Povestitorul, Jodi Picoult

....................................................

                     5-9

           - Trebuie să plecăm, a zis, dar mama nu se clintea.

    Răsunau țipete, pe măsură ce soldații dădeau buzna în apartamentele vecinilor noștri. Mama a tresărit.
   - Mai bine o așteptăm jos pe Basia, am sugerat.
   Abia atunci am remarcat că îi lipsește ceasul de la mână. Bănuiam că îl dăduse în schimbul puiului - puiul care zăcea acum, neterminat, pe podeaua sufrageriei; ospățul pe care îl pregătise, ca să dea familiei sale iluzia că totul se va sfârși cu bine.
   - Hai să mergem, mamă, am zis, cu blândețe.
   A fost prima oară când îmi amintesc că m-am comportat ca un adult, când eu am luat-o de mână pe mama, și nu invers.

          Tata avea un văr în Baluty, ceea ce era un mare noroc.
   Persoanele evacuate, care nu cunoșteau pe nimeni, primeau o cameră de la autorități.
   În cazul ghetoului evreiesc, autoritățile erau reprezentate de Judenrat, for condus de un bărbat - Chaim Rumkowski, președintele, cel mai bătrân dintre evrei. Mama nu îi avusese niciodată la inimă pe verișorii tatei; erau săraci și proveneau din clasele inferioare, motiv pentru care îi era rușine cu ei. Când au venit la noi acasă, la nunta surorii mele, verișoara mea, Rivka, ridica toate obiectele în lumină, de parcă le evalua, și spunea: Cât crezi că ai lua pe asta?
  Mama tunase și fulgerase și-l pusese pe tata să jure că nu va mai trebui să suporte prezența lor în propria casă. Ce ironie, deci, să ajungem la ușa lor, ca niște cerșetori; să-mi văd mama cum tace mâlc, fiindcă eram la mila lor.
   În cei patru kilometri pătrați pe care nemții îi decretaseră ca fiind cartierul evreiesc, trăiau 160.000 de suflete. Într-un apartament pentru o familie, se înghesuiau patru sau chiar cinci familii. Jumătate din aceste locuințe aveau toaletă. Noi eram într-una din acestea, iar pentru asta, mulțumeam Cerului în fiecare zi.
    Ghetoul era împrejmuit cu un gard din lemn și sârmă ghimpată. La o lună după sosirea noastră, a fost complet izolat de restul orașului.
   Existau Fabriken, fabrici - unele funcționau în depozite, dar majoritatea, în dormitoarele și în subsolurile caselor - unde lucrau oamenii și produceau încălțăminte, uniforme, mănuși, textile, blănuri. Fusese ideea președintelui Rumkowski să devenim indispensabili germanilor - un grup de muncitori atât de utili, încât să-și dea seama că au neapărată nevoie de noi. În schimbul contribuției noastre la efortul de război, ne dădeau alimente.
   Tata și-a găsit un post de brutar. Mordechai Lajzerowicz era șeful brutăriilor din ghetou și răspundea în fața președintelui Rumkowski.
   Uneori, nu primeau faină și cereale și nu aveau suficiente ingrediente ca să facă pâine. Tata nu angaja brutarii pe care îi dorea, aceștia fiind desemnați de Rumkowski. Difuzoarele, care urlau toată ziua în limba germană, îi anunțau pe cei care doreau să muncească să se adune în fiecare dimineață, urmând să fie repartizați la cutare sau cutare Fabrik.
   Mama, care nu mai lucrase de când eram mică, s-a angajat cusătoreasă la o blănărie. Până atunci, habar nu avusesem că știe să coasă, căci ne duceam mereu hainele la croitor. În doar câteva săptămâni, mama a făcut bătături la degete de la ace și a început să-și piardă vederea din cauza luminii slabe din atelier.
   Împărțeam alimentele pe care le primea drept plată cu Basia și Rubin, pentru că Basia trebuia să stea acasă cu bebelușul.
   Exceptând faptul că mă înghesuiam cu mama și tata într-o cămăruță, viața în ghetou nu mă deranja din cale-afară. Aveam mai mult timp să mă ocup de povestea mea. Eram din nou colegă de școală cu Darija, cel puțin, la început, până când ne-au închis toate școlile.
   După-amiaza, mergeam la apartamentul pe care îl împărțea cu alte două familii, dintre care niciuna nu avea copii, și jucam cărți. De multe ori, din cauză că se dădea stingerea, rămâneam la Darija peste noapte. Uneori, aveai senzația că trăiești într-o colivie, dar, la cincisprezece ani, era o colivie minunată.
   Eram înconjurată de prieteni și de familie. Mă simțeam în siguranță. Îmi imaginam că, dacă stau în banca mea, voi fi protejată.
   Spre finalul verii, când nu mai găseai un colț de pâine în ghetou, fiindcă nu veniseră transporturile de faină, tata a început să intre în panică - considera că e de datoria lui să își hrănească vecinii. Mii de oameni mărșăluiau pe străzi, iar tata trăgea obloanele prăvăliei și se ascundea în spatele lor, de teamă să nu fie linșat de gloata furioasă.
   Ne e foame! răsunau strigătele lor, crescând în aerul torid precum aluatul. Poliția germană trăgea focuri în aer, ca să împrăștie mulțimea.
   Împușcăturile deveneau tot mai frecvente, căci tot mai mulți oameni erau trimiși în ghetou, dar granițele lui rămâneau neschimbate. Unde era să încăpem cu toții? Ce să mâncăm? Deși, către iarnă, se ajunsese la o raționalizare generală, alimentele nu erau niciodată suficiente.
   O dată la două săptămâni, fiecare primea câte 100 g de cartofi, 350 g de sfeclă, 300 g de faină de secară, 60 g de mazăre, 100 g de fulgi de secară, 150 g de zahăr, 200 g de marmeladă, 150 g de unt, și 2.500 g de pâine de secară. Pentru că lucra la brutărie, tata primea zilnic o porție suplimentară de pâine, pe care o păstra mereu pentru mine.
   Bineînțeles că nu îmi mai putea face chifla mea specială.
   Iarna, brutăria s-a închis din nou. De data asta, nu din lipsă de faină, ci din lipsă de combustibil. Trimiseseră foarte puțin cărbune în ghetou, iar lemn, nici pomeneală. Împreună cu vărul lui și cu Rubin, tata s-a apucat să dezmembreze garduri și clădiri părăsite și au luat lemnul, ca să avem ce pune pe foc. Într-o dimineață, am găsit-o pe verișoara mea, Rivka, smulgând scândurile din podeaua cămării.
   - Ce nevoie ai de dușumea în cămară? a zis când a văzut că mă uit mirată la ea.
   Dar, în ciuda acestor măsuri extreme, oamenii tot înghețau noaptea în locuințe. Chronicle, gazeta care relata toate evenimentele din ghetou, anunța alte și alte decese în fiecare zi.
   Deodată, nu mă mai simțeam protejată acolo.
   Într-o după-amiază, mergeam cu Darija acasă la ea, după ore. Era ger, iar vântul care bătea dinspre nord intensifica senzația de frig. Mergeam braț la braț, cuibărite una în alta. Am traversat podul în dreptul străzii Zgierska, pe care evreii nu mai aveau voie să circule. Trecea un troleibuz, iar pe scara acestuia stătea o femeie îmbrăcată cu o haină lungă, de blană și ciorapi de mătase.
   - Cât de nebun să fii să porți ciorapi de mătase pe frigul ăsta? am murmurat, recunoscătoare pentru cele două perechi de ciorapi de lână pe care le aveam pe mine.
   Când fuseserăm alungați din casă, în graba de a-mi face bagajul, luasem numai prostii, precum rochii de seară și creioane colorate, dar părinții mei avuseseră înțelepciunea de a împacheta paltoanele și puloverele. Spre deosebire de alții, noi aveam măcar haine groase pentru vremea aceea cruntă.
   Darija nu mi-a răspuns. Am văzut-o cum se uită lung după femeia din troleibuz.
   - Și eu aș purta, a zis, dacă aș avea. Doar așa, ca să mă simt bine.
   Am strâns-o de braț.
   - Într-o zi, o să purtăm și noi dresuri de mătase.
   Apartamentul Darijei era pustiu; toată lumea era la serviciu.
   - Îngheți aici, a zis, frecându-și mâinile.
   Am rămas amândouă cu paltoanele pe noi.
   - Da, am spus. Nici nu-mi mai simt degetele de la picioare.
   - Am o idee cum să ne încălzim.
   Și-a aruncat ghiozdanul pe jos și a pornit patefonul. A început să danseze, mai întâi lent, ca să țin pasul cu ea. Râdeam în hohote de strădaniile mele; după ce că eram împiedicată din fire, voiam să mai fiu și grațioasă, înfofolită în palton și în nu știu câte pulovere? Imposibil. Până la urmă, m-am prăvălit pe podea.
   - Te las pe tine să dansezi, i-am zis Darijei.
   Totuși, planul ei dăduse roade. Gâfâiam de oboseală și îmi simțeam obrajii aprinși și fierbinți. Am scos caietul și m-am apucat să recitesc paginile pe care le scrisesem cu o seară înainte.
   Acțiunea cărții luase o turnură neașteptată, după mutarea în ghetou.
   Sătucul idilic se transformase, deodată, într-un loc mai sinistru - o închisoare. Nu mai distingeam între personajele pozitive și cele negative; din cauza atmosferei dezolante în care era amplasată povestea, granița dintre bine și rău se estompase. Cele mai detaliate pasaje descriau mirosul de pâine din brutăria tatălui Aniei. Uneori, când scriam despre o felie de pâine proaspătă, unsă cu unt, îmi lăsa gura apă.
   N-aveam cum să fac rost de mâncare, iar, de câteva luni, mă hrăneam doar cu supă chioară - dar îmi puteam imagina atât de clar toate lucrurile la care pofteam, încât să îmi chiorăie mațele.
   Celălalt aspect despre care puteam scrie acum era sângele. Mi se urâse de cât văzusem. În cele câteva luni de când mă aflam acolo, văzusem trei oameni împușcați de nemți.
   Unul stătea prea aproape de gardul ghetoului și l-a împușcat un soldat. Celelalte victime erau două femei care se certau pe o pâine. Ofițerul care s-a dus să le despartă le-a împușcat pe amândouă, a luat pâinea și a aruncat-o într-o băltoacă.
   Aflasem lucruri noi despre sânge: avea o culoare mai intensă decât credeam, un rubiniu-închis, iar, când se usca, devenea vâscos și negru.
   Mirosea a zahăr și a metal.
   Nu puteai să scoți petele de sânge de pe haine.
   Și, tot acum, am înțeles că atât eu, cât și personajele mele eram animate de același țel. Fie că tânjeam după putere, răzbunare sau iubire - toate acestea erau doar manifestări diferite ale foamei. Cu cât era mai mare golul dinăuntrul tău, cu atât erai mai disperat să îl umpli.
   În timp ce scriam, Darija își vedea de dans. Se învârtea, își răsucea capul în ultima clipă, într-un cerc de chaîne-uri și pique-uri. Aveam senzația că o să dea gaură în podea cu vârfurile degetelor.
   Se mișca cu o viteză amețitoare, așa că am lăsat jos caietul și am început să aplaud, în momentul acela, l-am observat pe polițistul care trăgea cu ochiul pe fereastră.
   - Darija! am zis în șoaptă, ascunzând caietul sub pulover.
   Am făcut semn din cap înspre fereastră, și Darija a făcut ochii mari.
   - Ce facem? a întrebat.
   În ghetou, activau două forțe de ordine - una alcătuită din evrei, care purtau pe haine Steaua lui David, ca noi, și cealaltă, poliția germană. Deși ambele aplicau legea, ceea ce era dificil, pentru că legile se schimbau zilnic, existau diferențe substanțiale între ele. Când treceau pe lângă poliția germană, fetele lăsau capul în pământ, iar băieții își scoteau pălăriile. În afară de asta, nu prea aveam tangență cu ei.
   - Poate pleacă, am zis, ferindu-mă să mă uit la el.
   Dar neamțul a bătut în geam și a făcut semn spre ușă.
   Am deschis-o, cu inima bătându-mi atât de tare, încât eram sigură că o poate auzi.
   Era un ofițer tânăr și zvelt, ca herr Bauer, și, dacă n-ar fi purtat uniforma închisă la culoare, de care ajunsese să-mi fie groază, cred că eu și Darija am fi chicotit pe înfundate la vederea unui băiat atât de frumușel.
   - Ce faceți aici? a întrebat.
   - Prietena mea e dansatoare, i-am răspuns în germană.
   A ridicat din sprâncene, mirat că îi știu limba.
   - Asta am văzut și eu.
   Nu știam dacă se dăduse o nouă lege prin care era interzis dansul în ghetou. Sau dacă Darija îl deranjase fără să vrea, pentru că dăduse muzica prea tare, sau dacă, pur și simplu, ofițerul nu suporta baletul. Sau dacă avea chef să rănească pe cineva. Văzusem soldați care loveau cu piciorul bătrânii de pe stradă, doar pentru că își permiteau să facă asta.
   În momentul acela, regretam nespus că nu-l am pe tata alături, care era mereu pregătit cu un zâmbet și chifle proaspete, ca să îi îmbuneze pe soldații care intrau în brutărie, chitiți să ne interogheze.
   Când am văzut că ofițerul bagă mâna în buzunar, am țipat. Am luat-o în brațe pe Darija și ne-am trântit amândouă la podea. Eram convinsă că scoate arma și că o să mor.
   Fără să fi apucat să mă îndrăgostesc măcar o dată, fără să îmi fi terminat cartea sau să fi mers la facultate, ori să îmi țin copiii în brațe.
   Dar nu a urmat nicio împușcătură. Soldatul a tușit ușor, ca să își dreagă vocea. Când am îndrăznit să ridic ochii spre el, am observat că ține în mână o carte de vizită. Pe cartonul micuț, crem, stătea scris: ERICH SCHAFER, STUTTGART BALLET.
   - Am lucrat ca director artistic acolo, înainte de ocupație, a spus. Dacă prietena ta dorește să îi dau niște sfaturi, îi stau cu plăcere la dispoziție.
   A făcut o plecăciune scurtă și a plecat, închizând ușa după el.
   Darija, care nu știa o iotă de germană, mi-a luat cartea de vizită din mână.
   - Ce voia de la mine?
   - Să-ți ofere lecții de balet.
   - Râzi de mine! a exclamat, cu ochi mari.
   - Nu. A lucrat la Baletul din Stuttgart.
   Darija a sărit în picioare și a făcut câteva piruete în jurul camerei, cu un zâmbet atât de larg pe față, încât m-am molipsit și eu de bucuria ei. O secundă mai târziu însă, ochii i s-au întunecat de furie, la fel de repede pe cât i se înveseliseră.
   - Deci, sunt suficient de bună cât să primesc lecții de balet, dar nu suficient cât să circul pe strada Zgierska? A rupt cartea de vizită în două și a aruncat-o în sobă. Măcar avem ce arde, a zis.

