„E mai sănătos să stai pe propriile picioare, decât pe ale altora.”

                      proverb

Regele Furtunii, Brendan Duffy

..............................................................

                            2-7

           În spatele lor, Adam strigă ceva de neînțeles din cauza vântului.

   Nate se cațără pe scândurile baricadei. Se întoarse și întinse mâna pentru a-l ajuta pe Tom, dar îl descoperi pe Owen în locul acestuia.
   Urletele furioase ale băieților mai mari îl făcuseră pe băiatul masiv să o ia la fugă, iar Night Ship era singurul loc în care s-ar fi putut ascunde. Tom și Johnny îl urmară pe Owen peste barieră și toți patru o luară la fugă pe pontonul lung și deteriorat de intemperii.
   - Nu vin după noi, strigă Johnny după un minut.
   - Ești sigur? întrebă Tom.
   Încetiniră pasul, dar nu se opriră din alergat. Erau pe la jumătatea pontonului. Din cauza furtunii, luna era ascunsă, iar lumina palidă a orașului ajungea până la ei reflectată de valuri. Nate se simțea cuprins de amețeală în timp ce străbătea suprafața agitată a lacului.
   Începea să asimileze ceea ce tocmai făcuseră.
   Owen rămăsese ultimul. Se mișca la fel de greoi cum arăta.
   - Ce se petrece? întrebă el, îndoindu-se de spate din cauza efortului.
   - Fugim ca să le salvăm pieile, evident, zise Johnny.
   - Și ați venit aici?
   Nate aruncă o privire în urmă, către lumina altarului. Mai multe umbre se mișcau în strălucirea verde a baghetelor luminoase. Adam și ceilalți erau încă acolo, dar nu păreau dornici să treacă de barieră. Nate nu ezitase deloc.
   Înainte de luna aprilie, Night Ship îl îngrozise și-l fascinase la fel ca pe oricare alt puști din oraș. Dar acum...
   - Trebuie să scăpăm de ploaie, zise el.
   - Cum? întrebă Tom, cu toate că el știa, cu siguranță, răspunsul.
   - Poate că o fi un loc bântuit, dar măcar e uscat, zise Johnny.
   Nate se îndreptă direct către Night Ship.

          În timp ce se apropia de clădire, ochii lui se obișnuiau cu toate straturile de întuneric.
   Clădirea imensă din față părea un monolit negru suspendat între apa mătăsoasă și cerul cenușiu. Era uluit de mărimea impresionantă a clădirii pustii. Cheiul pe care era amplasată înainta atât de departe în lac, încât de pe țărm nu puteai aprecia adevăratele sale dimensiuni. Era o lume în sine.
   Grătarul din lemn ce înconjura acel loc enorm era acolo pentru ca toată lumea să-l vadă, dar Nate nu știa despre interiorul clădirii debarcaderului decât ceea ce văzuse în fotografiile alb-negru și din poveștile care circulau ca niște mărfuri de contrabandă printre copiii din oraș. Fiind atât de populară, zeci de magazine și de restaurante se deschiseseră la debarcader.
   Nate știa că o promenadă centrală străbătea interiorul clădirii ca o coloană vertebrală. Multe dintre amenajările care flancau acest coridor aerisit se deschideau, de asemenea, spre aceeași punte de promenadă, astfel încât clienții lor să se poată bucura permanent de aerul curat și de priveliștea neasemuită oferită de apa lacului și de munți.
   Nate puse ambele mâini pe ușile din lemn ale clădirii Night Ship. Ușile erau deteriorate, încovoiate și roase de vreme, dar erau de asemenea descuiate. Scârțâiră prelung când Nate le împinse cu putere ca să se deschidă.
   Odată ce intră, ochii lui se adaptară la întuneric destul de repede ca să poată zări norii de furtună îngrămădindu-se deasupra străvechii structuri de oțel a acoperișului clădirii. Ploaia răpăia pe ceea ce mai rămăsese din tavanul cu panouri de sticlă, iar aerul era greu de respirat din cauza mirosului oribil al apei stagnate.
   În timp ce făcea primii pași pe promenadă, își imagină cum ar fi arătat acel loc într-o zi de vară, cu optzeci de ani în urmă. Lumina reflectându-se în podeaua acoperită cu parchet lustruit, bărbați în costume subțiri din in și pălării de paie, braț la braț cu femei înveșmântate în mătase și dantelă.
   Debarcaderul părăginit era o piatră de mormânt pentru o lume moartă.
   Niște vremuri apuse, pline de grație și stil. Dar eleganța nu era același lucru ca inocența.
   În timpul zilei, Night Ship fusese un loc preferat pentru turiștii de weekend și pentru cei veniți în vacanța de vară, deși lucrurile se schimbau după apusul soarelui. Just June și Morton Strong ar fi putut să-ți spună asta, iar victimele lor ar fi avut și ele ceva de spus în legătură cu acest subiect.
   Combinații mult mai puternice decât ape carbogazoase și înghețată marcaseră ultimele zile ale Sălii Century.
   - Ei bine, cred că e ceva mai uscat aici, zise Tom.
   Cu toate că apa curgea șiroaie peste tot în jurul lor, surprinzător de multe panouri din sticlă erau intacte.
   - Doar că e la fel de întuneric aici, zise Johnny.
   Se cuprinse cu brațele și începu să tremure de frig. Pacientul cu probleme psihice în care era costumat nu se pregătise pentru o evadare pe furtună.
   - Am eu ceva, zise Owen.
   Nate auzi foșnetul unei folii și, un moment mai târziu, auzi un pocnet ușor, iar în mâinile lui Owen se aprinse o lumină verzuie.
   - Aveam de gând să o las la baricadă.
   Îi înmână bagheta luminoasă lui Nate.
   Owen depășise cu vreo cinci ani vârsta pentru o prostie de felul ăla, dar Nate era mulțumit că aveau lumină. Folosi bagheta pentru a-i conduce.
   Puntea lată de promenadă se întindea pe sub niște arcuri de susținere nituite, din oțel. Să se furișeze pe sub aceste arcuri era ca și cum ar fi coborât pe gâtlejul unui monstru marin.
   Răpăiala ploii părea să se audă din colțuri nevăzute, iar zgomotul valurilor care se izbeau de pilonii de sub ei - retrăgându-se sau umflându-se ritmic - semăna cu o respirație precipitată. Trecură de intrările magazinelor și ale restaurantelor în timp ce înaintau pe holul părăginit și deformat. Panourile decolorate cu denumirile acestora erau greu lizibile în lumina slabă. Cafe des Amis, Burton’s Sodas, Magazinul Bit o’Sweet.
   Și iată că apăru în fața lor. Puntea de promenadă se termina la ușa clădirii. Nate abia reuși să distingă denumirea scrisă deasupra ușii și imaginea unui galion cu pânzele umflate de vânt, îndreptându-se spre orizont, și o uriașă lună plină. Night Ship.
   Aici se petrecuseră toate lucrurile rele de la debarcader. Dacă edificiul era trupul, clubul de noapte era inima acestuia.
   Nate simți neliniștea prietenilor săi în timp ce lumina ocolea firma infamă a barului. Și el simțea ceva ciudat, dar nu frică. Pe deasupra, brațul rănit începuse să-l doară, așa cum se întâmpla uneori în timpul furtunilor.
   - Să intrăm, zise el.
   - Nu, negă Tom. Nici vorbă.
   - Nimic altceva nu a fost încă mega înfiorător, probabil, spuse Johnny.
   - Aici au murit toți oamenii aceia? întrebă Owen.
   El încercă să vadă ceva dincolo de ușile cu vitralii.
   Nate încercă unul dintre mânere, apoi forță ușa cu umărul. Reuși să o deschidă ceva mai mult de treizeci de centimetri înainte ca ușa să se înțepenească din cauza podelei umflate.
   Nate, Tom și Johnny se strecurară înăuntru, iar Owen îi urmă - ce-i drept, cu oarecare efort.
   Umbre de mese și scaune umpleau spațiul întunecat din fața lor. Nate reuși să distingă forma mătăhăloasă a unui bar masiv din partea stângă a încăperii. Partea din spate a clubului de noapte avea două niveluri de ferestre. Nate nu putea vedea stropii de ploaie lovind sticla, dar îi putea auzi.
   - Just June locuia chiar acolo, șopti Tom, de parcă ar fi fost într-o biserică. Ea și sora ei, May, erau gemene. Ei le spuneau Fetele Night Ship. Mama lor era una dintre prostituatele de sus, din Sala Century. Când erau mai tinere, înainte să se întâmple acele grozăvii, locuiau într-o cameră mică de sub ringul de dans, iar noaptea se furișau prin pasajele ascunse în pereți și spionau clienții prin găuri.
   Era ușor să-și imagineze niște ochi ascunși ațintiți asupra lor în întunericul deplin.
   Just June îi făcea pe toți băieții să leșine și te costa doar un dolar să o duci în camera ta, cânta Johnny.
   Un cilindru enorm, înfășurat într-o catifea pe cale de dezintegrare, stătea în dreapta intrării clubului de noapte. Era imposibil să-i distingă cineva culoarea în lumina bolnăvicioasă emanată de bagheta verzuie.
   Când Nate cercetă cilindrul, constată că ascundea o scară în spirală care ducea atât la etajele superioare, cât și la cele inferioare. Nate știa din poveștile care circulau că legendara Sală Century, zona clubului destinată doar VIP-urilor, era la etaj.
   - Se spune că June nu împlinise nici măcar treisprezece ani când a început să lucreze pentru Morton Strong, continuă Tom. Bătrânul Mort deținea pe atunci întregul debarcader. Pe vremea aceea, locul acesta avea prostituate, jocuri de noroc - tot ce voiai. Strong era un fel de Al Capone din Ținutul de Nord. June avea nouă ani când și-a scos prima ei unghie din pielea unuia dintre datornicii din Sala Century. Strong, Strong, nu trebuie să-i faci niciodată vreun rău. El te va pune pe pontonul scurt, dar plimbarea pe care o vei face va fi lungă.
   Greystone Lake își iubea legendele. Nate știa acest lucru, pentru că el devenise una dintre ele. El era Băiatul-care-a-căzut. El era cel a cărui supraviețuire sfida orice logică, supunându-se doar legilor inefabile ale lacului.
   - Ia te uită, zise Johnny. Vino aici cu lumina.
   Nate urmă vocea prietenului său până la barul foarte lung. Se împiedică de ceva, iar zgomotul strident de sticlă spartă spulberă liniștea incintei.
   - Sticle peste tot, omule, zise Johnny. Unele mai au și conținut.
   Nate îi dădu lui Johnny bagheta luminoasă. Câteva zeci de sticle rămăseseră pe rafturi acolo unde, cu siguranță, fuseseră sute pe vremuri.
   Erau și mai multe pe podea - unele intacte, iar sfărâmate în cioburi ascuțite.
   - E ciudat că ei au lăsat toată marfa asta aici, nu-i așa? întrebă Owen.
  - Se pare că au plecat în mare grabă, zise Johnny cu voce scăzută.
   Își puse lanterna sub bărbie pentru ca fața lui să capete un aspect fantomatic.
   O mulțime de cioburi erau împrăștiate pe podea, iar unele mese păreau să fie aranjate doar pe jumătate. Nate își imagină acel loc plin de oameni: acum clienți fericiți și în secunda următoare călcându-se în picioare, cuprinși de panică.
   Își imagină mulțimea răsturnând piesele de mobilier și agățându-se unii de alții pentru a scăpa.
   - Nu-mi amintesc cum s-a închis localul, zise Tom. S-a închis după ce Just June a terminat-o cu el?
   Nate ridică din umeri. Un astfel de loc era construit din mit și împodobit cu legende. La fel ca toate poveștile lacului, adevărul nici nu mai conta.
   Aici era un loc atât de ciudat încât fetele se puteau strecura la fel de încetișor ca șobolanii prin pasajele ascunse în pereți. Aici era un loc atât de vast, încât dansatorii s-ar fi putut mișca în ritmul muzicii fără să știe niciodată că o cameră de deasupra lor răsuna de țipete.
   Nate se așeză pe unul dintre scaunele înalte. Suprafața barului avea o mulțime de urme, de parcă ar fi fost zgâriată de nenumărate unghii.
   Chipul lui Lucy îi veni în minte. Avea aceeași expresie ca în momentul în care Adam se afla la numai câțiva centimetri de el. Era expresia unei persoane care rupsese ambalajul unui cadou mult râvnit doar pentru a realiza că în pachet era ceva ce nu își dorise niciodată.
   - Poate că băutura e încă bună, zise Johnny. Îngheț de frig.
   Erau uzi leoarcă și înăuntru nu era mai cald decât afară. Scoase dopul de plută al unei sticle și mirosi conținutul.
   - Coniac, cred.
   Îi întinse sticla lui Nate.
   - Alcoolul poate să vă facă rău, știți asta? zise Owen. Puteți orbi.
   Nate duse sticla la gură și înghiți lichidul vâscos cu gust de piersici și de benzină. Lucy fusese la fel de furioasă pe el pe cât fusese el pe ea. Dar furia ei se spulberase în momentul în care devenise clar că totul avea să se întoarcă în favoarea ei.
   - Noi te-am văzut pe stradă înainte, îi zise Johnny lui Owen. Cea care era cu tine e mama ta? E o figură. Am văzut că te-a lovit.
   - Oh, spuse Owen coborând privirea în podea.
   Pe Nate îl nedumerea această situație cu Lucy. Erau dușmani. Și fuseseră dușmani din aprilie, deși nu înțelesese niciodată ura ei. Pierduse deja atât de mult! Dar dacă trebuia să analizeze toate circumstanțele momentului pe fondul altor circumstanțe care conduseseră la producerea accidentului, dacă trebuia să îndepărteze anumite straturi, trecând de moartea și de suferința care întunecau faptele, era dificil să-și amintească de ce, în ceea ce-l privea, o judecase pe Lucy atât de sever și o găsise vinovată.
   - Tatăl tău este unul dintre managerii de la Empire, nu-i așa? întrebă Johnny.
   - Da. Iar mama e contabilă tot acolo, explică Owen.
   - Dar ce-ai făcut de era atât de furioasă?
   - Până și când respiră e furioasă.
   Owen ridică ochii din podea, adăugând:
   - Urăște faptul că sunt atât de gras. Nimeni nu vrea să aibă un purcel în loc de fiu. Așa mă strigă ea. Purcelul. Mă pune să țin tot felul de diete.
   - Probabil că dulciurile de Halloween nu sunt tocmai pe placul celor de la Controlul Greutății.
   - Da, nu i-a plăcut deloc că am mers la colindat.
   Deasupra lor, Nate putea distinge stâlpii de susținere ai balustradei de la Sala Century. Legenda amintea că Morton Strong și Just June aruncaseră pe vremuri o bună samariteană care se băga peste tot chiar de la acel nivel, iar aceasta aterizase pe tejgheaua barului de dedesubt.
   Poate că scândurile pe care stătea scaunul lui Nate erau aceleași care perforaseră craniul femeii, zdrobindu-i creierul.
   Morton Strong și Just June erau cei mai infami ticăloși ai orașului Greystone Lake. Ei erau băieții răi din legendele care bântuiau Night Ship.
   Erau criminali, tâlhari și cămătari, deși aveau totuși o calitate de admirat.
   Pentru că era de ajuns să-ți imaginezi că nu ar fi existat restricțiile legii, că nu ar fi existat binele și dreptatea. Să-ți imaginezi că ești independent de așteptările celorlalți și că nu trebuie să te supui regulilor impuse de alții.
   Să-ți imaginezi că ești liber.
   - Deci tu te ascundeai de ea? întrebă Tom.
   - Nu mă ascundeam.
   - Stăteai singur în întuneric și în ploaie, zise Johnny. Sau asta ți se pare ceva normal?
   - Lasă-l în pace, Johnny, spuse Tom.
   Legendele orașului nu erau adevărate. Acel tip de folclor care mitologiza Night Ship înflorea povestea din ce în ce mai mult. Se exagera mult și se pierdeau nuanțele. Evenimentele erau polarizate până ce tot ceea ce rămânea de văzut era în alb-negru.
   Fiecare poveste avea nevoie de personaje negative, dar Morton Strong și Just June fuseseră odată oameni în carne și oase și niciun cuvânt nu putea caracteriza pe deplin adevărata fire a unei persoane. Și chiar dacă ar fi putut, trebuia să-ți amintești că oamenii se schimbă întotdeauna.
   Bunătatea este stratul de ipsos. Tragedia, o daltă. Forma care rămâne este ceea ce ești.
   Asta îl făcea pe Nate să se întrebe ce fel de oameni fuseseră June și Strong înainte de Night Ship. Îl făcea să se întrebe ce anume îi transformase în cei mai renumiți monștri ai lacului?
   - Haide, spune-mi, îl îndemnă Johnny. Ce anume ascunzi? Ce face ea?
   Uneori, Nate poseda o putere de concentrare uimitoare, dar erau momente în care gândurile lui rătăceau departe, pe căi ocolitoare.
   Conștiința lui ocupa mai mult decât un timp și un spațiu, de parcă accidentul din aprilie îi fărâmase în bucăți mai mult decât coastele și brațul, de parcă își dislocase mai multe oase și nu doar umărul. Uneori dădea dovadă de o perspicacitate aproape imposibilă, în timp ce alteori scăpa din vedere anumite lucruri care erau chiar în fața lui.
   Probabil de aceea deveni conștient abia în acel moment de schimbarea atmosferei din încăpere.
  Când se uită la Johnny, nu recunoscu expresia de pe chipul prietenului său. Acesta nu era un truc datorat vreunei lumini de pe altă lume.
   Entuziastul său prieten nu mai era acolo. Altcineva era în hainele sale ude.
   - Spune-mi ce face ea, zise din nou Johnny.
   Puse mâinile pe umerii lui Owen.
   - Ce face? întrebă încruntat Owen.
   - Ca să te rănească, adăugă Johnny.
   - Îi pasă foarte mult de ceea ce crede lumea, atâta tot, zise Owen. Și...
   Ezită, continuând peste câteva clipe:
   - Lăsați-o baltă, nu ați înțelege, oricum.
   Owen rămase din nou cu ochii ațintiți în podea, dar Johnny își folosi palma pentru a-l forța să ridice privirea.
   - O, tu crezi că tatălui meu îi place să care după el la club singurul puști cu părul creț? Crezi că această pată neagră care se holbează la el din fiecare fotografie de familie îi încălzește cumva sângele albastru?
   - Johnny... încercă Tommy să-l oprească.
   Dar Owen încuviință din cap.
   - Cred că așa stau lucrurile.
   Capul lui se mișca mai repede în timp ce se gândea la cele spuse de Johnny.
   - Mda, vreau să spun, nu chiar, evident, dar... ai dreptate.
   În lumina aceea stranie, roșeața din obrajii lui era portocalie.
   - Îmi pare rău. Nu ar fi trebuit să spun că tu nu ai...
   - E în regulă, O. Dar din moment ce am căzut de acord, trebuie să-mi spui ce face.
   - Știi, totul e atât de frumos la Empire. Așa că acasă totul trebuie să fie perfect. Își petrece fiecare weekend în grădina ei cu trandafiri pentru că știe că vecinii sunt invidioși pe grădina ei. Își duce câinii la frizeria canină o dată pe săptămână.
   Odată ce pornise să vorbească, cuvintele se revărsau din gura lui Owen precum apa printr-un baraj distrus.
   - Totul e perfect în viața ei. Totul în afară de mine. Purcelul. Îi place să nu fiu în preajmă, zise Owen. Atunci poate să pretindă că are viața pe care și-o dorește.
   Nate aștepta ca lacrimile să țâșnească din ochii lui Owen, dar ochii acestuia erau uscați. Obrajii plini ai lui Owen îi dădeau acestuia un aspect de heruvim, dar în lumina aceea ciudată, fața lui părea o mască.
   Povestea lui Owen era neplăcută, dar nu asta îi atrase atenția lui Nate.
   - De ce, Johnny? întrebă Nate.
   Johnny începu să vorbească despre filme și despre jocuri video. Trăia pentru băuturi consumate pe furiș, umor lasciv și petreceri la subsol, care sfârșeau într-o debara - cu o fată și un cronometru. Nu-i asalta pe cunoscuți cu întrebări atât de intime. Nu mai era el.
   Ceva era în neregulă și nu avea nicio legătură cu Owen și cu mama lui.
   Chipul lui Johnny se întunecă din cauza unui anumit sentiment, îndoială. Frică. Orice o fi fost, Nate nu credea că avea să dureze prea mult. Treaba cu secretele e că vor să fie dezvăluite cele mai multe dintre ele.
   - Arată-mi!
   Uneori, Nate înțelegea lucrurile pe care nu avea de unde să le știe. Nu pretindea niciodată că avea abilitatea de a citi gândurile unei persoane, dar uneori avea impresia că le putea simți.
   Johnny nu spuse nimic, dar când apucă tivul salopetei sale ude leoarcă, în ochii lui era deja ceva asemănător cu relaxarea. Își trase cămașa peste cap și rămase cu pieptul gol în fața lor. Se cuprinse cu
brațele ca să se mai încălzească și coborî privirea în podea înainte de a se întoarce cu spatele la ei.
   Tom rămase cu gura căscată. Deși Johnny stătea în lumina baghetei verzi, Nate crezu la început că o umbră căzuse asupra lui. Trei dungi negre îi străbăteau spatele.
   Spațiul dintre ei era dungat, culorile sale reale fiind imposibil de deslușit în lumina difuză.
   - Când am ajuns marți acasă, l-am găsit pe tata în bucătărie, zise Johnny.
   Stătea în continuare cu spatele la ei, dar întorsese capul ca să vorbească.
   - Scosese tot ce era în frigider pe podea și mânca din lucrurile acelea, căutând ceva anume. Muștarul, a spus. Ce făcusem cu blestematul de muștar? Nici măcar nu mănânc muștar, dar asta nu l-a oprit. Așa că începe să mă ia la rost, ca de obicei: că nu respect lucrurile lui, că sunt un gândac nerecunoscător. Ba mai mult, că sunt cel mai rău lucru care i s-a întâmplat vreodată. Posibil al doilea, după târfa de maică-mea. Știu... nimeni nu l-a acuzat vreodată de originalitate. Așa că încerc să ies, dar lui nu-i place nici asta. Mă împinge înapoi, dar eu mă împotrivesc și încerc să scap, împingându-l la rândul meu. Nu ar fi trebuit să fac asta. Este beat, evident, și cade imediat. Are resturi de Lo Mein pe costum. Mă trântește de bufet, încerc să fug, dar mă lovește cu un scaun de bucătărie.
   Johnny începe să-și tragă înapoi cămașa pe cap.
   - M-am izbit cu capul de perete. Scaunul s-a stricat, dar două zile mai târziu a apărut unul nou în bucătărie. Și peretele era, de asemenea, reparat. Maya a curățat mizeria, așa cum face întotdeauna.
   - Johnny.
   Tom își ținea mâinile peste urechi, de parcă tot ceea ce fusese spus nu putea fi auzit. De parcă uitând cele spuse, nimic nu ar fi fost adevărat.
   - Știi că poți veni să dormi la mine ori de câte ori vrei, nu-i așa? Sau la Nate, zise el uitându-se spre acesta.
   Atât brațul lui Nate, cât și partea laterală a corpului său fuseseră învinețite după accident. Chiar dacă suferise un șoc și era sub efectul sedativelor, sesizase culoarea extraordinară de pe trupul său acolo unde i se rupseseră cele trei coaste. Fiecare atingere era ca o tortură provocată de pumnalul agoniei, fiind insuportabilă și nepământeană.
   Privind cu ochii lui congestionați la trupul său slab, la inciziile bandajate de sub învelișul din plastic pe care-l avea la subraț și la nebuloasa extinsă a hematoamelor subcutanate, Nate înțelese clar și pe deplin că avea să moară într-o bună zi. Că indiferent de cât de nemărginită era mintea lui, trupul alcătuit din carne și oase era singurul lucru care-l mai ținea pe acest pământ.
   Și iată cât de fragilă era acea conexiune: era doar un pas între a fi distrus din cauza unei mingi de baseball și promisiunea unei plăcinte cu piersici. Iar el fusese norocos.
   Lacul dă înapoi ceea ce ia, dar el era singurul care fusese dat înapoi la timp, când încă se mai putea face ceva.
   Johnny își pusese din nou cămașa, dar Nate încă vedea cu ochii minții spatele distrus al acestuia. Și-l putea imagina pe prietenul său fugărit de un bărbat de două ori cât el. Un bărbat care ar fi trebuit să-l iubească. Simțea cum i se tăiase răsuflarea lui Johnny când fusese izbit de perete.
   Își închipuia valul de durere care copleșise trupul lui traumatizat pe când făcea inventarul dezastrului. Văzu copilăria scurgându-se din trupul lui Johnny, în timp ce acesta stătea lungit pe gresia din bucătărie, aceasta fiind înlocuită de ceva rece și inert și lipsit de inocență.
   Ar fi fost ușor să ajungă la disperare gândindu-se cât de nedrept era universul, dar Nate nu obișnuia să gândească așa. Își consumase energia ironizând-o pe Lucy și lăsându-se hărțuit de ea, dar înțelegea acum că toate astea fuseseră niște copilării. Amândoi erau niște victime. Suferința lor fusese supremă, însă furia lor se îndreptase în direcția greșită.
   Existau monștri adevărați aici, în Lake. Lucy nu era unul dintre aceștia, iar ei nu infestaseră holurile de la Night Ship. Bestii precum domnul Vanhouten și mama lui Owen erau adevărații dușmani. Ei infectaseră acest oraș... și, ca orice boală, trebuiau opriți. La fel ca suferința pe care o provocaseră, trebuiau să dispară.
   - O să avem noi grijă de el, Johnny, zise Nate.
   Ceilalți se întoarseră spre el.
   - Și de mama ta la fel, Owen.
   Un zâmbet înflori pe buzele lui Nate.
   - Ce vrei să spui? întrebă Tom.
   Nate decise că nici el și nici prietenii lui nu aveau să mai fie victime din nou. Zâmbea pentru că înțelegea faptul că în timp ce suferința era greu de suportat, mânia era o unealtă. În timp ce tortura sufletească era o slăbiciune, furia însemna putere.
   Zâmbea pentru că știa ce să facă, în sfârșit, cu furia sa nepotolită.

