vorbeşti?
    - De la Telefoane!... Aş vrea să vă văd, adăugai, nu puteţi să repetaţi vizita şi să veniţi pe la mine?
    Răspunse afirmativ după o tăcere care nu era o ezitare, ci un calcul al orei pe care mi-o fixă...
    Veni spre seară. De astă dată apariţia ei nu mă mai turbură ca întâia oară, începusem s-o văd cu ochii lui Petrică... Nu înţelegeam pe atunci de ce dau oamenii între ei o luptă atât de nemiloasă, de înverşunată şi adesea otrăvită pentru opinie. Fiinţa noastră e la discreţia celorlalţi, nu apari tu în ochii unuia aşa cum eşti, ci aşa cum au reuşit alţii să sugereze o imagine despre tine. Şi astfel viaţa noastră se scurge într-un efort permanent şi adesea disperat de a demola această imagine (căci rar se întâmplă să nu fie rea, în timp ce tu crezi cu naivitate că eşti un inocent), acţiune de reuşita căreia depinde totul, realizarea în societate, fericirea şi adesea evitarea primejdiilor mortale.
    Iată, până şi frumuseţea unei femei se alterează din pricina unei imagini despre ea pe care altul ţi-a transmis-o. Matilda îmi apărea de pildă acum în primul rând ridicolă, pe lângă faptul că nu îmi mai părea fascinantă fiindcă opinia ei, că un ticălos nu poate fi învinuit dacă e firesc în ticăloşia lui, îmi stăruia în amintire ca o mare stupiditate, care lăsa să se ghicească în spatele ei un şir nesfârşit de alte stupidităţi, cum ar fi aceea că nu avem dreptul să învinuim un astfel de om ci, dimpotrivă, să ne purtăm frumos cu el...
    De aici şi până la ideea culpabilităţii noastre eterne nu mai era decât un pas, fiindcă atâta timp cât existau pe lume ticăloşi, noi trebuia să ne umilim mereu, crezând că putem...
    Hm! Stupid! O lume ideală, după părerea ei, se putea realiza deci numai dacă fiecare, nici mai mult, nici mai puţin, ar fi gândit ca ea... N-a exprimat atunci această convingere, dar i-am ghicit-o din fermitatea glasului, sau mai bine zis din lipsa de nuanţe, din refuzul detaliilor; atât, ideea şi nimic mai mult, ca şi când o idee singură nu s-ar ciocni imediat cu contrariul ei, în cazul dat aceea că un ticălos trebuie silit să-şi învingă pornirile, pus cu botul pe labe şi nu să-i căutăm în coarne. M-am uitat în ziua aceea, în mijlocul ciocnirii ei cu Petrică, foarte atent la ea.
    Era rigidă (ţinea pumnii strânşi!), făcea impresia că nu aude, semn că un dialog cu ea era dacă nu imposibil, în cele din urmă ineficient, cădea în apă. (La demonstraţia strălucită a soţului ei că el trecuse în viaţa cu ea mult peste cifra nazarineanului, de a ierta de şaptezeci de ori câte şapte, nu răspunsese nimic.)
    Şi acum o aveam în faţa mea şi mă simţeam stăpânit de o mare curiozitate: Ecuaţia fiinţei ei interioare îmi apărea simplă, de ce totuşi se chinuise cu ea Petrică atâţia ani?
    - Spuneţi-mi, doamnă, începui eu, ce înţelegeţi dumneavoastră prin ideea că firescul comportării noastre ne justifică şi cele mai rele comportări?
    - N-am spus că ne justifică, ci că nu ne justifică pe noi, ceilalţi, să ne credem superiori şi să devenim intoleranţi cu cel care este împins în mod inconştient la cele mai rele comportări. Cine ne dă nouă dreptul să ne credem mai buni!?
    Zbang! Spusese totul pe un ton înalt agresiv şi intolerant, adică exact cum afirmase că nu trebuie să fim. Izbucnind în râs, mă dădui chiar pe spate, lucru care o derută cel puţin câteva secunde, apoi redevenii tăcut, dar continuând să zâmbesc, şi îi spusei:
    - Cine ne dă dreptul? Cum, doamnă, chiar faptul că în mod firesc ne credem mai buni. Deci cei superiori, ca dumneavoastră, adăugai cu ironie, trebuie să închidă ochii şi în faţa celor care, crezându-se la rândul lor mai buni (în mod firesc), vor să-i reprime pe cei răi. Sau la dumneavoastră firescul acesta e un blazon doar pentru cei detestabili?
    - Nimeni nu e bun, răspunse ea cu acelaşi glas înalt şi de astă dată mă privea de sus, şi aerul acesta al ei deodată mă irită. Nimeni n-are dreptul să dea lecţii altora, continuă ea şi mai peremptoriu, şi cei care în mod sincer se cred mai buni, cu atât mai puţin. Ei trebuie să dea dovadă de înţelegere, dacă vor să micşoreze răul din lume.
    - A, şi dumneavoastră sunteţi hiperbună, dacă vă arogaţi dreptul de a-i judeca şi pe cei care se cred în mod firesc buni, dar care păcătuiesc prin intoleranţă în faţa răului.
    - Am spus că nimeni nu e bun, deci nici eu.
    - ..Doamnă, asta o spuneţi cu trufie, rânjii eu şi adăugai batjocoritor: nu sunteţi firească!
    Mă răcorii astfel de iritarea pe care o simţeam privindu-i chipul care până atunci mă turburase atât de tare. Stătea, ca şi la prima vizită, pe scaun şi eu pe pat, cu coatele pe genunchi. Şi asta, gândeam despre iritarea mea, numai după câteva minute de conversaţie. Dar să stai cu ea în casă permanent?
    Trufia ei te ispitea s-o reprimi, lucru pe care însă nu-l puteai face din pricina unui sentiment obscur care îţi şoptea: de fapt era firească, aşa era ea, îşi trăia ideile cu toată fiinţa, nu vedea ce i se poate reproşa, concepţia ei, ca să zic aşa, despre lume era generoasă şi nimeni nu te obliga să discuţi sau să trăieşti cu ea sub acelaşi acoperământ dacă nu-ţi plăcea. Nu era "scrântită", cum ai fi fost tentat să crezi la prima vedere, şi de acest lucru îmi dădui seama continuând conversaţia, care, odată iritarea mea trecută, se mai potoli. Nu se supăra de replicile dure sau ironice şi te ispitea să-i dai altele de-a dreptul grosolane (înţelegeam astfel verva în acest sens a luiPetrică). O întrebai dacă ideile ei îi veneau cumva din Biblie.
    - Nu, zise, Biblia e depăşită.
    - În ce sens?
    - Nu accept, dacă mi se trage o palmă, să întorc şi obrazul celălalt.
    - Şi ce faceţi?
    - Nu ştiu, nu mi s-a întâmplat acest lucru niciodată!
    - Şi totuşi?
    - Am spus, nu accept. Forma de neacceptare se va manifesta atunci, după caz. Poate să-mi stârnească ură, dar tot atât de bine şi milă, compătimire sau poate ruşine că am împins pe cineva s-o facă. În niciun caz n-aş întoarce şi celălalt obraz.
    - Şi de ce credeţi dumneavoastră că nimeni nu e bun? E o idee disperată, cum aţi ajuns la ea?
    - N-am spus că nimeni nu poate deveni bun. Dacă n-am crede acest lucru, că putem să ne depăşim pe noi înşine, atunci, da, ar fi o idee disperată.
    La întrebarea mea dacă şi ce filozof a citit, răspunse că n-a citit nici unul. De-aici îi venea deci trufia, din credinţă că ideile ei erau o descoperire proprie...
    Am observat această exaltare trufaşă la mulţi oameni, mai ales, desigur, la cei inculţi, care nu o dată treceau, în societate, drept foarte inteligenţi, chiar superiori celor cultivaţi. La o privire superficială, cei cultivaţi păreau cei mai anonimi indivizi, blocaţi în forul lor interior de jena de a nu părea ridiculi exprimând idei despre care ei ştiau că nu sunt ale lor, şi cum a avea idei proprii nu era o glumă, şi în niciun caz să faci cu ele paradă în societate, ei discutau paşnic despre vreme, despre boli, despre avantajele sau dezavantajele carierei care le stătea în faţă, aveau nu o dată un limbaj voit vulgar, chiar deşucheat, se înjurau de mamă şi stârneau nedumerire şi dezamăgire fiindcă se ştia că sunt totuşi mari specialişti în medicină, biologie, matematici eţetera...
    În timp ce incultul aborda cu vervă, dar bineînţeles amestecându-le, idei din istorie, filozofie, politică, etnografie, culese după ureche. N-avea complexe. Ba chiar ironiza pe alţii... Astfel mi s-a întâmplat o dată să aud cum cineva ar fi spus că de nenumărate ori s-a străduit el să-mi explice mie că Platon şi Plotin nu e unul şi acelaşi filozof, că sunt doi filozofi deosebiţi... şi că eu mă încăpăţânam să nu înţeleg... Era un asistent de la Litere şi filozofie, care ajunsese acolo nu-mi explicam cum, în orice caz foarte rapid, deşi se ştia că era un dandy superficial şi ignorant...
