Povestitorul, Jodi Picoult

......................................................

                        9.

         E o pâinișoară împletită, presărată cu cristale de zahăr.
   Știu, dinainte ca Minka să o rupă, că e umplută cu ciocolată și scorțișoară, asemenea chiflelor pe care i le făcea odinioară tatăl ei.
   - M-am gândit că ți-o fi dor de ele, zice Sage.
   Minka învârte uluită chifla pe toate părțile.
   - Tu ai făcut-o? De unde ai...
   - Am mers pe ghicite, spune Sage.
   Când o fi avut timp să o coacă? Probabil de dimineață, după ce s-a întâlnit cu Josef? Mă uit la Sage care își privește bunica cum rupe chifla și gustă din ea.
   - E exact cum o făcea tata, oftează Minka. Exact cum mi-o aminteam...
   - Mă bazez pe memoria ta, spun, simțind că e momentul perfect să strecor o aluzie. Știu că nu e ușor și îți mulțumesc din suflet că faci sacrificiul ăsta. Ești pregătită?
   Aștept ca Minka să se uite la mine. Dă aprobator din cap.
   Îi întind în față fotografiile a opt criminali de război naziști. Genevra s-a întrecut pe sine, atât prin rapiditatea cu care le-a adunat, cât și prin precizie.
   Poza lui Reiner Hartmann - aceeași pe care a văzut-o și Sage în dosarul SS - e ultima din stânga, pe rândul de jos. Sunt patru fotografii pe rândul de sus și alte patru dedesubt, toate înfățișând bărbați cu trăsături similare, îmbrăcați în uniforme identice. În felul acesta, o pun pe Minka să compare mere cu mere. Dacă Reiner era singurul în uniformă, n-ar fi fost o identificare obiectivă.
   Sage stă lângă bunica ei și se uită la fotografii. Cei opt indivizi au părul blond, pieptănat cu aceeași cărare, și privesc în aceeași direcție. Par niște vedete de cinema din anii 1940 - proaspăt bărbieriți și cu maxilare puternice, actori de matineu într-un documentar macabru.
   - Nu e obligatoriu ca toți cei din fotografii să fi fost în lagăr, Minka, dar vreau să te uiți bine la fețele lor, poate îți sare ceva în ochi...
   Minka ia coala de hârtie cu mâini tremurând.
   - Nu-i știam după nume.
  - N-are importanță.
   Își trece degetul peste toate cele opt chipuri, ca pe un pistol pe care îl lipește de fruntea fiecărui bărbat. Mi se pare mie sau zăbovește mai mult asupra lui Reiner Hartmann?
   - E prea greu, zice Minka, legănând din cap. Împinge cât colo coala cu poze. Nu vreau să-mi mai amintesc.
   - Te înțeleg, dar...
   - Ba nu înțelegi, îmi taie vorba. Nu-mi ceri doar să-ți indic o fotografie, vrei să dau o gaură în baraj, pentru că ți-e sete, chiar dacă eu o să mă înec făcând asta.
   - Te rog, o implor, dar Minka își îngroapă fața în palme.
   Durerea de pe chipul lui Sage e chiar mai adâncă decât a bunicii sale.
   Dar asta înseamnă să iubești, nu-i așa? Să te doară mai rău suferința altora decât a ta.
   - Ajunge, spune Sage. Îmi pare rău, Leo, dar nu pot s-o chinui în asemenea hal.
   - Las-o pe ea să hotărască, spun.
   Minka privește în zare, rătăcită în amintiri. Daisy se strecoară în cameră, ca un înger răzbunător, și își cuprinde în brațe protejata fragilă.
  - Vreți să vă odihniți, doamnă Minka? V-ar prinde bine să vă întindeți puțin.
   Îmi aruncă o privire dușmănoasă și o ajută pe Sage să își ridice bunica în picioare, îi dă bastonul și o conduce pe hol.
   Sage se uită îndurerată pe urmele bunicii ei.
   - Mare greșeală că te-am adus aici, murmură.
   - Am mai trecut prin asta și în cazul altor persoane. Creierul suferă un șoc să vezi fața celui care ți-a făcut rău. Și alți supraviețuitori au reacționat la fel, dar au reușit să se reculeagă și să îl identifice pe criminal. Îmi dau seama că, mai bine de o jumătate de secol, nu a făcut altceva decât să îngroape aceste sentimente. Știu că e dureros să smulgi pansamentul de pe rană...
   - Aici nu e vorba de un simplu pansament, spune Sage. E o operație făcută pe viu în toată regula. Oricum, puțin îmi pasă de reacțiile celorlalți supraviețuitori. Îmi pasă doar de bunica.
   Se ridică brusc și iese în hol, lăsându-mă singur cu fotografiile.
   Mă uit la coala de pe masă, la chipul lui Reiner Hartmann. Nu se vede nimic la el care să trădeze răul cuibărit în interior. Suntem nevoiți să ghicim ce amestec de gene și educație îl poate aduce în stare pe un băiat bine crescut să comită asemenea atrocități.
   Chifla neterminată, ruptă în două, zace pe farfurie, ca o inimă frântă.
   Oftez și întind mâna după servietă, gata să bag fotografiile la loc. Mă opresc în ultima secundă. Iau farfuria și mă îndrept spre dormitorul Minkăi. Din spatele ușii, se aud voci înfundate. Trag aer în piept și bat la ușă.
   Minka stă pe un scaun moale, cu picioarele ridicate pe un taburet.
   - Nu te mai frământa atâta, Sage, spune ea, exasperată, în momentul în care Daisy îmi deschide ușa. Sunt bine!
   Îmi place că e aprigă. Îmi place că acum e țâfnoasă, acum e blândă ca o mâță. Asta a ajutat-o să supraviețuiască celei mai cumplite ere din istoria omenirii și tot asta a ținut-o în viață de atunci.
   Sunt calități pe care i le-a transmis nepoatei sale, chiar dacă Sage nu știe asta.
   Ridică amândouă privirea, în momentul în care intru cu hârtia și chifla în mână.
   - Nu se poate așa ceva, bombăne Sage.
   - Minka, spun, întinzându-i farfuria, m-am gândit că vrei s-o termini.
   Sage s-a străduit să pregătească chifla, în speranța că îți va aduce un strop de liniște. Asta era și intenția mea. E nedrept că a trebuit să treci prin asemenea experiențe. Dar la fel de nedrept e să trăiești într-o țară, la un loc cu cei care te-au torturat.
   - Ajută-mă, Minka, te rog.
   Sage se ridică în picioare.
   - Leo, îmi spune, pe un ton sever, ieși în clipa asta.
   - Stai, stai.
   Minka îmi face semn să mă apropii și întinde mâna spre coala de hârtie.
   Farfuria i se clatină pe genunchi. Ia coala cu fotografii și își trece degetele peste ele, de parcă numele bărbaților ar fi fost scrise în Braille.
   Încet, încet, duce degetul spre poza lui Reiner Hartmann și bate de două ori în ea.
   - El e.
   - Cine anume?
   Se uită la mine.
   - Ți-am spus că nu știam cum îi cheamă pe ofițerii SS.
   - Dar îi recunoști fața?
   - Dintr-o mie, spune Minka. Nu l-aș putea uita niciodată pe omul care mi-a omorât prietena cea mai bună.

           La prânz, mâncăm sandvișuri cu ton, împreună cu Minka. Îi povestesc că bunicul m-a învățat să joc bridge, dar nu mă pricepeam deloc.
   - E puțin spus că am pierdut. Am luat o bătaie cruntă, îi zic. După ce am plecat, l-am întrebat pe bunicul cum era mai bine să joc mâna. „Sub pseudonim”, mi-a răspuns.
   Minka râde.
   - Când mai treci pe aici, Leo, o să facem echipă. Te-nvăț tot ce e de știut.
   - S-a făcut, zic și mă șterg cu șervetul la gură. Îți mulțumesc pentru... pentru absolut tot. Cred că ar fi cazul să plecăm.
   Sage își îmbrățișează bunica, care o strânge în brațe mai tare decât de obicei, gest pe care l-am remarcat și la alți supraviețuitori. E ca și când, acum, că au lucruri frumoase în viață, nu se îndură să le dea drumul.
   Îi strâng mâna rece și fragilă, ca o frunză uscată.
   - Nici nu știu cum să-ți mulțumesc pentru... tot ce ai făcut azi. Dar...
   - Dar nu s-a terminat aici, spune Minka. Vrei să depun mărturie la proces.
   - Dacă te simți în stare, da, recunosc. Pe vremuri, mărturiile victimelor cântăreau greu. În cazul tău, nu se rezumă la identificarea unei persoane. Ai fost martoră la crima pe care a comis-o.
   - Va trebui să dau ochii cu el?
   Ezit.
   - Dacă nu vrei, mărturia poate fi înregistrată.
   Minka se uită la mine.
   - Cine-o să mai fie de față?
   - Eu, expertul în istorie, un cameraman și avocatul apărării. Și Sage, dacă dorești.
   Dă aprobator din cap.
   - Așa sunt de acord. Dacă l-aș vedea... nu cred că...
   Nu reușește să își ducă ideea la capăt.
   Îi respect hotărârea. La plecare, o sărut instinctiv pe obraji.
   - Ești o persoană fenomenală, Minka.
   Odată urcați în mașină, Sage începe să mă chestioneze.
   - Deci? Ce urmează acum? Ai aflat tot ce-ți trebuia?
   - Mai mult decât îmi trebuia. Bunica ta a fost mană cerească. Nu numai că l-a identificat pe Schutzhaftlagerfuhrer, dar ne-a dat un detaliu din dosarul lui SS pe care - cu excepția colegilor mei - nu avea cum să-l știe altcineva.
   - Nu pricep, spune Sage, legănând din cap.
   - Poate că pare ridicol, dar, în lagărele de concentrare, nu puteai să omori prizonierii cum ți se năzărea ție. Ofițerii care încălcau regulamentul erau sancționați disciplinar. Una era să împuști o persoană care nu mai avea putere de muncă, dar să omori fără motiv un prizonier însemna să omori un muncitor, iar naziștii aveau nevoie de forță de muncă. E drept că celor de sus nu le păsa nici cât negru sub unghie de prizonieri, așa că ofițerul vinovat se alegea doar cu o mustrare, dar au existat și SS-iști în dosarele cărora este consemnată luarea de măsuri disciplinare. În dosarul lui Reiner Hartmann, există o mențiune conform căreia a fost chemat în fața unei comisii de disciplină, sub acuzația că a împușcat, fără drept, o prizonieră.
   - E vorba de Darija? întreabă Sage.
   Încuviințez din cap.
   - Datorită mărturiei bunicii tale, e aproape cert că individul pe care l-a identificat și bărbatul care ți-a spus că îl chema Reiner Hartmann sunt una și aceeași persoană.
   - De ce nu mi-ai spus ce aveai în dosar?
   - Pentru că sunt informații secrete, spun, și nici nu puteam risca să influențezi în vreun fel declarația bunicii tale.
   Se lasă pe spătarul scaunului.
   - Deci, nu m-a mințit Josef... Reiner, sau cum l-o fi chemând.
   - Așa se pare.
   Îi văd emoțiile clocotindu-i pe chip ca apele mării, pe măsură ce figura lui Josef Weber începe să se contopească cu vechea identitate, în momentul când ți se confirmă bănuielile, emoțiile sunt altele. Îmi dau seama că nici lui Sage Singer nu îi este ușor să îl trădeze pe omul pe care l-a considerat prieten.
   - Ai procedat corect, îi spun. Ce ți-a cerut el nu se numește dreptate. Asta e dreptate.
   Nu se uită la mine.
   - Îl arestezi imediat?
   - Nu. Mă duc acasă.
   - Acum? întreabă Sage, mirată.
   Încuviințez din cap.
   - Mai am multe de rezolvat înainte să trecem la faza următoare.
   Nu vreau să plec. Mi-ar plăcea să o invit pe Sage la cină. Mi-ar plăcea să o privesc cum face pâine. Mi-ar plăcea să o privesc și atât.
   - Deci, te duci la aeroport? întreabă Sage.
   Mi se pare mie, sau e dezamăgită că plec?
   Îmi fac iluzii. Are iubit. Însurat, ce-i drept, dar ideea e că Sage nu-și caută un partener de viață în momentul de față.
   - Da, răspund. O să-mi sun secretara. Sigur găsesc un zbor spre Washington, mai pe seară.
   Roagă-mă să mai rămân, spun în gând.
   Sage se uită la mine.
   - Dacă tot trebuie să pleci, ar fi bine să pornești motorul.
   Mă înroșesc ca racul de rușine. Tăcerea apăsătoare dintre noi nu a fost încărcată de cuvinte nerostite, ci doar de o mașină al cărei motor nu fusese pornit.
   Deodată, îi sună telefonul. Se încruntă și se foiește pe scaun, chinuindu-se să îl scoată din buzunarul pantalonilor scurți.
   - Alo. Da, eu sunt Sage Singer, spune și face ochii mari. A pățit ceva? Ce s-a întâmplat? Da, înțeleg. Mulțumesc.
   Închide și se uită la telefon ca la o grenadă.
   - M-au sunat de la spital, spune. L-au internat pe Josef.

       Din locul în care stăteam ascunși, în spatele șopronului lui Baruch Beiler, vedeam tot ce se întâmplă: Casimir prins în lanțuri pe un podium improvizat; furia sălbatică din ochii lui Damian, în timp ce zbiera la adolescent, stropindu-l cu salivă pe față.
   Îmbătat de putere, Damian s-a adresat sătenilor, care se adunaseră puhoi, sub bolta albastră a cerului.
   Căpitanul gărzilor nu descoperise un singur făptaș, ci doi. Scăpaseră de primejdie? Se puteau întoarce la viețile lor?
   Doar eu știam că așa ceva e imposibil?
   Nu, o știa și Aleks. De aceea se străduise să răscumpere păcatele fratelui său.
   - Prieteni, a anunțat Damian, deschizând brațele, am înfrânt bestia!
   Mulțimea a izbucnit în urale la auzul acelor cuvinte.
   - Vom îngropa upiorul așa cum trebuia îngropat de la bun început: cu fața în jos, la răscruce de drumuri, cu o țepușă din lemn de stejar înfiptă în inimă.
   Îl simțeam pe Aleks frământându-se lângă mine. L-am prins ușor de braț, ca să îl potolesc.
   - Stai locului, i-am zis. Nu vezi că ți-au întins o capcană?
   - Fratele meu nu se poate stăpâni. Nu vreau să-i găsesc scuze, dar nici nu pot sta cu mâinile-n sân și...
   Damian l-a chemat pe unul dintre soldații din spatele lui.
   - Mai întâi, o să avem grijă să nu mai reînvie. Iar pentru asta, există o singură soluție.
   Cadetul s-a apropiat cu o coasă în mână. Tăișul scânteia ca un giuvaier.
   A ridicat-o deasupra capului, iar Casimir a mijit ochii în lumina orbitoare a soarelui, ca să vadă ce se petrece.
   - Trei, a început să numere Damian. Doi.
   Și-a îndreptat privirea spre tufișul în care stăteam pitiți, ca să-mi dea de înțeles că știa de la bun început unde suntem.
   - Unu.
   Coasa a sfâșiat aerul, un țipăt metalic ce a retezat capul lui Casimir dintr-o singură lovitură.
   Sângele s-a revărsat pe podium. S-a prelins peste margini, scurgându-se în pârâiașe roșii către mulțime.
   - Nuuu! a urlat Aleks.
   S-a smucit din mâna mea și a luat-o la fugă spre podium, printre soldații care au sărit să îl prindă. Dar nu mai era om. Mușca și zgâria în stânga și-n dreapta, azvârlind cât colo șapte bărbați cu forța unei întregi armate.
   Gloata s-a împrăștiat în căutarea unui adăpost. Când a mai rămas doar Damian, lipsit de protecția soldaților săi, Aleks s-a dus spre el, mârâind.
   Damian a ridicat sabia. Apoi a aruncat-o pe jos și a luat-o la sănătoasa.
   Aleks l-a prins la jumătatea pieții. S-a năpustit asupra lui și l-a trântit pe spate, astfel încât albastrul senin al cerului să fie ultima imagine pe care o vede. Dintr-o singură lovitură năprasnică, i-a smuls inima din piept.

