A fost odată ca niciodată un împărat care zăcea de multă vreme bolnav şi, după ce i se dăduseră toate leacurile ştiute, nimeni nu mai credea că o să poată scăpa cu viaţă.
Şi împăratul acela avea trei feciori, iar ei erau tare mâhniţi văzând cum tatăl lor se stinge încet-încet şi niciunul din doctorii cei mari ai împărăţiei nu poate găsi leacul bolii. Într-o dimineaţă, după ce au stat o vreme de veghe la căpătâiul tatălui lor, coborâră în grădina palatului şi, plini de jale pentru suferinţa lui şi de ciudă pentru neputinţa lor şi a celor din jur de a-l însănătoşi, începură să plângă. Atunci apăru lângă dânşii un bătrân. Şi bătrânul acela îi întrebă care li-i păsul de plâng. Iar ei îi spuseră că sunt necăjiţi deoarece tatăl lor e tare blonav de o boală fără leac şi că de-aceea va trebui să moară.
Atunci bătrânul le zise celor trei feciori:
- Eu ştiu un leac care-i pentru orice boală ar fi. Îi zice apa-vieţii. Dacă va bea din apa asta, se va face sănătos. Dar este foarte greu de ajuns la izvorul ei.
Şi numai ce zise cuvintele astea, că bătrânul se şi făcu nevăzut.
Feciorul cel mare, fără să stea pe gânduri, zise înflăcărat:
- Eu am să ajung la izvorul ei şi am să-i aduc tatei apa-vieţii!
Şi cum zise, se duse la căpătâiul împăratului şi-i ceru voie să plece după apa-vieţii, singurul leac impotriva bolii lui. Împăratul se împotrivi la început, pentru că drumul până acolo putea fi plin de primejdii şi nu voia ca fiul său să-şi pună viaţa în pericol pentru a i-o salva pe a lui. Dar cum băiatul cel mare se rugă mult de dânsul, până la urmă împăratul se învoi. Dar fiul cel mare, stăruind, nu se gândea numai la vindecarea lui taică-su, ci, în acelaşi timp, şi la soarta lui zicându-şi: "Dacă voi aduce eu apa-vieţii, atunci pe mine mă va iubi tata cel mai mult şi deci mie îmi va lăsa moştenire împărăţia".
Şi cu gândul ăsta în minte şi-n suflet, porni la drum să caute apa-vieţii. Călări el ce călări o bună bucată de vreme, când, într-o dimineaţă, hop! îi ieşi în cale un pitic care-i strigă încă de departe...
- Încotro, băiete? Şi de ce aşa de grăbit?
Feciorul cel mare al împăratului, trufaş de felul lui, nu opri, ci îşi mână mai departe calul, fiind cât pe ce să-l lovească pe pitic, căruia îi strigă:
- Piei din drumul meu, stârpitură neroadă!
Şi îşi văzu de drum, uitându-se c scârbă peste umăr.
Piticul nu-i răspunse, dar îl învălui într-un blestem mut.
Nu trecu mult şi prinţul intră pe un drum între pereţii ca de prăpastie a doi munţi, un drum ce părea să fie trecătoare; dar curând pereţii celor doi munţi începură să se apropie din ce în ce mai mult, până când fiul cel mare al împăratului văzu că intrase nu într-o trecătoare, ci într-o văgăună. Vru să-ntoarcă bividiul, ca să ia pe alt drum, dar nu mai putu. Nici să descalece nu mai reuşi. Şi rămase astfel prins între pereţii de piatră ai munţilor ca într-o capcană.
Împăratul bolnav il aşteptă ce-l aşteptă pe feciorul său cel mare, dar, văzând că nu mai vine, căzu în deznădejde.
Atunci feciorul cel mijlociu veni într-o zi lângă patul lui taică-su şi-i zise:
- Tată, lasă-mă şi pe mine să plec după apa-vieţii, de care ai atâta nevoie.
Dar în sinea lui îşi spunea: "Dacă frate-meu a murit şi eu îi aduc lui taică-meu apa-vieţii, atunci eu voi moşteni împărăţia."
