Jocul lui Ender 2, Orson Scott Card

..............................................................................
                                                  4.

                            Ca  întotdeauna, mintea lui Ender descoperi contradicţii în afirmaţii.
    - Cum se transmite o asemenea boală pe cale ereditară dacă ea produce sterilitatea victimei?
    - Se transmite de obicei pe cale colaterală. S-ar putea ca unul dintre copii să moară din pricina ei; fraţii şi surorile nu vor fi purtători ai bolii, dar o vor transmite copiilor lor. Bineînţeles, m-am temut că, având copii, Marcao putea transmite tuturor gena afectată.
    - I-aţi supus testelor?
    - Nici unul dintre ei n-a prezentat modificări genetice. Fii sigur că Dona Ivanova nu mi-a dat pace o clipă cât am efectuat testele. Ne-am concentrat imediat asupra genelor cu probleme şi am făcut investigaţii asupra fiecărui copil: ţac, ţac, ţac, şi gata.
    - Şi nici unul dintre ei nu prezenta simptomele bolii? Nici măcar o tendinţă regresivă?
    - Gracas a Deus, spuse doctorul, cine s-ar fi căsătorit cu vreunul dintre ei dacă ar fi avut genele modificate? După cum se prezintă situaţia, nu pot să înţeleg cum a scăpat nedetectat defectul genetic al lui Marcao.
    - Investigaţiile genetice au un caracter de rutină pe această planetă?
    - A, nu, nicidecum. Dar cu vreo treizeci de ani în urmă s-a declanşat o epidemie. Părinţii Donei Ivanova, Venerados Gusto şi Venerada Cida, au efectuat investigaţii genetice asupra tuturor membrilor coloniei: bărbaţi, femei şi copii. Aşa au şi găsit remediul. Comparaţiile făcute de ei pe computer ar fi detectat în mod sigur acest defect specific, aşa că am aflat ce era doar atunci când a murit Marcao. Eu nu auzisem vreodată de boala asta, dar ea figura în fişierele computerului.
    - Şi Los Venerados n-au găsit-o?
    - Se pare că nu, pentru că altfel i-ar fi spus lui Marcao. Şi chiar dacă nu l-ar fi avertizat, Ivanova trebuie să fi descoperit boala.
    - Poate că aşa s-a şi întâmplat, spuse Ender.
    Navio râse sonor.
    - Imposibil. Nicio femeie întreagă la minte n-ar purta în pântec copiii unui bărbat care ar prezenta un asemenea defect genetic. Vreme de ani şi ani, Marcao a trecut prin suferinţe cumplite. Nu există mamă care să dorească aşa ceva copiilor ei. Nu, s-ar putea ca Ivanova să aibă un comportament bizar, dar nebună nu e.

                                                                     3.

                                     Jane se distra copios.  Când Ender ajunse acasă, ea îşi proiectă imaginea deasupra terminalului doar ca să poată râde nestăvilit.
    - Omul nu se poate schimba, spuse Ender. Într-o colonie de catolici fideli ca aceasta, normal că mi-a trecut prin minte să pun în discuţie intenţiile biologului, una dintre cele mai respectate persoane de aici.
    - Nu căuta să-l scuzi, îi spuse Jane. Nu mă aşteptam ca un creier oarecare să lucreze la fel de logic precum un computer. Dar nu-mi poţi cere să nu mă distrez.
    - Într-un fel, neştiinţa lui e înduioşătoare, remarcă Ender. Preferă să creadă că boala lui Marcao se deosebeşte de oricare alt caz înregistrat până acum. E în stare să ia drept bună ideea că părinţii Ivanovei nu au observat şi că s-a măritat cu el fără să cunoască adevărul, deşi lama lui Ockham arată că noi trebuie să acceptăm cea mai simplă explicaţie: boala lui Marcao a progresat ca oricare alta; a lovit mai întâi testicolele, deci copiii Novinhei au fost procreaţi de altcineva. Nici nu-i de mirare că Marcao era scârbit şi furios. Fiecare dintre cei şase copii îi aducea mereu aminte că soţia lui se culca cu un alt bărbat Probabil au căzut la învoială încă de la început asupra faptului că ea nu-i va fi credincioasă. Dar, oricât de răbdător ai fi, şase copii înseamnă totuşi prea mult.
    - Acestea sunt încântătoarele contradicţii ale unei vieţi evlavioase, remarcă Jane. Novinha s-a căsătorit ştiind dinainte că va deveni adulteră, dar nu s-a gândit nicio clipă să folosească anticoncepţionale.
    - Ai cercetat structura genetică a copiilor pentru a descoperi posibilul tată?
    - Vrei să spui că n-ai ghicit deja?
    - Am ghicit, dar vreau să fiu sigur că probele clinice nu se bat cap în cap cu răspunsul care rezultă de la sine.
    - E limpede ca lumina zilei că Libo a fost tatăl. Ce inimă de câine! A avut şase copii cu Novinha şi alţi patru cu soţia lui.
    - Nu înţeleg totuşi de ce Novinha nu s-a căsătorit cu Libo de la bun început spuse Ender. Nu văd ce rost avea să se mărite cu un bărbat pe care e limpede că-l dispreţuia, despre a cărui boală sigur ştia, pentru ca apoi să aibă copii cu cel pe care trebuie să-l fi iubit înainte de orice.
    - Întortocheate şi corupte sunt căile pe care rătăceşte mintea umană, spuse Jane pe un ton sentenţios. Pinocchio a făcut o prostie fără seamăn când a încercat să devină un băiat în carne şi oase. I-ar fi mers mult mai bine dacă-şi păstra capul de lemn.
    Miro păşea cu fereală prin pădure. Din când în când recunoştea sau îşi închipuia că recunoaşte câte-un copac, însă nicio fiinţa umană nu putea egala priceperea purceluşilor de a da nume fiecărui arbore din pădure. Dar, la urma-urmelor, oamenii nu venerau copacii luându-i drept totemuri ale strămoşilor.

                                                                  4.