                                               SAGE

             Spitalele miros a moarte. Sunt un pic prea curate și un pic prea reci.
   În clipa în care pun piciorul înăuntru, dau timpul înapoi cu trei ani în urmă, când eram tot aici și o priveam pe mama cum se stinge încetul cu încetul.
   Stau cu Leo în holul din fața camerei lui Josef. Medicii m-au informat că a fost internat pentru spălături stomacale. Din câte se pare, a suferit o reacție alergică la un medicament, iar voluntarul de la cantina ambulantă l-a găsit leșinat pe jos. Mă întreb ce s-a întâmplat cu Eva. Dacă o să aibă cineva grijă de ea astă-seară.
   Leo nu are voie să intre în cameră, dar eu am. Josef m-a nominalizat drept ruda lui cea mai apropiată. Interesantă relație cu o persoană pe care ai rugat-o să te omoare.
   - Nu-mi plac spitalele, spun.
   - Nimănui nu-i plac.
   - Nu știu ce să fac, zic, în șoaptă.
   - Trebuie să vorbești cu el, îmi răspunde Leo.
   - Vrei să-l conving să se facă bine, ca să-l poți deporta și obliga să moară în cine știe ce pușcărie?
   Leo cade pe gânduri câteva secunde.
   - Da. După ce e judecat și condamnat.
   Nu știu dacă e din cauza atitudinii lui brutale, sau din alt motiv, cert e că mă reîntorc în prezent. Încuviințez din cap, trag aer în piept și intru în cameră.
   În ciuda a tot ce mi-a povestit bunica, în ciuda fotografiei pe care mi-a arătat-o Leo, Josef e doar un bătrânel, o umbră a brutei de altă dată. Când îi văd membrele uscățive ieșindu-i prin halatul albastru și părul alb, ciufulit, parcă nu-mi vine să cred că omul acesta inspira cândva asemenea groază.
   Doarme, cu brațul stâng ridicat deasupra capului. Cicatricea de pe interiorul brațului, pe care mi-a arătat-o mai demult, e foarte vizibilă - un cerc vinețiu și lucios, de dimensiunea unui bănuț, cu margini neregulate.
   Arunc o privire peste umăr și îl văd pe Leo, care mă urmărește din hol.
   Ridică mâna, ca să îmi dea de înțeles că mă privește.
   Scot telefonul și fotografiez cicatricea lui Josef, ca să i-o arăt lui Leo mai târziu.
   Îl bag repede la loc în buzunar, când intră asistenta.
   - Tu ești fata despre care vorbea? mă întreabă. Parcă Cinnamon a zis că te cheamă?
   - Sage, răspund veselă, întrebându-mă dacă m-a văzut când am făcut fotografia. Tot condiment, dar din altă poveste.
   Asistenta îmi aruncă o privire mirată.
   - Prietenul tău, domnul Weber, a avut mare noroc că a fost găsit la timp.
   Eu trebuia să-l găsesc.
   Gândul acesta mi se împlântă în minte precum o lamă de cuțit, în calitate de prietenă a lui, trebuia să-i fiu alături la nevoie. Dar eu ce-am făcut? M-am dus la el, ne-am certat și am plecat valvârtej.
   Problema e că sunt prietena lui Josef Weber. Dar Reiner Hartmann mi-e dușman. Cum procedez acum, când știu că cei doi sunt unul și același?
   - Ce-a pățit? întreb.
   - A consumat un înlocuitor de sare în timp ce făcea tratament cu Aldactone. Din cauza asta, i-a crescut enorm nivelul de potasiu din organism. Putea să facă stop cardiac.
   Mă așez pe marginea patului și îl iau de mână. Poartă o brățară de identificare pe care scrie: JOSEF WEBER, n. 20/04/18, B+.
   Dacă ar ști ei că nu e această persoană.
   Degetul lui Josef tresare. Îi dau drumul la mână, de parcă mă frige.
   - Ai venit, bolborosește, cu o voce răgușită.
   - Normal c-am venit, spun.
   - Și Eva?
   - O să trec s-o iau la mine acasă. Am eu grijă de ea.
   - Cum vă simțiți, domnule Weber? întreabă asistenta. Aveți dureri?
   Josef clatină din cap.
   - Ne puteți lăsa singuri câteva minute? o întreb.
   - Revin peste cinci minute, să vă iau temperatura și tensiunea, spune asistenta.
   Așteptăm să iasă din cameră.
   - N-a fost un accident, nu-i așa? spun în șoaptă.
   - Nu sunt tâmpit. Farmacistul m-a avertizat cu privire la interacțiunile dintre medicamente. Dar am ales să-l ignor.
   - De ce?
   - Dacă tu nu mă ajuți să mor, trebuia să mă descurc singur. Dar trebuia să-mi dau seama că e inutil, spune și arată cu mâna spre salonul de spital. Ți-am zis eu. Asta-i pedeapsa mea. Orice-aș face, nu mor.
   - N-am zis niciodată că nu te ajut, spun.
   - Te-ai supărat pe mine, fiindcă ți-am spus adevărul.
   - Așa e, recunosc. Nu-i ușor să asculți asemenea mărturisiri.
   - Ai plecat ca o vijelie.
   - Tu ai avut șaptezeci de ani la dispoziție în care să te împaci cu ideea. Lasă-mă și pe mine mai mult de cinci minute, spun, după care cobor vocea. Lucrurile pe care le-ai făcut - pe care susții că le-ai făcut - sunt mai mult decât oribile. Dacă ar fi să fac... știi tu, ce m-ai rugat... aș face-o de furie, din ură. Iar asta ar însemna să mă cobor la nivelul tău.
   - Știam că o să te supere, mărturisește Josef. Dar n-ai fost prima mea opțiune.
   Rămân surprinsă. Mai e cineva în oraș care știe ce-a făcut Josef... și nu l-a dat pe mâna autorităților?
   - Mama ta, spune Josef. Pe ea am rugat-o prima dată.
   Mă lasă mască.
   - Ai cunoscut-o pe mama?
   - Da, acum mulți ani, când eram profesor. Profesorul de Istoria Religiilor a invitat-o să vorbească despre religia ei. Ne-am întâlnit în fugă, în cancelarie, în pauza de prânz. Mi-a zis că nu e dintre evreicele foarte evlavioase, dar, decât deloc, e bine și-așa.
   Da, o recunosc pe mama. Îmi amintesc vag că s-a dus să le vorbească colegilor surorii mele și cât de rușinată era Pepper de prezența ei. Pun pariu că acum ar da orice numai s-o aibă pe mama din nou aproape de ea. Gândul acesta mă sugrumă.
   - Am stat de vorbă, și bineînțeles că mi-a remarcat accentul. Mi-a zis că soacra ei era din Polonia și a supraviețuit Holocaustului.
   Observ că vorbește despre bunica la trecut. Nu-l corectez, pentru că nu vreau să afle nimic despre ea.
   - Ce i-ai spus?
   - Că părinții m-au trimis la studii în străinătate, când a început războiul. Ani în șir am încercat să o reîntâlnesc. Simțeam să soarta mi-a scos-o în cale. Nu numai că era evreică, dar era și înrudită prin căsătorie cu o supraviețuitoare a Holocaustului. Mi se părea persoana cea mai potrivită să mă ierte.
   Parcă și aud replica lui Leo: un evreu nu-l poate înlocui pe altul.
   - Aveai de gând să-i ceri să te omoare?
   - Să mă ajute să mor, mă corectează Josef. Mai târziu, am aflat că a decedat. Pe urmă, te-am întâlnit pe tine. La început, n-am știu că ești fiica ei, dar, când am aflat asta, am știut că nu degeaba drumurile noastre s-au intersectat. Am știut că trebuie să te rog pe tine ce n-am apucat s-o rog pe mama ta. Ochii albaștri și urduroși i se umplu de lacrimi. Nu mor. Nu pot să mor. Știu că ți se pare caraghios, dar așa e.
   Îmi zboară gândul la povestea bunicii; la upiorul care cerșea să moară decât să fie nefericit pe vecie.
   - Nu ești vampir, Josef.
   - Asta nu înseamnă că nu sunt blestemat. Uită-te la mine. Trebuia să mor de nu știu câte ori până acum. De șaptezeci de ani, trăiesc închis într-o temniță și, de șaptezeci de ani, tot încerc să găsesc cheia. Poate că e la tine.
   Leo ar zice că Josef ne-a pândit pe mine și pe familia mea.
   Leo ar zice că, până și acum, Josef îi privește pe evrei doar ca pe un instrument, nu ca pe niște ființe umane, ci ca pe niște marionete.
   Totuși, dacă cineva caută iertarea nu înseamnă automat că nu e un monstru? Prin definiție, nu deznădejdea e cea care te face uman?
   Mă întreb ce părere o fi avut mama despre Josef Weber.
   Îl apuc de mână. Mâna care a ținut pistolul care a ucis-o pe cea mai bună prietenă a bunicii, și Dumnezeu știe câți alți oameni.
   - Bine, te ajut, spun, deși, în momentul acesta, nu știu dacă mint, de dragul lui Leo, sau spun adevărul, de dragul meu.

           Leo mă duce acasă la Josef, dar refuză să intre.
   - Fără mandat de percheziție? Nici nu mă gândesc.
   Eu văd lucrurile altfel, pentru că am venit să iau câinele, nu să caut dovezi incriminatoare. Cheia de rezervă e ascunsă sub broasca din piatră de pe verandă. Imediat ce descui ușa, Eva îmi iese în întâmpinare, lătrând nebunește.
   - Gata, gata, îi spun micuțului teckel. O să scape cu bine.
   Astăzi, cel puțin.
   Cine-o să se ocupe de câine, dacă îl extrădează pe Josef?
   E dezastru în bucătărie. O farfurie a căzut și s-a spart, mâncarea a dispărut (un bonus pentru Eva); un scaun zace răsturnat. Pe masă, se află înlocuitorul de sare pe care l-a consumat Josef.
   Ridic scaunul, adun cioburile și mătur pe jos. După aceea arunc înlocuitorul de sare la gunoi, spăl vasele și curăț blaturile. Scotocesc prin debara după mâncarea Evei. Găsesc o mulțime de cutii cu terci de ovăz și orez instant, muștar și paste rotini. Pare incredibil de... banal, deși nu știu ce mă așteptam să mănânce un fost nazist.
   Pornesc în căutarea unei lădițe sau coș pentru cățel și ajung la ușa dormitorului lui Josef. Patul e aranjat cu grijă, acoperit cu o pătură albă, iar cearșafurile sunt înflorate cu violete micuțe. Sunt încă două măsuțe de toaletă în cameră; pe una, stau o cutie de bijuterii și o perie de păr.
   Pe o noptieră, se află un ceas deșteptător, un telefon și o jucărie de câine. Pe cealaltă, un roman de Alice Hoffman, cu semnul de carte încă în el, și un borcănaș cu cremă de mâini, cu miros de trandafiri.
   E ceva sfâșietor de tragic în acest tablou, în neputința lui Josef de a se debarasa de obiectele soției sale. Totuși, omul acesta, care și-a iubit soția, își iubește câinele și se hrănește cu mâncare proastă, a ucis alți oameni fără să clipească.
   Iau jucăria, în timp ce Eva țopăie în jurul meu, și mă întorc la mașina în care mă așteaptă Leo. Cu cățelul în poală, care îmi ronțăie tivul deșirat al pantalonilor scurți, plecăm spre casa mea.
   - A zis că a cunoscut-o pe mama, spun.
   - Poftim? întreabă Leo, cu o privire nedumerită.
   Îi explic ce mi-a spus Josef.
   - Ce-ar fi făcut dacă știa că bunica e în viață?
   - De unde știi că nu știe? spune Leo, după câteva secunde de gândire.
   - Ce vrei să spui?
   - Poate că își bate joc de tine. Te-a mai mințit și în alte privințe. Viața lui e o minciună de peste o jumătate de secol. Poate că s-a prins cine e Minka și testează apele, să vadă dacă-și mai amintește ce-a făcut.
   - Crezi că, după atâția ani, s-ar mai chinui să dovedească că nu e vinovat de furt?
   - Nu, răspunde Leo, cred că, după atâția ani, e posibil să încerce în continuare să-i reducă la tăcere pe toți cei care-l pot identifica drept nazist.
   - Nu ți se pare ușor fantezist?
   - La fel a fost și Soluția Finală, și uite la ce s-a ajuns, subliniază Leo.
   - Poate te-aș crede, dacă Josef nu-mi cerea să-l omor.
   - Ți-a cerut, pentru că știe că nu ești în stare. Te duce cu zăhărelul. Te păcălește, cum n-ar putea s-o păcălească pe bunica ta. Ea a fost acolo. N-a apucat să-l cunoască pe noul și spășitul Josef Weber. Ea știe doar o bestie. Dacă va reuși să ajungă la ea, prin intermediul tău, o poate ucide, sau te convinge că s-a schimbat și merită să fie iertat. Oricum ar ieși, el câștigă.
   Mă uit la el, ușor jignită de părerea pe care o are despre mine.
   - Chiar crezi că aș face așa ceva?
   Intră pe aleea din fața casei mele. Mai e o mașină acolo. Adam coboară din ea, cu un buchet de crini.
   - Oamenii caută iertarea din tot felul de motive, spune sec Leo. Tu ar trebui să înțelegi asta mai bine decât oricine. Și cred că Josef Weber te-a citit foarte bine.
   Pune mâinile pe volan și se uită în față. Eva începe să latre în poala mea la vederea necunoscutului care îmi face stânjenit semne de afară.
   - Mai vorbim, spune Leo.
   E prima oară în două zile, când nu mă privește în ochi.
   - Ai grijă de tine, adaugă, un rămas-bun care nu ascunde nicio aluzie la Josef.

         Crinii ar fi o surpriză plăcută, dacă n-aș ști că florarul local îi face o reducere semnificativă lui Adam - lucru pe care mi l-a mărturisit pe vremea când ne ocupam de înmormântarea mamei.
   Nu e exclus nici ca buchetul să fi rămas de la slujba de dimineață.
   - N-am chef de discuții, spun și trec pe lângă el.
   Mă prinde de mână, mă trage spre el și mă sărută. Mă întreb dacă Leo e suficient de departe sau încă ne vede.
   Mă întreb de ce îmi pasă.
   - Aha, uite-o, spune Adam, cu gura lipită de buzele mele. Știam eu că fata de care m-am îndrăgostit e pe-aici, pe undeva.
   - De fapt, să știi că e în capătul celălalt al orașului și îți pregătește friptura de pui pentru cină. Dar e normal să mai apară și confuzii.
   - O merit, spune Adam și mă urmează în casă. De-asta am și venit, Sage. Te rog să mă asculți.
   Intrăm în sufragerie. Îmi dau seama că nu petrecem prea mult timp acolo. De câte ori vine la mine, mergem direct în dormitor.
   Mă așază pe canapea și mă apucă de mână.
   - Te iubesc, Sage Singer. Iubesc felul în care dormi, cu un picior scos din plapumă, și cum pui stăpânire pe castronul cu floricele de porumb când ne uităm la un film. Îți iubesc zâmbetul. Știu că-i un clișeu, dar, când te-am văzut ieri cu tipul ăla, mi-am dat seama ce pierd. Nu vreau să mi te fure altcineva, din cauză că nu sunt în stare să iau o decizie. Te iubesc și vreau să fiu cu tine mereu.
   Se lasă în genunchi, încă ținându-mă de mână.
   - Sage... vrei să te căsătorești cu mine?
   Îl privesc stupefiată. După aceea pufnesc în râs, o reacție la care sunt sigură că nu se aștepta.
   - N-ai uitat nimic?
   - Ah, inelul... știu, dar...
   - Nu inelul. Ai uitat că ai o nevastă?
   - Bineînțeles că nu, spune Adam și își reia locul pe canapea. De-asta am și venit. Să te anunț că intentez divorț.
   Mă afund cu spatele în pernele canapelei, șocată de-a binelea.
   O familie se poate destrăma atât de ușor. Nu e nevoie decât o frântură de egoism, de un strop de lăcomie, de un crâmpei de ghinion. Și totuși, atunci când e strâns țesută, nu există legătură mai puternică decât familia.
   Mi-am pierdut părinții, m-am înstrăinat de surori. Bunica a fost despărțită cu de-a sila de părinții ei. Zeci de ani, n-am făcut altceva decât să peticim golurile. Și iată cu câtă ușurință Adam e dispus să renunțe la cei dragi, ca să înceapă o nouă viață. Mi-e rușine de mine, de rolul pe care l-am jucat și din cauza căruia s-a ajuns aici.
   Sper doar să nu fie prea târziu și să înțeleagă ceea ce abia acum încep să înțeleg și eu: să ai o familie înseamnă că nu ești niciodată singur.
   - Adam, spun, pe un ton blând. Du-te acasă.