La început împăratul nici nu vru s-audă, dar până la urmă se lăsă înduplecat. Prinţul porni pe acelaşi drum pe care-l bătuse şi fratele său, îi ieşi în cale şi lui piticul care stătuse şi-n calea lui frate-său, şi îl întrebă şi pe el la fel:
- Încotro, băiete? Şi de ce aşa de grăbit?
Iar cel de-al doilea fecior al împăratului, fiind şi el ca frate-său cel mare, trufaş, era cât pe ce să-l doboare pe pitic cu pieptul calului şi-i strigă:
- Piei din drumul meu, stârpitură neroadă!
Şi ca fratele lui cel mare se uită peste umăr cu scârbă la pitic.
Iar piticul îl învălui şi pe el în acelaşi blestem mut în care îl învăluise şi pe primul, aşa că şi cel de-al doilea fecior rămase prins, cu cal cu tot, între pereţii de piatră a munţilor, ca într-o capcană.
Aşa păţesc întotdeauna trufaşii.
După o vreme, mezinul, văzând că fraţii lui nu se întorc şi nici nu dau vreun semn de viaţă, înţelese că el este toată nădejdea însănătoşirii tatălui lor. Şi atunci îi ceru şi el voie împăratului să plece pentru a căuta apa-vieţii şi, găsindu-i izvorul, să aducă un colindir pentru vindecarea lui, căci acesta era din zi în zi tot mai slăbit. Împăratul, ca atunci când îi ceruseră voie cei doi feciori mai mari ai săi, se împotrivi la început dar până la urmă dându-i dreptate fiului său cel mai mic, că el e ultima nădejde, îi îngădui şi lui să plece. Şi într-o dimineaţă mezinul purcese la drum.
După ce străbătu o bucată din acelaşi drum pe care-l străbătuseră şi fraţii lui, se trezi că-i taie calea piticul, care încă de departe-i strigă:
- Încotro, băiete? Şi de ce aşa de grăbit?
Spre deosebire de fraţii săi mai mari, mezinul îi dădu piticului bineţele cuvenite, iar când ajunse în dreptul lui îi spuse cuviincios:
- Am plecat să caut apa-ieţii pentru tatăl meu, împăratul, care-i tae bolnav şi de mult timp, şi dacă nu va bea din ea va muri.
- Dar ştii unde e izvorul ei?
- Nu, răspunse întristat prinţul mezin.
- Pentru că te-ai purtat cum se cuvine şi nu cu trufie ca fraţii tăi, care mai sunt şi haini, ţie o să-ţi spun cum poţi să ajungi la apa-vieţii. SĂ ştii, fătul meu, adăugă piticul, că izvorul ei este în curtea unui palat vrăjit, unde nu ai să poţi pătrunde fără varga asta de fier (şi-i dete o vargă de fier) şi fără două pâini (şi-i dete două pâini). Cu varga ai să baţi de trei ori în poarta de fier a palatului şi abia după aceea cei dinăuntru îţi vor deschide; dar acolo sunt doi lei care te-aşteaptă cu boturile căscate ca să te sfâşie şi să te mănânce, dar dacă îi vei arunca fiecăruia câte o pâine, atunci se vor linişti. Şi, intrând în palat, grăbeşte-te să umplicolondirul cu apa-vieţii de care ai nevoie şi să ieşi înnainte când ceasul arată ora douăsprezece şi, dacă nu ieşi până atunci, rămâi închis acolo, în castel şi-n vraja lui pe vecie.
Prinţul îi mulţumi piticului pentru sfaturile date, pentru vargă şi pentru pâini, şi plecă mai departe. Şi când ajunse la castel, văzu că toate erau aidoma cum i le spusese piticul. Poarta se deschise la a treia bătaie cu varga de fier şi, după ce potoli leii cu cele două pâini, intră în palat, unde, într-o sală mare şi frumoasă, erau prinţi vrăjiţi, cărora le scoase tuturor inelele din degete; şi tot acolo găsi, la picioarele tronului, o sabie şi o pâine pe care luă cu sine.