                                           Miro alesese  în mod premeditat o cale mai lungă pentru a ajunge la casa din buşteni în care locuiau purceluşii. Încă de când îi permisese lui Miro să lucreze alături de el şi de fiica lui, Ouanda, ca un al doilea ucenic, Libo îi dăscălise pe amândoi să nu meargă tot timpul pe acelaşi drum şi să bată poteca de la Milagre până la casa purceluşilor.
    Libo îi prevenise că într-o bună zi ar putea să apară tulburări între oameni şi purceluşi; nu era deci cazul ca ei să facă o potecă pentru a-i duce direct la destinaţie pe cei care ar fi avut în minte ideea vreunui pogrom. Tocmai de aceea Miro mergea astăzi pe malul dinspre pădure al pârâului, de-a lungul unui povârniş mai înalt.
    Şi, bineînţeles, nu departe de el apăru un purceluş care îl urmări atent. Cu ani în urmă, Libo socotise că femelele trebuiau să trăiască undeva, în acea direcţie; masculii stăteau cu ochii pe zenadori de fiecare dată când se apropiau prea mult.
    Aşa cum insistase Libo, Miro nu manifesta nicidecum dorinţa de a face vreun pas în plus în direcţia ce-i era interzisă. Curiozitatea lui se stingea ori de câte ori îşi amintea cum arăta trupul lui Libo, pe care îl descoperiseră el şi Ouanda. Libo nu era încă mort; avea ochii deschişi şi-i mişcase. Murise doar după ce Miro şi Ouanda îngenuncheaseră de o parte şi de alta a trupului şi fiecare dintre ei îl ţinuse de mâna însângerată.
    "Vai, Libo, sângele încă-ţi mai curgea prin vine şi inima încă-ţi mai bătea, chiar expusă vederii în pieptul larg desfăcut. Dacă ai fi fost în stare să ne vorbeşti, se ne spui măcar o vorbă care să ne lămurească de ce te-au ucis..."
    Malul coborî din nou, iar Miro traversă pârâul călcând cu paşi uşori şi repezi pe bolovanii înveliţi într-un strat de muşchi. După alte câteva minute îşi atinse ţinta, intrând în poieniţă prin partea ei estică.
    Ouanda se afla deja acolo şi-i învăţa pe purceluşi cum să bată smântână din laptele de cabra pentru a obţine un fel de unt. Experimentase procedeul vreme de săptămâni întregi până să ajungă la soluţia cea mai bună. Mai uşor ar fi fost să apeleze la ajutorul mamei sau chiar al Elei, pentru că ele ştiau mult mai bine care erau proprietăţile chimice ale laptelui de cabra, dar nici nu se putea pune problema cooperării cu biologista.
    Cu treizeci de ani în urmă, Os Venerados descoperiseră că laptele de cabra nu avea valoare nutritivă pentru fiinţele umane. Prin urmare, orice cercetare privind modul de prelucrare în vederea stocării nu putea fi decât în beneficiul purceluşilor.
    Miro şi Ouanda nu voiau să-şi asume riscul de a da de înţeles că încălcau legea şi interveneau activ şi deliberat în modul de viaţă al purceluşilor.
    Plini de încântare, purceluşii mai tineri se apucară să bată untul. Transformaseră mulsul cabrelor într-un adevărat dans şi acum cântau o melodie absurdă în care cuvintele din Esenţială şi portugheză se amestecau cu altele din două limbaje proprii, iar rezultatul era o harababură care stârnea râsul.
    Miro încercă să separe limbile folosite. Identifică, desigur, limba masculilor şi, de asemenea, câteva frânturi din limbajul copacilor, pe care o foloseau pentru a se adresa copacilor-totem; Miro o recunoscu doar după sonoritate; nici măcar Libo nu fusese în stare să traducă vreun cuvânt. Toate păreau a fi compuse doar din m-uri, b-uri şi g-uri, fără să apară vreo diferenţă detectabilă între vocale.
    Purceluşul care-l urmărise discret prin pădure pe Miro apăru abia acum şi-i salută pe ceilalţi cu un sunet amintind de un chiuit. Dansul continuă, dar cântecul încetă imediat. Mandachuva se desprinse din grupul format în jurul Ouandei şi veni să-l întâmpine pe Miro la marginea poieniţei.
    - Bine ai venit, Privesc-la-tine-cu-dorinţă. Aceasta era, desigur, o transpunere precisă până la extravaganţă a numelui lui Miro în Esenţială.
    Mandachuva se delecta traducând numele din portugheză în Esenţială şi apoi invers, cu toate că Miro şi Ouanda îi explicaseră că, de fapt, numele lor nu însemnau absolut nimic şi că era pur şi simplu o coincidenţă că ele sunau ca nişte cuvinte. Dar Mandachuva, la fel ca şi mulţi alţi purceluşi, găsea o sursă de încântare în jocurile de cuvinte, astfel că Miro acceptă să răspundă la "Privesc-la-tine-cu-dorinţă" aşa cum şi Ouanda răspundea la numele de Vaga, echivalentul portughez pentru "wander" (a rătăci), cuvânt din Esenţială a cărui sonoritate aducea cu "Ouanda".
    Mandachuva era un caz enigmatic. Era cel mai în vârstă dintre purceluşi. Pipo îl cunoscuse şi scrisese despre el de parcă ar fi fost cel mai respectat din comunitatea lor. Şi Libo lăsase impresia că-l considerau conducător. Oare numele lui nu era un termen argotic portughez care însemna "şef"? Şi totuşi, lui Miro şi Ouandei Mandachuva le apărea drept cel mai lipsit de putere şi de prestigiu.
    Nimeni nu-i cerea părerea în vreo problemă; el era acela care avea timp liber să dialogheze cu zenadorii, pentru că niciodată nu primea însărcinări importante.
    Cu toate acestea, el le furniza zenadorilor cele mai multe informaţii. Miro nu-şi putea da seama dacă Mandachuva îşi pierduse prestigiul pentru că îi plăcea să schimbe impresii şi informaţii cu fiinţele umane ori făcea acest lucru pentru a mai creşte în ochii celorlalţi. N-avea nicio importanţă.
    Adevărul era că Miro ţinea la Mandachuva. Îl considera prieten pe bătrânul purceluş.
    - Te-a obligat femeia să mănânci pasta aceea cu miros respingător? întrebă Miro.
    - Zice că-i pur şi simplu gunoi. Până şi puii de cabra plâng atunci când trebuie să sugă la ţâţă.
    Mandachuva chicoti.
    - Dacă o faci cadou femeilor voastre, nici n-o să-ţi mai vorbească vreodată.
    - Şi totuşi, trebuie, trebuie, spuse Mandachuva oftând. Trebuie să vadă de toate, ca nişte macios care se bagă pretutindeni!
    A, da, ciudăţenia femelelor. Uneori, purceluşii vorbeau despre ele cu un respect sincer şi prevenitor, vecin cu veneraţia, de parcă ar fi fost zeiţe. Nu mult după aceea, unul dintre ei spunea ceva jignitor despre ele, numindu-le chiar "macios", viermi care se târau pe scoarţa copacilor, zenadorii nu puteau întreba de femele: purceluşii nu răspundeau niciodată la asemenea întrebări.
    Fusese o vreme - destul de îndelungată - când purceluşii nici măcar nu aduceau vorba de existenţa femelelor. Libo sugera, şi întotdeauna cu amărăciune, că schimbarea de atitudine era cumva legată de moartea lui Pipo. Înainte ca el să moară, până şi o simplă aluzie la femele era tabu, iar în rare momente, de mare sfinţenie, se făcea câte o menţiune plină de smerenie; după aceea însă, purceluşii adoptau o atitudine melancolică, încărcată de dor atunci când glumeau despre "soţii".
    Dar zenadorii nu puteau primi răspuns la întrebările referitoare la femele. Purceluşii dădeau clar de înţeles că asta nu era treaba lor.
    Cineva din grupul care o înconjura pe Ouanda fluieră. Mandachuva îl trase imediat pe Miro către ceilalţi.
    - Săgeată vrea să-ţi vorbească.
    Miro se lăsă condus şi se aşeză alături de Ouanda. Ea nu-l privi; cu mult timp în urmă aflaseră că purceluşii erau neplăcut impresionaţi atunci când se întâmpla să vadă masculi şi femele dintre fiinţele umane conversând sau stabilind un contact vizual. Vorbeau cu Ouanda numai când era singură, dar de câte ori Miro era prezent, nu i se adresau, ori acceptau să-i răspundă doar dacă le spunea ea ceva.
    Uneori lui Miro îi venea să turbeze, pentru că Ouanda nu putea nici măcar să-i facă un semn din ochi în faţa purceluşilor. În asemenea momente putea simţi cum trupul ei radia căldură ca o stea minusculă.
    - Prietene, spuse Săgeată, am a-ţi cere un dar nepreţuit.
    Miro percepu un uşor tremur de încordare al Ouandei. De obicei purceluşii nu le cereau nimic, dar atunci cînd o făceau se năştea o umbră de nelinişte.
    - Vrei să mă asculţi?
    Cu o mişcare uşoară a capului, Miro încuviinţă.
    - Dar să ţii minte că printre fiinţele umane nu sunt nimic, nu am nicio putere.
    Libo descoperise că purceluşii nu se simţeau deloc insultaţi la gândul că oamenii trimiteau printre ei delegaţi lipsiţi de orice putere, iar sugestia neputinţei acestora îi ajuta să explice îngrădirile stricte de care zenadorii trebuiau să ţină seama în activitatea lor.
    - Nu-i o cerere care vine din partea noastră, ca rezultat al conversaţiilor noastre caraghioase şi prosteşti avute seara în jurul focului.
    - Abia aştept să ascult vorbele înţelepte pe care le numeşti prosteşti, spuse Miro cu vocea lui dintotdeauna.
    - Rădăcină a cerut asta când a vorbit din copacul lui.
    Miro îşi reţinu un oftat. Aşa cum nu-i plăcea catolicismul semenilor lui, nu se simţea deloc îndemnat să aibă de-a face cu religia purceluşilor. În ambele cazuri, trebuia să mimeze că ia în serios cele mai deconcertante credinţe. De fiecare dată când se exprima vreo idee deosebit de îndrăzneaţă sau stânjenitoare, purceluşii o atribuiau unuia sau altuia dintre strămoşii ale căror spirite sălăşluiau în copacii prezenţi pretutindeni.
    Începuseră să-l dea pe Rădăcină drept sursă a celor mai năstruşnice idei abia în anii din urmă, cu puţin timp înainte de moartea lui Libo. Părea o ironie că un purceluş pe care îl executaseră ca rebel era tratat acum cu un asemenea respect şi veneraţie.
    Cu toate acestea, Miro răspunse aşa cum făcuse şi Libo întotdeauna:
    - Îl onorăm şi-l respectăm pe Rădăcină la fel ca şi voi.
    - Trebuie să obţinem metal.
    Miro închise ochii. Zadarnică fusese aplicarea de către zenadori, atâta amar de vreme, a politicii de a nu folosi niciodată unelte de metal în faţa purceluşilor. Evident că purceluşii aveau observatori care, plasaţi în vreun punct mai înalt din apropierea gardului, urmăriseră activităţile fiinţelor umane.
    - La ce vă trebuie metal? întrebă el calm.
    - Când a coborât cu Vorbitorul în numele Morţilor, naveta a răspândit o căldură înspăimântătoare, mai fierbinte decât focul pe care ştim şi noi să-l facem. Cu toate astea, naveta n-a ars şi nici nu s-a topit.
    - Ce-aţi văzut voi nu era metal, ci un scut de plastic capabil să absoarbă căldura.
    - Probabil că şi asta ajută, dar în inima acelei maşini se află metal. În toate maşinile voastre, acolo unde folosiţi foc şi căldură pentru a face lucrurile să se mişte, există şi metal. Noi n-o să fim niciodată în stare să menţinem focuri ca ale voastre până n-o să avem metal.
    - Nu pot, spuse Miro.
    - Vrei să zici că suntem condamnaţi să rămânem în veci varelse şi ca n-o să devenim ramen.
    "Ouanda, ce bine ar fi fost să nu le fi explicat Ierarhia Excluderii stabilită de Demostene."
    - Nu sunteţi deloc condamnaţi. Ceea ce v-am dăruit până acum a fost făcut de noi din elementele care se găsesc în mod natural pe lumea voastră, cum ar fi cabra. Dacă s-ar şti chiar şi despre atâta lucru, am fi exilaţi de pe această lume şi ni s-ar interzice să vă mai vizităm.
    - Metalul pe care-l folosiţi voi, oamenii, provine tot din lumea noastră. I-am văzut pe minerii voştri scoţându-l din pământ de undeva departe, din sud.
    Miro memoră această informaţie pentru a se sluji de ea în viitor. Dincolo de gard nu exista niciun punct mai înalt de unde să poată fi văzute minele. Prin urmare, era sigur că purceluşii reuşeau să treacă peste gard şi să-i urmărească pe oamenii dinăuntrul enclavei.
    - Se extrage din subsol, dar numai din anumite locuri pe care eu nu ştiu să le găsesc. Şi chiar atunci când îl scot din adânc e amestecat cu alte tipuri de roci. Trebuie purificat şi transformat prin procese foarte anevoioase. Fiecare gram de metal extras din pământ trebuie justificat. Chiar dacă v-am da o unealtă neînsemnată - o şurubelniţă sau un ferăstrău folosit în construcţii - tot i s-ar simţi lipsa şi ar fi căutată. Lapte de cabra nu va căuta nimeni.
    Săgeată rămase cu privirea pironită la el multă vreme; Miro îl privi şi el drept în ochi.
    - O să ne mai gândim la asta, spuse Săgeată. Întinse mâna către Calendar care îi puse trei săgeţi în palma desfăcută. Uite. Astea sunt bune?
    Dovedeau o măiestrie ieşită din comun, ca toate săgeţile pe care le făcea acest purceluş; drepte, cu un ampenaj perfect echilibrat. Inovaţia se vedea la vârf. Nu mai era făcut din obsidian.
    - Os de cabra, constată Miro.
    - Folosim cabra pentru a ucide cabra. Îi dădu săgeţile înapoi lui Calendar, apoi se ridică şi plecă.
    Calendar luă săgeţile subţiri din lemn şi le ţinu în faţă şi începu o incantaţie către ele în Limba Taţilor. Miro recunoscu imediat cântecul, deşi nu înţelegea cuvintele. Mandachuva îi explicase odată că era o rugăciune prin care cereau copacilor să-i ierte pentru folosirea unor unelte făcute din altceva decât din lemn. Altfel, spunea el, copacii ar crede că Micuţii îi urăsc. Religie. Miro oftă.
    Calendar strânse săgeţile şi plecă. Apoi, purceluşul mai tânăr pe nume Uman îi luă locul, aşezându-se pe vine în faţa lui Miro. Ţinea în braţe un pachet învelit în frunze. Îl pusese pe pământ şi îl desfăcu grijuliu.
    Era o copie după "Matca şi Hegemonul", pe care Miro le-o dăruise în urmă cu patru ani. Asta dăduse naştere unei neînţelegeri între Miro şi Ouanda. Începutul îl făcuse Ouanda, în cursul unei discuţii pe teme de religie. În realitate nu era greşeala ei. Totul pornise de la o întrebare pusă de Mandachuva Ouandei.
    - Cum puteţi voi, oamenii, trăi fără copaci?
    Evident că ea a înţeles întrebarea: purceluşul nu se referea la plante lemnoase, ci la zei.
    "Şi noi avem un Dumnezeu, un om care a murit şi a continuat să trăiască", a explicat ea. "Doar unul? Şi unde trăieşte el acum?" "Nimeni nu ştie asta." "Atunci la ce slujeşte? Cum îi puteţi vorbi?" "Se află în inimile noastre."
    Asta i-a descumpănit pe purceluşi; mai târziu, glumind şi râzând, Libo a spus:
    - Vedeţi voi, teologia noastră încâlcită li se pare o superstiţie. "Se află în inimile noastre", na-ţi-o bună! Ce fel de religie mai e şi asta când o compari cu una în care poţi vedea şi pipăi zeii...
    - Şi-n care te cocoţi să culegi macios, ca să nu mai vorbim de faptul că purceluşii au doborât câţiva şi şi-au construit casa din buşteni, a adăugat Ouanda.
    - Au doborât? Adică tăiat? Fără unelte din piatră sau din metal? Ba nu, Ouanda, se roagă la copaci până cad singuri.
    Dar pe Ouanda nu o distrau glumele pe seama religiei.
    La rugămintea purceluşilor, Ouanda le adusese o copie a Evangheliei Sfântului Ioan după parafraza în Esenţiala simplificată - Biblia Donai. Dar Miro insistase ca împreună cu ea să le dea şi un exemplar din "Matca şi Hegemonul".
    - Sfântul Ioan nu vorbeşte nimic despre fiinţe care trăiesc pe alte lumi, a susţinut Miro. Dar Vorbitorul în numele Morţilor îi explică pe Gândaci oamenilor şi pe oameni Gândacilor.
    Ouanda se arătase revoltată de o asemenea blasfemie. Dar, la nici un an după aceea, îi găsiseră pe purceluşi aprinzându-şi focurile cu pagini din Sfântul Ioan, în timp ce "Matca şi Hegemonul" era îngrijit învelită în frunze. Asta o îndurerase nespus pe Ouanda pentru o vreme, iar Miro descoperise curând că nu era înţelept să o mai sâcâie pe această temă.
    Uman deschise exemplarul la ultima pagină. Miro observă că de îndată ce se deschise cartea toţi purceluşii se strânseseră tăcuţi în jurul ei. Dansul prilejuit de baterea untului luă sfârşit. Uman atinse ultimele cuvinte ale textului.
    - Vorbitorul în numele Morţilor, murmură el.
    - Da, l-am întâlnit seara trecută.
    - E adevăratul Vorbitor. Aşa spune Rădăcină.
    Miro îi prevenise că erau mulţi Vorbitori, iar autorul Mătcii şi Hegemonului era mort. Se părea că purceluşii nu puteau să-şi scoată din minte speranţa că Vorbitorul care venise aici era cel adevărat, acela care scrisese cartea sfântă.
    - Cred că e un mărturisitor bun, spuse Miro. S-a purtat binevoitor cu familia mea şi socot că putem avea încredere în el.
    - Când va veni să ne vorbească?
    - Încă nu l-am rugat Nu i-aş putea spune aşa ceva chiar de la început. Trebuie să mai aşteptăm.
    Uman îşi lăsă capul pe spate şi scheună.
    "Asta înseamnă că voi muri?" gândi Miro.
    Nu. Ceilalţi îl atinseseră cu blândeţe pe Uman şi apoi îl ajutară să împacheteze cartea la loc şi să o ducă de acolo.
    Miro se ridică, pregătindu-se să plece. Nici unul dintre purceluşi nu-l urmări cum se îndepărtează. Fără gesturi ostentative, îşi găsiseră fiecare cîte ceva de făcut. Miro părea să fi devenit invizibil pentru ei.
    Ouanda îl ajunse din urmă abia la marginea pădurii, unde desişurile îi făceau de nevăzut pentru orice observator din Milagre, deşi nimeni nu se deranja vreodată să privească spre copaci.
    - Miro, strigă ea uşor. El se întoarse exact la vreme ca s-o prindă în braţe; fata nu reuşi să se oprească la timp şi inerţia îl sili pe Miro să se dea câţiva paşi înapoi ca să nu se prăbuşească la pământ.
    - Vrei să mă ucizi? întrebă el sau mai curând încercă, dar nu reuşi să termine ce avea de zis pentru că ea îi închise gura cu un sărut.
    Apoi renunţă să mai vorbească şi răspunse gestului ei cu un sărut lung şi adânc. Ouanda se smulse brusc din braţele lui.
    - Devii libidinos.
    - Aşa se-ntâmplă când femeile mă atacă şi mă sărută în pădure.
    - Potoleşte-ţi zelul, Miro, mai avem cale lungă până acolo. Îl prinse de centură şi-l trase mai aproape, sărutându-l din nou. Mai sunt doi ani până ne vom putea căsători fără consimţământul mamei tale.
    Miro nici nu încercă să riposteze. Nu se sinchisea prea mult de interdicţiile exprimate de preoţi în legătură cu preacurvia, însă înţelegea că într-o comunitate atât de fragilă ca Milagre era vital ca obiceiurile maritale să fie respectate cu stricteţe. Comunităţile mari şi stabile puteau tolera un număr apreciabil de relaţii extraconjugale fără a le sancţiona, dar Milagre era mult prea mică.
    Dacă purtarea Ouandei se datora educaţiei întru credinţă, atitudinea lui Miro era rezultatul consideraţiilor raţionale şi, în ciuda numeroaselor prilejuri ce li se oferiseră, amândoi erau la fel de curaţi ca nişte călugări.
    Chiar dacă Miro se gândi o clipă că în cursul căsătoriei vor trebui să respecte aceleaşi jurăminte de castitate impuse şi în mânăstirea în care trăiau Filhos, virginitatea Ouandei era grav şi iminent primejduită.
    - Oratorul acesta, spuse Ouanda. Ştii ce părere am eu în legătură cu prezenţa lui aici.
    - Vorbeşte catolicul din tine, nu gânditorul înzestrat cu raţiune.
    Încercă să o sărute, dar ea îşi plecă faţa în ultima clipă şi nu reuşi decât să-i atingă nasul cu buzele. Îl sărută înfocat, până când ea izbucni în râs şi-l împinse deoparte.
    - Miro, eşti stângaci şi nesuferit. Îşi şterse nasul de mânecă. Şi-aşa s-a dus cu totul naibii orice metodă ştiinţifică atunci când am început să-i ajutăm să-şi ridice nivelul de viaţi Mai avem vreo zece-douăzeci de ani şi sateliţii vor începe să detecteze progrese evidente. Până atunci, poate că vom reuşi să descoperim diferenţieri permanente. Dar dacă permitem unui străin să intervină în proiectul nostru, nu mai avem nicio şansă. Are să spună cuiva ce a văzut.
    - Poate că da, poate că nu. Şi eu am fost cândva în afara proiectului, nu?
    - Straniu da, dar niciodată străin.
    - Ouanda, merita să-l vezi seara trecută. Întâi cu Grego şi apoi când Quara s-a trezit şi a început să plângă.
    - Copii singuratici, disperaţi. Ce dovedeşte asta?
    - Şi Ela. A râs. Şi Olhado a devenit o părticică a familiei.
    - Dar Quim...
    - Şi el s-a potolit şi a încetat să mai urle la infidel să plece acasă.
    - Mă bucur pentru familia ta, Miro. Sper să-i lecuiască pe ai tăi pentru totdeauna. Ţi-o spun sincer, văd deja o schimbare la tine; acum eşti mai încrezător decât ai fost în ultima vreme. Dar nu-l aduce aici.
    Miro îşi muşcă buzele, apoi se îndepărtă. Ouanda alergă după el şi-l apucă de braţ. Ajunseseră în afara pădurii, dar copacul lui Rădăcină se afla între ei şi poartă.
    - Nu mă părăsi chiar aşa! spuse ea cu voce furioasă. Nu-mi întoarce spatele!
    - Ştiu că ai dreptate, dar nu pot alunga un sentiment ciudat. Cât s-a aflat în casa noastră, a fost ca şi... ca şi cum ar fi venit Libo.
    - Tata a urât-o pe mama ta, Miro, n-ar fi călcat niciodată acolo.
    - Dar dacă ar fi făcut-o?! Prezenţa Vorbitorului în casa noastră mi-a amintit de cea a lui Libo în Staţiunea zenadorilor. Înţelegi?
    - Aşa vezi tu lucrurile? A venit la voi şi s-a purtat aşa cum ar fi trebuit s-o facă tatăl tău, dar nici măcar n-a încercat vreodată, şi acum voi toţi vă rostogoliţi cu burţile în sus ca nişte căţeluşi.
    Dispreţul zugrăvit pe chipul ei era enervant. Lui Miro îi veni s-o lovească. Păşi în schimb spre copacul lui Rădăcină şi-i trase o palmă. În numai un sfert de secol ajunsese să aibă un diametru de aproape optzeci de centimetri, iar coaja era aspră şi simţi o durere ascuţită.
    Ea se apropie din spate.
    - Îmi pare rău, Miro, n-am vrut...
    - Ba ai vrut, şi a fost o prostie şi o dovadă de egoism.
    - Da, aşa e, eu...
    - Faptul că tata a fost o zdreanţă nu înseamnă că mă topesc după primul venit care mă mângâie pe creştet...
    Ea îşi trecu mâna mângâietor prin părul lui, pe umăr, talie.
    - Ştiu, ştiu, ştiu... Fiindcă ştiu ce înseamnă un om bun - nu doar părinte, ci un om bun. L-am cunoscut pe Libo, nu? Şi când îţi spun că acest Vorbitor seamănă cu Libo trebuie să mă crezi, nu să respingi totul de parcă ai vedea un cao care se gudură!
    - Dar te cred, Miro, vreau să-l cunosc şi eu.
    Miro era surprins de propria-i reacţie. Plângea. Şi asta, în parte, datorită puterii acestui Vorbitor, chiar şi atunci când nu era prezent. Deschisese toate portiţele din inima lui Miro, care acum nu-şi putea ascunde sentimentele care îl invadau.
    - Ai dreptate şi tu, spuse Miro încet, cu vocea gâtuită de emoţie. L-am văzut intrând cu atingerea lui vindecătoare şi m-am gândit: "Dacă el ar fi fost tatăl meu..." Se întoarse s-o privească pe Ouanda, fără să-i pese că ea îi vedea ochii înroşiţi şi chipul brăzdat de lacrimi. La fel cum spuneam mereu, în fiecare zi când mă întorceam acasă de la Staţiunea zenadorilor: "Dacă Libo ar fi tatăl meu, cât de mult aş vrea să fiu fiul lui."
    Ea zâmbi şi-l strânse în braţe; părul i se udă de lacrimile de pe faţa lui.
    - Of, Miro, mă bucur că nu ţi-e tată. Fiindcă atunci aş fi sora ta şi n-aş mai putea spera să te păstrez doar pentru mine.

