Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda

                                                                  1.

Volumul I
                                                       PARTEA ÎNTÂIA
                                                                 I

                                     Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător.
    Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce ispită. Înainte de a fi depus aici în această celulă, din care nu voi mai ieşi decât pentru a intra într-o captivitate perpetuă, în plimbările mele solitare pe la marginea oraşului, pe poteci, uitându-mă în jos şi privind pământul, un sentiment senin se insinua în sufletul meu, la început de dragoste pentru el, pământul negru, tăcut, liniştit, apoi de atracţie, de dorinţă, un fel de melancolie, de nostalgie blândă, de a mă culca pe el şi a rămâne acolo întins pentru totdeauna.
    Ceea ce şi făceam, stând cu ochii spre cer, până ce adormeam. Mă trezeam copleşit de un adânc sentiment de regret: de ce m-am mai trezit?
    Dar moartea violentă, sinuciderea, la care eşti împins de către oameni? Tandra nepăsare faţă de lume te poate stăpâni într-adevăr numai când te simţi străin de propria-ţi fiinţă, dar când, dimpotrivă, ai conştiinţa că ea este totul? Şi ştii cu certitudine că acest totul nu va mai fi liber niciodată? Închisoarea pe viaţă! Oricât m-aşi strădui, mi-este cu neputinţă să-mi imaginez că, odată verdictul pronunţat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepăsător.
    Am mai avut de a face cu anchetele şi justiţia şi am mai fost condamnat, dar nu pe viaţă şi nu fără speranţa de a ieşi curând. Nu fusese chiar curând, dar nici prea târziu ca să nu pot uita. Acum însă descopăr cu groază că ei, cei care mă interogau, erau liberi (şi asta se vedea din pofta cu care îmi consemnau depoziţia, acele infame gesturi ale fiinţei animalice care se simte trăind fără oprelişti, gestul cu care aplicau o ştampilă, răsfoitul hârtiilor, mâncatul unui sendvici, înghiorţăitul unui pahar cu apă, scârţâitul scaunului sub trupul voinic, ancorat bine în realitate, uitatul pe fereastră, căscatul, râgâitul, gândul la muierea tânără pe care o vor strânge în braţe la noapte), iar eu nu voi mai fi niciodată ca ei, toate gesturile mele vor fi sau îmi vor reaminti că sunt condamnat să nu mai fiu liber până la moarte...
    Ştiu însă că există pentru mine o scăpare: să fac să retrăiască în sufletul meu dulcea dorinţă de a intra în pământ, să retrăiască apoi marea mea dragoste pentru ea, suferinţele îndurate şi apoi puterea exaltării de a muri. Prietenul meu, fostul judecător, m-a sfătuit să scriu pe larg cum s-au petrecut lucrurile, şi să-i dau lui, care mi-e avocat, mărturisirea, s-o aibă pentru ultima înfăţişare la proces. Nu ştiu la ce-i mai poate folosi avocatului, dar îmi face bine mie. Scriind, simt că trăiesc şi într-adevăr gândul morţii inevitabile îşi diminuează puterea de a-mi îngrozi conştiinţa, care îmi şopteşte: mii de oameni mor pe pământ chiar în aceste clipe, oameni umili, dar şi oameni mari; nu se poate spune că n-ai trăit din plin treizeci şi cinci de ani, alţii au murit mult mai tineri, nu trebuie să accepţi să trăieşti oricum...
    Poate că mărturia aceasta va apărea odată, împreună cu eseul meu "Era ticăloşilor" şi voi trăi astfel şi prin cei care mă vor citi, nu numai, asemeni tuturor, prin fetiţa mea, deci mai mult, fiindcă familiile se sting şi ele, uneori atât de repede încât se justifică pe deplin existenţa acelor artişti care se lasă devoraţi de demonul creaţiei şi nu mai au timp, sau nu-i mai interesează să se lase ispitiţi de perpetuarea fiinţei lor efemere, posedaţi de ideea durabilităţii ei în spirit. Căci cultura e o formă de viaţă, prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa creatoare.
    Tatăl meu, fost monteur de avioane, avea, în mod straniu, o aversiune faţă de cultură şi mai ales faţă da scriitori, al căror statut social actual îl scotea din sărite. "Ce rost au ăştia?", zicea. Adică ce rost are să acorzi un statut social unor inşi a căror activitate nu e strict necesară? Nu citea nimic, în afară de studii tehnice despre avioane, meseria lui, care de altfel îl pasiona. I-am vorbit într-o zi despre Eminescu, cu o pasiune ca şi a lui, şi atunci a rânjit cinic:
    "Ce Eminescu?! Eminescu e mort!"'
    Vroia să spună că el va asambla avioane în eternitate, ceea ce nu s-a confirmat, fiindcă astăzi asamblează tractoare, sugerând adică o mentalitate foarte curentă, a unei civilizaţii tehniciste, care se putea lipsi fără pagubă de poeţi.
    "Aşa ne putem lipsi de multe, i-am răspuns. Ce rămâne din activitatea voastră după ce muriţi? O grămadă de fiare. În timp ce Eminescu nu va muri niciodată, când îl citesc simt că e printre noi, aievea." "Ba e mort de-a binelea, îngropat în cimitir."
    Puteam atunci să accept această gîndire a lui ca pe ceva straniu, venea parcă din altă planetă şi adolescentul din mine o resimţea ca pe un şoc: era o enigmă a acestor timpuri. Simţeam că în alcătuirea intimă a fiinţei mele exista o lege şi în a lui nu, şi cum putea trăi fără această lege, sau ce lege îl călăuzea?
    Dar iată-mă atingând, chiar şi pe un plan secund, miezul existenţei mele şi, ca întotdeauna la cei loviţi, gândul mi se întoarce înapoi, la vremea inocenţei pierdute, când am săvârşit prima infamie....

                                                             II

                                   Am fost un adolescent dur şi turbulent, dar rău conştient nu i-am făcut decât mamei, fiindcă pentru duritatea mea am fost pedepsit (fără să mai spun că violenţa gândirii îmi era respinsă, nu întotdeauna uşor, e adevărat, dar pătrundea greu în suflete şi cînd pătrundea apărea ura împotriva mea, aversiunea instinctivă de apărare).
    Fetele mă ocoleau, adică nu se îndrăgosteau de mine, nu ştiam pe atunci de ce, pentru că nu eram urât, tocmai de aceea, pentru această duritate de care nu eram conştient, iar turbulenţa era socotită de cei înţelepţi proprie vârstei şi rareori îmi atrăgea vreo pedeapsă prea gravă. Eram chemat în cancelariile şcolilor prin care am trecut, moralizat cu grijă şi persuasiune, fiindcă eram un elev bine pregătit şi reînviam în conştiinţa pedagogilor mei principii care cu cei buni (consideraţi că toţi ar fi fost buni!) erau pe stinse.
    Tinereţea e o trufie, rareori o valoare. Cel puţin în cazul meu. Trufia mi-a apărut in conştiinţă într-o zi când am citit în Platon următoarea afirmaţie: "Dacă moartea ar fi sfîrşitul a tot, cei mai în câştig ar fi ticăloşii, moartea i-ar elibera şi de trup şi de suflet şi de păcate... şi tăcerea care s-ar lăsa peste mormintele lor ar fi egală cu a celor care au fost virtuoşi". Citatul e exact până la punctele de suspensie, restul e o adăugire a mea de acum, dar şi de atunci, când am închis cartea şi am gândit cu neasemuit orgoliu: "Ei bine, Platon, moartea nu e sfârşitul a tot? Adică ce mai urmează? Întrucât virtuoşii ar avea alt destin final decât al ticăloşilor?"
    Aici e cazul să adaug că, deşi aveam pe atunci abia şaisprezece ani, îmi pierdusem de mult credinţa în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, nu prin vreun proces dramatic, ci pe nesimţite, prin lipsa simplă de credinţă a altora, care spuneau de pildă, la un pahar, cu veselie, sau fără vreo zguduire: ai murit, te mănâncă viermii... sau: sufletul nu se duce nici în rai, nici in iad, fiindcă nu s-a întors nimeni de-acolo să ne spună cum e. Să zicem că două mii de ani credinţa Nazarineanului ne-a cutremurat conştiinţele, şi încă ni le mai cutremură (pe a mamei mele într-un fel adânc, o să mă opresc curând asupra acestui lucru), dar ce îl determină pe Platon să creadă că moartea nu e sfârşitul a tot?
    Hadesul şi Câmpiile Elizee erau nişte simple mituri şi apoi cine să coboare acolo şi să le dea sânge să bea acelor jalnice umbre şi în acest fel să poată să mai reînvie în ei viaţa, cum povesteşte Homer?
    Aveam pe atunci în şcoală un subdirector cam brutal, profesor de gimnastică, singurul care mă umilea prin pedepsele pe care mi le aplica, prin stupiditatea lui sigură de sine, dispreţul agresiv faţă de lecturile mele din afara programei şcolare; îmi răscolea cărţile în pupitru, le silabisea titlul cu scârbă şi le scutura de coperţi ca şi când s-ar fi aşteptat să pice din ele fotografii pornografice (am acum un moment de falsă memorie, parcă au mai trăit şi alţii o astfel de scenă, parcă am citit-o undeva) şi mă ameninţa cu eliminarea din toate şcolile dacă mai citeam astfel de... astfel de... şi de indignare nu-şi găsea cuvintele şi îmi arunca pe jos cărţile, stârnind în mine o astfel de ură încât nici la maturitate nu m-am eliberat de ea.
    Am spus în clasă, după ce dădusem de pasajul lui Platon, "dacă e să fim nemuritori împreună cu domnul Latcu (era numele subdirectorului), dacă adică şi sufletul lui e nemuritor, prefer să ne mănânce viermii pe amândoi şi nemurirea să înceteze".
    Am fost chemat în cancelarie de părintele Dobre, profesorul nostru de religie. M-a mustrat cu blândeţe (fusesem, bineînţeles, turnat).
    - Cum, băiete, tu nu crezi că sufletul e nemuritor?
    - Nu cred, părinte!
    - Rău trebuie să fi trăit tu în cei şapte ani de acasă! a exclamat el cu sinceră compătimire. Mama şi tata nu te-au învăţat să te închini?
    - Ba m-au învăţat, i-am răspuns, am trăit bine în cei şapte ani şi mama se închină ori de câte ori se aşează şi se scoală de la masă.
    - Atunci cum, fiule? Cum ai ajuns tu să... Ce sunt părinţii tăi? a schimbat el vorba, nevoind parcă să reformuleze lipsa mea de credinţă, care era poate doar o bravadă şi nu trebuia să fiu judecat aspru.
    I-am răspuns că tatăl meu e monteur la uzina de asamblat avioane şi mama casnică şi că sunt singurul lor băiat...
    - Aha, zice, te-au cam răsfăţat, aşa se întâmplă... o să vezi tu cum o s-o păţeşti când o să te faci mai mare, cum o să-ţi aduci aminte de Dumnezeu şi o să te rogi...
    Am vrut să-i răspund că asta n-o să se întâmple, dar mi-am dat seama, adică am gândit că părintele nu e un fanatic nici al ideii de divinitate, nici al vreunei alte idei şi că n-avea rost să-mi pierd vremea cu el.
    - Bine, părinte, i-am răspuns şi am ieşit rânjind...
    În loc să fiu neliniştit, turmentat ca un erou dostoievskian că dacă Dumnezeu nu există totul ne este permis, dimpotrivă, simţeam o jubilaţiune liniştită că sunt liber de credinţă şi nici un imbold de a săvârşi ceva nepermis nu mă ispitea.
    Mai târziu, citind filozofi care aveau trufia de a demonstra existenţa lui Dumnezeu pe cale raţională, ba chiar de a pune oarecare ordine în viaţa noastră afectivă, precum Mendeleev în elemente, mă pufnea râsul: cum să demonstrez ceea ce nu se poate demonstra? Omul e astăzi pedepsit pentru curiozitatea lui de a fi dorit să descopere tainele universului şi avea dreptate scriitorul rus care îşi pierduse credinţa, că ar dori să fie o cârnăţăreasă grasă care se duce duminica la biserică şi aprinde cu evlavie o lumînare sub icoana lui Cristos. Cred şi eu.
    Pentru că nu mai ştia ce să facă singur şi gol într-un univers de catran, pitit pe o planetă pe care n-o preţuia, o planetă de vis în care gazele din jurul ei fac să apară o lumină într-adevăr divină dar reală, fizică, şi un cer albastru care naşte în inimile noastre un elan nedefinit, sentimentul eternităţii fără religie, fără evaziune mistică. Dar asta s-a întâmplat ca urmare a primului şoc al unor mari spirite cu universul depopulat de zei. Asupra mea şocul n-a mai avut nici un efect şi nu invidiam nici pe departe pe cârnăţăreasă în chestiune, existentă şi azi pe ici, pe colo...
    Aici însă revin asupra mamei. Şi ea aprindea o lumânare sub icoana Maicii Domnului, fără să fie o cârnăţăreasă grasă.