                                  Cinci

        Medeea era pe drum.
   Nate simțea acest lucru după felul în care bătea vântul și după cum se vedeau fulgerele scânteind pe cer până în depărtare. Nicio furtună din adolescența sa nu se apropia de ceea ce Medeea se pregătea să arate locuitorilor din Lake.
   Nate tresări în somn - acea parte din el îngropată adânc în subconștientul său. Nu era departe de intrarea hotelului Empire când o siluetă micuță se desprinse de întunericul unei străzi lăturalnice. Pe fundalul gri al trotuarului, era o siluetă complet întunecată. Felul în care stătea aplecată îi trezi lui Nate interesul.
   Un puști, își spuse. Suspiciunea îi trezi un fior. Această precauție nu se datora doar faptului că știa că vandalii bântuiau din nou acele străzi.
   Uitându-se la persoana îmbrăcată în negru, cu glugă pe cap, care stătea în ploaie, un gând mai vechi - care-l înțepa ca un spin - se detașă din învălmășeala amintirilor. Exista o lacună în mintea lui Nate, chiar în mijlocul celei mai urâte zile din viața lui.
   Își amintea foarte rar de această absență, dar acum era unul dintre acele momente rare.
   Încetini pasul. Când făcu asta, persoana misterioasă se opri ca să se uite la el. Ceva nu era în regulă. Ceea ce Nate considerase la început a fi o haină lungă de ploaie era de fapt o colecție de cămăși și de pulovere de diverse culori. Hainele erau ciudate, aproape niște zdrențe și era dificil să-și dea seama unde se termina un strat și unde începea altul.
   Și atunci persoana își lăsă gluga să-i alunece pe spate. Era o femeie bătrână.
   - Tu! zise femeia.
   Vocea era aproape o șoaptă, iar tonul ei trăda surprinderea. Apoi îndreptă un deget îndoit spre el.
   - Tu!
   Fața ei plină de riduri se schimonosi de furie. Claia de păr alb și sârmos pe care o ascunsese gluga se zburli în toate direcțiile.
   - Poftim? se auzi Nate întrebând.
   - După tot ce s-a întâmplat, tu vii înapoi aici? L-ai distrus! strigă ea. Ai distrus totul!
   Nate era obișnuit cu nebunia străinilor. Perioadele în care fusese medic la Urgențe îl căliseră, ajutându-l să devină specialist în nebunia zilnică, iar călătoriile lui cu metroul erau niște cursuri revigorante.
   Această femeie avea niște ochi de martir, sclipind de corectitudine și resemnare.
   O ocoli încet, cu mâinile ridicate în semn de predare.
   Chipul femeii se schimbă când el trecu pe lângă ea. Deveni lucidă.
   Pentru o clipă, Nate avu impresia că femeii i se făcuse frică de el. Apoi ea își puse repede gluga și țâșni pe cealaltă parte a străzii cu o viteză surprinzătoare, pașii ei mânjind strălucitoarea paletă de culori a străzii.
   Nate se uită în jur, dar pe trotuare nu se vedea niciun martor al scenei.
   Femeia dispăruse, iar pe fundalul întunecat de pe cealaltă parte a străzii nu se zărea nici urmă de mișcare. Poate că totul fusese rodul imaginației lui.
   Își dorea să uite de această întâlnire.
   În timp ce se îndrepta spre casa de pe strada Bonaparte, se trezi prins între necesitatea de a se grăbi acolo pentru a o proteja și dorința de a se scufunda în ritmurile furtunii și de a o lăsa să-l ghideze spre vandalii care puseseră gând rău orașului.
   Abia acum, când mergea pe acele străzi spălate de ploaie, Nate simțea cu adevărat că se întorsese acasă - o senzație care-i lipsise. Era o adevărată revelație - toate simțurile îi spuneau acest lucru: umezeala manșetelor pantalonilor care i se agățau de șosete, felul în care își țâra picioarele prin bălți, miile de nuanțe ale întunericului, caracteristice acelei nopți furtunoase.
   Un singur lucru nu era în regulă - faptul că era singur. Din nou, își lăsase prietenii în urmă.
   Chiar dacă avea umbrelă, Nate era ud până la genunchi când ajunse la casa bunicii sale. Casa părea în regulă. Luminile erau aprinse în living, iar mașina bunicii sale era pe alee.
   Ușa era încuiată din nou, iar el se văzu nevoit să sune.
   - Am vrut doar să-ți dau o cheie, îi spuse bunica lui când deschise.
   Îl măsură din cap până-n picioare.
   - Să nu-mi spui că ai venit pe jos, băiete. Am crezut că vei veni cu mașina lui Tommy. Aș fi venit eu să te iau dacă știam.
   - Nu credeam că vei veni acasă atât de devreme.
   Când locuia aici, bunica lui se întorcea foarte rar de la Union înainte de două noaptea.
   Nate își scoase pantofii și șosetele îmbibate cu apă.
   - Îi las pe angajați să încuie noaptea localul în timpul săptămânii.
   - Foarte bine. Nu vei rămâne tânără pe vecie, știi?
   Bunica lui pufni.
   - Nu cred că ai mâncat ceva. Am pus la încălzit în cuptor niște pește cu cartofi prăjiți. Așa costum porți tu pe vremea asta? Se decernează cumva Premiile Oscar undeva în oraș? Poștașul trebuie să fi pierdut din nou invitația mea.
   În timp ce bunica lui intra în bucătărie, Nate urcă în dormitorul său. Se schimbă de costum și își puse pe el niște blugi și un pulover. După ce coborî din nou, el aprinse luminile de exterior și cercetă peluza din fața casei prin ochiurile de geam ale ușii. Picături de ploaie scânteiau pe firele de iarbă, iar ramurile copacilor se legănau în vânt.
   În bucătărie, o tigaie de aluminiu plină cu pește pane și cartofi franțuzești trona pe mijlocul mesei, între două farfurii.
   Sticle de ketchup și sos tartar erau așezate în apropiere.
   Nate se așeză la masă pe vechiul său loc.
   Așezați astfel mâncaseră în ultimii lui ani de liceu. Bunica venea acasă în jurul orei șase și mâncau împreună ceva gătit în bucătăria de la Union, înainte ca ea să se întoarcă la pub la timp pentru celălalt schimb al băutorilor.
   Bunica îl întrebă cum merseseră lucrurile la Empire, iar Nate îi zise cât de grozav fusese să-i vadă pe Tom și pe Johnny. Mărturisi că nu realizase cât de mult îi lipsiseră cei doi. Poate că avea să se întoarcă din nou în oraș cât mai curând, zise el. Poate că avea să-și aducă și familia.
   Asta era ceea ce voia ea să audă.
   - Ar fi trebuit să-mi spui despre fereastra de la Union, zise Nate odată ce terminară de mâncat.
   - De ce a trebuit Tommy să te mai supere cu asta?
   Începu să adune farfuriile murdare.
   - Nu voiam să-ți faci griji. Era doar o fereastră. Nu a trebuit decât să o acopăr bine cu scânduri ca să păstrez interiorul uscat. Nu aveam de ce să fac atâta zarvă.
   - Și o fereastră de aici era spartă.
   - Cum? Unde?
   Nate o credea că nu observase. Dacă ar fi observat, totul ar fi fost curățat. Bunica lui porni spre scări, dar el îi spuse repede, oprind-o să urce:
   - În dormitorul meu. Am măturat sticla spartă și am acoperit fereastra cu niște carton. Tommy va trimite mâine pe cineva să o repare.
   - Mâine este înmormântarea.
   - Și nu uita de uragan. Nu vreau să ne prindă cu o fereastră lipsă, înmormântarea nu e abia mai târziu mâine dimineață?
   - La ora unsprezece.
   - Nu știu când o să lovească Medeea cel mai rău.
   Bunica deschise micul televizor din bucătărie. Ecranul se trezi la viață, afișând date meteorologice și liste cu sfaturi pentru vreme rea. Medeea era singura știre.
   Meteorologii rectificaseră traseul uraganului prevăzut inițial. Conform noii traiectorii, ochiul acestuia urma să se afle în nordul orașului, dar în partea de sud a lacului. Coasta avea să vadă ce era mai rău, dar furtuna avea un diametru de peste opt sute de kilometri, astfel că Lake urma să aibă parte de mai mult decât o lovitură razantă.
   Nate încercă să nu se lase impresionat de filmările cu orașe inundate și faleze distruse. Acolo unde fuseseră insule se vedeau doar valuri înspumate. Obiective acoperite cu stropi de ploaie filmau comunități abandonate de pe coastă. În ziua următoare, la aceeași oră, era posibil ca acele locuri să nu mai existe. Când totul avea să se sfârșească, acele locuri puteau rămâne doar niște denumiri pe o hartă scoasă din uz.
   Universului nu-i păsa. Nu-i păsase niciodată.
   Schimburi de focuri, războaie, maladii, bombardamente. Trebuia să faci eforturi pentru a nu deveni indiferent la această neîncetată repetiție a tragediei. Pentru că Nate știa foarte bine că nu era destul să fie martor la suferința celorlalți. Ca să o facă să conteze, trebuia să o simtă.
   - Bieții oameni, zise bunica.
   Pe ecran, bucăți de acoperișuri tăiau valurile oceanului ca niște balene.
   - Suntem atât de norocoși, băiete.
   Erau norocoși că nu locuiau pe țărm. Norocoși că nu duceau lipsă de alimente sau adăpost, ori de multe alte lucruri. Norocoși pentru că, dintre toți oamenii pe care-i iubeau și care fuseseră luați, ei erau încă aici.
   - Suntem norocoși, bunico.
   Indiferent ce se întâmplase, acest lucru era, cu siguranță, adevărat.
   Nate era recunoscător pentru familia pe care o avea și pentru viața pe care o trăia. Dar pierduse prea mult ca să se simtă vreodată în siguranță.