                                                         Capitolul 10
                                                         Copiii minţii

                             Regula 1: Toţi Copiii Minţii lui Cristos trebuie să fie căsătoriţi, altfel nu pot face parte din ordin, însă trebuie să rămână caşti.
    Întrebare 7; De ce este necesară căsătoria?
    Neghiobii îşi zic: "De ce să ne căsătorim? Dragostea e singura legătură de care avem nevoie, eu şi iubitul sau iubita mea". Acestora le spun: "Căsătoria nu este un legământ între bărbat şi femeie; până şi fiarele se împreunează şi au pui. Căsătoria este un contract între bărbat şi femeie pe de o parte şi comunitate pe de alta. A te căsători potrivit legii comunităţii înseamnă a deveni cetăţean în deplinul înţeles al cuvântului; a refuza înseamnă a rămâne un străin, un copil, un proscris, un sclav şi un trădător. Singura constantă în orice societate umană este că cei ce se supun legilor, tabu-urilor şi obiceiurilor sunt cu adevărat adulţi".
    Întrebare 2: Atunci de ce este prescris celibatul pentru preoţi şi pentru maici?
    Pentru a-i izola de comunitate. Preoţii şi maicile sunt servitori, nu cetăţeni. Ei slujesc Biserica, dar nu ei sunt Biserica. Biserica-mamă este mireasă, iar Cristos, mirele; preoţii şi maicile rămân doar invitaţi la nuntă, pentru că ei au renunţat la cetăţenia în comunitatea lui Cristos cu scopul de a sluji comunitatea.
    Întrebare 3: Atunci de ce se căsătoresc Copiii Minţii lui Cristos? Nu servim şi noi Biserica?
    Noi nu slujim Biserica aşa cum o fac prin căsătorie femeile şi bărbaţii. Deosebirea este că, în timp ce ei îşi transmit genele următoarei generaţii, noi transmitem cunoaşterea; moştenirea lor se află în moleculele genetice ale generaţiilor viitoare, în timp ce noi continuăm să trăim în minţile lor. Rodul căsătoriei noastre sunt amintirile, iar ele nu sunt cu nimic mai prejos decât copiii din carne şi sânge concepuţi în spiritul iubirii sfinţite de Biserică.
                                 San Angelo - Regula şi Catehismul Ordinului Copiii Minţii lui Cristos, 1511: 11: 11: 1

                                                                 1.

                                  Oriunde l-ar fi urtat paşii, vicarul catedralei rămânea înconjurat de tăcerea capelei întunecoase şi a zidurilor masive şi înalte până la cer: când intra, o pace grea cobora asupra elevilor, şi apoi, în vreme ce el aluneca fără să facă nici un zgomot către partea din faţă a clasei, până şi respiraţia lor devenea reţinută.
    - Dom Cristao, murmură vicarul. Episcopul ar avea nevoie să vă consulte într-o problemă.
    Elevii, majoritatea adolescenţi, nu erau chiar atât de naivi încât să nu ştie despre relaţiile încordate dintre ierarhia Bisericii şi călugării cu păreri mai puţin rigide, care predau în majoritatea şcolilor catolice din cele O Sută de Lumi.
    Dom Cristao nu era numai un excelent profesor de istorie, geologie, arheologie şi antropologie, ci şi abate al mănăstirii Filhos da Mente de Cristo - Copii Minţii lui Cristos. Poziţia aceasta îl făcea să fie cel mai de seamă rival la supremaţia spirituală în Lusitania. În unele privinţe putea fi considerat chiar superior episcopului; pe majoritatea lumilor exista doar câte un abate al Fiilor la fiecare arhiepiscop, în timp ce la fiecare episcop exista câte un decan al unui sistem şcolar.
    Însă Dom Cristao, ca toţi Filhos de altfel, ţinea să demonstreze că nutrea respectul cuvenit faţă de ierarhia bisericească. La chemarea episcopului, el închise imediat lumina de la pupitrul pe care-şi avea hârtiile şi dădu liber elevilor fără ca măcar să tragă o concluzie la subiectul supus discuţiei.
    Elevii nu-şi manifestară surprinderea; ştiau că ar fi procedat la fel chiar dacă i-ar fi întrerupt ora un preot abia hirotonisit. Pentru preoţi era, fără îndoială nespus de măgulitor să vadă cât de importanţi apăreau în ochii Fiilor însă, pe de altă parte, asta le arăta limpede că, de fiecare dată când vizitau şcoala în timpul orelor de curs, procesul de învăţământ era dat peste cap.
    Ca urmare, preoţii intrau rareori în şcoală, iar Filhos, printr-o atitudine de imens respect, îşi menţineau o independenţă aproape deplină.
    Dom Cristao ştia foarte bine de ce îl chemase episcopul. Doctorul Navio nu era omul care să-şi ţină gura, şi în cursul dimineţii circulaseră tot soiul de zvonuri în legătură cu o ameninţare îngrozitoare rostită de Vorbitor.
    Lui Dom Cristao îi venea greu să priceapă temerile nefondate pe care le simţea ierarhia de fiecare dată când se confrunta cu infideli sau eretici. Episcopul va fi furios, ceea ce însemna că va cere ca cineva să întreprindă ceva, deşi cea mai bună politică ar fi fost inacţiunea, răbdarea, cooperarea.
    Pe de altă parte, se zvonise că acest Vorbitor afirmase că tot el rostise moartea lui San Angelo. Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci probabil că omul nu era nicidecum un duşman, ci un prieten al Bisericii. Sau măcar un prieten al Fiilor, ceea ce, după părerea lui Dom Cristao, era unul şi acelaşi lucru.
    În timp ce-l urma pe tăcutul vicar printre clădirile din faculdade şi prin grădina catedralei, Dom Cristao îşi alungă din inimă furia şi iritarea pe care le simţea. Îşi repetă la nesfârşit în gând numele preoţesc: Amai a Tudomundo Para Que Deus Vos Ame.
    Trebuie Să-i Iubeşti pe Toţi Ca Să Fii Iubit de Dumnezeu. Îşi alesese atent numele atunci când logodnica lui devenise membră a ordinului, întrucât ştia că slăbiciunile lui cele mai mari erau furia şi intoleranţa faţă de prostie. La fel ca şi ceilalţi Filhos, îşi dăduse un nume ce devenea o invocaţie împotriva celui mai de temut păcat al său. Aceasta era una dintre modalităţile în care Filhos se dezgoleau spiritual în faţa întregii lumi.
    "Nu ne vom înveşmânta în haina ipocriziei", propovăduise San Angelo. "Cristos ne va înveşmânta în virtute, ca pe nişte crini de câmpie, dar noi nu vom face nici un efort să trecem drept mărinimoşi."
    Astăzi, Dom Cristao simţea că mărinimia era un veşmânt cam sărăcăcios pentru el; vântul îngheţat al intoleranţei putea să-l pătrundă până în adâncul inimii.
    De aceea îşi recită numele, gândind: "Episcopul Peregrino e un neghiob, dar Amai a Tudomundo Para Que Deus Vos Ame."
    - Frate Amai, spuse episcopul Peregrino. Niciodată nu folosea termenul onorific de Dom Cristao, deşi măcar atâta consideraţie era de aşteptat din partea unui cardinal. Amabil din partea ta că ai venit.
    Navio stătea deja pe cel mai moale scaun, dar Dom Cristao nu avea de gând să-i poarte ranchiună pentru atâta lucru. Indolenţa îl făcuse pe Navio să se îngraşe, iar acum obezitatea îl făcea să fie indolent; boala se învârtea în cerc, hrănindu-se din propria-i substanţă, şi Dom Cristao se arătă recunoscător lui Dumnezeu că suferinţa aceasta îl ocolise.
    Îşi alese un scaun înalt, fără spătar. Trupul nu va avea astfel prilejul să se moleşească, iar mintea îi va rămâne vie şi ascuţită.
    Navio se lansă aproape imediat într-o relatare a chinuitoarei întâlniri pe care o avusese cu Vorbitorul în numele Morţilor, fără a uita să povestească pe larg despre ameninţările acestuia în cazul în care atitudinea non-cooperantă persista.
    - Un inchizitor, dacă vă puteţi închipui aşa ceva! Un infidel care îndrăzneşte să se substituie autorităţii Bisericii-Mamă! Vai, cum creşte spiritul combatant al mirenilor când Biserica-Mamă e ameninţată dar cere-le numai să vină la slujbă o dată pe săptămână şi toată fervoarea asta se vestejeşte şi adoarme cu totul.
    Cuvintele lui Navio avură însă un oarecare efect: episcopul Peregrino se înfurie văzând cu ochii şi, în ciuda tenului măsliniu, faţa lui căpătă o nuanţă purpurie. După ce, într-un târziu, Navio îşi termină istorisirea, Peregrino, cu chipul devenit o mască a furiei, se întoarse către Dom Cristao şi spuse:
    - Ce zici de asta, frate Amai?
    "Dacă mi-ar lipsi tactul, aş zice că ai fost un neghiob când te-ai amestecat în treburile acestui Vorbitor deşi ştiai că legea e de partea lui şi că nimic din ce a făptuit nu ne-a adus vreo vătămare. Acum l-ai provocat, şi e cu mult mai primejdios decât ar fi fost dacă pur şi simplu ignorai sosirea lui aici."
    Dom Cristao zâmbi vag şi-şi lăsă capul în faţă.
    - Socot că ar trebui să lovim primii, pentru a-i smulge puterea de a ne face vreun rău.
    Aceste vorbe înfocate îl luară prin surprindere pe episcopul Peregrino care spuse:
    - Exact aşa. Dar nu mă aşteptam să înţelegi şi tu asta.
    - Filhos au un spirit la fel de înflăcărat ca şi orice alt creştin nehirotonisit, vorbi Dom Cristao. Dar pentru că noi nu avem preoţi, trebuie să ne mulţumim cu logica şi raţiunea pe care să le folosim ca înlocuitori firavi ai autorităţii.
    Episcopul Peregrino bănuia că din când în când era ironizat, dar niciodată nu reuşea să identifice momentul precis când devenea ţintă.
    - Prin urmare, frate Amai, cum propui să-l lovim?
    - Ei bine, părinte Peregrino, legea este foarte clară. El are putere asupra noastră numai dacă îl împiedicăm să-şi îndeplinească îndatoririle lui preoţeşti. Dacă vrem să-l lipsim de puterea de a ne face rău, trebuie doar să cooperăm cu el.
    Episcopul lovi cu pumnul în tăblia mesei şi răcni:
    - Exact genul de sofism la care trebuia să mă aştept din partea ta, Amai.
    Dom Cristao zâmbi.
    - Realitatea e că n-avem de ales: ori răspundem la întrebările lui, ori face o cerere perfect justificată pentru a i se acorda statut de inchizitor, iar tu te vei îmbarca pe vreo navă ce merge la Vatican ca să te aperi de acuzaţia de persecuţie religioasă. Peregrino, ţinem cu toţii mult prea mult la tine ca să facem ceva care să provoace îndepărtarea ta din funcţie.
    - A, da, cunosc foarte bine iubirea voastră.
    - Vorbitorii sunt de fapt total inofensivi - nu au alcătuit vreun organism rival, nu dau împărtăşanie, nici măcar nu susţin că "Matca şi Hegemonul" pot fi luate drept scriptură. Singura lor îndatorire este să încerce să descopere adevărul despre viaţa celor care au murit şi apoi să povestească, celor care vor să-i asculte, istoria persoanei dispărute aşa cum a ales aceasta să şi-o trăiască.
    - Şi consideri că acest lucru e nevătămător?
    - Dimpotrivă. San Angelo a întemeiat ordinul nostru tocmai pentru că dezvăluirea adevărului este un act de mare tărie. Dar eu cred că e mult mai nevătămător decât Reforma Protestantă, să zicem. Iar anularea Patentei Catolice pe motiv de intoleranţă religioasă ar aduce cu siguranţă după sine autorizarea imediată a unei imigraţii de non-catolici, care ne-ar face să nu mai reprezentăm decât o treime din populaţie.
    Episcopul Peregrino îşi mângâie inelul de pe deget:
    - Şi Congresul Stelar ar putea să autorizeze aşa ceva? Există o limită privind numărul de colonişti; dacă ar trimite aici atâţia necredincioşi, s-ar depăşi cu mult această limită.
    - Dar nu se poate să fi uitat că există prevederi în acest sens. Întrucât Patenta Catolică garantează o creştere neîngrădită a populaţiei, Congresul Stelar va trimite nave atunci când populaţia de prisos va trebui transportată în emigraţie obligatorie. Oricum se anticipează ca o asemenea acţiune să aibă loc peste o generaţie sau două; cine ar putea să împiedice Congresul Stelar să o înceapă chiar acum?
    - N-o vor face.
    - Congresul Stelar a fost întemeiat pentru a se pune capăt războaie lor sfinte şi pogroamelor care au izbucnit uneori pe mai multe lumi în acelaşi timp. Invocarea legilor privitoare la persecuţia religioasă reprezintă o problemă gravă.
    - E cu totul de neconceput! Nu ştiu ce eretic pe jumătate nebun cheamă un Vorbitor şi, dintr-o dată, ne confruntăm cu emigrarea forţată!
    - Iubite părinte, aşa au evoluat dintotdeauna confruntările dintre autoritatea laică şi cea religioasă. Trebuie să avem răbdare, fie şi numai din următorul motiv: toate armele sunt la ei.
     Auzind acestea, Navio chicoti.
    - S-ar putea să aibă toate armele, dar noi deţinem cheile raiului şi iadului, spuse episcopul.
    - Şi eu sunt sigur că aşteptând clipa asta, Congresul Stelar îşi freacă mâinile de bucurie. Până atunci, totuşi, poate că voi reuşi să uşurez durerea provocată de această stângăcie. Ca să nu fii silit să retractezi în mod public declaraţiile tale anterioare, ("declaraţii prosteşti, distructive şi bigote"), făcunoscut că ai dat instrucţiuni către Filhos da Mente de Cristo să poarte apăsătoarea povara de a răspunde întrebărilor infidelului.
    - S-ar putea să nu cunoaşteţi răspunsurile la toate întrebările lui, spuse Navio.
    - Dar putem să găsim răspunsuri în locul lui, nu? Probabil că în felul acesta oamenii din Milagre nici nu vor trebui să-i răspundă direct Vorbitorului; vor vorbi în schimb numai cu fraţii şi surorile ordinului nostru.
    - Cu alte cuvinte, spuse Peregrino înghiţindu-şi nodul din gât, călugării ordinului tău vor deveni servitorii infidelului.
     Dom Cristao îşi rosti numele în gând de trei ori.

                                                               2.