                                                             III

                                        Învăţase şi ea la liceu (făcuse câteva clase, dar, lucru frecvent pe atunci, părinţii n-o mai putuseră ţine) că pământul e rotund, că e o planetă care se învârteşte în jurul soarelui şi că distanţa dintre pământ şi cea mai apropiată stea... da' nu, aceste lucruri n-o turburau deloc, n-avea sentimentul că sunt adevărate, erau simple lecţii, care trebuiseră să fie învăţate, în timp ce Dumnezeu era real, nu fusese învăţat, ci se născuse cu el în suflet... Cum?
    Tot aşa de simplu cum nu se născuse în mine; cuvintele "dacă dă Dumnezeu" sau "dacă ne-ajută Dumnezeu" sau "s-a supărat Dumnezeu pe noi", rostite în casă, auzite şi pe stradă şi confirmate solemn în biserică, prinseseră în ea rădăcini adânci, în timp ce la mine nu prinseseră, fuseseră spulberate de primul gând care îmi venise într-o zi când mă întrebasem asupra locului propriu-zis unde putea să stea Dumnezeu. Răspunsul că stătea "în ceruri" mă făcuse să dau capul pe spate şi să izbucnesc într-un râs sarcastic. Care ceruri? Existau mai multe?
    Eu aflasem că era unul singur, de câteva sute de kilometri înălţime, după care urma întunericul. Unde stătea deci Dumnezeu, unde erau raiul şi iadul, în Sirius, în Vega? Sau poate mai departe? În Dostoievski un personaj ironizează pe altul care îl suspecta că ar crede în acel Dumnezeu cu barbă şi în acel iad cu tavan în care dracii înfig furca în tine şi te ţintuiesc cu ea de acest tavan. În primul rând chiar cuvântul furcă ar naşte nedumeriri. Furca are o coadă de lemn şi vârfurile cu trei braţe de metal. Ei bine, de unde luau dracii lemn şi cine le turna fierul? Iadul nefiind plasat pe pământ, unde puteau fi făcute furcile?
    Nici Dante nu se turbură de aceste detalii în Infernul lui. Dostoievski are aerul să spună că aceste întrebări sunt naive, e vorba de un cu totul alt Dumnezeu. Care?
     Nu se putea ca mama să nu fi ştiut că fulgerele şi tunetele din timpul unei revărsări a cerului aveau o cauză precisă, totuşi, înspăimântată, se închina când geamurile casei noastre erau zgâlţâite de suflul trăsnetelor apropiate. În acelaşi timp ştia că există o lume invizibilă de fiinţe care ne puteau îmbolnăvi. Se scula dimineaţa de tot, în plină iarnă, şi deschidea toate geamurile odăii în care dormeam şi la întrebarea furioasă a tatei: "ce te-a apucat?" răspundea decisă: "să iasă microbii". În acelaşi timp eu venisem pe lume ca "un dar al lui Dumnezeu".
    Casa din care fusese peţită era plină de fetele unui funcţionar de la primărie, ea fiind cea mai mare şi, deşi avea surori mai mici şi mai frumoase, monteurul de avioane se lăsase prins în complotul subtil al familiei funcţionarului. Când se ducea în vizite, surorile ei îl primeau prost îmbrăcate şi pieptănate, tăcute şi absente, în timp ce numai sora lor mai mare arăta elegantă, servind ea la masă musafirul, vorbind numai ea, şi încă cum, ca să se arate apoi după măritiş că nu-i plăcea nici să se îmbrace aşa de bine şi nici să vorbească atât de mult ca în acele vizite ale tatălui meu. Dorinţa unei fete de a se mărita poate să fie atât de vie, să pornească adică atât de mult din adâncul fiinţei ei, încât poate să pară şi în cele din urmă să fie chiar îndrăgostită.
    Furios dar şi amuzat de slăbiciunea lui, în fond încântat şi nepăsător, tata nu înceta s-o înţepe chiar şi după ce eu mă făcusem mare: "fă, într-o zi tot te trimit eu acasă şi o divorţez pe sora ta mai mică şi mă însor cu ea".
    Această soră, măritată cu un mototol, era cu adevărat îndrăgostită de tata. Când venea în vizite la noi, deşi o însoţea bărbatul, sub adăpostul rudeniei îl pupa pe tata şi îl strângea în braţe şi îl trăgea de păr prinsă de o veselie atât de mare încât ai fi zis chiar că e o stricată, dacă spre sfârşitul vizitei n-ar fi apărut pe chipul ei un fel de tristeţe gravă şi resemnată. Asta e, părea să spună, nu ne mărităm cu cine vrem, puteam eu să fiu nevasta acestui om, dar atunci cine ar mai fi luat-o pe surioara mea mai mare?
    Tata se simţea bine cu această dragoste a cumnatei, dar nu se lăsa ispitit să-i răspundă, cum auzea că se întâmplă în alte case. Îi ajungeau, se pare, acele clipe când mama, încă în casa părinţilor ei, îl întâmpina plină de viaţă şi de afecţiune.
    Afecţiunea rămăsese, dar strălucirea ei de atunci se potolise. Într-un fel, îi lăsa lui libertatea de bărbat, putea face ce vrea, să-i dea doar atâţia bani cât avea el chef, să lipsească de-acasă, să întârzie în bodegi la aperitive cu prietenii, să n-o îmbrace luxos, să n-o scoată în lume...
    Ce bărbat putea părăsi o astfel de femeie? Dar care erau bucuriile ei în această viaţă? Cum, dar nu erau puţine! Când spăla, de pildă, cu capul aplecat în cazan (o găseam adesea astfel venind de la şcoală) mama arăta atât de liniştită şi de frumoasă încât acest spălat mi se părea un ritual misterios şi nu trudă umilitoare. Mica noastră casă cu grădiniţă mi se părea un colţ al paradisului şi totdeauna se întâmpla s-o găsesc aplecată asupra a ceva; ştia să insufle viaţă lucrurilor.
    Toată copilăria mea am băut cafea cu lapte dintr-o frumoasă ceaşcă de porţelan, cu flori roşii şi albastre. Mişcările mâinilor mamei, când mi-o punea înainte, erau atât de încetinite şi îmi sugerau atât de curios sentimentul că această ceaşcă nu e un simplu obiect care putea fi schimbat, încât fără să ştiu de ce (fiindcă mama nu-mi spunea nimic) impulsurile mele de copil se armonizau şi-mi beam cafeaua aplecat cu grijă asupra mesei. Nu obiectul mi se părea de preţ, ci sufletul mamei împrăştiat în lucruri. Această ceaşcă există, cred, şi astăzi, deşi mama a murit...
    Nu toţi oamenii se simt bine într-o implicare în viaţa obiectelor create de mâini umane destoinice care le făcuseră, pe cât era mama în a le feri, în a-şi păstra bogăţia sufletului având grijă să n-o risipească de desordinea pe care ar crea-o eliminând un lucru din viaţa ei, de care sunt legate clipe de preţ, ziua când l-a cumpărat, când era poate fericită, când afară era poate primăvară, când vocile oamenilor, zgomotul străzii, zborul vrăbiilor aveau în ea un ecou magic, mâna bărbatului care o strângea pe-a ei îi dădea un fior subţire, adânc, diafan...
    Mama a murit lăsând în şifonier o scurteică de catifea din tinereţe, mai durabilă decât viaţa ei...
    Poate că starea de spirit a generaţiilor se schimbă? Oricum, se cristalizează diferit, din amalgamul de pasiuni care o domină. Se va vedea chiar la mine, de timpuriu.