Şi, mergând mai departe, ajunse într-o încăpere unde se afla o fată foarte frumoasă, care su bucură nespus de mult când îl văzu intrând, se apropie de el, îl sărută şi-i spuse că a dezlegat-o de sub puterea unei vrăji grele, şi că, drept muţumire, el va domni peste împărăţia ei după un an, când va trebui să se întoarcă pentru a-şi serba nunta. Apoi îi spuse unde-i izvorul şi adăugă că va trebui să se grăbească să scoată din castel clondirul cu apa-vieţii înainte de a bate ceasu din turn miezul nopţii. Feciorul împăratului se despărţi de dânsa şi plecă mai departe, trecând dintr-o încăpere într-alta a castelului, până ajunse într-una unde văzu un pat proaspăt aşternut. Şi fiindcă era obosit, vru să se odihnească puţin. Aşadar, se întinse pe pat, însă numai îl atinse, că şi adormi. Şi dormi adânc mai multe ceasuri. Când se trezi, bătaia ceasului din turnul castelului îi vesti că a rămas doar un sfert de oră până la miezul nopţii. Sări din pat, alergă la izvorul cu apa-vieţii, îşi umplu cu o cupă de pe marginea de lespezi clondirul cu care venise şi o rupse la fugă, temându-se să nu-l prindă miezul nopţii în vraja castelului. Chiar în clipa când trecea dincolo, ceasul din turn bătu orele douăsprezece şi porţile de fier se-nchiseră atât de repede şi se izbiră cu-atâta putere, că-i prinseră şi-i rupseră scurt o bucată din călcâiul rămas în urmă.
Bucuros că are clondirul cu apa-vieţii, feciorul cel mic al împăratului nu dădu importanţă durerii de călcâi, ci porni în fugă spre palatul împărătesc al lui taică-su. Şi, pe drumul de-ntoarcere, iarăşi îi ieşi în cale pititcul care îl ajutase să pătrundă în castelul unde era izvorul cu apa-vieţii. Feciorul împăratului se opri să-i mulţumească încă odata, îi povesti ce i se întâmplase şi-i arătă sabia şi pâinea pe care le luase cu sine. Văzându-le, piticul îi zise:
- Preţioase lucruri ai dobândit, fiul meu. Pentru că cine ţine în mână sabia asta poate învinge orice oştire, oricât de puternică ar fi; iar cine are pâinea asta poate sătura o omenire întreagă, pentru că e o pâine care nu se isprăveşte niciodată.
Feciorului cel mic al împăratului nu-i tihnea însă să se întoarcă acasă fără fraţii săi, aşa că-l întrebă pe pitic, care părea să ştie tot:
- Dragul meu pitic, oare nu cumva ştii şi-mi poţi spune unde sunt fraţii mei? Ei au plecat înaintea mea să aducă apa-vieţii şi nu s-au mai întors, şi nici nu au dat vreun semn de viaţă.
- Ba ştiu, răspunse piticul, şi-ţi şi spun. Ei sunt închişi, fiecare, între doi pereţi de stâncă neagră, pedepsiţi astfel de mine, pentru că spre deosebire de tine au fost nişte îngâmfaţi care mi-au răspuns cu obrăznicie la aceleaşi întrebări pe care ţi le-am pus şi ţie.
Atunci feciorul cel mic al împăratului se rugă atât de mult de pitic să-i scoată de sub puterea vrajei, încât, până la urmă, piticul se îndură şi-i promise că-i va elibera. Dar totodată îi zise:
- Să te păzeşti de dânşii, băiete, pentru că sunt negri şi haini, şi nu sunt în stare decât să urască şi să facă rău.
Doar atât îi mai spuse şi se făcu nevăzut.
Mezinul încălecă şi porni mai departe, pe drumul de-ntoarcere acasă, când, iată, în faţă-i stăteau călări cei doi fraţi mai mari. Se-mbrăţişară cu drag toţi trei, apoi plecară spre casă împreună, mezinul povestindu-le ce i s-a întâmplat de când a plecat de lângă taică-său, cum a găsit apa-vieţii, cum a reuşit să ia cu sine un clondir ca să-l însănătoşească pe tatăl lor, şi că de unde a luat apa-vieţii a mântuit-o de vrajă pe o prinţesă frumoasă care îl va aştepta un an de zile ca după un an să facă nunta, iar el va domni peste o împărăţie mare.
Fraţii lui ascultară, dar nu spuseră nimic din ce li se întâmplaseră.