      Nu te puteai lupta cu Medeea, așa cum nu putea învinge realitatea.
   Dar acesta nu era un adevăr general valabil. Bețivi care aruncau familii de pe stânci, bătăuși care îi torturau pe cei slabi, vandali care atacau bunici.
   Ei puteau fi înfruntați. Puteau fi opriți.
   Puteau fi pedepsiți.

      30 Noiembrie
   Credeam că acest jurnal era doar încă una dintre ideile stupide ale doctorului Karp, dar trebuia să scriu undeva aceste rânduri.
   Totul a început la butic. Sau poate cu mult înainte de asta. De Halloween? În aprilie?
   Nu știu. E greu să-ți amintești și să stabilești cu certitudine așa ceva. Karp spune că imaginea de ansamblu poate fi obținută doar dacă mergi pe firul timpului de-a lungul unei pante a conștiinței de sine. Serios acum, așa a spus acest doctor. Ca și cum ar încerca sloganuri pentru niște postere urâte și lipsite de inspirație.
   Lăsând la o parte sfaturile psihiatrilor; cred că poate fi greu să înțelegi aceste lucruri, mai ales în timp ce încă te îneci în ele.
   Oricum, s-a întâmplat la butic. Nu ar fi trebuit nici măcar să mă uit pe ferestrele acestuia, iar să intru a fost o adevărată nebunie.
   Comportament autodistructiv, după cum scrie în manualele de specialitate - Karp îmi va spune dacă va citi vreodată aceste rânduri.
   Semne care indică ură față de propria persoană. Morbiditate gravă și depresie. Formarea unor obiceiuri periculoase. Pur și simplu un clișeu.
   Indiferent cum se numește asta, s-a întâmplat. Dar vreau să mărturisesc acest lucru pentru a dovedi că nu am făcut-o pentru mine. Am făcut-o pentru mama.
   A mai rămas doar o lună până la Crăciun și noi suntem într-o situație dezastruoasă. Copiii sunt atât de mici, încât nici nu realizează că tata a plecat, că mama e obosită, că mâncarea noastră se reduce la produse generice de la supermarket. Crăciunul ar trebui să fie magic pentru copii, dar ei nici măcar nu știu acest lucru și poate că, de fapt, asta e partea cea mai tristă.
   Anul trecut pe vremea asta aveam o listă lungă de dorințe cu daruri foarte scumpe, dar acum nu mai sunt una dintre acele fete. Nu vreau să concurez cu nimeni - ceea ce e bine pentru că nu pot să o fac.
   Niciun cadou nu ar merita ca mama să mai facă ore în plus la spital. Muncește deja prea mult. De Crăciun voiam să pun sub pom măcar un cadou drăguț pentru ea.
   Eu, Lindsay și cele două Sarah iubim buticul. Totul aici e atât de delicat și de scump. Obiectele sunt făcute pentru a fi admirate. Mă potriveam perfect aici... puteai să-mi agăți o etichetă cu prețul de degetul mic și să mă proptești în colț. Dar asta a fost înainte de a afla că un lucru fragil este pe punctul de a implora să fie zdrobit și că orice lucru frumos cere să fie stricat.
   Fiecare obiect din magazin încă arată ca și cum s-ar potrivi perfect într-o galerie de artă din Manhattan, cu excepția doamnei Sackett, care s-ar potrivi mai bine într-o expoziție de artefacte egiptene mucegăite.
   Hârca bătrână e la telefon când intru, iar eu sunt fericită că mă pot strecura pe lângă ea.
   Probez o pereche de ochelari de soare enormi, țuguindu-mi buzele în oglindă ca o actriță. O parte din mine își dorește ca Lindsay și celelalte fete să-și facă intrarea în butic, toate ciripind ca pe vremuri.
   Ar fi încremenit dacă m-ar fi văzut acolo, iar liniștea din micul magazin s-ar fi adâncit, s-ar fi inflamat și ar fi început să supureze ca o rană, până ce ar fi devenit o certitudine fizică.
   Privirea mea e îndreptată asupra imaginii mele din oglindă, dar sunt atentă la mâna mea stângă care se îndreaptă încet spre un mic suport cu brățări. Degetele mele se furișează până la suport, mângâind suprafața fină a unei brățări de argint cu ametiste. Alunecă ușor pe metalul rece și, în clipa următoare, brățara e pe încheietura mea, îmbrățișând ca o coroană pielea mea albă ca zăpada.
   Mă joc încă o vreme cu ochelarii de soare înainte să mă mut către șalurile din cașmir, apoi mă pregătesc să mă strecor pe lângă doamna Sackett. Această doamnă a fost una dintre prietenele mamei pe vremuri - în zilele în care ele o sunau înapoi.
   Ar fi trebuit să-i zâmbesc doamnei Sackett, dar zâmbetul meu e strâmb. Mă mai uit în oglindă din când în când și constat că gura mea e crispată. Zâmbetul meu e aproape la fel de cordial ca o drujbă.
   Ar fi fost oricum în zadar.
   Sackett își drege glasul. Liftingurile și injecțiile au făcut ca fața creaturii să capete un aspect ciudat, devenind atât umflată cât și întinsă, dar, cu toate astea, încă mai poate miji ochii. Acum, ochii ei sunt îngustați de dezgust și, cu siguranță, de satisfacție.
   - E greu să reziști acelor brățări, nu-i așa? mă întreabă ea.
   Bineînțeles că mă urmărise. Sperând ca eu să o dau în bară.
   După decăderea familiei noastre, nimeni nu se poartă mai urât cu noi decât oamenii pe care-i credeam prieteni.
   „O infractoare, la fel ca tatăl ei”, va spune Sackett vulturilor de la club.
   - Oh, Dumnezeule! Nici vorbă, doamnă Sackett! îi zic eu cu cea mai convingătoare și mai gingașă voce de fetiță.
   Probabil că nu ajută la nimic dacă-i spun că abia mă târâsem până acasă cu puțin înainte de ivirea zorilor și că fumasem deja jumătate de pachet de țigări.
   Îmi scot brățara și o pun pe tejghea.
   Sackett Cotoroanța. Lindsay a inventat această poreclă, iar aceasta i se potrivește femeii mult mai bine decât bluzele pe care le poartă.
   - Ce idioată! vorbește Cotoroanța afișând un zâmbet la fel de fals ca și bronzul ei.
   Apoi:
   - Plătești cu bani gheață sau cu carte de credit?
   Evident, plănuisem să pretind că scăpasem din vedere să pun brățara la loc și că aveam de gând să o returnez. Dar, desigur, Cotoroanța nu are de gând să mă lase să părăsesc magazinul ei înainte de a prelungi cât mai mult acest moment, pentru a face situația mult mai dramatică.
   Acesta e momentul în care realizez cât de idioată am fost să vin aici. Știam înainte de judecată și stabilirea sentinței că femeia era o bestie. Iar acum buticul ei este teritoriul interzis al unei vieți pierdute. Ar putea foarte bine să fie încercuit cu bandă galbenă de avertizare și marcat cu semnale roșii luminoase.
   Intrarea oprită!
   - Ei, bine? mă întreabă din nou Cotoroanța.
   Nu mai sunt nici bogată și nici populară. Câteodată am senzația că singurul lucru care a mai rămas din fata asta e mândria. Dar cardul - al cărui utilizator autorizat am fost - a fost distrus cu luni în urmă și mă îndoiesc că am mai mult de zece dolari în buzunar.
   O întreb cât costă brățara.
   - Trei sute cincizeci și nouă, nouăzeci și nouă, îmi spune ea.
   O nebunie, nu-i așa?
   - Fără taxe incluse, nu se poate abține ea să nu adauge.
   Operațiile estetice au estompat expresiile Toporiștii, dar sclipirea din ochii ei e ca neonul.
   Verific și descopăr că în portofelul meu sunt numai șapte bancnote de un dolar.
   - Dacă nu plătești brățara, mă tem că va trebui să chem poliția, spune ea, ridicând receptorul la ureche.
   - Vă rog să mă credeți că a fost un accident, îi zic eu.
   - Probabil că va trebui să lăsăm autoritățile să decidă, continuă ea. Sunt sigură că imaginile de la camerele de supraveghere video vor fi de folos.
   Să fiu reținută pentru furt din magazin nu va fi cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla - nici măcar pe departe - și, totuși, această idee mă îngrozește. Ca și cum, dacă voi fi luată la secția de poliție, acest lucru va dovedi cât de mult am decăzut o speranță de recuperare.
   Trebuie să recunosc, îmi trece prin cap să implor mila acestei femei. Aș putea să mă arunc la podea și să mă târăsc în patru labe în fața ei, ca un câine. Dar un astfel de gest ar oferi acestui oraș exact ceea ce vrea. Ei vor să stau în genunchi, ca să poată să mă lovească în față cu picioarele.
   Îmi trece prin minte să fug. Adam e chiar în fața magazinului, lenevind în mașina lui stupidă. Lucrurile au fost cam tensionate între noi de la Halloween, dar s-ar putea să-i placă de fapt ideea de a fi șansa mea de scăpare. Dar asta e doar o fantezie stupidă.
   Mi-o imaginez pe mama venind să mă ia de la secția de poliție. Ar afla toată lumea, dar toți știu deja cele mai urâte lucruri despre noi.
   Familia noastră a ars complet cu luni în urmă, așa că un chibrit în plus nu ar schimba nimic.
   Așadar sunt condamnată. Dar dacă Cotoroanța are de gând să mă umilească, o voi face să sufere.
   - În regulă, îi spun eu, nu ai decât să chemi poliția, față de plastic și de coiot ce ești...
   Și nu am mai apucat să termin ceea ce sunt sigură că ar fi fost o catastrofă de proporții mondiale, pentru că, în acel moment, de nicăieri, am auzit pe cineva spunând:
   - O să plătesc eu, doamnă Sackett.
    Mă întorc și-l văd pe Nate McHale în prag.
   Cotoroanța se holbează la Nate, se întoarce spre mine și apoi se întoarce din nou spre Nate, de parcă faptul că ne aflăm amândoi în magazinul ei în același timp ar contrazice vreo lege elementară a fizicii.
   Nu e ușor să eviți pe cineva într-un oraș atât de mic ca Lake. Mai ales când ai fost colegă trei ani cu acel tip. Și, totuși, am reușit să-l evit de la Halloween încoace.
   Acest jurnal trebuie să fie ceea ce vreau eu, nu-i așa? Griji și coșmaruri, și vise, și toate celelalte prostii din viața unei adolescente.
   Ei, bine, să-i distrug acel Halloween lui Nate a fost pentru mine un obiectiv principal pe termen scurt. Accept să fiu numită meschină. Ar fi aproape un compliment și nu am mai primit un compliment de săptămâni bune.
   De la Halloween, eu și Nate ne-am jucat luni întregi. Un sport fără reguli. După ce i-am spart fereastra de la dormitor cu încă o minge de baseball, am înțeles că Nate nu putea rezista tentației unei năzbâtii tradiționale de Halloween.
   Așa că am făcut casa prea tentantă pentru el și m-am ascuns în spatele unui copac, cu un telefon în mână.
   Au pulverizat peste tot cremă de ras, au împroșcat totul cu pastă de dinți, au aruncat cu ouă. Probabil că era o vreme prea umedă pentru hârtia igienică. Știu că face toate astea ca să mă rănească, dar în timp ce urmăresc farsa lui nu simt nimic. Acea căsuță de cărămidă este locul în care dorm, dar nu e casa mea. Casa mea e distrusă. Bucăți din ea sunt împrăștiate între Lake și Ogdensburg.
    Acolo au fost mama și gemenele de Halloween. L-au vizitat pe tata. Încă se mai duc să-l viziteze, din două în două săptămâni, dar mă întreb cât va mai continua această situație.
   Am fost și eu la el de două ori.
   Îmi amintesc cum l-au pescuit din apă pe frățiorul lui Nate, care plutea la suprafață. Purta un tricou polo roșu și pantaloni scurți kaki.
   Plutea acolo, legănat de valuri, cu fața în jos, ca o păpușă. Tata nu era arestat pe atunci, dar avea să fie în scurt timp. Nu poți să-l arunci de pe stâncă pe prietenul șefului poliției împreună cu toată familia lui și să scapi atât de ușor. Nu după ce ai burta plină de Bloody Mary și o concentrație de alcool în sânge de două ori mai mare decât limita admisă. Dacă mama nu ar fi rămas acasă cu copiii, ea ar fi condus.
   Dacă eu aș fi luat un B+ la limba engleză în loc de A, poate că tata nu m-ar fi scos în oraș pentru o gustare, de la bun început.
   Eram la trei metri de Nate când el a spus poliției despre mingea de baseball care se înțepenise sub frâna mașinii. A zis că era numai vina lui... așa a spus! Această problemă s-a discutat la proces, dar bietul băiat orfan era singurul care conta pentru ceilalți.
   Oricum, iată că Nate e foarte concentrat în timp ce aruncă ouă spre casă când formez numărul lui Adam. Îl las să sune doar de două ori înainte să închid. Acesta este semnalul. Cred că am să aprind și  o țigară.
    Nate sigur o va vedea, dar trebuie să-mi fac intrarea la un moment dat, așa că o fac.
   Tom și Johnny fug, dar Nate rămâne.
   Noi doi, singuri. A trecut multă vreme.
   - Ești fericit? îl întreb eu. Asta ai vrut?
   Ouăle, pasta de dinți și crema de ras te fac să te simți ca un bărbat care deține controlul? Banii aceia pe care i-ai obținut de la familia mea pot umple fisurile din brațul tău rupt și găurile din arborele tău genealogic? Te simți mai bine, știind că ești fiul de aur al orașului, iar eu sunt cea mai detestată fiică a lui? De fapt nu spun toate aceste lucruri, dar îmi doresc să le fi spus.
   Este o expresie ciudată pe chipul lui, dar înainte ca el să poată spune ceva, Adam și ceilalți aleargă spre el. Masculul Alfa și prostii de acest gen.
   Adam e pe punctul de a-i trage un pumn în cap când Nate schițează un zâmbet. Știu că nu sună normal, dar în acest moment pare cel mai revoltător gest pe care poate să-l facă.
   Lumina de la garaj surprinde albastrul ochilor să-i și îi face pielea să strălucească.
   Nate zâmbește, dar dincolo de asta disting o expresie mult prea matură pentru chipul lui.
   Ochii aceia. Chipul acela. Tristețea din spatele lui. Nate a fost întotdeauna drăguț, dar în acest moment realizez că e superb.
   Nici măcar nu mai știu ce se petrece în secunda următoare. Tom și Johnny apar de nicăieri, apoi Adam e la pământ, cu capul însângerat. Unii fug, alții strigă, apoi ne trezim îngrămădiți în mașina lui Adam, gonind pe urmele băieților.
   Ne clătinăm când mașina urcă pe bordura trotuarului. Toți strigăm „După ei”, dar îmi dau seama după sunetul vocii mele că nu vorbesc serios. Și în acest moment înțeleg că nu mai vreau asta.
   Să-l tachinez pe Nate. El să mă hărțuiască pe mine.
   Vechea noastră lume e în ruine. Nu mai este cale de întoarcere.
   Băieții au țâșnit printre copaci, pentru că nu sunt idioți și nu știu ce vom face noi în continuare. Nici eu nu știu. Pot să-l îndrum pe Adam într-o anumită direcție, dar cine știe cât de departe va ajunge. Va alerga după băieți? Îi va lovi cu Mustangul, strivindu-i între amortizor și trunchiul unui copac?
   Sunt fericită?
   Următorul lucru pe care-l simt este că Adam mă scutură ca să-mi revin, și văd că ne-am oprit în fața unui gard. Nate este doar o licărire în lumina farurilor. Adam întreabă dacă ar trebui să-i urmărească mai departe, iar eu ezit. Ce greșeală stupidă.
   Adam are un nas de prădător și simte imediat vulnerabilitatea cuiva și, așa cum stă lângă mine, aproape că-l aud adulmecând. Se strâmbă la mine, deschide portiera și o ia la fugă pe urmele băieților.