        De data asta, e definitiv.
   I-am mai spus lui Adam că ne despărțim, dar acum sunt hotărâtă. Știu că e altceva, fiindcă nu pot să respir și bocesc întruna. E ca și cum aș plânge după o persoană iubită, ceea ce, în fond, e adevărat.
   Adam n-a vrut să plece.
   - Nu vorbești serios, mi-a zis. Nu gândești limpede.
   Dar eram cât se poate de lucidă, probabil, pentru prima oară în ultimii trei ani. Mă vedeam prin ochii lui Mary și ai lui Leo și îmi era rușine.
   - Te iubesc suficient de mult cât să mă însor cu tine, a insistat Adam. Ce altceva ți-ai mai putea dori?
   Aș fi putut să-i răspund în atâtea feluri.
   Voiam să mă plimb pe stradă, la brațul unui bărbat atrăgător, și să nu le văd pe celelalte femei întrebându-se de ce-o fi stând cu mine.
   Voiam să fiu fericită, dar nu cu prețul fericirii altei persoane.
   Voiam să mă simt frumoasă, nu doar norocoasă.
   Am reușit să-l conving să plece, printre lacrimi și suspine, spunându-i că îmi îngreunează și mai mult situația. Și că, dacă ține la mine, mă lasă în pace.
   - Nu e bine ce faci, mi-a zis.
   Aceleași cuvinte pe care mi le spusese Josef când jucam șah. Dar, uneori, ca să câștigi, trebuie să faci sacrificii.
   Cu ochii roșii și umflați și nasul înfundat de plâns, mă ghemuiesc pe canapea și o strâng pe Eva la piept. Îmi vibrează telefonul în buzunar, iar pe ecran apare numărul lui Adam. Îl închid. Începe să sune telefonul fix. Îl scot din priză, înainte să aud vocea lui Adam pe robot, în momentul ăsta, vreau doar să fiu singură.
   Înghit o jumătate de somnifer rămas de la înmormântarea mamei și cad într-un somn agitat pe canapea. Visez că sunt într-un lagăr de concentrare, îmbrăcată în hainele vărgate ale bunicii, iar Josef vine după mine, în uniformă militară.
   Deși e bătrân, are o forță surprinzătoare în mâini. Nu zâmbește și vorbește doar în germană. Nu pricep ce vrea de la mine. Mă târăște în curte, zdrelindu-mi genunchii de pietre. Acolo, dau cu ochii de Adam, care stă lângă un coșciug. Mă așază în el. A venit vremea, îmi spune. Când dă să pună capacul, mă dezmeticesc și încep să mă zbat. Dar, chiar dacă îl zgârii până la sânge, tot reușește să mă biruiască.
   Închide capacul și mă lasă fără aer.
   Te rog, țip, lovind cu pumnii în căptușeala de satin. Mă auzi?
   Dar nu vine nimeni să mă salveze. Continui să bat deznădăjduită.
   Ești înăuntru? Aud, și mi se pare că e vocea lui Leo, dar mi-e frică să mai țip, ca să nu rămân fără oxigen. Trag o gură de aer și simt mirosul de pudră de talc al bunicii.
   Mă trezesc și îl văd pe Adam, care mă zgâlțâie. E lumină afară. Am dormit câteva ore bune.
   - Ești bine, Sage?
   Sunt încă amețită, adormită și îmi simt gura uscată.
   - Adam, bolborosesc, ți-am spus să pleci.
   - M-am speriat când am văzut că nu răspunzi la telefon.
   Scotocesc printre pernele canapelei, găsesc iPhone-ul și îl pornesc.
   Am primit o grămadă de mesaje. Unul de la Leo, trei de la bunica și multe altele de la Adam. Și, curios, vreo șase de la fiecare din surorile mele.
   - M-a sunat Pepper, ca să facem ultimele pregătiri, spune Adam. Îmi pare rău, Sage, știu cât de atașată erai de ea. Să-mi spui dacă te pot ajuta cu ceva.
   Scutur din cap, pentru că oricât de buimacă aș fi, încep să înțeleg ce se întâmplă. Trag aer în piept și simt doar miros de pudră de talc.
   Daisy ne explică mie și surorilor mele că bunica se simțea obosită și, pe la ora două, s-a întins să tragă un pui de somn. Când a văzut că nu se trezește înainte de cină, de teamă că n-o să mai doarmă noaptea, Daisy s-a dus în camera ei și a aprins lumina. A încercat s-o trezească pe bunica, dar n-a reușit.
   - A murit în somn, ne spune Daisy, printre lacrimi. Sunt sigură că n-a suferit.
   Eu nu sunt la fel de sigură.
   Dacă stresul la care am supus-o eu și Leo a costat-o viața? Dacă amintirile pe care am forțat-o să le retrăiască au fost mai mult decât a putut îndura?
   Dacă s-a gândit la el în ultimele clipe de viață?
   Nu pot să nu mă gândesc că e vina mea, și, din cauza asta, sunt dărâmată.
   Dar nu le pot mărturisi adevărul lui Pepper și lui Saffron, pentru că și așa simt că îmi reproșează moartea mamei, chiar dacă mi-au spus că n-a fost vina mea. N-aș suporta să mă învinuiască și de moartea bunicii. Așa că prefer să stau izolată și să jelesc de una singură, iar ele mă lasă în pace.
   Cred că le e un pic teamă să mă vadă atât de răvășită de moartea bunicii. Nu mă deranjează că îmi invadează casa și îmi mută mobila, ca să ținem shiva așa cum se cuvine; nu mă deranjează că îmi scotocesc prin frigider și aruncă iaurtul expirat, sau se plâng că nu am cafea decafeinizată.
   Nu mă ating de mâncare, nici când vine Mary, ca să își prezinte condoleanțele, cu un coș plin de produse de patiserie proaspete; nici când îmi spune că, de la moartea bunicii, a aprins o lumânare pentru ea, înainte de fiecare mesă. Nu le povestesc surorilor mele despre Leo și Reiner Hartmann. Nu îl sun pe Josef la spital. Le spun doar că, în ultima perioadă, am petrecut mult timp cu bunica și aș vrea să rămân puțin singură cu ea, înainte de slujbă.
   Bunica a avut o viață remarcabilă. A fost martoră la destrămarea poporului ei și, chiar și atunci când a devenit o victimă colaterală, și-a păstrat încrederea în spiritul uman. A dăruit când nu avea nimic; a luptat când era sleită de forțe; s-a agățat de viitor când trecutul îi aluneca de sub picioare. A fost un cameleon; și-a jucat impecabil rolul de domnișoară privilegiată, de adolescentă speriată, romancieră visătoare, prizonieră mândră, soție de militar și cloșcă. A trecut prin nenumărate metamorfoze, ca să supraviețuiască, dar nu a permis nici uneia să o definească.
   A dus o existență plină, bogată și însemnată - chiar dacă a preferat să nu își povestească trecutul în gura mare, ci să îl țină ascuns. Era treaba ei și numai a ei.
   O să am grijă să rămână așa. După toată suferința pe care i-am provocat-o, aducându-l pe Leo în viața ei, măcar atât pot să fac.
   Amețită de foame, căldură și durere, cobor cu mișcări rigide din mașina lui Pepper și intru în holul casei de pompe funebre, unde ne întâmpină Adam, îmbrăcat în costum negru. O salută mai întâi pe Pepper.
   - Îmi pare rău pentru pierderea suferită, spune, pe un ton calm.
   Îi mai trezesc vreo emoție? Când repeți niște cuvinte la nesfârșit, nu se diluează atât de mult, încât își pierd orice semnificație?
   - Mulțumesc, spune Pepper și îi strânge mâna.
   Apoi Adam se întoarce spre mine.
   - Am înțeles că dorești să rămâi singură câteva minute cu persoana dragă?
   Sunt eu, Adam, nu o necunoscută, îmi vine să-i spun, dar îmi aduc aminte că eu l-am gonit.
   Mă conduce către încăperea din spate a casei funerare, în timp ce Pepper ia loc pe un scaun și se apucă să dea mesaje - poate florarului, firmei de catering sau soțului și copiilor ei care trebuie să aterizeze dintr-o clipă în alta. Abia după ce închidem ușa în urma noastră, Adam mă strânge în brațe. Inițial, îl tratez cu răceală, după care mă las pradă emoțiilor.
   E mai ușor decât să mă împotrivesc.
   - Arăți ca naiba, oftează, cu gura îngropată în părul meu. Ai dormit vreun pic de două zile încoace?
   - Nu-mi vine să cred că s-a dus, spun printre sughițuri. Am rămas singură.
   - Mă ai pe mine, dacă...
   - Pe bune? Nici că puteai să-ți alegi un moment mai bun.
   Îmi mușc buzele și mă smulg din brațele lui.
   - Ești sigură că asta vrei?
   Dau din cap, în semn de încuviințare.
   Mă conduce în antecamera în care așteaptă sicriul bunicii, pregătit să fie transportat în capelă, înainte de slujbă. Plutește un miros de frigider, rece și ușor antiseptic. Îmi vâjâie capul și trebuie să mă țin de perete.
   - Mă lași puțin singură cu ea?
   Încuviințează din cap și deschide încet jumătatea superioară a sicriului, ca să văd chipul bunicii. Iese din încăpere și închide ușa.
   Bunica e îmbrăcată cu o fustă roșie, de lână, cu paspoaluri negre.
   Gulerul cămășii încheiate până la ultimul nasture se răsfrânge precum petalele unei flori în jurul gâtului. Genele îi desenează umbre pe obrajii care par ușor îmbujorați. Părul alb îi e pieptănat așa cum și-l aranja de două ori pe săptămână la coafor. Adam și ceilalți angajați au făcut minuni.
   Mă uit la ea și mă gândesc la Frumoasa din Pădurea Adormită, la Albă-ca-Zăpada, la toate femeile care s-au trezit dintr-un coșmar și au luat viața de la capăt.
   Dacă pățeam asta și cu bunica, nu ar fi fost prima oară.
   Când a murit mama, n-am vrut s-o ating. Știam că surorile mele se vor apleca peste trupul ei, o vor săruta și o vor îmbrățișa pentru ultima dată.
   Pe mine însă ideea de contact fizic cu un cadavru mă îngrozea. Ar fi fost o senzație diferită de momentele în care mă refugiam în brațele ei, pentru că acum nu mă mai putea îmbrățișa. Iar, dacă nu mă putea îmbrățișa, nu avea rost să mă mai amăgesc singură.
   Dar acum nu am de ales.
   Întind brațul spre sicriu și o apuc pe bunica de mâna stângă. E rece și ciudat de rigidă, ca a păpușilor din copilărie, lăudate pentru senzația naturală pe care ți-o lăsau la atingere, dar care nu era deloc naturală. Îi desfac nasturii de la manșetă, astfel că mâneca alunecă într-o parte, dezvelindu-i antebrațul.
   Sicriul va fi închis la slujbă. Nimeni nu-i va vedea tatuajul de la Auschwitz. Și, chiar dacă s-ar uita cineva înăuntru, bluza de mătase ar masca orice dovadă.
   Dar bunica s-a străduit atât de mult să nu fie definită prin experiența ei de supraviețuitoare a Holocaustului, încât simt că e de datoria mea să îi duc dorința mai departe, indiferent ce va urma.
   Scot corectorul din geantă și îl aplic cu grijă pe pielea bunicii. Aștept să se usuce, ca să fiu sigură că nu se mai vede numărul. Apoi îi închei manșeta, îi strâng mâinile și îi depun un sărut în palmă, ca o biluță de cristal pe care să o ia cu ea.
   - Bunico, spun, când o să mă fac mare, o să fiu la fel de curajoasă ca tine.
   Închid capacul sicriului și îmi șterg lacrimile cu degetul, ca să nu îmi curgă rimelul. Iau câteva guri de aer și ies, clătindu-mă pe picioare, în holul care duce la salonul casei funerare.
   Nu îl găsesc pe Adam în antecameră. Nu contează, pentru că știu pe unde s-o iau. Traversez holul, împleticindu-mă în pantofii negri, cu toc înalt, cu care nu sunt obișnuită.
   În salon, îi văd pe Adam și pe Pepper discutând cu o a treia persoană, imposibil de distins din cauză că era ascunsă după trupurile lor.
   Presupun că e Saffron, care a sosit înaintea celorlalți invitați. Când mă aud, Adam se întoarce și observ că persoana cu care vorbeau nu e nicidecum Saffron.
   Simt că se învârte camera cu mine.
   - Leo? murmur, convinsă că e doar o nălucă, până când mă prinde înainte să mă prăbușesc pe podea.

          Mult timp după aceea, am plâns fără încetare.
   Zi de zi, la amiază, Aleks era adus în piața satului și pedepsit pentru faptele fratelui său. Un om obișnuit ar fi murit de mult. Dar, pentru Aleks, acesta era doar un nou cerc al infernului.
   Am încetat să mai coc pâine. În lipsa acesteia, sătenii au devenit și mai înverșunați. Nu aveau ce împărți la masă, cu familia, nu aveau ce molfăi la o șuetă. Nu mai aveau produse delicioase de patiserie pe care să le dăruiască persoanei iubite. Oricât s-ar fi ghiftuit, oamenii simțeau un gol înăuntrul lor.
   Într-o zi, am ieșit din căsuță și am luat-o pe jos spre cel mai apropiat oraș. Era orașul din care veniseră Aleks și fratele lui și ale cărui clădiri erau atât de înalte, încât te durea gâtul dacă încercai să le vezi vârfurile. Se afla acolo o clădire plină cu cărți, la fel de multe pe cât sunt grăunțele într-un sac de făină.
   I-am explicat femeii de la birou ce caut și am coborât împreună pe o scară în spirală din fier forjat, până într-o cameră cu pereții acoperiți cu volume legate în piele.
   Am aflat că sunt mai multe metode de a ucide un upior.
   Îl puteai băga într-o groapă adâncă și să-i umpli burta cu pământ roditor, ca să-l țină nemișcat.
   Puteai să-i pironești un cui în cap.
   Puteai să mărunțești o căiță, din cea cu care se născuse Casimir pe față, și să i-o dai s-o mănânce.
   Sau puteai căuta cadavrul inițial și să-i scoți inima din piept. În felul acesta, avea să se verse sângele victimelor.
   Unele dintre acestea e posibil să fi fost doar născociri, dar știam că ultima e adevărată: pentru că, dacă Aleks își scotea inima, nutream convingerea că eu voi sângera de moarte.