    L-am pândit şi invitat în aceeaşi casă unde ştiam că o să vină şi el, l-am întrebat, după ce i-am repetat ceea ce spusese despre mine, ce cărţi scrisese Plotin?
    - N-o să ţi le înşir acum pe toate, a zis el râzând batjocoritor şi plin de sine.
    - Nu trebuie să le înşiri pe toate, i-am răspuns sarcastic, fiindcă n-a scris decât una singură... Dar acum am un lapsus, nu vrei să-mi spui dumneata cum se numeşte?
    - Despre suflet, zice.
    - A, zic, despre suflet, da, da, da, despre suflet. Am putea zice că fiecare filozof a fost tentat să scrie despre suflet, dar Plotin a scris alta, una singură, nu despre suflet, are alt titlu...
    S-a făcut o tăcere penibilă, fiindcă imbecilul nu ştia cum se numeşte acea carte... ştia însă că Platon e unul şi Plotin altul, asta, ce e drept, era adevărat.
    Matilda însă îmi declarase fără ocol: nu citise pe nimeni, adică niciun filozof... Dar mă înşelam cu ea. Aerul ei de sus dispăruse şi văzui cu surprindere cum i se accentua pe chip o boare de tristeţe, expresie parcă a unui regret acid, a unui secret al ei despre care se vedea că n-avea de gând să vorbească, deşi sugera că era strâns legat tocmai de discuţia care avusese loc, discuţie care nu mai putea continua. Îşi lăsă fruntea în jos şi tăcu vreme îndelungată.
    - Doamnă, îi spusei, vroiam să vă întreb în legătură cu Petrică...
    Ea clătină imediat din cap, semn că se aşteptase să abordez acest subiect. Tocmai de aceea o rugasem să-şi repete vizita.
    - Nu, zise, altă dată...
    Şi se ridică şi plecă şi abia la uşă îmi spuse, dar cu un glas neaşteptat, încărcat brusc de o tandreţe care venea parcă de la o altă Matildă, nebănuită şi copleşită parcă de o tristă soartă:
    - Idei blestemate! Fără ele suntem orbi, cu ele ne înstrăinăm de noi înşine! La revedere, domnule Petrini. Aştept telefonul dumitale.....

                                                                           XII

                                               Nu mă grăbii însă s-o caut. Gândul mi-era la Petrică.  El mă însoţi ca de obicei în drumul meu până acasă, dar se feri să-mi spună ceva de plecarea lui. Se pare însă că se produsese în el o armonie între starea de iritare universală care îl făcea atât de interesant şi "umanismul" său de ultimă eră, care îl făcea total plicticos: era liniştit, ironia mai domoală, însoţită de un surâs care nu se ştergea, limbajul cu tresăriri caustice şi adesea memorabile.
    În acele zile fusese găsit de către soţia lui, spânzurat de plafonieră, un flautist al Filarmonicii din oraşul nostru. Petrică îmi povesti cu lux de amănunte această dramă, dar fără să se înfioare de ea, ba chiar râse de detaliul care o declanşase. Cică acest flautist era un om pasionat de meseria lui şi avea şi el un vis: ca orchestra simfonică a Filarmonicii să facă un turneu în străinătate şi să vadă şi el cu ocazia asta Parisul. Nu bea, nu fuma, ţinea la familie eţetera. Şi într-o zi se întâmplă cu el la o repetiţie ceva ciudat.
    De atâţia ani de când era flautist niciodată dirijorii nu avuseseră dificultăţi cu el, era extrem de conştiincios, îşi studia atent partitura şi rar i se întâmpla să i se spună, ei, flautul, mai accentuat, sau, flautul, ssss, piano. De astă dată însă flautul nu numai că era prea forte sau prea pianissimo, ci pur şi simplu nu cânta partitura, ci cu totul altceva... Dirijorul bătu enervat în pupitru, crezând că flautul fusese pur şi simplu neatent, adică deschisese din greşeală la altă pagină. Şi orchestra se pregăti să reia... a, a, a, şi apoi începi atacă respectiva simfonie, flautistul însă aiurea, tot aşa cânta. Atenţie, flaut, strigă dirijorul oprind, flaut, ce-i acolo? Păi ce dirijez eu aici? Atunci flautistul ieşi în faţa orchestrei, îşi dădu pantalonii jos şi se îndoi: mie, zise el, să-mi dirijezi curul! Dirijorul, uluit, îl dădu afară (el era şi director al Filarmonicii).
    Ce se întâmplase? Se află mai târziu, îl luaseră nişte colegi, insistând mult, la o bere care se cam prelungise. Asta era tot. Flautistul se închise în casă şi într-o zi citi într-un ziar că Filarmonica avea să plece curând la Paris. Fără el, bineînţeles, care visase o viaţă tocmai această clipă, ratând-o chiar în preziua împlinirii ei. Şi se spânzură.
    Am relatat această istorie gogoliană sau cehoviană nu pentru interesul ei, epuizat în literatură, ci pentru starea de spirit a lui Petrică. El o povesti cu o veselie care mă intrigă, cu acea superbă nepăsare pe care o avem, când suntem foarte tineri, faţă de dramele altora, din care nu reţinem finalul tragic, ci amănuntul declanşator, deraierea, grotescul psihologic; puţin ne pasă că această deraiere care în mod normal nu putea să aibă cine ştie ce urmări, în cazul de faţă flautistul dat afară se putea angaja în altă parte, da, dar omul avusese şi el un vis... Petrică mi se păru că povestise întâmplarea stăpânit de un sentiment de eliberare...
    Era liber, adică era el însuşi, iată, putea râde liniştit de o dramă, dacă avea chef... Ştia el de ce râsese, nu trebuia nici să-şi explice cuiva reacţia şi mai ales nici să şi-o reprime şi cu atât mai puţin să fie pus sub acuzaţia, de pildă, de cinism, insensibilitate sau alte crime. Cine ar fi putut s-o facă? Matilda, bineînţeles...
    Matilda, citii eu pe chipul destins al lui Petrică, este acum hăt departe, şi ce bine era fără ea, să simţi cum întreaga ta fiinţă se poate manifesta în toată libertatea şi complexitatea ei intimă, fără să te pliezi cuiva sau să lupţi împotriva cuiva ca să te faci înţeles. Avea dreptate. Auzind povestirea dramei flautistului puteam eu însumi să ghicesc acum că Matilda ar fi spus: "nu e nimic de râs aici". Bineînţeles că nu era, şi totuşi râdea.
    - Mie să-mi dirijezi...
    Nu totdeauna receptăm în primul rând drama, ci în mod stupid declanşarea ei stupidă. Oricât te-ai strădui să ignori faptul evident că conştiinţa noastră are şi o periferie (şi la noi, la români, această periferie e mai întinsă ca la alţii, şi acolo, cred, se află cea mai mare parte a vestitului nostru humor) nu vei reuşi să faci abstracţie de ea. Matilda recepţiona probabil faptele vieţii direct în miezul conştiinţei şi confunda la alţii periferia cu centrul. Dar anticipez.
    Acest adevăr al reacţiei ei fundamentale în faţa existenţei aveam să-l aflu pe de-a-ntregul ceva mai târziu, acum doar îl intuiam observând schimbarea lui Petrică. Astfel, totul se terminase între ei? îi dădui un telefon.
    - Am iubit la el încă din primele clipe când ne-am cunoscut sensibilitatea şi delicateţea sufletului lui, începu Matilda când ne văzurăm iarăşi fără altă introducere. Ştiu, continuă ea, eu am în mine şi ceva grosolan şi cred că această trăsătură de care nu eram pe atunci conştientă s-a agăţat de Petrică, asta a fost greşeala mea, fiindcă să vezi ce s-a întâmplat...
    De îndată ce intrase în odaia mea înţelesesem de ce data trecută dăduse din cap când venise vorba de Petrică şi după aceea şi plecase! Nu-şi dăduse seama de la început că eu o judecam cu ochii bărbatului ei şi că o destăinuire în astfel de condiţii era imposibilă. Iar a doua greşeală era că acceptase o discuţie cu mine pe acest teren neprielnic. (Mai târziu aveam să aflu că discuţiile pur şi simplu o îndârjeau, nu le putea birui, adică nu-şi putea birui nici adversarul, nici pe sine, care, zicea ea, era conştientă că produceau o stranie surpare în simpatia celuilalt; nu ştia de ce, dar era un fapt, după cum tot un fapt era şi acela că le declanşa, aceste discuţii, uneori doar printr-un singur cuvânt rostit sau o simplă remarcă.)
    Acum venise aşa cum plecase, ca şi când tot timpul ar fi trăit în aceeaşi stare, cu tandreţe pentru mine, nu atât de rece şi de străină ca atunci, şi cu aceeaşi boare de tristeţe pe chip şi fără acel aer de sus pe care îl avusese, iritându-mă, în tot timpul discuţiei. Începuse fără introduceri să-mi povestească istoria căsniciei ei cu Petrică.