După asta, merseră ei cât merseră împreună şi ajunseră într-o ţară bântuită de razboi şi de foamete. Mezinul îi împrumută craiului acelei ţări nenorocite pâinea cea fermecată, încât acesta îşi sătură toţi supuşii. Şi-i împrumută şi sabia minunată, cu care el îşi înfrânse vrăjmaşii şi ăuse capăt războiului. După care craiul îi mulţumi mezinului şi-i înapoie şi pâinea şi sabia, iar cei trei fraţi plecară mai departe spre casă. Şi-n drumul lor, lung şi întortocheat, trebuiră să treacă prin mai multe ţări, din care încă două erau pustiite de războaie ce nu se mai sfârşeau şi nimicite de foamete. Şi în fiecare din cele două ţări nenorocite, mezinul le împrumuta crailor pâinea şi sabia, şi cu ajutorul acesta minunat ei reuşiră să pună capăt războaielor şi să mântuie popoarele lor de foamete.
După toate aceste întâmplări, ajunseră toţi trei într-o cetate de la malul mării şi se urcară pe o corabie ce trebuia să-i ducă până la împărăţia tatălui lor.
În timpul călătoriei pe mare, cei doi fraţi mai mari, trufaşi şi haini, tot timpul sporovăiră între ei împotriva mezinului:
- Nepricopsitul ăsta, de prost ce e, a avut noroc cu carul şi a găsit apa-vieţii. Acum o să i-o ducă tatălui nostru şi gata, lui o să-i lase moştenire împărăţia, care se cuvine să ne fie împărţită nouă. Şi uite-aşa o să mănânce norocul nostru!
Gândind şi vorbindu-se între ei, într-o noapte, pe când feciorul cel mic dormea adânc, turnară apa-viaţii din clondirul mezinului în clondirul feciorului celui mare, ia în cel golit puseră apă de mare, sărată.
Ajungând ei după o vreme, în sfârşit, la palatul împărătesc, mezinul îşi luă clondirul, pe care îl credea plin cu apa-vieţii, şi turnând într-un pocal i-l întinse împăratului să bea. Dar de-abia apucă împăratul să bea o înghiţitură, că i se făcu şi mai rău decât înainte. Şi-n timp ce bolnavul se văita din ce în ce mai tare, cei doi fraţi mai mari veniră la căpătâiul lui şi-ncepusă a-l ponegri pe mezin, zicând că, desigur, a vrut să-l otrăvească, pe când ei, iată, îi aduc adevărata apa-vieţii. Şi-i dădură împăratului, într-un alt pocal, să bea apa-vieţii pe care o furaseră pe corabie din clondirul mezinului. Şi doar ce înghiţi împăratul câteva sorbituri, că şi simţi cum se desprinde boala de dânsul, cum se însănătoşeşte şi cum devine puternic ca-n anii tinereţii. Că vezi, minune, apa-vieţii era leac împotriva oricărei boli, deci şi a bătrâneţii.
Văzând că planul lor mişelesc reuşise, cei doi nu se mulţumiră cu atât, ci se duseră la fratele lor mai mic ca să-şi bata joc de el şi ca să-l ameninţe şi-i ziseră:
- Noi nu am zis şi nu insistăm că nu eşti tu cel ce s-a străduit să afle apa-vieţii şi că a găsit-o, ci doar că noi am adus-o. De! Ce să-i faci? Aşa e pe lumea asta: unii-s cu osteneala şi alţii-s cu răsplata! Trebuia să fii mai deştept şi să veghezi asupra el. Noi te-am pândit pe când dormeai pe corabie şi ţi-am luat-o. Şi odată cu ea ţi-am luat toată truda şi toate meritele. Iar peste un an, unul din noi o va lua de nevastă pe prinţesa cea frumoasă, cu toată împărăţia ei, aşa că vei rămâne cu ce merită să rămână un nătătol ca tine... Dar fereşte-te ca de foc să-ţi dea prin gând se ne dai pe faţă la tata, pentru că el de crezut nu o să te creadă, iar pe lângă asta, o să avem noi grijă să nu mai poţi spune nimic niciodată. Dacă vrei să mai poţi grăi, dar numai ce vorbeşte un om cuminte, atunci, treacă de la noi, te lăsăm să trăieşti.