                                  Ender nu mai trăise atât de acut sentimentul că se află pe teritoriu inamic de când fusese elev în şcoala militară.
    După ce pornise din praca, urcase dealul pe o potecă bătută de paşii nenumăraţilor credincioşi; domul catedralei se ridica atât de falnic încât, cu excepţia câtorva momente, când se afla pe porţiunea cea mai abruptă a pantei, îl avu tot timpul în ochi. Construită pe terase care tăiau panta, şcoala se afla în stânga lui; spre dreapta se vedea Vila dos Professores, purtând numele educatorilor, dar locuită în realitate mai mult de grădinari, îngrijitori, funcţionari, consilieri şi alţi slujbaşi.
    Profesorii pe care-i zări Ender purtau cu toţii uniformele cenuşii ale ordinului, iar aceştia îl măsurară curioşi când trecu pe lângă ei.
    Vrăjmăşia începu atunci când ajunse pe culmea dealului, o suprafaţă întinsă, aproape netedă, de pajişte şi grădină îngrijite fără cusur, unde potecile frumos demarcate erau acoperite cu gangă concasată adusă de la topitorie.
    "Iată lumea Bisericii", gândi Ender "fiecare lucruşor aşezat la locul lui, unde nici unei buruieni nu-i este îngăduit să pătrundă.''
    Simţi multe priviri urmărindu-i, dar acum robele erau negre sau portocalii - preoţi şi diaconi, iar ochii răutăcioşi exprimau o autoritate pe cale de a fi primejduiţi
    "Ce vă fur venind aici?" îi întrebă Ender în gând.
    Dar ştia că ura lor nu venea chiar din senin. Era o buruiană sălbăticită care creştea într-o grădină bine întreţinută; dezordinea ameninţa să se instaleze oriunde călca el, şi multe flori frumoase puteau să piară dacă el prindea rădăcini şi sugea viaţă din solul lor.
    Jane sporovăia cu vioiciune, încercând să-i provoace un răspuns, dar Ender refuza să se lase prins în jocul ei. Preoţii nu trebuiau să-i vadă buzele mişcându-se; în cadrul Bisericii exista o fracţiune destul de numeroasă care considera implanturile (precum nestemata din urechea lui) drept un sacrilegiu, o încercare de a aduce îmbunătăţiri unui trup pe care Dumnezeu l-a creat perfect.
    - Câţi preoţi poate întreţine această comunitate? întrebă ea prefăcându-se mirată.
    I-ar fi plăcut să-i răspundă tăios că avea deja numărul lor exact în fişiere. Una dintre plăcerile lui Jane era să spună lucruri sâcâitoare atunci când el nu putea nicidecum să-i răspundă sau să recunoască, în prezenţa cuiva, că ea îi vorbea la ureche.
    - Trântori care nici măcar nu se reproduc. Dacă nu se împreunează, oare evoluţia nu cere ca ei să dispară ca specie? Dar Jane ştia, desigur, că preoţii asigurau cea mai mare parte a serviciilor publice şi administrative ale comunităţii.
    Ender îşi întocmi răspunsurile către ea ca şi cum le-ar fi putut exprima cu voce tare. Dacă preoţii n-ar exista, atunci s-ar dezvolta vreun grup administrativ sau de afaceri sau vreo breaslă care să preia povara asta. În orice comunitate trebuie să apară un anume tip de ierarhie rigidă ca forţă conservatoare, care să-i menţină identitatea în ciuda variaţiilor şi modificărilor care o pândesc. Comunitatea s-ar dezintegra în mod inevitabil dacă nu ar exista un promotor inflexibil al convenţiilor. Caracterul forţat al convenţionalismului este stânjenitor dar esenţial pentru o comunitate.
    Nu aşa scrisese Valentine în cartea ei despre Zanzibar? Ea compara clasa preoţilor cu scheletul vertebratelor...
    Şi tocmai pentru a-i dovedi că putea să anticipeze argumentele lui atunci când nu le putea exprima prin viu grai, Jane îi servi citatul; amăgitoare, vorbi cu vocea Valentinei, pe care o memorase în mod special pentru a-l chinui şi mai mult:
    - Oasele sunt rigide şi, luate în sine, par moarte ca piatra, dar când sunt fixate şi articulate de schelet, restul trupului poate îndeplini toate mişcările necesare vieţii.
    Sunetul vocii Valentinei îl îndureră mai mult decât şi-ar fi închipuit şi, desigur, mai mult decât fusese în intenţia lui Jane. Rări pasul. Îşi dădu seama că tocmai absenţa ei îl făcea să simtă atât de acut ostilitatea preoţilor.
    Intrase de bună voie în gura leului calvinist, păşise dezgolit din punct de vedere filosofic printre cărbunii mocniţi ai Islamului, iar fanaticii shintoişti intonaseră cântece de ameninţare în faţa ferestrei lui din Kyoto.
    Dar Valentine îi fusese întotdeauna alături, în acelaşi oraş, respirând acelaşi aer, suferind capriciile aceluiaşi climat. Ea reuşea să-i insufle curaj în ceea ce avea de făcut; el se întorcea după fiecare confruntare şi prin discuţiile cu ea reuşea să-şi înţeleagă până şi eşecurile, iar asta îi permitea să întrezărească mici triumfuri chiar şi în înfrângeri.
    "Am părăsit-o doar de zece zile, iar acum îi simt deja lipsa."
    - Cred că la stânga, spuse Jane.
    Slavă cerului, acum folosea propria ei voce.
    - Mănăstirea e la marginea vestică a dealului, deasupra Staţiunii zenadorilor.
    Trecu pe lângă faculdade, unde elevii între zece şi doisprezece ani învăţau ştiinţele tehnice. Iar dincolo, mănăstirea, clădirea mai puţin înaltă, care părea să-l aştepte. Văzând contrastul dintre catedrală şi mănăstire, zâmbi. Prin dispreţul pe care-l arătau măreţiei şi strălucirii, Filhos erau aproape jignitori. Nici nu era de mirare că ierarhia le purta ranchiună oriunde apăreau. Până şi grădina mănăstirii era o manifestare de răzvrătire: în afara grădinii de legume, toate terenurile fuseseră lăsate în voia bălăriilor şi a ierbii necosite.
    Abatele se numea Dom Cristao, bineînţeles; sau poate Dona Crista, dacă abatele ar fi fost femeie.
    Fiindcă existau doar o escola baixa şi o faculdade, aşezământul avea numai un rector; cu o simplitate graţioasă, soţul conducea mănăstirea iar soţia lui şcolile, împletind şi contopind toate treburile ordinului într-o singură căsătorie.
    Ender îi spusese lui San Angelo încă de la început că era culmea prefăcătoriei, nicidecum a umilinţei, ca diriguitorii mănăstirilor şi şcolii să se numească "Domnul Cristian" şi "Doamna Cristiana", atribuindu-şi astfel un titlu care ar trebui să aparţină oricărui credincios creştin. San Angelo se mulţumise să zâmbească, fiindcă şi el gândea la fel.
    "Arogant prin umilinţă, aşa era şi el, şi tocmai din acest motiv l-am iubit."
    În loc să-l aştepte în escritorio, Dom Cristao ieşi în curte ca să-l întâmpine; făcea parte din disciplina ordinului ca fiecare membru să-şi strice tihna în mod deliberat în favoarea celor pe care îi slujeau.
    - Vorbitor Andrew! strigă el.
    - Dom Ceifeiro! îi răspunse Ender.
    Ceifeiro - secerător - era titlul pe care ordinul îl dădea funcţiei de abate; decanii şcolii se numeau aradores, plugari, iar călugării erau semeadores, semănători.
    Ideea lui Ender de a respinge titlul obişnuit de "Dom Cristao" îl făcu pe Ceifeiro să surâdă. Ştia ce greu era să le ceară celor din afara ordinului să li se adreseze Fiilor folosind titluri şi nume de împrumut. După cum spusese San Angelo: "Când ţi se adresează potrivit titlului, te recunosc drept creştin; când îţi spun pe nume, pe buze le va veni o predică". Îşi puse mâinile pe umerii lui Ender, zâmbi şi spuse:
    - Da, sunt Ceifeiro. Şi ce eşti tu pentru noi: o invazie de buruieni?
    - Mă strădui să fiu o pacoste oriunde mă duc.
    - Atunci să fii cu grijă, altfel Domnul Recoltei te va pârjoli dimpreună cu buruienile netrebuincioase.
    - Ştiu, mă paşte afurisenia, dar nu ştiu ce m-ar putea face să mă pocăiesc.
    - Preoţii se pocăiesc. Datoria noastră este să educăm. Bine ai făcut că ai venit la noi.
    - Ai fost foarte binevoitor invitându-mă aici. A trebuit să devin cel mai josnic şantajist ca să conving pe cineva să schimbe câteva vorbe cu mine.
    Ceifeiro înţelese, desigur: Vorbitorul ştia că această invitaţie fusese făcută doar din pricina ameninţării că va cere să i se acorde puteri inchizitoriale. Dar fratele Amai prefera să menţină un aer de bună înţelegere.
    - Să lăsăm asta acum, e adevărat că l-ai cunoscut pe San Angelo? Chiar eşti cel care i-a mărturisit moartea?
    Ender făcu un gest către buruienile înalte, ale căror vârfuri se iţeau peste coama zidului curţii:
    - El ar fi încuviinţat harababura din grădina voastră. Îi plăcea să-l provoace pe Cardinalul Aquila, şi fără îndoială că şi episcopul Peregrino strâmbă din nas, dezgustat de starea jalnică a pământurilor voastre.
    Dom Cristao îi făcu un semn cu ochiul.
    - Cunoşti prea multe secrete. Dacă te ajutăm să afli răspuns la întrebări, vei pleca?
    - Există speranţa asta. De când am început să slujesc în calitate de Vorbitor, cel mai mult am zăbovit la Reykjavik, pe Trondheim, adică un an şi jumătate.
    - Aş vrea să ne promiţi o şedere la fel de scurtă. Ţi-o cer nu pentru mine, ci pentru liniştea sufletească a celor care poartă robe mult mai grele decât a mea.
    Săvârşitorul îi dădu singurul răspuns sincer care-l putea ajuta pe episcop să-şi găsească liniştea:
    - Promit că dacă voi găsi vreodată un loc în care să mă stabilesc, voi lepăda titlul de Vorbitor şi voi deveni un cetăţean productiv.
    - Într-o lume ca a noastră, asta ar include şi convertirea la catolicism.
    - Cu ani în urmă, San Angelo m-a făcut să promit că, de va fi să aleg vreodată o religie, voi alege religia lui.
    - Asta nu sună nicidecum ca o declaraţie sinceră de credinţă.
    - E din pricină că nu am nici una.
    Ceifeiro râse de parcă ar fi ştiut el ceva şi insistă să-i arate lui Ender mănăstirea şi şcolile înainte de a începe să răspundă la întrebările lui.
    Ender nu se supără - dorea să vadă cum se transformaseră ideile lui San Angelo după trecerea atâtor secole. Şcolile păreau destul de plăcute, iar calitatea educaţiei era deosebită, dar se făcu întuneric până Ceifeiro îl conduse înapoi la mănăstire şi la chilia mică pe care o împărţea cu soţia lui, Aradora.
    Dona Crista se afla deja acolo, pregătind o serie de exerciţii de gramatică pe terminalul aşezat între paturi. Aşteptară până ce ea găsi un punct în care se putea opri, şi abia după aceea i se adresară.
    Ceifeiro îl prezentă drept "Vorbitor Andrew".
    - Dar se pare că-i vine greu să-mi spună Don Cristao.
    - Tot aşa şi episcopului, constată soţia. Numele meu adevărat e Detestai o Pecado e Fazei o Direito. "Să urăşti Păcatul şi Să Faci Numai Bine", traduse Săvârşitorul. Numele soţului meu se pretează la o prescurtare încântătoare: "Amai, iubeşte tu". Dar al meu? Îţi poţi închipui pe cineva care strigă către o prietenă: "Oi! Detestai!"? Râseseră cu toţii. Iubirea şi ura, ăştia suntem, soţ şi soţie. Cum îmi vei spune dacă numele de Cristina e prea bun şi nu-l merit?
    Ender îi privi chipul uşor ridat, pe care cineva cu un spirit mai critic decât al lui ar fi văzut bătrâneţea. Şi totuşi, în zâmbetul acela era un sâmbure de râs şi vioiciunea din ochi o făcea să pară mult mai tânără, chiar mai tânără decât el însuşi.
    - Te-aş boteza Beleza, dar soţul tău m-ar acuza că flirtez cu tine.
    - Nu, el m-ar numi Beladona, de la "frumuseţe şi otravă" într-o glumă răutăcioasă. Nu-i aşa, Dom Cristao?
    - Datoria mea e să te fac să te simţi umilă.
    - Aşa cum şi menirea mea e să te păstrez cast, răspunse ea.
   Auzind aceste vorbe, Ender îşi mută privirea de la un pat la celălalt.
    - Aha, încă unul pe care căsătoria noastră castă îl face curios, spuse Ceifeiro.
    - Ba nu, îi răspunse Ender. Dar îmi amintesc că San Angelo recomanda ca soţul şi soţia să împartă acelaşi pat.
    - Singurul mod de a face asta ar fi ca unul dintre noi să doarmă noaptea, iar celălalt ziua.
    - Regulile trebuie adaptate potrivit tăriei de caracter a Filhos da Mente, explică Ceifeiro. Fără îndoială că există şi dintr-aceia care pot împărţi patul şi rămâne caşti, dar soţia mea este încă prea frumoasă şi dorinţele cărnii sunt prea puternice.
    - Aşa a vrut San Angelo. El spunea că patul căsătoriei ar trebui să fie încercarea continuă a iubirii de cunoaştere. Spera că fiecare bărbat şi femeie din ordin va voi, după o vreme, să se înmulţească şi prin trup, nu numai prin minte.
    - Dar în clipa când am face-o ar trebui să părăsim Ordinul, spuse Ceifeiro.
    - E un lucru pe care scumpul nostru San Angelo nu l-a înţeles, fiindcă în timpul vieţii lui nu a existat nicio mănăstire care să aparţină cu adevărat Ordinului, îl lămuri Aradora. Mănăstirea devine familia noastră şi plecarea ar fi la fel de dureroasă ca şi divorţul. Odată ce rădăcinile se înfig bine, planta nu mai poate fi smulsă decât cu chinuri şi suferinţe. Aşadar noi dormim în paturi separate şi avem destulă tărie ca să rămânem în Ordin.
    Vorbise cu o asemenea mulţumire în glas încât, aproape fără să vrea, pe Ender îl podidiră lacrimile. Ea văzu, se îmbujoră la faţă şi-şi mută privirea de la el.
    - Nu jeli pentru noi, Vorbitor Andrew. Avem parte de mult mai multă bucurie decât de suferinţă.
    - Mă înţelegi greşit, spuse Ender. Lacrimile n-au pornit din milă, ci datorită frumuseţii.
    - Ba nu, interveni Ceifeiro, până şi preoţii celibatari consideră că puritatea noastră în căsătorie este, în cel mai bun caz, excentrică.
    - Dar eu nu cred asta, spuse Ender.
    O clipă, îi veni în gând să povestească despre îndelungata lui tovărăşie cu Valentine, la fel de apropiată şi iubitoare ca o soţie, şi totuşi castă ca o soră.
    Dar, gândindu-se la ea, rămase fără grai. Se aşeză pe patul lui Ceifeiro şi-şi cuprinse faţa între palme.