    - Primul meu bărbat era de o grosolănie inimaginabilă, şi când nu rezistam, şi grosolănia lui se întâlnea cu a mea, parcă eram paralizată. Fără să-mi facă nimic propriu-zis, fiindcă altfel era plin de atenţie şi mă iubea, eram foarte neliniştită, aveam sentimentul că iubea numai ceea ce era rău în mine; mă împingea spre această zonă, spunându-mi că e mai bine să trăiesc de pe acum aşa cum sunt, şi voi fi fericită, decât să fac din viaţa mea o luptă, al cărei sfârşit e tot acolo, unde mă tem să nu fie... Or, cum ştiam că nu e adevărat, în realitate eram dominată, fiindcă nu grosolănia lui mă atrăsese, ci momentele de extraordinară puritate, pe care însă el repede şi le alunga, spunân-du-mi că aşa ceva nu se arată... Cât de surprinsă am fost când l-am cunoscut pe Petrică! Nu spun că nu-l iubeam pe fostul meu bărbat şi dacă n-ar fi trebuit să plece nu m-aş fi despărţit de el niciodată, dar Petrică era un om a cărui fire îmi apărea cu totul opusă lui. Trăia cu ceea ce avea mai bun în el şi ai fi zis că întreaga lui fiinţă vibra de sensibilitate şi puritate.
    Aha, am gândit, te obsedează puritatea, Matilda, ca şi când n-ai şti că puritatea nu există, ca să zic aşa, în stare pură... Dar să vedem ce-a urmat, m-ai făcut curios...
    - Nu-mi venea să cred că poate să existe un astfel de om şi căutam zadarnic să provoc în el ceea ce credeam că ascundea... Am fost turbulentă o lungă perioadă, ceea ce spuneam azi, negam a doua zi, îl jigneam fără motiv, râdeam cu răutate când îmi spunea că mă iubeşte... Petrică, tu te iubeşti pe tine şi îţi închipui că te dăruieşti (dar el chiar se dăruia, asta e), nu mă cunoşti, ce ştii tu cum sunt eu?! Avea un surÂs de copil, care mă dezarma. Da, fără să mă cunoască, mă iubea, se dăruia...
    Aoleo, Matilda, am gândit iar, ce mai limbaj foloseşti fără să clipeşti din ochi, ridicolul nu te vizitează, dăruire, puritate... Îmi venea să râd, dar mă stăpâneam, o ascultam cu o gravitate forţată, fiindcă îmi dădeam seama că altfel n-aş mai fi aflat nimic.
    - Am încetat să mai fiu turbulentă şi era pentru mine o bucurie să-l văd cu fruntea sus, puţin ironic cum îl ştii, stăpân pe el, degajat şi... fericit, trebuie s-o spun. Am hotărât să ne căsătorim şi el s-a mutat la mine. Tatăl său mi-a pus o singură condiţie, care m-a uluit: să trec apartamentul pe numele lui... Nu, nu al lui Petrică, ci al lui, al tatălui. Cum adică, am sărit, dar e apartamentul meu! Tot al vostru rămâne, mi-a răspuns el, nu-ţi închipui că o să vă dau afară, dar a fost al unui evreu şi s-ar putea să-l pierdeţi. Războiul nu merge bine pentru nemţi, nu l-au câştigat în câteva luni şi se vor încleia în Rusia; or să fie învinşi şi se vor întoarce jidanii şi vor reclama bunurile care le-au aparţinut. Dar apartamentul a fost al meu de la bun început, i-am răspuns, fostul meu soţ mi l-a cumpărat înainte să ne căsătorim, pe numele meu... N-are importanţă, zice, toată lumea ştie că ţi l-a dăruit şi când o sa se întoarcă şi o să te vadă căsătorită cu altul, o să ţi-l ia. Vor veni la putere, n-o să poţi face nimic. Foarte bine, am zis, dacă o dori să i-l dau înapoi, i-l dau şi gata. Tocmai asta e, a zis el, dacă îl treci pe numele meu, n-o să mai poţi face acest lucru şi apartamentul vă rămâne. Eu sunt avocat, o să cer în cel mai rău caz să mi se dea banii pe care i-am dat pe el, trecem în act o sumă mare. Facem şi-o clauză: în caz de divorţ, ţi-l dau înapoi. Nici nu mă gândesc, i-am spus, nu văd rostul acestei maşinaţii. Asta l-a jignit, cuvântul maşinaţie. S-a uitat la mine cu o privire de oţel, a tăcut o vreme, pe urmă a revenit: că dacă refuzam să-l trec pe numele lui, să-l trec atunci pe numele lui Petrică. M-am uitat la Petrică: tăcea. N-am înţeles de ce tăcea, ar fi trebuit să protesteze. Petrică, i-am spus, dacă tu doreşti acest lucru, eu îl fac. Nu, a zis. S-a lăsat o tăcere de gheaţă. Domnul avocat era ca un sfinx. M-am ridicat să plec. M-au lăsat. Petrică m-a condus o sută de metri şi s-a întors înapoi. Mi-a spus că vrea să-l convingă pe taică-său să renunţe la ideea lui. Ce idee, i-am spus, şi dacă îl laşi neconvins ce-o să se întâmple? Nimic, zice, dar nu e bine să-ţi poarte pică. Dar n-are decât, zic, auzi ce i-a trecut prin cap! Nu cumva e ţicnit? Cum o să-i dau eu lui apartamentul meu? Ca ce chilipir? Te rog, zice el ofensat, să nu-l faci ţicnit. E tatăl meu! O fi, zic, dar trebuie să-ţi dai şi tu seama că e sărit de pe şină. Ce, te crede o comoară, să-ţi dăruiesc eu, chiar şi ţie, apartamentul? Nu cumva vrea să te înzestrez? Eram grosolană, dar mă scotea şi el din sărite; în loc să vină cu mine, mă lăsa singură, să-l "convingă" pe taică-său. Ca şi când, dacă nu l-ar fi convins, îmi păsa mie că o să-mi poarte pică! Am avut bănuiala că discutaseră între ei acest subiect şi că în ultima instanţă, adică în faţa mea, Petrică îşi retrăsese acordul. Probabil că mai degrabă asta îl trăgea acum înapoi, să dea socoteală că nu s-a ţinut ferm pe poziţie. Am plecat nedumerită. Îmi scăpa ceva, dar nu-mi dădeam seama ce. Nu, nu-mi scăpa doar ceva, îmi scăpa totul, acum când îţi povestesc e foarte clar, ar fi trebuit să lămuresc scena care avusese loc acasă la Petrică până în pânzele albe şi să văd adevărul în faţă, fără să-mi fie frică de ceea ce o să descopăr. Dar aşa se întâmplă, adevărul nu e uşor de suportat. Puteam să descopăr că nu trebuia să ne căsătorim aşa curând, să mai fi aşteptat un timp, dar mie mi-era frică (o frică nelămurită) că Petrică... să nu pună alta mâna pe el... Orice s-ar zice, un bărbat care să-ţi placă, să te simţi cu adevărat bine cu el, să ai ce vorbi şi nu să fii numai rob al naturii, să faci copii şi să descoperi curând că totul s-a sfârşit şi să înceapă istoria cu divorţul, cu tot alaiul, copiii să vadă pe urmă în casa mamei un alt bărbat, în casa tatălui o altă femeie, un astfel de bărbat, care să-ţi dea sentimentul plenar că e pentru totdeauna, e greu de găsit... O femeie e mai uşor, ea cunoaşte de mult arta de a se ascunde, care a devenit la ea a doua natură şi îţi dă acest sentiment plenar de care vorbeam, uneori, simplu, prin simplul ei farmec, care nu vezi cum poate dispărea, alteori, cum am mai spus, prin arta de a învălui. Spune-i unui bărbat cât e el de inteligent, cât de bine îi vine costumul, cum nu seamănă el cu nimeni altul, şi dacă nimereşti peste unul care tocmai vrea să se însoare, gata, nu rezistă, în timp ce o femeie e mai puţin dispusă să-şi piardă capul la astfel de trucuri, chiar dacă sunt sincere. În paranteză, de aceea am fost eu turbulentă cu Petrică şi n-am folosit niciun fel de trucuri, tocmai fiindcă vedeam că se îndrăgostise foarte tare de mine şi vroiam să-l trezesc puţin, să mă vadă aşa cum sunt şi să se gândească: chiar e bună această femeie pentru mine? În ceea ce mă priveşte, Petrică îmi plăcea, fiindcă simţeam o mare linişte lângă el, şi asta nu pentru că aş fi dus înainte o viaţă furtunoasă, ci pentru că fostul meu bărbat rar mă lăsa liniştită o zi întreagă. Alternau în firea lui când nepăsarea (dar ce nepăsare, se uita la mine ca la un obiect pe lângă care trecea), nepăsare care mă rănea, când gelozia furibundă, gelozie pe tot, pe un telefon pe care îl dădeam sau primeam, pe toaleta mea (pentru cine te îmbraci cu atâta grijă? - şi îmi smulgea rochia de pe mine), pe tăcerile mele (la ce te gândeşti, spune-mi imediat), pe o privire care nu-i era adresată... Când grosolănia, care mă exaspera, pur şi simplu nu puteam s-o mai suport, îmi pierea glasul, parcă mă sufocam...