   Așadar, recunosc, de atunci relația dintre mine și Adam a început să scârțâie.
   Dar, să revin la butic. Odată ce Cotoroanța îl vede pe Nate în ușă și se adună destul încât să-și bage ochii înapoi în orbite, îl salută și îl întreabă dacă-l poate ajuta cu ceva.
   Nate îi spune că se află acolo pentru a ridica o comandă de vase din sticlă pentru bunica lui.
   Mi se pare o nebunie să-l aud conversând normal, așa cum face în fiecare zi. Vorbind despre vase din sticlă. Gulerul gecii lui e ridicat și fața îi este rozalie din cauza frigului. Părul lui negru e vâlvoi din cauza vântului.
   Nate spune ceea ce trebuie exact așa cum trebuie, dar fiind atât de aproape de el, constat că ochii lui nu exprimă nimic. Are ceva ce-mi amintește de păpușa unui ventriloc.
   Chipul acela calm nu e el, ci doar ceea ce vrea să pară, cred eu. Nici vocea politicoasă nu e sinceră. Cum ar putea fi? Cum poate scoate alt sunet în afară de urlete?
   În spatele ambulanței, în aprilie, am văzut un băiat distrus în toate felurile în care poate fi distrusă o persoană, așa că mă întreb cine este cel din fața mea?
   Cotoroanța știe despre ce comandă este vorba, așa că pleacă de la tejghea ca să-i aducă pachetul. Spune și alte lucruri care lasă impresia că flirtează cu el, ceea ce e prea dezgustător și nepotrivit pentru a putea fi descris în cuvinte.
   În timp ce Nate se întoarce să o urmeze pe Cotoroanță, privirea lui o întâlnește pe a mea. Uitându-mă în ochii lui reci ca gheața pot înțelege măcar că el este acolo. Că mă ajută, într-un fel. Că aproape îmi zâmbește. Atenția Cotoroanței fiind distrasă, nimic nu mă oprește să ies pe ușă. Vreau să spun, ar trebui să aștept aici să fiu arestată?
   Dar dacă plec nu rezolv nimic. Greystone Lake e un oraș prea mic. O mașină a poliției va ajunge probabil la mine acasă înaintea mea.
   Nu am observat niciodată înainte de accident, dar acest oraș e un loc din care rareori poate scăpa cineva.
   Nate se întoarce cu o cutie care scoate clinchete cristaline, ca o petrecere de Anul Nou la miezul nopții.
   Doamna Sackett îi spune lui Nate să trimită factura la Union, îi urează să aibă o zi bună și îl roagă să o salute pe bunica lui din partea ei.
   Îmi amintesc restul cuvânt cu cuvânt, așa cum îmi amintesc fiecare inflexiune a vocii lui și fiecare zvâcnet al buzelor sale.
   - Am să cumpăr, de asemenea, și brățara aceea, spune Nate.
   Pune cutia jos, astfel încât să poată ajunge la buzunar.
   - Oh, nu trebuie să-ți bați capul cu asta, zice Cotoroanța.
   Și îmi aruncă o privire, roșeața obrajilor ei devenind vizibilă pe sub pudra bronzantă, fondul de ten și spray-ul autobronzant.
   - Pare destul de important.
   Zâmbetul lui e ca soarele la amiază, însă ochii îi sunt la fel de reci ca apa lacului. Nate ridică brățara de pe tejghea și o cântărește în palmă. Încerc să nu mă zgâiesc la el, dar nu mă pot abține.
   - E darul perfect de Crăciun pentru bunica mea, zice el și scoate un card de credit din portofel.
   - Pentru Bea? întreabă Cotoroanța. Probabil ar prefera ceva mai simplu.
   - Mulți oameni nu știu ce vor până ce nu primesc acel lucru.
   Chipul lui strălucește cu o expresie pe care nu am mai văzut-o înainte. Pare ceva ce nu poți măsura sau reprezenta. Are propria magie.
   - Dacă ați putea să o împachetați într-un ambalaj festiv ar fi grozav.
   Cotoroanța ar fi putut refuza pe oricine altcineva, dar Nate McHale nu e oricine. Tata știe cel mai bine acest lucru.
   Femeia înregistrează vânzarea la casa de marcat și Nate semnează bonul ca pe o foaie de prezență. Bum, patru sute de dolari.
   Eu ar trebui să fiu recunoscătoare, dar sunt furioasă, într-un fel.
   Nate își adună lucrurile, iar eu nu pot decide ce ar trebui să fac în continuare. Dacă ies din butic împreună cu el, se va aștepta să-i spun ceva. Să-i mulțumesc. Dar să rămân singură cu Cotoroanța e periculos. Dacă se răzgândește și cheamă poliția, nu voi putea face nimic să o opresc.
   Nate îi mulțumește Cotoroanței ca un gentleman din romanele lui Austen și se întoarce să plece fără să mai spună vreun cuvânt. Mă trezesc cât urmez.
   - Domnișoară, strigă Cotoroanța din spatele tejghelei.
   Ușa se închide în urma lui Nate, iar eu îmi simt deja gura crispându-se într-un rictus infernal Fața ei ca o mască de ipsos poartă o expresie perplexă.
   - Dacă mai vii aici, o să chem poliția.
   Ies din magazin cât pot de repede. Fac un efort să nu trântesc ușa ori să ridic pumnii către cer și să urlu, eliberându-mă de toată furia aceea clocotitoare care mă mistuie pe dinăuntru.
   Nate stă într-o parte, lângă ușă și caută ceva în buzunarul hainei.
   Realizez că nu se așteaptă să-i spun nici măcar un singur cuvânt.
   Mulțumirile mele ar însemna de fapt că îmi cer scuze.
   Își trage un fes roșu peste urechi și ridică privirea spre nori. Pentru o clipă, ochii lui oglindesc cerul lipsit de culoare, iar eu înțeleg că acest băiat nu mai aparține acestei lumi.
   - Cred că vei încerca să-mi dai acea brățară.
   Simțisem un puternic imbold de a spune ceva, iar aceste cuvinte erau singurele care mi-au ieșit de pe buze.
   - Ai detesta asta, nu-i așa?
   Acestea sunt primele cuvinte pe care mi le-a adresat din aprilie încoace. Nici măcar nu se uită la mine.
   Se apleacă pentru a ridica de jos cutia cu sticlărie. E mai puternic decât pare. Încerc să găsesc în minte altceva ce i-aș putea spune, dar nu reușesc. Sunt singură cu Nate McHale, fără niciun avantaj în fața lui și datoare vândută, dar, dintr-un anumit motiv, simt că nu vreau să se mai sfârșească acest moment.
   În nopțile mele fără somn și în plimbările mele singuratice mă gândeam la un milion de lucruri pe care i le-aș fi putut spune. Lucruri pe care voiam să le aflu de la el. Altele pe care voiam să i le spun. Lucruri pe care voiam să i le cer. Acum toate sunt departe, uitate.
   Poate chiar pentru asta e făcut acest jurnal.
   Cuvintele și furia mea erau acolo cu o secundă în urmă. Nu știu unde au dispărut. El se îndepărtează, îl privesc cum dispare după un colț de stradă.
   Dar nu sunt singură.
   Simt cum mă sfredelește o privire în tâmplă. Privesc spre cealaltă parte a străzii mohorâte și îl văd pe Adam uitându-se la mine prin fereastra deschisă a Mustangului său negru.
   Mă încrunt din nou și încerc să redescopăr persoana care am fost.
   Furioasă, amenințătoare și chiar nemiloasă câteodată. Întind bărbia spre Adam. Orice în afară de furie sau ceva asemănător cu aceasta ar putea la fel de bine să însemne slăbiciune.
   Verific traficul înainte să traversez strada și în acel moment aud mugetul motorului. Sunt sigură că uimirea se citea cu ușurință pe fața mea. Adam țâșnește cu mașina din locul în care așteptase și o ia de-a curmezișul peste alei, tăind o curbă la numai câțiva centimetri de mine. Anvelopele scrâșnesc pe asfalt atunci când calcă accelerația. Mirosul de cauciuc ars se răspândește în aer în timp ce Mustangul se îndepărtează în viteză.
   Ceea ce încerc să spun este că ultimele două luni mi s-au părut cumplite. Absolut cumplite. Dar văzându-l pe Adam plecând în acest fel cu mașina, mi-am dat seama că situația poate deveni mult mai gravă.

                                         STRIGOII
                                               III

             În timp ce spăla vasele de la micul dejun, Nate privi pe fereastră.
    Era încă o dimineață gri. Un cer cenușiu străpuns de niște copaci uscați.
   Peluze cu iarbă moartă, pătate din loc în loc de frunze putrede. Dezolarea lunii decembrie lipsită de consolarea zăpezii.
   În spatele lui, auzi robotul telefonic semnalând un mesaj. Probabil că nu auzise telefonul sunând. Ridică receptorul în timp ce robotul telefonic recita numărul lor.
   - Omule, trebuie să deschizi calculatorul, îi zise Johnny.
   - Ce este?
   Nate își masă brațul rănit. Îl duruse tot weekendul. Presiunea atmosferică scăzută nu era bună pentru brațul lui, iar cerul fusese încărcat de nori zile întregi.
   - Asta o să-ți schimbe viața.
   Începu să urce scările în timp ce semnalul sonor al robotului îl anunța că mai avea un apel.
   - Mă mai sună cineva.
   - Probabil că e Tom.
   Nate înțelese atunci. Durerea din brațul lui rezona cu vremea, iar vântul aducea o schimbare.
   - Ce se petrece?
   Se duse repede la calculatorul său.
   - Pozele fac cât o mie de cuvinte. Trebuie să-ți verifici e-mailul.
   - Lucrez la asta. Ce-ar fi să-mi dai un indiciu?
   - Pfui! Vrei să stric totul? Haide, omule!
   - Modemul abia se configurează.
   - Mda, îmi închipui că nu ai un delfin pe moarte în camera ta. Există pe planeta asta ceva mai enervant decât acel sunet?
   - Îmi vine un singur lucru în minte.
   - Nu ai reușit încă să-l deschizi?
   - E-mailul se încarcă.
   - Dar acum?
   - Omule, taci odată! În regulă, am intrat.
   Nate primise treizeci de mesaje de când își verificase căsuța electronică în acea dimineață.
   - Îl vezi? întrebă Johnny.
   Aproape toate mesajele aveau același titlu: FWD: Ghici cine e din nou pe piață?
   - Deschide-l! îl îndemnă Johnny. Și pregătește-te să-ți aduni limba de pe podea.
   O serie de fotografii erau atașate la capătul unui lung șir de mesaje. Îl deschise pe primul.
   Era pieptul gol al unei fete. În imagine era surprins corpul ei de la talie și până la bărbie. Brațul drept era trecut peste sânul stâng, dar celălalt sân îi era complet expus. Sânii fetei erau mai mici decât cei pe care te așteptai să-i găsești pe internet. Imaginea era mai mult artistică, decât erotică. Nu era deloc un tip de pornografie obișnuit.
   - În regulă... zise Nate.
   Verifică dintr-o privire numele din dreptul celorlalte mesaje și le recunoscu pe majoritatea ca fiind de la școală.
   - Continuă, zise Johnny.
   Următoarea fotografie era tăiată pentru a prezenta un singur sfârc și jumătatea de jos a profilului unei fete.
  - Mai ești acolo, amice? întrebă Johnny.
   Ultima imagine era din spate. Doar forma unduioasă a șoldurilor ei și umbra unui sân erau vizibile aici, dar profilul era la fel de inconfundabil ca și strălucirea părului roșcat care cădea ca o cascadă în jurul umerilor ei.
   - Poate că e modificată în Photoshop, zise Nate.
   - Nici vorbă, omule. E un material autentic. Lucy Bennett a ajuns virală pe internet.
   Nate derulă în jos pagina mesajului inițial și văzu că fotografiile veniseră direct de la Adam Decker. Alături de imagini, bătăușul cel blond trimisese prietenilor să-i acest mesaj: „Așa este, băieți, sunt un bărbat liber din nou, așa că va fi ceva competiție acum. Credeți că voi găsi ceva mai bun decât această ultimă bucățică? Start joc!”
   E-mailul fusese trimis cu o noapte în urmă.
   - Adam a făcut asta? întrebă Nate.
   Fu iritat să sesizeze surprinderea din propria voce. Nimic nu-l mai putea șoca. Fusese foarte atent la Adam Decker după Halloween și știa de ce era capabil mătăhălosul adolescent.
   Aflase că pentru a fi un adevărat bătăuș era nevoie de o abilitate specială, dincolo de forța fizică și de dorința de a o utiliza. Era nevoie de o cruzime implacabilă și de convingerea că nu exista nicio limită care nu putea fi trecută.
   - Mda, zise Johnny, iar prietenii lui au trimis mai departe mesajul altora, care l-au dat mai departe, la rândul lor. Și vreo douăzeci de oameni mi l-au trimis mie.
   Nate auzi din nou semnalul de apel în așteptare.
   - Nu i se putea întâmpla asta unei fete mai frumoase ca ea, nu-i așa?
   În vocea lui Johnny se putea sesiza entuziasmul. Era ca și cum romanii ar fi aclamat în Colosseum în timp ce oameni la fel ca ei erau tăiați în bucăți pe nisipul însângerat din arenă.
   - Mai am un apel.
   - Hai, nu închide, zise Johnny. Vreau să spun, înțeleg de ce e supărată, dar arată nemaipomenit. Cred că are niște al naibii de grozave...
   Nate răspunse celuilalt apel.
   - Ai văzut? întrebă Tom.
   - Mda.
   - Speram să te anunț eu primul. Am primit poze cu ea pe e-mail. Și ce poze. Nu știam cum te vei simți tu după asta.
   - Eu? Sunt în regulă, dar...
   - Cum?
   - Adam. I-a făcut asta propriei iubite.
   - Mă cam îndoiesc că vor mai merge împreună la Balul Iernii, nu crezi?
   - Dar nu crezi că a avut destule necazuri?
   Înainte de Halloween, Nate profitase de orice ocazie ca să o atace pe Lucy. Înțelegea acum că nu meritase asta, iar acesta era unul dintre motivele pentru care încercase să se revanșeze față de ea, la butic, cu o zi în urmă. O oprise pe doamna Sackett să cheme poliția pentru Lucy.
   Erau chit acum.
   - Ei, bine, nu se compară cu ce ai suferit tu. În comparație cu tine, ea e abia...
   - Oprește-te! zise Nate. Nu o compara cu mine. Încearcă să o compari cu orice altă persoană din oraș. Cu orice altă persoană pe care ai cunoscut-o vreodată. Cine altcineva are un tată în închisoare? Cine altcineva și-a pierdut toți prietenii și toți banii? Se mai simte altcineva complet singur tot timpul și tocmai când se simte atât de singur, constată că lucrurile nu puteau să meargă mai rău de atât?
   - În regulă, bine, zise Tom. E un lucru al naibii de neplăcut. Ai dreptate. E îngrozitor pentru ea. Nu aș dori asta nimănui.
   - Oamenii ca Adam vor răni pe oricine, știind că vor scăpa basma curată, și vor face asta doar pentru că pot. Și i-a făcut asta propriei iubite. Asta se numește trădare. Una e ca universul să conspire împotriva ta, dar ca oamenii să-și facă rău unul altuia... să le facă rău celor care aveau încredere în ei? Adam nu poate scăpa atât de ușor, adăugă Nate.
   Nate se zgâia la tavanul dormitorului său în timp ce în mintea lui se derula un scenariu distructiv. Și-l imagina pe Adam Decker fiind urmărit în josul bulevardului Strand de niște mașini de treierat cu lame rotative, legat cu un cablu de o barcă cu motor, care-l trăgea pe suprafața rece ca gheața a lacului ca pe o piatră săltăreață, sau înconjurat de oamenii din oraș pe plaja de sub stânci, în timp ce aceștia azvârleau cu pietre în el.
   Nate lăsase deschis e-mailul, iar sunetul care avertiza că primise un nou mesaj îl făcu să revină din nou la suprafață după ce fusese atâta timp cufundat în furnalul minții sale.
    E-mailul era de la Tom; Mi-a venit o idee. Camera 241, HS. 3:00.
   Îi trimisese e-mailul și lui Johnny.