                                                                  IV

                                       Tatăl meu nu se gândi s-o gonească pe mama nici după ce, anii trecând, ea nu-i dărui copii.
    Mama nu nelinişti şi nici nu se duse la doctor, ci la biserică. Femeie tânără, stătea printre babe şi lungă vreme îngenuncheată în faţa icoanei Maicii Domnului, cu gândul îndreptat spre ea, cea preacurată care, fecioară fiind, născuse prin sfântul duh.
    Sfânt sau nu, avusese cu el un copil, putea deci s-o roage, şi e de închipuit ce se întâmplă cu mama când nu mult după aceea rămase însărcinată. Fără să devină bigotă agresivă, cum erau atâtea altele, i se deslegă totuşi limba şi păstrându-şi secretul sufletului, adică nedorind să convertească pe nimeni spre lumea de miracole a credinţei, începu să interpreteze timid, dar cu hotărâre nenorocirile altora ca fiind o consecinţă a grelelor păcate pe care le săvîârşiseră în viaţă, ei sau înaintaşii lor, mergând înapoi până la nouă neamuri şi care nu întârziau să-şi ceară "răsplata".
    - Cine te-ar auzi vorbind, îi spunea atunci tatăl meu, ar crede că neamurile tale de-acum şi cele nouă din urmă au fost nişte sfinţi!
    Tata nu era sarcastic şi nici ispitit să facă speculaţii de acest fel, dar ceva nu-i plăcea din spusele mamei.
    - Ceea ce spui tu, continua el, e de o prostie nemaiauzită. Ai tăcut atâţia ani ca să înceapă mintea ta să cadă în doaga babelor. Ia vezi! Mie nu-mi trebuie babă în casă...
    Şi începea să-şi repete vechile ameninţări, voalate acum, fiindcă eram mare şi nu trebuia să aud eu, dar destul de clare ca să le înţeleg.
    - îmbracă-te şi tu mai bine, continua, mai du-te şi tu la coafor, dă-ţi cu pudră şi cu ruj şi mai lasă biserica.
    Mama avea destul humor ca să surâdă de furia lui, îi spunea "e numai gura de tine!"; nu-i urma sfatul decât în parte, îşi mai cumpăra câte-o rochie, dar sprâncenele ei erau subţiri de la natură şi bine arcuite, părul şi-l spăla şi-şi făcea singură un coc la ceafă, iar chipul alb n-avea nevoie de pudră şi buzele frumoase, care mă sărutau şi îmi şopteau cuvinte de alint, rămâneau aşa cum i le ştiam şi cum i le vedeam de-aproape, curate, puţin deschise parcă de extaz când mă pieptăna, înainte de a pleca la şcoală şi seara când mă culca şi mă închina, stând umilă, adesea în genunchi în faţa mea ca în faţa unei zeităţi care în mod bizar îi şi semăna la trăsături, copilul ei şi în acelaşi timp "al lui Dumnezeu"...
    Să fi avut treizeci şi şapte de ani mama, sau poate treizeci şi opt, când între ea şi tata se întâmplă ceva. Sau abia atunci ghiceam eu că între ei se întâmplase ceva încă mai demult.
    Veneam toţi de la o nuntă, la începutul unei toamne, eram licean în marele nostru oraş de provincie, aveam paisprezece ani şi am înţeles bine scena care a avut loc acasă, noaptea târziu, trezindu-mă din somn.
    Casa noastră avea o odaie mare în care dormeam toţi trei, fiecare în patul lui, o sufragerie şi o bucătărie şi o odaie mai mică, cu lucruri bune în ea, un fel de salon unde tata îşi bea cafeaua, citea ziarul şi primeam musafiri. De obicei adormeam toţi îndată ce stingeam lumina. De astă dată însă am simţit că tata se foia în aşternut, am aţipit şi m-a trezit scârţâitul podelei: tata se sculase şi stătea pe marginea patului, parcă la pândă. Eram mare, mi-am dat seama ce aştepta: să audă dacă dorm eu. Mi-am făcut respiraţia simţită poate chiar mai tare decât trebuia şi atunci l-am văzut că se ridică, se apropie de patul mamei şi se culcă alături. Nimic altceva, s-a culcat chiar întors cu spatele. Tăcerea s-a aşternut o vreme asupra casei. Şi deodată mama s-a trezit şi i-am auzit glasul parcă înspăimântat:
    - Ce e cu tine aici? Ei, ce e cu tine?
    Tata nu i-a răspuns, părea adormit buştean (poate chiar adormise, băuse la nuntă, totuşi ceva îmi spunea că nu dormea nicidecum) şi atunci, indignată, vocea mamei a revenit:
    - Ce cauţi aici? Scoală-te şi du-te în patul tău! Ce înseamnă asta?
    Aşteptam să aud cuvintele (nu ştiam de unde le auzisem, oricum niciodată de la ei): E copilul aici! Sau: nu ţi-e ruşine de copil? Dar mama, spre uimirea mea, nu le pronunţă.
    Deci nu din pricina mea nu trebuia să vie el în patul ei. Îl zgâlţâi:
    - Pleacă de-aici! cu un fel de oroare înspăimântată că s-ar fi putut ca el să nu plece şi atunci ce se va întâmpla cu ea?
    Tata scoase un fel de mârâit, tuşi, se mişcă şi tăcu mai departe. Şi atunci mama pronunţă cuvântul "ruşine", dar nu cu înţelesul pe care îl aşteptam eu:
    - Nu ţi-e ruşine, om bătrân?!
    Astfel îi zise. Am încetat să mai respir, atât de tare m-au uluit aceste cuvinte. Cum om bătrân?
    Tata nu era nicidecum om bătrân, era subţirel şi tânăr, abia trecuse de patruzeci de ani, avea părul negru, pasul elastic şi era sănătos, aperitivele lui erau inocente, nu-l văzusem niciodată beat, sau oftând, sau văitându-se, cum fac oamenii care simt cum începe să-i apese greutatea anilor şi începe să le piară gustul pentru muncă. Dimpotrivă, el îşi iubea din ce în ce mai mult avioanele lui şi pleca şi se întorcea voios de la uzină. Dar mama? Ea se considera bătrână!?
    Pentru mine era neschimbată, obrazul ei n-avea zbârcituri, privirea îi era vie, gura la fel de fragedă şi plină de căldură când mă săruta ca şi atunci când eram mic, nu râncedă şi cu ceva de iască, aşa cum era a altor doamne sau rubedenii care ne vizitau. Oricum glasul ei mi se părea straniu, străin, al unei străine, parcă nu mai era mama, soţia tatălui meu, ci o femeie într-adevăr necunoscută de noi doi, căci, deşi nu-i prinsesem, sau mai bine zis nu-i surprinsesem niciodată făcând sau numai dorind să facă dragoste, cum auzisem că se întâmpla în alte familii, bănuiam că asta se întâmpla totuşi în lipsa mea sigură de acasă, când plecam pe la rude sau la vreun coleg... Dar iată că nu!
    De când oare? Şi de ce?
    Desigur, după petrecerea de la nuntă, fusesem eu gata să gândesc, tatăl meu uitase sau crezuse că nu-l puteam auzi şi se dusese în patul ei. Dar ceea ce îi spunea ea mă făcea să înţeleg limpede că încă mai demult mama... şi se părea chiar, din surpriza pe care i-o simţisem în glas, că între ei doi acest lucru se limpezise odată şi el acceptase acest lucru nefiresc... Mi-am reluat răsuflarea, în timp ce, cu ochii deschişi şi cu auzul încordat, aşteptam să văd sfârşitul.
    Tata s-a ridicat în cele din urmă şi a rămas vreme îndelungată pe marginea patului. Apoi cu mişcări într-adevăr de om bătrân s-a întors în patul lui şi şi-a aprins o ţigare.
    - Cine ştie, mi-am spus, poate că într-adevăr sunt bătrâni amândoi şi mama are dreptate...
    Aşa am gândit în clipele acelea, dar dimineaţa, când i-am văzut pe amândoi, acest gând s-a spulberat. Nu eram dintre acei copii care nu observă treptele vârstei şi confundă, adică nu fac nici o deosebire între o femeie de treizeci şi opt de ani şi una de şaizeci. La liceu aveam o femeie de serviciu de vreo cincizeci şi mă uitam (adică se uitau şi alţii) cu un fel de ameţeală la trupul ei încă tânăr, aplecat asupra coridoarelor pe care le spăla. Şi odată când am prins-o singură am încetinit paşii s-o văd mai bine; a întors capul şi s-a uitat la mine cu un surâs de complicitate şi, ca din întâmplare, m-a atins cu şoldul...
    Mi-am văzut de drum cu fruntea sus, dar surâsul şi atingerea ei m-au făcut să înţeleg că muierea dracului ar fi vrut să facă dragoste cu mine... Avea viaţă în trupul ei şi am auzit mai târziu că unii dintre colegii mai mari ştiau unde stă.....