    Ei bine, am gândit, cum se manifesta, Matilda, această grosolănie?
    Ea îmi ghici gândul şi continuă.
    - Erau întâi înjurăturile, în special una, pe care mi-o adresa pe tonurile cele mai variate, cu dispreţ, sau furios, sau când nu mai avea replică, sau când eram exaltată de ceva frumos, şi mai ales atunci mă şoca foarte tare: du-te în p... mă-tii! Nu mă puteam obişnui, era peste puterile mele. Într-o vreme parcă mă îngrăşasem puţin. Vezi, Matilda, mi-a spus, că ai făcut un fund cât o baniţă. Nici nu ştiam ce e aia baniţă, am întrebat pe cineva şi am înţeles de unde ştia el. Taică-său, din Brăila, fusese negustor de cereale. M-am dezbrăcat, m-am uitat în oglindă şi m-a apucat furia. Nu mă îngrăşasem nicidecum, dar ăsta era limbajul lui...
    - Era o grosolănie de fond sau de formă? o întrebai.
    - Cum să nu fie de fond?! se miră ea.
    - Se poate întâmpla, răspunsei. Spuneai că era profesor universitar. Un intelectual se poate distra înjurând, ca să pună în oarecare armonie gândirea, sătulă de abstracţiuni, cu sentimentele, care nu sunt tot timpul la înălţimea gândirii.
    - Nu văd întrucât o înjurătură poate să-ţi aducă armonia. E absurd, mai ales când vezi cum, cineva, propria ta soţie, suferă din pricina lor...
    Am tăcut, extrem de amuzat. Profesorul acela universitar trebuie să fi fost un tip încântător.
    - ...M-am grăbit să mă căsătoresc cu Petrică, deşi acum, îmi dau seama că de fapt chiar dacă mai aşteptam, tot n-aveam cum să descopăr din scena aceea ceea ce am descoperit îndată după căsătorie, continuă Matilda. Da, repetă ea, îndată. Adică după două săptămâni. Era într-o seară, când cineva sună. Am ieşit eu, crezând că e doamna Cheresteşiu, de la parter. Nu, era domnul avocat, socrul meu, care foarte politicos dădu bună seara şi-mi spuse că ar vrea să vorbească trei minute cu fiul său... Glas mieros, dar extrem de prevenitor şi distins, îmi făcuse o plecăciune când mă văzuse şi îmi mai făcu una după ce îşi debită frazele lui graseiate. Bine, zic, dar poftiţi înăuntru, fiindcă rigiditatea cu care stătea pe loc mă făcu de îndată să înţeleg că ori avea nevoie de invitaţie specială, ori nu vroia să intre, cine ştie de ce. Într-adevăr, nu vroia. Nu, zise, nu e oră de vizite... Dar ce importanţă are, poftiţi înăuntru... Nu, zice cu un glas dulceag de Iudă înşelătoare, mereu zâmbăreţ, numai cinci minute vreau să fac o plimbare şi să vorbesc cu fiul meu... Era a doua oară când nu spunea Petrică, ci fiul meu. M-am întors, i-am spus soţului meu despre ce e vorba, el şi-a îmbrăcat haina şi a ieşit... După un timp observ că plimbarea tatălui şi a fiului se prelungise de la cinci minute la o oră. Sonerie. Cine putea fi? Petrică avea chei... Cobor, tot el, socru-meu, care îmi spuse, tot aşa, fără să intre, de astă dată vag ofensat, că Petrică s-a întors singur la părinţi, că fiul lui se simte cam prost cu ficatul şi că "îl găseşte" cam palid şi cam obosit, şi că el, tatăl, de mic a avut grijă de el cu ficatul... Ce ficat, zic, de când îl cunosc nu mi-a spus nimic niciodată că ar suferi de... Am tăcut deodată, înţelegând: Petrică fugise de-acasă, fără un cuvânt, fără o explicaţie. În faţa muţeniei mele, Iuda reluă că nimeni nu poate să îngrijească de un băiat mai bine ca tatăl său, propriul lui părinte, că o să revină, să nu iau lucrurile în tragic, şi acestea zise s-a înclinat şi s-a cărat...
    Bravo, Matilda, "s-a cărat" e un limbaj cam incongruent, dacă mă pot exprima astfel, dar văd că ţi se potriveşte perfect.
    - Într-adevăr, eram dispusă să iau lucrurile în tragic, continuă ea, nu ştiam ce e, era o despărţire...? Ce se întâmplase? Cele două săptămâni de miere fuseseră chiar aşa cum visasem, o bucurie întreagă, o dăruire, şi deodată, hop, această scenă inexplicabilă. Am pus mâna pe telefon... Sunt lucruri care, când ni se întâmplă, ne fac să ne dispară orgoliul, umilinţa nu ne mai umileşte, adevărul, oricare ar fi el, e singurul care ne poate linişti. Auzisem şi eu de căsătorii care se desfăceau a doua zi după încheierea lor şi iată-mă şi pe mine, îmi ziceam, în această situaţie incredibilă. Cu Petrică, vă rog, am cerut (era la telefon chiar Iuda). Cine îl caută? Matilda! Nu e acasă! Şi, pac, îmi închide telefonul în nas. Am sunat din nou. Trebuia să reacţionez. Ştiu sigur, i-am spus domnului avocat, că Petrică e acasă. Transmiteţi-i că nu accept comportarea lui şi fără să iau lucrurile în tragic, fiindcă ceea ce s-a întâmplat nu e o tragedie, este în primul rând din partea dumitale o necuviinţă că ai refuzat să intri la noi în casă, iar din partea lui un lucru pe care dacă nu-l explică imediat, să poftească totuşi mâine dimineaţă, dacă nu chiar acum, să-şi ia lucrurile, fiindcă eu chem chiar în seara asta avocatul şi introduc divorţ. Nu accept să fiu eroină ridicolă de comedie. Şi pac, i-am închis şi eu telefonul în nas. Îmi spuneam că dacă nu telefonează într-un ceas îi strâng eu însămi lucrurile, îl chem pe Boris şi pe Mitia să facă rost de o furgonetă şi i le trimit să i le descarce în faţa casei. A telefonat imediat. Ce este, zice, ce te-a apucat, nu pot să-mi vizitez şi eu părinţii într-o stare de urgenţă? Cine e într-o stare de urgenţă, tu sau părinţii? Tatăl meu, răspunde el, şi când a spus "tatăl meu" a spus-o cu uimire şi evlavie, că eu nu înţeleg ce înseamnă un tată, parcă ar fi zis că e Dumnezeu din cer. De acord, i-am răspuns, dacă ar fi intrat în casă, dacă s-ar fi comportat într-adevăr ca un tată care ştie că fiul său s-a căsătorit, că are o soţie care trebuie, dacă nu iubită, cel puţin respectată, şi ar fi explicat, fără amănunte, că are nevoie de tine pentru o noapte sau mai multe, aş fi acceptat, deşi el mi-a spus că într-o stare de urgenţă eşti tu, că "te găseşte cam palid" şi că vrea să te îngrijească de ficat. Dar aşa, vine la uşă, nu intră, te cheamă, tu te duci şi nu te mai întorci, măcar să-mi invoci un pretext, fiindcă adevăratul motiv văd că mi-l ascunzi... Petrică, ce e cu tine? Nu pot, zice, să-ţi explic la telefon... M-am gândit câteva clipe. Bine, zic, rămâi acolo până mâine, dar nu uita că îmi oferi o noapte întreagă în care o să mă gândesc că taică-tău e un om necuviincios, iar comportarea ta anormală. Te rog, zice, să nu vorbeşti astfel despre tatăl meu. Indignat. Iar eu îţi spun, zic, că vorbesc despre el aşa cum merită. Şi, la răspunsul meu, pac, îmi trânteşte şi el telefonul în nas. Am gândit liniştită: am intrat într-o casă de străini, care mă tratează ca pe-o străină. Am să mă retrag, mi-am spus, fiindcă oricât încercam să ghicesc "starea de urgenţă" care mi se invocase, ceea ce văzusem eu cu propriii mei ochi îmi spunea altceva, că nu era vorba despre nici o stare de urgenţă. Atunci ce era? Am rămas doar curioasă, fiindcă hotărârea mea era luată: orice-ar fi fost, purtarea lui Petrică nu era de înghiţit... A tatălui său mai degrabă, dar asta îl privea, nu trăiam cu el, ci cu Petrică... N-a venit a doua zi, ci peste două zile, cu aerul că nu s-a întâmplat nimic (şi aerul ăsta, cînd îl vezi la cineva, e un semn că lucrurile pe care ai de gând să i le reproşezi nu numai că el le va respinge, dar consideră normal să le repete şi în viitor). Ei, Petrică, zic, ce s-a întâmplat? Mă uitam la el cu adevărat curioasă şi, curios lucru, dispus să trec peste cele întâmplate... Cine ştie, îmi spuneam, pe lume se petrec tot felul de ciudăţenii, un bărbat, până se formează, îti oferă tot felul de surprize, chiar comice. Ne lăudăm cu inteligenţa, dar ce se petrece la noi, acolo unde spunea Petrică, în subconştient şi în biologic (când vorbea de Zola)... O colegă a avut ambiţia ţărănească să nu facă dragoste cu iubitul ei decât în noaptea nunţii. Dar în noaptea nunţii, pe la patru dimineaţa, tinerii căsătoriţi au chemat Salvarea... care i-a găsit stând unul lângă altul disperaţi şi caşti! Ce să le facă salvarea? Medicul le-a râs în nas şi le-a recomandat batjocoritor să bea şi ei un pahar de vin... Până la urmă, deşi se iubeau, s-au despărţit şi au fiecare, el cu altă soţie şi ea cu alt bărbat, copii... Şi tot se mai iubesc, dar...