        Era duminică, dar Nate era sigur că unele dintre intrările în școală aveau să fie descuiate.
   Mai erau doar câteva zile până la noaptea de deschidere pentru spectacolul organizat de elevi sub titlul Orașul Nostru, iar el bănuia că sala de spectacole era plină de muncitori care ciocăneau de zor și de miros de vopsea proaspătă.
   Se îndoia că ideea lui Tom avea să-i potolească apetitul pentru distrugere, dar putea fi un început. Când îmbrăcă haina, în gândurile lui dansau lame ascuțite și frânghii, și flăcări.
   Liceul din Greystone Lake era o construcție neoclasică impunătoare, ce se înălța deasupra clădirilor învecinate. Nate se afla la o stradă distanță când Johnny și Owen traversară și ajunseră în fața lui.
   - Nate, Regele Răzbunător în persoană, strigă Johnny când îl văzu. O era în apropiere, așa că l-am luat cu mine.
   Nate îi făcu un semn din cap lui Owen. Băiatul masiv nu era chiar unul de-al lor, dar demonstrase că putea fi de încredere.
   După ce Johnny le arătase de Halloween spatele său învinețit, Nate promisese că aveau să-l pedepsească pe domnul Vanhouten. Furtuna aceea fusese acoperirea perfectă pentru planul lui. Atunci când plecaseră pe furiș de la debarcader, străzile orașului erau goale, excepție făcând doar vâjâitul vântului printre milioanele de frunze ude.
   Ploaia le biciuise fețele în timp ce se apropiaseră de chei, acolo unde tatăl lui Johnny își ținea ancorată minunata sa barcă cu pânze, Pharaoh.
  Tăiaseră parâma care ținea ambarcațiunea la dana de acostare, iar vântul făcuse restul. Carena sa împotmolită fusese descoperită tocmai pe insula Blind Down două zile mai târziu. Lacul dă înapoi ceea ce ia.
   Barca era o pierdere neînsemnată pentru domnul Vanhouten, dar Johnny fusese în al nouălea cer după această întâmplare.
   Deși domnul Vanhouten dădea vina pe furtună și pe supraveghetorul de la docuri, Johnny știa adevărul. Se bucurase de beția răzbunării fără să trebuiască să suporte mahmureala consecințelor. Nate se simțise satisfăcut să distrugă ambarcațiunea, deși într-un mod mult mai complex. Furia din sufletul lui trebuia să se reverse asupra cuiva. Atât de multe lucruri în lumea aceea o meritau.
   Owen îi însoțise înapoi de Halloween, iar ei mai ieșiseră cu el de câteva ori de atunci. Nate intenționase să o pedepsească pe doamna Liffey, mama lui Owen, în timpul următoarei furtuni de proporții, dar e-mailul din acea dimineață îl pusese pe Adam Decker în capul listei sale.
   - Ai idee ce pune la cale Tommy? îl întrebă Johnny. Nu-i stă în fire să stârnească zâzanie.
   Nate însuși fusese încântat de entuziasmul lui Tom. În dimineața aceea, se părea că prietenul lui nu înțelesese de ce voia Nate să o protejeze pe Lucy de Adam. Nici măcar Nate nu era sigur că înțelesese pe deplin despre ce era vorba.
   - Crezi că are vreo legătură cu faptul că Adam a trimis pozele acelea cu Lucy Bennett? întrebă Owen. Pentru că eu aveam impresia că nici nouă nu ne place Lucy.
   - Adam e dușmanul nostru, O, zise Johnny. Îți amintești Halloweenul?
   Sala 214 era în aripa de științe a școlii. Fiecare clasă de acolo avea mese hexagonale prevăzute cu chiuvete și racorduri destinate arzătoarelor Bunsen. Plăcuțe de avertizare erau agățate lângă uși, acestea conținând reguli de securitate pentru laboratoare.
   Nate intră primul în laborator și rămase nedumerit la vederea lui Tom, care stătea ghemuit într-un colț. Apoi îi văzu pe Adam și pe prietenul acestuia cu fața ca iahnia de fasole cocoțați pe o masă de laborator, și înțelese. Cel mai masiv și îndesat dintre cei doi lingăi ai lui Adam apăru de undeva din spate pentru a-i obliga pe ceilalți băieți să intre în laborator.
   Îndesatul trânti ușa în urma lui. După ce ușa se închise, presiunea din încăpere se schimbă brusc. Bâzâitul sistemului de ventilație păru să se amplifice.
   - Salut, Nate! zise Adam. Ce mai faci?
   Adam avea un zâmbet relaxat, dar ochii lui erau necruțători. Atât el, cât și Fasolea băteau cu niște bețe de lacrosse în bancul de lucru din laborator în ritmul unei melodii pe care doar ei păreau să o audă.
   - Nu vrem probleme, zise Nate.
   De fapt, tocmai pentru asta venise acolo. Doar că nu prevăzuse o astfel de situație.
   - Ei, bine, oricum vei avea probleme, McHale.
   Nate și prietenii săi îi depășeau numeric pe băieții mai mari, însă aceștia aveau bețe de lacrosse și trupuri vânjoase.
   - E ciudat cum evoluează lucrurile, continuă Adam. Tocmai mă gândeam că am cam întârziat cu plata acelei datorii de Halloween, când am dat din întâmplare peste amicul tău de aici.
   Făcu semn spre Tom.
   - Au vrut parola mea de e-mail, zise Tom. Nu știam de ce.
   Tom arăta jalnic. Un firicel de sânge i se prelingea pe buza inferioară.
   - Lucy a fost cea pe care am vrut să mă răzbun, zise Nate. Întreaga planetă a primit pe e-mail mesajul tău de despărțire. Deci, ce urmărești?
   - Amicul meu își amintește acea lovitură în cap pe care a primit-o, zise Fasolea.
   - Am avut nevoie de copci. Tu ai avut copci, McHale. Nu e amuzant deloc, zise Adam. În afară de asta, târfa aceea e motivul pentru care mă aflu aici. V-am văzut ieri în fața magazinului acelei babe. V-am văzut pe tine și pe ea.
   Pufni, clătinând din cap.
  - Cred că mi-a făcut-o, nu-i așa? Oricum, am reputația că nu las nicio femeie nesatisfăcută, așa că iată-ne.
   Tom se întoarse spre Nate cu o expresie perplexă întipărită pe față.
   Avea o mulțime de întrebări, dar Nate nu găsea răspuns pentru niciuna.
   Era într-adevăr ceva între el și Lucy, dar nu vreun soi de idilă, așa cum își imagina el. Însă siguranța lui Adam - chiar dacă nu era trâmbițată - era tot ce conta în acel moment. Ideea esențială era că Adam trimisese prin e-mail acele poze din cauza lui Nate.
   - Ești la fel de prost cum pari, nu-i așa? zise Nate.
   Johnny icni, iar Fasolea clătină din cap.
   - Un tip spiritual cu remarci spirituale, spuse Adam. Supraviețuitorul din Lake are o ultimă dorință înainte de moarte. Ești un elev eminent, nu-i așa, McHale? Să fie asta o ironie?
   - Doar tu și cu mine, Adam. Lasă-i pe prietenii mei să plece.
   Adam clătină din cap.
  - Nu tu ești cel din cauza căruia am avut nevoie de copci. Respect totuși efortul tău.
   Voiau să se bată și nimic nu avea să le schimbe intențiile. Băieții mai tineri păreau probabil o pradă ușoară, însă Nate știa ceva ce Adam și prietenii lui nu știau. Nu era sigur când realizase prima dată acest lucru, dar înțelegea acum că ambii băieți de pe bancheta din spate a Passatului muriseră în acea zi însorită de aprilie.
   Cel care se trezise pe acele pietre cu brațul zdrobit și coastele rupte era altcineva. În afara timpului și spațiului. Poate chiar în afara rațiunii sale.
   - Acesta e doar începutul, McHale.
   - Mda, zise Fasolea. Ne-a rămas un semestru întreg ca să ne putem lua revanșa până la absolvire.
   - Probabil chiar mai mult, în cazul vostru, zise Nate.
   Adam și îndesatul izbucniră în râs, în timp ce fața lui Fasole se făcu stacojie.
   - Vrei să repeți ce-ai spus?
   Fasole nu reușea să imite tonul amenințător al lui Adam.
   - După ce că ești prost, mai ești și surd pe deasupra? întrebă Nate. Dumnezeule!
   Fasole îl apucă pe Nate de pieptul cămășii într-o clipă.
   - Vezi, cred că înțelegi acum, McHale, zise Adam. Ar fi trebuit să te gândești mai bine atunci, de Halloween. Acea scufundare în lac te-a afectat rău de tot, nu-i așa? spuse el râzând.
   - Faptul că te preocupă sănătatea mea mentală e cu adevărat înduioșător.
   - Văd că vrei cu tot dinadinsul să dai de necaz. Vrei să-ți rupem toate oasele. Așa că întrebarea este: cum poți răni cu adevărat pe cineva căruia îi place durerea?
   Pentru prima dată de când intrase în laborator, Nate simți fiorul unei senzații asemănătoare cu îngrijorarea. Dintr-odată, Adam nu mai părea atât de prost.
   - Mă auzi? întrebă Adam. Te-am întrebat cum poți răni cu adevărat pe cineva căruia durerea îi face plăcere?
   Adam ridică bățul său de lacrosse și aplică o lovitură zdravănă în stomacul lui Tom. Acesta icni și se prăbuși pe pardoseală.
   Nate făcu un pas către Tom, dar se opri, pentru că știa că tocmai asta urmărea Adam. Dacă Nate arăta că-i păsa de prietenii lui, cu atât mai mult aveau să sufere aceștia.
   Fasole alese acest moment pentru a împunge burta lui Nate cu vârful bățului său de lacrosse, apoi îl răsuci pentru a-l lovi în obraz pe Nate.
   Puterea loviturii îl făcu să se clatine. Pentru o clipă, nu văzu decât puncte luminoase în fața ochilor. Fasole îl lovi cu bățul în spate, făcându-l pe Nate să cadă în genunchi.
   - Vă credeți duri că-i bateți pe băieții mai mici decât voi, interveni Owen.
   - Mai taci, grăsane! îl repezi Adam.
   Vederea lui Nate se limpezi și încercă să tragă aer în piept. În timp ce stătea ghemuit pe podea, o umbră căzu asupra lui. Cineva îi trase un șut în coaste.
   - Asta e tot ce poți, McHale? întrebă Fasole. După tot acel discurs măreț?
   Nate se învârti brusc pe călcâie, izbindu-l pe Fasole în nas cu creștetul capului. Se auzi un trosnet vag. Fasole scăpă bățul de lacrosse și își acoperi fața cu mâinile, dar Nate nu-i dădu timp să-și revină, îi mai trase un cap băiatului mai mare, iar de această dată rezultatul fu o rană însângerată. Fasole scoase un urlet, împleticindu-se și căzând peste o vitrină de sticlă, cu rafturi.
   Apoi totul păru să se deruleze într-o clipă. Prietenii și dușmanii se repeziră unii la alții într-o încăierare animalică, fără cuvinte.
   Johnny începu un dans violent cu îndesatul.
   Owen se repezi la Fasole.
   Tom se ridică din locul în care căzuse.
   Fasole vomită pe pardoseală.
   Distras de spontaneitatea încăierării și dezorientat din cauza loviturilor cu capul pe care le administrase, Nate scăpase din vedere ceea ce era chiar în fața lui.
   Adam îl lovi cu bățul lui de lacrosse, făcându-l să se izbească de masă.
   Nate căzu peste un set de eprubete și pahare de laborator, trimițându-le pe toate pe podea, unde acestea se dezintegrară cu zgomot într-un nor de cioburi.
   Masivul adolescent îl surprinse din nou pe Nate cu o lovitură puternică peste celălalt obraz. Nate detectă imediat o strategie în felul în care lovea Adam. Avea să-l lovească pe Nate pe partea stângă pentru a-l face să se miște spre dreapta. Îl izbise pe Nate în cap pentru ca să-l poată lovi apoi cu sălbăticie în față.
   Nate realiză că Adam urmărea să-l împingă spre colțul laboratorului, în care se aflau dușurile de urgență, de unde nu mai avea nicio șansă de scăpare.
   O lovitură cu bățul în coaste. Un genunchi în stomac. Un pumn în rinichi. Nate știa că trebuia să acționeze cumva cât mai putea.
   Încercă să-și învingă durerea și făcu un salt pentru a apuca un scaun de laborator pe care să-l arunce spre Adam. Pentru o clipă, bățul de lacrosse rămase blocat între picioarele scaunului.
   În timp ce Adam încerca să-și recupereze bățul pentru a-l ataca din nou, Nate profită de ocazie și se repezi spre un al doilea scaun, pe care îl lansă spre capul lui Adam cu toată puterea de care era în stare.
   Își folosise întreaga greutate a corpului pentru a arunca scaunul, iar forța impactului îl trimise la podea. Adam i se alătură o clipă mai târziu.
   Cu ochii dați peste cap și tâmpla însângerată, absolut inert.
   Bătaia dintre Nate și Adam nu ținuse mai mult de un minut, dar în tot acest timp laboratorul se transformase. Cioburi de sticlă sclipeau peste tot pe pardoseală, alături de bucăți de modele moleculare distruse și fragmente de vitrine sparte.
   Îndesatul alunecă în voma lui Fasole și se prăbuși peste sticlele cu substanțe chimice care se vărsaseră din dulapul stricat.
   Avertismentele de pe pereții încăperii erau îndreptățite: un laborator era un loc periculos. Nate privi în jur la timp ca să-l vadă pe Tom făcându-și de lucru cu un extinctor, și un nor de vapori îi învălui în același moment pe îndesat și pe Fasole.
   Bună treabă, Tommy, fu ultimul gând al lui Nate înainte de a simți cum se clătina podeaua sub el. Așa cum stătea întins, simțea duritatea dalelor de gresie.
   În timp ce lumina din încăpere începea să pălească, observă o umbră care stătea în pragul ușii. Dar înainte de a putea articula un singur cuvânt, lumea se întunecă.