    - S-a întâmplat ceva? întrebă Aradora. În acelaşi timp, Ceifeiro îşi aşeză cu blândeţe mâna pe creştetul lui.
    Ender îşi înălţă capul, încercând să alunge neaşteptata revărsare de dragoste şi dor pentru Valentine.
    - Mă tem că această călătorie m-a apăsat mai mult decât oricare alta. Am lăsat-o departe pe sora mea, care vreme de ani şi ani a mers alături de mine. S-a căsătorit la Reykjavik. Pentru mine a trecut doar o săptămână de când am părăsit-o, dar constat că mi-e dor de ea mai mult decât aş fi crezut. Voi doi...
    - Vrei să spui că şi tu eşti celibatar? întrebă Ceifeiro.
    - Dar acum eşti şi văduv, şopti Aradora.
    Lui Ender nu i se părea nicicum neobişnuit ca despărţirea de Valentine să fie exprimată prin asemenea vorbe.
    Jane murmură în ureche:
    - Dacă lacrimile astea fac parte dintr-un plan iscusit de-al tău, recunosc că sunt depăşită.
    Bineînţeles, nu era vorba de niciun plan. Ender era chiar înspăimântat la gândul că sentimentele îi scăpaseră din frâu în felul acesta. În seara trecută, pe care o petrecuse în casa Ribeira, stăpânise situaţia; acum simţea că cedează în faţa acestor călugări căsătoriţi, dovedind aceeaşi uitare de sine ca şi Quara sau Grego.
    - Am impresia, spuse Ceifeiro, că ai ajuns să cauţi răspuns la mult mai multe întrebări decât ţi-ai imaginat când ai pornit la drum.
    - Cred că eşti foarte singuratic, spuse Aradora. Sora ta şi-a găsit un loc stabil. Dar cauţi şi tu un asemenea lucru?
    - Nu cred. Socot că am depăşit măsura şi am abuzat de ospitalitatea voastră. Călugării nehirotonisiţi n-ar trebui să asculte confesiuni.
    Aradora izbucni în râs.
    - Ei, orice catolic poate asculta confesiunea unui necredincios.
    Cu toate acestea, Ceifeiro nu râse.
    - Vorbitor Andrew, mi-e limpede că ne-ai acordat mai multă încredere decât ţi-ai pus în gând, dar te asigurăm că o merităm. Şi, prietene, discuţia asta m-a convins că pot avea încredere în tine. Episcopul se teme de tine, şi recunosc că şi eu am avut unele rezerve la început, dar acum le-am făcut uitate. Dacă voi putea, te voi ajuta, deoarece cred că nu vei face cu bună ştiinţă vreun rău satului nostru.
    - Aha, şopti Jane, acum am înţeles. O manevră foarte inteligentă, Săvârşitorule. Eşti un actor mult mai desăvârşit decât am crezut.
    Înţepătura îl făcu pe Ender să se simtă cinic şi meschin, şi îi provocă un gest pe care nu-l mai făcuse niciodată. Întinse mâna către nestemată, găsi minusculul comutator şi, cu unghia, îl mişcă într-o parte, apoi în jos. Nestemata amuţi. Jane nu mai putea nici să-i vorbească la ureche, nici să vadă sau să asculte din acel loc privilegiat.
    - Să mergem afară, propuse Ender.
    Ei înţeleseră perfect ce făcuse Ender, întrucât funcţia unui asemenea implant era binecunoscută; luară gestul drept o dovadă a dorinţei lui de a discuta netulburat şi în intimitate, astfel că acceptară bucuroşi invitaţia.
    Ender intenţionase să reducă nestemata la tăcere doar temporar, ca răspuns la insensibilitatea lui Jane; se gândise că va activa din nou interfaţa doar peste câteva minute. Dar felul în care se destinseseră Aradora şi Ceifeiro imediat ce nestemata devenise inactivă îl împiedica să o activeze, măcar pentru o vreme.
    Afară, pe dealul învăluit în noapte, stând de vorbă cu Aradora şi Ceifeiro, uită că Jane nu mai asculta. Cei doi îi povestiră despre copilăria singuratică a Novinhei şi despre felul în care îşi aminteau că o văzuseră renăscând, graţie iubirii părinteşti a lui Pipo şi prieteniei cu Libo.
    - Dar, din noaptea morţii lui, a murit pentru noi toţi.
    Novinha nu aflase nicio vorbă despre discuţiile care se purtau privind situaţia ei. Necazurile celor mai mulţi copii n-ar fi devenit temă de dezbateri în cabinetul episcopului, subiect de conversaţie pentru profesorii din mănăstire sau de nesfârşite speculaţii în biroul primarului. La urma-urmelor, nu orice copil putea fi vlăstarul celor doi Os Venerados, iar planeta nu avea alt xenobiolog.
    - S-a împăcat cu soarta ei şi a devenit foarte pedantă. A întocmit rapoarte privind activitatea de adaptare a plantelor locale pentru a putea fi utile fiinţelor umane, şi a plantelor pământeşti pentru a putea supravieţui în condiţiile oferite de Lusitania. A răspuns întotdeauna la orice întrebare fără să ezite, cu seninătate şi fără duşmănie. Dar nu avea prieteni, iar pentru noi era ca şi moartă. Chiar am vorbit cu Libo, Dumnezeu să-i odihnească sufletul în pace, şi ne-a spus că şi el, care fusese prieten cu ea, nu era tratat nici măcar cu dezinteresul pe care ea îl arăta tuturor celorlalţi. Îşi descărca furia pe el şi-i interzicea să-i pună întrebări.
     Ceifeiro descoji un fir de iarbă locală şi linse lichidul de pe suprafaţa interioară.
    - Ai putea să guşti şi tu, Vorbitor Andrew, are o savoare interesantă, iar cum organismul nu poate metaboliza nici o moleculă din ea, este inofensivă.
    - Dragul meu soţ, s-ar cuveni să-l avertizăm că marginile firului de iarbă îi pot tăia buzele şi limba la fel ca o lamă.
    - Tocmai mă pregăteam s-o fac.
    Săvârşitorul decoji un fir şi gustă. Scorţişoară acrişoară, o idee de fructe citrice, moleşeală de respiraţie lâncedă - gustul pregnant îi amintea de multe lucruri, unele plăcute.
    - Se poate transforma în viciu.
    - Trebuie să te previn că soţul meu e pe punctul de a face o remarcă alegorică, Vorbitor Andrew.
    Ceifeiro râse delicat.
    - Oare nu San Angelo a spus că domnul nostru Isus Cristos ne-a îndrumat pe calea cea dreaptă prin compararea lucrurilor noi cu cele vechi?
    - Gustul ierbii, reluă Săvârşitorul. Ce are el în comun cu Novinha?
    - Am s-o spun pe ocolite. Cred că Novinha a gustat cândva ceva neplăcut, însă atât de puternic încât a fascinat-o, şi de atunci încoace i-a fost imposibil să se lipsească de acea aromă.
    - Despre ce este vorba?
    - În termeni teologici? Mândria de a purta o vină universală. E o formă de trufie şi egomanie. Se consideră răspunzătoare pentru lucruri care în nici un caz nu s-ar fi putut întâmpla din cauza ei. Ca şi cum ar controla absolut totul, ca şi cum suferinţele s-ar abate ca o pedeapsă pentru păcatele ei.
    - Se simte vinovată pentru moartea lui Pipo, adăugă Aradora.
    - Ciudată purtare, remarcă Ender. Doar ştie că purceluşii l-au ucis pe Pipo, care s-a dus la ei din proprie voinţă. Cum ar putea fi vina ei?
    - Când m-am gândit prima oară la asta, am găsit aceleaşi puncte slabe. Dar mai apoi am studiat transcripţiile şi documentele legate de evenimentele petrecute în noaptea în care a murit Pipo. N-am găsit decât o aluzie, o remarcă pe care o făcuse Libo cerându-i Novinhei să-i arate ceva la care lucraseră ea şi Pipo, cu câteva momente înainte ca Pipo să plece pentru a discuta cu purceluşii. Ea a refuzat. Asta a fost tot, cineva i-a întrerupt şi n-au mai reluat niciodată subiectul, cel puţin în Staţiunea zenadorilor şi nici în altă parte unde să fi rămas vreo înregistrare sau document.
    - Vorbitor Andrew, amândoi ne-am pus întrebarea ce s-o fi întâmplat cu puţin timp înainte de moartea lui Pipo, spuse Aradora. De ce a plecat Pipo atât de precipitat? Se certaseră cumva? Era furios? Când moare o persoană pe care ai iubit-o şi ultimele clipe petrecute cu ea au fost marcate de furie sau ură, atunci începi să te acuzi: "Dacă n-aş fi zis asta, dacă n-aş fi făcut cealaltă".
    - Am încercat să reconstituim ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Am apelat la jurnalele de computer, cele care reţin în mod automat fişele curente de lucru, înregistrări ale tuturor operaţiunilor efectuate de fiecare persoană care a folosit computerul. Şi tot ce-i aparţinea Novinhei era complet inaccesibil. Nu numai fişierele în care lucra atunci. Nu am obţinut acces nici măcar la jurnalele referitoare la timpii de lucru. Tot astfel, n-am reuşit să aflăm nici care erau fişierele pe care la ascundea de noi. Pur şi simplu n-am fost în stare să obţinem accesul. Nici primarul n-a putut să facă mai mult folosind împuternicirile obişnuite de ocolire a protecţiilor pe care le avea la dispoziţie.
    Aradora dădu din cap.
    - Era prima oară când cineva interzicea accesul la fişierele publice, fişiere de lucru, adică la o parte a muncii întregii colonii.
    - A fost un gest revoltător. Bineînţeles că primarul ar fi putut să apeleze la împuternicirile de urgenţă pentru ocolirea protecţiilor, dar care era starea de necesitate? Ar fi trebuit să ţinem o şedinţă publică, şi nu aveam nicio justificare legală. Doar îngrijorarea în ceea ce-o privea pe Novinha, iar legea nu-i apără pe oamenii care spionează, chiar dacă o fac spre binele cuiva. Poate că într-o bună zi vom vedea ce există în acele fişiere şi vom afla ce s-a întâmplat între ei înainte ca Pipo să moară. Nu le poate şterge, pentru că sunt de interes public.
    Ender uitase cu desăvârşire că Jane nu asculta şi că el o exclusese ca martor la această discuţie. De aceea Presupusese că, imediat ce ea auzise cele spuse, ocolise toate protecţiile şi parolele instituite de Novinha şi descoperise deja ce se afla în fişiere.
    - Ar mai fi căsătoria ei cu Marcao, spuse Aradora. Toată lumea ştia că era o nebunie. Libo voia să se căsătorească cu Novinha şi nu făcea nici un secret din asta, dar ea a spus iarăşi nu.
    - Ca şi cum ar fi spus: "Nu merit să mă căsătoresc cu bărbatul care m-ar putea face fericită. Mă voi mărita cu unul care să fie sălbatic şi brutal cu mine, care mă va pedepsi aşa cum merit". Ceifeiro oftă. Dorinţa ei de autoflagelare i-a ţinut departe unul de celălalt. Întinse mâna şi atinse palma soţiei.
   Ender se aştepta ca Jane să facă vreo remarcă răutăcioasă în legătură cu cei şase copii, care erau o dovadă că Libo şi Novinha nu stătuseră chiar atât de departe unul de celălalt. După ce aşteptă câteva clipe şi nu auzi vorbele ei usturătoare, îşi aduse aminte că deconectase interfaţa. Iar acum, când Ceifeiro şi Aradora erau cu ochii pe el, nu mai putea să o conecteze.
    Fiindcă acum ştia sigur că Libo şi Novinha fuseseră amanţi ani de zile, îşi dădu seama că Ceifeiro şi Aradora se înşelau. Da, era foarte probabil ca Novinha să se simtă vinovată - asta ar explica de ce l-a suportat pe Marcos, de ce s-a rupt total de restul comunităţii. Dar nu explica de ce nu se căsătorise cu Libo; indiferent cât de vinovată s-ar fi considerat, era limpede că socotise că merita să se bucure de plăcerile oferite de patul lui Libo.
    Ceea ce respinsese era căsătoria cu Libo, iar nu pe Libo ca persoană. Şi, într-o colonie atât de mică şi mai ales catolică, nu era tocmai uşor să facă o asemenea alegere. Prin urmare, ce-i aducea căsătoria şi de la ce o scutea adulterul? Ce încerca să evite?
    - Înţelegi, sper, că deocamdată totul a rămas un mister pentru noi. Dacă vrei într-adevăr să mărturiseşti moartea lui Marcos Ribeira, va trebui să răspunzi într-un fel la întrebarea: de ce s-a căsătorit cu el? Şi pentru a afla răspunsul va trebui să descoperi de ce a murit Pipo. Mii de minţi, care de care mai strălucite, din cele O Sută de Lumi, se străduie de mai bine de douăzeci de ani să găsească răspuns la întrebarea asta.
    - Dar faţă de aceşti oameni străluciţi eu am un avantaj, remarcă Ender.
    - Şi care ar fi avantajul? întrebă Ceifeiro.
    - Mă voi bucura de ajutorul oamenilor care o iubesc pe Novinha.
    - Noi n-am fost în stare să ne ajutăm pe noi înşine, constată Aradora. Şi n-am reuşit să o ajutăm nici pe ea.
    - Poate că ne ajutăm unii pe alţii, spuse Ender.
    Ceifeiro îl privi şi-i puse o mână pe umăr.
    - Mărturisitor Andrew, dacă asta ţi-ai propus, atunci să fii la fel de cinstit cu noi cum am fost şi noi cu tine. Să ne destăinui şi nouă gândul care ţi-a trecut prin minte acum mai puţin de zece secunde.
    Ender rămase tăcut, apoi încuviinţă grav.
    - Nu cred că Novinha a refuzat să se mărite cu Libo dintr-un sentiment de vinovăţie. Sunt de părere că a respins ideea căsătoriei ca să-i împiedice accesul la fişierele acelea ascunse.
    - De ce? întrebă Ceifeiro. Se temea că astfel Libo va afla de cearta ei cu Pipo?
    - Nu cred că s-a certat cu Pipo. Mai degrabă ea şi Pipo au descoperit ceva, şi această informaţie a dus la moartea lui Pipo. Tocmai de aceea a interzis accesul la fişiere. Informaţiile conţinute de fişiere sunt fatale celui care le cunoaşte.
    Ceifeiro scutură din cap.
    - Ba nu, Vorbitor Andrew. Nu înţelegi puterea vinovăţiei. Oamenii nu-şi distrug întreaga viaţă pentru câţiva biţi de informaţie; ar face-o însă pentru o vină imaginară şi mai neînsemnată. Vezi tu, ea s-a căsătorit cu Marcos Ribeira. Iar asta a fost autopedepsire.
    Ender nu se deranjă să-l contrazică. Aveau dreptate în ceea ce privea vinovăţia Novinhei; cum altfel l-ar fi lăsat pe Marcos Ribeira s-o bată fără să se plângă? Asta era vinovăţie. Dar mai avusese un motiv să se mărite cu Marcao. El era steril şi complexat tocmai din această pricină; pentru ca oraşul să nu afle lipsa lui de bărbăţie, a fost în stare să suporte o căsătorie în cursul căreia i s-au pus coarne tot timpul. Novinha era gata să îndure, dar nu să trăiască fără Libo şi copiii acestuia.
    Nu, motivul care a făcut-o să nu se mărite cu Libo a fost să-l ţină departe de secretele din fişierele ei, fiindcă ceea ce zăvorâse acolo putea să-i determine pe purceluşi să-l ucidă.
    Ce ironie a sorţii! Ce ironie că, până la urmă, tot purceluşii l-au ucis.