         Privind retrospectiv, mă surprinde că Majer, nepoțelul meu, nu s-a îmbolnăvit mai devreme.
   Cum sora mea și Rubin locuiau într-un apartament minuscul, laolaltă cu alte șase cupluri, era inevitabil ca cineva să nu tușească, să nu strănute ori să nu facă febră. Cu toate astea, Majer se dovedise un copil rezistent și adaptabil, fericit să fie plimbat în brațe de Basia și, când a mai crescut, să meargă la creșă, în orele când mama lui lucra la fabrica de textile.
   În săptămâna aceea însă, Basia venise disperată la mama. Majer tușea și avea febră. Cu o noapte în urmă, se sufocase și i se învinețiseră buzele.
   Era sfârșit de februarie, 1941. Mama și Basia îl păziseră pe Majer toată noaptea, ținându-l în brațe pe rând. Dar amândouă trebuiau să meargă la muncă, altfel își pierdeau slujbele. Cum zilnic soseau în ghetou sute de persoane din alte țări, muncitorii erau ușor de înlocuit. Unii oameni erau trimiși la muncă în afara ghetoului. Niciunul dintre noi nu voia să riște să se despartă de familie.
   Întrucât Majer era bolnav, tata se gândea să îl lase pe Rubin să plece mai devreme de la brutărie. Era o decizie importantă din mai multe motive, dar, mai cu seamă, pentru că tata nu avea autoritatea de a face acest lucru și pentru că ar fi rămas cu un om în minus care să transporte căruciorul cu pâine la depozitul de pe strada Jakuba nr. 4.
   - Minka, m-a anunțat tata în acea dimineață, vii la prânz și îi ții locul lui Rubin.
   Școlile se închiseseră, așa că mă angajasem pe post de curier la o fabrică care producea și repara pantofi, cizme, curele și tocuri de armă.
   Darija lucra împreună cu mine și eram trimise în tot ghetoul, cu diverse comisioane sau livrări. Tata își imagina că n-o să mi se observe absența sau că Darija putea să mă suplinească o după-amiază. În sinea mea, știam că e în al nouălea cer să lucreze din nou cu mine în brutărie. Rubin nu era brutar de meserie; fusese repartizat să lucreze cu tata, pentru că se nimeriseră unul lângă altul la coadă.
   Deși nu-ți trebuia diplomă de studii superioare ca să faci pâine, aveai, totuși, nevoie de o oarecare măiestrie - ceea ce eu aveam cu prisosință, dacă e să mă iau după spusele tatei. Știam instinctiv ce cantitate să rup din bucata amorfa de aluat, ca să fac o franzelă de exact treizeci și trei de centimetri.
  Împleteam și în somn cele șase fâșii ale challah-ului. Rubin, în schimb, făcea numai gafe - fie îi ieșea aluatul prea uscat, fie prea umed, fie îl apuca visarea tocmai când trebuia să scoată pâinile din cuptor, ca să nu se ardă pe fund.
   La prânz, după ce mi-am terminat treaba, m-am dus la brutărie în loc să revin la fabrică. Mergând pe stradă, mi-am surprins imaginea oglindită în geamul unei fabrici de textile. Inițial, am întors privirea, cam cum făceam când treceam pe lângă oameni pe stradă. Era prea trist să mă uit la ei, să le văd durerea întipărită pe chipuri. Abia apoi mi-am dat seama că aceea este reflexia mea - și totuși, curios de străină.
   Obrajii bucălați și rotunjimile de cu un an în urmă dispăruseră. Aveam pomeții ascuțiți, iar ochii îmi păreau imenși pe față. Părul lung și bogat, altă dată mândria și bucuria mea, era acum uscat și lipsit de luciu, ascuns sub căciula de lână.
   Eram atât de slabă, încât puteam fi balerină, ca Darija.
   M-am întrebat cum de nu observasem cât de mult mă uscasem, nici eu, nici ceilalți din familia mea. Eram veșnic înfometați. Chiar dacă aveam o rație suplimentară de pâine, mâncarea nu ne ajungea niciodată, iar alimentele pe care le aveam erau stricate, mucegăite sau râncede.
   Când am intrat în brutărie, l-am văzut pe tata, dezbrăcat în maiou, lac de sudoare de la dogoarea cuptoarelor din cărămidă. Mușchii puternici îi erau acum doar niște fâșii subțiri. Avea stomacul supt și obrajii scofâlciți.
   În ochii mei însă, era la fel de impunător când le dădea instrucțiuni muncitorilor și, în același timp, așeza pâinile modelate pe o planșetă din lemn.
   - Minusia, a exclamat, din spatele mesei acoperite de faină. Vino încoace să mă ajuți.
   Rubin m-a salutat cu o clătinare de cap și și-a scos șorțul. Se înțelesese cu tata să iasă discret pe ușa din dos, ca să nu creadă cineva că e favorizat. M-am dus lângă tata și am început să rup cu îndemânare bucăți de cocă, pe care le modelam în franzele.
   - Cum a fost la muncă azi? m-a întrebat tata.
   - Ca de obicei, am zis, ridicând din umeri. Știi ceva de Majer?
   Tata a clătinat din cap.
   - Nimic. Bănuiesc că e semn bun.
   Și cu asta, discuția s-a încheiat. Până și vorbitul ne consuma prea mult din energie, când aveam atâtea pâini de pregătit, care trebuiau transportate la depozit.
   Mi-am amintit de vechea brutărie a tatei, de felul în care se apuca uneori să cânte cu o voce de bariton care îți zgâria timpanele, de Basia care îi reproșa de la tejghea că sperie clienții. Mi-am amintit de lumina care pătrundea prin vitrină, pe la ora patru și jumătate după-amiaza, când soarele începea să coboare printre clădirile de pe trotuarul de vizavi; cum mă ghemuiam pe băncuța capitonată de la fereastră, cu o carte în brațe, și moțăiam, îmbuibată cu chifla specială a tatei și cu fusta mânjită de praf de scorțișoară. Cum mă trezea, zgâlțâindu-mă, și întreba cu ce greșise de se alesese cu o fată atât de leneșă și, în tot acest timp, zâmbea, ca să știu că glumește.
   Apoi mi-a fugit gândul la Majer, care tocmai învățase să îmi pronunțe numele.
   Când s-a apropiat ora să încărcăm pâinile în coșuri, spre a fi transportate pe strada Jakuba, s-a deschis ușa și a pătruns o pală de aer rece. Rubin a intrat în brutărie, cu mâinile în buzunare și nasul vârât în fular.
   - Rubin? am spus, cu un nod în stomac.
   Nu avea de ce să se fi întors decât pentru a ne da vești proaste.
   A clătinat din cap.
   - Nicio schimbare. Majer e acasă, cu Basia și cu mama ta, a zis, apoi s-a întors spre tata și a ridicat din umeri. Mai mult le încurcam dacă stăteam acolo.
   - Atunci, pune mâna pe un coș și treci la treabă, a spus tata, bătându-l încurajator pe umăr.
   Eu, Rubin și ceilalți angajați ne-am apucat să luăm pâinile de pe rafturile metalice, pe care fuseseră puse la răcit. Era o muncă istovitoare - pâinile cântăreau mai mult decât ai fi crezut, înghesuite una lângă alta.
   Am cărat coșurile din brutărie până la căruciorul tras la ușa din față. Trei băieței s-au adunat pe treptele casei de peste drum. Dârdâiau, dar stăteau în zăpadă și băteau din picioare, până când plecam de acolo.
   Dacă tot nu puteau mânca pâinea, se mulțumeau să adulmece mirosul de abur și de faină.
   După ce l-am umplut, tata s-a dus în spatele căruciorului și l-a împins, în vreme ce doi muncitori mai voinici îl trăgeau de bara din față. Mi-a făcut semn să merg pe lângă el, fiindcă nu aveam destulă forță să trag.
   - Ah! am țipat, amintindu-mi că îmi lăsasem fularul pe un scaun. Vin imediat.
   Am intrat în brutărie și am dat de Rubin. Își descheiase paltonul și ascundea o pâine sub haine.
   Privirile ni s-au întâlnit.
   Contrabanda cu pâine era infracțiune. La fel și vânzarea oricărui aliment pe piața neagră. Uneori însă, oamenii își vindeau rațiile de hrană pe piața neagră, de regulă, forțați de un eveniment tragic.
   - Minka, mi-a zis Rubin, pe un ton calm. N-ai văzut nimic.
   Am încuviințat din cap. Nu aveam încotro. Dacă îl pâram, și tata ar fi trecut cu vederea. Iar, dacă Rubin era prins că dă pâinea în schimbul altui produs și se dovedea că tata fusese complice la hoție, și el ar fi fost pedepsit.
   În momentul în care căruciorul a pornit scârțâind spre strada Jakuba, lăsând în urmă un norișor de abur care ne gâdila nările, Rubin s-a făcut nevăzut. Cu o secundă în urmă, mergea în spatele meu, pentru ca, brusc, să dispară.
   Tata n-a zis nimic, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva știa deja lucrul pe care mă căzneam să i-l ascund.

             L-am mințit pe tata că trebuie să-i înapoiez Darijei o carte și i-am spus că ne vedem acasă, înainte să se dea stingerea.
   Dar m-am dus la locul unde știam că se fac schimburi între contrabandiști și hoți, nădăjduind că îl găsesc pe Rubin înainte de a face vreo prostie. La lăsarea serii, când cerul era cenușiu și devenea una cu caldarâmul, iar ochii îți jucau feste, ființele deznădăjduite se furișau, la adăpostul întunericului, gata să își vândă mâncarea, bijuteriile, sufletele.
   L-am identificat imediat pe soțul Basiei, cu barba lui roșcată și pâinea învelită în hârtie maro.
   - Rubin! am strigat. Așteaptă!
   S-a uitat la mine, la fel și bărbatul cu ochi negri, adânciți în orbite, care tocmai îi luă pachetul din mână.
   Pâinea a dispărut, ascunsă în paltonul ponosit al necunoscutului.
   - Nu face asta, l-am implorat, prinzându-l de braț. Basia n-ar fi de acord.
   Rubin m-a dat la o parte.
   - Ești copil, Minka. Habar n-ai cum stau lucrurile.
   Dar nu eram un copil. Realitatea era că nu mai existau copii în ghetou. Vrând-nevrând, ne maturizaserăm cu toții. Până și un copil ca Majer nu mai era un copil, fiindcă nu își va aminti o altfel de viață.
   - Scapă de fată, a șuierat bărbatul. Altfel, nu facem niciun târg.
   Nu i-am dat atenție.
   - Ce poate fi atât de important, încât să-ți pui viața în pericol?
   Rubin, care mă sărutase pe frunte în seara logodnei cu Basia și care îmi spusese că își dorise mereu o surioară; care, anul trecut, de ziua mea, se dăduse peste cap ca să-mi găsească un exemplar din Basmele Fraților Grimm în germană; care promisese că o să-i interogheze pe toți băieții care îndrăzneau să mă invite la întâlnire - acel Rubin m-a îmbrâncit cu atâta forță, încât am căzut.
   Mi-am rupt ciorapii de lână. M-am pus în fund și mi-am masat genunchii juliți pe pietrele caldarâmului. L-am văzut pe necunoscut strecurând un pachețel maro în mâna lui Rubin.
   În clipa aceea, s-a auzit un țipăt și un fluierat, iar Rubin și bărbatul au fost înconjurați de trei soldați.
   - Minka! a strigat Rubin și mi-a aruncat pachetul.
   L-am prins exact când îl trânteau la pământ. Am văzut patul unei puști izbindu-l pe Rubin în falcă și am rupt-o la fugă.
   Nu m-am oprit - nici când am ajuns la podul care traversa strada Zgierska, nici măcar când m-am lămurit că nu mă urmărește nimeni. Am gonit până acasă, am dat buzna pe ușă și m-am prăvălit în brațele mamei. Printre sughițuri, i-am povestit ce pățise Rubin. Basia, care stătea în pragul ușii, cu Majer în brațe, a început să țipe.
   Abia atunci, mi-am amintit de pachetul pe care îl strângeam în palmă.
   Am întins mâna, și degetele mi s-au deschis precum petalele unui trandafir.
   Mama a tăiat sfoara cu un cuțit de bucătărie. Din hârtia lucioasă și pătată a ieșit la iveală un flacon cu medicamente.
   Ce poate fi atât de important, încât să-ți pui viața în pericol? îl întrebasem eu pe Rubin.
   Viața fiului său.