        1 Decembrie
   Mamă,
   Sunt mândră de tine și te iubesc, dar tocmai de aceea trebuie să plec.
   Am crezut că pot să trec peste tot ceea ce s-a întâmplat cu tata și cu prietenii mei, dar asta a fost înainte să aflu că acesta nu era sfârșitul. Lucrurile nu mai au cum să se mai îndrepte pentru mine.
   Înțeleg acum acest lucru. Toți cei de aici vor să cad, și nu voi face decât să vă trag după mine pe tine și pe gemeni.
   Știu că sună dramatic, dar îți jur că m-am gândit mult la asta. Știu că nu te-ai atins de banii mei pentru studii. Facultatea nu este tocmai ceea ce-mi trebuie acum. Folosește-i pentru tine, pentru Tara și James. Meritați o gură de aer, iar eu vreau să vi-i dau. Măcar binele acesta să-l fac.
   Nu vreau să-ți faci griji pentru mine. Odată ce voi părăsi acest loc și acești oameni, știu că o să-mi fie mai bine. Am nevoie de un nou început, atâta tot. Sau poate că încă nu știu exact ce am nevoie, dar știu că îmi trebuie ceva timp doar pentru mine ca să-mi dau seama.
   Totul va fi mai rău dacă voi amâna această decizie, mamă. Știu că tu vei spune că toate o să treacă și că va fi bine, iar acesta este unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult la tine, dar încearcă să privești lucrurile și din punctul meu de vedere.
   Acesta nu e un rămas-bun. În niciun caz, bine?
   Vă iubesc pe tine, pe Tara și pe James, și îl iubesc și pe tata. Le spui tu asta din partea mea? Te rog să le-o spui în fiecare zi, ca să nu uite nicio clipă acest lucru. Îmi pare rău că plec așa, dar știu că e cea mai bună soluție. Poți să te înfurii pe mine, dar te rog să mă crezi că nu vei fi niciodată la fel de furioasă cum sunt eu pe propria mea persoană. Sper să mă ierți. Îți jur că acesta nu e un rămas-bun.
   Cu dragoste.
   Lucy

                                             Șase

          Nate nu mai purtase vechea lui haină de ploaie de paisprezece ani, dar oricum, un costum elegant nu s-ar fi potrivit mai bine.
   În timp ce se îmbrăca, se simțea ca un druid pregătindu-se pentru un ritual sacru. Și era, într-un fel. Nicio sarcină nu era mai importantă decât protejarea celor pe care-i iubea.
   Așteptase ca bunica lui să se culce înainte să se aventureze afară.
   Când coborî treptele la parter, le evită pe cea de a treia și pe cea de a șasea. Închise luminile din bucătărie și ieși pe ușa din spate direct în întunericul umed al nopții.
   Afară își lăsă ochii să se adapteze la întuneric.
   Orașul era pustiu. Nicio mașină, nicio voce. Singurele sunete proveneau de la ploaie și de la foșnetul frunzelor ude pe ramurile de deasupra lui.
   După accident, Nate își petrecuse câteodată nopțile ascultând acești copaci care erau legănați de vântul puternic ce bătea dinspre lac.
   Frunzele murmurau ca un stadion plin de oameni. Stătea întins între două rădăcini noduroase, închidea ochii și încerca să găsească anumite semnificații în acele sunete. Să fi fost șoapta lui Gabe? Să fi fost râsul mamei?
   Dar dacă existau într-adevăr mesaje care trebuiau auzite, acestea nu-i erau destinate lui.
   Câteodată sunetele acelea îl alinau ca un cântec de leagăn, până ce adormea și visa. În aceste vise, Nate alerga de-a lungul unui nesfârșit coridor întortocheat, undeva în adâncul clădirii Night Ship.
   Podelele erau acoperite cu scânduri de lemn, la fel ca pereții și tavanul.
   Alerga, dar în același timp cădea, de parcă acel coridor ar fi devenit vertical la răstimpuri, ca puțul unei mine. Holul era pustiu, dar Nate nu era singur. Mai era cineva cu el, o umbră pe care o vedea întotdeauna doar cu coada ochiului - ori în față, ori în spatele lui, nu era prea sigur. În această urmărire, Nate nu putea să-și dea seama dacă el era vânătorul sau prada.
   Visul se termina întotdeauna în același fel. Picioarele lui începeau să plescăie când mergea prin apă, în timp ce lacul începea să umple treptat acel spațiu. La început era ușor să meargă prin apa care inunda clădirea, dar, în scurt timp, scândurile începeau să cedeze, lăsând tot mai multă apă înăuntru. Apa lacului era atât de rece, încât îi ardea pielea. Presiunea greutății apei îi zdrobea toracele, strivindu-i plămânii.
   Nate se trezea respirând precipitat, cu cămașa leoarcă de sudoare, în timp ce bunica lui îl scutura de umăr. După felul în care își ținea buzele țuguiate, înțelegea că țipase în somn.
   - Ești teafăr, îi șoptea ea.
   Nu înțelegea niciodată dacă aceasta era o întrebare sau o constatare.
   Nate nu mai avusese de ani întregi acel vis, dar numai faptul că-și amintise de el îl făcu să transpire.
  Curtea din spate era plină de frunze și crenguțe rupte. Ploaia se întețise și vântul devenise mai puternic. Vârfurile copacilor dansau pe fundalul opac al cerului.
   Înmormântarea lui Lucy e mâine, își spuse Nate, în timp ce tunetul se rostogolea zgomotos undeva în spatele munților.
   Mâine, Lucy va fi înmormântată.
   O înmormântăm pe Lucy mâine.
   Indiferent cum ar fi formulat propoziția, aceasta era o realitate cu care nu se putea obișnui.
   Totul în curtea din spate arăta așa cum ar fi trebuit, așa că merse până în fața casei. Felinare din fier forjat iluminau strada. Luminile acestora păreau suspendate în ploaie ca niște globuri cu plasmă.
   Cartierul era pustiu, iar orașul părea adormit. Chiar dacă trecuseră atâția ani, acest decor aprinse un fitil în sufletul lui Nate. Era una dintre acele nopți perfecte. Dacă acești vandali erau la fel cum fuseseră odinioară Nate și prietenii lui, el nu mai avea mult de așteptat.
   Se așeză pe marginea unui zid scurt de cărămidă din spatele unei hortensii ramificate, de unde putea urmări strada fără să poată fi observat prea ușor.
   Se scurseră mai întâi minute, apoi ore. În întuneric, Nate se gândea la Meg, la Livvy și la felul în care stăteau probabil în paturile lor călduțe în timp ce afară întunericul vuia. Gândul îi zbură la mica Nia Kapur. Dar mai presus de toate se gândea la Lucy și la faptul că tot ceea ce mai rămăsese din ea era acum într-o cuvă, așteptând să fie ascunsă vederii pentru totdeauna.
   În sfârșit, niște mișcări ce nu aveau nicio legătură cu furtuna îi atraseră atenția lui Nate către șosea. Două siluete se îndreptau spre el, evitând zonele iluminate din jurul felinarelor stradale. Una dintre siluete era înaltă, cealaltă, scundă.
   Ambele purtau niște haine închise la culoare, cu glugă, asemănătoare cu haina de ploaie în care se înfășurase Nate. Cei doi duceau ceva ciudat. Nate acoperi lumina telefonului cu haina sa de ploaie. Căută numărul lui Tom, pentru a fi pregătit, în caz că ar fi trebuit să-l sune. Se lăsă în jos pe lângă zidul de cărămidă și se așeză pe vine.
   Siluetele se opriră la baza aleii din fața casei. Nate putea vedea acum că obiectul era o găleată. Cel înalt căra, de asemenea, o scară pliantă.
   Fusese o vreme în care Nate ar fi țâșnit printre tufișuri pentru a-i prinde pe vandali. Un spectru întunecat, ca o fărâmă din noaptea aceea furtunoasă. I-ar fi luat prin surprindere, speriindu-i, apoi i-ar fi capturat, pentru că teroarea scoate la iveală secretele unei persoane, cu aceeași precizie cu care un bisturiu dezvăluie osul. I-ar fi învăluit ca o creatură de coșmar și ar fi smuls de la ei tot ce știau, ce gândeau și ce visau.
   Ce voiau? Ce știau?
   Și-ar fi îndreptat ochii săi plini de furie asupra lor și...
   Nu.
   Nate și-o imagină pe Meg zâmbind și pe Livvy râzând. Făcu un efort să-și destindă pumnii, care i se încleștaseră involuntar, întinzând câte un deget, pe rând. Ridică fața în ploaie și își aminti cine ar fi trebuit să fie.
   Trebuia să aibă răbdare. Pentru a face stricăciunile de care îi considerase responsabili Johnny, acești vandali ar fi trebuit să fie mai mulți, nu doar perechea aceea nepotrivită. Trebuia să se asigure că niciunul dintre prietenii acestora nu se ascundea în întuneric.
   Cei doi rămaseră la marginea aleii minute în șir înainte de a păși anevoios pe peluză. Nate avea impresia că evaluau casa, de fapt, în loc să aștepte alți complici. În timp ce străbăteau peluza udă, strada Bonaparte era la fel de pustie, excepție făcând doar câteva crengi împrăștiate și frunze aduse de furtună.
   În scurt timp, vandalii ajunseră destul de aproape încât Nate să poată vedea că purtau haine groase, care se umflau în jurul trupurilor lor costelive de adolescenți. Putea să-i înfrunte pe amândoi fără probleme.
   Planul lui era să-l placheze pe cel mai scund dintre ei și să o facă destul de dur, pentru a-l speria pe cel înalt. Violența era regretabilă, dar necesară. Apoi urma să-l sune pe Tom. Tom avea să se comporte ca un polițist ce era, iar puștiul trebuia să le spună cine mai era implicat. Aveau să-l prindă pe instigator. Oricine ar fi fost, Nate avea o grămadă de întrebări pentru acesta.
   Cel mai înalt dintre cei doi își îndreptă atenția spre scară, în timp ce adolescentul mai scund se aplecă deasupra găleții.
   Din numai patru pași, ajunse în spatele celui mai deșirat. Nate întinse piciorul și îl apucă de haină pe băiat. Acesta era numai piele și os. Nate îl trase înapoi, iar puștiul se împiedică de piciorul lui Nate. Icni când ateriză pe iarba udă, pierzându-și răsuflarea pentru o clipă.
   Niciunul dintre ei nu scosese vreun cuvânt, dar respirația șuierată a băiatului atrase atenția celui mai scund. Mica siluetă era pe jumătate întoarsă spre ei când Nate îl împinse cu toată puterea de care era în stare.
   Puștiul era ușor ca un fulg. Nate l-ar fi putut ridica și arunca pe cealaltă parte a străzii. Puștiul cel scund scoase un țipăt când Nate puse genunchiul pe pieptul lui.
   Nate ar fi trebuit să-l sune pe Tom în acel moment. Așa intenționa. Dar adrenalina îi făcea inima să bubuie și nu voia nimic altceva decât să vadă fața puștiului. Trebuia să vadă fața acestui copil care credea că putea scăpa atât de ușor după ce vandaliza casa bunicii și pubul ei.
   Dacă acești vandali știau de Regele Furtunii și de Loviturile lui de Trăsnet, atunci ei trebuiau să afle că dușmanii lui Nate McHale nu scăpau nepedepsiți.
   Trase gluga de pe capul puștiului și constată că se holba la el o față șocată de copil. Nate nu putea să vadă mare lucru la lumina străzii - un păr moale și blond care deveni imediat ud leoarcă, obraji de copil, fără vreo pată - dar era destul ca să se asigure că nu avea idee cine era acesta și că silueta despre care el crezuse ca aparținea unui băiat era, de fapt, a unei fete.
   Dar asta nu schimba nimic.
   - Cine ești? întrebă el.
   Fata era mută de uimire după ce fusese aruncată la pământ și imobilizată. Ea îndreptă privirea în altă parte - undeva în dreapta lui Nate.
   Puștiul înalt.
   Se întoarse la timp ca să vadă partea de sus a scării îndreptându-se în viteză spre capul lui.
   Mai văzu doar o explozie de lumină și nimic altceva.

                           BĂIATUL-CARE-A-CĂZUT
                                                II

         Îl acoperă pe Nate cu un morman de pături, dar acestea nu-l încălzesc deloc.
   Nu-și mai amintește când au ajuns bărcile pe malul plin de pietre, dar sunt aici. Oamenii în maro vin primii, apoi apar cei în albastru. Cei în albastru au păturile. Ale lor sunt mâinile de pe spatele și de pe brațul său.
   Nate nu vrea ca ei să-i atingă brațul, dar unul dintre ei face zgomote în urechea lui. E o femeie. O cunosc, își spune. E mama cuiva.
   O lasă să-i vadă brațul și ochii i se măresc.
   - Nu te uita! îi spune ea. Nu te uita!
   Au multe întrebări. El are doar una.
   - Unde sunt ei? întreabă el.
   Oamenii în albastru spun multe lucruri, dar niciunul dintre acestea nu e un răspuns.
   Nate e ud și îi este frig. Păturile izotermice reflectă soarele la fel ca lacul.
   La picioarele lui sunt niște pietre netede. Nu știe unde îi sunt pantofii.
   Doi polițiști stau în apropiere. Nate îi cunoaște, dar nu se poate gândi la numele lor. Se zgâiesc la fața stâncii. Șoptesc, dar Nate îi poate auzi.
   - Imposibil, spune unul dintre ei. Șaizeci de metri, zice el. Cel puțin. În apă mică.
   Doi bărbați în costume negre de scafandru stau pe una dintre bărci. Se răstoarnă pe spate în lac. Nu e un zgomot puternic, dar plescăitul apei îl face pe Nate să tresară. Mama cuiva îi spune ceva în șoaptă, iar el încearcă să nu-și tragă brațul din mâna ei.
   O altă barcă se apropie acum. Mai mulți bărbați în maro. Nate îl cunoaște pe cel din față. Îl cunoaște bine. Șeriful nu așteaptă ca barca să se oprească, ci sare în apa care-i ajunge până la genunchi. Aleargă spre Nate, dar e greu să alergi în lac. Apele lui sunt flămânde.
   Șeriful pune mâna pe capul lui Nate. Doare, dar nu foarte rău. Începe să spună ceva, dar se oprește. Fața lui se face albă ca varul, iar Nate înțelege că i-a văzut brațul.
   Femeia în albastru nu-l lasă pe Nate să-l ascundă.
   Nate repetă întrebarea și vede cum chipul palid al șerifului se întunecă.
   Bărbatul cade în genunchi pe pietre. O nouă gravitație pune stăpânire pe Nate. E atât de puternică, încât simte cum se deschide o breșă în interiorul lui, de parcă s-ar fi dezintegrat sub presiunea acestei forțe. Și nu e vorba de încă o ruptură a coastelor sau a brațului său distrus, ci de o fisură a fundației lui. Ceva e pierdut, iar el se simte redus. Soarele apune.
   Nu se simte mai puțin înfrigurat, dar se oprește din tremurat. Știe că de acum înainte va fi mai puțin decât a fost înainte.
   Dincolo de oamenii în maro și albastru este o siluetă întunecată care-l urmărește din apa de la mal, acolo unde valurile lacului se izbesc de bolovani. E ca o pată neagră pe fundalul unei fațete luminoase. Nate se întreabă dacă este singurul care o poate vedea. În momentul în care se întreabă acest lucru, silueta dispare sub suprafața apei. A dispărut, dar el încă o simte urmărindu-l. Se gândește că l-a urmărit în tot acest timp.
   Unul dintre bărbații în costum de scafandru străpunge oglinda lacului, ieșind la suprafață.
  - Trei! strigă el.
   Cineva pune o întrebare.
   - Nu! spune el. E turtită ca o cutie de Coca Cola.
   Șeriful care stă în genunchi în fața lui Nate se întoarce brusc și-i strigă ceva bărbatului din apă. Vocea lui e strangulată de durere.
   Bărbatul în costum de scafandru se uită pe deasupra apei către Nate.
   Nu mai spune nimic, dar Nate încă poate citi cuvântul de pe buzele acestuia: Imposibil.