Ca şi cum nu ar fi fost destulă duşmănia celor doi fraţi mai mari, şi împăratul cel bătrân era foarte mânios împotriva mezinului, crezând că el voise să-i ia viaţa (deşi mezinul nu ar fi avut ce face cu viaţa lui...). De-aceea adună sfatul curţii şi sfetnicii hotărâră cu toţii ca mezinul să fie împuşcat în taină.
Cei doi fraţi mai mari, deşi aflară de hotărâre din chiar gura tatălui lor, nu-i spuseră nimic mezinului şi nici nu-l făcură să înţeleagă despre ce ar fi vorba, ci se bucurară, în sufletele lor haine, să scape de el, fără ca dânşii să fie amestecaţi.
Când într-una din zile, prinţul cel mai tânăr plecă la vânătoare, unul din vânătorii, care trebuiau să-l însoţească, şi anume, cel al împăratului, primi ordinul să-l împuşte. Curând, după cum se hotărâse, vânătorul împăratului rămase singur cu mezinul. Dar acesta era atât de trist la faţă, iar privirea lui era atât de mâhnită, încât fiul împăratului, care îl ştia din copilărie, îl întrebă de-a dreptul:
- Ce ai, dragă vânătorule? Ce-ţi lipseşte? Spune-mi şi dacă-mi stă în putere te voi ajuta.
- Sunt amărât de ceva ce nu am voie să spun nimănui, dar totuşi Măriei Tale trebuie să-i spun.
- Spune-mi, hai spune-mi, şi uite, mă leg că am să te iert, orice ar fi.
- Ah, Măria Ta, trebuie să te împuşc în inimă şi să-ţi iau hainele ca dovadă că te-am ucis.
Prinţul se sperie şi zise:
- Dragă vânătorule, te rog, lasă-mă să trăiesc. Uite, îţi dau hainele mele împărăteşti, şi tu dă-mi-le în schimb pe ale tale, vânătoreşti.
Vânătorul oftă din greu, şi zise, la rândul său:
- Măria Ta, cu dragă inimă am să fac ceea ce ai spus, căci nu mi-aş fi putut împovăra sufletul cu păcatul de a te împuşca.
Îşi schimbară deci hainele între ei şi vânătorul se întoarse la palatul împăratului, iar prinţul porni mai departe, afundându-se în pădure.
După o vreme, sosiră pe rând la curtea împărătească trei care încărcate cu aur şi cu pietre scumpe, iar cei ce le însoţeau intrară la împărat şi-i spuseră că sunt pentru mezin, daruri de mulţumire din partea celor trei împăraţi pentru ajutorul pe care li-l dăduse împrumutându-le sabia fermecată, cu care îşi înfrânseră vrăjmaşii, şi pâinea minunată cu care ăşi săturaseră popoarele înfometate. Darurile acestea preţioase şi vorbele solilor îl făcură pe bătrânul împărat mai întâi să se întrebe dacă nu cumva fiul său cel mai tânăr era nevinovat şi poi se tângui pentru hotărârea pe care o luase, zicând odată când era la vânătoare:
- Ah, de-ar fi în viaţă fiul meu! Ce rău îmi pare că am dat poruncă să-l omoare!
Vânătorul împărătesc, care era în preajmă-i, luându-şi inima în dinţi îi zise, descălecând şi căzând în genunchi înaintea lui:
- Măria Ta, mai trăieşte. Iartă-mă c atunci n-am avut inimă să-l omor şi că nu ţi-am îndeplinit porunca.
Şi vânătorul îi povesti împăratului, cu de-amănuntul, ce se întâmplase atunci.
Auzind împăratu cum s-au petrecut lucrurile, dădu porunci că oriunde în împărăţie se va ivi fiul său cel mai tânăr, să fie primit cu toată cinstea cuvenită. Şi, de asemenea, îi rugă pe toţi craii şi împăraţii vecini şi cunoscuţi să-l primescă şi ei cu toată cinstea şi să-i spună că tatăl său îl aşteaptă cu braţele deschise.