          În ghetou, informația circula precum ramurile încolăcite ale unei glicine: deformată, întortocheată și înflorind, din când în când, în cele mai neașteptate culori.
   Prin intermediul acestei rețele, am aflat că Rubin fusese încarcerat. Dar, deși Basia mergea zilnic să-l vadă, nu o lăsau să intre în închisoare.
   Tata a apelat la toate relațiile de afaceri pe care le avea în afara ghetoului, ca să obțină informații despre Rubin și, poate, chiar să îl readucă acasă. Dar cunoștințele care mă ajutaseră pe vremuri să intru la școala catolică erau inutile acum. Dacă printre prietenii tatei nu se număra un ofițer SS, Rubin rămânea în închisoare.
   Mi-am amintit de polițistul de la Baletul din Stuttgart, care îi dăduse cartea de vizită Darijei. Nu eram sigură că ne putea ajuta, totuși, era un nume într-o mare de uniforme germane. Darija însă îi pusese în foc cartea de vizită, așa că îmi năruise până și această mică speranță.
   Nu știam ce îl așteaptă pe Rubin, dar, la începutul lunii, președintele Rumkowski făcuse o declarație potrivit căreia hoții și infractorii urmau să fie trimiși să presteze muncă fizică în Germania. Așa găsise de cuviință Consiliul Bătrânilor să înlăture răufăcătorii din comunitatea noastră. Și la urma urmei, cine-ar fi zis vreodată că Rubin e infractor? Mă întrebam câți dintre cei întemnițați erau, de fapt, infractori.
   Basia nu își găsea liniștea la gândul că Rubin va fi luat de lângă ea, oricât de preocupată ar fi fost de Majer, a cărui stare se ameliorase rapid după ce începuse să îi administreze medicamentul. Într-o noapte, a intrat în camera mea.
   Era în jurul orei trei, și am bănuit imediat că s-a întâmplat ceva cu copilul.
   - Ce e? am întrebat.
   - Am nevoie de ajutorul tău, mi-a zis Basia.
   - De ce?
   - Pentru că ești deșteaptă.
   Rareori se întâmpla ca Basia să recunoască că are nevoie de ceva de la mine, cu atât mai puțin de inteligența mea. M-am ridicat în capul oaselor.
   - Te gândești să faci o prostie, am intuit.
   - Nu-i o prostie. E ceva absolut necesar.
   Replica ei mi-a amintit de ideea lui Rubin de a vinde pâinea. M-am uitat la ea, furioasă.
   - Vă gândiți vreo clipă că aveți un băiețel care depinde de voi? Dacă te arestează și pe tine?
   - De-asta am nevoie de ajutorul tău, a răspuns Basia. Te rog, Minka.
   - Ești soția lui Rubin, am zis. Dacă tu nu poți intra în închisoare, să-l vezi, eu nici atât n-am cu ce să te-ajut.
   - Știu, a spus Basia, cu blândețe. Dar nu pe el vreau să-l văd.
   În ghetou, sentimentele față de Chaim Rumkowski oscilau între iubire și ură. În public, erai obligat să îți exprimi admirația față de președinte, altminteri, îți făcea viața un iad, căci el împărțea favoruri, locuințe și hrană. Dar nu puteai să nu ai îndoieli în privința unui om care acceptase de bunăvoie să se alieze cu nemții, să își înfometeze propriul popor și să justifice condițiile cumplite în care trăiam, cerându-ne să fim recunoscători că suntem în viață.
   De asemenea, umblau zvonuri că Rumkowski ar fi avut o slăbiciune pentru fetele frumoase. Exact pe asta mizam eu și Basia.
   Am convins-o ușor pe mama să aibă grijă de Majer, sub pretext că Basia mai face o încercare de a-și vedea soțul. Era lesne de înțeles de ce s-ar găti și și-ar aranja părul pentru această ocazie. N-am mințit-o pe mama; am omis doar să-i spun că destinația noastră nu era închisoarea, ci biroul președintelui Rumkowski.
   Nu aveam cu ce să o ajut pe Basia să obțină o întrevedere cu președintele Consiliului Bătrânilor, dar am înțeles de ce insistase să vin cu ea. Ca să o încurajez la intrare și să o consolez la ieșire. Biroul arăta ca un palat, în comparație cu apartamentul nostru minuscul și cu brutăria. Avea și angajați, firește.
   Secretara - o femeie care mirosea a parfum, nu a funingine și a fum, ca noi - s-a uitat la mine, apoi i-a aruncat o privire polițistului evreu care stătea ca o santinelă în fața unei uși închise.
   - Președintele nu e în birou, ne-a anunțat.
   Rumkowski umbla mult prin ghetou - punea școlarii să defileze prin fața lui, ținea discursuri, oficia căsătorii sau vizita fabricile care își imagina că ne fac indispensabili nemților. Așa că nu era imposibil să fie plecat tocmai în ziua în care eu și Basia ne-am prezentat la biroul lui. Dar așteptaserăm în frig câteva ore și îl văzuserăm pe președinte intrând în clădire, urmat de un întreg alai, cu doar cincisprezece minute mai devreme.
   Era ușor de recunoscut, după coama de păr alb, ochelarii cu rame rotunde și negre și paltonul greu, de lână, cu o stea galbenă pe mânecă.
   Din cauza acelei embleme, o strânsesem pe Basia de mână, în clipa în care ea se înfiorase le vederea lui.
   - Vezi? i-am șoptit. Nu e cu nimic diferit de noi două.
   Așa că m-am uitat în ochii secretarei și i-am zis:
   - Minți.
   Femeia a ridicat din sprâncene.
   - Președintele nu e în birou, a repetat. Și, chiar dac-ar fi, nu vă primește fără programare. Nu are niciun moment liber până luna viitoare.
   Știam că e tot o minciună, pentru că o auzisem la telefon, când stabilise o întrevedere cu șeful de la Departamentul de Provizii, pentru a doua zi dimineață, la ora nouă. Am dat să spun ceva, dar Basia m-a înghiontit cu cotul în coaste.
   - Îmi cer scuze, a zis și a făcut un pas în față, ferindu-și privirea. Cred că v-a căzut ceva pe jos.
   I-a întins o pereche de cercei. Știam că nu sunt ai secretarei. Sora mea și-i pusese în urechi când se pregătea de plecare. Erau cu perle și îi primise cadou de nuntă de la Rubin.
   - Basia! am murmurat. Nu face asta.
   I-a zâmbit secretarei și mi-a șoptit printre dinți:
   - Gura, Minka!
   Femeia a strâns din buze, apoi a luat cerceii din palma surorii mele.
   - Nu vă pot promite nimic, a zis.
   Secretara s-a dus spre ușa închisă a biroului. Spre uimirea mea, purta dres de mătase. Ardeam de nerăbdare să-i spun Darijei că am văzut o evreică la fel de elegantă ca o nemțoaică. A bătut la ușă. După câteva secunde, s-a auzit o voce groasă, care i-a spus să intre.
   Ne-a aruncat o privire și a intrat.
   - Ce-ai de gând să-i spui? m-a întrebat Basia.
   Hotărâserăm că e mai bine să vorbesc eu. Basia mă însoțea în calitate de soție devotată și un chip frumos care să îi distragă atenția, căci se temea să nu își înghită limba când va trebui să-i explice motivul vizitei noastre.
   - Nici măcar nu știu dacă ne primește, am spus.
   Aveam un plan în minte. Voiam să-l rog pe președinte să-l elibereze pe Rubin până săptămâna următoare, ca să poată sărbători aniversarea nunții alături de soția lui. În felul acesta, lumea l-ar fi perceput ca un înflăcărat apărător al iubirii adevărate, și nimic nu-i plăcea mai mult lui Rumkwoski decât să aibă o imagine bună în ochii poporului său.
   Ușa s-a deschis, și secretara a venit spre noi.
   - Aveți la dispoziție cinci minute, ne-a anunțat.
   Am pornit spre birou, ținându-ne de mână, dar secretara m-a apucat de antebraț.
   - Ea poate să intre, mi-a zis. Tu nu.
   - Dar... a bâiguit Basia, uitându-se disperată peste umăr.
   - Imploră-l, i-am șoptit. Roagă-l în genunchi.
   Basia a ridicat bărbia, a încuviințat din cap și a mers mai departe.
   În vreme ce secretara și-a reluat locul și s-a apucat să bată ceva la mașină, eu am rămas neliniștită în mijlocul antecamerei. Polițistul mi-a surprins privirea și a întors imediat capul.
   Douăzeci și două de minute mai târziu, Basia a ieșit din biroul președintelui Consiliului Bătrânilor. Avea bluza scoasă din fustă la spate, iar rujul roșu, pe care îl împrumutasem de la Darija, se ștersese și-i mai rămăsese doar o dâră în colțul stâng al gurii.
   - Ce-a zis? am întrebat, nemaiputând să-mi stăpânesc nerăbdarea, dar Basia m-a prins de braț și m-a tras repede din biroul lui Rumkowski.
   Când am ajuns în stradă, în vântul tăios care ne răvășea părul, am mai întrebat-o încă o dată. Basia mi-a dat drumul la braț, s-a aplecat peste trotuar și a vomitat.
   I-am tras părul în spate, ca să nu-l murdărească. Am presupus că nu reușise să obțină liberarea lui Rubin. Din acest motiv, cu atât mai mare mi-a fost mirarea când, după câteva secunde, s-a întors spre mine, cu fața încă galbenă ca ceara și cu văpăi în ochi.
   - N-o să fie trimis în Germania, mi-a spus. Președintele o să-l trimită într-un lagăr de muncă aici, în Polonia.
   M-a prins de mână și mi-a strâns-o cu putere.
   - L-am salvat, Minka. Mi-am salvat soțul.
   Ne-am îmbrățișat, după care s-a dezlipit de mine și mi-a zis:
   - Să nu le spui mamei și tatei că am venit aici. Jură-mi.
   - Dar o să întrebe cum...
   - O să creadă că a făcut Rubin o înțelegere, a stăruit ea. N-o să le placă să afle că îi suntem datori președintelui.
   Avea dreptate. Îl auzisem pe tata plângându-se de Rumkowski suficient de des cât să-mi dau seama că nu vrea să-i fie dator cu ceva.
   Seara, în timp ce Majer dormea între noi, mi-am auzit sora suspinând.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Nimic. N-am nimic.
   - Ar trebui să te bucuri. Rubin o să scape cu bine.
   A încuviințat din cap. Îi vedeam profilul argintiu în lumina lunii, ca o statuie. S-a uitat la Majer și i-a pus degetele pe buze, parcă încercând să-l liniștească ori să-i dea un sărut.
   - Basia, cum ai reușit să-l îndupleci pe președinte? am întrebat-o, în șoaptă.
   - Ți-am urmat sfatul, a zis, și o lacrimă i s-a prelins de pe obraz pe cearșaf. M-am pus în genunchi.