                                         STRIGOII
                                                IV

           Nate stă cu Johnny în spatele ambulanței, simțind acut usturimea produsă de dezinfectanți.
   Prietenul lui îi spune că bătaia din laborator fusese întreruptă de domnul Granger, directorul liceului, la scurt timp după ce Tom începuse să folosească extinctorul.
   - Cât timp am fost inconștient înainte de a apărea Granger? întreabă Nate.
   Un paramedic curăță o tăietură de-a lungul sprâncenei lui. Are, de asemenea, două coaste învinețite și și-a dislocat degetul mare de la mână. Rana de la cap l-a făcut, probabil, să-și piardă cunoștința în laborator.
   - Nu te-am văzut căzând, îi spune Johnny.
   Paramedicul care culege cioburile de sticlă din cotul lui Johnny îi spune din nou acestuia să stea liniștit.
   - V-am văzut doar pe tine și pe Adam pe podea când a intrat Granger. Dumnezeule, să fi văzut ce expresie avea, izbucni în râs și apoi tresări, punându-și mâna în șold. Sunt sigur că a crezut că erai mort. Și Adam la fel, probabil. Cu bine, pensie.
   Stăteau cu fața spre școală, dar Nate avea senzația că erau mulți oameni acolo pe care nu avea cum să-i vadă. Liceul nu era departe de străzile comerciale, și orice necesita intervenția echipelor de paramedici din trei orașe trebuia să fie un eveniment semnificativ.
   - Cum de s-a gândit Granger să se ducă în laborator? întrebă Nate.
   - Un îngrijitor a auzit larmă și l-a prevenit.
   - Ce noroc că era aici într-o zi de duminică. Noroc că ne-a auzit cineva!
   - Da. Ce noroc pentru ei. Tu realizezi că i-ai dat gata pe doi dintre ei, pe rând, cam la șaizeci de secunde distanță?
   Nate își amintea frânturi de culori și de sunete la fel de neclare ca într-un vis. În mod ciudat, își amintea mai bine perioada în care fusese inconștient. Somnul era o alunecare între faldurile sinelui, ca un întrerupător care fusese apăsat. La început era, apoi nu mai era.
   Fără a mai fi susținut de gânduri și lumină, pierderea cunoștinței însemna anihilare. Nate își amintea umbra din pragul ușii și știa că nu fusese directorul școlii. Putea trasa conturul abisului ei de întuneric profund pe un fundal complet negru.
   - Tom și Owen au încasat-o și ei, dar nu atât de rău ca noi, zise Johnny.
   Un ciocănit se auzi în partea laterală a ambulanței și un bărbat înalt se uită înăuntru.
   - Ce fac pacienții?
   Șeriful Buck îi chemase pe paramedici. Aceștia îl puseră la curent cu situația, în timp ce el îl cerceta cu privirea pe Nate, de la rana de pe frunte până la degetul pus în atele.
   - Suntem teferi, șefule, zise Nate.
   - Ați scăpat ușor, atunci. Băieții aceia erau mult mai masivi.
   Șeriful dădea impresia unui unchi înțelegător, dar Nate observă frica din privirea lui. Uneori, discuțiile cu șeriful îi aminteau prea mult de tatăl lui și de acea viață pierdută. Își imagina că șeriful simțea același lucru.
   - Sunt bine. Sincer!
   - Loviturile la cap sunt traumatisme serioase.
   Șeriful fusese și el acolo în aprilie. Văzuse cadavrele celor mai buni prieteni ai săi și al fiului lor cel mic în timp ce erau scoase din lac. Îl ținuse de mână pe Nate în spatele unei ambulanțe și sirena acesteia sunase strident prin centrul orașului.
   Luminile, sirenele și îngrijirile medicale îl aduseseră pe Nate periculos de aproape de amintirile acelei zile din aprilie. Știa că acest sentiment avea doar să se intensifice odată ce avea să sosească bunica lui. Și-o imagină trecând prin mulțimea de gură-cască pentru a se uita pe tărgile ambulanțelor în căutarea lui. Știa exact ce nuanță a fricii avea să coloreze fața ei după ce l-ar fi găsit. De această dată avea să fie o expresie pusă acolo nu din pură întâmplare, ci din pură cruzime.
   Degetul rănit îl durea îngrozitor când încercă să strângă pumnii.
   Domnul Granger apăru și îl trase deoparte pe șerif.
   - Trebuie totuși să i-o plătim lui Adam, știi? îi zise Nate lui Johnny după plecarea șerifului.
   - Dar l-am băgat în spital.
   - A fost autoapărare. Acum trebuie să fie pedepsit. Pentru asta și pentru ce i-a făcut lui Lucy.
   Nate era sigur că asta era ceea ce aveau de făcut. Își masă cicatricea de pe brațul său vătămat. Îl durea, iar el înțelese că vremea avea să se înrăutățească.
   Ecuațiile suferinței nu erau echivalente, așa că trebuiau echilibrate.

             Furtuna prevestită de brațul lui Nate sosi în cele din urmă.
   Un fulger pâlpâi scurt pe cer, dar destul cât să golească străzile și să țină oamenii în case. Când el și prietenii lui ieșiră în ploaie, orașul stătea speriat sub plapuma cumplitei nopți. Vânătaia din jurul ochiului stâng al lui Nate se înnegrise de-a lungul arcadei orbitale.
   Pe sub bandaj, degetul lui mare devenise de un galben cadaveric. Coastele lui erau la fel de multicolore precum mucegaiul care înflorește pe o felie de pâine umedă.
   Tot trupul lui era o rană.
   Bunica nu-l lăsase să meargă la școală în dimineața aceea.
   - Arăți de parcă ai fost la război, îi spusese ea.
   - Sunt rănit, dar vreau ca toată lumea să știe că sunt în regulă. Altfel vor vorbi despre mine.
   Nate nu voia să stârnească din nou șușoteli, la fel ca după accidentul din primăvara trecută. După accident, el devenise Băiatul-care-a-căzut.
   Era prețios - și un lucru prețios este ținut separat.
   - Nu pot să mai trec o dată prin asta, adăugă el.
   Bunica încuviință din cap și își feri privirea. Pentru un moment agonizant, Nate crezu că ea era pe punctul de a izbucni în plâns. Puteau fi amândoi încăpățânați, dar el cedă. O lăsă să aibă grijă de el pe timpul zilei, dar o convinse să meargă la Union pentru tura de noapte și chiar o făcu să accepte ca el să doarmă acasă la Johnny, în ciuda faptului că nu era weekend. Nate îi jurase că avea să se poarte cum trebuie.
   Dar acestea erau doar niște minciuni pe care i le spunea ca să o protejeze. Nu plănuia să aibă o seară liniștită, așa cum nu intenționa să doarmă la familia Vanhouten.
   Johnny le dăduse fiecăruia dintre ei niște pelerine groase de ploaie încă de la incidentul cu Pharaoh. Acestea erau cam singurele lucruri care fuseseră salvate de pe ambarcațiunea pe care o distruseseră. Țesătura cauciucată a pelerinei negre de ploaie atârna greu, până mai jos de genunchii lui Nate.
   Văzură o singură mașină în drumul lor către casa lui Decker, iar luminile farurilor acesteia trecură în fugă peste hainele lor de ploaie, de parcă ar fi fost doar niște fragmente de întuneric. Erau invizibili în noapte.
   Casa familiei Decker se afla pe dealurile submontane, foarte departe de chei. Aceasta era o zonă îndepărtată și împădurită a orașului, fără vecini prin apropiere. Era o casă mare și rustică din șindrilă, lăsată în paragină. Obloanelor deteriorate de la primul nivel le lipseau mai multe șipci, iar locurile goale păreau niște guri deschise. Nu erau stâlpi de iluminat aici, iar întunericul ar fi fost impenetrabil dacă nu ar fi existat o lumină lângă ușa din față.
   Johnny numea această aventură o „Lovitură de Fulger”. El și Owen erau entuziasmați să-l pedepsească pe Adam pentru ce făcuse. Tom, ceva mai puțin.
   - Am putea fi acuzați, spusese el când se întâlniseră la Night Ship. Este un atac. Vor avea necazuri.
   - Tatăl lui Adam este membru în consiliul orășenesc. Tu crezi că tatăl tău, ca șef al poliției, va vrea să facă plângere? întrebase Johnny.
   - Băieții sunt băieți. Asta vor spune ei. În afară de asta, i-am rănit mai rău decât ne-au rănit ei, zise Nate. Oamenii vor crede că au primit deja ceea ce meritau.
   - Exact, Nate, i-am rănit deja, așa că...
   - Asta e ceea ce vor spune ei. Eu nu sunt de acord.
   - Dar, vreau să spun, când se vor termina toate astea? Dacă noi ne întoarcem din nou împotriva lui, atunci...
   - Regele Furtunii a vorbit, Tommy.
   Johnny îl bătu pe Nate pe umăr. Era prima dată când apelativul fusese rostit. Aceasta era prima lor incursiune serioasă în ținutul necunoscut care-i aștepta dincolo de frontiera obișnuitului.
   Ceilalți se întoarseră toți spre Nate.
   - Atunci, care-i planul? întrebă Tom.
   Casa părea pustie, dar Nate învățase până acum că asemenea aparențe puteau fi înșelătoare. Alergă până la ușa din față și apăsă soneria înainte să-l poată opri cineva. Când sună din nou și văzu că tot nu era nicio mișcare prin casă, se întoarse la prietenii lui. Nu-i puteau vedea zâmbetul, dar acesta era pe buzele lui.
   - Nu e nimeni acasă.
   - S-ar putea întoarce în orice secundă, zise Tom.
   Nate se îndreptă spre silueta unui garaj separat de casă. Verifică ferestrele acestuia cu lanterna. În timp ce făcea asta, un bubuit coborî din cer. Începu de la vârfurile copacilor și apoi se rostogoli peste acoperișul casei și al garajului, umplând noaptea cu sunetul a milioane de tobe.
   Grindină. Bucățile de gheață aveau un diametru de vreo cinci milimetri și acopereau pământul cu o viteză uimitoare.
   Ușa garajului era descuiată, iar Nate fu ultimul care intră înăuntru.
   Aprinse luminile și privi cum se împrăștiau bucățelele de gheață pe aleea cu pietriș. Săreau în aer ca floricelele de porumb. Avea impresia că văzuse o mișcare în întuneric, dincolo de zona iluminată. Un ochi de umbră într-un ocean de întuneric.
   - Pământul către Nate? zise Johnny. Am spus că mașina lui e aici și sunt multe chestii cu care te poți juca.
   Johnny scoase un topor din suportul de pe perete. Trase un șut uneia dintre numeroasele canistre roșii de benzină din garaj, iar aceasta se răsturnă cu un zgomot surd.
   Mustangul negru al lui Adam părea să se uite urât la ei în lumina fluorescentă.
   - Dar vrem să pară un accident, nu-i așa? zise Tom. Ca și în cazul lui Pharaoh?
   Nate nu era sigur. Nimeni nu caută vinovați când sunt implicate condițiile meteorologice. Pe lângă faptul că ofereau o acoperire perfectă, furtunile furnizau explicații plauzibile pentru tot felul de stricăciuni. Sub acoperirea unei furtuni, ei puteau lua ceva de la Adam. Dar în același timp, Nate voia să-l facă să se teamă. Voia să se asigure că bătăușul avea să se gândească de două ori înainte de a mai face pe cineva să sufere.
   - I-am putea înfunda țeava de eșapament, zise Johnny.
   - Și ce se va întâmpla? Se va strica motorul? întrebă Tom. Sau se va face fum în mașină? Vreau să spun... doar nu vrem să-l omorâm, nu-i așa?
   - Am putea folosi benzina din garaj, spuse Owen, făcându-le semn către canistrele roșii. Oamenii ar putea da vina pe fulger.
   - Ar putea face teste și ar descoperi cauza reală, zise Tom. Vor ști că focul a fost pus intenționat.
   - Dar dacă vrei să-i trimiți un mesaj lui Adam să nu mai facă oamenii să sufere sau ceva de acest gen, atunci trimite-i un mesaj, insistă Owen, ca un ecou al gândurilor lui Nate. Dacă va părea un accident, atunci cum va putea ști că a fost pedepsit?
   Nate își aminti ce hotărâre luase de Halloween, că suferința trebuia arsă din temelii.
   - Să vedem ce altceva mai găsim pe aici, vorbi Nate.