    Matilda se opri. Era veselă, îi sticlea privirea, parcă uitase că ajunsese cu povestirea ei într-un moment culminant. Avea pe chip acea expresie de amuzament extrem şi retrospectiv pe care o avem totdeauna când relatăm ceva din mediul nostru cuiva care nu-l cunoaşte şi ne e greu să-l evocăm, fiindcă am făcut-o de-atâtea ori...
    Pesemne că se distraseră mult pe socoteala celor doi şi desigur, mai ales, chemarea Salvării îi înveselise copios. Bravo, Matilda, am gândit, va să zică râzi de nefericirea altora...
    - Petrică îmi oferise şi el o surpriză, continuă ea, dar nu de acest gen, ci ceva ciudat în legătură cu taică-său. La întrebarea mea îmi răspunse foarte grav că tatăl lui e un om sensibil şi că însurătoarea fiului său a fost pentru el un şoc pe care nu l-a suportat. Că era, în seara aceea, foarte agitat şi că trebuia să se ducă şi să stea cu el câteva zile ca să-l liniştească. Şi de ce, mă rog, era agitat? am zis eu. Din contră, mie mi s-a părut foarte calm şi refuzul lui de a intra în casă premeditat... Parcă venise să te fure, parcă erai fată mare care căzuseşi pe mâinile unui căpcăun şi venise să te salveze... Toate astea puteau fi de înţeles, nu era nevoie de o astfel de punere în scenă. Bine! Răspunde-mi: de ce n-a vrut să intre în casă? Tăcere. Repet, am repetat, că tatăl tău nu arăta nicidecum agitat, dimpotrivă, îi flutura pe figură un surâs subţire, cum au oamenii în vârstă când te ucid cu acest surâs în care se distilează ironia, batjocura fină, sfidarea, protejaţi cum se cred de anii şi părul lor alb, care i-ar face intangibili. Ţi-o spun ca s-o ştii, pentru mine cineva care jigneşte nu e intangibil şi în casa lui n-o să calc, şi nici el într-a mea, până nu-şi cere scuze. Petrică se plimba îndârjit prin faţa mea. A tăcut. Bine! Am tăcut şi eu... Nu ştiu însă pentru cine căsătoria aceasta fusese un şoc, pentru tată sau pentru fiu? Peste două luni, de sărbătorile Crăciunului, surpriză, chiar în seara de Ajun când îl aşteptam să aducă vin, n-a mai adus nici un vin... M-a lăsat singură, cu toate că pregătisem şi eu, stând pe la cozi, tot ce era nevoie ca să ne simţim bine. Asta e, cine cedează prima oară, cedează pe urmă mereu, a pornit-o greşit, trebuie să se întoarcă îndărăt... Drumul parcurs de mine cu Petrică nu era lung, m-am gândit să fac acum ceea ce nu făcusem prima oară, dar m-am trezit că n-aveam împotriva lui Petrică un sentiment suficient de puternic ca să pot rupe această căsătorie... Ba nu, ceea ce făcea el acum mi se părea incredibil, un alt Petrică, nu înţelegeam acest infantilism care în convieţuirea cu mine nu se manifesta, ca să-l pot ajuta să scape de el, era normal, stăpân pe sine, orgolios, băţos şi deodată clic! din nou fuga acasă, fără să mă prevină, fără să-mi explice...
    Bravo, Matilda! Pac! Clic!
    - Bineînţeles că am pus iar mâna pe telefon. Bineînţeles îmi răspunde taică-său, care îmi şopteşte la aparat, cu imensă satisfacţie, l-am ghicit rânjind: îl despart eu de tine, n-ai nicio grijă. Ştiu că lupta e mai grea, îmi dau seama, eşti frumoasă, te iubeşte, dar până la urmă tot te despart. Lupta e mai grea! Nu mi-a scăpat această nuanţă revelatoare. Însemna că îl mai despărţise şi de alta şi că lupta fusese uşoară, acum era mai grea. Uite, îi spun şi eu, să vedem care pe care. Nu ştiu dacă o să mă înţeleg cu Petrică în viitor, dacă o să pot să-l iert pentru ceea ce mi-a făcut, dar mai întâi îl despart eu de dumneata şi te asigur că lupta va fi uşoară şi pe urmă mai vedem. Eşti un bătrân inconştient, care nu-ţi iubeşti copilul, abuzezi probabil de afecţiunea pe care ţi-o poartă şi îl împiedici, dar pentru cât timp?, să-şi întemeieze o familie, fără să-ţi dai seama că până la urmă tot te va părăsi şi nu se ştie dacă nu te va detesta. Mi-a răspuns printr-un hi, hi, hi şi a închis. M-am îmbrăcat şi m-am dus la ei. Am sunat. M-au ţinut la uşă crezând că o să plec. Am sunat insistent şi n-am plecat deloc. Mi-a deschis bătrânul după o jumătate de oră, parcă aş fi venit la Canossa să-mi pun cenuşă în cap şi mi-a spus din prag că Petrică nu e acasă. Dar eu am intrat în hol, şi de-acolo l-am zărit pe bărbatul meu prin glasvandul care despărţea holul, probabil de sufragerie, umbra i se plimba nervos încoace şi încolo. M-am aşezat fără să mă dezbrac şi i-am spus bătrânului (care de fapt nu era chiar atât de bătrân) că am fost furioasă la telefon şi îmi cer scuze, n-am niciun drept asupra nimănui, căsătoria e un petic de hârtie care se poate anula în două săptămâni. Ar fi fost însă corect ca Petrică să-mi spună că de fapt el nu-şi iubeşte soţia şi că regretă pasul făcut, ne despărţeam în mod civilizat, fără să fie nevoie să mă lase singură de sărbători, putea în orice caz să mă prevină... Umbra agitată de după glasvand se oprise şi asculta. Poate că el nu ştie ce înseamnă să te însori, am continuat, se întâmplă, se pare că şi însurătoarea se învaţă, dar dumneata, ca tată, poate ai auzit mai bine decât el ce-a spus preotul la cununie în biserică: îţi laşi părinţii, pe mămica şi pe tăticu`, şi te uneşti cu bărbatul sau femeia ta, ar fi trebuit să i-o spui... Tu, zice bătrânul rânjind, care te-ai măritat cu un jidan, n-ai dreptul să ne dai lecţii. Ticăloşia dumitale, i-am răspuns, nu mă jigneşte. Pentru mine un om nu e mai prejos decât altul, fiindcă e evreu sau de altă naţie. Numai troglodiţii din Africa se ucid între ei fiindcă fac parte din triburi diferite. Da, zice el, fiindcă şi tu eşti troglodită. O... (făcea aluzie la familia mea). Atunci a apărut Petrică, a deschis uşa glasvandului, palid, şi a strigat la mine: îţi interzic să-l insulţi pe tatăl meu. M-am uitat la el zâmbind şi i-am răspuns: Petrică, ar fi trebuit să te exprimi invers: tată, îţi interzic s-o insulţi pe soţia mea. Da, da, am insistat, sunt soţia ta, trebuie să mă aperi, chiar dacă sunt jignită de tatăl tău. El a scos atunci un strigăt, şi-a dus mâinile la cap şi a dispărut din hol într-una din odăi. M-am ridicat şi m-am dus după el. Când m-a văzut s-a precipitat spre şifonier, a deschis uşa şi s-a vârât în el. Ăsta nu e bărbat, am gândit uluită, e încă în scutece. Are dreptate taică-său... Şi m-am întors în hol. Ai dreptate, i-am spus, lui Petrică îi e frică de mine, s-a vârât într-un dulap. Să veniţi după sărbători şi să-i luaţi lucrurile. Dar în aceeaşi clipă a reapărut Petrică. Mă întorc, zice, cu condiţia să nu-mi mai insulţi niciodată părinţii. Am tăcut. M-am gândit că Petrică era un bărbat admirabil, în afară de cultul acesta al lui anormal pentru taică-său. Ar putea să se schimbe. Bine, i-am spus, sper să nu mai am ocazia să-l văd sau să-l aud pe socru-meu. O să-l evit. Şi ne-am întors acasă... Cu mine Petrică era absolut natural, aşa cum îl cunoscusem, dar eu ştiam acum că în mintea lui există un tabu, despre care nici măcar nu puteam discuta. Bine. Nu e un tabu definitiv, o să-i treacă în clipa când o să devină el însuşi tată şi la urma urmelor alţi bărbaţi au păcate mai grave, sunt superficiali, muieratici, beţivi, hahalere, mediocri în profesiune, ca să nu mai vorbim de alte trăsături de caracter oribile, de pildă, să se spună, şi să fie şi adevărat, că bărbatul tău e un mincinos. N-aş suporta!... Prin martie, a plecat iar de-acasă. L-am lăsat în pace. De astă dată a stat vreo două luni, s-a întors prin mai, când n-am mai trăit împreună decât o săptămână, fiindcă a fost concentrat... A plecat direct pe front. Iată o catastrofă, am gândit când am primit întâia scrisoare... Citeam tremurând listele de morţi şi răniţi care apăreau în jurnale. Gândul că Petrică putea să moară (era ofiţer de rezervă la transmisiuni) mă făcea să-mi dau seama cât de tare mă legasem de sufletul lui, aşa cum i-l cunoşteam, suflet de o mare sensibilitate, pe care un glonţ îl putea stinge pentru totdeauna... Mă simţeam rătăcită la gândul că îl puteam pierde şi îl înţelegeam mai bine şi pe taică-său, că nici el nu vroise să-l piardă de lângă el prin căsătorie. Ce era? Ce mă turbura în amintire? Amestecul de bărbat şi copil, când indignat de oameni, şi atunci vorbea mult şi te pasionau ideile, gândurile lui, puritatea spre care nu numai că aspira, dar o şi avea şi îţi cucerea sufletul, când duios, renunţind la orice înverşunare, retras între cărţile şi manuscrisele lui, şi atunci era blând, tăcut, generos, gata de dăruire, cu acel farmec al fiinţei neatinsă de orgoliu şi care nu ştie ce dăruieşte, asemeni florilor...