                                                                         V

                                                       Azi pot să spun cu certitudine că nu mulţi ani după întâmplarea din acea noapte s-a petrecut cu mine o schimbare.Curios, m-am pomenit urmărind viaţa tatălui meu. Căuta el altă femeie? Lipsea nopţile de-acasă? Sau se ducea undeva unde nu putea fi găsit?
    Nicidecum, la ora unu ieşea de la uzină, şi de la liceu treceam pe la bodega lui preferată unde îşi lua aperitivul cu prietenii. Veneam împreună acasă, luam masa, urma tabietul cu cafeaua şi răsfoitul ziarului, dormea o oră, apoi se îmbrăca şi la ora cinci era din nou printre avioanele lui, după care la opt şi jumătate seara se întorcea acasă. Duminicile sau sărbătorile mergeam în vizite, cu mama, sau primeam la noi... Vreo urmă de regret, de melancolie pe chipul lui? Nici una...
    Tocmai în perioada aceea începea să crească în mine trufia de care am pomenit.
    Mama a început să-mi devină străină şi în acelaşi timp glasul meu spart şi orgolios de adolescent care îl dispreţuia pe Platon a început să se audă tare în casă.
    - Şi tu ce crezi, mamă, am spus odată pe neaşteptate, că după moarte o să ajungi în rai?
    Ea rămase o clipă nemişcată când mă auzi prima dată pronunţând în faţa ei asemenea cuvinte, tata se uită şi el la mine, dar cu altă privire, amestecată, ar fi trebuit să-mi dea una peste bot, dar se abţinu. Totuşi spuse nehotărât:
    - Nu ţi-e ruşine, măgarule, să vorbeşti aşa cu maică-ta?
    - Sigur, am spus, vechea istorie, nu ţi-e ruşine, măgarule! Întâi că măgarul e un animal simpatic, trimiterea noastră în regnul animalier nu ştiu de ce i-ar jigni pe unii. Chiar dacă mi-ai spune porcule! nu m-ar deranja. Nu-l gâdilăm noi pe burtă toată ziua şi îl mângâiem? Rămâne cuvântul ruşine. De ce mi-ar fi ruşine?
    - Cum de ce, mi-a răspuns tata, te-a făcut, te-a şters la cur, astea sunt vorbe la un băiat bine crescut?
    - Ei na! am exclamat batjocoritor, simţindu-i slăbiciunea, parcă aici e vorba de bună creştere...
    - Dar despre ce e vorba?
    - E vorba despre religie.
    "Şi ce-ai tu cu religia?"
    - Am! Religia slăbeşte forţa vitală a oamenilor.
    Atât am spus atunci şi m-am ridicat de la masă ameţit, ca şi când aş fi băut o sticlă cu vin. Nu-mi dădeam seama cum se copsese în mintea mea ideea că religia slăbeşte forţa vitală a oamenilor, de la ce pornise, fiindcă preotul nostru care slujea în biserica din cartier era un om foarte vital, bea şi mânca zdravăn şi o istovise pe coana preoteasă făcând-o să nască o puzderie de copii. Poate părintele îşi făcuse din slujirea lui Dumnezeu doar o meserie? Adică n-ar avea credinţă? Ce vroisem să spun? Şi pe urmă ştiam că religia nu slăbise nicidecum forţa vitală a oamenilor. Cruciadele, inchiziţia, războaiele religioase în general arătau dimpotrivă o imensă forţă vitală. Puterea papilor, excomunicările lor, care puteau speria şi distruge un rege care venea să se umilească zadarnic la Canossa, nu însemnau nicidecum slăbiciune fiindcă se sprijineau pe credinţa oamenilor. Papii n-aveau armate puternice, deşi s-a întâmplat să şi aibă, dar puterea lor era în altă parte... Era adevărat, se întâmpla ca unii prinţi sau regi să prindă câte-un papă mai slab şi să-l lovească peste obraz cu mănuşa de fier, sau să-l silească să părăsească Vaticanul şi să-şi mute reşedinţa la Avignon. Oricum, să dai ordin să fie ars pe rug un om, zis eretic, cine ai mai avea astăzi curajul s-o facă? Poate vrusesem să spun că creştinismul a degenerat şi cu el şi forţa vitală a celor care mai credeau în Dumnezeu?
    Nu, gândul meu era obscur, numai starea de spirit mi-era mai clară: prinsesem aversiune faţă de mama şi nici pentru tata nu mai aveam respectul din copilărie.
    Credincioşii însă nu resimt primul şoc când li se da o lovitură. Mama nu se supără pe mine. Dar aversiunea mea era abia la început. Într-o seară, când mă închina ca de obicei înainte de a adormi, îi dădui una peste mâna cu care făcea crucea. Gestul violent n-o descumpăni şi nici nu mă spuse tatei. Continuă să se închine singură, se lăsă în genunchi în faţa icoanei din odaie, sub care ardea veşnic o candelă cu untdelemn, şi rămase astfel cu capul plecat spre pământ vreme îndelungată.
    - Da, i-am şoptit, roagă-te pentru mine, că o să-mi vie mie credinţa de o să pot muta munţii din loc. Mai bine te-ai ruga pentru tine, fiindcă cine nu ştie ce e păcatul nu înseamnă că e un sfânt, ci un neputincios, nu-l săvârşeşte fiindcă nu e în stare, nu fiindcă are credinţă puternică... Apoi întru târziu: Sfântul apostol Pavel întâi i-a căsăpit pe creştini si pe urmă a trecut în fruntea lor şi a început să le trimită plicticoasele lui epistole către corinteni şi efeseni. Era ceva de capul lui, şi-a dat seama că turma umană pornise irezistibil într-o direcţie şi că risca să nu mai poată gusta şi el din puterea pe care cezarii începuseră să n-o mai aibă asupra oamenilor.
     Nu mi-a răspuns decât după câteva luni, cu o tristeţe posomorâtă, dar cu toate puterile adunate în ea şi reduse la esenţa credinţei, şi nu la idei despre credinţă.
    - Dacă o să mă duc în rai sau în iad, eu nu ştiu, un singur lucru ştiu, pe care tu nu-l înţelegi acuma, zăpăcit cum eşti de învăţătură, că Isus a îndurat calvarul pentru păcatele noastre.
    Eram numai noi doi acasă şi mă prinsese bine, uitasem de câtva timp s-o mai chinuiesc, citeam ceva frumos, "Les miserables", tocmai îl terminasem în acele zile şi simţeam nevoia să recitesc începutul, care mi se păruse cam plicticos, sărisem, dar pe parcursul lecturii îmi dădusem seama că era cheia de boltă a acestei epopei şi eram la scena în care simpaticul Myriel, un juste, se descurcă formidabil când poliţia îl aduce acasă pe Jean Valjean, ocnaşul pe care cu o seară înainte îl pusese la masa lui; vrusese să-l omoare în timpul nopţii şi în cele din urmă doar îl jefuise şi fugise dimineaţa cu argintăria în traistă. Cum, exclamă acest om drept, dar nu le-a furat, eu i le-am dăruit şi încă ceva, iată, a uitat să ia şi sfeşnicele, şi zicând acestea s-a întors din prag, a revenit cu preţioasele obiecte de rugăciune şi i le-a vârât în desagă.
    Zâmbeam. Îmbătrânind, gândeam, unii oameni se agaţă de lucruri, dar alţii se desprind. Myriel, pesemne, făcea parte din această a doua categorie. Dar era posibilă şi interpretarea pozitivă, asta era frumos, alte fapte ale lui îndreptăţeau tocmai această capacitate a prelatului de a fi inspirat, dotat cu o intuiţie adâncă a abisurilor umane. El trăia în lumină, pe care o şi răspândea. Credinţa era ceva secundar.
    Mama, văzându-mă zâmbind, se învârtea pe lângă mine şi, prins de un elan, dar râzând, i-am povestit scena şi i-am tradus şi pasajul de şoc.
    - Şi tu de ce râzi? m-a întrebat.
    - Aşa, i-am răspuns, e scris frumos. Omul ăsta avea să-l salveze în acest fel pe ocnaş, nu numai de lanţurile în care urmau să-l pună oamenii pentru tot restul vieţii, ci şi de cele în care firea, instinctele lui bestiale îi înlănţuiseră sufletul.
    - Aşa a făcut şi Isus, mi-a răspuns ea şi după o tăcere şi-a continuat gândul ei că nu ştie dacă o să ajungă în rai sau în iad, dar ştie cu certitudine că Nazarineanul s-a lăsat răstignit pentru păcatele noastre.
    Am sărit din pat.
    - Care păcate, marnă, i-am strigat în faţă, ce păcate ai făcut tu? Ce înţelegi tu prin păcat? Trebuie să-mi spui, fiindcă trebuie să ştii, altfel nu ţi-ar fi atât de frică să-l faci! Ai omorât pe cineva, sau ai vrut să-l omori? Ţi-ai omorât bărbatul ca să trăieşti cu altul? Ce eşti tu, Clitemnestra, care l-a înjunghiat pe Agamemnon în baie, ca pe o vită, ajutată de iubitul ei, după ce i-a aruncat o plasă în cap şi a înroşit baia cu sângele lui? Trezeşte-te şi răspunde-mi, sau dacă nu poţi acum, începe prin a te gândi şi într-o zi, tot gândindu-te, o să poţi să-ţi răspunzi şi să-mi spui şi mie...
    Am început să mă plimb prin odaie, să mă uit afară pe geam, să mă întorc, să mă uit iar. Mama împăturea ceva, un cearceaf, cu mişcări care nu se mai sfârşeau, cu bărbia în piept, posomorâtă şi mâhnită. N-avea de gând să-mi răspundă şi mi-am reluat strigătele.
    - Ce e păcatul, mamă, spune-mi şi mie, dar să nu vorbeşti de decalog: să nu furi, să nu minţi, astea le ştiu. Tu nu minţi şi nici nu furi şi nici nu-ţi nesocoteşti părinţii. O fi păcatul originar? Izgonirea din rai? Simţi că ai fost pedepsită fiindcă ai muşcat din măr? De-aia nu crâcneşti tu şi munceşti de dimineaţa şi până seara, ca să-ţi câştigi pâinea cu sudoarea frunţii, cum a zis Dumnezeu când v-a prins că aţi mâncat din pomul cunoştinţii binelui şi răului? Şi eu îţi spun ţie că e mai bine că aţi mâncat din acel pom, abia atunci aţi devenit fiinţe vii, ce dracu era de făcut în Eden de dimineaţa şi până seara? Fără noi Dumnezeu s-ar plictisi, aşa se mai distrează şi el văzând cum unii îl înjură, alţii ucid, alţii se îmbată ca porcii şi grohăiesc... Crezi că îi pedepseşte pe cei care îl sfidează? Sau crezi că îi ocroteşte pe cei care îl iubesc? Am optsprezece ani, dar am văzut destule ca să-mi dau seama că Dumnezeu, dacă există, nu răsplăteşte şi nu prigoneşte pe nimeni, ne lasă liberi şi în faţa virtuţii şi în a păcatului şi numai tâmpitul de Iov a putut să creadă că «Dumnezeu i-a dat, Dumnezeu i-a luat şi să-i fie numele binecuvântat». Dumnezeu nu i-a dat şi nu i-a luat nimic, aici e toată chestia şi ticăloşii înţeleg mai bine legile ascunse ale acestei lumi şi sunt mai simpatici decât virtuoşii, ceea ce explică atracţia pe care o simte toată lumea pentru ei. N-ai băgat de seamă? Când se adună câţiva inşi la un loc despre cine vorbesc cu admiraţie? Despre un ticălos! Cel mai iubit elev de la noi din clasă e un pungaş, fiindcă e vesel, ştie ce e băutura (şi i-a învăţat şi pe alţii), fumează, se culcă cu fetele, e omul subdirectorului, turnător, e simpatizat de profesori (mulţi din ei nici nu-l ascultă la lecţii şi când îl ascultă şi o încurcă îl ajută cu bunăvoinţă, îi pun întrebări care conţin în ele şi răspunsul), n-are griji în ceea ce priveşte viitorul, o să-şi ia toate examenele şi o să ajungă departe. El a înţeles că blestemul cu câştigarea pâinii prin sudoarea frunţii e o invenţie şi că în viaţă orice ocupaţie e bună, cu condiţia să nu se transforme în muncă... Sunt singurul sau printre cei puţini care nu-l admiră şi în ceea ce mă priveşte i-aş sparge ţeasta! Fiindcă cei ca el ne vor călări, acum şi totdeauna...
    M-am oprit, îmi pierdusem şirul. Uitasem că aşteptam un răspuns de la mama. Ce era păcatul? Ea trebuia să ştie, să cunoască această temere subterană, care făcea să existe pe lume virtuoşi sau doritori de virtute.
    - Ei, am repetat, îmi spui şi mie ce este păcatul? Înţeleg că nu poţi să-l spui pe-al tău, dar ce înseamnă, în general, a păcătui?!
    - Eşti un copil, zise ea, o să afli singur ce e.
    - Ştiu de pe acum, sunt în număr de şapte, numite păcate capitale, invidia, zgârcenia, desfrâul, pofta, furia, lenea, înşelătoria şi altele de acest gen şi care n-au niciun haz dacă le iei în serios şi, dimpotrivă, ne distrează când vedem ce formă îmbracă de la un individ la altul. Am râs de m-am prăpădit când am citit prima oară Hagi-Tudose al lui Delavrancea, care zicea că să se taie coada pisicii că e prea lungă, până intra ea în casă se făcea frig şi trebuia să cheltuiască cu un lemn mai mult ca să se facă iarăşi cald... Ce tâmpenie! Şi pofta? Ei na, mare păcat capital. Avem noi un coleg, Camburu, care a mâncat într-o zi toată tabla cu alviţă a unui alviţar şi de poftă a uitat că n-are cu ce plăti. A intrat alviţarul în curte după el şi Camburu, ca să scape, s-a urcat până sus pe stâlpul pavilionului de străjerie, pe care ridicam noi în fiecare dimineaţă drapelul. Eram în pauza cea mare şi ne-am strâns toţi să ne uităm. A venit subdirectorul. Ce e asta, domnilor? I s-a povestit. Camburule, dă-te jos de-acolo, a strigat subdirectorul. Nu mă dau, striga ăla cu burta plină de alviţă şi uite aşa se clătina stâlpul cu el. Bine dar.... a zis subdirectorul cu un humor pe care nu-l are, nu te dai, dar... Adică avea să alunece singur, că nu putea să stea mult, gras cum era, şi într-adevăr, începuse să alunece, ţipând de groază că nu se mai putea ţine. Când a ajuns jos, subdirectorul zice, plătiţi-i, domnilor, alviţă, acestui ticălos, şi noi, râzând, în fond încântaţi de spectacolul oferit de Camburu, am băgat mâinile în buzunare şi l-am scăpat de alviţar. În ce priveşte lenea, să nu mai vorbim. Noi avem în literatură numai povestiri grosolane pentru copii, cu posmagii de care leneşul întreba, când i s-au oferit pe gratis de către o cucoană, dacă sunt muiaţi şi a preferat să se lase spânzurat decât să şi-i înmoaie singur. În realitate, dacă eşti sănătos, lenea e o mare dulceaţă şi e un produs natural al amintirii paradisului. De ce s-o considerăm păcat capital?
    - Leneş mai poţi să fii, mi-a răspuns mama, lenea trece, dar să nu fii puturos. Ştii tu cum se zice: pute pământul după el.
    - Da, am convenit, asta e scârbos.
    Şi curiozitatea mea de a afla ce păcat o urmărea pe mama s-a stins pentru un timp. A fost o zi bună pentru ea. Îi citisem din Les miserables, avusesem un surâs, retorica mea era de copii, exemplele mele inocente.