             După plecarea lui Rubin în lagărul de muncă, Basia și Majer s-au mutat împreună cu noi. Era ca pe vremuri.
   Sora mea dormea în pat cu mine, dar între noi stătea nepotul meu, adăpostit ca un secret. Majer începea să învețe culorile și sunetele animalelor domestice, pe care le văzuse doar în poze. Toți îi lăudam istețimea și spuneam că Rubin va fi tare mândru de fiul lui, când se va întoarce acasă. Vorbeam de parcă momentul acela avea să vină cât de curând.
   Rubin nu ne scria, dar încercam să îi găsim scuze. Era prea obosit, prea ocupat. Nu avea de unde să facă rost de hârtie și creion. Poșta aproape că nu mai funcționa. Darija era singura care avea curaj să spună ceea ce gândeam cu toții: că, poate, Rubin nu ne scria pentru că era deja mort.
   În octombrie 1941, și eu, și Darija am făcut toxiinfecție alimentară. Nu era nimic ieșit din comun, ținând cont de calitatea alimentelor. Ciudat era că nu se întâmplase mai devreme și că, după două zile de vomismente continue, am găsit forța de a ne ridica din pat. Dar, între timp, ne pierduserăm posturile de curieri.
   Ne-am înființat pe strada Lutomierska, ca să primim alte slujbe. La aceeași coadă, stătea un băiat care ne fusese coleg de școală. Îl chema Aron și, de câte ori dădeam examene, fluiera fără să-și dea seama, ceea ce-i pricinuia numai necazuri. Avea o strungăreață mare și era atât de înalt, încât stătea cocoșat, ca un semn de întrebare.
   - Sper să mă trimită oriunde, numai la brutărie, nu, a zis el.
   Mi-a sărit țandăra.
   - Ce nu-ți convine la brutărie? am replicat, gândindu-mă la tata.
   - Nimic, doar că e prea frumos ca să fie adevărat. Exact ca în purgatoriu. Prea multă căldură iarna, și o grămadă de mâncare de care nu te poți atinge.
   Am clătinat din cap, zâmbind. Nu era prea frumușel, dar mă făcea să râd. Darija, care se pricepea la astfel de lucruri, a zis că e înamorat de mine; de-asta îmi ținea mereu ușa când ieșeam din școală; sau mă însoțea cât putea de mult, înainte de a o lua pe strada ce ducea la el acasă.
   Odată, în pauza de prânz, îmi oferise o bucățică din rația lui de pâine, ceea ce, după părerea Darijei, echivala cu o cerere în căsătorie, în vremurile în care trăiam.
   Aron nu se compara cu herr Bauer. Nici cu Josek. Dar, uneori, noaptea, când stăteam în pat, lângă Basia și Majer, care dormeau, îmi duceam mâna la buze și mă gândeam cum ar fi să îl sărut. Nu eram îndrăgostită de el, ci, mai degrabă, de ideea că un băiat poate găsi atrăgătoare o fată îmbrăcată cu haine ponosite, cizme grosolane și cu părul neîngrijit.
   În piață, așteptau și copii de zece ani și bătrâni, care cădeau din picioare dacă nu se sprijineau de persoanele din jur. Părinții mei mă învățaseră ce să spun, în speranța că voi fi repartizată la brutăria tatei sau la fabrica de confecții a mamei.
   Uneori, când îți repartizau un loc de muncă, funcționarii țineau cont de aptitudinile tale și de experiența anterioară. Alteori, îți dădeau orice slujbă se nimerea.
   Darija m-a apucat de braț.
   - Dacă le zicem că suntem surori, poate ne trimit în același loc.
   Mă îndoiam că ar ține ei cont de asemenea circumstanțe. Plus de asta, venise deja rândul lui Aron. Am aruncat o privire pe după trupul lui firav la funcționarul de la masă, care a mâzgălit ceva pe o foaie de hârtie și i-a întins-o. Când s-a întors spre mine, zâmbea.
   - M-au dat la textile, mi-a zis.
   - Știi să coși? l-am întrebat.
   Aron a ridicat din umeri.
   - Nu, dar se pare c-o să învăț acum.
   - Următorul!
   Glasul funcționarului ne-a întrerupt conversația. Am înaintat și am tras-o pe Darija după mine.
   - Câte unul, a spus bărbatul din fața noastră.
   M-am băgat în fața Darijei.
   - Eu și sora mea știm să facem pâine. Și să coasem...
   Funcționarul se uita la Darija. Pe de altă parte, toată lumea se uita la Darija, pentru că era foarte frumoasă. Mi-a făcut semn spre un camion parcat într-un colț al pieței.
   - O să lucrezi pe mașina aia.
   Am intrat în panică. Oamenii care ieșeau din ghetou, ca Rubin, nu se mai întorceau.
   - Vă rog, l-am implorat. La brutărie... sau la magazinul de șei, am adăugat repede, gândindu-mă iute la o slujbă pe care nu o dorea nimeni. Sap și morminte, dacă e nevoie, numai nu mă puneți să ies din ghetou.
   Bărbatul nici nu m-a băgat în seamă.
   - Următorul! a strigat.
   Darija a pufnit în plâns.
   - Iartă-mă, Minka. Dacă nu încercam să rămânem împreună...
   N-am apucat să răspund, fiindcă un soldat a apucat-o de umăr și a împins-o în remorca descoperită a camionului. Am urcat după ea. Celelalte fete erau cam de-o vârstă cu noi; pe unele le știam de la școală. Unele păreau speriate, altele, mai degrabă, plictisite. Nimeni nu scotea o vorbă. Știam că nu e înțelept să întreb unde mergem. Poate că nici nu voiam să aflu răspunsul.
   Câteva minute mai târziu, ieșeam pe porțile ghetoului - locul pe care nu îl părăsisem de un an și jumătate.
   Am simțit schimbarea în toată ființa mea, în momentul în care s-au închis porțile în urma noastră. Aerul era mai respirabil acolo. Culorile, mai vii. Temperatura, ușor mai ridicată. Era o realitate paralelă care ne amuțise pe toate cele zece fete în timp ce ne îndepărtam, zdruncinându-ne și hurducăindu-ne, de familiile noastre.
   Mă întrebam cine îi va anunța pe mama și pe tata de plecarea mea. Mă întrebam dacă Aron îmi va duce dorul. Dacă Majer o să mă recunoască, sau dacă o să mă mai revadă vreodată. Am prins-o pe Darija de mână și i-am strâns-o.
   - Dacă e să murim, măcar murim împreună, am zis.
   Fata de lângă Darija a pufnit în râs.
   - Să murim? Ce tâmpită ești! N-o să murim. Circul cu camionul de o săptămână. Mergem la cazarma ofițerilor.
   Mi-a venit în minte privirea pe care i-a aruncat-o funcționarul Darijei și m-am întrebat ce anume va trebui să facem pentru ofițeri.
   Am străbătut străzile orașului în care crescusem, dar nu mai era la fel.
   Detaliile pe care mi le aminteam din copilărie - băiatul care vindea ziare, negustoreasa de pește, cu pălăria ei imensă, croitorul care ieșea din când în când la o țigară și mijea ochii, orbit de lumina soarelui - toate aceste chipuri cunoscute dispăruseră. Până și eșafodurile ridicate de soldații germani în piață fuseseră demontate.
   Îmi amintea de o poveste pe care o scrisesem cândva, despre o fată care se trezise și descoperise că îi fusese ștearsă existența din lumea pe care o știa: o familie care nu o mai cunoștea; o școală în catastifele căreia nu figura numele ei; o istorie care nu se întâmplase. Aveam senzația că viața de până atunci fusese doar un vis.
   Un sfert de oră mai târziu, am intrat pe o altă poartă care s-a închis în urma noastră. Cazarma soldaților nemți se afla în fostele clădiri guvernamentale din Lodz.
   Ne-au dat jos din camion și ne-au lăsat în grija unei femei cu umeri lați și mâini roșii, bătătorite. Vorbea în germană, dar era limpede că unele fete știau ce au de făcut, fiindcă mai fuseseră repartizate acolo. Ne-a dat fiecăreia câte o găleată, cârpe și niște amoniac și ne-a spus să o urmăm. Din loc în loc, se oprea și îi ordona uneia dintre noi să intre în câte o clădire.
   Darija și fata care mă făcuse tâmpită au fost trimise într-o sală mare, din piatră, pe acoperișul căreia flutura un imens steag nazist.
   Am urmat-o pe femeie pe câteva culoare, până când am ajuns la o zonă rezidențială, plină de apartamente micuțe, strânse laolaltă, ca niște dinți încleștați.
   - Tu, mi-a zis femeia, ai de spălat toate ferestrele.
   Am încuviințat din cap și am apăsat pe clanță. Probabil că acolo locuiau ofițerii nemți, pentru că locul nu semăna deloc cu cazărmile pe care le mai văzusem. Nu aveau paturi supraetajate și cufere militare, ci birouri din lemn, frumos sculptate și un singur pat, încă nefăcut. Vesela era aranjată ordonat în suportul pentru vase de lângă chiuvetă.
   Pe masă, se găsea o singură farfurie, cu o pată roșie de dulceață pe ea.
   Mi-a lăsat gura apă. Nu mai mâncasem dulceață de... o veșnicie.
   Nu știam însă dacă nu cumva mă urmărește cineva prin vreo găurică din perete. Mi-am luat gândul de la mâncare, am scos cârpa și amoniacul din căldare și m-am îndreptat spre una dintre cele opt ferestre ale apartamentului.
   Nu mai făcusem curățenie în viața mea. Mama gătea, făcea curățenie și ordine după mine. Chiar și în prezent, Basia era cea care întindea cuvertura pe pat și îndesa așternuturile pe lângă rama patului, în fiecare dimineață.
   M-am uitat la sticla de amoniac și i-am desfăcut capacul. A fost cât pe ce să vomit din cauza mirosului. Am astupat-o imediat; mi-au dat lacrimile, așa mă usturau. M-am așezat la masa din bucătărie și m-am trezit față în față cu farfuria de la micul dejun.
   Am trecut repede un deget peste pata de dulceață și l-am băgat în gură.
   O, Doamne! Mi-au dat lacrimile din nou, de data asta, dintr-un alt motiv.
   Fiecare celulă a creierului parcă se deșteptase și începuse să transmită amintiri: ale gustului chiflelor făcute de tata, unse cu unt proaspăt și gem de căpșune făcut de mama; al afinelor pe care le culegeam în locul în care fusese fabrica deținută de tatăl Darijei; al momentelor când stăteam întinsă pe spate și îmi imaginam că norii sunt un scooter, un papagal, o țestoasă; ale zilelor de leneveală, pentru că asta e viața de copil.
   Dulceața aceea avea gustul unei zile toropitoare de vară.
   Eram atât de pierdută în propriile simțuri, încât n-am auzit zgomotul pașilor ce anunțau apropierea unui ofițer care, o secundă mai târziu, a apăsat pe clanță și a intrat în locuința sa. Am sărit în picioare și am luat găleata atât de brusc, încât sticla de amoniac s-a rostogolit pe jos.
   - Ah! am exclamat, lăsându-mă în genunchi, ca să șterg lichidul cu cârpa.
   Bărbatul era cam de-o seamă cu tata și avea un păr argintiu, în ton cu nasturii uniformei. Când a dat cu ochii de mine, a aruncat o privire fugitivă peste corpul meu încovoiat.
   - Termină-ți treaba repede, mi-a zis în germană, apoi, bănuind că nu înțeleg, a arătat spre ferestre.
   Am încuviințat din cap și m-am întors cu spatele. Am auzit scârțâitul scaunului, în momentul în care s-a așezat la birou și a început să răsfoiască prin hârtii.
   Cu mâini tremurânde, am desfăcut din nou capacul sticlei cu amoniac, mi-am astupat nasul și am încercat să îndes cârpa prin gâtul îngust, ca să se îmbibe în ea lichidul de curățare. Am reușit să umezesc doar un colț. Am apăsat cu mare grijă pe zonele mai murdare ale geamului, de parcă tamponam o rană.
   După câteva minute, ofițerul a ridicat ochii.
   - Scheneller! mi-a zis înțepat. Mai repede.
   M-am întors spre el, cu inima palpitându-mi în piept.
   - Mă iertați, am bâiguit în limba lui, ca să nu se enerveze și mai tare. E prima oară când fac asta.
   - Vorbești germană? a remarcat surprins.
   Am încuviințat din cap.
   - A fost disciplina la care mă descurcam cel mai bine la școală.
   Ofițerul s-a ridicat de pe scaun și a venit spre mine. Eram deja speriată de moarte, îmi tremurau genunchii atât de rău, încât se ciocneau între ei.
   Am dus o mână deasupra capului, ca să mă apăr de lovitura care eram convinsă că se va abate asupra mea, dar militarul nu a făcut altceva decât să îmi ia cârpa dintre degete. A turnat puțin amoniac peste ea și s-a apucat să frece geamul cu mișcări ample și line.
   Când a dat-o la o parte, cârpa era murdară și neagră, așa că a împăturit-o pe o față curată și a mai turnat niște amoniac pe ea. A continuat să își spele singur fereastra, iar, când a terminat, a luat un ziar și a început să frece zdravăn ochiurile de geam.
   - În felul ăsta, se usucă fără să rămână dâre, mi-a explicat.
   - Danke, am murmurat și am întins mâna după cârpă și după sticlă, dar bărbatul a clătinat din cap.
   S-a apucat să spele și celelalte ferestre, până când le-a făcut atât de imaculate, încât aveai senzația că nu mai există barieră între interiorul apartamentului, în care încheiaserăm un ciudat armistițiu, și lumea exterioară, în care nu puteam fi sigură de nimic.
   După aceea, s-a uitat la mine.
   - Repetă tot ce-ai învățat.
   Am recitat fiecare etapă a procesului de spălare a ferestrelor, cu asemenea râvnă, de parcă viața mea atârna de asta - și, poate, chiar așa era. Într-o germană impecabilă.
   Când am terminat, ofițerul m-a măsurat cu o privire lungă, ca și când se afla în fața unui nemaivăzut exponat de muzeu.
   - Dacă nu te-aș vedea, n-aș ști că nu ești volkisch, mi-a zis. Te exprimi ca un vorbitor nativ.
   I-am mulțumit, gândindu-mă la toate acele după-amiezi pe care le petrecusem conversând cu herr Bauer și mulțumindu-i, în sinea mea, fostului meu profesor, oriunde s-ar fi aflat în acel moment. Am întins mâna să iau căldarea, hotărâtă să termin de dereticat apartamentul ofițerului, înainte să vină după mine șefa serviciului de curățenie, dar bărbatul a clătinat din cap și a așezat-o pe podea, între noi.
   - Știi să bați la mașina de scris? m-a întrebat.