    "Gata, Petrică, iată-te floare, pesemne asta numeşte ea starea ta de blegeală, "umanismul'' tău, care pe mine mă plictiseşte total."
    - Prinsă de aceste sentimente am sunat într-o zi la uşa socrilor mei. Le-am spus că mi-e greu fără Petrică şi că tremur de teamă să nu-l găsim într-o zi pe lungile liste de morţi sau dispăruţi... Rămâi la noi, mi-a spus soacră-mea, şi noi tremurăm şi ne gândim că scrisorile lui pot veni în urmă şi noi să tot credem că trăieşte... Da, a zis şi bătrânul, numai să se întoarcă... Vroia să spună că să-l vadă iar viu printre noi, că vechiul conflict nu va mai exista între mine şi el... Câteva zile a fost bine... Până ce socru-meu mi-a cerut să-i dau tot salariul. Eu tocmai terminasem facultatea şi fusesem angajată de eforia spitalelor, să construim nişte clădiri noi... Aveam datorii faţă de rude, care mă ajutaseră în timpul studenţiei şi acum aşteptau să-i ajut şi eu pe ei, fiindcă le era şi lor greu... Dimpotrivă, domnul avocat Nicolau câştiga bine, era şeful unui contencios şi avea şi procese, dar m-am gândit că după ce împăcarea noastră se va consolida, o să-i explic care era situaţia mea faţă de rude şi... Curând însă a trebuit să plec. Omul era de o zgârcenie insuportabilă: întâi că la ei în casă totul era încuiat şi cheile erau la el, dormea cu ele sub pernă, şi-un morcov, dacă rămânea de la masă, îl lua şi îl încuia în dulap cu cheia, ca să nu mai vorbesc cum era masa, ce ne dădea el, mie şi soacră-mii, să gătim şi cum chiar şi după aia mi se uita în farfuria în care îmi punea trei fire de macaroane fără unt, ca şi când ar fi suferit că acele macaroane vor fi totuşi înghiţite şi va rămâne fără ele. Scârbită, dădeam farfuria la o parte şi rămâneam dusă pe gânduri. Ce să fac? Unde să mă duc să mănânc? Fiindcă îi dădusem toată chenzina şi economii nu aveam. Fără să clipească, îmi lua farfuria dinainte şi mi-o servea seara din nou, cu vădită încântare că făcuse o economie. Soţia lui, am surprins-o cu un furou cârpit... Se tot urca şi cobora pe scara podului şi într-o zi când lipsea de-acasă m-am urcat să văd ce e acolo... N-avea capacul încuiat, în sfîrşit... o mizerie... colecţii de ziare foarte vechi, roase de şoareci, cutii pline cu pantofi scâlciaţi şi descompletaţi, nasturi de toate mărimile şi culorile, rufărie zdrenţuită, broaşte, lacăte, sârme ruginite, toate în lăzi şi cutii... Era clar pentru mine, le adusese de la Bucureşti când se mutase, nu le putuse strânge aici într-un an... Mă întrebam cum trăise Petrică toată copilăria şi adolescenţa lângă acest tată sordid şi în ce consta fascinaţia pe care o exercita asupra lui. Sau devenise sordid doar în ultimii ani, din pricina evenimentelor turburi? I-am spus că trebuie să fac curăţenie acasă, am plecat şi n-am mai revenit. După un an Petrică s-a întors de pe front, detaşat în interior, la un batalion de instrucţie. Nu păţise nimic. Era însă mai tăcut şi mai dur, dormea puţin şi momentele de duioşie erau rare şi scurte, dar şi cele de revoltă erau la fel de rare. Nu ştiu cum, dar parcă aveam sentimentul că regreta frontul, sau parcă nu mai găsea că viaţa era ca înainte, i se părea searbădă şi cu sensul micşorat. Luna de permisie şi-a petrecut-o cu mine, nu s-a dus decât o singură zi pe la părinţi, unde n-a stat decât câteva ceasuri. Batalionul lui de instrucţie unde fusese detaşat se afla la Bârlad. O dată pe lună luam trenul şi mă duceam la el, ieşeam undeva la marginea unei păduri şi puneam masa la iarbă verde, destupam o sticlă de şampanie. Odată a trecut pe lângă noi maiorul, comandantul lui de batalion. A oprit maşina, s-a apropiat şi a început să-i facă lui Petrică reproşuri. Se putea? De ce n-a raportat că a venit doamna? Cum, un ofiţer să n-aibă şi el unde să stea în asemenea situaţie şi să iasă la câmp, ca orice soldat? Şi ne-a poftit la el, unde am rămas până a doua zi... 23 August, cu întoarcerea armelor, l-a găsit pe Petrică la Tulcea. A fost trimis pe front, unde a luptat în munţii Tatra până la încheierea păcii. Ba, mi-a spus că şi după ce nemţii fuseseră înfrânţi la Berlin, ei tot mai rezistau în acei munţi şi că ar fi fost caraghios să mori tocmai atunci când toate armatele încetaseră focul. Popor smintit, nemţii ăştia. Cică în acele zile l-au cuprins pe Petrică laşitatea şi furia. S-a întors cu această furie în el, care i-a trecut greu. Numai că la nici o lună după, a plecat iar la părinţi, unde a stat şi a tot stat... Va să zică bărbatul meu trecuse printr-un război în care luptase o dată la răsărit şi a doua oară spre apus, văzuse moartea cu ochii, anii trecuseră peste el şi îl întăriseră, devenise bărbat întreg, făcuse creţuri la ochi, avea acel ten bătut de vânturi şi ploi şi ars de soare care mă făcuse să mă îndrăgostesc de el a doua oară, şi el deodată reîncepea istoria cu taică-său. Atunci m-am simţit eu de fapt lovită... Nu m-am despărţit de el, dar ceva s-a închis în mine, m-a cuprins un fel de nepăsare. Bine, Petrică! Fă ce vrei!...
    "Şi atunci ai început să stai cu fundul spre uşă când intra el în dormitor, am gândit, nu e bine, Petrică, ai omis în relatările şi indignările al căror martor am fost, acest aspect esenţial al vieţii tale cu Matilda."
    - Şi aceste plecări au continuat?
    - Da, zise Matilda, exact ca înainte... Războaiele nu schimbă nimic într-un om, sunt ca nişte furtuni pe care, odată trecute, le uităm ca şi când n-am fi fost prinşi chiar în mijlocul lor, unde puteam muri. Puteam... Dar uite că n-am murit şi ne întoarcem la vechile...
    Dar Matilda nu-şi mai termină fraza. Cu o expresie vie de oboseală pe chipul ei frumos se ridică şi plecă.

                                                                             XIII

                                               Totuşi eu ştiam că de astă dată Petrică nu se va mai întoarce. Schimbarea lui era, pentru mine, semnul sigur că va divorţa curând. Îi spusei acest lucru Matildei, la telefon.
    Ea tăcu câteva clipe lungi, apoi îmi spuse că pot să am dreptate:
    - Oricum, adăugă ea, dacă n-o s-o facă el, atunci voi intenta eu acţiunea.
    În acele zile, primii ordin de chemare. N-aş putea să-mi explic nici azi prea clar cu ce drept, sau mai bine zi cu ce sentiment i-am scris apoi după o lună Matildei şi am întrebat-o în ce stadiu se află despărţirea. În nici un stadiu, mi-a răspuns ea imediat. Petrică stă mai de parte la părinţii lui, dar de divorţat nici gând. Atunci am luat-o la rost.