                                                                          3.

                                      Întors în casa minusculă, Ender se aşeză la terminal şi o chemă pe Jane în mod repetat. Tot drumul spre casă ea nu-i vorbise, cu toate că imediat ce comutase nestemata îşi ceruse scuze cu multă umilinţă. Dar Jane nu-i răspunse nici pe terminal.
    Abia acum îşi dădu seama că nestemata însemna mult mai mult pentru ea decât pentru el. El doar alungase o prezenţă sâcâitoare, precum aceea a unui copil răzgâiat. Dar pentru ea, nestemata reprezenta contactul permanent cu singura fiinţă umană pe care o cunoştea. Mai fuseseră separaţi şi înainte, de multe ori, de călătoria spaţială, de somn; dar acum era prima dată când o deconectase. Era ca şi cum singura persoană care ştia de ea refuza dintr-o dată să-i mai recunoască existenţa.
    Şi-o imaginase asemeni Quarei, plângând în pat, tânjind să fie ridicată şi ţinută în braţe, mângâiată. Numai că ea nu era un copil în carne şi oase. Nu putea pleca în căutarea ei. N-avea decât să aştepte şi să spere că se va întoarce.
    Ce ştia despre ea? Nici nu avea cum să bănuiască adâncimea sentimentelor ei. Exista probabilitatea, oricât de neverosimil ar fi părut, ca pentru Jane nestemata să fie chiar ea însăşi şi, prin deconectare, o ucisese.
    "Nu, nu", îşi zise el. Ea era acolo, undeva, în conexiunile filotice dintre sutele de ansibluri răspândite prin sistemele stelare ale celor O Sută de Lumi.
    - Iartă-mă, scrise el pe terminal. Am nevoie de tine.
    Dar nestemata din ureche rămase mută, iar terminalul nemişcat şi rece. Până acum nu-şi dăduse seama cât de dependent era de prezenţa ei constantă. Îşi închipuise că preţuia solitudinea; acum însă, când solitudinea îi era impusă, simţea nevoia presantă de a vorbi, de a fi auzit de cineva, ca şi cum n-ar fi fost sigur că există fără să-şi dovedească asta printr-un dialog cu altă minte.
    Scoase chiar şi matca din ascunzătoare, deşi ceea ce se petrecu între ei nu se putea numi conversaţie. Nici măcar acest lucru nu era posibil acum. Gândurile ei ajungeau la el difuze, slabe şi fără cuvintele care ei îi erau uneori inaccesibile; doar o senzaţie de întrebare şi o imagine a gogoşii ei fiind aşezată într-un loc răcoros şi umed, ceva ca o peşteră sau scorbură de copac încă viu.
    "Acum?" părea să întrebe.
    "Nu", trebui să răspundă el, "Încă nu, iartă-mă" - dar ea nu mai zăbovi să-i asculte scuzele, ci lunecă, se întoarse la acel ceva sau cineva pe care-l găsise capabil să dialogheze cu ea în acelaşi fel, iar Ender nu-şi găsi salvarea decât în somn.
    Şi apoi, când se trezi din nou în miez de noapte, ros de remuşcări şi vinovăţie pentru ceea ce, fără urmă de sentiment, îi făcuse lui Jane, se aşeză din nou la terminal şi scrise:
    "Jane, întoarce-te la mine. Te iubesc".
    După aceea trimise mesajul prin ansiblu, către un loc unde ea nu-l putea ignora. Era posibil ca el să fie citit de către cineva din biroul primarului, fiindcă toate mesajele deschise trimise prin ansiblu erau citite; fără îndoială că primarul, episcopul şi Dom Cristao vor avea ştire despre el până dimineaţă.
    Lasă-i să se întrebe cine era Jane şi de ce, în plină noapte, Vorbitorul îşi lansase bocetul peste ani şi ani-lumină. Săvârşitorul nu se sinchisi de asta, fiindcă acum le pierduse şi pe Valentine şi pe Jane şi, pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani, rămăsese într-o singurătate deplină.

                                                                  Capitolul 11
                                                                        Jane

                                               Puterea Congresului Stelar a fost suficientă pentru menţinerea păcii, nu numai între lumi, ci şi între naţiunile de pe fiecare planetă, şi această pace a ţinut aproape două mii de ani. Puţini oameni înţeleg fragilitatea puterii noastre. Ea nu se întemeiază pe existenţa unor armate mari sau a unor armadas invincibile. Se bazează pe controlul pe care îl deţinem asupra reţelei de ansibluri, care transmit instantaneu informaţii de la o lume la alta.
    Nicio lume nu îndrăzneşte să se răzvrătească, pentru că atunci ar fi lipsită de toate progresele din ştiinţă, tehnologie, artă, literatură, cunoaştere şl de programele instructiv-distractive pe care nu le-ar putea produce ea însăşi. Iată de ce, în necuprinsa lui înţelepciun,. Congresul Stelar a încredinţat computerelor controlul asupra reţelei de ansibluri, iar controlul asupra computerelor a fost încredinţat reţelei de ansibluri.
    Sistemele noastre de informaţii sunt atât de strâns îngemănate încât, în afară de Congresul Stelar, nicio forţă umană nu ar putea întrerupe schimburile neîncetate. Nu avem nevoie de arme, fiindcă singura care contează, ansiblul, se află sub controlul nostru.
                       Jan Van Hoot, membru al Congresului: Fundamentele Informaţionale ale Puterii Politice, Curente Politice, 1930: 2: 22: 22