                                           LEO

         Arată ca un raton.
   Un raton obosit, năucit și frumos.
   Are ochii încercănați - și de la machiaj, și de nesomn - și două pete de culoare în obraji.
   Directorul casei de pompe funebre (nimeni altul decât iubitul însurat pe care l-am cunoscut acum câteva zile, dovadă că orașul acesta e atât de mic încât n-ai cum să ocolești pe cineva) mi-a dat o compresă să i-o aplic pe frunte, care i-a turtit bretonul și i-a udat gulerul rochiei.
   - Hei, spun, în momentul în care Sage deschide ochii. Am înțeles că ți-ai făcut un obicei din a leșina.
   Mă străduiesc din răsputeri să nu vomit chiar aici, în biroul directorului.
   Locul acesta îmi dă fiori, ceea ce e neașteptat pentru unul ca mine, care se uită toată ziua pe fotografii ale victimelor din lagărele de concentrare.
   - Te simți bine? zice Sage.
   - Eu ar trebui să te întreb asta.
   Se ridică în capul oaselor.
   - Unde-i Adam?
   Și uite-așa se ridică un zid invizibil între noi. Mă trag înapoi, lăsând un mic spațiu între mine și canapeaua pe care stă ea.
   - Mă duc imediat să-l chem, spun.
   - N-am zis că vreau să-l chemi, spune Sage, cu voce firavă. Cum ai aflat...
   Nu își termină fraza; nici nu e nevoie.
   - Te-am sunat când am ajuns la Washington, dar nu mi-ai răspuns. M-am alarmat - știu că un bătrân de nouăzeci și cinci de ani nu e foarte periculos, dar am văzut oameni de vârsta lui care au amenințat agenți federali cu pistolul. Până la urmă, mi-a răspuns sora ta, Saffron. Mi-a spus că a murit Minka. Îmi pare nespus de rău, Sage. Bunica ta a fost o femeie deosebită.
   - Ce cauți aici, Leo?
   - Credeam că e evident...
   - Știu că ai venit la înmormântare, mă întrerupe. Dar de ce?
   Îmi trec o mulțime de motive prin minte: pentru că așa se cuvine; pentru că, la departamentul meu, se obișnuiește să mergi la înmormântarea supraviețuitorilor care au depus mărturie; pentru că Minka făcea parte din ancheta mea. Dar adevăratul motiv e că am vrut să îi fiu alături lui Sage.
   - Nu am cunoscut-o pe bunica ta la fel de bine ca tine, firește, dar se vedea din felul în care te privea, când nu erai atentă, că, pentru ea, familia era totul. E un sentiment pe care-l împărtășesc mulți evrei. Ceva înrădăcinat în subconștientul colectiv, pentru că le-a fost răpită cândva, spun și mă uit la Sage. Azi, am vrut să fiu eu familia ta.
   Inițial, Sage nu schițează niciun gest. Apoi observ că îi șiroiesc lacrimile pe obraji. Întind mâna, prin zidul invizibil, și ajung la ea.
   - Pentru liniștea mea sufletească, se poate să-mi spui dacă plânsul tău e de bine, ca atunci când te bucuri că mai vine un musafir la masa de Ziua Recunoștinței, sau e de rău, ca atunci când regăsești o rudă demult pierdută și descoperi că e nasoală?
   O pufnește râsul.
   - Nu știu cum reușești asta.
   - Ce anume?
   - Să faci atmosfera mai respirabilă, zice Sage. Îți mulțumesc.
   Bariera dintre noi dispare cu desăvârșire. Mă așez lângă ea, pe canapea, iar Sage își pune capul pe umărul meu, atât de firesc, de parcă făcea asta de când lumea.
   - Crezi că e vina noastră?
   - Pentru că am rugat-o să ne povestească prin ce-a trecut?
   Sage încuviințează din cap.
   - Mă macină gândul că, dacă n-aș fi deschis discuția... dacă nu i-ai fi arătat fotografiile...
   - N-ai de unde să știi. Nu te mai consuma.
   - E un final atât de dezamăgitor, murmură ea. A supraviețuit Holocaustului ca să moară în somn. Care-i logica?
   Meditez câteva clipe.
   - Logica e că a avut norocul să moară în somn. După ce a luat prânzul cu nepoata ei și un foarte chipeș și fermecător avocat.
   Încă o țin pe Sage de mână. Degetele ei se împletesc perfect cu ale mele.
   - Poate că n-a murit tristă. Poate că, în sfârșit, s-a simțit eliberată, pentru că și-a dat seama că totul va fi bine.

       Slujba e minunată, din toate punctele de vedere, dar nu-i dau atenție.
   Sunt prea ocupat să mă uit prin sală, să văd dacă își face cumva apariția Reiner Hartmann, fiindcă o părticică din mine încă mai crede că este posibil. După ce mă lămuresc că nu vine, îmi concentrez atenția asupra lui Adam, care stă discret, în capătul capelei, ca orice director de pompe funebre care se respectă, și se străduiește să nu se uite prea insistent când Sage mă prinde de braț sau își îngroapă fața în mâneca sacoului meu.
   Trebuie să recunosc, e o senzație extrem de plăcută.
   În liceu, când îmi dădea papucii câte o fată care își dorea un partener mai popular sau mai atletic, mama zicea: Stai liniștit, Leo, voi, ăștia mintoși, o să conduceți lumea. Încep să cred că avea dreptate.
   Tot mama mi-ar spune că, dacă mă împinge necuratul să-i fac avansuri unei femei, la înmormântarea bunicii ei, direct în iad ajung.
   Nu recunosc niciuna dintre persoanele prezente, în afară de Daisy, care plânge și suspină ușor, într-o batistă de olandă. La finalul slujbei, Adam anunță când și unde se pot face vizitele pentru exprimarea condoleanțelor. De asemenea, precizează numele celor două organizații caritabile, cărora li se pot trimite donații, în memoria Minkăi.
   La mormânt, mă postez în spatele lui Sage, care stă pe scaun, între surorile ei. Seamănă cu ea, dar sunt mult mai pompoase; două păsări ale paradisului care flanchează o primulă. Când vine rândul lui Sage să arunce pământ pe sicriu, îi tremură mâinile. Aruncă trei pumni.
   Celelalte persoane - o amestecătură de oameni vârstnici și prieteni ai părinților lui Sage, din câte-mi dau seama - aruncă și ele câte un pumn de țărână.
   După ce-mi trece rândul, o ajung din urmă pe Sage, care își strecoară din nou mâna printre degetele mele, fără să scoată o vorbă.
   Locuința lui Sage, luată în stăpânire de surorile ei pentru reuniunea de după funeralii cu rudele și apropiații, e de nerecunoscut. Mobilierul a fost mutat, în așa fel încât să aibă loc oaspeții. Oglinzile au fost deja acoperite, cum cere tradiția. Peste tot, numai platouri cu mâncare.
   Sage privește mulțimea care se perindă pe ușă și scoate un geamăt.
   - O să vrea toți să vorbească cu mine. Nu pot să rezist.
   - Ba poți. Sunt aici, lângă tine, îi promit.
   Nici nu apucăm bine să intrăm, că toată lumea o asaltează cu condoleanțele.
   - Bunica ta mi-a fost parteneră de bridge, spune o femeie agitată, care îmi amintește de o vrăbiuță.
   Un bărbat rotofei, cu ceas de buzunar din aur și mustață răsucită, care-mi aduce aminte de desenul de pe cartonașul „Șansă” de la Monopoly, o strânge cu foc la piept, legănându-i trupul firav dintr-o parte în alta.
   - Biata de tine, îi spune.
   Un bărbat cu început de chelie, care ține un copil adormit în brațe, se uită insistent la mine.
   - Nu știam că Sage are o relație, spune și îmi întinde cu stângăcie mâna, pe sub genunchiul dolofan al fiului său. Bun venit la circ! Eu sunt Andy, jumătatea lui Pepper.
   - Leo, zic și îi strâng mâna. Dar eu și Sage...
   Realizez, în clipa aceea, că nu știu ce le-a spus Sage rudelor. Ea hotărăște dacă vrea să le explice tărășenia cu Josef Weber. N-o să-i informez eu, dacă ea n-a făcut-o.
   - Lucrăm împreună, îmi termin propoziția.
   Andy se uită suspicios la costumul meu.
   - Nu arăți a brutar.
   - Nu sunt. Ne-am cunoscut prin... Minka.
   - Mare figură era. Anul trecut, de Hanuka, eu și Pepper i-am făcut programare la un salon scump de manichiură. I-a plăcut așa de mult, că ne-a întrebat dacă, de ziua ei, putem să-i facem rost de un pedofil spune, râzând cu poftă.
   Ne aude Sage.
   - Ți se pare amuzant că engleza nu era limba ei maternă, Andy? Tu câtă poloneză, germană sau idiș știi?
   Bărbatul înlemnește.
   - Nu mi se pare amuzant. Mi se pare drăguț.
   O cuprind de umeri și o dirijez în direcția opusă.
   - Hai să vedem dacă surorile tale au nevoie de ajutor în bucătărie.
   Când ne îndepărtăm de soțul lui Pepper, Sage se încruntă.
   - E un dobitoc.
   - Posibil, spun, dar nu e un lucru rău că vrea să și-o amintească pe bunica ta într-un mod plăcut.
   În bucătărie, Pepper toarnă zahăr cubic într-un castron din sticlă.
   - Înțeleg să nu cumperi frișcă, din cauza conținutului de grăsimi, dar chiar să n-ai un strop de lapte? se plânge ea. Toată lumea are lapte în casă, ce Dumnezeu.
   - Am intoleranță la lactoză, mormăie Sage.
   Observ că, de câte ori discută cu surorile ei, îi cad umerii și parcă devine o versiune mai mică și mai palidă a propriei persoane. Ca și cum ar încerca să fie invizibilă, mai mult decât în mod normal.
   - Adu-l odată, ordonă Saffron. Deja s-a răcit cafeaua.
   - Bună, spun. Eu sunt Leo. Vă pot ajuta cu ceva?
   Saffron se uită la mine, apoi la Sage.
   - El cine mai e?
   - Leo, repet. Sunt coleg cu Sage.
   - Ești brutar? întreabă Saffron, circumspectă.
   Mă întorc spre Sage.
   - Lămurește-mă care e problema - brutarii se îmbracă în costume de clovni, sau eu mă îmbrac ca un contabil?
   - Te îmbraci ca un avocat, îmi răspunde. Ca să vezi!
   - Foarte bine, zice Saffron, trecând pe lângă noi, cu un platou în brațe, pentru că e o crimă că nu găsești o mezelărie bună în tot statul. Cum să hrănesc șaizeci de persoane cu păstramă de la Price Chopper?
   - Ai trăit și tu aici, în caz că ai uitat, strigă Sage după ea.
   După ce surorile ei părăsesc bucătăria și rămânem singuri, aud pe cineva plângând. Nu e Sage. Aude și ea. Se duce spre cămara de unde vin sunetele, deschide ușa și o găsește pe Eva închisă înăuntru.
   - Cred că și pentru tine e un coșmar, murmură și o ia în brațe, uitându-se la oamenii adunați să îi omagieze bunica.
   Oameni care și-ar dori să o aibă în mijlocul lor, când deapănă amintiri.
   O trag cu teckel cu tot pe ușa din dos, coborâm treptele și traversăm peluza din spate, până la locul în care mi-am parcat mașina închiriată.
   - Leo! strigă. Ce faci?
   - Ia zi, spun, făcându-mă că n-o aud, când ai mâncat ultima oară?

     Deși sunt cazat la Courtyard by Marriott, nu la un hotel de lux, comand o sticlă de vin roșu prost și una de vin alb, și mai prost; supă cremă de ceapă și salată Caesar; aripioare picante, crochete cu mozzarella și o pizza cu brânză; fettuccine Alfredo, trei cupe de înghețată de ciocolată și o felie gigantică de tartă cu lămâie.
   Avem destulă mâncare pentru mine, Sage, Eva și toți clienții cazați la etajul al patrulea, dacă aș vrea să-i invit.
   Dacă, la început, am avut o mică reținere să răpesc o fată îndurerată din propria locuință, unde ar fi trebuit să țină shiva pentru bunica ei, și să strecor un câine într-un hotel care nu permite accesul cu animale, aceasta mi-a dispărut de îndată ce am văzut că lui Sage îi revine culoarea în obraji pe măsură ce înfulecă din mormanul de bunătăți.
   Camera, concepută pentru oameni de afaceri, are un salonaș dotat cu o canapea și televizor. Am dat pe canalul Turner Classic Movies, cu sonorul la minimum. Jimmy Stewart și Katharine Hepburn se ceartă pe ecran.
   - De ce în filmele vechi ți se pare mereu că oameni au fălcile încleștate? întreabă Sage.
   - Puțină lume știe că Cary Grant a suferit de artrită temporo-mandibulară.
   - În anii ’40, oamenii nu vorbeau ca țărănoii, remarcă ea, gânditoare. În momentul în care Jimmy Stewart se apleacă spre Katharine Hepburn,
   Sage rostește replica în locul actorului: Promite-mi că ieși în oraș cu mine, Mabel. Știu că nu mă ridic la nivelul tău... dar sunt dispus să mă apuc de bowling în serile de marți.
   Zâmbesc și vorbesc peste replica lui Katharine.
   - Regret, Ralph. N-aș putea niciodată să am o relație cu un bărbat care crede că a călca o fustă înseamnă să-ți bați nevasta.
   - Dar, scumpete, continuă Sage, ce fac cu biletele astea de NASCAR?
   Katharine Hepburn își dă părul pe spate.
   - Puțin îmi pasă, spun.
   Sage zâmbește.
   - Ne-am ratat cariera la Hollywood.
   Și-a închis telefonul, pentru că surorile o vor suna neîncetat când îi vor descoperi lipsa. Câinele sforăie în celălalt capăt al canapelei. Pe ecran apar deodată culorile vii ale unei reclame. După un film alb-negru, ți se par orbitoare.
   - Cam asta a fost, spune Sage.
   Mă uit la ceas.
   - Mai e o jumătate de oră din film.
   - Mă refeream la Reiner Hartmann.
   Iau telecomanda și opresc sonorul.
   - Nu mai avem cum să luăm depoziția bunicii tale. De mărturie video nici nu mai vorbesc.
   - Aș putea declara în instanță ce mi-a spus.
   - E mărturie indirectă.
   - E nedrept.
   Își strânge picioarele sub ea.  Poartă încă rochia neagră de la înmormântare, dar și-a scos pantofii.
   - E nedrept ca ea să moară și el să trăiască. Mă doare că n-a avut șansa să-și spună povestea.
   - Și-a spus-o, îi zic. Ți-a spus-o ție, tocmai ca să nu se uite. Iar acum, că s-a dus, poate că e rândul tău să o spui mai departe.
   Se vede că Sage nu a privit moartea bunicii ei și din această perspectivă. Se dă jos încruntată de pe canapea. Geanta ei seamănă cu o gaură neagră uriașă; nici nu-mi pot imagina ce are înăuntru. Scormonește prin ea și scoate un carnet cu coperte din piele.
   L-aș vedea pe Keats purtând așa ceva în geanta lui, dacă era la modă pe vremea aceea.
   - Povestea despre care spunea că i-a salvat viața... A rescris-o după război. Mi-a arătat-o pentru prima oară săptămâna trecută, spune Sage și își reia locul pe canapea. Cred că i-ar plăcea s-o auzi și tu. Mie mi-ar plăcea s-o auzi.
   Când v-a citit ultima oară cineva o poveste? Probabil când erați mici, și cred că vă amintiți cât de protejați vă simțeați, înveliți în plapumă, sau cuibăriți în brațele cuiva, în timp ce povestea se țesea în jurul vostru, ca o pânză.
   Începe prin a-mi povesti despre un brutar și fiica lui; un soldat îmbătat de putere care o iubește; un șir de crime înlănțuite ca un colier de perle, care zguduie satul.
   O privesc cum citește. Glasul i se modulează după personajele ale căror replici le rostește. Povestea Minkăi îmi aduce aminte de Frații Grimm, de Isak Dinesen și de Hans Christian Andersen; de o epocă în care basmele nu erau îmbunate cu prințese Disney și animale dănțuitoare, ci sumbre, sângeroase și cu primejdii la tot pasul. În vechile cărți, dragostea cerea sacrificii, iar finalurile fericite aveau un cost mare.
   Ascund o lecție de viață emoționantă, dar sunt mult prea distrat, mult prea vrăjit de venele de la gâtul lui Sage, care par să freamăte mai tare decât de obicei, în momentul în care Ania și Aleks - cea mai ciudată pereche - se întâlnesc.
   - Niciun om, citește ea, care vede o bucată de cremene ascunsă sub marginea unei stânci, sau care găsește un buștean prăbușit pe marginea drumului nu ar descoperi ceva magic în singurătatea lor. Dar, la nevoie, dacă le pui laolaltă, poți aprinde un foc care să mistuie lumea.
   Ne transformăm în upiorul din poveste și stăm treji toată noaptea.
   Soarele începe deja să mijească în zare, când Sage ajunge la partea în care Aleks cade în capcana întinsă de soldați. E întemnițat și urmează să fie schingiuit zilnic. Singura lui șansă este să o convingă pe Ania să îl omoare, din milă.
   Sage închide carnetul pe neașteptate.
   - Doar nu te oprești aici! protestez.
   - N-am încotro. Atât a scris.
   E ciufulită și are cearcăne atât de negre, de zici că a încasat un pumn în ochi.
   - Minka știa ce s-a întâmplat, spun, pe un ton hotărât. Chiar dacă a preferat să nu ne spună și nouă.
   - Chiar voiam s-o întreb de ce n-a terminat povestea... dar n-am făcut-o. Și acum nu mai pot. Se uită la mine, cu o privire îndurerată. Tu cum crezi că se termină?
   Îi dau părul pe după ureche.
   - Așa, spun și îi sărut cicatricea.
   Scoate un geamăt, dar nu mă respinge. Îi sărut colțul ochiului, unde pleoapa e ușor căzută din cauza grefei de piele. Îi sărut petele argintii de pe obraz, care mă duc cu gândul la stelele căzătoare.
   Apoi o sărut pe buze.
   La început, o țin în brațe ca pe o făptură de porțelan. Mă stăpânesc cu greu să nu o strâng mai tare. Nicio femeie nu mi-a trezit vreodată asemenea sentimente: simt că vreau să o devorez. Gândește-te la baseball, îmi zic, dar nu găsesc nimic pasionant. Încep să-mi enumăr în minte judecătorii de la Curtea Supremă, ca să n-o sperii cu înflăcărarea mea.
   Dar, slavă Domnului, Sage mă cuprinde de gât și se lipește de mine.
   Degetele ei îmi răvășesc părul; răsuflarea ei pătrunde în mine. Are gust de lămâie și scorțișoară, și miroase a ulei de nucă de cocos și a după-amiezi leneșe. E ca un cablu de electricitate sub a cărui atingere totul izbucnește în flăcări.
   În clipa în care își unduiește șoldurile pe lângă ale mele, capitulez. Cu picioarele încolăcite în jurul meu și rochia răsucită la brâu, o duc în dormitor și o așez pe patul imaculat.
   Mă trage peste ea, ca o eclipsă de soare, și, cu ultima fărâmă de luciditate, îmi spun că un final mai frumos al poveștii nici că se putea.
   În cuibul camerei, la adăpostul jaluzelelor trase, suntem prinși într-o buclă a timpului. Uneori, mă trezesc în brațele lui Sage; alteori, se trezește ea în brațele mele. Uneori, nu-i aud decât inima; alteori, vocea ei mă învăluie, la fel ca cearșafurile răvășite de sub noi.
   - Eu am fost de vină, spune ea la un moment dat. După ceremonia de absolvire, eu și mama am urcat bagajele în mașină, ca să plecăm acasă. Era atât de încărcată, încât nu se vedea nimic prin lunetă, așa că i-am zis că șofez eu.
   Era o zi splendidă, ceea ce e cu atât mai dureros. Nu ploua, nu ningea, era o vreme perfectă. Eram pe autostradă. Am încercat să depășesc un camion, dar n-am văzut mașina de pe cealaltă bandă, așa că am ieșit în decor. Pe urmă...
   O trece un fior.
   - N-a murit imediat. A fost operată, după care a făcut o infecție și au început să-i cedeze organele. Pepper și Saffron au zis că a fost un accident. Dar știu că, în sinea lor, nu m-au iertat nici acum. Nici mama nu m-a iertat.
   O strâng în brațe.
   - Nu-i adevărat.
   - Când era internată, continuă Sage, și trăgea să moară, mi-a zis: „Te iert”. N-ai de ce să ierți o persoană decât dacă știi că a făcut o greșeală.
   - Uneori, se mai întâmplă și rele pe lumea asta, spun.
   O mângâi pe obraz, trecându-mi degetul peste văile și crestele cicatricilor ei.
   Îmi ia mâna, o duce la gură și o sărută.
   - Iar alteori, se întâmplă lucruri bune.