                                                                       VI

                                            Se însenină şi reveni asupra patului meu, continuă să mă închine şi eu o lăsai. Curând însă îi dădui o lovitură are o răni adânc. Nici nu ştiu dacă această rană s-a mai închis vreodată în sufletul ei.
    Astăzi sunt înclinat să cred că nu, fiindcă abia acum, în liniştea celulei mele, îmi dau seama cu adevărat că în sufletul ei cuvântul păcat însemna tot ceea ce era impur, murdar, abject, fără să fi bănuit vreodată că putem săvârşi ceva abject rămânând curaţi, dacă, bineînţeles, curaţi suntem şi, dimpotrivă, putem fi puri în faptele noastre şi murdari în noi înşine. Mişcarea sufletului ei, faţă de acest amestec dintre bine şi rău, pe care nu-l ghicea că poate coexista într-un om, avea ceva spectaculos, aş zice fatal, cum a fost hotărârea ei, a cărei cauză n-am descifrat-o şi n-o înţeleg bine nici acum, de a înceta, încă tânără, să-şi mai primească bărbatul în pat.
    Nimic n-a clintit-o şi nici nu i-au ajuns vreo dată la ureche şoaptele care ar fi făcut-o să afle că în cele din urmă tata, fără s-o părăsească şi să înceteze să ţină la ea, îşi găsise totuşi o altă muiere cu care trăia. Pe vremea aceea însă tata se pare că se resemnase cu acest gând, sugerat de ea, că adică era bătrân şi că ciclul lui se încheiase, şi el fu acela prin care primi ea lovitura.
    Nu-l cruţai nici pe el în reacţia mea, care fu de o mare violenţă, dar el suferi mai puţin, nefiind prăpăstios în gândire, deşi era la fel de curat ca şi mama. (N-o luase el de soţie fiindcă îl mişcase mai mult dorinţa ei de a se mărita, decât dragostea, deşi îi plăcuse mai mult una din surorile ei mai mici?)
    Trebuie să reamintesc, înainte de a povesti ce s-a întâmplat, că încă de pe atunci, de la optsprezece ani, băgasem de seamă că fetele mă ocolesc. Erau foarte înţepate când încercam să le fac curte, pur şi simplu îmi întorceau spatele, ca să fie vesele cu alţii şi mă trezeam într-un grup singur, vorbind fără să fiu auzit de nimeni. Schimbam grupul, istoria se repeta.
    Asta se petrecea când ne plimbam sau când făceam acele mici excursii pe la marginea oraşului şi prin pădure. Eram treaz, nu mă pierdeam în psihologia de grup să nu-mi pese sau să nu-mi dau seama că un cuvânt de-al meu nu stârnea nicio reacţie şi să mă mulţumesc să fiu vesel fiindcă erau ei, să rămân adică un simplu figurant. Tăceam. Şi atunci se observa şi în mod stupid eram luat la vale, se râdea în mod neglijent de izolarea mea, care era opera lor... Mă înfuriam, nu mai ţineam seama că erau şi fete cu noi şi le spuneam la toţi că sînt nişte imbecili; deveneam astfel de prisos şi incomod.
    Desigur că nu mai aşteptam să fiu evitat şi renunţam dinainte să mai ies când mi se propuneau astfel de plimbări. În reuniunile închise, la aşa-zisele ceaiuri, se petrecea acelaşi lucru. Într-o zi totuşi mă îndrăgostii de Paula, o fată care îmi arunca din când în când câte-o privire şi începui să trec prin cartierul ei aproape zilnic, cu un băţ în mână (din pricina câinilor!). Cu acest băţ făceam să se audă prezenţa mea în cartier, lăsându-l să alunece pe grilajele porţilor şi, fireşte, stârnind câinii. Dar Paula nu se arăta.
    Un an de zile a durat această dragoste a mea neîmpărtăşită, pe urmă am renunţat. Mai târziu (desigur, mult mai târziu!) ea însăşi mi-a povestit. Însurat fiind, de aceste vizite ale mele şi râdea şi acum de faptul că foloseam acel băţ ca să-mi anunţ prezenţa. Aşadar mă vedea.
    - Şi tu, idioato, i-am spus, de ce nu ieşeai, dacă îţi dădeai seama că pentru tine veneam?
    - Pentru mine, a exclamat ea surprinsă. De unde să ştiu eu că veneai pentru mine?
    Şi mi-a spus acest lucru cu aceeaşi neînţelegere pe care o avea şi atunci, deşi acum era o eminenţă în pedagogie, făcuse carieră în această direcţie. Dar tot idioată rămăsese.
    Astfel am început să mă interesez de altfel de grupuri, de altfel de băieţi şi fete, grupuri pe care până atunci le dispreţuisem. Nu se interesau ei de filozofie şi cultură, cum să spun, nici ceea ce învăţau în mod obligatoriu nu se lipea de ei. Asta era ceva uimitor şi absolut, fie că erau băieţi de la ţară, fie că erau din oraşul nostru.
    Rămâneau aşa cum îi făcuse mă-sa, greu de explicat cum, dacă ar fi să-i idealizez puţin şi să spun cum i-ar fi plăcut lui Rousseau, rămăseseră adică oameni naturali, cu fondul primar nealterat. În minte, cultura născuse trufie, ei erau nişte animale. Cu tot ceea ce au animalele în bine şi în rău, frumuseţea corpului pe care le-o dădea tinereţea, mugetul când apărea dorinţa, iar constrângerile, adică învăţătura şi câteva noţiuni morale elementare, le acceptau fără probleme, cum acceptă boul jugul. Aici trebuie spus că grupurile în care eşuasem înainte aveau o aură.
    Pentru a fi scurt aş putea să spun că respectul lor faţă de valori semăna cu al preotului cinstit, care, dacă s-a hotărât să trăiască oficiind în biserică şi să primească pentru asta bani, măcar să creadă în Dumnezeu, chiar dacă nu total în el însuşi, dar cel puţin în faţa oamenilor, şi să nu-şi dea în petic niciodată. E un pas spre virtute, prin imitaţie, cum îi spune Hamlet mamei sale păcătoase, îndemnând-o să înceapă prin a nu se mai duce în patul regelui, chiar dacă dorinţele nu pot fi încă domolite în conştiinţă.
    Apropierea mea de cei pe care îi dispreţuisem mai înainte se făcu, aş putea zice, prin telepatie: adică de îndată ce în sinea mea încetai să-i mai dispreţuiesc, fără să fi vorbit vreodată cu vreunul din ei. Veniră ei la mine atât de spontan şi cu atâta căldură încât inima îmi bătu. Nu erau din clasa mea, ci dintr-a opta. Mesagerul fu un oarecare Asanache care într-o recreaţie se apropie de mine, mă apucă pe după umeri şi îmi şopti:
    - Petrini, îmi spuse, nu vrei să vii diseară undeva să ne distrăm şi noi?... Mai lasă cărţile... Ştii ce spune Goethe, o privire în cărţi şi două în viaţă... Zău! Ai să vezi ce plăcut o să fie!
    Şi chipul lui exprima atâta sinceritate în dorinţa lui de a mă face să mă simt bine, încât surâsei şi o emoţie puternică mă cu prinse...
    - Cine mai vine? îl întrebai.
    - Szekely! zise el mirat, ca şi cînd ar fi trebuit să ştiu.
    - Şi mai cine?
    - Pretorian! exclamă el, ai fi zis cu un patetism cu suflu calm, cunoscutul Pretorian, adică, auzi, cine altul, vedeta şcolii la fotbal, supranumit Puloş (fiindcă în meciurile noastre cu liceul unguresc, Pretorian, în chiloţi, se împiedica pe extremă, când fugea, de propriul lui organ procreativ şi noi strigam: hai Puloş! hai Puloş!) şi în plus băiat plin de viaţă, cu toate că mediocru la învăţătură. Era regăţean, taică-său, un om cu stare, proprietar de moară sătească, pe undeva prin Teleorman. Avea rude în oraşul nostru şi de aceea venise aici, în loc să se fi dus la Piteşti sau Turnu-Măgurele.
    Szekely era un ungur distins, de o eleganţă deosebită, simpatizat în tot liceul pentru că vorbea româneşte perfect şi preferase liceul nostru în locul celui unguresc. Nu era singurul ungur printre noi, dar era cel mai inteligent şi cu cele mai alese maniere. Asanache era băiat de popă de ţară, tot regăţean, se ştia despre el că are o droaie de fraţi prin licee şi că părintele trăgea din greu să-i ţină pe toţi.
    În timp ce Szekely şi Pretorian schimbau costumele în fiecare săptămână, Asanache nu şi-l schimba pe-al lui niciodată. În ceea ce mă priveşte, eu mă aflam pe undeva pe la mijloc, adică eram tot timpul curat, mama avea grijă să-mi pună alt costum pe pat o dată la trei luni.
    - Şi, zic, unde mergem?
    Asanache se uită la mine cu privirea lui de bivol mirat (de spectacolul vieţii, de bucuria de a trăi, cu toate că, brunet masiv şi posomorât cum arăta, ai fi zis că e o brută care nici măcar n-avea conştiinţa că există) şi îmi spuse cu acelaşi patetism şoptit şi mirat că cum nu ştiu:
    - Cum, la "Mama răniţilor"!
    - Ce e asta?
    - Ai să vezi! E o cârciumioară!
    - Bine, dar eu n-am bani!
    - Au Puloş şi Szekely! Dar, adăugă el, Petrini, dacă vrei să te distrezi bine, nu strică să vii şi tu cu ceva bani."
    "Mama răniţilor" nu era deloc o cârciumioară idilică aşa cum crezusem, deşi locul unde era aşezată, undeva la marginea oraşului, printre casele acelea rare şi sărace, dar în care verdeaţa şi mirosul florilor acopereau totul, era într-adevăr idilic: de-acolo se vedeau dealurile împădurite, simţeai curenţii văilor în nări, iar cerul înstelat sporea tăcerea locului dându-ţi acel sentiment, pe care îl simţim totdeauna în mijlocul naturii, de pace lăuntrică şi de diminuare a obsesiilor, de scădere a importanţei gândirii şi impulsurilor vieţii noastre interioare: suntem mai mici decât vasta natură, dar şi mai mari când ne contopim cu ea, fiindcă ştim, în timp ce un deal minunat, un munte superb nu sunt astfel decît fiindcă îi vedem noi...
    Când am intrat înăuntru mi-am dat seama, fără să fi ştiut dinainte ce însemna acest lucru, că "Mama răniţilor" era un local de petrecere. Era lume multă, încăperea mare, pereţii înnegriţi de fumul ţigărilor şi la tejghea, într-adevăr o "mamă", o doamnă între două vârste, grasă, cu privirea de o duioşie intensă care se opri insistent asupra mea; parcă mă întrebă: eşti într-adevăr rănit? Sper că nu eşti un destrăbălat, aici vin numai cei care au ceva pe suflet, o durere, o singurătate care îi chinuie, un vis care a fost sfărâmat; vei găsi ceea ce n-ai crezut că poate fi găsit, cu condiţia să nu te îmbeţi şi să începi să urli, sau să arunci cu paharele în pereţi...