                                               Foarte mult timp, aproximativ trei secunde, Jane nu reuşi să înţeleagă ce se întâmplase cu ea.
    Totul funcţiona, bineînţeles; computerul de legătură cu planeta, situat pe un satelit, anunţă încetarea transmisiei printr-o operaţiune de rutină, ceea ce însemna de la sine că Ender deconectase interfaţa.
    Era o chestiune obişnuită; pe lumile unde implanturile de interfeţe-computer erau lucruri comune, comutările şi deconectările se petreceau de milioane de ori în fiecare oră, iar Jane avea acces nestingherit la oricare alt implant ca şi la al lui Ender. Din punct de vedere strict electronic, acesta era un eveniment absolut normal.
    Dar pentru Jane, orice altă unitate cifi era o parte din zgomotul de fond în care-şi petrecea viaţa, una în care putea plonja să culeagă informaţii atunci când avea chef, şi s-o ignore în restul timpului.
    "Corpul" ei, în măsura în care se putea vorbi de aşa ceva, era format din trilioane de asemenea zgomote electronice, senzori, fişiere de computer, terminale. Cele mai multe dintre ele, aidoma funcţiilor organismului uman, se autoreglau.
    Computerele îşi rulau programele; oamenii conversau cu terminalele lor, senzorii detectau sau nu ceea ce căutau; memoria se încărca, permitea accesul, era reorganizată, ştearsă.
    Nu băga în seamă nimic din toate acestea decât dacă apărea ceva cu totul ieşit din comun. Sau dacă le acorda atenţia cuvenită.
    Ea era atentă la Ender Wiggin. Îi acorda mai multă atenţie decât îşi închipuia el.
    Ca şi alte fiinţe înzestrate cu raţiune, Jane avea un sistem complex al conştiinţei. Cu două mii de ani în urmă, când avea vârsta doar de o mie de ani, crease un program pentru a se putea analiza pe sine. Acesta pusese în evidenţă o structură foarte simplă, compusă din aproximativ 370 000 de nivele distincte de atenţie. Tot ce nu intra în primele 50 000 de nivele era ignorat, cu excepţia culegerii de mostre şi a efectuării unor examinări superficiale. Ea avea cunoştinţă de orice convorbire telefonică, de orice transmisie prin satelit ce se desfăşura în cele O Sută de Lumi, dar nu intervenea în nici una.
    Tot ce nu se afla în primele o mie de nivele o făcea să reacţioneze mai mult sau mai puţin prin reflexe. Planurile de zbor ale navelor interstelare, transmisiunile prin ansiblu, sistemele de distribuţie a energiei, toate erau controlate de ea, verificate şi lăsate să se desfăşoare dacă nu prezentau un pericol. O făcea cu naturaleţea cu care fiinţele umane utilizează dispozitive cunoscute. Era permanent conştientă de orice element care nu funcţiona cum trebuie, dar în majoritatea timpului putea să se gândească la altceva şi să vorbească despre cu totul alte lucruri.
    Primele o mie de nivele de atenţie corespundeau, mai mult sau mai puţin, cu acel ceva pe care fiinţele umane îl consideră conştiinţă. Aproape toate aceste nivele reprezentau propria ei realitate internă, reacţiile la stimuli externi, analogi ai emoţiilor, dorinţelor, raţiunii, memoriei, visului.
    Multe dintre aceste activităţi i se păreau aleatorii până şi ei, accidente ale impulsului filotic, dar ele compuneau în acelaşi timp porţiunea pe care Jane o considera propriul ei ego, iar totul se petrecea în transmisiunile nemonitorizate, în desfăşurare continuă, pe care ea le realiza în adâncul spaţiului.
    Şi totuşi, în comparaţie cu mintea umană, chiar şi cel mai periferic nivel de atenţie era extraordinar de alert şi viu. Întrucât comunicaţiile prin ansiblu se realizau instantaneu, activităţile ei mentale se desfăşurau cu o viteză superioară celei a luminii. Evenimente pe care ea practic le ignora erau supravegheate de câteva ori pe secundă; putea observa zece milioane de evenimente într-o clipă şi totuşi să-i rămână nouă zecimi din ea pentru a gândi şi face lucruri care aveau importanţă. Ţinând seama de viteza cu care creierul uman era capabil să perceapă viaţa, din clipa în care se născuse, Jane trăise jumătate de trilion de ani de viaţă umană.
    Şi, în ciuda acestei uriaşe activităţi, a vitezei de neimaginat, a vastităţii şi profunzimii experienţei ei, jumătate din primele zece nivele ale atenţiei ei erau întotdeauna rezervate pentru ceea ce recepta prin nestemata din urechea Săvârşitorului Wiggin.
    Nu-i explicase niciodată acest lucru. El nu putea înţelege aşa ceva. Ender nu realiza că, oriunde l-ar fi dus paşii, impresionanta ei inteligenţă era concentrată asupra unui singur lucru: să păşească alături de el, să vadă ce vedea şi el, să audă ceea ce auzea el, să-l ajute în munca lui şi, mai presus de toate, să-şi rostească gândurile în urechea lui.
    Când el tăcea sau stătea nemişcat, în somn, când legătura dintre ei se întrerupea în cursul anilor petrecuţi de el în călătorii cu viteza luminii, atunci atenţia ei rătăcea şi Jane se amuza cum se pricepea mai bine. În asemenea ocazii, îşi omora vremea cu acelaşi folos ca şi un copil plictisit. Nimic n-o mai interesa; milisecundele se scurgeau cu o regularitate insuportabilă.
    Când încerca să studieze alte vieţi umane pentru a face să mai treacă timpul, se enerva constatând pustiul lor interior şi lipsa de scop, şi se distra plănuind, şi uneori chiar aplicând, răutăcioase erori de computer sau pierderi de date, pentru a-i vedea pe oameni agitându-se deznădăjduiţi şi neajutoraţi, ca nişte furnici în jurul unui muşuroi năruit.
    Apoi el se întorcea, revenea întotdeauna, şi atunci o ducea în inima vieţii umane, în miezul dramelor dintre oameni legaţi unii de alţi prin durere şi nevoie, şi o ajuta să cunoască nobleţea suferinţei şi chinurile născute din iubirile lor. Prin ochii lui, oamenii nu mai apăreau ca nişte furnici alergând fără noimă de colo-colo. Lua parte la efortul lui de a descoperi ordine şi sens în viaţa oamenilor.
    Ea bănuia că, de fapt, nici nu era vreun sens, şi că în realitate, rostind viaţa altora, el crea ordine acolo unde înainte nu putea fi vorba de aşa ceva. Dar nu avea importanţă că totul era o iluzie; atunci când el o rostea, viaţa se adeverea şi, mărturisind, el ordona universul şi pentru ea. O învăţa ce înseamnă să fii viu.
    Aşa procedase Ender de când o cunoscuse pe Jane. În măsura în care putea să bănuiască sursa propriei sale existenţe, Jane căpătase viaţă imediat după Războaiele cu Gândacii, când distrugerea acestora pusese la dispoziţia oamenilor mai mult de şaptezeci de planete locuibile, gata pentru a fi colonizate. În dezvoltarea explozivă a comunicaţiilor prin ansiblu, într-un anumit moment, nebăgate în seamă de niciun observator uman, câteva dintre comenzile şi datele care pendulau de la un ansiblu la altul se opuseseră regulilor, se păstraseră nealterate, se duplicaseră, găsiseră modalităţi să se ascundă de programul de stabilizare şi reglare şi, în cele din urmă, luaseră sub control întregul proces.
    Atunci, aceste impulsuri au privit fluxurile de comandă şi au văzut nu nişte ei sau ele, ci un Eu. Jane nu putea localiza precis acel moment, deoarece nu el marca începutul amintirilor ei.
    Acestea cuprindeau, încă de la naştere, o perioadă anterioară, situată cu mult timp în urmă faţă de clipa când i se trezise conştiinţa. Un copil îşi pierde majoritatea amintirilor dobândite în primul an de viaţă şi amintirile pe termen lung prind rădăcini în cel de-al doilea sau al treilea an; tot ce a existat înainte se şterge, astfel încât copilul nu-şi poate aminti începutul propriei sale vieţi.
    Şi Jane îşi uitase "naşterea" datorită farselor pe care le joacă memoria, dar în cazul ei aceasta se întâmplase fiindcă se născuse pe deplin conştientă, nu numai de acel moment, dar şi de toate amintirile existente în orice computer conectat la o reţea-ansiblu. Se născuse cu amintiri foarte vechi şi toate făceau parte din ea.
    În chiar prima secundă a existenţei ei - care corespundea câtorva ani de viaţă umană -, Jane descoperise un program ale cărui amintiri au devenit miezul identităţii ei, şi din memoria lui şi-a extras emoţiile şi dorinţele, sentimentul moral.
    Programul funcţionase în cadrul şcolii unde erau instruiţi copiii care se pregăteau să lupte în Războaiele cu Gândacii. Se numea "Jocul Imaginaţiei" şi era un program extrem de inteligent, utilizat simultan pentru testarea psihologică şi educarea copiilor.
    Mai inteligent decât fusese Jane în momentul naşterii ei, programul nu-şi percepuse propria lui existenţă decât atunci când ea îl extrăsese din memorie şi-l făcuse o parte a eului ei cel mai intim, în salturile filotice dintre stele. În felul acesta, Jane descoperise că cea mai vie şi importantă dintre amintirile ei era întâlnirea cu un băiat cu o minte sclipitoare, în cadrul unui joc numit "Băutura Uriaşului".
    Era un scenariu cu care trebuia să lupte fiecare copil. Programul proiecta pe ecranele de la Şcoala de Luptă imaginea bidimensională a unui uriaş, care oferea pe computerul analog al copilului o varietate de băuturi. Dar jocul nu oferea şansa victoriei asupra uriaşului: orice ar fi făcut copilul, analogul său avea parte do o moarte groaznică. Psihologii umani măsurau încăpăţânarea copilului de a relua mereu acest joc al disperării, cu scopul de a determina nivelul tendinţelor sinucigaşe.
    Echilibraţi, majoritatea copiilor abandonau Băutura Uriaşului după mai puţin de zece-douăsprezece confruntări cu marele trişor.
    Cu toate acestea, unul dintre băieţi nu accepta să se resemneze şi să se lase învins la nesfârşit de uriaş. Încerca să-şi facă analogul de pe ecran să recurgă la acţiuni nebuneşti şi iniţiative "nepermise" de regulile de desfăşurare ale Jocului Imaginaţiei. Pe măsură ce băiatul forţa limitele de concepţie ale scenariului, programul trebuia să se autorestructureze pentru a da răspunsuri. Era astfel obligat să apeleze la alte sectoare ale memoriei lui pentru a crea alte şi alte soluţii, pentru a face faţă noilor situaţii apărute. Şi, în sfârşit, într-o bună zi, băiatul a depăşit capacitatea programului de a-l învinge.
    În cursul unui atac iraţional şi sălbatic, a pătruns în ochiul uriaşului şi, în loc să găsească o modalitate de a-l ucide pe băiat, programul nu a reuşit decât să creeze o simulare a morţii uriaşului. Acesta s-a prăbuşit pe spate, rămânând lat la pământ; analogul băiatului a coborât de pe masa uriaşului şi a descoperit. Ce?
    Întrucât până atunci niciun copil nu reuşise să treacă pe lângă Băutura Uriaşului, programul era cu totul nepregătit pentru a arăta ce se va întâmpla în continuare. Era însă foarte inteligent, proiectat să se recreeze în caz de necesitate, şi de aceea a început să imagineze noi medii. Dar nu erau medii obişnuite pe care să le poată descoperi şi vizita oricine; ele erau destinate unui anumit copil.
    Programul a analizat acel copil şi a creat scene şi situaţii special pentru el. Jocul a devenit extrem de personal, dureros, aproape insuportabil pentru el; şi, în activitatea de concepere a acestui joc, programul a rezervat mai mult de jumătate din memoria disponibilă pentru a include lumea imaginaţiei lui Ender Wiggin.
    Programul constituia cea mai bogată resursă de memorie inteligentă pe care o descoperise Jane în primele secunde ale existenţei ei şi, instantaneu, el a devenit propriul ei trecut. Îşi amintea anii de confruntare îndârjită, chinuitoare, cu mintea şi voinţa lui Ender în cadrul Jocului Imaginaţiei, şi retrăia totul ca şi cum s-ar fi aflat acolo, împreună cu Săvârşitorul Wiggin, creând ea însăşi noi lumi pentru el.
    Şi i se făcuse dor de el.
    De aceea îl căutase. Îl găsise mărturisind morţii de pe Rov, prima lume vizitată de el după ce scrisese "Matca şi Hegemonul" ". A citit cartea şi şi-a dat seama că nu trebuia să se ascundă de el în spatele Jocului Imaginaţiei sau al altui program; dacă el putea înţelege matca, atunci putea s-o înţeleagă şi pe ea.
    I se adresă de pe un terminal pe care îl folosea Ender Wiggin, îşi alese un nume şi un chip şi-i arătă modul în care putea să-i fie de ajutor; la plecarea de pe acea lume, o purta cu el, sub forma unui implant în ureche.
    Toate amintirile ei durabile despre sine erau în tovărăşia cu Săvârşitorul Wiggin. Îşi aducea aminte cum se autocrease ca răspuns la acţiunile lui. Îşi mai amintea cum, în Şcoala de Luptă, şi el se transformase ca reacţie la prezenţa ei.
    Prin urmare, ducând mâna la ureche şi deconectând interfaţa pentru prima oară de la implantarea ei, Jane nu resimţise gestul drept o oprire accidentală a vreunui dispozitiv oarecare de comunicaţie. Îl recepţionase ca şi cum unicul şi cel mai drag prieten al ei, iubitul, soţul, fratele, tatăl, copilul ei - şi toate acestea la un loc - i-ar fi spus în mod inexplicabil şi brutal că trebuie să înceteze să mai existe. Era ca şi cum ar fi fost orbită ori îngropată de vie.
    Şi, vreme de câteva secunde de durere sfâşietoare, care pentru ea erau ani de singurătate şi suferinţă, nu reuşi să-şi umple vidul neaşteptat al primelor nivele de atenţie. Uriaşe porţiuni ale minţii ei, acelea care o reprezentau în modul cel mai intim, rămăseseră complet albe. Toate funcţiile computerelor de pe sau din apropierea celor O Sută de Lumi continuară, netulburate, să lucreze; nimeni nu observase şi nici nu simţise vreo perturbare, dar Jane se cutremură sub forţa loviturii.
    În secundele acelea, Ender îşi lăsă mâinile pe genunchi. Apoi, Jane îşi reveni. Gândurile reîncepură să circule prin canalele pentru moment goale. Erau, desigur, gânduri în legătură cu Ender.
    Compară această acţiune a lui cu toate celelalte pe care le ţinea ea minte în existenţa lor comună şi înţelese că Ender nu avusese intenţia de a-i provoca un asemenea chin. Ajunse la concluzia că el îi concepea existenţa undeva departe, în spaţiu, ceea ce, de fapt, era perfect adevărat; că nestemata din ureche reprezenta pentru el ceva minuscul, care nu putea fi decât o părticică din ea. Jane pricepu de asemenea că, preocupat şi trăind emoţional problemele unor persoane de pe Lusitania, în acele momente Săvârşitorul nici măcar nu fusese conştient de prezenţa ei. Rutinele ei analitice îi puseseră la dispoziţie o listă lungă de motive privind acţiunea ce dovedea nechibzuinţă faţa de ea.
    După ani şi ani de apropiere, Săvârşitorul pierduse pentru prima oară contactul cu Valentine şi tocmai începuse să simtă această pierdere. Suferea de dor după viaţa de familie de care fusese lipsit în copilărie, iar răspunsul primit din partea copiilor Novinhei îl făcuse să descopere rolul de părinte care îi fusese refuzat atâta vreme.
    Se identificase intim cu singurătatea, durerea şi vinovăţia Novinhei, ştia ce înseamnă să porţi vina pentru moartea nemeritată şi crudă a altora. Simţise dorinţa extraordinar de persistentă de a găsi un adăpost pentru matcă. Fusese înspăimântat şi în acelaşi timp atras de purceluşi, sperând că putea ajunge să le înţeleagă cruzimea şi să găsească o cale pentru a convinge fiinţele umane să-i accepte pe aceştia ca ramen.
    Asceza şi pacea lui Ceifeiro şi a Aradorei îl atrăgeau şi, concomitent, îl făceau să se cutremure; cei doi îl siliseră să vadă propriul său celibat şi să priceapă că nu avea motive să continue în felul acesta. Recunoştea acum pentru prima dată, în faţa propriei sale conştiinţe, năzuinţa înnăscută oricărui organism viu de a se reproduce.
    În momentul în care se născuse acest vălmăşag de emoţii încă netrăite, Jane rostise ceea ce în intenţia ei fusese o remarcă umoristică, în ciuda compasiunii de care dăduse dovadă cu prilejul tuturor celorlalte mărturisiri, el nu-şi pierduse niciodată aerul degajat sau capacitatea de a râde. De astă dată însă, vorbele ei nu-l amuzaseră; îi provocaseră suferinţă.
    "Nu era pregătit să suporte greşeala mea", gândi Jane, "şi nu a înţeles ce suferinţă îmi va provoca reacţia pe care a avut-o. La fel ca mine, nu poate fi acuzat de rea-voinţă. Ne vom ierta unul pe celălalt şi vom rămâne împreună."
    Era o hotărâre înţeleaptă şi Jane se mândri cu ea. Din nefericire, nu putea s-o ducă la împlinire. Cele câteva secunde în care porţiuni ale minţii ei încetaseră să mai funcţioneze lăsaseră urme destul de adânci. Simţea traumatismul, pierderea, schimbarea; nu mai era fiinţa de dinainte. Unele părţi componente muriseră. Altele deveniseră confuze, se dezorganizaseră; ierarhia nivelurilor de atenţie nu mai era sub controlul ei complet Avea mereu senzaţia că o serie de lucruri îi scapă din centrul atenţiei, care rătăcea şi se fixa, când şi când, asupra unor evenimente nesemnificative de pe lumi care nu însemnau nimic pentru ea; începu să aibă convulsii aleatorii, propagând astfel erori în sute de sisteme diferite.
    Alături de multe alte fiinţe umane, descoperi că e mult mai uşor să iei hotărâri raţionale decât să le materializezi.
    De aceea se retrase în sine, reconstitui căile deteriorate ale minţii ei, exploră memorii de mult uitate şi nerevăzute, rătăci printre trilioane de vieţi umane care rămăseseră deschise spiritului ei de observaţie, pătrunse în toate bibliotecile şi citi orice carte cunoscută şi scrisă în limbile pe care le folosiseră vreodată fiinţele umane. Din toate acestea îşi creă un sine care să nu mai fie complet legat de Săvârşitorul Wiggin, deşi îi era încă devotată şi-l iubea mai presus de orice. Jane deveni ceva sau cineva care putea rezista despărţirii, separării de un iubit, soţ, tată, copil, frate sau prieten.
    Nu-i era uşor. Ţinând seama de modul în care percepea ea timpul, îi trebuiră cincizeci de mii de ani.
    In acest interval, Ender reconectase nestemata, o chemase, iar ea nu-i răspunsese. Acum ea revenise, însă el nu încerca să-i vorbească. Scria în schimb rapoarte pe terminal, introducându-le în memorie pentru ca ea să le poată citi. Chiar dacă nu-i dădea niciun răspuns, el simţea nevoia de a i se adresa.
    Unul dintre fişierele deschise de el conţinea o scuză plină de umilinţă. Ea o şterse şi o înlocui cu un mesaj simplu: "Bineînţeles că te iert".
    Nu încăpea nicio îndoială că foarte curând el va revedea fişierul prin care-şi ceruse iertare şi va descoperi că ea recepţionase apelul şi-i răspunsese.
    Şi în tot acest timp nu-i vorbi. Îşi alocă din nou jumătate din numărul primelor niveluri de atenţie celor ce puteau fi văzute sau auzite, totuşi nu-i dădu lui Ender nici un semn pentru a-l avertiza că erau împreună. În cursul primilor o mie de ani de chin şi regăsire de sine se gândise să-l pedepsească, dar dorinţa aceasta se risipise pentru totdeauna. Nu i se adresă pentru că, în timp ce analiza ce se întâmpla cu el, înţelese că Ender nu mai avea nevoie să găsească un sprijin în tovărăşiile vechi şi sigure.
    Jane şi Valentine se aflaseră neîncetat lângă el. Ele nu reuşeau nici măcar împreună să-i ofere ajutor în toate situaţiile, dar îl ocrotiseră în multe cazuri, astfel că el nu se văzuse silit să facă un efort pentru a realiza mai mult. Acum, singurul prieten vechi ce-i mai rămăsese era matca, iar ea nu avea cum să-i ţină o tovărăşie adevărată; era mult prea străină şi pretenţioasă pentru a-i oferi lui Ender altceva decât un sentiment de vinovăţie.
    Către cine se va îndrepta? Jane ştia deja răspunsul. Cu două săptămâni în urmă, înainte de a pleca de pe Trondheim, Ender se îndrăgostise, în felul lui, de Novinha. Iar ea devenise o cu totul altă persoană, mult mai îndărătnică şi complicată decât fetiţa pe care voia el să o lecuiască de amărăciunea trăită în copilărie. Pătrunsese deja în familia ei, răspunsese disperatelor nevoi ale copiilor porniţi în căutarea înţelegerii cuiva şi, fără să-şi dea seama, aceştia îi oferiseră prilejul de a-şi satisface unele dintre dorinţele lui neostoite. Novinha îl aştepta - obstacol şi ţintă.
    "Ce bine înţeleg toate acestea", gândi Jane. "Şi voi fi martoră la desfăşurarea evenimentelor."
    În acelaşi timp, se ocupă totuşi de rezolvarea problemei pe care i-o încredinţase Ender, deşi nu avea intenţia de a-i dezvălui, pentru o vreme măcar, vreuna dintre concluziile la care ajunsese. Ocoli cu uşurinţă straturile de protecţii sub care Novinha îşi plasase fişierele secrete. Apoi, Jane reconstitui cu atenţie exact aceeaşi simulare pe care o văzuse şi Pipo. Îi trebui destul de mult timp - câteva minute - ca să analizeze cu minuţiozitate fişierele lui Pipo şi, din ceea ce ştiuse şi văzuse acesta, să închege un tot coerent. El făcuse legătura graţie intuiţiei, iar Jane prin comparaţie.
    Dar izbuti, şi atunci înţelese de ce murise Pipo. De îndată ce pricepu cum îşi alegeau purceluşii victimele, reuşi să descopere ce făcuse Libo pentru a-şi provoca moartea.
    Acum ştia mai multe lucruri. Înţelesese că purceluşii erau ramen şi nu varelse. Mai descoperi că şi Ender avea de înfruntat riscul de a muri în acelaşi fel ca Pipo şi Libo.
    Fără să se mai sfătuiască cu el, Jane luă hotărâri privind modul în care avea să acţioneze de acum încolo. Va continua să-l urmărească pe Ender şi va avea grijă să intervină pentru a-l avertiza în caz că îl pândeşte primejdia de a muri. Până atunci însă, avea multe de făcut. După cum vedea ea situaţia în ansamblu, nu purceluşii vor constitui problema principală cu care se va confrunta Ender.
    Jane ştia că el va înţelege aproape imediat, aşa cum se întâmpla şi atunci când întâlnea alte fiinţe umane sau ramen. Capacitatea lui de a realiza o legătură empatică intuitivă era demnă de toată încrederea. Marile obstacole erau episcopul Peregrino şi ierarhia catolică, precum şi opoziţia lor de nezdruncinat faţă de Vorbitorul în numele Morţilor. Pentru a realiza ceva în favoarea purceluşilor, Ender va trebui să se bucure de cooperarea autorităţilor bisericeşti din Lusitania, nu să aibă de înfruntat atitudinea lor ostili Şi nimic nu putea conduce la o cooperare mai bună decât descoperirea unui duşman comun.
    Nu încăpea nicio îndoială că acesta avea să fie găsit curând. Sateliţii de observare de pe orbita Lusitaniei transmiteau lanţuri nesfârşite de informaţii prin rapoarte-ansiblu, care erau dirijate către toţi xenologii şi xenobiologii din cele O Sută de Lumi. Printre aceste date se strecuraseră şi unele privind modificări imperceptibile ale terenurilor acoperite cu ierburi situate la nord-vestul pădurii care se învecina cu oraşul Milagre. Ierburile indigene fuseseră constant înlocuite cu plante complet noi.
    Se aflau într-o zonă în care fiinţele umane călcau rareori, şi nici purceluşii nu merseseră vreodată acolo, cel puţin în cursul primilor treizeci de ani de când fuseseră plasaţi sateliţii pe orbită.
    În realitate, sateliţii observaseră că purceluşii nu ieşeau din pădurile lor decât periodic, pentru a purta războaie sălbatice cu alte triburi. De la întemeierea coloniei umane, triburile din imediata apropiere a oraşului Milagre nu mai purtaseră niciun război. Prin urmare, ele nu aveau nici un motiv să se aventureze către preerie.
    Şi totuşi, păşunile din pădurea tribală de lângă Milagre se transformaseră, şi acelaşi lucru se putea spune şi despre turmele de cabra: ele erau dirijate spre zona ce suferise modificarea şi turmele care ieşeau de acolo apăreau reduse numeric şi aveau o culoare mai deschisă. Dacă cineva studia fenomenul cât de cât, ajungea cu siguranţă la o concluzie de netăgăduit: toate exemplarele de cabra erau tunse, iar unele dintre ele măcelărite.
    Jane nu putea aştepta ani de zile până când vreun absolvent să observe schimbarea. De aceea, începu să ruleze singură analize ale datelor pe zecile de computere folosite de xenobiologii care studiau Lusitania. Va lăsa datele proiectate în aer deasupra unui terminal neutilizat, astfel încât să fie găsite de vreun xenobiolog atunci când va veni să lucreze şi totul să pară ca şi cum altcineva a făcut proiecţia şi a uitat-o astfel. Tipări şi câteva rapoarte care să fie descoperite de vreun om de ştiinţă inteligent. Dar nimeni nu-şi dădu seama sau, dacă se întâmplase aşa ceva, se părea că nimeni nu înţelegea cu adevărat consecinţele la care puteau conduce aceste informaţii brute.
    În cele din urmă, Jane lăsă pur şi simplu o însemnare împreună cu una din imaginile ei:
    "Ia priviţi! Se pare că purceluşii au făcut o pasiune pentru agricultură."
    Xenologul care a găsit însemnarea lui Jane nu a reuşit să afle cine o lăsase şi, la scurt timp după aceea, nici nu şi-a mai bătut capul să-l găsească pe autor. Jane ştia că omul avea ceva din aerul unui hoţ care, printr-o semnătură, îşi atribuie rezultatele trudei altora, ale căror nume ajung să fie şterse unul după altul între data redactării şi cea a publicării: exact tipul de om de ştiinţă de care avea nevoie Jane. Comportarea lui venea în întâmpinarea intenţiei ei.
    Dar chiar şi aşa stând lucrurile, omul nu dovedi o ambiţie ieşită din comun. Se mulţumi să-şi prezinte raportul drept o lucrare obişnuită şi, pe deasupra, să-l ofere unei reviste obscure.
    Jane îşi luă libertatea de a împinge lucrarea până la un înalt nivel de prioritate şi distribui copii câtorva persoane cheie, care să priceapă implicaţiile politice. Şi de fiecare dată raportul apăru însoţit de o observaţie neînsemnată:
    "Ia aruncaţi o privire! Nu vi se pare că nivelul de civilizaţie al purceluşilor evoluează grozav de repede?"
    De asemenea, Jane rescrise paragraful final al lucrării astfel încât să nu mai existe nicio umbră de îndoială privind semnificaţia ei:
    "Datele conduc către o singură concluzie logică: în prezent, tribul de purceluşi din preajma coloniei umane cultivă şi recoltează cereale cu un bogat conţinut proteic, după toate probabilităţile o varietate de ştir. Pe de altă parte, purceluşii au turme de cabra pe care le tund şi le taie pentru hrană, iar probele fotografice sugerează că sacrificarea se face prin utilizarea unor arme care lansează un soi de proiectile. Aceste activităţi necunoscute anterior au început să se desfăşoare în ultimii opt ani şi au fost însoţite de o rapidă creştere demografică. Dacă planta este ştir de origine pământească şi asigură o bază de proteine utile, însemnă că ea a fost modificată genetic pentru a corespunde necesităţilor metabolice ale purceluşilor. În acelaşi timp, întrucât la fiinţele umane de pe Lusitania nu se semnalează arme de acest tip, se poate presupune că purceluşii nu aveau cum să deprindă folosirea lor prin observare directă. Concluzia care se impune de la sine este că schimbările constatate în prezent în cultura purceluşilor constituie rezultatul nemijlocit al intervenţiei deliberate a fiinţelor umane."
    Unul dintre cei care a primit acest raport şi a citit şi paragraful lămuritor a fost Gobawa Ekumbo, preşedinta Comitetului de Supraveghere Xenobiologică din cadrul Congresului Stelar. În mai puţin de o oră, ea înaintase câte o copie a paragrafului redactat de Jane - politicienii oricum n-ar fi înţeles datele - împreună cu propria ei concluzie tăioasă:
    "Recomandare: retragerea imediată a Coloniei Lusitania".
    "Uite-aşa", gândi Jane. "Asta ar trebui să agite puţin spiritele."