     Găsesc o mie de scuze.
   Vinul roșu a fost de vină.
   Vinul alb.
   Stresul din acea zi.
   Stresul profesiei.
   Rochia neagră, mulată, care îi evidenția formele.
   Faptul că eram singuri/ excitați/ încercam să uităm durerea.
   Freud ar avea multe de zis despre nechibzuința mea. La fel și șeful meu. Gestul meu - faptul că am profitat de o femeie care juca un rol esențial într-o anchetă în desfășurare a BDOIS, o femeie care, cu doar câteva ore mai devreme, fusese la o înmormântare - e de neconceput.
   Și mai grav e că aș face-o din nou.
   Eva îmi aruncă priviri malițioase, de parcă ar vrea să mă deoache. În fond, are și de ce. A fost martoră la întregul eveniment sordid, intens, magnific.
   Sage încă doarme în dormitor. Din cauză că nu am încredere că-mi pot păstra cumpătul în prezența ei, stau pe canapea, în boxeri și tricou, și studiez dosarul lui Reiner Hartmann, cu toată patima de evreu pe care o am în mine. Nu mai pot schimba ce s-a întâmplat astă-noapte, dar pot găsi o soluție ca ancheta să nu aibă de suferit din acest motiv.
   - Bună.
   Întorc capul și o văd îmbrăcată în cămașa mea albă. Aproape că o acoperă cu totul. Aproape.
   Mă ridic, cu sufletul scindat între a o lua pe sus și a o duce înapoi în pat și a mă comporta cuviincios.
   - Iartă-mă, mă trezesc spunând. A fost o greșeală.
   Face ochii mari.
   - Nu mi s-a părut a fi o greșeală.
   - Ești încă tulburată după toate prin câte-ai trecut. Eu m-am comportat ca un inconștient.
   - Marge spune că e normal să tânjești după viață, când ești în ghearele morții. Eu zic că ne-am mișcat destul de vioi.
   - Cine e Marge?
   - Mediatoarea grupului nostru de terapie.
   - Super, spun.
   - Ascultă, voiam să-ți spun că, în ciuda a tot ce-ai văzut în astea câteva zile de când mă cunoști, de obicei nu sunt... așa. Nu mă... știi tu la ce mă refer.
   - Mda. Pentru că ești îndrăgostită de directorul căsătorit al unei case de pompe funebre.
   Îmi trec mâna prin păr și-l ciufulesc. Am uitat complet de el aseară.
   - S-a terminat, zice ea. Definitiv.
   Ridic capul, surprins.
   - Serios?
   - Serios. Face un pas spre mine. E scuzabilă greșeala, acum că ai aflat asta?
   - Nu, spun și mă plimb nervos prin cameră. Pentru că ești implicată într-una din anchetele mele.
   - Credeam că s-a terminat ancheta, din moment ce nu mai are cine să-l identifice pe Josef ca fiind Reiner Hartmann.
   Nu-i adevărat.
   Obiecția flutură ca un drapel roșu pe câmpul de luptă al minții mele.
   Fără mărturia Minkăi, nu avem cum să stabilim legătura dintre uciderea Darijei și Reiner Hartmann. Dar nu doar prizoniera a fost martoră la acea infracțiune.
   Era și Reiner de față.
   Dacă-l convinge cineva să recunoască că se face vinovat de incidentul menționat în dosarul lui de la SS, ar fi o lovitură de proporții.
   - S-ar putea să mai existe o soluție, spun. Dar asta ar însemna să te implic pe tine.
   Se așază pe canapea, mângâind distrată urechile câinelui.
   - Adică?
   - Am putea să-ți punem un microfon și să înregistrăm discuția. Îl faci să recunoască faptul că a primit sancțiune disciplinară pentru că a ucis fără aprobare o prizonieră evreică.
   Stă cu ochii în pământ.
   - Păcat că nu mi-ai spus de la bun început, ca să n-o mai fi amestecat și pe bunica în toată tărășenia asta.
   N-am de gând să-i explic că e o soluție de ultim resort; n-aș fi apelat niciodată la ea, dacă nu eram forțat de împrejurări. Nu doar pentru că mărturia supraviețuitorului atârnă mult mai greu, ci și pentru că ne ferim să îi folosim pe civili pe post de agenți.
   Mai ales pe cei de care ne îndrăgostim.
   - Fac orice-mi ceri, Leo, spune Sage.
   Se ridică și începe să-și descheie cămașa. Cămașa mea.
   - Ce faci?
   - Pe bune? Ai absolvit Harvardul și tot nu te prinzi?
   - Nu, spun și mă trag un pas înapoi. Nu se poate. Ești martoră în anchetă.
   Își încolăcește brațele pe după gâtul meu.
   - Îți arăt sursele mele, dacă mi le-arăți și tu pe-ale tale.
   Fata asta o să mă omoare. Cu un efort supraomenesc, reușesc să mă desprind din brațele ei.
   - Nu pot, Sage.
   Se dă înapoi, cu o figură învinsă.
   - Aseară, măcar pentru câteva clipe, am fost fericită. Foarte fericită. Nici nu mai știu când m-am simțit ultima oară așa.
   - Îmi pare rău. Te iubesc, dar aici e vorba de un conflict de interese.
   Ridică brusc capul.
   - Mă iubești?
   - Poftim? spun și simt că-mi ard obrajii. N-am zis asta.
   - Ba da, te-am auzit.
   - Am zis că te-aș putea iubi.
   - Nu, spune Sage, râzând cu gura până la urechi. N-ai zis asta.
   Oi fi zis că o iubesc? Sunt așa obosit, că nici nu mai știu ce-mi iese pe gură. Asta înseamnă că nu sunt capabil să-mi ascund sentimentele față de Sage Singer, de o intensitate care mă sperie.
   Îmi pune o palmă pe piept.
   - Dar dacă-ți spun că nu te las să-mi pui microfon dacă nu vii în pat?
   - Ăsta-i șantaj.
   Sage radiază. Ridică din umeri.
   E ușor să afirmi că vei proceda corect și că nu vei călca strâmb, dar, când ești pus în situația respectivă, realizezi că viața nu e în alb și negru, ci în mai multe nuanțe de gri.
   Ezit. Dar numai o secundă. După aceea o apuc pe Sage de mijloc și o iau în brațe.
   - Of, ce de sacrificii trebuie să fac pentru țară, spun.

          Nu era ușor lucru să pătrund într-o închisoare.
  Mai întâi, am copt câteva cornuri. Umplutura amăruie de migdale masca gustul otrăvii de șobolani pe care o pusesem înăuntru. Le-am lăsat la ușa gheretei în care stătea santinela însărcinată să îl păzească pe Aleks până a doua zi dimineața.
   Atunci, noul căpitan al gărzii, secundul lui Damian, avea să îl supună la torturi cumplite.
  Chelălăind ca un animal prins în capcană, am reușit să conving santinela să deschidă ușa, ca să vadă ce e în coș. După ce s-a lămurit că nu e nimic suspect, a ridicat din umeri și a luat coșul cu produse de patiserie. O jumătate de oră mai târziu, trăgea să moară întins pe o rână, cu spume la gură.
   Niciun om care vede o bucată de cremene ascunsă sub marginea unei stânci sau care găsește un buștean prăbușit pe marginea drumului nu ar descoperi ceva magic în singurătatea lor. Dar, la nevoie, dacă le pui laolaltă, poți aprinde un foc care să mistuie lumea.
   Iată că acum am ucis un om. Era limpede că formam o pereche pe cinste. Eram dispusă să putrezesc în celula alăturată celei a lui Aleks, dacă doar așa puteam fi împreună.
   M-am uitat pe ochiul de geam al celulei și l-am văzut pe Aleks, rezemat cu spatele de perete și cu ochii închiși. Era numai piele și os, stors de vlagă după o lună de torturi zilnice. Temnicerii lui se săturaseră să îl mai schingiuiască, înainte ca trupul lui Aleks să cedeze; nu-i mai interesa să se joace cu el, voiau să-l omoare.
   Când mi-a auzit pașii, s-a ridicat. Se vedea că face un efort imens.
   - Ai venit, mi-a zis și mi-a prins degetele printre gratii.
   - Am primit mesajul.
   - L-am trimis acum două săptămâni, a spus. Iar, înainte de asta, a mai durat două săptămâni ca să conving pasărea să se așeze pe pervazul geamului.
   - Îmi pare rău.
   Avea mâinile zdrobite și pline de răni, de la bătăile pe care le îndurase, dar tot reușea să îmi strângă degetele.
   - Te rog, m-a implorat. Un singur lucru îți cer astă-seară.
   - Orice, am spus.
   - Omoară-mă.
   Am tras aer în piept.
   - Aleks...