Să ne întoarcem acum puţin din drumul poveştii, aşa cum l-am apucat, şi să vedem ce mai face frumoasa prinţesă, care-i spusese mezinului că-l aşteaptă după un an pentru a-şi sărbători nunta şi astfel el să devină soţul ei, dar şi stăpânul împărăţiei pe care i-o lăsase tată-său drept moştenire.
Timpul trecând şi ziua hotărâtă nunţii apropiindu-se, prinţesa porunci să se construiască, de la palat şi până la marginea pădurii din zare, un drum cu totul şi cu totul de aur. Şi după ce drumul fu construit, mai adăugă o poruncă pentru oamenii din garda sa cine va veni de-a dreptul pe acel drum de aur, neuitându-se nici într-o parte, nici în cealaltă, ci numai înainte, acela să fie lăsat să intre pe porţile palatului şi să fie primit cu toată cinstea, pentru că el va fi mirele adevărat; iar cine va veni pe lături, acela să nu fie lăsat să intre pe porţile palatului, pentru că nu va fi mirele adevărat.
Când aproape să se împlinească anul de când plecase de-acolo mezinul, fiul cel mai mare al împăratului plecă spre palatul prinţesei cu gândul de-a fi el mirele şi soţul ei şi de-a dobândi astfel şi tronul împărătesc. Merse el cât merse şi, când ieşi din pădurea aflată-n zarea palatului, văzu drumul cel de aur şi îşi zise că nu se cuvine să-l atingă cu copitele calului. Deci îndemnă calul pe de lături. Dar cum ajunse dinaintea porţii, străjerii îi spuseră că el nu este mirele cel adevărat şi deci să se-ntoarcă de unde a venit. Şi feciorul cel mai mare al împăratului n-avu ce face altceva decât să se întoarcă îndărăt spre palatul tătâne-său, şi mai plin de pizmă.
Puţin timp după el, puse şaua pe cal fiul de-al doilea al împăratului. Şi acesta păţi la fel ca fratele lui, căci, ca şi el, nu vru să-şi lase calul să păşească pe calea cea de aur, ci merse, până la poarta palatului, pe de lături, iar acolo străjile-i spuseră că nu-l lasă să intre, pentru că nu el este mirele cel adevărat şi aşteptat. Şi cel de-al doilea fecior trebui să-ntoarcă şi el calul, punându-l să meargă spre palatul tătâne-său.
Nu mai era până la împlinirea anului decât o zi, când ieşi din pădure mezinul împăratului, nădăjduind că, odată ajuns alături de iubita lui prinţesă, va fi la adăpost de necazuri şi pericole, pentru că el nu aflase de poruncile pe care le dăduse taică-său, împăratul. Şi era aşa de dornic să ajungă cât mai repede lângă ea, încât nici nu văzu că drumul pe care tropotea calul său era de aur. Iar când îl zări, îşi zise că aşa se cuvine să fie calea spre viitoarea lui soţie. Şi cum ajunse la porţile palatului, străjile le deschiseră larg în faţa lui, iar fata împăratului îl primi ca pe mântuitorul ei, cel ce o salvase de sub puterile vrăjii în care fuseseră învăluite ea, palatul şi o parte din împărăţie. Şi făcură o nuntă ca-n poveşti, întru fericirea mirilor. Iar după nuntă, iubita lui nevastă îi spuse că primise mai multe solii din partea lui taică-său, că l-a iertat şi că-l aştepta să vină.
Atunci el o luă pe împărăteasa lui şi, după mai multe săptămâni de călătorie cu căruţa şi cu corabia, ajunseră la palatul tatălui său, care îi îmbrăţişă pe amândoi, iar el îi povesti împăratului cât de mişeleşte l-au înşelat fraţii lui şi cum îl ameninţaseră cu moasrtea, dacă ar fi încercat să spună adevărul.
Bătrânul împărat porunci ca fiii lui mai mari să fie aduşi legaţi în faţa sfatului împărătesc, pentru a fi judecaţi şi pedepsiţi aşa cum se cuvenea, fără milă, pentru faptele lor. Dar cei doi mişei, cum aflară de sosirea fratelui lor, acum împărat, împreună cu soţia lui, înţeleseseră ce-i aştepta şi, urcându-se pe o corabie, plecară pe mare şi nu se mai întoarseră niciodată în împărăţia tatălui lor.