           Datorită bilețelului primit de la ofițerul care mă învățase să spăl geamuri, am fost repartizată la atelierul lui herr Fassbinder, etnic german, puțin mai înalt de 1,50 m, care angaja o grămadă de fete, multe dintre ele de vârste chiar mai fragede decât mine.
   Ne numea „meine Kleiner” - micuțele mele. Copiii brodau emblemele care erau cusute pe uniformele germane. Dacă, în prima zi, m-a trecut un fior la vederea fetițelor de zece ani care făceau svastici, în scurt timp, m-am obișnuit cu ideea.
   Nu mă număram printre cusătorese. Fusesem repartizată la biroul lui herr Fassbinder, unde mă ocupam de comenzi, răspundeam la telefoane și împărțeam dulciurile pe care le aducea în fiecare vineri pentru copii.
   La început, herr Fassbinder mi se adresa doar când avea nevoie de informații despre documente ori când îmi dicta vreo scrisoare, pe care urma apoi să o bat la mașină. Dar, într-o zi, m-am ciocnit de Aron și de câțiva băieți care aduceau mormane de haine care trebuiau tăiate și cusute la loc, potrivit ordinelor primite. Cred că a fost la fel de mirat să dea cu ochii de mine, pe cât am fost eu.
   - Minka! a zis, în timp ce îi îndrumam pe colegii lui spre depozit. Aici lucrezi?
   - Da, la birou, i-am răspuns.
   - Ooo! a exclamat. Ce slujbă pricopsită!
   M-am uitat la fusta cu care eram îmbrăcată, care se tocise de tot la genunchi de atâta purtare.
   - Da, am glumit. Mă simt ca o prințesă.
   Dar știam amândoi cât sunt de norocoasă, în comparație cu mama, care își pierduse vederea aproape de tot din cauza luminii slabe la care cosea, sau cu frumoasa Darija, care încă făcea curățenie în apartamentele militarilor și ale cărei mâini delicate, de balerină, erau acum crăpate și jupuite din cauza leșiei și a săpunului.
   Față de ele, să lucrez douăsprezece ore la mașina de scris, într-un birou călduț, era floare la ureche.
   În momentul acela, a trecut herr Fassbinder pe lângă noi. S-a uita la mine, apoi la Aron, și din nou la mine. Mi-a făcut semn să intru în birou și le-a zis celor mici să își vadă de treabă.
   M-am așezat la masă, să bat formularele de rechiziționare, când mi-am dat seama că herr Fassbinder stătea în fața mea.
   - Așa deci? a zis el, zâmbind cu gura până la urechi. Ai un iubit.
   Am clătinat din cap.
   - Nu e iubitul meu, am răspuns.
   - Mda, nu ți-e iubit cum nu-ți sunt eu șef.
   - Am fost colegi de școală, nimic mai mult.
   Eram deja îngrijorată, mă temeam ca Aron să nu aibă probleme cu angajatorul lui din cauză că vorbise cu mine.
   Herr Fassbinder a oftat prelung.
   - Păcat, a spus. Băiatul e îndrăgostit lulea de tine. Ah, ia te uită, te-am făcut să roșești. Ar trebui să-i acorzi o șansă flăcăului.
   Din ziua aceea, de câte ori aveam nevoie de materiale textile, herr Fassbinder cerea anume ca Aron să le livreze. Iar pe mine mă însărcina să-i descui depozitul, deși erau alți angajați mai potriviți să facă asta decât o secretară. Mai târziu, herr Fassbinder venea la mine și îmi cerea amănunte. Îmi dădeam seama că omul avea stofa de pețitor.
   Încet, încet, cu cât petreceam mai mult timp în biroul acela micuț, a început să îmi facă diverse destăinuiri. Mi-a povestit despre soția lui, Liesl, care era atât de frumoasă, încât până și norii se dădeau la o parte de pe cer când ieșea din casă. Ar fi putut avea orice bărbat, dar îl alesese pe el, fiindcă o făcea să râdă.
   Regretul lui cel mai mare era că nu apucaseră să facă un copil înainte ca ea să moară - de tuberculoză, cu șase ani în urmă. Am realizat atunci că toți cei care lucram în fabrică, de la cele mai mici fetișcane până la mine, eram copiii lui.
   Într-o zi, eram singură în birou cu herr Fassbinder. Brodezele nu aveau de lucru momentan, pentru că nu primiserăm materialele necesare; de data asta, întârziau ațele de cusut. Herr Fassbinder a ieșit pentru scurt timp, iar, când s-a întors, am remarcat că era roșu la față.
   - Ne mai trebuie muncitori, s-a răstit.
   Era prima oară când îl vedeam atât de furios. Și tot prima oară când mi s-a făcut frică de el, pentru că nu înțelegeam la ce ne trebuiau mai mulți muncitori, când nu aveam nici ce le da de lucru fetelor deja angajate.
   A doua zi, în plus față de cei 150 de lucrători, herr Fassbinder a mai angajat 50 de mame cu copii. Copiii erau prea mici ca să lucreze într-o fabrică de broderii, așa că i-am pus să trieze ațele după culori. Aron ne-a adus câteva suluri de pânză albă.
   Departamentul de textile primise în vară comandă de cincizeci și șase de mii de costume de camuflaj pentru Frontul de Est, iar noi trebuia să coasem emblemele pe ele.
   Cum toate comenzile treceau prin mâna mea, știam că nu fuseserăm contractați pentru această lucrare și că ne transformaserăm într-o veritabilă grădiniță.
   - Nu te privește pe tine, m-a repezit herr Fassbinder, când am îndrăznit să-l întreb.
   În săptămâna aceea, am fost anunțați că douăzeci de mii de evrei urmau să fie deportați din ghetou. Președintele Rumkowski reușise să înjumătățească numărul acestora, dar oficialitățile ghetoului au întocmai lista celor zece mii care aveau să plece.
   Primii erau țiganii, care locuiau într-o zonă separată a ghetoului. Pe locul doi, infractorii. Iar la urmă, cei care nu aveau slujbe.
   Precum cele cincizeci de mame care sosiseră de curând la fabrică.
   Ceva îmi spunea că, dacă herr Fassbinder ar fi putut să-i ia pe toți cei zece mii de oameni de pe listă la fabrica sa, ar fi făcut-o fără să stea pe gânduri.
   În prima săptămână din ianuarie, toate persoanele nominalizate primiseră convocări - invitații de nuntă, cum le numeam noi ironic: o petrecere la care nu dorea nimeni să participe. Câte o mie de oameni erau urcați zilnic în trenuri și scoși din ghetou.
   Între timp, ne sosise și transportul de ață, iar proaspetele angajate se acomodaseră cu mediul și brodau embleme cu o ușurință, de zici că asta făcuseră toată viața.
   Într-o zi, tocmai când puneam husa peste mașina de scris, herr Fassbinder m-a întrebat dacă familia mea se descurcă bine. Era prima oară când aducea în discuție viața mea din afara acelor ziduri, ceea ce m-a șocat.
   - Da, am răspuns.
   - Niciunul dintre ei nu e pe listă? m-a întrebat, fără ocolișuri.
   Mi-am dat seama că știa mai multe despre mine decât știam eu despre el. Căci pe liste figurau și rudele țiganilor, șomerilor și infractorilor.
   Infractori ca Rubin.
   Înțelegerea pe care o făcuse Basia cu președintele Rumkowski se dovedise solidă. E drept că nu știa unde se află soțul ei, nici dacă e teafăr și nevătămat, dar nu fusese nominalizată spre a fi deportată pentru infracțiunea comisă de soțul ei.
   Herr Fassbinder a stins lumina, astfel că abia îi deslușeam profilul la lumina lunii care pătrundea pe ferestruica biroului.
   - Aveți idee unde îi duc? am întrebat, regăsindu-mi deodată curajul, la adăpostul întunericului.
   - La muncă, la ferme poloneze, mi-a răspuns.
   Privirile ni s-au intersectat în tăcere. La fel ni se spusese și despre Rubin, cu câteva luni în urmă. Neîndoielnic, pe fața mea se citea neîncrederea.
   - Războiul ăsta, a oftat herr Fassbinder. N-ai cum să fugi din calea lui.
   - Le-ați spune asta și celor care au documente? am murmurat. Acte de identitate creștine?
   Nu știu ce m-a împins să îi divulg tocmai lui - un neamț - marele meu secret, pe care nici părinții mei nu îl cunoșteau. Dar eforturile pe care le depusese omul acela pentru a proteja o droaie de copii care nici măcar nu erau ai lui îmi dădeau de înțeles că pot avea încredere în el.
   - Dacă o persoană are acte de identitate creștine, a zis el, după un lung moment de tăcere, aș sfătui-o să plece în Rusia până când se termină războiul.
   În seara aceea, când am plecat de la muncă, m-au podidit lacrimile. Nu pentru că știam că herr Fassbinder are dreptate, nici pentru că eram conștientă că nu mă voi îndura niciodată să plec și să îmi abandonez familia.
   Plângeam, pentru că, la ieșire, când încuiam biroul, în întuneric, feriți de ochii curioșilor, herr Fassbinder mi-a ținut ușa, tratându-mă ca pe o domnișoară, și nu ca pe o evreică.

          Deși ne închipuiserăm cu toții că listele întocmite în ianuarie aveau să fie un caz izolat din istoria războiului și cu toate că discursurile președintelui Rumkowski ne reaminteau și nouă, și nemților că suntem o forță de muncă indispensabilă, la doar două săptămâni după aceea, nemții au cerut să se facă și mai multe deportări.
   Între timp, zvonurile se propagau prin fabrică cu viteza fulgerului, aproape paralizând producția, căci nimeni nu mai primise vreo veste de la cei care părăsiseră ghetoul.
    Era greu de crezut că o persoană strămutată nu ar încerca să ia legătura cu familia.
   - Am auzit, mi-a zis Darija, într-o dimineață, când ne așteptam rația de mâncare la una dintre cantinele sociale, că îi omoară.
   De la o vreme, mama era prea obosită ca să mai stea ore în șir la cozile interminabile pentru alimente. Uneori, aveam senzația că dura mai mult să ne primim rațiile decât să le consumăm. Tata lucra în continuare la brutărie, iar Basia își lua zilnic băiatul de la creșă - oficial, fuseseră desființate, dar încă funcționau ilegal în majoritatea fabricilor, printre care și la cea de confecții unde lucra ea.
   Din cauza asta, mie îmi revenea sarcina de a prelua rațiile și de a le duce acasă. Măcar o aveam pe Darija cu mine, ca să treacă timpul mai repede.
   - Cum e posibil să omori o mie de oameni pe zi? am pufnit, neîncrezătoare. Și de ce-ar face-o, dacă tot muncim gratis pentru ei?
   Darija s-a aplecat spre mine.
   - Camere de gazare, mi-a șoptit.
   Am dat ochii peste cap.
   - Credeam că eu inventez povești.
   Dar, cu toate că vorbele Darijei îmi păreau mai mult baliverne, acestea conțineau și un sâmbure de adevăr.
   De pildă, faptul că oficialitățile făceau acum apel la voluntariat și îți promiteau o masă gratuită, dacă acceptai să fii deportat. În același timp, rațiile de hrană se micșorau tot mai mult - ca pentru a-i forța pe cei nehotărâți să ia o decizie. În fond, dacă luai de bună promisiunea lui Rumkwoski și puteai să pleci din infernul ăsta și, totodată, să-ți umpli burta, cine n-ar fi profitat de ofertă?
   În același timp, ne confruntam cu o lege nouă, potrivit căreia era ilegal să ascunzi o persoană aflată pe lista de deportați. Cunoșteam cu toții cazul rabinului Weisz, însărcinat să aleagă trei sute de oameni din congregația lui, care să plece cu următorul transport. Acesta refuzase să dea vreun nume, iar, când veniseră soldații să-l aresteze, îi găsiseră pe el și pe soția lui morți în pat, ținându-se de mână.
   Mama zicea că e o binecuvântare că se duseseră amândoi în același timp. Mă deranja faptul că mă considera atât de naivă, încât să cred așa ceva.
   Către finalul lui martie 1942, fiecare dintre noi cunoștea cel puțin o persoană care fusese deportată. Verișoara mea Rivka, mătușa Darijei, părinții lui Rubin, fostul meu doctor. Se apropia Paștele evreiesc, iar aceasta era pedeapsa noastră; dar nici tot sângele de miel vărsat nu avea să ne mai cruțe casele de tragedie. Parcă singurul sânge care ne ispășea de păcate era cel al familiilor din interiorul ghetoului.
    Părinții mei au încercat să mă protejeze, dându-mi doar informații sumare despre Aussiedlungin, razii.
   Fii bravă, mi-a zis mama, indiferent în ce situație te-ai afla. Fii mărinimoasă cu alții, înainte de a te îngriji de tine. Fă-i pe cei din jur să simtă că îți pasă de ei. Tata mi-a spus să dorm cu cizmele în picioare.
   A durat câteva ore bune până să primesc rația prăpădită de alimente care trebuiau să ne ajungă două săptămâni. Îmi înghețaseră picioarele bocnă și mi se lipiseră genele. Darija sufla în mănuși, ca să își încălzească mâinile.
   - Bine că nu e vară, a zis ea. E mai rău să se fi stricat laptele.
    Am condus-o, până când ea a trebuit să o ia pe altă stradă ce ducea la apartamentul ei.
   - Ce facem mâine? am întrebat.
   - Habar n-am, a spus. Mă gândeam să mergem la cumpărături.
   - Doar dacă oprim să luăm cina la restaurant.
   Darija a rânjit.
   - Zău așa, Minka, numai la mâncare îți stă gândul?
   Am râs și am dispărut după colțul străzii. Odată rămasă singură, am iuțit pasul, ferindu-mi ochii de soldații care treceau și chiar de locuitorii pe care îi cunoșteam. Îmi era greu să mă uit la oameni în ultima vreme. Îmi păreau atât de pustii, încât, uneori, mă temeam să nu mă prăbușesc prin privirile lor goale și să nu mai pot ieși la suprafață.
   Când am ajuns la apartament, am sărit peste treapta din lemn care lipsea - familia Darijei o pusese pe foc în decembrie - și am remarcat de îndată că nu e nimeni acasă. Nici urmă de lumină, sunet sau viață.
   - Hei? am strigat, după ce am intrat și am pus sacul cu alimente pe masa din bucătărie.
   Tata stătea pe un scaun, cu capul în mâini. Îi curgea sângele printre degete de la o tăietură adâncă de pe frunte.
   - Tată! am strigat și i-am dat mâinile la o parte, ca să văd rana. Ce-ai pățit?
   S-a uitat la mine, cu o privire tulbure.
   - Au luat-o, mi-a zis, cu voce stinsă. Au luat-o pe maică-ta.