                                              SAGE

             Dacă mi-ar fi spus cineva, acum o lună, că o să particip la o misiune sub acoperire orchestrată de FBI, i-aș fi râs în nas.
   În același timp, dacă mi-ar fi spus cineva că o să mă îndrăgostesc de un alt bărbat decât Adam, i-aș fi zis că și-a pierdut mințile. Fără să-i mai aduc aminte, Leo cere lapte de soia de câte ori comandăm cafea.
   Pornește dușul înainte să iasă din baie, ca să găsesc apa deja caldă.
   Uneori, are o figură, de zici că nu-i vine să creadă cum de a dat peste el un asemenea noroc. Nu știu sigur ce vede când se uită la mine, dar vreau să fiu acea fată.
   Cum rămâne cu cicatricile mele? Încă le văd când mă uit în oglindă.
   Dar primul lucru pe care-l remarc e zâmbetul.
   Gândul că discuția cu Josef va fi înregistrată îmi dă o stare de nervozitate. După trei zile de așteptare, a sosit, în sfârșit, clipa cea mare.
   În primul rând, trebuia să aștept să se termine vizitele de shiva. În al doilea rând, Leo trebuia să obțină aprobarea de a folosi echipamentul de supraveghere electronică de la Departamentul Tehnic al Diviziei de Investigații Criminalistice din cadrul Ministerului Justiției. Iar, în al treilea rând, Josef trebuia externat din spital.
   Eu o să-l aduc acasă. Cu ocazia asta, sper să îi smulg mărturisirea că a omorât-o pe Darija.
   Leo a organizat întreaga operațiune de la mine de-acasă, unde ne-am mutat împreună după prima noapte petrecută la hotel. Ne-am înțeles tacit să plece de la Marriott și să vină la mine. Deși eram pregătită să combat orice comentariu sau întrebare din partea surorilor mele, lucrurile au decurs mai ușor decât mi-aș fi imaginat.
   Leo le-a vrăjit pe Saffron și pe Pepper, după zece minute în care le-a povestit cum un faimos autor de thrillere l-a urmărit în misiune, a luat o mulțime de notițe, după care a preferat să nu țină seama de realitate, ca să creeze un roman care, deși complet neadevărat, a ajuns bestseller în topul New York Times.
   - Eram sigură! i-a zis Saffron. L-am citit la clubul de lectură și am căzut cu toții de acord că un spion rus nu avea cum să se infiltreze în Ministerul Justiției, cu acte de identitate false.
   - Nu asta e cea mai sfruntată minciună. Gândește-te numai la personajul principal, care are un șifonier plin de costume Armani. E imposibil dintr-un salariu de bugetar, a spus Leo.
   Firește, nu aveam cum să le explic surorilor mele motivul real al prezenței lui Leo - sau a Evei - fără să le povestesc surorilor mele despre Josef. Spre surprinderea mea, am devenit brusc o mică celebritate.
   - Nu-mi vine să cred că vânezi naziști, mi-a zis Saffron seara trecută, la ultima cină împreună, înainte ca ea și Pepper să plece acasă. Surioara mea.
   - E impropriu spus că îi vânez, am zis. Pur și simplu, mi-a ieșit unul în cale.
   La sfatul lui Leo, l-am sunat pe Josef de două ori și i-am explicat deschis de ce n-am mai trecut pe la el. O rudă apropiată a murit pe neașteptate și am fost ocupată. I-am spus că Evei îi e dor de el; l-am întrebat ce spun doctorii despre starea lui; am pus la punct detaliile externării.
   - Chiar și așa, a spus Pepper, mama și tata ar fi încântați. Și când te gândești cât scandal ai făcut că nu vrei să mergi la școala evreiască.
   - N-are nicio legătură cu religia, am zis. Vreau doar să se facă dreptate.
   - Cele două nu se exclud, a intervenit Leo, împăciuitor.
   Și uite-așa a întors conversația dinspre criticile la adresa mea către rezultatul ultimelor alegeri.
   E un straniu confort psihic să știi că ai pe cineva care te susține. Spre deosebire de Adam, care le lua mereu apărarea altora, Leo mă apără pe mine. Știe ce o să mă supere înainte chiar să se întâmple faptul cu pricina, și, ca un supererou, schimbă macazul trenului scăpat de sub control înainte să deraieze.
   Azi-dimineață, înainte ca Pepper și Saffron să plece, le pregătesc câte o cutie de cornuri cu ciocolată proaspete. Îl îmbrățișează amândouă pe Leo, apoi le conduc la mașina închiriată. Pepper mă strânge la piept.
   - Nu-l lăsa să scape, Sage. Să-mi povestești cum se rezolvă lucrurile. Mă suni, da?
   E prima oară când, în loc să mă critice, surorile mele insistă să ținem legătura.
   - Promit, spun.
   Când intru în bucătărie, Leo tocmai încheie o conversație telefonică.
   - Luăm dubița în drum spre spital. Când te duci după Josef... Ce s-a întâmplat, Sage?
   - În primul rând, nu sunt obișnuită să mă împac bine cu surorile mele.
   - După cum le-ai descris, mi le imaginam un fel de Scila și Caribda, spune Leo, râzând. Sunt doar niște mame normale.
   - Ție ți-e ușor să spui asta, zic. Le-ai vrăjit în două secunde.
   - Da, am înțeles că aș avea acest efect asupra femeilor din familia Singer.
  - Bravo ție, spun. Atunci, poate-ți folosești puterile ca să mă hipnotizezi, ca să n-o dau în bară azi.
   Ocolește masa, vine la mine și îmi masează umerii.
   - N-o s-o dai în bară. Vrei să mai recapitulăm o dată?
   Încuviințez din cap.
   Am repetat discuția de vreo șase ori și am testat echipamentul de înregistrare, ca să fim siguri că funcționează cum trebuie. Leo joacă rolul lui Josef.
   Uneori, e comunicativ, alteori, pus pe harță. Din când în când, se închide în el și refuză să discute. Îi spun că mi-e teamă; că, dacă tot îmi asum un asemenea risc și ajung să îl omor, trebuie să am în minte o faptă concretă pe care a săvârșit-o, nu chestiuni generale, precum genocidul; că trebuie să văd chipul sau să știu numele uneia dintre victimele lui.
   În toate scenariile pe care le-am încercat până acum, reușesc să-i smulg o mărturisire.
   Dar Leo nu e Josef.
   Trag aer în piept.
   - Îl întreb cum se simte...
   - Încearcă să abordezi doar subiecte firești. În niciun caz să nu-i lași impresia că ești agitată.
   - Super.
   Leo se așază pe taburet, lângă mine.
   - Scopul e să-l lași pe el să se deschidă de bunăvoie, nu să-l forțezi.
   - Ce-i spun despre bunica?
   Cade pe gânduri.
   - În mod normal, te-aș sfătui să nu pomenești de Minka. Dar i-ai zis că ai avut un deces în familie. Te adaptezi din mers. Totuși, dacă pomenești de ea, nu-i da de înțeles că a fost în lagăr. Nu știu cum ar interpreta asta.
   Îmi îngrop fața în palme.
   - Nu se poate să-l interoghezi tu?
   - Normal că pot, zice Leo, dar sunt sigur că o să-și dea seama că e ceva necurat la mijloc, dacă apar eu la spital în locul tău.
   Planul e ca Leo să aștepte în dubița parcată peste drum de casa lui Josef. În felul acesta, receptorul - o cutie de mărimea unei serviete - va capta semnalul transmițătorului pe care o să-l port pe sub haine. Leo o să stea în dubiță, eu o să fiu în casa lui Josef.
   Am stabilit și un cuvânt de siguranță.
   - Dacă spun „Mă văd cu Mary azi”...
   - Dau buzna în casă, cu arma în mână, dar nu-l pot împușca fără să te lovesc și pe tine. Așa că mă folosesc de mișcările de jujitsu care mi-au adus centura albastră în clasa a șaptea. Îl azvârl pe Josef de pe tine și îl țintuiesc de gât la perete. Îi spun: „Nu mă forța să fac ceva ce vom regreta amândoi”, care sună a replică de film, și chiar e, dar am mai folosit-o în situații reale și chiar a dat rezultate. Îi dau drumul lui Josef, care se prăbușește la pământ și mărturisește că se face vinovat nu doar de crimele comise la Auschwitz, ci și de monstruozitățile de New Coke și Totul despre sex 2. Semnează pe linia punctată, chemăm poliția să-l aresteze, iar noi doi ne facem ieșirea triumfală din scenă, în lumina amurgului.
   Clatin din cap și zâmbesc. Leo chiar poartă armă, dar m-a asigurat că, de când a fost în tabără, în clasa a cincea, pistolul e doar de formă, fiindcă n-ar fi în stare să nimerească nici măcar o țintă mare cât Australia. E greu de spus cât e adevăr și cât exagerare, dar tind să cred că minte. Mă îndoiesc că Ministerul Justiției i-ar da o armă pe mână dacă n-ar știi s-o folosească.
   - Ar cam trebui s-o luăm din loc. Ești gata să te echipezi?
   E greu să porți microfon vara. Hainele pe care le port în mod curent - maiou și pantaloni scurți - sunt prea mulate ca să ascundă aparatul prins pe interiorul bluzei. Așa că am ales o rochie largă.
   Leo îmi dă transmițătorul - de mărimea unui mini-iPod, prevăzut cu o agățătoare mică ce se poate prinde la betelie sau la curea. Nu am niciuna din astea două.
   - Unde-l pun?
   Îmi dă la o parte gulerul rochiei și-mi introduce microfonul în sutien.
   - Cum e?
   - Foarte inconfortabil, spun.
   - Zici că ești un copil de treisprezece ani.
   Îmi trece cablul microfonului pe sub braț și în jurul taliei. Îmi trag în jos partea de sus a rochiei, ca să nu îl incomodeze.
   - Ce faci? întreabă Leo și se dă înapoi.
   - Îți ușurez treaba.
   - Mai bine te las pe tine, spune, cu un nod în gât.
   - Ce-i cu ține de ești așa rușinos deodată? Nu-i cam tardiv?
   - Nu sunt rușinos, mormăie Leo. Vreau doar să ajungem la timp la spital, iar chestia asta mai mult mă încurcă. Prinde-ți tu microfonul. Și trage rochia pe tine.
   Odată ce microfonul și transmițătorul sunt la locul lor, verificăm canalele să fie sincronizate cu receptorul montat în dubiță. Eu șofez mașina închiriată. Leo se urcă pe scaunul pasagerului, cu receptorul în brațe.
   Trecem mai întâi pe la locuința lui Josef, ca să o lăsăm pe Eva și să testăm transmițătorul de la distanță.
   - Merge, mă anunță Leo când urc la loc în mașină, după ce am pus apă în castronul Evei și i-am împrăștiat jucăriile prin sufragerie, cu promisiunea că o să-și revadă stăpânul în curând.
   Urmez indicațiile GPS-ului până la parcarea în care Leo se întâlnește cu cineva de la Ministerul Justiției. E foarte tăcut. Își recapitulează toți pașii în minte. Singura mașină din parcare e o dubiță, ceea ce mă face să mă întreb cum se întoarce acasă celălalt ofițer. E albastră și scrie pe ea SPĂLĂTORIA DE COVOARE A LUI DON.
   De la volan, coboară un bărbat și prezintă insigna.
   - Leo Stein?
   - Da, răspunde Leo, prin geamul deschis. O clipă.
   Apasă pe buton și ridică geamul, ca să nu fim auziți.
   - Să ai grijă să nu existe paraziți care să bruieze semnalul, îmi reamintește.
   - Știu.
   - Să oprești radioul, dacă vrea să asculte CNN sau NPR. Îți oprești telefonul mobil. Nu măcinați cafea boabe. Nu folosești niciun aparat care ar putea interfera cu transmisiunea.
   Dau din cap în semn de încuviințare.
   - Nu uita că „de ce” nu e o întrebare sugestivă.
   - Nu pot să țin minte atâtea chestii, Leo. Nu sunt anchetator de profesie.
   Cade pe gânduri câteva secunde.
   - Îți trebuie ceva care să te inspire. Știi ce-ar face J. Edgar Hoover, dacă ar mai fi în viață?
   Clatin din cap.
   - Ar țipa și ar încerca să rupă cu unghiile capacul sicriului.
   Răspunsul este atât de neașteptat, atât de lipsit de respect, încât îmi iese un hohot de râs înainte să-mi astup gura.
   - E incredibil că tu te ții de glume, când eu sunt moartă de frică.
   - De-aia avem nevoie de ele, spune Leo și se apleacă spre mine ca să mă sărute. Primul tău instinct a fost să râzi. Ascultă-ți instinctul, Sage.
    În timp ce medicii ne dau ultimele indicații, mă întreb dacă Josef se gândește la același lucru ca mine: un mort, cum speră să fie cât de curând, nu are motiv să-și facă griji cu privire la consumul de sare și de alte recomandări care ar mai fi pe fișa de externare. Voluntara care îi împinge scaunul cu rotile până în hol, ca să pot trage mașina în fața spitalului, îl recunoaște.
   - Herr Weber, nu-i așa? spune ea. Fratele meu mai mare a făcut germana cu dumneavoastră.
   - Wie heißt ei?
   - Eu am ales franceza, spune fata, zâmbind timid.
   - Am întrebat cum îl cheamă.
   - Jackson. Jackson O’Rourke.
   - A, da, spune Josef. A fost un elev eminent.
   Odată ajunși în hol, apuc scaunul cu rotile și îl duc pe Josef într-un loc umbros de la intrare.
  - Chiar ți-l aduci aminte pe fratele ei?
   - Absolut deloc, spune el. Dar ce rost avea să recunosc?
   Cu gândul la răspunsul lui, urc în mașina lui Leo și o trag în dreptul intrării, ca să nu îl oblig pe Josef să meargă prea mult pe jos. Lucrul care l-a făcut un profesor atât de memorabil și un cetățean devotat a fost această abilitate a sa de a relaționa cu oamenii. De a se ascunde în văzul tuturor.
   Trebuie să recunosc că a fost un plan genial.
   Când te uiți în ochii unei persoane, îi strângi mâna și te prezinți, aceasta nu are niciun motiv să creadă că minți.
   - Ți-ai luat o mașină nouă, remarcă Josef, în timp ce îl ajut să se așeze pe scaunul pasagerului.
   - E închiriată. A mea e în service. Am făcut-o praf.
   - Ai făcut accident? Ai pățit ceva?
   - Am scăpat teafără, dar am lovit o căprioară.
   - Accidentul, moartea rudei... ai trecut prin atâtea într-o săptămână, și eu n-am știut nimic, spune și își împreunează mâinile în poală. Îmi pare rău pentru pierderea suferită.
   - Mulțumesc, spun sec.
   Ce-aș vrea să-i spun este:
   Femeia care a murit era bunica mea.
   Ai avut ocazia să o întâlnești.
   Probabil nu-ți mai aduci aminte de ea.
   Jigodie nenorocită ce ești.
   Mă abțin și stau cu ochii la drum, cu mâinile încleștate pe volan.
   - Trebuie să stăm de vorbă, spune Josef.
   Îi arunc o privire.
   - Bine.
   - Să stabilim cum și când o s-o faci.
   Simt sudori reci pe șira spinării, deși aerul condiționat funcționează la maximum. Nu pot vorbi despre asta acum. Leo nu e suficient de aproape, ca să înregistreze discuția.
   Așa că fac exact ce m-a sfătuit să nu fac.
   Mă întorc spre Josef.
   - Ziceai că ai cunoscut-o pe mama.
   - Da. Nu trebuia să-ți fi ascuns asta.
   - Nu e chiar cea mai gravă minciună din viața ta, răspund și frânez la semafor. Știai că bunica a fost în lagăr.
   - Așa e, spune.
   - Pe ea o căutai?
   Se uită pe geam.
   - Nu o știam pe niciuna după nume.
   Sunt atât de absorbită de faptul că nu mi-a răspuns la întrebare, încât nu observ că s-a făcut verde, până când nu mă claxonează mașina din spate.

        Când oprim în fața casei lui Josef, dubița e la locul ei, pe partea opusă a drumului.
   Nu-l văd pe Leo; e în spate, la pândă, cu transmițătorul pregătit.
   Îl ajut pe Josef să urce treptele verandei, permițându-i să se sprijine pe brațul meu. Sunt convinsă că Leo stă cu ochii pe noi. În ciuda poveștii eroice de mai devreme, știu că o să-mi sară în ajutor, la nevoie, și că nu exclude posibilitatea ca un bătrân care abia se ține pe picioare să-mi facă rău.
   Mi-a povestit despre un bărbat de optzeci și cinci de ani care a ieșit din casă și a început să tragă cu arma în stânga și-n dreapta, dar, din fericire, avea cataractă și n-a reușit să nimerească nimic. Avem o vorbă, la noi, la birou, mi-a zis. Când ai ucis șase milioane de oameni, ce mai contează unul în plus?
   Imediat ce aude cheia în broască, Eva iese fuga în întâmpinarea stăpânului ei. Îi ridic trupușorul fremătând de nerăbdare și i-o pun în brațe lui Josef, ca să-l lingă pe față. Îi apare un zâmbet larg pe față.
   - O, mein Schatz, ce dor mi-a fost de tine, zice Josef.
   Privindu-i, îmi dau seama că aceasta e relația ideală pentru el. A găsit o ființă care să-l iubească necondiționat, care nu știe ce monstru a fost cândva și care-i poate asculta orice destăinuire, oricât de tristă, fără să îi trădeze încrederea.
   - Vino, spune Josef. Pun ceaiul la făcut.
   Îl urmez în bucătărie, unde vede fructele proaspete de pe bufet și laptele, sucul, ouăle și pâinea pe care i le-am pus în frigider.
  - Nu trebuia să te deranjezi, îmi spune.
   - Poate, dar așa am vrut.
   - Nu, mă corectează el. Vreau să spun că nu era nevoie s-o faci.
   În eventualitatea că aveam să-l omor cât de curând.
   Ori la bal ori la spital îmi spun.
   - Josef, zic și trag un scaun, ca să ia loc. Trebuie să discutăm.
   - Sper că nu ai îndoieli.
   Mă așez în fața lui.
   - Normal că am.
   De afară, se aude bâzâitul unei mașini de tuns iarba. Ferestrele de la bucătărie sunt deschise.
   Drace!
   Mă prefac că strănut. Mă ridic de pe scaun și închid geamurile.
   - Sper că nu te deranjează. Mă omoară polenul.
   Josef se încruntă, dar e prea politicos ca să se plângă.
   - Mi-e teamă de ce-o să se întâmple după aceea, spun.
   - Nimeni nu suspectează ceva când moare un boșorog de nouăzeci și cinci de ani, chicotește Josef. N-am nicio rudă care să pună întrebări.
   - Nu mă refeream la aspectele juridice. Vorbeam din punct de vedere moral.
    Îmi dau seama că sunt agitată și încerc să mă calmez, gândindu-mă la foșnetele pe care le aude Leo.
    - Mă simt ușor caraghioasă că trebuie să te întreb, dar ești singura persoană pe care-o cunosc și mă poate lămuri, pentru că ai trecut prin asta. Când omori pe cineva... cum îți revii?
   - Eu te-am rugat să mă ajuți să mor, subliniază Josef. E cu totul altceva.
   - Oare?
   Oftează adânc.
   - Sau poate nu, recunoaște el. O să te gândești la asta în fiecare zi. Dar eu sper s-o privești ca pe un gest de milostenie.
   - Așa o priveai și tu? întreb, pe tonul cel mai firesc, după care aștept răspunsul cu sufletul la gură.
   - Uneori. Unele dintre ele erau foarte slăbite. Voiau să scape de chin, cum vreau și eu acum.
   - Poate că te amăgeai singur, ca să poți dormi noaptea, spun și mă sprijin cu coatele pe masă. Dacă vrei într-adevăr să te iert pentru ce-ai făcut, trebuie să-mi povestești tot.
   Clatină din cap și i se umezesc ochii.
   - Ți-am spus deja. Știi ce-am fost. Ce sunt.
   - Care e cea mai oribilă faptă pe care-ai comis-o?
   În clipa în care rostesc întrebarea, îmi dau seama că jucăm la noroc.
   Doar pentru că uciderea Darijei apare menționată în dosar nu înseamnă că a fost cea mai mare cruzime comisă de Reiner Hartmann împotriva unei prizoniere. Poate să însemne că doar atunci l-au prins.
   - Erau două fete, spune el. Una din ele lucra... pentru fratele meu, în biroul lui, unde avea un seif în care ținea banii luați din bagajele prizonierilor.
   Își masează tâmplele.
   - Toți făceam asta. Luam diverse obiecte. Bijuterii, bani, diamante. Din cauza asta, unii dintre ofițerii care lucrau în lagăre s-au îmbogățit. Ascultam și eu știrile; știam că Reichul nu mai rezistă mult, odată cu intrarea americanilor în război. Așa că am început să-mi fac planuri de viitor. Ideea era să iau cât mai mulți bani cu putință și să-i schimb în aur, înainte de a se devaloriza.
   Josef se uită la mine și ridică din umeri.
   - N-a fost greu să fac rost de cifru. Doar eram Schutzhaftlagerfuhrer. Comandantul era singurul meu superior, iar, când ceream ceva, nu se punea problema dacă se poate rezolva, ci cât de repede se rezolvă. Așa că, într-o zi, când știam că fratele meu nu e în birou, m-am dus să iau tot ce se putea din seif. Fata - secretara - m-a văzut, își luase prietena de la muncă și o adusese în birou, ca să se încălzească, în lipsa fratelui meu. Nu puteam s-o las să mă pârască fratelui meu. Așa că am împușcat-o.
   Îl ascult cu sufletul la gură.
   - Ai împușcat-o pe secretară?
   - Am vrut, dar fusesem rănit pe front la brațul drept. Nu mai aveam siguranță în el ca înainte. Fetele alergau de colo colo, speriate. Se ghemuiau una în alta. Am nimerit-o pe cealaltă.
   - Și ai omorât-o.
   - Da, spune, legănând din cap. Aș fi omorât-o și pe cealaltă, dar a apărut fratele meu. Când m-a văzut, cu pistolul într-o mână și cu banii în cealaltă, ce era să fac? I-am spus că le-am prins pe fete când furau de la el, de la Reich.
   Își acoperă ochii cu palma. Îi tremură gâtul, și cuvintele parcă refuză să iasă.
   - Propriul meu frate nu m-a crezut. Propriul meu frate m-a raportat.
   - Te-a raportat?
   - Da, comisiei de disciplină a lagărului. Nu pentru furt, ci pentru că am împușcat fără aprobare o prizonieră. Nu mi-au făcut nimic, doar m-au chemat în fața comisiei și mi-au amintit care îmi erau atribuțiile. Dar, vezi tu, nu asta a fost problema. Din cauza faptelor mele, fratele meu m-a trădat.
   Îl ascult și nu-mi dau seama care din cele două elemente e mai grav, în mintea lui Josef - faptul că a ucis-o pe Darija sau că și-a distrus relația cu fratele său. Mi-e frică să întreb. Mi-e și mai frică de ceea ce mi-ar putea răspunde.
   - Ce s-a întâmplat cu fratele tău?
   - N-am mai vorbit cu el de atunci. Am auzit că a murit acum mulți ani.
   Josef plânge încet și mâinile îi tremură pe masă.
   - Mă ierți? Te rog, mă imploră.
   - Schimbă cu ceva lucrurile? N-o s-o aducă înapoi pe fata moartă. N-o să repare ruptura dintre tine și fratele tău.
   - Așa e. Dar înseamnă că există măcar o persoană care știe cât de mult regret ce s-a întâmplat.
   - Mă mai gândesc, spun.