    Mă uitai în jur. În timp ce Puloş vorbea ceva în şoaptă cu această femeie şi chiar aşa era, nimeni nu striga, nu cânta ca la beţie, nimeni nu vorbea cu glas tare. Clienţii erau aceiaşi pe care îi vedeai în restaurantele bune, domni bine îmbrăcaţi, şi era de mirare că nu văzui nicăieri oameni din cartier, adică muncitori sau mahalagii. Femei puţine. Găsirăm o masă pe care o chelneriţă o şterse şi puse peste ea o faţă albă şi ni se aduseră vin şi fripturi. Ciocnirăm...
    - De ce îi spune "Mama răniţilor"? începui eu conversaţia.
    N-ai fi zis că era necesară, la toţi ne juca bucuria în priviri, care nu totdeauna are nevoie de cuvinte ca s-o exprime, te simţi bine aşa, privind la ceilalţi şi tăcând.
    - Nimeni nu ştie, zise vânjosul şi pateticul, în aparenţă sumbru, Asanache. A fost geniul ei când a născocit firma de afară.
    - O fi datând, zic, de pe vremea războiului mondial şi o fi fost făcută special pentru răniţi?
    - Nu, zise Puloş, clădirea e nouă, e construită special de patroană pe un teren proprietatea ei, revenită de la o moştenire. "Mama răniţilor" - are şi o băcănie în centru, unde şi stă deasupra, aici vine numai seara, ziua e închis. N-are bărbat, e văduvă şi are un băiat care o stoarce de bani, un ofiţer cam zurliu... A, ce surpriză! exclamă el ridicându-se în picioare, într-adevăr cu o surpriză extremă pe chip, ce faceţi domnişoară, poftiţi, luaţi loc... Permiteţi?...
    Şi trase un scaun şi toţi făcură loc unei fete care apăruse la masa noastră ca din pământ, nu băgasem de seamă când venise.
    Îşi scoase pardesiul uşor, de toamnă, un pardesiu verde, elegant, îl puse pe spătarul scaunului şi se aşeză. Zâmbea, avea un chip luminos, uşor alungit, nasul mic, ochii uşor adormiţi, dinţii ca de copil. O fetiţă! Dacă bluza decoltată n-ar fi lăsat să se ghicească sânii care mă ameţiră chiar în clipa când o priveam.
    - Nu cunoşti pe toată lumea - zise Asanache cu o voalată, şoptită voce fraternă, plină de acea căldură învăluitoare cu care vorbea de obicei, domnul Victor Petrini, domnişoara Nineta Romulus, elevă pe-a şasea...
    Nu mai spuse la ce şcoală, la ce liceu, turnă vin în pahare şi continuarăm masa. I se aduse şi fetei o friptură. Nu-mi dădeam seama de ce, dar spre surpriza mea totul decurse ca şi când am fi sărbătorit pe cineva. Dar pe cine? Fata avea un surâs fermecător şi după primul pahar ochii ei adormiţi se treziră şi glasul i se auzi, inocent, când era întrebată dacă a mai văzut-o pe... o cunoştinţă comună, ce-a mai făcut de-atunci... (care atunci? am gândit eu) a fost nu ştiu unde, sau a stat acasă şi a citit...
    Petrecerea era simplă; se râse îndelung când eu, la un moment dat, adresându-mă lui Pretorian, îi spusei domnule Puloş şi în alt moment, când trecând la anecdote, Szekely, cu o distincţie rară, ne povesti cum odată, pe timpul imperiului, un ofiţer român fiind invitat într-o înaltă societate, îl rugase pe un camarad al său, ungur, să-l înveţe să spună în ungureşte gazdei câteva cuvinte frumoase când avea să fie întâmpinat. Şi acela îl învăţă să pronunţe următoarea expresie: Lofosoşeghedbe.
    Ofiţerul l-a întrebat ce înseamnă şi acela i-a răspuns că e ceva intraductibil, dar are semnificaţia de urare, de bine v-am găsit. Românul se prezintă deci la recepţia respectivă, gazda îi ieşi înainte şi îi întinse mâna, el i-o sărută, apoi ridică fruntea, i se uită în ochi şi pronunţă distinct expresia. Înalta doamnă a scos un ţipăt şi s-a îndepărtat; i se spusese, şi aici Szekely traduse exact şi direct ce însemna acea expresie, adică o porcărie, în româneşte bizară, organul calului în curul dumitale.
    Domnişoara Romulus râse tare, în cascade, cu râsul ei cristalin, când auzi expresia pe şleau.
    Era plăcut, oricum eram ascultat când vorbeam, fireşte nu despre filozofie, ci despre lucruri obişnuite, palpabile, care aveau grosime, în stilul care convenea spiritului lor ancorat în concret. Ce era mai curios e că ei nu pălăvrăgeau, cu pretenţii de subtilităţi, cum făceau cei dintâi, şi platoşa încă subţire, totuşi platoşă, care le acoperea gândirea secretă (aveam să-mi dau seama curând că aveau o astfel de gândire) sporea sensul cuvintelor obişnuite.
    Când Puloş spuse: ce părere aveţi, ne îmbătăm?, ceilalţi reflectară, apoi când Asanache răspunse, hai să ne îmbătăm, eu izbucnii în râs, fiindcă un humor irezistibil dar şi involuntar ţâşnea din patetismul lui sumbru. Distincţia cu care Szekely spunea anecdote deşucheate şi fără un surâs făcea mai mult decât aroganţa neacoperită de nimic a celor care ar fi vrut ca eu să fiu în grupul lor un simplu figurant.
    S-au îmbătat, dar pe mine m-au prevenit că o să-mi facă rău şi mi-au spus:
    - Nu-ţi mai turnăm, să nu ne înjuri pe urmă.
    Şi mi-au luat paharul din faţă. Ştiau, deci, erau mai mari ca mine cu un an. Beţia l-a făcut pe Puloş să ne povestească incredibile istorii de amor din satul lui, al căror erou credibil era el însuşi, vârât în istorii cu văduve ale căror reacţii în faţa lui mă fac şi acum să râd în celula mea, pe Asanache să înceapă să înjure discret în voce, dar plastic inventiv în conţinut, uluit el însuşi că suportase nişte măgării ale unor colegi şi chiar profesori fără să le zică nimic (se frământa furios pe scaun şi parcă se desmeticea, se trezea la viaţă şi devenea conştient că era un om prea bun, prea iertător, când, voinic cum era, putea să-i facă pe toţi pilaf), pe Szekely să închine într-un stil voit bombastic în cinstea domnişoarei Nineta Romulus, care, deşi bea ca şi ei, nu se îmbăta deloc, spre nedumerirea mea totală.
    - Odată, continuă Puloş după un timp, m-am încurcat cu o farmacistă din Costeşti care prima oară când ne-am pomenit dezbrăcaţi în odaia ei, a spus că, nu, nu, nu se poate, ea nu e iapă, mi-ar trebui în orice caz ceva asemănător, mai degrabă din regnul... decât cel al femeilor. Nu, de ce, să mă îmbrac şi să plec... Era furioasă, cu toate că eu eram blând, nu mă repezisem la ea, stăteam cuminte în pat şi îi ascultam protestele, care nu mai încetau, şi nici nu se grăbea să se îmbrace la loc... Ştii ce, mi-a spus ea în cele din urmă, exact ca într-o situaţie din Boccaccio, pune-ţi o glamnică şi atunci... A, nu ştiţi ce e o glamnică... un fel de basma neagră înfăşurată în formă circulară, o pun muierile pe cap când vin cu vadra cu apă de la fântână să nu le doară creştetul... Şi ea vroia să-mi înfăşor... cu o glamnică... Şi-mi dă un batic de-al ei... A început să mă sărute, pe urmă nu-mi mai dădea drumul de după gât şi în toiul iubirii o aud că îmi şopteşte la ureche: ştii ce, poţi să dai la o parte glamnică... Da?! Numai că eu, de la început, fără să vadă ea, o dădusem de mult la o parte... Alta, tot aşa, cu toate că ştia bine cine sunt, a întors la un moment dat capul înapoi spre mine în timp ce o iubeam ţiindu-i spinarea în braţe s-a holbat: Cine eşti tu, zice, de unde vii?
    Szekely izbucni într-un râs subţire, piţigăiat, înalt...
    Asanache îl potoli:
    - Şandor, mai încet, nu uita unde suntem...
    Totuşi, nu se clătina nimeni când am plecat, iar eu am făcut bine că i-am ascultat şi n-am mai băut. Au luat-o toţi trei înainte, discreţi dar hotărâţi, spunându-mi (Asanache) s-o conduc eu pe domnişoara Nineta acasă. Am în ţeles de îndată (şi m-am împăcat senin în aceeaşi clipă cu acest gând) că ceremonia petrecerii noastre ascunsese gândul lor secret, de a sărbători intrarea mea în grupul lor şi a-mi face cunoştinţă cu această ocazie şi cu o fată frumoasă care să ne cimenteze prietenia.
    Ea m-a apucat strâns de braţ şi s-a lipit de mine. Stătea prin apropiere. Într-o casă fără lumină electrică, dar altfel bine clădită, mare şi asemeni celor din cartier scăldată în flori şi pomi cu coroane bogate. Am intrat, ea a aprins lampa şi a început să se dezbrace. I-am spus în glas cu ceva care îi cerea parcă nici eu nu ştiu ce, că trăiesc o clipă de irealitate şi n-aş vrea să se spulbere aşa curînd... Şi atunci ea mi-a răspuns într-o şoaptă minunată:
    - Nici nu se va spulbera.
    Şi s-a apropiat de mine, m-a înlănţuit şi început să mă sărute într-adevăr fără grabă, dar cu o patimă pe care nu i-o bănuiam, potolindu-mi bătăile prea puternice ale inimii, care mă paralizau. Şi abia astfel trupul ei gol care îmi păruse brusc inaccesibil în primele clipe cînd ea se desbrăcase deveni tangibil şi trezi în mine, cu violenţă, dorinţa care mă torturase atâţia ani în singurătate şi în vis...
    Era chiar ca în vis când mă trezii în intimitatea fiinţei ei, ca într-un miracol care într-adevăr nu se spulbera şi ea care nu iubea ca mine pentru întâia oară scotea suspine ca şi când eu eram cel puternic şi experimentat şi ea inocenta care descoperea cu uluire dragostea de care până atunci îi fusese frică. Dar eram, chiar fără să ştiu, experimentat, fiindcă după primul val care trecu repede, nu-i dădui drumul din braţe şi în minutele care urmară bucuria care mă năpădi fu atât de covârşitoare încât în chiar acele clipe mă îndrăgostii de ea cu toată puterea sufletului.