            Se vedea treaba că, pentru a-și îndeplini cotele de deportați, nici nu-i mai interesa dacă ești trecut pe vreo listă sau nu.
   Ori poate mama primise „invitația de nuntă”, dar preferase să nu ne spună, ca să nu ne facem griji. Nu știam întreaga poveste; știam doar că tata venise de la shul și îi găsise pe SS-iști în sufragerie, țipând la mama și la unchiul meu.
   Din fericire, Basia ieșise cu Majer la aer și nu era acasă la ora aceea.
   Când mama a încercat să fugă spre tata, un soldat l-a lovit atât de tare cu patul armei, încât și-a pierdut cunoștința. Până să își revină el în simțiri, mama dispăruse.
   Mi-a povestit totul, în timp ce îi curățăm și îi bandajam rana. Apoi m-a așezat pe un scaun și a îngenuncheat la picioarele mele. Am simțit cum îmi desface șireturile cizmelor. Mi-a scos-o pe cea stângă și a lovit cu tocul în podea, până l-a desprins, apoi l-a smuls și a scos la iveală monedele de aur ascunse. A băgat mâna și a luat banii.
   - Îți rămân cei din cealaltă cizmă, a zis, parcă încercând să se convingă singur că procedează corect.
   După ce mi-a pus tocul la loc, m-a luat de mână și m-a condus afară.
   Am colindat pe străzi ore în șir, întrebându-i pe toți cunoscuții dacă știu unde sunt duși cei care sunt luați de armată. Oamenii se fereau de noi, ca și când suferința noastră era contagioasă; soarele cobora tot mai jos pe cer, până s-a spart ca un gălbenuș de ou peste acoperișurile clădirilor.
   - Tată, e aproape ora stingerii, i-am spus, dar nu m-a auzit.
   Eram îngrozită; mă gândeam că e în stare să facă vreun gest sinucigaș. Dacă nu o găsea pe mama, nu mai avea pentru ce trăi. Nu a durat mult și am dat nas în nas cu doi soldați SS care patrulau. Unul din ei a arătat spre tata și a început să țipe.
   - Nu mai circulați pe stradă!
   În momentul în care tata s-a dus spre el, cu monedele în palmă, soldatul a dus arma la umăr.
   M-am aruncat în fața tatei.
   - Vă rog, l-am implorat în germană. Nu știe ce face.
   Celălalt soldat a făcut câțiva pași, a pus mâna pe brațul camaradului său și i-a coborât arma.
   - Was ist los? a întrebat. Ce s-a întâmplat?
   Tata s-a întors spre mine cu o privire atât de deznădăjduită, încât mă durea inima să îl privesc în ochi.
   - Întreabă-i unde au dus-o, mi-a zis.
   Așa am și făcut. Le-am explicat că mama și unchiul meu fuseseră ridicați din casă de soldați și că încercăm să îi găsim. După aceea, tata a vorbit pe limba universală a banilor și a pus monedele de aur în palma înmănușată a soldatului.
   La lumina felinarului stradal, răspunsul soldatului a prins formă.
   Cuvintele lui au căpătat proporții gigantice în spațiul dintre noi.
   - Verschwenden Sie nicht Ihr Geld, a spus, aruncând monedele pe jos.
   Ne-a făcut semn din cap spre apartament, reamintindu-ne că încălcăm ora stingerii.
   - Aurul meu e la fel de bun ca al altora! a strigat tata furios după ei, în vreme ce soldații își vedeau mai departe de drum. O să găsim pe altcineva, Minka. Nu se poate să nu existe un soldat în ghetoul ăsta, dispus să ne vândă informații.
   M-am lăsat în genunchi și am adunat monedele care luceau pe caldarâm.
  - Da, tată, am spus, deși știam că nu e adevărat, pentru că înțelesesem cuvintele soldatului.
   Nu vă irosiți banii.

           A doua zi după dispariția mamei, m-am dus la serviciu.
    Lipseau câteva fete; altele brodau și suspinau. M-am așezat la mașina de scris, sperând ca formularele de rechiziționare să mă ajute să-mi iau gândul de la cele întâmplate, dar n-am izbutit. După ce am greșit de cinci ori la rând, am lovit cu pumnul în chei, care au zburat toate odată, trasând o linie absurdă, ca și când lumea întreagă începuse să vorbească pe limba păsărească.
   Herr Fassbinder a ieșit din birou și m-a găsit plângând.
   - Le amărăști și pe celelalte fete, mi-a zis.
   Într-adevăr, mă priveau cu ochi mari prin geamul despărțitor dintre biroul meu și sala fabricii.
   - Vino-ncoace.
   L-am urmat în biroul lui și am luat loc pe un scaun, așa cum făceam când îmi dicta ceva.
   Nu s-a prefăcut că nu știe de Aussiedlung-ul din seara precedentă. Nu mi-a cerut să mă opresc din plâns. Ba mai mult, mi-a întins batista lui.
   - Azi lucrezi aici, m-a anunțat și a ieșit din încăpere, închizând ușa după el.
   Timp de cinci zile, am fost ca un zombi la serviciu și ca o stafie acasă, culegând în tăcere lucrurile lăsate în urmă de tata, care nu mai mânca și nu mai vorbea. Basia îi dădea supă cu lingura, așa cum îl hrănea pe Majer.
   Era un mister cum reușea să își termine tura la brutărie, dar bănuiam că îi săreau în ajutor angajații când nu se putea descurca. Nu știam ce e mai dureros: dispariția fulgerătoare a mamei sau pierderea treptată a tatei.
   Într-o noapte, când reveneam de la fabrică, am simțit o umbră în spate, suflându-mi în ceafa, ca un balaur. Cu toate astea, de câte ori întorceam capul, vedeam doar fețele supte ale vecinilor mei care se grăbeau să ajungă acasă și să încuie ușile, înainte ca alte suferințe să se reverse peste pragurile lor.
   Nu reușeam însă să scap de sentimentul că sunt urmărită, iar teamă nu făcea decât să crească în mine, de două ori, de patru ori, umplându-mi fiecare colțișor al minții, așa cum creștea aluatul tatei, dacă aveai răbdare cu el. Inima îmi bătea mai să-mi sară din piept când am intrat pe ușa apartamentului, în care, după plecarea celor doi verișori, mă simțeam stingheră, ca un chiriaș clandestin, nicidecum ca un oaspete.
   - Basia? am strigat. Tată?
   Ce noroc chior pe capul meu! Eram singură.
   Mi-am desfăcut fularul de la gât și mi-am descheiat paltonul, dar nu le-am scos de pe mine, pentru că nu era căldură în apartament. Apoi am vârât un cuțitaș de decojit în mânecă, pentru orice eventualitate.
   Am auzit zornăit de cioburi în camera alăturată.
   Zgomotul venea din singurul dormitor al casei - cel pe care îl ocupau verii mei când ne-am mutat. Am traversat holul tiptil, străduindu-mă să nu fac nici cel mai mic zgomot în cizmele mele butucănoase și am aruncat o privire pe ușă. Un ochi de fereastră era spart.
   M-am uitat pe jos, după vreo piatră, dar n-am văzut decât cioburi de sticlă. M-am lăsat în genunchi și am început să le adun atent cu mâna, folosindu-mi fusta pe post de făraș.
   Iat-o. Nu era o nălucire. Am văzut o umbră cu colțul ochiului.
   Am sărit în picioare, și toate cioburile s-au vărsat la loc pe podea. Am tras de ușa dormitorului și, în spatele ei, am găsit un băiat slab și înalt care spărsese geamul, ca să se ascundă în casă.
   - N-am ce să-ți dau, am strigat. Nici mâncare, nici bani. Pleacă.
   Mă privea cu ochi mari, iar hainele îi erau zdrențăroase. Spre deosebire de noi ceilalți, care flămânzeam, lui i se distingeau mușchii pe sub cămașă. A făcut un pas în față.
   - Stai pe loc, sau te omor, am țipat și, în clipa aceea, chiar mă credeam în stare de așa ceva.
   - Știu ce s-a întâmplat cu mama ta, mi-a zis.

           Până și mie, care plăsmuisem o carte despre un upior trezit din morți, ce se îndrăgostea de o fată muritoare, îmi veneau greu a crede fantasmagoriile pe care mi le înșira băiatul acela.
   Îl chema Hersz și se aflase împreună cu mama în marfarul care părăsise ghetoul. Trenul parcursese șaptezeci de kilometri, de la Lodz la Kolo. După aceea, toată lumea fusese îmbarcată într-un alt tren, care circula pe șine cu ecartament îngust, până la Powiercie. Când au ajuns, se întunecase deja, așa că au înnoptat într-o moară părăsită, la câțiva kilometri de oraș.
   Acolo a întâlnit-o pe mama. Ea i-a spus că are o fată cam de-o seamă cu el și că își face griji pentru mine. Spera să găsească o cale de a ne trimite vești. L-a întrebat pe Hersz dacă familia lui trăiește tot în ghetou.
   - Mi-a adus aminte de mama, a spus Hersz. Părinții mei au fost luați la a doua razie. Mă gândeam că poate îi găsesc, dacă ne duc la muncă în același loc.
   Stăteam pe scaune acum, alături de Basia și de tata, care îi sorbeau fiecare cuvânt pe care îl rostea Hersz. În definitiv, dacă el era aici, oare nu va veni și mama cât de curând?
   - Zi mai departe, l-a rugat tata.
   Băiatul și-a smuls o coajă de pe o rană de la mână. Îi tremurau buzele.
   - A doua zi dimineață, soldații ne-au împărțit în grupuri mai mici. Mama ta a urcat cu un grup într-un camion, iar eu m-am dus cu altul, format din zece tineri voinici și înalți. Ne-au dus cu mașina la un conac mare, din piatră. Am coborât în pivnița casei. Zidurile erau pline de semnături și o frază scrisă în idiș: Cel care intră aici nu mai iese viu. Era și o fereastră, baricadată cu scânduri, a adăugat Hersz, aproape înecându-se. Dar pătrundeau zgomotele prin ea. A mai venit un camion, și unul dintre nemți le-a spus oamenilor că vor fi trimiși la muncă în est. Nu trebuiau decât să facă un duș mai întâi și să se schimbe în haine curate, care au fost dezinfectate. Oamenii din camion au început să aplaude și, câteva secunde mai târziu, am auzit foșnet de pași pe lângă fereastra pivniței.
   - Deci, e teafără și nevătămată, a zis tata, răsuflând ușurat.
   Hersz a lăsat capul în pământ.
   - În dimineața următoare, m-au dus la muncă în pădure, împreună cu ceilalți băieți care petrecuseră noaptea în pivniță. Când am plecat, am observat o furgonetă mare, parcată lângă zidul casei. Avea ușa deschisă și înăuntru era o rampă. Pe podea, era întins un grilaj de lemn, din cele pe care le vezi în băile publice. Dar noi n-am urcat în furgonetă. Am urcat în remorca unui camion acoperită cu prelată. Ne-au însoțit în jur de treizeci și trei de SS-iști. Am ajuns la o groapă imensă. Mi-au dat o lopată și mi-au zis s-o fac și mai mare. Imediat după ora opt dimineața, a sosit prima furgonetă. Semăna cu cea pe care o văzusem la conac. Câțiva nemți au deschis ușile și au fugit repede de acolo, ca să lase fumul gros să iasă. După vreo cinci minute, soldații au ales trei dintre noi și ne-au zis să urcăm în ea. Eu am fost unul dintre ei.
   A tras adânc aer în piept, de parcă îi era insuficient.
   - Oamenii dinăuntru muriseră din cauza gazului. Unii încă se țineau în brațe. Erau îmbrăcați doar în lenjerie de corp. Nu apucaseră încă să se răcească. Unii nu muriseră încă, și atunci venea un soldat și îi împușca. După ce le-am scos trupurile, i-am scotocit bine, să vedem dacă au aur, bijuterii sau bani la ei. Pe urmă i-am băgat în groapă, iar prosoapele și săpunurile pe care le primiseră pentru „duș” au fost strânse și duse înapoi la conac, ca să fie folosite la următorul transport.
   Mă uitam stupefiată la Hersz. Era absurd. De ce te-ai osteni atât să omori niște oameni - oameni care îți produceau obiecte utile și contribuiau la efortul de război? Pe urmă, am început să judec logic.
   Hersz era aici, mama, nu. Hersz văzuse cadavrele descărcate din furgonete.
   - Minți! am șuierat.
   - Aș vrea să mint, a murmurat. Mama ta se afla în al treilea camion din ziua aceea.
   Tata a lăsat capul pe masă și a început să plângă.
   - Șase dintre băieții aleși să muncească în pădure au fost uciși în aceeași zi, împușcați pentru că nu lucrau suficient de repede. Eu am supraviețuit, deși nu-mi doream. Noaptea, când ne întorceam în pivniță, aveam de gând să mă spânzur. Pe urmă, mi-am amintit că, deși eu nu mai am pe nimeni, mama ta încă are o familie. A doua zi, când mergeam spre pădure, am cerut o țigară. Un SS-ist mi-a dat una și, brusc, toată lumea din camion a început să-i ceară țigări. Am profitat de zăpăceală și am scos un stilou din buzunar, cu care am dat o gaură în prelată și am sfâșiat-o. Apoi am sărit din remorcă. Au început să tragă după mine, dar nu m-au nimerit și am reușit să fug prin pădure, până când am dat de o șură și m-am ascuns sub fânul din pod. Am stat acolo două zile, pe urmă am ieșit și am venit direct aici.
   Ascultam povestea lui Hersz, deși îmi venea să-i spun că e nebun, că făcuse o prostie întorcându-se în ghetou, când toată lumea voia să scape de acolo. Pe de altă parte, dacă scăparea însemna să mori gazat într-o furgonetă, poate că Hersz luase decizia înțeleaptă.
   O parte din mine încă se îndoia de spusele lui și refuza să accepte că ar putea fi adevărate.
   Tata însă a acoperit imediat singura oglindă din casă. În loc să stea pe scaun, s-a așezat pe podea. Și-a rupt cămașa de pe el. I-am urmat exemplul, împreună cu Basia, și ne-am jelit mama, așa cum cerea religia noastră.
   Noaptea, când l-am auzit că plânge, m-am așezat pe marginea saltelei pe care o împărțise cu mama. Apartamentul, atât de aglomerat până de curând, era acum mult prea încăpător.
   - Minka, a zis tata, cu un glas atât de blând, încât am crezut că visez, la înmormântarea mea, să ai grijă să... să ai grijă...
   S-a oprit, neputând să-și ducă ideea la capăt.
   A albit peste noapte. Dacă n-aș fi văzut-o cu ochii mei, aș fi zis că e imposibil.