           Urc în mașina închiriată și pornesc aerul condiționat. La colțul cvartalului, virez la dreapta, pe o alee, și opresc.
   Leo mă urmează cu dubița. Ia virajul atât de brusc, încât se cocoață pe trotuar, după care coboară, mă trage din mașină și mă învârte ca pe o balerină.
   - Ai reușit, spune, marcând fiecare silabă cu un sărut. Te-ai descurcat de minune, Sage.
   - Faceți cumva angajări? spun și mă relaxez, în sfârșit, după două ore de tensiune.
   - Depinde dacă vrei o poziție anume, zice Leo și se încruntă. Ah, ce prost a sunat! Vino-ncoace.
   Deschide ușa din spate a dubiței și derulează înregistrarea.
   Și ai omorât-o.
   Da, și aș fi omorât-o și pe cealaltă.
   - Deci, s-a terminat, spun.
   Vocea îmi sună goală, lipsită de inflexiunile jucăușe din glasul lui Leo.
   - O să fie extrădat?
   - Mai avem ceva de rezolvat. Am sunat-o deja pe Genevra, specialista mea în istorie, și vine încoace diseară. Acum, că avem înregistrarea mărturisirii lui Josef, vreau să văd dacă e dispus să coopereze și să discute cu noi. De regulă, facem o vizită inopinată - ca să verificăm dacă are un alibi, dar e limpede că în cazul lui nu se pune problema. Încercăm să obținem în felul ăsta și mai multe informații, ca să avem un caz cât mai solid. Pe urmă, eu și Genevra mergem înapoi la Washington...
   - Înapoi? murmur.
   - Am de întocmit propunerea de punere sub acuzare, care trebuie aprobată de adjunctul procurorului general, ca să demarăm procedurile legale și să dăm un comunicat de presă. Promit că, după asta, Josef Weber chiar va muri, spune. În închisoare, ca un infractor ce e.

       Genevra aterizează la Boston, nu la Manchester, din cauză că nu a găsit un zbor mai rapid.
   Asta înseamnă că Leo trebuie să facă un drum de cinci ore dus-întors, dar spune că nu-l deranjează. O să aibă timp să o pună la curent cu toate informațiile nou obținute.
   Stau în spatele lui și îl privesc cum își face nod la cravată, în oglinda din baie.
   - Pe urmă, spune el, o las la Courtyard. Din câte-am înțeles, au niște paturi extrem de confortabile.
   - Rămâi și tu acolo? întreb.
   Stă pe gânduri.
   - Ai prefera să mă cazez la hotel?
   Văzându-ne în oglindă, părem o versiune modernă a tabloului American Gothic.
   - Mă gândeam că nu vrei să afle colega ta despre mine.
   Mă ia în brațe.
   - Vreau să afle totul despre tine. Începând cu faptul că ești cel mai tare agent secret din lume și până la melodiile lui John Mellencamp, pe care le cânți în duș, fără să nimerești nici măcar un vers.
   - Ba le mai și nimeresc.
   - Crede-mă, nu spune nicăieri „scoate cărțile cu Barbie”. În afară de asta, Genevra o să aibă ocazia să te cunoască mai bine, după serviciu, când ieșim la vreun bar din D.C.
   Durează câteva secunde până mă dumiresc.
   - Nu locuiesc în Washington.
   - E un detaliu neimportant, zice Leo, timid. Să știi că avem brutării și în Washington.
   - Știu, numai că... mi se pare ciudat, Leo.
   - Ai îndoieli? spune el, speriat. Te-am luat prea tare. Îmi dau seama că uneori mai exagerez. Abia te-am găsit, Sage. Nu vreau să te pierd. Dacă știi ce vrei și îți urmezi instinctul, n-are cum să iasă rău. Într-o zi, peste ani și ani, o să le citim copiilor noștri comunicatul de presă despre Reiner Hartmann și-o să le povestim cum mami și tati s-au îndrăgostit datorită unui criminal de război.
   Se uită la fața mea și se strâmbă.
   - Te-am șocat de tot, nu?
   - Nu era vorba de vreo mutare, deși, și despre asta, mai avem de discutat...
   - Uite cum facem. Dacă-mi găsesc un post aici, tot în Ministerul Justiției, mă mut eu...
   - E vorba de Josef, îl întrerup. Nu mă simt... împăcată.
   Leo mă ia de mână, mă scoate din baie și mă așază pe marginea patului.
   - E mai greu pentru tine, spune, pentru că l-ai cunoscut înainte să știi că e Reiner Hartmann. Dar asta ți-ai dorit, am dreptate?
   Închid ochii.
   - Nici nu mai știu.
   - Hai să ne gândim puțin. Dacă Reiner Hartmann ajunge să fie deportat, sau măcar extrădat, o să se afle. Toată presa o să vuiască. Toată lumea o să audă de asta - nu doar la noi, ci și peste hotare. Vreau să cred că oricine se gândește să facă un lucru rău - soldatul care primește ordin să comită o crimă împotriva umanității - o să-și amintească comunicatul de presă despre nazistul care a fost prins, chiar și la vârsta de nouăzeci și cinci de ani. Și, poate, în acel moment, își dă seama că, dacă execută ordinul, guvernul SUA, sau altul, o să-l urmărească tot restul zilelor lui, indiferent unde s-ar ascunde. Și o să-și spună: „O să privesc toată viața peste umăr, ca Reiner Hartmann”. Așa că, în loc să facă ce i s-a ordonat, o să refuze.
   - Nu contează deloc că Josef regretă faptele comise?
   Leo se uită la mine.
   - Singurul lucru care contează e că le-a comis.
   Când ajung, o găsesc pe Mary în grota de la biserică. Sunt lac de sudoare; aerul e atât de umed, încât am senzația că mi se condensează prin piele. Am o stare de neastâmpăr, de zici că îmi curge cofeină prin vene, nu hemoglobină.
   Am multe de făcut până diseară, când se întoarce Leo.
   - Slavă Domnului că ești aici! spun, când ajung în capătul Treptelor Sfinte.
   - Mă bucur s-o aud din gura unui ateu, spune Mary.
   Îi disting silueta în lumina difuză a amurgului, acea lumină care îi extaziază pe pictori: degete roz, mov și albastru intens, precum salvia pe care o plivește.
   - Am încercat să te sun să văd ce mai faci, dar se pare că nu mai răspunzi la mesaje.
   - Da, știu. Am fost foarte ocupată...
   - Cu tipul ăla.
   - De unde știi? o întreb.
   - Scumpa mea, orice om cu doi neuroni sănătoși, care a fost la înmormântare sau la parastas, și-ar fi dat seama. Un singur lucru vreau să te întreb despre el. E însurat?
   - Nu.
   - Deja mi-e simpatic.
   Își scoate mănușile de grădinărit și le așază pe marginea găleții în care strânge buruienile pentru îngrășământ.
   - Deci, care-i urgența?
   - Am o întrebare de adresat unui preot, explic. Iar tu ești singura cât de cât pe-aproape.
   - Nu știu dacă să mă simt măgulită sau să-mi caut altă coafeză.
   - Are legătură cu spovedania...
   - E unul dintre sacramente, spune Mary. Chiar dac-ar fi să-ți acord iertarea păcatelor, nu ești catolică. Nu intri în confesional și ieși curată ca lacrima.
   - Nu e vorba de mine. Cineva m-a rugat să-l iert. Numai că păcatul e foarte, foarte grav.
   - Un păcat de moarte.
   Încuviințez din cap.
   - Nu mă interesează spovedania din perspectiva celui care-și mărturisește păcatele. Mă interesează cum reușește preotul să asculte ceva care-i face pielea de găină și apoi să se detașeze complet.
   Mary se așază lângă mine, pe banca din lemn de tec. Soarele a coborât atât de mult la apus, încât întreaga colină e înveșmântată într-o mantie de aur. E suficient să privesc peisajul, atâta splendoare adunată la un loc, și parcă îmi mai ia din greutatea de pe suflet.
   Dacă există rău pe lume, există și clipe ca aceasta, care să îl contrabalanseze.
   - Iisus nu ne-a spus să iertăm pe toată lumea, Sage. Ne-a spus să întoarcem și celălalt obraz, dar numai dacă noi am fost cei loviți. Până și rugăciunea spune clar: „Și iartă-ne nouă păcatele, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Nu altora. Ce ne cere Iisus e să trecem cu vederea răul care ni s-a făcut nouă, personal, nu răul făcut altor oameni. Dar majoritatea credincioșilor înțeleg greșit că a fi un bun creștin înseamnă să ierți toate păcatele și pe toți păcătoșii.
   - Dar, dacă indirect, răul făcut cuiva te atinge și pe tine? Sau pe cineva apropiat ție?
   Mary își pune mâinile în sân.
   - Îmi aduc aminte că ți-am povestit cum am renunțat la viața de călugăriță, dar ți-am spus vreodată de ce am ajuns să mă călugăresc? Mama a crescut singură trei copii, fiindcă tata ne-a părăsit. Aveam treisprezece ani și eram cea mai mare. Țineam atâta furie închisă în mine, că, uneori, mă trezeam în miez de noapte și parcă îi simțeam gustul coclit pe limbă. Nu aveam bani de mâncare. Nu aveam televizor și ne tăiaseră curentul electric. Din cauza datoriilor, banca ne luase mobila din casă. Frații mei purtau pantaloni care le rămăseseră scurți, fiindcă alte haine nu ne permiteam. Tata, în schimb, își făcea vacanțele în Franța, cu iubita lui. Așa că, într-o zi, m-am dus la preotul nostru și l-am întrebat ce să fac, ca să nu mai fiu așa furioasă. Mă așteptam să-mi zică ceva de genul „Găsește-ți o slujba” sau „Așterne-ți sentimentele pe hârtie”, dar mi-a spus să-l iert pe tata. M-am uitat la el ca la un nebun. „Nu pot să fac asta”, i-am spus. „Ar însemna să mă conving că fapta lui nu e chiar atât gravă”.
   Privesc profilul lui Mary, în timp ce povestește.
   - Preotul mi-a zis: „A greșit. Nu merită dragostea ta. Dar merită să-l ierți, altminteri dușmănia va crește ca o buruiană în sufletul tău, până când ți-l va sufoca. Când strângi atâta ură, tu ești singura care va avea de suferit”. Aveam treisprezece ani și nu știam mai nimic despre viață, dar știam că e atât de multă înțelepciune în religie și voiam să mă fac părtașă la ea. Se întoarce spre mine. Nu știu ce ți-a făcut această persoană și nu cred că vreau să aflu. Dar iertarea nu e un bine pe care i-l faci altuia. E un bine pe care ți-l faci ție. E ca și cum i-ai spune: „Nu ești suficient de important ca să pui stăpânire pe mine. Nu te las să mă ții prizonieră în trecut. Merit să am un viitor”.
   Îmi fuge gândul la bunica, a cărei tăcere de zeci de ani a servit aceluiași scop.
   La bine și la rău, Josef Weber face parte integrantă din viața mea. Din istoria familiei mele. Singura cale de a-l exclude e să-i îndeplinesc dorința? Să-l iert pentru faptele comise?
   - Ți-am fost de vreun ajutor? întreabă Mary.
   - Da, surprinzător.
   Mă bate pe umăr.
   - Hai să coborâm. Știu un loc unde fac o cafea excepțională.
   - Mai stau puțin, să privesc apusul.
   Se uită la cer.
   - Te înțeleg.
   O privesc cum dispare în josul Treptelor Sfinte. E aproape întuneric; conturul mâinilor începe să se estompeze și parcă lumea întreagă se dezintegrează încetul cu încetul.
   Iau mănușile de grădinărit, care atârnă pe marginea găleții, ca niște crini ofiliți. Mă aplec peste gărdulețul grădinii și tai câțiva omagi. În palma albicioasă a mănușii lui Mary, petalele negre-albăstrii seamănă cu un stigmat - alt regret ce nu-și poate găsi explicație, oricât ai căuta.