                                                                         VII

                                             Nineta nu era elevă, adică nu mai era. Trăia din economiile bunicii, care nu erau mici, cum îmi spuse chiar ea, şi avea şi rude înstărite care o ţinuseră până nu demult în liceu...
    Atât îmi povesti din viaţa ei, nu mai mult, dar pe mine nu mă interesa viaţa ei de până atunci, prezenţa ei mă acapara, adică prezentul, ochii ei, dogoarea sărutărilor, dulceaţa ameţitoare a trupului ei inepuizabil în dăruire...
    Am început s-o vizitez seară de seară fără să mai stau toată noaptea; cum să le spun părinţilor de fiecare dată că am fost la un ceai care s-a prelungit, până în zori? Nu puteam să-mi revin din vraja primei îmbrăţişări care, dacă s-ar fi petrecut altfel, poate că ar fi fost ultima pe care aş mai fi trăit-o cu ea. Ştiam şi de ce, dar asta îmi sporea şi nu îmi potolea adânca turburare. Nineta se purtase cu mine cu simplitate, dar nu pentru că era simplă, ci pentru că îşi purta sufletul dezgolit.
    Desigur, o să spun o banalitate, dar ea era femeie cum un izvor e un izvor. Ai să spui: ei, ce e un izvor? Nimic, îl vezi numai dacă ţi-e sete şi pe urmă după ce bei treci pe lângă el. Dar câte femei au sufletul ca un izvor? Ele trebuie să şi-l ferească, şi cu cât strategia pe care o folosesc e mai complicată şi ele mai greu de cucerit, cu atât sunt mai preţuite. Am înţeles mai târziu, ca noi toţi: plăcerea constă în a cuceri această cetate şi fericiţi sunt doar cei care după aceea găsesc în ea comori de preţ, când abia începe adevărata dragoste. Şi dacă nu găseşti în această cetate decât un imens pustiu, plin de cârcâieci şi coropişniţe? Dar despre asta, mai târziu. Sufletul Ninetei era un izvor mare şi misterios ca orice izvor.
    De unde venea el de fapt? Şi încotro curgea? Ştia ea că dragostea e unică, nu se împarte? Că în viaţa noastră de oameni izvorul trebuie păstrat, sau mai bine zis dat unuia singur? Cine hotărâse acest lucru? Nu ştiam şi nu ştiu nici acum şi viaţa mea se va pierde tocmai din această pricină: e în noi un animal care ne muşcă mortal, cumplit, cu atât mai tare cu cât iubim mai mult şi eu n-am ştiut să mă păzesc, sau mai bine zis n-am ştiut să răspund la întrebarea: ce e cu acest animal, ce caută în noi şi ce legătură are el cu dragostea?
    Nineta trăia petrecând şi când i-am spus că acest lucru trebuie să înceteze a dat capul pe spate şi a râs. Am încercat să descifrez acest râs.
    - Să examinăm, i-am spus, cel mai bun caz şi cel mai rău caz pentru tine. Cel mai bun ar fi că se poate îndrăgosti de tine un bătrân singur şi bogat, căruia nu i-ar mai păsa de ce zice lumea şi te-ar lua de nevastă. Inconvenientul aici ar fi ca bătrânul să trăiască mult...
    Nineta mă întrerupse cu râsul ei în cascade cristaline, cu poftă mare. Ochii îi jucau în cap. Se gândise şi ea la acest lucru. Se gândise, dar nu prea mult. O pură idee. Asta însemna că se gândise şi la cel mai rău caz.
    - Duci viaţa de acum, am reluat eu, mai mulţi ani. Îmbătrâneşti. Petrecerile se vor rări, apoi vor înceta. Ce vei face? Nu te-ai putea salva decât dacă ai fi o mare poetesă şi ai descrie în versuri frumoase viaţa ta de curtizană, ca Bilitis, exprimând în esenţă ideea că aşa ai înţeles tu datoria ta de femeie, să luminezi viaţa bărbaţilor încă tuşaţi de familii şi să ţi-o trăieşti pe-a ta în dragoste şi poezie.
    Amintisem de Bilitis fiindcă printre cărţile ei, puţine, găsisem într-o bună traducere prescurtată celebrul volum al lui Pierre Louys cu frumoase gravuri pe care îl luasem acasă şi îl citisem şi eu; aveam impresia că această carte era Biblia ei; Nineta trăia, cum am spus, cu o bunică bătrână, mama ei murise când o născuse, iar tatăl, necunoscut de ea, nu se arătase niciodată; fusese elevă, dar se încurcase la paisprezece ani cu un profesor şi o eliminaseră; profesorul scăpase doar cu un transfer in Basarabia.
    - Mare curtezană, am continuat eu, n-ai să fii, ca Aspazia, care îl primea la ea pe Pericle şi îi sugera noi legi înţelepte pentru atenieni, şi nici ca Theodora Bizanţului, care a ajuns împărăteasă după ce prin braţele ei, ca tânără fată, au trecut într-un dezmăţ fără sfârşit întâi cei de jos, apoi şi cei de sus... deşi dacă mă gândesc bine la tine, nu se ştie... În acest caz o să mă pui în lanţuri sau o să mă ridici şi pe mine şi să mă faci mare dregător. Nu te gândeşti? am întrebat-o.
    - Nu mă gândesc, zise, bătrâneţea e o mizerie oricum, bunica face câteodată pe ea, ce folos că a fost toată viaţa o femeie de treabă? Eu o să mor tânără.
    - De unde ştii?
    - Ştiu eu! Când o să văd că nu mai merge iau un tub, mă culc şi nu mai mă scol. E ceva mai simplu decât asta?
    Şi râse iar, de astă dată cu o intensă expresie de triumf în privirea ei care devenise brusc iluminată, ca o revelaţie care se repeta după ce avusese prima oară acest gând.
    - Asta pentru că acum eşti tânără şi vezi în tine puterea de a face acest lucru. Dar poţi să ştii dacă această putere nu va slăbi? Odată m-am oprit şi m-am uitat la un orb şi mi-am spus: ce mai înseamnă viaţa pentru el? I-am dat cinci lei şi l-am întrebat: Eşti din naştere fără văz, sau s-a întâmplat mai târziu? Mai târziu, mi-a răspuns. Şi nu te-ai gândit să nu mai trăieşti? Ştii ce mi-a răspuns? Că acum poate să mai bea un pahar de vin şi să... o femeie, dar dacă moare cine (adică cine din el) o să mai bea paharul ăla şi să... acea femeie? Avea dreptate!
    - Sigur, mi-a răspuns Nineta, când bei nu te mai gândeşti la nimic şi te simţi bine, iar când faci dragoste moartea îşi ia tălpăşiţa.
    - Ei, eu m-am gândit la moarte, am reluat, dar în mine, în măruntaiele mele, am simţit o slăbiciune, un leşin, la gândul că n-aş mai fi. Da, mi-am spus că pe la treizeci de ani o să mă sinucid, dacă viaţa mea până atunci ar fi un eşec. Dar pe urmă m-am întrebat: ce e un eşec? O întrebare de capitulare. De obicei, eşecul e ceea ce consideră alţii că e, fără să ne dăm seama că dacă am schimba direcţia barei şi s-o luăm pe alt drum, eşecul ar fi premisa unei adevărate victorii. În acest sens suntem şi noi orbi ca orbu` acela, fiindcă eşecul ne face să nu mai vedem nimic înaintea ochilor.
    - Da, mi-a spus Pretorian că totdeauna te plimbai în recreaţii singur şi noi, s-au gândit ei, hai să-l ducem pe Petrini la "Mama răniţilor".
    Am izbucnit şi eu în râs, gândind în acelaşi timp că, adevărat, iată ce băieţi buni aceşti Puloş, Szekely şi Asanache.
    Dar discuţia alunecase şi am revenit încercând s-o fac să înţeleagă pe Nineta să nu mă iubească decât pe mine pentru totdeauna şi să-i explic că pe vremea Greciei antice Aspazia era respectată, în timp ce astăzi, la noi, în Europa, femei ca ea poartă un nume ruşinos şi va începe să-l poarte şi ea dacă nu se va opri la timp. I-am spus că peste un an voi fi student şi că ne puteam căsători, o să fiu profesor, şi aveam de gând să fac carieră universitară şi că mă pasiona filozofia, aveam ceva de spus în acest domeniu şi anume să elimin din filozofie etica bazată pe ideea de Dumnezeu şi să aduc în locul ei cunoaşterea pe baza descoperirilor ştiinţifice. O nouă gnoză care să redea integritatea conştiinţei umane în faţa universului, fără conştiinţa disperată, care se vântură acum în Europa, zguduită de un danez bizar din secolul trecut, spiritualizat la extrem, dar lipsit de forţă vitală...
    "Conştiinţa nu e dublă şi nu se scindează, cum crede şi Dostoievski, din pricină că putem în acelaşi timp să facem şi bine şi rău, sau să urâm fiindcă ni se face binele şi alte descoperiri abisale care i-au turmentat marele său spirit. Conştiinţa e unitară, dar, ca şi în natură, ca este zgâlţâită când de furtuni şi cataclisme, când invadată de înseninări miraculoase. Cine nu cade nu se poate înălţa, iar faptul că un boier rus dădea ordin să fie sfâşiaţi copiii de către câini, arată mai degrabă că se născuse într-o lume încă neieşită din barbarie, decât că îi e proprie omului crima abjectă. Cristos a fost un bărbat vânjos, dacă a putut străbate tot timpul provinciile Palestinei pe jos, mâncând puţin şi predicând neobosit. Numai pe cruce a avut un moment de slăbiciune, s-a simţit singur în faţa morţii, iar noi, reintegraţi în univers, putem trece mai uşor pe sub pod, cum spune Stendhal."
    - Şi mai uşor cu un tub, ca în vis, a reluat Nineta, care ascultase distrată tirada mea, din care, desigur, nu înţelesese mare lucru.
    Se pare că era un gând cu care trăia şi care n-o împiedica să fie veselă, acel tub dimpotrivă urca parcă în ea tensiunea vieţii cu un grad faţă de mine, care îmi proiectam viaţa prezentă în viitor, în timp ce ea îl alunga, fiindcă n-a reacţionat cum doream eu, n-a făcut-o să tresară propunerea mea de căsătorie, viaţa pe care ar fi putut-o duce întemeind împreună o familie.
    - Nu mă iubeşti? am întrebat-o.
    - Te iubesc acum, mi-a răspuns, dar nu ştiu dacă şi mâine; nu vreau să mă căsătoresc niciodată, vreau să iubesc pe cine vreau eu şi când n-o să mai fie iubire cumul, vorba ta, schimb bara în altă direcţie. Du-te la universitate, fă-te profesor, filozof... Soarta mea asta e, că nu ştiu ce-o să fie şi mie îmi place aşa.
    Deci şi ea era o cetate care trebuia cucerită, am gândit, dar una mai grea, căci îmi sugera legătura ei strânsă cu moartea. Atât, alte ziduri nu avea, dar ăsta, singurul, cum să-l escaladezi? Am început să ieşim, să ne plimbăm împreună prin oraş. Nineta era bine îmbrăcată, chiar elegantă şi strada o schimba, devenea gravă, aproape străină, plăcută şi veselia îi pierea de pe chip. Avea chiar un ochi cercetător, imobil când se uita la ceva. Se uita cu o lăcomie pe care n-o descifram, oricum strada o schimba, aveam chiar impresia că nu mai era cu mine şi nu ştiam încotro îi zburau gândurile şi ce fel de gânduri. Apoi acasă la ea devenea altă fiinţă...
    Aceste plimbări au adus ruptura, neaşteptată pentru mine, incredibilă. Ieşirea în lume e plină de surprize, da, e bine între noi doi, dar împreună cu alţii privirea ei nu-ţi mai aparţine, surâsul ei nu-i mai înfloreşte pe chip când o priveşti, râde pe neaşteptate de ceea ce spune altul şi eşti stupefiat să descoperi că deşi e aceeaşi nu-ţi mai aparţine, aici e drama, e aceeaşi...
    Dar asta avea să mă chinuie mult mai târziu. Ruptura mea cu Nineta a fost mai simplă, dar nu inexplicabilă, fiindcă fusesem avertizat.
    S-a oprit într-o zi în dreptul unei străzi, s-a uitat de-a lungul ei cu o expresie preocupată, impenetrabilă, şi mi-a şoptit: "O luăm pe-aici!"
    Era o stradă laterală, rău pavată, fără trotuar şi n-am înţeles de ce trebuia s-o luăm pe-acolo. Am răspuns:
    - Nu!
    - Dacă nu vrei, am auzit-o spunând, atunci n-ai ce mai căuta pe la mine.
    Chiar aşa? Ce putea fi atât de important?
    - Nu! am repetat.
    Atunci ea s-a răsucit pe călcâie, s-a uitat în jos liniştită, s-a uitat chiar la mine, dar fără să mă vadă şi mi-a spus:
    - Singur ţi-ai dat foc la valiză!
    Şi s-a îndepărtat. Dar nu s-a dus pe strada aceea. Am rămas pe loc clipe lungi nedumerit: de ce nu vroisem să merg pe-acolo pe unde dorise ea? Nu-mi era indiferent pe unde ne-am fi dus? Pe de altă parte, simţeam în mod obscur că dacă ea, fără s-o spună, ar fi luat-o pur şi simplu pe strada aceea aş fi urmat-o fără să observ ciudăţenia de a ne fi plimbat pe o anumită stradă. Dar chiar şi aşa, ce-mi păsa mie că e anumită?
    Eram totuşi senin. Cu această seninătate am rămas apoi totdeauna în faţa rupturilor, dar numai atunci, în clipele când primeam lovitura, dezastrul începea mult mai târziu. Câteva zile la rând am intrat apoi în curtea ei, dar n-am găsit-o decât pe bunica, iar odaia era încuiată. Am revenit după o săptămână, crezând că era plecată din oraş. Zadarnic.
    Am căutat-o seara la "Mama răniţilor", patroana a dat din cap şi a ridicat din umeri: nu ştia unde e.