         Acesta e, probabil, lucrul cel mai greu de înțeles: cum se poate ca până și cele mai mari orori să devină ceva banal.
   Înainte, trebuia să-mi imaginez cum poți privi un upior care suge sângele din gâtul victimei sale, proaspăt ucisă, fără să întorci capul. Acum, știam din propria experiență: puteai să vezi o bătrână împușcată în cap și să oftezi, pentru simplul motiv că sângele ei ți-a stropit paltonul. Puteai auzi rafale de focuri de armă fără să tresari. Puteai să nu te mai gândești la grozăviile care se vor întâmpla, pentru că deja se întâmplaseră.
   Cel puțin, așa am crezut.
   În prima zi de septembrie, mai multe camioane militare au oprit în fața spitalelor din ghetou, iar bolnavii au fost luați cu forța de soldații SS.
   Darija mi-a povestit că, la spitalul de pediatrie, oamenii văzuseră cum bebelușii erau aruncați de la ferestre. Atunci am început să mă gândesc că, poate, Hersz spunea adevărul. Bărbații și femeile care se târau în halate pe holurile spitalelor, unii atât de bătrâni ori de slăbiți, încât abia se mai țineau pe picioare, nu aveau cum să fie duși la muncă, în est. În după-amiaza următoare, președintele Rumkowski a ținut un discurs.
   Stăteam în piață, cu sora mea, și îl legănam pe Majer cu rândul. Tușea din nou și era irascibil. Tata, care era mai mult o umbră a bărbatului de altă dată, rămăsese acasă. Mergea doar până la brutărie și înapoi, în rest nu ieșea nicăieri. Sinceră să fiu, nepoțelul meu își putea purta mai bine de grijă decât tata.
    Prin difuzoarele instalate în colțurile pieței, a răsunat vocea președintelui Rumkowski.
   - Ghetoul nostru a primit o lovitură teribilă, a spus el. Nemții îi vor pe cei mai prețioși dintre noi - copiii și bătrânii. Deoarece nu am avut fericirea de a fi tată, mi-am închinat viața copiilor. Mi-am dedicat toată energia copiilor. Nu mi-am închipuit niciodată că va trebui să duc cu mâinile mele jertfa la altar. La vârsta mea, mă văd nevoit să întind brațele spre voi și să vă implor... Fraților și surorilor, dați-mi-i! Mamelor și taților, dați-mi copiii voștri!
   Din mulțime, s-au ridicat gemete și țipete. Majer era în brațele mele în momentul acela. L-am strâns la piept, dar Basia mi l-a smuls din mâini și și-a îngropat fața în părul lui. Părul roșu, ca al lui Rubin.
   În continuare, președintele ne-a explicat că trebuie deportate douăzeci de mii de persoane. Că bătrânii și copiii reprezintă doar treisprezece mii.
   - Mergem toți! a strigat cineva, lângă mine.
   O femeie a venit cu altă sugestie. Familiile care aveau un singur copil să fie cruțate și să fie luați de la cele care aveau mai mulți.
   - Nu, a murmurat Basia, cu lacrimi în ochi. Nu-i las să mi-l ia.
   Îl strângea atât de tare pe Majer, încât copilul a început să plângă.
   Președintele ne spunea că aceea era singura cale de a-i împăca pe nemți. Că înțelege cât de crudă e rugămintea lui. Că îi convinsese pe nemți să ia doar copiii sub zece ani, fiindcă aceia nu vor înțelege ce se întâmplă.
   Basia s-a aplecat de mijloc și a vomitat. După aceea, a pornit prin mulțime, îndepărtându-se de podiumul pe care stătea președintele, cu Majer în brațe.
   - Știu ce înseamnă să pierzi un membru al corpului, spunea Rumkwoski, străduindu-se să înduplece mulțimea.
   Și eu.
   Sângerai până la moarte.

           La finalul programului, herr Fassbinder nu ne-a lăsat să părăsim fabrica, nici măcar ca să ne anunțăm familiile că întârziem.
   Le-a spus soldaților care i-au cerut lămuriri că e presat de comenzi și trebuie să lucrăm peste noapte. A baricadat ușile și s-a postat la intrare cu o armă pe care o nu o mai văzusem vreodată. Cred că, dacă intra vreun soldat să ia copiii, era în stare să se bată cu compatriotul său. Știam că nu încearcă decât să ne protejeze.
   Se dăduse ordin ca nimeni să nu mai iasă din casă, astfel încât SS-ul și poliția să poată percheziționa fiecare locuință și să aleagă copiii care urmau să fie deportați.
   În momentul în care au răsunat împușcături și țipete, herr Fassbinder ne-a spus să nu facem gălăgie. Tinerele mame, aproape isterice, își legănau copiii în brațe. Herr Fassbinder le-a împărțit bomboane, i-a lăsat să se joace cu mosoarele goale și să facă turnulețe din ele.
   A doua zi dimineață, simțeam că-mi ies din minți. Mă gândeam întruna la Basia și la Majer. Cine-i va apăra, dacă tata era mai mult o stafie?
   - Vă rog, herr Fassbinder, am implorat, lăsați-mă să merg acasă. Am optsprezece ani. Sunt prea mare ca să trec drept copil.
   - Ești, meine Kleine, a răspuns herr Fassbinder.
   În momentul acela, am făcut un gest de o inimaginabilă îndrăzneală. I-am atins mâna. Oricât de frumos mă trata herr Fassbinder, nu mi-am permis niciodată să mă consider egala lui.
   - Dacă ajung acasă mâine, sau poimâine, și descopăr că a mai dispărut cineva în lipsa mea, n-o să mi-o iert niciodată.
   S-a uitat lung la mine, apoi a arătat spre ușă. A ieșit cu mine din fabrică și i-a făcut semn unui tânăr polițist neamț.
   - Fata trebuie să ajungă cu bine acasă la ea, i-a zis. E esențial, iar, dacă pățește ceva, pe tine te trag la răspundere. Ai priceput?
   Polițistul, cam de-o vârstă cu mine, a încuviințat din cap, speriat de  amenințarea lui herr Fassbinder. M-a condus în pas alert până acasă și s-a oprit în dreptul treptelor clădirii.
   Am murmurat un mulțumesc în germană și am fugit în casă. Luminile erau stinse, dar știam că asta nu-i împiedica pe nemți să intre, ca să-l caute pe Majer. Tata a sărit în picioare imediat ce m-a auzit. M-a strâns în brațe și m-a mângâiat pe cap.
   - Minusia, a zis, am crezut că te-am pierdut și pe tine.
   - Unde-i Basia? am întrebat.
   M-a dus în cămara din dușumeaua căreia smulsese scânduri biata mea verișoară Rivka, cu mai bine de doi ani în urmă. Un covoraș din ziare acoperea gaura și mica ascunzătoare de dedesubt. L-am dat la o parte și am văzut ochii speriați ai Basiei. Am auzit plescăitul lui Majer, care își sugea degetul.
   - Ce bine! am spus. Dar se poate și mai bine.
   Am scotocit disperată prin apartament și am dat cu ochii de butoiul pe care îl adusese tata de la brutărie. Cândva plin cu faină, acum ne servea drept masă de bucătărie, fiindcă pe prima o puseseră pe foc.
   L-am răsturnat pe o parte și l-am rostogolit până în cămară, după care l-am prăvălit peste gaura din dușumea. Era ceva normal să ții un butoi în cămară, și greu și-ar fi dat seama soldații că sub el se află o ascunzătoare.
   Știam că sunt aproape, pentru că îi auzeam pe oamenii din apartamentele vecine. Țipau cu toții - și cei care erau luați, și cei care rămâneau în urmă. A durat, totuși, trei ore până să ajungă la noi. Au spart ușa și ne-au întrebat unde e Majer.
   - Nu știu, a răspuns tata. Nu mi-am văzut fata de când s-a dat stingerea.
   Unul dintre ofițerii SS s-a întors spre mine.
   - Spune-ne adevărul.
   - E așa cum spune tata, am zis.
   În clipa aceea, s-a auzit. Un tușit și un scâncet firav.
   Am dus imediat mâna la gură.
   - Ești bolnavă? m-a întrebat militarul.
   Nu puteam să confirm, pentru că asta ar fi însemnat să fiu deportată.
   - M-am înecat cu apă, am spus, lovindu-mă cu pumnul în piept, până când zgomotul a încetat.
   După asta, soldații nu mi-au mai dat atenție. S-au apucat să deschidă dulapurile și sertarele, orice spațiu în care puteai ascunde un copil. Și-au înfipt baionetele în saltelele de paie pe care dormeam, în caz că îl vârâsem pe Majer în vreuna dintre ele.
   Când au ajuns la cămară, am stat nemișcată și l-am lăsat pe soldat să răvășească etajerele cu țeava puștii, aruncând pe jos puținele noastre provizii, și butoiul gol. S-a aplecat și a aruncat o privire în gura acestuia.
   SS-istul s-a întors spre mine și m-a fixat cu o privire de gheață.
   - Dacă descoperim că își ascunde copilul, o omorâm, a zis și a lovit butoiul cu piciorul.
   Nu s-a răsturnat. Nu s-a clătinat. Doar a alunecat puțin în dreapta, trăgând ziarul odată cu el și dezvelind o crăpătură minusculă ce putea trăda gaura de dedesubt.
   Mi-am ținut respirația, convinsă că o să observe, dar soldatul le-a strigat celorlalți să treacă la apartamentul următor.
   Am așteptat să iasă soldații din casă.
   - Ai răbdare, mi-a zis tata, când am dat să merg în cămară.
   A arătat pe furiș spre fereastra prin care ne vedeam vecinii scoși în stradă, târâți cu forța, împușcați. Zece minute mai târziu, când soldații au dispărut de pe strada noastră și nu mai răsunau decât bocetele mamelor, tata s-a dus repede în bucătărie și a mutat butoiul.
   - Basia, am zis, s-a terminat.
   Suspina și zâmbea printre lacrimi. S-a ridicat, cu Majer în brațe, și tata a ajutat-o să iasă din spațiul îngust.
   - Mi-a fost teamă că o să audă tușitul, am zis.
   - Și mie, a mărturisit Basia. Dar a fost tare cuminte. Nu-i așa că ai fost băiețel cuminte, puiul meu?
   Ne-am uitat amândouă la fața lui Majer, apăsată cu putere la gâtul mamei sale, căci nu reușise să-l potolească altfel. Nu mai tușea. Nu mai țipa.
   Țipa însă sora mea, văzând buzele vinete și ochii goi ai copilului ei.