    Bine, şi cât are de gând să-l mai aştepte? Ea se arăta mai degrabă împăciuitoare, lucru care mă scoase din sărite.
    "...Nu trebuie, îmi scrise ea, făcut nimic cu violenţă''...
    "Ce violenţă? îi răspunsei, ce e violent în faptul că divorţezi de un bărbat care a fugit de-acasă?"'
    "Nu e aşa simplu, îmi răspunse ea laconică, nu fi impulsiv, un proces dacă nu-l câştigi, dacă una din părţi se opune, întâi că poate să dureze şi doi ani, şi al doilea te poţi trezi cu o hotărâre care respinge acţiunea şi atunci... Ei? Ce-i mai faci? Lasă-mă pe mine că mă descurc eu..."
    Aşadar ea nu credea totuşi că Petrică se va decide uşor şi că trebuia lăsat s-o facă el, să nu reacţioneze ca o pisică, adică să se întoarcă acasă şi să nu mai vrea, de îndată ce Matilda s-ar smulge brusc de el. Ei da! Dar asta putea să dureze cine ştie cât... După trei luni începui să-i trimit Matildei scrisori rele, dure, la adresa lui Petrică, pline de înjurături şi insulte.
    "Cum, idiotu-ăsta credea că are dreptul să ţină astfel încurcată o femeie? Cu moaca lui stupidă de poet minor se crede sultan, să te ţină închisă în casă, stăpân atotputernic, cu gândire medievală? Trimite-i lucrurile, schimbă cheile apartamentului şi intentează imediat acţiunea de divorţ..."
    Nici vorbă! Matilda încerca să-mi explice cu răbdare că există mari pericole pentru că dacă face pasul, răsuceam filele scrisorii furibund, gelos, orbit... Gândul că în realitate nici ea nu vroia să divorţeze nu-mi trecea prin cap... Matilda era a mea, o simţeam până în adâncul fiinţei mele şi nu mai exista nicăieri în conştiinţă loc pentru îndoieli. Eram pur şi simplu scos din pepeni că femeia mea îşi avea numele legat de un altul şi că acest altul nu se grăbea câtuşi de puţin să ia o decizie. Lasă că te grăbesc eu, gândeam, o să-ţi placă. Nu mai am mult şi mă întorc în oraşul nostru. Şi deodată primesc o telegramă:
    "Nu-mi mai scrie, Petrică s-a întors acasă".
    Numai că o scrisoare de-a mea era pe drum. Foarte bine, am gândit, lasă-l s-o prindă, s-o citească şi să vadă. De astă dată nu mai erau referinţe brutale, la el, totuşi erau. Tocmai îmi făceam planul să ies la raportul generalului şi să-i spun că o chestiune urgentă mă chema pentru trei zile acasă, când chiar generalul ne anunţă că şcoala de ofiţeri ne dă o permisie de zece zile. Când ajunsei îi dădui, chiar din gară, un telefon Matildei.
    "Aşteaptă-mă acasă, îmi şopti ea, viu îndată."
    Acasă avui timp să-mi schimb uniforma şi să mă rad. Era spre seară. Acest ras, precum şi odaia, cărţile şi lucrurile mele parcă mă treziră dintr-un vis. Îmi dădui seama, avui o bruscă iluminare că mai aveam încă timp să dau înapoi, că timp de câteva luni săvârşisem un lucru foarte urât înjurându-mi prietenul, că poate ei doi se iubesc aşa cum sunt şi că intrusiunea mea brutală în viaţa lor n-avea nici o justificare. Ce mă apucase?
    Dar o boare de fericire se abătu asupra acestor gânduri, care se spulberară şi îmi rămase numai bătaia inimii, pulsaţia ei înaltă şi nebună... Cum, dar o iubeam demult, încă din clipa când o întâlnisem pe stradă sub ninsoare, şi apoi scena din birou, când devenisem sumbru, cuprins de o invidie de moarte pe soţul ei, şi privirile pe care mi le aruncase ea tot timpul, şi vizitele, şi plimbarea...
    Rupt de ea uitasem că niciodată nu-i spusesem că o iubesc, dar că ştia, dovadă răspunsurile ei la scrisorile mele, puţin speriată de violenţa lor, violenţă care în fond conţinea declaraţia mea de dragoste, pe care ea o acceptase prin răspunsuri cu mult mai turburătoare decât dacă mi-ar fi dezvăluit direct sentimentele pe care le avea pentru mine... era complice cu ceea ce nu-i spuneam... lasă-mă pe mine că mă descurc eu... Nu-mi spunea: de ce te amesteci, cu ce drept, între noi nu e nimic... Era, scrisorile ei semănau cu o şoaptă, te iubesc şi eu, parcă îmi spunea, dar fii cu grijă, o greşeală se îndreaptă greu, lasă-mă pe mine s-o îndrept, eu care am făcut-o...
    Soneria zbârnâi. În prag era Matilda, îmbrăcată de vară, cum n-o văzusem şi cum nu mi-o puteam închipui. Nici acum n-o pot descrie. Pot spune doar că semăna cu un fluture mare; aducea cu ea pajiştea, grădina, câmpul plin de iarbă, soarele de primăvară.
    Matilda strălucea ca o floare şi nici urmă de dramă pe chipul ei şi simţii de îndată că această strălucire care iradia din întreaga ei fiinţă era în legătură cu mine. O luai în braţe şi îmi lipii faţa de a ei, cu sufletul la gură. Ea îmi răspunse la îmbrăţişare, ceva îi căzu din mână şi rochia ei pârâi, pe undeva pe la spate. De câteva ori întoarse capul, de câteva ori îşi feri gura, corpul ei voinic se întări, se împotrivi fără să se retragă, îmi primi sărutul încleştat şi în cele din urmă îi simţii palmele în piept; nu mă respingea, dar era vădit că nu-i plăcea asaltul meu, răsuflarea mea nestăpânită, sărutările mele pe gură reînnoite, strânsoarea braţelor care o înlănţuiseră. Mă cuprinse o furie, stârnită de un presentiment obscur: nu venise să-mi dăruiască iubire, venise cine ştie pentru ce...
    Mă aşezai pe pat tăcut şi sumbru, hotărât la orice, să rup chiar cu ea şi să mă smulg din această istorie şi să nu-mi mai amintesc de ea. Îmi simţeam spinarea străbătută de fulgerări scurte, descărcări electrice tot mai adânci, până în maţe. Niciodată nu mai simţisem o astfel de violenţă care venea din mine însumi şi mă ameninţa tot pe mine.
    Matilda însă era veselă. Îşi ridică poşeta de pe jos, se aşeză pe scaun şi îmi spuse dând şi din cap, subliniind cu un reproş amuzat sensul cuvintelor:
    Fire-ai să fii, măi băiete.
    Că mă sărutaşi cu sete
    De-mi rupseşi rochiţa în spete
    Şi trei nasturi de la ghete...
    Stupiditatea acestor versuri (probabil un cântec) şi mai ales datul ei din cap mi se părură incredibile. Mă uitai la ea în sfârşit stăpân pe mine, trezit din şocul prin care trecusem.
    - Da, da, continuă ea dând din cap, de astă dată cu alt înţeles (adică nu mă înşelam în gândurile mele), e cam stupid, dar aşa este, din contră, am crezut că eşti un bărbat puternic şi stăpân pe tine, ca să mă pomenesc că Petrică a pus mâna pe scrisori şi mi-a declarat că nici gând să divorţeze şi că se va opune la proces dacă divorţez eu. Ai văzut ce-ai făcut? Şi doar te-am sfătuit, ţi-am scris...
    - Cum a pus mâna pe scrisori? Tu unde-ai fost?
    - A venit acasă fără veste, când eu lipseam, a lipsit şi el de la şcoală, a scotocit, peste tot şi a dat de ele. Şi te asigur că le ascunsesem bine. Se pare că l-a avertizat cineva sau a bănuit, în privinţa asta intuiţia celor aflaţi în situaţia lui este extraordinară. Dar fii liniştit, nu e supărat pe tine (ţine la tine!) şi nici pe mine nu e, a zis doar atât: "...gata, Matilda, mi-am plătit datoria faţă de tatăl meu, de-aici înainte nu mai plec... Aveam eu o datorie de plătit faţă de el, o să-ţi povestesc (dar nu mi-a povestit!), acuma sunt liber..." Vezi ce-ai făcut? repetă ea parcă bucuroasă de ceea ce făcusem. Şi acum nu pot să mai stau, nu e exclus să vină aici, ştie unde am plecat... N-a auzit telefonul tău, dar când am plecat (stătea la biroul lui şi citea) s-a uitat la mine, a zîmbit cu blîndeţe şi m-a întrebat: a venit? Transmite-i salutări şi invită-l duminică pe la noi... Ţi-am spus, intuiţia... Aşa că eşti invitat duminică... Vino!