                                                                VIII

                                           Şi abia într-un târziu aflară părinţii mei că nu la ceaiuri mă duceam eu când veneam acasă după miezul nopţii şi aflară şi unde fusesem când mă întorsesem în zori: la "Mama răniţilor", după care dormisem toată noaptea cu "o depravată". Cuvântul acesta îl rosti tata. De unde aflaseră? Şi de ce aşa de târziu?
    Oricum aflaseră atunci, în ziua aceea, când mă întâmpinară îndată ce intrai în casă cu acea stare de spirit bizară, care ne arată cât de puţin fluid e sufletul omenesc şi cum deplasările în el seamănă cu deplasările geologice, surpări de roci sau de pământ ireversibile.
    "Bine, mă, începu tata, fără introducere, ca o erupţie, adică fără înţelegere, departe de orice gând că mai exista pentru mine vreo speranţă, de-aia te-am crescut noi şi muncim pentru tine; ca tu să te faci de râsul oraşului cu o curvă? Maică-ta te închină în fiecare seară ca pe-un copil cu sufletul curat şi drept orice răsplată tu cazi în noroi şi îţi terfeleşti cinstea în patul unei fete depravate? Ce-ai să te faci tu acum, strigă el ridicându-şi braţele în sus ca în faţa unei nenorociri ireparabile, când toată lumea ştie şi o să te arate cu degetul? Ce-ai să te faci tu dacă se află la liceu şi tocmai acum, când trebuie să-ţi dai bacaloriatul, te dă afară din toate liceele din ţară? Ce-ai să ajungi, cu studiile neterminate şi cu obrazul tău de cavaler murdărit? Ce fată o să se mai uite la tine, când tu te-ai plimbat cu aia prin oraş şi te-a văzut toată lumea?"
    Mama stătea nemişcată la masă, cu lacrimi care îi curgeau şiroaie pe chipul împietrit. Îşi ţinea o palmă pe jumătate de gură, care era crispată de o suferinţă copleşitoare, pe care o îndura însă cu mai multă înţelegere pentru mine, suferinţă în adâncurile căreia ea contemplă păcatul şi nu urmările lui, cum făcea tata. Această palmă care îi acoperea numai jumătate de gură, n-am uitat-o!
    Parcă se ruga, în acele clipe, pentru mine. Acest gest pios era adresat parcă sfintei fecioare, într-o implorare mută, să-i salveze copilul. Dar numai în amintire, în viaţa mea ulterioară, a început să tresară acest gest, în clipele acelea însă eu simţeam cum încep să jubilez, dându-mi seama cum creşte în mine o furie rece şi orgolioasă...
     "Ce e, mamă, am spus eu când tata s-a oprit. Mă adresam ei, care suferea cu adevărat, şi nu lui, care era doar jignit şi înspăimântat că lumea o să mă arate cu degetul, ca şi când n-aş fi fost bărbat, ci fată mare. Cum s-a purtat, mamă, Cristos cu femeia desfrânată? Te duci la biserică şi nu înţelegi nimic din învăţătura lui, el care a spus celor ca voi, care aruncaţi cu piatra, să arunce primul cu piatra cel care se consideră în sinea lui fără păcat."
    Ştiam că era fără păcat şi că n-ar fi aruncat cu piatra, dar nu ştiu de ce, tocmai pe ea vroiam s-o rănesc şi mai tare, căci cu adevărat gestul ei îmi făcea rău. Vroiam să i-l alung, să-şi ia palma de la gură, fiindcă nu ştiam cum să răspund la suferinţa ei, în timp ce pentru tata pregăteam, mintal, ceva violent, să-l învăţ minte pentru totdeauna să mai ridice braţele în aer şi să-mi spună el mie ce este şi ce nu este nenorocire pentru mine.
    Nenorocire e numai ceea ce simt eu, nu un altul şi nici măcar el, care mi-era tată, sau cu atât mai puţin.
    - Trebuie iertată, fiindcă a iubit mult, aşa a spus Cristos, am continuat citind o replică din Dostoievski.
    - Nu despre o astfel de iubire vorbeşte Cristos, mi-a răspuns atunci tata exact ca în Dostoievski, pe care nu-l citise.
    Şi eu am strigat:
    - Ba da, şi despre o astfel de iubire.
    - Cristos nu e o pavăză pentru toţi dezaxaţii, a strigat atunci şi tata. Ai să ajungi un dezaxat, o să vezi, ai pornit-o bine.
    - Cu tine o să vorbesc pe urmă, i-am răspuns cu o voce sardonică, acuma vreau să-i spun ceva mamei. Crezi, mamă, că nu ţi-am ghicit păcatul? Te-ai măritat fără să iubeşti şi nici pe urmă nu l-ai iubit pe tata, şi nu fiindcă ţi-ar fi plăcut altul, ci aşa. Dar de măritat te-ai măritat, în loc să te fi dus într-o mânăstire. Dar aia e, că nici mânăstirea nu ţi-a plăcut şi, femeie tânără, ţi-ai gonit bărbatul din pat, şi el tânăr, crezi că nu ştiu?
    - Nu ţi-e ruşine, a strigat tata, să vorbeşti cu maică-ta ca un dezmăţat?
    Şi a sărit în sus şi m-a izbit peste faţă de câteva ori la rând făcându-se palid şi gâfâind de furie. Am rânjit:
    - Cu asta nu rezolvi nimic! Vezi că sunt mai voinic ca tine şi dacă mai încerci să dai în mine o să te împiedic. Eşti un tată admirabil, te respect, dar şi eu am fost un copil bun şi nu te-am silit să mă loveşti când eram mic. Nu te gândi acum că o să mai îndrepţi ceva când sunt mare. Stai liniştit, că discutăm noi. Ţi-am spus că vreau să-i spun ceva mamei.
    - Spune-i, nefericitule, dar dacă nu-ţi pui frâu la vorbă în casa asta n-ai ce să mai cauţi!
    - Da, i-am răspuns, cunosc, clasica gonire de-acasă a unui fiu care a apucat pe căi greşite, plecarea lui, apoi suferinţa mamei şi neînduplecarea părintelui, care are principii şi nu vrea să-l reprimească. Numai că eu n-o să mai mă întorc, aici e greşala ta, aşa că ai grijă de mama, care o să moară de dorul meu şi n-o să te ierte!
    - Tu de ce îl asculţi? a întrebat-o el atunci pe ea. Lasă-l să stea aici, dar eu cu el nu mai vorbesc.
    Mama şi-a acoperit şi restul gurii cu palma şi a şoptit:
    - Lasă-l să spună. E un copil.
    - Da-da! am exclamat, mai rămâne să înţeleg că am căzut "în ispită, dar că prin rugăciunile tale Dumnezeu o să-mi îndrepte paşii...
    - Măcar eşti sănătos? s-a holbat tata la mine. Fiindcă asta ţi-ar mai fi lipsit.
    Eram perfect sănătos, dar nu i-am răspuns.
    - Revin, mamă, asupra păcatului tău, de a nu fi putut iubi... Ei bine, eu iubesc prea mult, care din noi doi e păcătos?
    - Te-am făcut pe tine! a răspuns ea atunci.
    Atât a spus şi a tăcut mai departe. Ce trebuia să înţeleg? Că păcatul ei era izbăvit şi că odată cu venirea mea pe lume dorinţele ei trupeşti se stinseseră? Sau nu se stinseseră şi se chinuise să le alunge? Era taina ei.
    - Bine, i-am răspuns, m-ai făcut, eşti mântuită, dar eu nu sunt nici Isus Cristos şi nici adeptul lui. Animalele nu cred în Dumnezeu, dar la anumite specii dintre ele s-au observat comportări care seamănă cu morala creştină. De pildă într-o luptă dacă un animal cedează, celălalt îl lasă înpace, nu-l ucide, e tolerant.
    - Vrei să spui că tu ai de gând să te porţi ca un animal, mai departe nu poţi să mergi? a zis tata.
    - De ce să merg? i-am răspuns. Crezi că tu o să mergi sau ai mers mai departe? Adevăr îţi grăiesc ţie, am reluat batjocoritor, că o să cauţi şi o să găseşti o altă femeie cu care să trăieşti ca un bărbat în putere cum eşti şi în felul ăsta o s-o înşeli pe mama. Asta o să fie mai rău decât ce am făcut eu. Şi acum să vedem ce-am făcut de îmi promiţi cu atâta convingere că o să ajung un dezaxat. Toată concepţia ta se reduce la ce-o să zică lumea. Dar că eu mă simt de fapt curat asta pe tine nu te interesează. Nu că o să ajung dezaxat, ci considerat ca atare. Şi dacă n-o să păţesc nimic la liceu şi mai târziu o să mă căsătoresc cu o fată de bună condiţie, totul o să fie în regulă.
    - Bă, uite ce e, m-a întrerupt el strigând, eu cu un neruşinat ca tine nu mai vorbesc. Sunt oameni pe care învăţătura îi face oameni! Pe tine te-a făcut un neruşinat! Numai maică-ta poate să mai creadă în îndreptarea ta, eu unul mi-am luat mâna de pe tine. O să te ţin până o să ajungi să-ţi câştigi singur pâinea, dar tu cu mine nu mai ai şi nici n-o să mai ai nimic de împărţit. Poţi să te înhăitezi cu cine vrei, să faci ce vrei, din moment ce aşa consideri tu că trebuie să vorbeşti cu părinţii tăi şi eu consider că nu mai eşti băiatul meu, şi o s-o spun la toţi, să nu creadă lumea că mă uit în curul tău şi nu-mi pasă, te îndemn sau sunt mândru de tine, cum sunt alţii...
    Şi s-a sculat de la masă întunecat, însingurat, dar hotărât. Dacă mi-aş fi dat seama atunci că violenţa gândirii mele putea să ducă la o ruptură cu el m-aş fi reţinut.
    Într-adevar, prorocirea mea că o s-o înşele pe mama avea în ea ceva atât de jignitor, era o astfel de impudoare încât cel mai paşnic părinte (şi el era unul din aceştia) m-ar fi gonit imediat de-acasă, mai ales că în anii aceia el nici măcar nu se gândea la altă femeie, criza i-a venit mai târziu, pe la patruzeci şi şapte de ani.
    N-am păţit nimic la liceu. Adică nu s-a aflat nimic, aşa se întâmplă, uneori nu se află nimic, alteori se află cea mai mică prostie. Mi-am luat bacalaureatul cu succes şi am intrat la Facultatea de litere şi filozofie. Tata s-a ţinut de ameninţare, nu vorbeam împreună, însă n-a spus la nimeni ce fel de copil avea, fiindcă după istoria mea cu Nineta, fără să fi rupt-o cu grupul lui Puloş, Asanache şi Szekely (de altfel în anul următor ne-am împrăştiat.
    Asanache s-a înscris la Teologie, Puloş a murit la el în sat în vara următoare lovit de roata morii tatălui său, iar Szekely s-a înscris la Drept) şi fără să fi evitat să ies din când în când cu ei la "Mama răniţilor", nu m-am mai îndrăgostit de nicio fată, amintirea Ninetei stăruind în sufletul meu ca o arsură: era al ei sufletul care mă tulburase atât de adânc, dezgolit, intens, fierbinte, cu trăire prezentă şi fatală, fără grijă de catastrofe, împotriva cărora găsise un remediu total, acel tub de care îmi vorbise parcă jubilând. Nu era ceea ce credea tata şi ceea ce crezusem şi eu la început în sensul propriu, o prostituată.
    Era mai puţin grav, adică nu era cuminte, după formula celor îngăduitori, ceea ce e cu totul altceva.
    Într-adevăr, părăsise oraşul, atunci sau puţin mai târziu după ce mă părăsise pe mine, lăsând-o pe bunica în plata Domnului sau poate a vreunei rude. Fugise la Bucureşti şi, după cum aveam să aflu mai târziu, se măritase cu un maior bătrân, aşa cum îi prezisesem. Cum o luase acel maior, când se ştia că militarii constituiau o castă aproape închisă, în care nu putea să intre o fată care nu era de condiţie bună? Dar nu trăise mult cu acel ofiţer, îl părăsise în timpul războiului şi teologul Asanache îmi scria că dăduse de urmele ei la Iaşi, căsătorită cu un negustor foarte bogat, dar nu aşa de bătrân ca maiorul, totuşi bătrân, căruia îi făcuse şi doi copii. Avea deci atracţie pentru intensitatea finală a bărbaţilor, nu-i plăcea tinereţea sigură de ea, pusă pe viaţă lungă şi cu flacăra mai scăzută, să ajungă multă vreme.
    L-a părăsit şi pe acel negustor, abandonându-şi copiii, şi a început să trăiască cu doi inşi deodată, care acceptau acest lucru, unul inginer, bărbat întreg, soţ, pe care îl manipula, du-te încolo, vin încoace (şi aceluia îi făcea o plăcere deosebită să se lase manipulat fiindcă murea după ea), şi al doilea, un intelectual fin, dar care devenea neputincios îndată ce o lua în braţe, adică bărbăţia ţâşnea din el la simpla atingere, fără împlinire, lucru care pe ea n-o împiedica să-l iubească, să-şi petreacă cu el chiar şi nopţile, fiindcă avea totul de la celălalt, atrasă însă irezistibil de intelectualul fin, căci acesta o iubea într-un mod bizar, se îmbrăca cu rochiile ei, se îmbrobodea, iar alteori o întâmpina în costume fanteziste, de pildă cizme înalte până sub coaste, de cauciuc, de pescar sau instalator şi haină cu broderii şi lavalieră, iar chipul pudrat, dat cu fond de ten şi buzele rujate.
    Inginerul râdea în hohote, dar ea nu râdea deloc, şi îi spunea că acela "e cu un cap mai presus decât el" şi că "avea o inimă de aur..."
    După război Nineta se întoarse singură la Bucureşti şi curând aventurile ei mari încetară, întâi auzii că intrase într-o filatură de bumbac ca simplă muncitoare, ca să mi se spună, când o căutai acolo, că acum e redactoare la o revistă de literatură, unde ajunsese nu se ştie cum... O căutai la acea revistă... Nu mai era nici acolo... Dar cum ajunsese ea totuşi într-o redacţie literară, întrebai, şi unul dintre redactori îmi răspunse cu un vag surâs cinic că o angajase directorul revistei "ca să îmbunătăţească componenţa socială a redacţiei".
    - Adică cum? întrebai.
    Nu mi se răspunse. Îi pierdui urma. Nu cum va murise Nineta, aşa cum spusese? Câţi ani să fi avut? Poate că nici treizeci şi cinci.....

                                                                       IX.

                                                Am recitit aceste pagini uimit de uitarea de sine pe care mi-au adus-o: viaţa e uitare de sine! În realitate, în mod obscur, nu amintirea faptului că am chinuit-o pe mama m-a făcut să mă întorc atât de mult înapoi, ci amintirea Ninetei, cu acel tub al ei, pe care fără îndoială că l-a folosit, fiindcă în acei ani i-am căutat copiii şi pe tatăl lor: ştirile pe care le aveau toţi despre ea se opreau acolo unde se opriseră şi ale mele: era clar, Nineta nu ezitase să curme singură o viaţă care "nu mai mergea".
    Acum am o iluminare: nici a mea nu mai merge, adică n-ar mai merge chiar dacă printr-un miracol aş evada şi reuşi să fug din ţară. Îi voi trimite prietenului meu, fostul judecător, un bileţel pe care să scriu un singur cuvânt: Nozinan.
    El ştie ce este acest calmant; e "un băiat foarte bun", cum îi spuneam adesea, când luam câte-o pastilă. Şterge toate neliniştile şi toate temerile şi poate da şi un somn final, dacă iei chiar mai puţin de un tub. Astfel voi înlătura printr-un act de violenţă supliciul care mă aşteaptă, căci nu pierderea totală a libertăţii mă sperie, ci ataşamentul meu faţă de viaţă, care m-ar tortura: eşti încătuşat, vei muri fără speranţă. Completul de judecată care ar pronunţa sentinţa, adică figurile lor de oameni liberi, lectura acelei sentinţe... condamnarea, deşi în forul meu interior, speranţa n-ar pieri... Dar cum să scapi de înţelesul celui mai mic gest al lor, al celui mai mic lucru pe care ochii mei l-ar vedea în perpetuitate, chiar şi o pietricică...
    Ei da, pietricica aceea va fi de-aici înainte văzută de alţii cu un ochi liber, în timp ce eu aş gândi: chiar şi această pietricică e mai liberă decât mine...
     Mai bine s-o sfârşim înainte!
......................................................................................