      Poți trăda o persoană în nenumărate feluri.
   Poți s-o bârfești.
   Poți s-o amăgești înadins.
   Poți s-o dai pe mâna dușmanului exact atunci când are mai mare încredere în tine.
   Poți să-ți încalci promisiunea făcută față de ea.
   Întrebarea este: dacă faci asta, nu cumva te trădezi și pe tine?
   Când Josef deschide ușa, îmi dau seama că știe de ce am venit.
   - Acum? întreabă, iar eu dau din cap în semn de încuviințare.
   Rămâne înmărmurit câteva secunde, cu mâinile pe lângă corp, neștiind ce să facă.
   - În sufragerie, propun.
   Stăm față în față, cu tabla de șah între noi, aranjată pentru o nouă partidă. Eva doarme făcută covrig la picioarele lui.
   - O iei tu? mă întreabă.
   - Da.
   Leagănă din cap, cu mâinile împreunate în poală.
   - Știi... cum?
   Încuviințez din cap și întind mâna după rucsacul cu care am venit.
   - Vreau să-ți spun ceva mai întâi, zice. Te-am mințit.
   Îmi încremenesc degetele pe fermoar.
   - Ce ți-am povestit mai devreme... n-a fost cel mai rău lucru pe care l-am făcut.
   Aștept să continue.
   - Am mai vorbit cu fratele meu după aceea. Am rupt legătura după anchetă, dar, într-o dimineață, a venit la mine și mi-a spus că trebuie să fugim. M-am gândit că o fi știind el ceva, așa că l-am urmat. Veniseră Aliații. Eliberau lagărele, iar ofițerii mai norocoși reușiseră să fugă, în timp ce alții fuseseră împușcați sau uciși de prizonierii rămași.
   Josef lasă capul în pământ.
   - Am mers pe jos zile în șir, până am trecut granița cu Germania. Când ajungeam în vreun oraș, ne ascundeam în canalizări. La țară, ne ascundeam în grajduri, cu animalele. Ne hrăneam cu gunoaie, numai să nu murim. Mai existau încă simpatizanți, așa că am reușit să facem rost de acte de identitate false. I-am zis că trebuie să fugim din țară cât mai repede, dar fratele meu voia să meargă acasă, să vadă ce-a mai rămas din ea.
   Îi tremură buza de jos.
   - Tocmai furaserăm niște vișine din livada unui fermier care n-avea cum să observe că-i lipsesc câteva fructe. Asta era cina noastră. Mâncam și ne certam pe ce rută s-o luăm. Fratele meu s-a înecat. A căzut pe jos, ținându-se de gât, și s-a învinețit la față, povestește Josef. Mă uitam la el, dar n-am făcut nimic ca să-l ajut.
   Își trece o mână peste ochi și își șterge lacrimile.
  - Îmi dădeam seama că mă deplasez mai ușor fără el. Știam că o să-mi fie mai mult o povară decât un sprijin. Cred că o știusem dintotdeauna. Am săvârșit fapte de care nu sunt deloc mândru, dar eram în război. Nu există reguli în război. Găseam tot felul de scuze și explicații, ca să nu-mi pierd mințile. Cel mai cumplit lucru pe care l-am făcut vreodată, Sage, a fost să-mi ucid fratele.
   - Nu l-ai ucis tu, spun. Doar că ai preferat să nu-l salvezi.
   - Nu e totuna?
   Cum să-i spun că nu e, când nici eu nu o cred?
   - Ți-am spus, mai demult, că merit să mor. Cred că acum înțelegi și tu. Sunt o brută, o bestie. Mi-am ucis fratele. Iar asta nu e cel mai oribil, zice și așteaptă să mă uit la el. Cel mai oribil, continuă, pe un ton glacial, e că regret că n-am făcut-o mai devreme.
   Ascultându-l, îmi dau seama că, indiferent ce-ar spune Mary și Leo sau ce și-ar dori Josef, până la urmă, iertarea nu stă în puterea mea. Mă gândesc la mama care m-a iertat, pe patul de spital. La momentul în care am pierdut controlul mașinii, când am știut că ne vom răsturna, dar era peste puterile mele să mai îndrept ceva.
   Nu contează cine te iartă, câtă vreme tu ești cel care nu poate uita.
   Îmi vine în minte istorioara pe care mi-a spus-o Leo, înainte să plece, și realizez că eu sunt cea care se va uita veșnic peste umăr. În același timp, omul din fața mea - care a ajutat la uciderea a peste șase milioane de suflete, care a omorât-o pe cea mai bună prietenă a bunicii și care a semănat groază în calea lui; omul acesta - care și-a lăsat fratele să moară sub ochii lui - nu simte nicio remușcare.
   Ce ironie ca o fată ca mine, care a combătut toată viața religia, să adopte ideea de dreptate biblică: ochi pentru ochi, moarte pentru moarte.
   Deschid rucsacul și scot o chiflă. Are o împletitură migăloasă deasupra și aceeași glazură de zahăr ca a bunicii. Aceasta însă nu e umplută cu ciocolată și scorțișoară.
   Josef mi-o ia din mână.
   - Mulțumesc, spune, cu lacrimi în ochi.
   Așteaptă și mă privește încrezător.
   - Mănânc-o, îi zic.
   Când o desface, se văd bucățele de omag, mărunțite și amestecate în aluat.
   Rupe un sfert de chiflă și o bagă în gură. Mestecă și înghite, mestecă și înghite. Până termină toată pâinea.
   Primul lucru pe care-l observ e respirația îngreunată. Se sufocă. Cade peste masă și dărâmă câteva piese de șah. Îl iau în brațe și îl întind pe jos. Eva începe să latre și îl trage cu dinții de pantaloni. O gonesc. Brațele lui Josef se rigidizează și se zvârcolește sub ochii mei.
   Dacă l-aș compătimi ar însemna că nu sunt un monstru ca el. Dacă aș jubila aș dovedi că nu sunt cu nimic mai presus. Până la urmă, sper ca, trăind ambele sentimente, acestea să se neutralizeze reciproc.
   - Josef, spun, aplecându-mă peste el și vorbindu-i tare, ca să fiu sigură că mă aude, nu te voi ierta niciodată. Absolut niciodată.
   Într-un ultim efort disperat, reușește să mă apuce de cămașă.
   Mototolește pânza între degete și mă trage atât de aproape de el, încât îi simt răsuflarea muribundă.
   - Cum... se... termină? mă întreabă.
   După câteva secunde, rămâne nemișcat. Dă ochii peste cap. Sar peste el și îmi iau rucsacul.
   - Așa se termină, răspund.

        Când ajung acasă, iau un somnifer și, până să urce Leo în pat, lângă mine, dorm deja buștean.
   De dimineață, mă trezesc complet buimacă, ceea ce e, probabil, mai bine.
   Genevra, experta în istorie, e cu totul altfel decât mă așteptam. E tânără, abia ieșită de pe băncile facultății, și are un tatuaj pe braț, care conține întregul preambul al Constituției americane.
   - A dat Domnul! spune ea, când facem oficial cunoștință. Sunt cel mai nepriceput Cupidon de pe fața pământului.
   Ne suim în mașina închiriată și mergem acasă la Josef. Genevra stă pe bancheta din spate. Cred că arăt ca un zombi, pentru că Leo îmi ia mâna și o strânge.
   - Nu ești obligată să intri și tu, îmi spune.
   Ieri, i-am spus că vreau să vin cu ei. Că Josef s-ar putea să fie mai deschis la discuții, dacă sunt și eu de față.
   - Știu, dar așa vreau.
   Mi-am făcut degeaba griji în privința lui Leo că o să observe că mă port ciudat. E atât de entuziasmat, încât nici nu cred că a auzit ce i-am răspuns. Intrăm pe aleea din fața casei lui Josef și se întoarce spre Genevra.
   - Să trecem la treabă.
   După cum mi-a explicat, scopul prezenței sale este ca, în cazul în care Josef intră în panică și dă informații false, ca să se dezvinovățească, specialistul să îi atragă atenția anchetatorului asupra inadvertențelor, și, astfel, să îl prindă pe Josef cu minciuna.
   Coborâm din mașină și mergem la ușă. Leo sună.
   Când deschide, îl întreb dacă e domnul Weber; mi-a zis Leo azi-dimineață, în timp ce ne îmbrăcam. Iar, când spune da, îi zic: „Dar nu e numele dumneavoastră adevărat, nu-i așa?”
   Nu răspunde nimeni.
   Genevra și Leo se uită unul la altul. După aceea el se întoarce spre mine.
   - Mai șofează?
   - Nu. A renunțat, spun.
   - Ai idee unde-ar putea fi?
   - Nu mi-a spus nimic, zic, ceea ce e adevărat.
   - Crezi că și-a luat zborul? întreabă Genevra. N-ar fi prima oară când...
   Leo clatină din cap.
   - Nu cred că și-a dat seama că Sage purta microfon...
   - Ține o cheie aici, sub broasca asta, îi întrerup.
   Mă duc amețită spre colțul verandei, unde se află ghiveciul în care e broasca. Îmi aduc aminte de omag. Simt cheia rece în palmă. Descui ușa și îl las pe Leo să intre primul.
   - Domnule Weber? strigă, în timp ce traversează vestibulul, înspre sufragerie.
   Închid ochii.
   - Domnule... Ah, drace! Genevra, sună repede la ambulanță! spune și scapă servieta din mână.
   Josef zace acolo unde l-am lăsat, lângă măsuța de cafea, printre piesele de șah împrăștiate. Are pielea ușor vineție și ochii încă deschiși.
   Mă las în genunchi și îl prind de mână.
   - Josef! țip, de parcă m-ar putea auzi. Trezește-te, Josef!
   Leo îi pune un deget pe gât, ca să verifice dacă are puls. Se uită la mine, peste cadavrul lui Josef.
   - Îmi pare rău, Sage.
   - Altul care-a dat ortu’ popii, șefu’? întreabă Genevra, uitându-se pe după umărul lui.
  - Se mai întâmplă. În momentul de față, asta-i o cursă contra-cronometru.
   Îmi dau seama că încă îl țin pe Josef de mână. Poartă și acum brățara de la spital.
   JOSEF WEBER n. 20/04/18, B +
   Simt deodată că mă înăbuș. Dau drumul mâinii lui Josef și fug în vestibul, unde și-a aruncat Leo servieta. O iau și mă trag din fața ușii, exact când sosesc paramedicii și poliția. În timp ce ei discută cu Leo și Genevra, mă duc în dormitorul lui Josef.
   Mă așez pe pat, deschid servieta și scot dosarul pe care nu m-a lăsat să-l citesc cu câteva zile înainte.
   Pe prima pagină, e fotografia lui Reiner Hartmann.
   O adresă din Wewelsburg.
   Data nașterii, aceeași cu a lui Hitler, după cum mi-a zis Josef, la un moment dat.
   Și altă grupă sangvină.
   Reiner Hartmann avea AB. O informație pe care SS-ul sigur o avea și care nu se regăsea doar în dosar, ci și în tatuajul Blutgruppe, pe care Josef mi-a spus că și-l îndepărtase cu un briceag, după război. Totuși, săptămâna trecută, când l-au internat în spital și i-au luat sânge, medicii au notat că are grupa B+.
   Ceea ce înseamnă că Josef nu era, de fapt, Reiner Hartmann.
   Mă gândesc la bunica și la povestea despre Schutzhaftlagerfuhrerul căruia îi tremura mâna. Încerc să mi-l aduc aminte pe Josef, așezat în fața mea, la Pâinea Noastră Cea de Toate Zilele, cu furculița în mâna stângă. Chiar am fost atât de proastă încât să nu observ discrepanțele?
   Sau n-am vrut să le văd?
   Încă răsună glasuri din hol. Deschid ușor noptiera de la capul patului lui Josef. Înăuntru, sunt un pachet de șervețele, o sticluță cu pastile de aspirină, un creion și jurnalul pe care îl avea mereu la el, când venea la brutărie, și pe care l-a uitat pe masă, în acea primă noapte.
   Știu ce o să descopăr, înainte să-l deschid.
   Cartonașele cu margini zdrențuite au fost prinse cu atenție în colțuri, cu fața în jos. Fiecare pătrățel e acoperit cu un scris mărunt și îngrijit - un scris ale cărui curbe ascuțite și abrupte îmi sunt cunoscute. Nu înțeleg germana, dar nici nu am nevoie, ca să-mi dau seama ce am găsit.
   Scot un cartonaș de pe pagina îngălbenită și îl întorc. E fotografia unui bebeluș. Sub ea, stă scris cu stiloul un nume: Ania. Fiecare cartonaș e o poză, și fiecare poză are un nume. Gerda, Herschel, Haim.
   Povestea se termină înaintea versiunii pe care mi-a spus-o bunica.
   Versiunea pe care a recreat-o, când trăia aici și credea că e în siguranță.
   Josef n-a fost niciodată Reiner Hartmann, ci Franz. De-asta n-a putut să-mi explice cu ce se ocupa ca Schutzhaftlagerführer: pentru că n-a fost niciodată Schutzhaftlagerführer. Toate poveștile pe care mi le-a istorisit au fost viața fratelui său. Mai puțin cea pe care mi-a spus-o ieri, despre felul cum și-a lăsat fratele să moară sub ochii lui.
   Cel mai grav e că regret că n-am făcut-o mai devreme.
   Simt că se învârte camera cu mine. Mă aplec în față și îmi sprijin fruntea pe genunchi. Am ucis un om nevinovat.
   Nu nevinovat. În definitiv, și Franz Hartmann a fost ofițer SS. Nu e exclus să fi omorât prizonieri la Auschwitz și, chiar dacă n-a făcut-o, a fost și el o rotiță în marea mașinărie criminală, și orice tribunal de pe lumea asta l-ar declara vinovat. Știam că a bătut-o cu sălbăticie pe bunica, și pe alții ca ea. El singur a mărturisit că și-a lăsat fratele să moară. Dar toate aceste fapte scuză ce-am făcut? Sau - ca și el - încerc să justific nedreptatea?
   De ce s-a străduit atât să se înfățișeze drept fratele mai brutal? Poate pentru că se învinuia în egală măsură pentru cele întâmplate în Germania? Pentru că își reproșa moartea fratelui său? Se temea că n-o să-l ajut să moară, dacă știu cine e?
   Aș mai fi făcut-o?
   - Îmi pare rău, șoptesc.
   Poate că Frantz căuta să obțină iertarea. Poate că tot iertare caut și eu, pentru vina de a fi ucis persoana greșită.
   Îmi alunecă jurnalul din brațe și cade deschis pe podea. Când îl ridic, îmi dau seama că, deși bucata scrisă de bunica se termină brusc, mai sunt niște notițe la sfârșitul carnetului. După trei pagini goale, povestea continuă în engleză, într-o caligrafie mai uniformă și mai precisă.
   În primul final imaginat de Franz, Ania îl ajută pe Aleks să moară.
   În al doilea, Aleks rămâne în viață și îndură pe vecie tortura.
   Într-o scurtă descriere, Aleks, aproape secătuit de sânge, e readus la viață de sângele Aniei și redevine bun. În alta, deși Ania reușește să îl însănătoșească cu sângele ei, răul din Aleks e mult prea puternic și o ucide. Sunt peste zece astfel de scenarii, toate diferite, ca și când Franz nu izbutea să găsească deznodământul potrivit.
   Cum se termină? a întrebat Josef. Abia acum realizez că m-a mințit de două ori ieri. O cunoștea pe bunica. Poate că spera ca, prin mine, să ajungă la ea. Nu ca s-o omoare, cum bănuia Leo, ci ca să-și găsească, în sfârșit, liniștea. Monstrul și fata care îl putea salva: evident, își împletise viața cu povestea ei. Din acest motiv, o salvase, cu mulți ani în urmă, și tot din acest motiv, voia să afle dacă va fi izbăvit sau condamnat.
   Dar, până la urmă, el a fost cel păcălit, fiindcă bunica nu și-a terminat niciodată povestea. Nu pentru că n-ar fi știut cum se termină; nici pentru că știa, cum zicea Leo, și nu a lăsat-o sufletul să aștearnă finalul pe hârtie. Îl lăsase nescris înadins, ca un tablou postmodernist.
   Dacă îți închei povestea, devine o operă de artă statică, un cerc închis. În caz contrar, va fi apropiată de imaginația altcuiva și va dăinui veșnic.
   Iau jurnalul și îl bag în rucsac, alături de versiunea recreată.
   Se aud pași pe hol, și Leo apare brusc în pragul ușii.
   - Aici erai? Te simți bine?
   Încerc să încuviințez din cap, dar nu prea reușesc.
   - Polițiștii vor să discute și cu tine.
   Mi se usucă gura.
   - Le-am zis că ești ca și ruda lui, spune și se uită curios în jur. Ce făceai aici?
   Ce să-i spun? Acestui bărbat care e, probabil, cel mai bun lucru din viața mea și care trăiește la granița fragilă dintre bine și rău, dintre adevăr și minciună?
   - Aa... m-am uitat în noptieră, bolborosesc. Mă gândeam că poate găsesc vreo agendă. Numele unor persoane cu care să luăm legătura.
   - Și ai găsit ceva?
   Ficțiunea există în cele mai felurile forme. Secrete, minciuni, povești.
   Toți le spunem. Uneori, ca să-i amuzăm pe alții. Alteori, ca să le distragem atenția.
   Și alteori, pentru că nu avem încotro.
   Mă uit în ochii lui Leo și scutur din cap.

                                     SFÂRȘIT