    Şi Matilda îşi scutură părul. În tăcerea care se lăsă când mă trezii, mă pomenii singur... Ce să fac eu acuma cu mine însumi? mă întrebai. Începui să mă plimb prin odaie, mă uitai la cărţi, mă aşezai la birou... Gândul îmi zbura departe, spre ceva nedefinit, care era viaţa mea, o cantitate uriaşă de ani... Acest gând îmi umplea sufletul şi multă vreme uitai ce mi se întâmplase, apoi sufletul mi se goli şi scena al cărei erou fusesem reînvie cu toate amănuntele. Ce mi se întâmplase?
    Când iubeşti şi te stăpâneşte un sentiment de triumf, are grijă femeia să te facă să te simţi ridicol. Astfel mă simţeam ridicol... Pentru a da un răspuns care să-l salveze, un bărbat are nevoie de ani de meditaţie asupra oamenilor, de ani lungi pentru un simplu răspuns, nu vă miraţi, câteva cuvinte... Ei da, dar cuvintele acelea dacă nu le ştii, nu le spui, şi rămâi singur şi înregistrezi la partida ta: sunt ridicol! Ce era ridicol în postura mea?
    Nimic complicat, o iubeam, asta era ridicol, mi-aduc aminte că în timpul îmbrăţişării simţisem mirosul rochiei şi al părului ei, miros turburător de bumbac ars bine de fierul fierbinte care trecuse peste el şi al părului spălat cu un săpun bun, ei da, mirosul gurii, miros de migdale, şi acea dulce moliciune a buzelor, ca şi când aş fi sărutat un trandafir cu învăluitoare catifelări... Ce catifelări? Ceea ce făcusem scriindu-i era bine, o astfel de declaraţie de dragoste era singura potrivită, calci peste tot ceea ce îţi stă în cale şi mergi drept la ţintă, dar nu te împiedici de un Petrică... Ea nu numai că se împiedicase, dar se îmbrăcase bine, se parfumase să vină cu el la mine în proţap. Da, asta era imaginea, în proţap... Că Petrică dăduse de scrisori... Cum, dar asta fusese şi intenţia mea ascunsă, să dea peste ele, şi când colo mă trezisem spunându-i că de ce n-a avut grijă...
    Când iubeşti, iubirea trebuie împlinită, orice-ar fi, fiindcă nu se ştie dacă te vei mai întâlni vreodată cu clipele acelea. Matilda însă nu mă iubea şi altfel trebuia primită... O variantă: venise sau nu pentru mine? Trebuie lăsată să arate ce însemnam eu pentru ea, până la capăt, şi nu ce însemna ea pentru mine. Altă variantă: venise să vadă ce însemnam eu pentru ea, prevăzută în acelaşi timp cu toate armele seducţiei. Dar ducă-se dracului toate aceste arme de seducţie. Trebuia s-o primesc ca un militar sub arme, venit din campanie, oricum de pe drum, cu pantalonii pe şolduri, cu bustul gol şi cu crema de ras pe faţă. Şi să aştepte... Apoi intrarea într-un halat elegant... dar totul era neverosimil, Matilda nu era o fetiţă sedusă, care putea fi primită în timp ce îmi rădeam barba, între noi nu se petrecuse nimic... A treia variantă putea fi şi cea care avusese loc, minus plecarea ei. Trebuia s-o fac să-mi audă răspunsul şi să nu mă trezesc singur cu o invitaţie care mă făcea ridicol. Ce e un om singur, singur cu adevărat?
    E un om fără soluţie, fără un răspuns pe care ar fi trebuit să-l dea, fără puterea de a-l da în singurătate şi a-l urma. Rece, liniştit, răsucit asupra adevărurilor tale, necunoscute de nimeni, absent, obsedat de drumul tău, care ţi-e dat, fără să-l cunoşti, să-l parcurgi până la mormântul de care ai parte:
     - Doamnă, resping invitaţia dumneavoastră, nu doresc să vă mai văd, mă bucur că prietenul meu nu-mi poartă pică, e cu atât mai bine, ardeţi scrisorile pe care vi le-am trimis, nu aşteptaţi să vă salut dacă vă întâlnesc pe stradă, nu aveţi teamă că adevărurile intime pe care mi le-aţi dezvăluit vor fi aflate de alţii... Complicitatea dumneavoastră la violenţa mea rămâne un vag secret pe care vi-l înmân, scrisorile primite de mine, iată-le...
    O consecinţă: totul s-ar fi terminat cu Matilda. Ce minune, să lichidezi o eroare într-o clipă şi nu să trăieşti cu ea ani.
    Dar se insinuează întrebarea dacă la acei ani ai vieţii mele n-aş fi trăit săvârşind altă eroare. Cine poate să ştie? Filozofia comună răspunde că viata unui om e un nesfârşit şir de erori. Un cântec imbecil spune că "de-ar fi să mă mai nasc odată, acelaşi om aş fi, pe tine te-aş iubi"' şi se încheie cu un oftat înecat în aplauzele publicului: "măi tată, mă!", înseamnă că ăsta a trăit în adevăr, dacă acelaşi om ar fi şi tot pe ea ar iubi-o. Un imbecil!
    Când scriu aceste rânduri am sentimentul că dacă aş fi, printr-o minune, eliberat, aş putea trăi în sfârşit în afara erorii, uitând că acest lucru se şi întâmplase, că trăisem mulţi ani eu acest sentiment, până într-o zi, când o fată a pus pe biroul meu o floare... Dar mai e până acolo... Să revin la Matilda.
    Altă consecinţă: nimic nu s-ar fi terminat între noi, şi ea m-ar fi urmat; poate că eroarea ar fi fost eliminată, în orice caz s-ar fi scurtat considerabil timpul pe care îl aveam de trăit urmând poteca ei sinuoasă. Expresia m-ar fi urmat e plină de grele înţelesuri. Ţăranii le cunosc de secole, ei chiar fac practic muierea să-i urmeze, el merge înainte şi muierea vine cu o jumătate de pas în urma ţăranului. De aceea au şi reuşit ţăranii să ne aducă până aici, posesori ai unei morale severe al cărei cod ar trebui să-l preluăm şi să-l descifrăm, acum când în acest secol misiunea lor va înceta.
    Bineînţeles că. m-am dus, adică am acceptat invitaţia soţilor Nicolau. Trebuie să spun că n-au fost deloc ridicole întâlnirea şi orele petrecute cu ei în acea duminică memorabilă şi decisivă. Cel puţin atunci nu mi s-a părut....

                                                                         XIV

                                            Dimpotrivă, m-a stăpânit tot timpul un sentiment de sărbătoare din chiar clipa când am ieşit din casă. Oraşul, sub soarele unei dimineţi de august, parcă sărbătorea şi el ceva. Era o proiecţie a stării mele de spirit? M-am întrebat totdeauna ce simte de pildă un sinucigaş într-o astfel de zi, ultima pe care o mai are de trăit, seara fiind hotărât să se culce şi să nu se mai scoale. Poate amână totul pentru o zi mohorâtă? Acum pot să spun că ziua n-are importanţă, sentimentul meu că e sărbătoare coincidea doar cu al oraşului...
    Există în noi ceva autonom şi mai puternic decât natura şi locurile, de pildă am putea muri râzând, dacă moartea ne-ar surprinde într-o astfel de stare şi, dimpotrivă, la naşterea copilului nostru să ne simţim doborâţi de o tristeţe de moarte. Mama de pildă, în chinurile facerii şi chiar pândită de primejdie, a pufnit-o râsul, cică nu vroiam să viu pe lume decât cu mâna la tâmplă. Inspirat, doctorul m-a ciupit de ea furios şi mi-am retras-o, dar pe urmă iar am revenit:
    - Ce faci, bă, a strigat medicul cu un astfel de glas încât mama a încetat pentru o clipă urletele şi a pufnit-o râsul, vrei să ne arăţi că o să ajungi general, a continuat acela, ia mâna de la tâmplă, şi m-a ciupit din nou, bineînţeles atât de tare încât mi-a pierit cheful s-o mai scot şi am ieşit pe lume precum toţi copiii...
    Mai curios era de unde ştiuse ginecologul, văzându-mi doar vârful capului, că sunt băiat şi nu fată...
    Nu era o proiecţie, fiindcă am citit pe chipurile oamenilor, pe străzi, aceeaşi descoperire care îi încânta: oraşul trăia ceva deosebit, o bucurie a lui secretă. Vocile noastre, de pildă, găseau în el un ecou parcă muzical, paşii pe trotuare sunau învăluiţi parcă în vată, acoperişurile păreau aeriene, ai fi zis gata să zboare, vitrinele ai fi zis că te privesc şi clipesc, uriaşi ochi ai oraşului care trăia ca un singur tot însuşindu-şi şi topind în corpul său toate casele, pieţile şi bulevardele, împreună cu noi, cei vii.
    Gângăniile din trupul lui care respira domol sub un cer de un albastru pur, pe care soarele strălucea proaspăt şi viu, răcoros şi vesel: oraşul nostru e aşezat între dealuri înalte şi împădurite care ne aduceau vara curenţii de aer proaspăt, iarna zăpezi liniştite, ferite de crivăţul de dincolo de lanţul Carpaţilor.
..............................................................................