         Îi plăcea ideea de a da foc garajului, dar mai întâi trebuia să-l convingă pe Tom.
   Prietenul său avea dreptate când spunea că se puteau face teste pentru catalizatori. Nate trebuia doar să afle cât de mult contau toate acestea pentru el.
   Johnny și Tom îl urmară în spatele garajului, în timp ce Owen rămase lângă ușă.
   - Aș crede că Owen are dreptate, sincer să fiu, zise Johnny odată ce ajunseră în partea din spate a garajului.
   - Incendiere premeditată? întrebă Tom. Tocmai mă gândeam că vom ajunge să facem o prostie.
   - Deci ți s-a făcut frică și te dai bătut, zise Johnny clătinând din cap. E șocant.
   - Dar dacă am căuta în computerul lui Adam și...
   - Owen a spus că tu ai face asta, zise Johnny.
   - Să intru în e-mailul lui și... stai puțin. Ai vorbit cu Owen despre mine?
   Nate nu-l vedea pe Owen din locul în care stătea, dar Tom nu vorbea tocmai în șoaptă.
   - Mi-a spus că tu nu ai înțeles, zise Johnny.
   - Ce să înțeleg?
   - Ideea. Când eram singuri, îi lăsam pe oameni să scape ușor după ce ne făceau rău, dar acum, când nu mai suntem singuri, putem, în sfârșit, să ne luăm revanșa. Nate știe ce vreau să spun.
   În lumina fluorescentă, fața lui Tom se făcu galbenă.
   - Tu nu ai fost niciodată singur, Johnny, interveni Nate.
   - Da, sigur.
   Johnny își feri privirea și pufni.
   - Împărtășesc totul cu tine non-stop, douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, șapte zile pe săptămână.
   - De câte ori ai dormit acasă la Tom când ai avut vreo problemă cu tatăl tău? întrebă Nate.
   - Las-o baltă, Nate. Nimic din toate astea nu contează, zise Tom. Nu acum, când ai găsit - în sfârșit - pe cineva care te înțelege.
   Tom plecă de lângă ei. Din plafonul garajului începură să cadă particule de moloz când ușa garajului se trânti în urma lui.
   - Nu voiam să-i rănesc sentimentele, zise Johnny.
   - Serios?
   - Dar tu știi că el nu înțelege. Mă bucur că nu înțelege. Dar tu mă înțelegi. Am văzut asta clar în ochii tăi, de Halloween, când am asediat casa lui Lucy, zise Johnny. Tu suferi, dar durerea te face mai puternic, iar eu cred că de fapt îți place.
   La distanță, Nate îl auzi pe Tom strigând ceva, dar nu putea înțelege ce spunea acesta.
   - O să-l audă cineva.
   Johnny clătină din cap și se îndreptă spre ușă. Nate îl urmă, dar Tom țâșni înapoi în garaj înainte ca ei să aibă timp să facă mai mult de câțiva pași. Panicat, Tom avea ochii holbați și gura căscată. Noaptea din urma lui nu mai era atât de întunecată cum fusese.
   Afară, iarba era în flăcări. O perdea de flăcări masca fațada casei, înălțându-și ghearele spre cer. Nate și ceilalți alergară spre casa cuprinsă de vălvătaie. Focul care scânteia de-a lungul peretelui lateral al casei era o materie lichidă. Se retrăgea și se învolbura în ritmul vântului, având un puls propriu. Nu părea deloc real. Owen stătea în fața infernului.
   Silueta lui masivă părea să se contracteze pe fundalul perdelei de flăcări. Două canistre roșii de benzină stăteau răsturnate la picioarele lui. Tom îl împinse pe băiatul mai gras, strigând ceva ce Nate nu reuși să înțeleagă.
   - Trebuie să plecăm de aici, zise Johnny.
   Ploaia îi biciuia fața. Nate încercă să-și amintească dacă văzuse vreun extinctor în garaj, dar era deja prea târziu. Focul ajunsese la acoperiș. Era surprins că acea casă ardea atât de repede.
   Cu siguranță, peretele lateral fusese ud, dar probabil că asta nu mai conta dacă fusese stropit cu benzină. Era important să-și amintească de lucrurile pe nu le știa încă.
   În fața lor, Tom îl împinse din nou pe Owen. Dar băiatul cel gras nu părea capabil să se miște și nu făcea altceva decât să privească perplex casa în flăcări. Casa, aflându-se într-o zonă deluroasă, avea să fie văzută de tot orașul și nu era destul de târziu ca să poată spera că toți oamenii dormeau.
   Nate îl trase pe Tom de lângă Owen.
   - Trebuie să plecăm.
   Trebuia să strige ca să poată fi auzit peste vuietul din ce în ce mai strident al infernului. Dogoarea acestuia era ca o palmă pe față.
   - Dar e incendiu, strigă îngrozit Tom.
   - E prea târziu.
   Nate știa că trebuiau să fugă fără întârziere. Trebuiau să plece în acel moment. Chiar și așa, se trezi atras de trosnetul și strălucirea casei în flăcări.
   Dărăpănată, cu obloanele stricate și pereții pătați, fusese urâtă și s-ar fi urâțit și mai mult după o vreme, învăluită de limbile prelungi ale superbelor flăcări, casei îi fusese oferită o ultimă șansă de a fi frumoasă.
   Într-o răbufnire subită, vântul desprinse de pe acoperiș niște bucăți de șindrilă în flăcări. Nate și Tom își acoperiră fețele în timp ce resturile aprinse cădeau peste ei.
   Nate auzi un zgomot specific combustiei și văzu că iarba de la picioarele lui fusese cuprinsă de flăcări indigo. Probabil că Owen turnase benzină pe acolo în timp ce uda peretele lateral al casei lui Decker. Benzina se scursese pe peluză, iar Nate stătea în mijlocul incendiului.
   Focul era ciudat. Se vălurea la fel ca apa și aprindea firele de iarbă de jos în sus, țepene ca niște lumânări aniversare întoarse cu susul în jos.
   Flăcările lui se ondulau în noapte la fel ca lacul într-o zi de primăvară, așa cum ar fi fost văzut de cineva care s-ar fi prăbușit rapid de la o înălțime amețitoare. Mirosul lui nu era foarte diferit de cel de la grătarele pe care el și familia lui le făcuseră odinioară pe malul lacului. Mirosul se înteți în jurul lui, iar Nate aproape că-și putea vedea tatăl la grătar.
   Cu o mână tatăl lui întorcea burgerii pe grătar, iar cealaltă era pe umărul lui Nate. În apropiere, mama lui alerga pe plajă în urma lui Gabe, care încerca să înalțe un zmeu. Ea îi dădea tot felul de instrucțiuni, strigând după el, dar amândoi râdeau prea tare ca băiatul să înțeleagă ce spunea ea.
   Și apoi Nate era pe peluza udă, în timp ce grindina îi lovea nemiloasă spatele. Mirosul de tăciuni și de iarbă îi umplea gura. Tom îl împinsese la pământ și încercase să-l tragă din locul acela. Îl rostogoli pe Nate din mijlocul flăcărilor, în timp ce Johnny încerca să-i stingă picioarele. Se auzeau strigăte, dar Nate nu își putea găsi cuvintele în acel vacarm. În ochii lui erau lacrimi, dar nu din cauza durerii.
   - Spune ceva! strigă Tom.
   - Trebuie să plecăm, rosti în șoaptă Nate.
   Johnny și Tom îl ridicară în picioare. Gleznele îl dureau. În lumina roșiatică, văzu că blugii lui erau arși și că șosetele i se înnegriseră.
   - Nu am vrut să fac asta, zise Owen.
   Arăta la fel de nedumerit cum trebuie să fi arătat și ceilalți trei băieți.
   - Am crezut că avea să se aprindă doar o parte a peretelui lateral, ca și cum casa ar fi fost lovită de trăsnet.
   Tom îl ajută pe Nate să ajungă la drum, în timp ce Johnny îl trăgea pe Owen mai departe de casa în flăcări.
   - E un psihopat, nebun de legat, un piroman... șuieră Tom la urechea lui Nate în timp ce-l ajuta să pășească.
   - Stai puțin.
   Nate se aplecă pentru a-și ridica manșetele blugilor. Erau țepene și încă foarte fierbinți. Când ridică mâinile, palmele lui erau negre.
   - Sunt distruși, zise Tom. Va trebui să-i arunci. Undeva unde să nu-i poată găsi nimeni. E o dovadă. Iisuse, sunt dovezi peste tot. O să duhnim a fum. Nu am auzit nicio alarmă de incendiu până acum, dar pot vedea aceste flăcări din orice loc din oraș. Probabil că mai avem doar câteva minute până ce...
   Nate își suflecă blugii, lăsându-l pe Tom să vorbească. Adidașii lui erau distruși, de asemenea. Plasticul se prelingea din ei așa cum curge vopseaua dintr-un tub.
   Pielea lui fusese arsă doar pe o porțiune îngustă dintre pantofi și blugi, dar durerea era cumplită.
   - Îmi pare rău, băieți, se văicărea Owen. Iisuse! Îmi pare foarte rău.
   - Poți să mergi? îl întrebă Johnny pe Nate.
   O luară la fugă pe o rută ocolitoare pentru a evita șoselele principale.
   Sirena de la stația de pompieri se auzi atunci când se apropiară de străzile rezidențiale. O mașină de poliție, cu girofarurile aprinse, țâșni dintr-o intersecție la câteva străzi distanță de ei.
   - Oh, Dumnezeule! icni Tom. Ce fac dacă mă caută tata? I-am spus că vom fi acasă la Johnny. Nu credeți că ar trebui să mergem acolo în caz că ne va căuta? Sau, Nate, nu ar fi mai bine să mergem acasă la tine? I-am putea spune bunicii că ne-am schimbat planurile.
   - Mirosim tare a fum, Tom, zise Johnny.
   - Nu putem merge la nimeni acasă, spuse Nate. Se întoarse din nou către dealuri, acolo unde flăcările se înălțau până la cer. Trebuie să respectăm planul. Trebuie să ne întoarcem la Night Ship.
   Într-o bună zi, avea să înțeleagă că atunci când vrei să fugi de ceva, dai peste altceva.

         Ajunseră la adăpost de ploaie. Puteau, în sfârșit, să se odihnească.
   Night Ship era ca o casă pentru ei. Improvizaseră o tabără acolo la scurt timp după Halloween. Nate se vârî într-unul din sacii de dormit din spumă poliuretanică. Gleznele îl dureau îngrozitor.
   - Nu avem de gând să intrăm în necazuri din cauza ta, Owen, zise Tom. Aceasta nu este o situație „unul pentru toți și toți pentru unul”.
   Johnny se așeză lângă Nate.
   - Pot să mă uit la picioarele tale? întrebă el.
   Nate sperase să amâne momentul în care avea să-și examineze arsurile la lumină, dar se ridică puțin, proptindu-se în coate, în timp ce Johnny aducea o lanternă. Johnny îndreptă lumina spre gleznele lui Nate și scoase un șuierat.
   Erau cumplit de roșii și deosebit de lucioase acolo unde părul fusese ars. Numeroase bășici se iviseră pe pielea roșie, ca niște grămăjoare de ouă de insecte. Imaginea era înfiorătoare, dar Nate supraviețuise unor încercări și mai grele.
   - Cât de rău te doare? întrebă Johnny.
   Chipul lui era schimonosit de groază.
   - Nu chiar atât de rău.
   În acel moment, Nate nu avea, de fapt, decât o senzație deranjantă la nivelul gleznelor. Poate din cauza adrenalinei. Simțea durere doar atunci când șosetele sau blugii săi se frecau de pielea arsă.
   - Îmi pare foarte rău, omule, îi zise Johnny. Ar trebui să ții o zonă arsă sub apă, sau cam așa ceva, nu-i așa?
    Se ridică și se duse la rucsacul lui.
   Începu să caute printre haine și pungi de chipsuri. Poate că asta va fi de ajutor, zise el, scoțând din rucsac o sticlă de apă și un tricou.
   - În regulă, zise Nate.
   La atingere, tricoul ud era ca niște lame care-i intrau în piele, dar răceala apei îi mai înlătură puțin disconfortul.
   - Mulțumesc, spuse el. Acum mă simt mai bine.
   - Dacă rămânem fără apă, am putea să facem rost oricând de ea din lac.
   - Nu, nu, nu. Nu din lac.
   - Bine, bine. Nu-ți face griji, amice. Tu ești Regele Furtunii, zise Johnny. Nicio problemă.
   - Tom, îmi pare rău! zise Owen. Credeam că voi, băieții, nu ați fi făcut nimic până la urmă, iar el trebuia să fie pedepsit, exact așa cum a spus Nate. Nu intenționam să incendiez toată casa.
   - Calmează-te! vorbi Nate.
   Johnny îl ajută să se ridice în picioare.
   - Calmați-vă amândoi.
   - Dar noi nici nu am fi în... începu Tom.
   - Faptul e consumat, Tom. S-a întâmplat. Acum trebuie să ne gândim ce putem face în legătură cu asta.
   - Ar putea totuși să creadă că a fost un fulger, zise Johnny.
   - Ați lăsat cumva canistrele goale de benzină pe peluză? întrebă Nate.
   Chipul lui Johnny încremeni de groază, iar Tom se izbi cu fruntea de tejgheaua barului.
   - Oricum ar fi descoperit ce s-a întâmplat, zise Nate, apropiindu-se de bar șchiopătând. Așa cum a spus Tom, pot să-și dea seama dacă un incendiu s-a produs accidental sau nu.
  - De ce să nu le spunem adevărul, pur și simplu? întrebă Tom. Dacă acele canistre sunt încă acolo, atunci amprentele au rămas și ele la dispoziția lor. Ei, bine, doar amprentele unuia dintre noi, zise el, întorcându-se spre Owen.
   - Trebuie să rămânem uniți, zise Nate.
   - Nu știu ce să spun, omule. Johnny își afundă capul în mâini. Ce bine ar fi fost să fi rămas toți acasă.
   - Ar fi fost bine dacă Owen nu s-ar fi transformat din senin într-un piroman și nu ar fi ars casa din temelii, zise Tom.
   - Destul Tom! zise Nate. Eu sunt cel care a vrut să meargă după Adam. Nate trebuia să le amintească de ce se duseseră acolo.
   Adăugă:
   - Chiar dacă Adam a fost învins, asta nu ar fi fost de ajuns pentru tot ce ne-a făcut nouă sau pentru ce i-a făcut lui Lucy. Gândiți-vă cât de multă încredere a avut ea în el pentru a-i trimite acele poze. Ce fel de monstru ia un dar și-l transformă într-o armă? Trebuie să sufere pentru asta.
   Tom se dădu un pas în spate, iar Owen făcu ochii mari. Johnny își acoperi gura cu mâinile. Nate rămase surprins de reacția lor până ce realiză că prietenii lui nu se zgâiau la el.
   Se întoarse și o văzu pe Lucy Bennett stând în pragul ușii clubului de noapte. Părul ei ud leoarcă îi încadra fața ca niște funii groase.
   Lucy păși în incinta clubului de noapte. Ridică privirea spre tavan și se uită spre cele două rânduri de ferestre.
   - Eram acolo, zise ea.
   - Cum? reuși Johnny să îngaime, iar vocea lui suna precum scârțâitul unei porți ruginite.
   - La casa familiei Decker. Atunci când Owen a turnat benzină pe perete. Când Nate a fost cuprins de flăcări. Mi-am făcut griji pentru picioarele tale, îi zise Lucy lui Nate.
   - Sunt bine, spuse Nate.
   Încerca să se obișnuiască deja cu gândul că ea era acolo, că îi vorbea și că le știa secretele.
   - Nu trebuia să faci decât un pas ca să ieși din foc, dar nu ai făcut nimic.
   Nate nu știa ce să spună.
   Lumina lanternei arunca umbre sub pomeții ei. Părul ei ud o făcea să pară cumva diferită.
   - Aveam de gând să fug, zise ea. Eram atât de aproape să o fac. Când a trimis acel e-mail și... Pur și simplu nu am putut da ochii cu nimeni astăzi. Trebuia să mă gândesc, așa că am început să mă plimb. Dar furtuna... e ceva în legătură cu furtuna, nu-i așa? Ceva legat de protecția pe care o oferă. Înțelegi ce vreau să spun?
   Nate știa. Își găsea alinarea când era furtună, pentru că atunci lumea își scotea masca pentru a-și arăta adevărata ei față. Viața era un vârtej în care orice moment de respiro era o iluzie. Furia din sufletul lui Nate rezona cu furtuna atunci când fulgerele brăzdau orizontul și lumea se cutremura de tunete.
   Într-un loc ca acela, totul avea sens.
   - Cred că mă îndreptam spre casa lui Adam de la bun început, fără să- mi dau seama. Poate că și eu voiam, de fapt, să-i fac ceva. Dar voi mi-ați luat-o înainte. Abia v-am putut observa în hainele voastre negre, dar de aceea le-ați și purtat, nu-i așa?
   Nate realiză că era singurul cu care Lucy vorbea.
   - Am vrut să alerg spre tine atunci când iarba s-a aprins în jurul tău. Îmi tot spuneam că te vei mișca la un moment dat, dar nu ai făcut-o. A fost atât de ciudat, Nate.
   Ochii ei erau plini de lumină în timp ce se uita la el.
   - Țineai mâinile întinse în față, ca și cum ai fi vrut să atingi ceva. Și păreai atât de trist.
   Lucy se întoarse către ceilalți, adăugând: apoi toți ați fugit de acolo.
   - Garajul era deschis și luminile aprinse. Totul era cum nu se putea mai rău.
   Clătină din cap.
   - Știu unde țin ei benzina. Am pus una dintre canistre înapoi acolo, apoi am aruncat-o pe cealaltă printre copaci.
   Trebuia să fac să pară că cineva încercase să acopere toate urmele.
   Johnny părea confuz.
   - Dar de ce...
   - Am șters toate urmele pe care le-am putut găsi, zise ea. Canistrele, ușa garajului, întrerupătorul. Am avut grijă ca ușa să se încuie în urma mea.
   Există momente când realizezi că tot ceea ce știi despre o persoană e cea mai superficială impresie pe care ți-o puteai forma despre ea.

.............................................................