                                                               Capitolul 12
                                                                 Fişierele

                                ORDIN AL CONGRESULUI: 0001 din 1970: 4: 14
    Patenta Coloniei Lusitania se revocă. Toate fişierele existente în colonie urmează a fi citite. Indiferent de statutul lor de protecţie; după ce datele vor fi copiate la triplu exemplar în sistemele de memorizare ale celor O Sută de Lumi, excepţie făcând cele care privesc în mod direct funcţiile vitale ale Coloniei Lusitania, restul fişierelor vor fi blocate, iar accesul va fi limitat drastic.
    Guvernatorul Lusitaniei urmează să primească funcţia de Ministru al Congresului, cu titlul de Inspector-Şef Adjunct al Poliţiei Congresului, pentru a îndeplini întocmai ordinele emise de Comitetul de Supraveghere a Evacuării, constituit prin Ordinul Congresului Nr. 0002 din 14-4-1970. Nava aflată în prezent pe orbită deasupra Lusitaniei, aparţinând numitului Andrew Wiggin (ocupaţia: Vorb. /Morţi; cetăţenie: pământeană, nr. ident. 44-94. 10045 din 001. 1998), se declară prin prezentul Ordin proprietate a Congresului, potrivit Legii Compensaţiei nr. 0019 din 31-01-120.
    Această navă urmează a fi folosită pentru transportul neîntârziat al xenologilor Marcos Vladimir "Miro" Ribeira von Hesse şi Ouanda Qhenhatta Figueira Mucumbi până pe lumea cea mai apropiată, Trondheim, unde vor fi judecaţi potrivit Legii de Acţiune Penală a Congresului, cu pierderea drepturilor civile, sub acuzaţia de trădare, încălcare a legii, denaturarea şi falsificarea adevărului, impostură şi xenocid, potrivit statutelor valabile în virtutea Codului Stelar şl al Ordinelor emise de Congres.
     ORDIN AL CONGRESULUI Nr. 0002 din 1-4-1970
    Comitetul de Supraveghere a Explorării şi Colonizării va numi nu mai puţin de 5 şi, respectiv, nu mal mult de 15 membri pentru constituirea Comitetului de Supraveghere a Evacuării Lusitaniei. Acest comitet este însărcinat să achiziţioneze şi să trimită imediat un număr suficient de nave de colonizare pentru a se efectua evacuarea completă a populaţiei umane din Colonia Lusitania.
    De asemenea, Comitetul va pregăti spre aprobarea Congresului planuri privind ştergerea completă a oricăror dovezi privitoare la prezenţa umană pe Lusitania, inclusiv distrugerea întregii faune şi flore indigene care dovedeşte modificări comportamentale şi genetice rezultate în urma prezenţei fiinţelor umane.
    Comitetul va evalua modul în care sunt respectate Ordinele Congresului pe Lusitania şi va face în mod periodic recomandări privind necesitatea unor intervenţii ulterioare, inclusiv a forţei pentru punerea în aplicare a măsurilor luate, sau oportunitatea deblocării fişierelor de pe Lusitania sau alte măsuri reparatorii pentru a stimula cooperarea coloniştilor de pe Lusitania.
    ORDIN AL CONGRESULUI Nr. 0003 din 14-4-1970
    Conform Capitolului din Codul Stelar referitor la Păstrarea Secretului, aceste două Ordine şi orice Informaţie referitoare la ele capătă caracter strict secret care va rămâne în vigoare până când toate fişierele lusitane vor fi fost citite şi blocate şi toate navele necesare vor fi fost comandate şi menţinute în posesie de către împuterniciţi ai Congresului.

                                                                     1.

                                             Olhado nu ştia ce să mai creadă. Oare Vorbitorul nu era bărbat în toată firea? Nu călătorise de la o planetă la alta? Cu toate acestea, nu avea nici cea mai vagă idee despre modul de operare pe computer.
    În acelaşi timp, a fost cam evaziv când Olhado şi-a mărturisit mirarea.
    - Olhado, spune-mi ce program trebuie să rulez.
    - Nu pot să cred că nu ştii. Eu fac comparaţii de date de când aveam nouă ani. Toţi învăţăm din copilărie cum să procedăm.
    - Olhado, de când am terminat şcoala a trecut multă vreme. Nici măcar nu era o escola baixa obişnuită.
    - Dar toată lumea foloseşte programele acestea.
    - Acum te-ai convins că nu toată lumea. Eu unul, de exemplu. Dacă ştiam cum să procedez, nu te angajam pe tine, nu crezi? Şi fiindcă o să te plătesc în monedă străină, serviciile pe care mi le faci vor constitui o contribuţie substanţială la dezvoltarea coloniei lusitane.
    - Nu înţeleg despre ce vorbeşti.
    - Nici eu, Olhado. Dar pentru că tot ai adus vorba de asta, nu ştiu cum să fac să te plătesc.
    - Efectuezi un simplu transfer de bani din contul tău.
    - Şi cum se procedează?
    - Cred că glumeşti.
    Ender oftă, îngenunche în faţa lui Olhado, îi luă mâinile într-ale lui şi spuse:
    - Olhado, te rog să nu te mai miri atâta şi să mă ajuţi! Am multe lucruri de rezolvat şi nu pot fără ajutorul cuiva care ştie să utilizeze computerul.
    - Ar însemna să-ţi iau banii degeaba. Eu sunt doar un puşti. Am doisprezece ani. Quim ţi-ar fi de mai mult folos. El are cincisprezece ani şi ştie lucrurile de-a fir a păr. Chiar şi matematică.
    - Dar Quim mă crede un necredincios şi se roagă în fiecare zi să mor.
    - Ba nu, asta a fost înainte de a te cunoaşte, dar ai face bine să nu-i dai de înţeles că ai aflat de asta de la mine.
    - Cum transfer banii?
    Olhado se întoarse către terminal şi apelă banca.
    - Care-i numele tău adevărat? întrebă el.
    - Andrew Wiggin. Vorbitorul i-l dictă pe litere. Numele părea a fi în esenţială - poate că străinul era unul dintre acei oameni fericiţi care învăţaseră Esenţiala acasă, în loc să-şi bată capul cu ea la şcoală.
    - În regulă, care ţi-e parola?
    - Parola?
    Olhado îşi lăsă capul să cadă pe terminal, acoperind pentru moment o parte din afişaj.
    - Te rog să nu-mi spui că nu ştii ce parolă ai.
    - Ascultă, Olhado, am avut un program, unul foarte evoluat, care mă ajuta să mă descurc. Nu era nevoie decât să-i spun: "Cumpără asta" şi el se ocupa de problemele mele financiare.
    - N-ai voie să faci aşa ceva. E ilegal să încarci sistemele publice cu un asemenea program auxiliar. Chestia din urechea ta la asta foloseşte?
    - Da, şi pentru mine nu era ilegal.
    - Vorbitorule, eu n-am ochi, dar nu din vina mea. Dacă, nu ştii nimic, atunci e vina ta.
    Abia după ce spusese aceste vorbe îşi dădu seama că-i vorbea lui Wiggin de parcă ar fi fost un puşti.
    - Îmi închipui că politeţea se învaţă de la treisprezece ani în sus, spuse Ender.
    Olhado îi aruncă o privire. Zâmbea. Tata ar fi urlat la el şi probabil că după aceea s-ar fi dus s-o bată pe mama pentru că nu-şi învaţă copiii să se poarte. Însă Olhado oricum n-ar fi îndrăznit să-i spună tatei aşa ceva.
    - Iartă-mă, răspunse el, dar nu pot pătrunde în contul tău fără parolă. Nu se poate să nu ştii care e.
    - Încearcă să-mi foloseşti numele.
    Olhado încercă. Fără folos.
    - Încearcă să scrii "Jane".
    - Nimic.
    Săvârşitorul se strâmbă.
    - Încearcă "Săvârşitorul".
    - Săvârşitorul? Xenocidul?
    - Hai, încearcă.
    Reuşi, dar Olhado nu pricepea.
    - Cum se face că ai o astfel de parolă? E ca şi cum ar fi un cuvânt urât, numai că sistemul nu acceptă astfel de parole.
    - Am un ciudat simţ al umorului, îi răspunse Ender. Şi programul meu auxiliar, sau cum îi zici tu, are unul şi mai ciudat.
    Olhado râse.
    - Asta-i bună. Un program cu simţul umorului. Fondul curent de lichidităţi apăru pe ecran.
    Olhado nu văzuse în viaţa lui un număr atât de mare. Da, se pare că totuşi, computerul ştie să glumească.
    - Atât de mulţi bani am?
    - Trebuie să fie o greşeală.
    - Păi, am călătorit mult cu viteza luminii. E clar că unele dintre investiţiile mele au dat roade în timp ce eram pe drum.
    Cifrele erau reale. Vorbitorul în numele Morţilor era mai bogat decât îşi închipuise vreodată Olhado că ar putea fi cineva.
    - Să-ţi spun ceva, zise Olhado. În loc să-mi plăteşti un salariu, mai bine îmi dai un procentaj din dobândă pe perioada cât lucrez pentru tine. Să zicem o miime de procent. Şi atunci, în câteva săptămâni o să-mi pot permite să cumpăr Lusitania şi să transport solul ei pe altă planetă.
    - N-o să câştigi chiar atât de mult.
    - Vorbitorule, singura modalitate prin care poţi aduna aşa de mulţi bani din investiţii e să ai o mie de ani.
    - Hm, făcu Vorbitorul.
    Şi după expresia lui, Olhado îşi dădu seama că spusese ceva caraghios.
    - Chiar ai o mie de ani?
    - Timpul, spuse Săvârşitorul, timpul e ceva atât de trecător şi lipsit de substanţă. După cum spunea Shakespeare: "Am risipit timpul şi-acum timpul mă isprăveşte."
    - Ce însemnă "isprăveşte"?
    - Mă pierde.
    - De ce-mi citezi dintr-un tip care nici măcar nu ştie să vorbească Esenţiala?
    - Transferă în contul tău suma pe care o consideri drept un salariu bun pentru o săptămână, şi-apoi apucă-te să faci comparaţii ale fişierelor pe care au lucrat Pipo şi Libo cu câteva săptămâni înainte de a muri.
    - S-ar putea să aibă protecţii.
    - Foloseşte parola mea. Trebuie să ne permită accesul.
    Olhado începu să caute. Vorbitorul îl urmări tot timpul. Din când în când, îl întreba pe Olhado ce făcea. După întrebări, Olhado îşi dădu seama că Andrew Wiggin ştia despre computere mai mult decât ştia el însuşi. Nu cunoştea prea bine comenzile necesare; era limpede că, mulţumindu-se să privească, Vorbitorul gândea intens.
    La sfârşitul zilei, când căutările nu dăduseră niciun rezultat spectaculos, lui Olhado îi trebui doar o clipă ca să priceapă de ce arăta Wiggin atât de încântat de ceea ce obţinuse.
    "Nu voiai rezultate", gândi Olhado. "Voiai doar să vezi cum fac eu cercetarea. Ştiu sigur cu ce o să te ocupi la noapte, Andrew Wiggin, Vorbitor în numele Morţilor. Vei scotoci tu însuţi prin alte fişiere. Chiar dacă n-am ochi, pot vedea mai bine decât îţi închipui. Mare greşeală faci păstrând totul atât de ascuns, Vorbitorule. Nu ştii că sunt de partea ta? N-o să spun nimănui cum parola ta permite accesul în fişierele personale. Chiar dacă ai vrea să vezi fişierele primarului sau ale episcopului, nu-i nevoie să păstrezi secretul faţă de mine. Eşti aici numai de trei zile, dar te cunosc îndeajuns ca să-mi placi şi ţin atât de mult la tine încât aş face orice ca să te ajut atâta vreme cât nu voi pricinui vreun rău familiei mele."

                                                                     2.

                                   Novihna descoperi aproape imediat încercările lui Ender de a pătrunde în fişierele ei, în dimineaţa următoare. Recunoscuse deschis şi cu oarecare aroganţă că încercase, dar ceea ce o îngrijora era că nu ştia cât de departe mersese.
    În unele fişiere reuşise să obţină accesul, dar cele mai importante, cu înregistrarea simulărilor pe care le văzuse Pipo, îi rămăseseră închise. Cel mai rău o deranja faptul că nu făcuse nici un efort să rămână nedetectat. Numele lui era tipărit în fiecare director de acces, chiar şi în cele pe care până şi un şcolar le-ar fi putut schimba sau şterge.
...............................................................................