      Copiii au fost urcați în căruțe și scoși din ghetou. Unii erau gătiți în hainele cele mai bune, sau ce mai rămăsese din acestea. Urlau ca din gură de șarpe și își strigau mamele. Mamele care trebuiau să meargă la fabrici și să muncească, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
   Ghetoul era un oraș-fantomă. Eram un șir cenușiu de muncitori zdrobiți, care nu doreau să-și amintească trecutul și își pierduseră speranța în viitor. Nu se mai auzeau râsete, nu mai juca nimeni șotronul.
   Nu tu fundițe de păr, nu tu chicoteli. Pieriseră orice culoare și frumusețe.
   Tocmai de aceea, spunea lumea, moartea ei era atât de sublimă.
   Zburase, precum o pasăre, de pe podul de peste strada Lutomierska, pe șoseaua interzisă evreilor. Povesteau că părul despletit al Basiei fluturase în urma ei, ca două aripi, iar fusta se umflase ca o coadă înfoiată.
   Spuneau că gloanțele care o nimeriseră în aer îi coloraseră penajul într-un sângeriu-aprins, ca o pasăre phoenix care va renaște din propria cenușă.
 
       Un mârâit ușor a străpuns bezna, aproape ca un tors de pisică. Hârșâitul unui băț de chibrit. Miros de sulf. Torța s-a reaprins. În fața mea, într-o baltă de sânge, stătea ghemuit un bărbat cu ochi sălbatici și părul răvășit.
   Îi curgea sânge din gură și de pe mâinile în care ținea o bucată de carne.
   M-am tras înapoi, sugrumată de groază. Mă aflam în peștera în care Aleks îmi spusese că își înjghebase o locuință modestă. Venisem acolo, în speranța că îl voi găsi, după ce reușise să fugă din piața satului. Dar acela... acela nu era Aleks.
    Bărbatul - dacă îl pot numi astfel - a făcut un pas spre mine. Bucata de carne pe care o devora avea o mână și degete. Erau încă încleștate pe măciulia unui baston aurit pe care nu l-aș fi putut uita în veci. Dădusem de urma lui Baruch Beiler.
   Am simțit că mi se încețoșează vederea și m-a luat cu amețeală.
   - N-a fost nicio sălbăticiune, am izbutit să spun. Tu ai fost.
   Canibalul a rânjit, dezvelindu-și dinții strălucitori și pătați de sânge.
   - Sălbăticiune, upior, totuna. Ce rost are să despicăm firu-n patru?
   - Tu l-ai ucis pe Baruch Beiler.
   - Ipocrito. Vrei să spui că nu i-ai dorit moartea?
   Mi-am amintit de toate vizitele lui, când venea să ne ceară banii de dări, pe care nu îi aveam, și făcea tot soiul de înțelegeri necinstite cu tata, care ne îngropau și mai mult în datorii. M-am uitat la monstrul din fața mea și mi s-a făcut rău.
   - Pe tata, am murmurat, tot tu l-ai omorât?
   Văzând că upiorul nu îmi răspunde, m-am repezit asupra lui, folosindu-mă ca de niște arme de unghii și de furia care mă mistuia. I-am sfâșiat pielea, l-am lovit cu picioarele și cu pumnii. Ori răzbunam moartea tatei, ori muream încercând să fac asta.
   Deodată, am simțit un braț care mă cuprinde de talie și mă trage înapoi.
   - Oprește-te, mi-a strigat Aleksander, țintuindu-mă la pământ cu greutatea corpului său.
   Din unghiul în care mă aflam, vedeam lanțurile prinse de picioarele desculțe și murdare ale upiorului și grămada de oase decolorate de lângă el. Vedeam manșetele zdrențuite ale cămășii lui Aleks, mânjite de sânge.
   Era limpede că se chinuise mult să scape din funiile cu care îl legase Damian.
   - Lasă-mă-n pace, am strigat.
   De data asta, nu voiam să mă salveze Aleks, dacă asta însemna că nu pot răzbuna moartea tatei.
   - Oprește-te, m-a rugat și, abia atunci, mi-am dat seama că nu pe mine mă proteja. Te rog, e fratele meu.
   M-am potolit. Acela era Casimir? Băiatul încet la minte, pe care Aleks trebuia să-l păzească ziua, și noaptea să-l țină închis, ca să nu mănânce ce nu trebuia? Ce-i drept, nu-l văzusem niciodată fără masca de piele pe față.
   Dar Aleks îmi spusese că mănâncă pietre, crengi și pământ, nu ființe umane. Dacă era o minciună, cum să mai am încredere în el?
   Am legănat din cap, străduindu-mă să înțeleg. Aleks mă protejase, îmi salvase viața când fusesem rănită - de nimeni altul decât de fratele lui.
   Totuși, avea aceiași ochi de un chihlimbariu ireal, ca monstrul de lângă mine, iar, prin venele lui, curgea același sânge.
   - Tu ai un frate, am zis, cu voce stinsă. Dar eu nu mai am tată.
   M-am smuls din brațele lui Aleks și m-am pus în fața lui Casimir.
   - Din cauză că l-ai ucis tu! Recunoaște!
   Tremuram atât de tare, încât abia reușeam să mă țin pe picioare. Dar Casimir refuza să vorbească, refuza să îmi dea satisfacție.
   Am luat-o la fugă, orbește, pe unde venisem, izbindu-mă de colțurile ascuțite, împiedicându-mă de pietrele și de gropile de pe fundul peșterii, prăvălindu-mă în patru labe, ca un bolovan. În timp ce încercam să mă ridic, Aleks m-a cuprins iar în brațe. Mi s-au încordat toți mușchii la gândul că, deși indirect, el era motivul suferinței mele.
   - Puteai să-l oprești, am spus printre lacrimi. L-a omorât pe singurul om care m-a iubit vreodată.
   - Tatăl tău nu e singurul care te-a iubit, a mărturisit Aleks. Nu-l poți învinovăți pe Casimir de moartea lui, a adăugat și și-a ferit privirea de mine. Eu l-am ucis.

                                           MINKA

        O vreme, oamenii dispăreau din ghetou precum amprentele de pe un geam - acum îi vedeai, iar, în secunda următoare, se evaporau, de parcă nici n-ar fi existat.
   Moartea îmi ținea companie când îmi târâm picioarele pe străzi, îmi șușotea la ureche când mă spălam pe față, mă lua în brațe când dârdâiam în pat. Herr Fassbinder nu-mi mai era șef; în locul slujbei de secretară, fusesem repartizată la o fabrică de ghete din piele.
   Îmi tremurau mâinile chiar și atunci când nu coseam: atât de greu era să împing acul prin pieile tari. Ne duceam viața sub amenințarea permanentă a deportării. O parte din colegele mele de muncă îi rugaseră pe dentiști să le implanteze diamantele de la verighete în dinți, pe post de plombe. Altele își vârau săculeți cu monede în vagin și veneau cu ele la muncă, în caz că le prindea razia acolo. Și cu toate astea, ne continuam viața.
    Munceam, mâncam, sărbătoream aniversări, bârfeam, citeam, scriam, ne rugam și ne trezeam în fiecare dimineață și o luam de la capăt.
   Într-o zi de iulie, 1944, m-am dus după Darija, ca să mergeam la coada unde se împărțeau rațiile, dar n-am mai găsit-o. N-am avut nici măcar timp să-i plâng dispariția. Mă obișnuisem deja cu gândul că îi voi pierde pe toți cei care îmi erau dragi. Plus de asta, trei zile mai târziu, eu și tata ne-am văzut numele pe lista de deportare.
   Era zăpușeală, o căldură cum nu-ți venea să crezi că poate exista, după ce, cu doar câteva luni înainte, nu reușeam să ne încălzim, orice-am fi făcut. Era sufocant în fabrică, ferestrele erau închise, iar aerul atât de îmbâcsit, încât simțeai că ți se oprește în gât, ca un burete.
   Am ieșit din clădire, pentru prima oară, după douăsprezece ore, și am inspirat ușurată aerul proaspăt. Nu mă grăbeam să ajung acasă, unde aveam să stau toată noaptea, împreună cu tata, și să mă gândesc ce o să se întâmple de dimineață, când trebuia să ne adunăm în piața orașului.
   Am luat-o pe un traseu întortocheat, pe străduțele înguste și aleile labirintice ale ghetoului. Știam că Aron locuiește în zonă, dar nu-l mai văzusem de câteva săptămâni. Era posibil ca, asemenea Darijei, și el să fi fost deportat.
   Am oprit un bărbat și l-am întrebat dacă îl cunoaște pe Aron, dar bărbatul a clătinat din cap și și-a văzut de drum. Făceam ceva de neconceput. Nu pomeneam niciodată de cei care fuseseră răpiți dintre noi; ajunseserăm precum oamenii din acele culturi care nu rostesc numele morților, de teamă să nu îi bântuie veșnic.
   - Aron? am întrebat-o pe o bătrână. Aron Sendyk. L-ați văzut cumva?
   S-a uitat la mine. Am realizat, îngrozită, că nu era cu mult mai în vârstă decât mine, dar avea părul alb și porțiuni chele pe scalp; iar pielea îi atârna peste oasele feței, ca o pânză grea pe un umeraș.
   - Acolo stă, mi-a zis și a arătat cu degetul spre o ușă, la câteva case distanță.
   Mi-a deschis chiar Aron, cu o figură înspăimântată, și pe bună dreptate. În general, bătăile la ușă erau însoțite de un soldat care dădea buzna în casă. Când m-a văzut, s-a mai liniștit.
   - Minka, a spus și a întins mâna ca să mă tragă în casă.
   Atmosfera din interior era ca un cuptor.
   - Mai e cineva aici?
   A clătinat din cap. Era îmbrăcat în maiou și pantaloni, pe care îi prinsese cu ace de siguranță, ca să nu-i cadă de pe șoldurile înguste.
   Umerii asudați îi luceau precum măciulia unui catarg de steag din alamă.
   M-am ridicat pe vârfuri și l-am sărutat.
   Avea gust de țigări, iar părul îi era ud la ceafă. M-am lipit de trupul lui și l-am sărutat și mai pasional, de parcă era momentul la care visam de ani buni. Chiar visam la el. Dar nu cu Aron.
   Într-un final, cred că s-a dumirit că nu are halucinații, pentru că m-a cuprins de mijloc cu un braț și m-a sărutat, la început, mai timid, apoi tot mai lacom, ca un flămând invitat la ospăț.
   M-am tras în spate și, uitându-mă fix la el, mi-am desfăcut bluza. Am lăsat-o descheiată.
   Nu eram vreo priveliște apetisantă. Aveam coastele mai proeminente decât sânii și cearcăne sub ochi, de care nu scăpăm niciodată. Aveam părul spălăcit și nepieptănat, dar măcar era lung.
   A durat câteva clipe până să înțeleg expresia de pe chipul lui Aron.
   Milă.
   - Ce faci, Minka? m-a întrebat, în șoaptă.
   M-am rușinat deodată și mi-am tras marginile bluzei, ca să mă acopăr.
   Eram așa urâtă, încât nu îl puteam seduce nici măcar pe băiatul acela, care fusese cândva îndrăgostit de mine.
   - Dacă nu-ți dai seama singur înseamnă că nu mă pricep deloc, am zis. Îmi cer scuze că te-am deranjat...
   I-am întors spatele și am fugit spre ușă, în timp ce îmi încheiam nasturii, dar Aron m-a prins de braț.
   - Nu pleca, mi-a spus, cu blândețe. Te rog.
   Când m-a sărutat din nou, m-am gândit că, dacă aveam suficient timp și, poate, altă viață, m-aș fi putut îndrăgosti, până la urmă, de el.
   M-a culcat pe salteaua pe care dormea, aflată în mijlocul apartamentului cu o singură cameră. Era inutil să mă întrebe de ce tocmai acum, de ce tocmai el. Eu nu voiam să răspund, iar el n-ar fi vrut să audă răspunsul. S-a întins lângă mine și m-a luat de mână.
   - Ești sigură că asta vrei? m-a întrebat.
   După ce am încuviințat din cap, m-a dezbrăcat de haine și a așteptat să mi se usuce sudoarea pe corp. Apoi și-a scos maioul și pantalonii și m-a acoperit cu trupul lui.
   Mă durea când se mișca între picioarele mele. Când a intrat în mine.
   Nu pricepeam de unde atâta tam-tam, de ce dedicaseră poeții sonete acelui moment, de ce îl așteptase Penelopa pe Ulise, de ce plecau cavalerii la război, cu panglicile iubitelor legate la mânerele săbiilor. Apoi am înțeles. Inima, care îmi fremăta ca un fluture sub coaste, s-a calmat și a început să bată în ritm cu a lui. Îi simțeam sângele din vene pulsând odată cu al meu, asemenea refrenului unui cântec. Eram altcineva în prezența lui, mă preschimbasem din rățușca cea urâtă într-o lebădă grațioasă. Preț de câteva clipe, am fost fata visurilor oricărui bărbat.
   Motivul pentru care vrei să trăiești.
   Mai târziu, după ce m-am îmbrăcat, Aron a insistat să mă conducă acasă, cum ar face un iubit adevărat. Ne-am oprit în fața apartamentului.
   Știam că tata e înăuntru și se pregătește de deportare, adunându-ne lucrurile în cele două valize pe care aveam voie să le luăm cu noi. Avea să mă întrebe pe unde am umblat. Aron s-a aplecat și m-a sărutat chiar acolo, în plină stradă, de față cu vecinii. Părea atât de fericit, încât am considerat că merită să afle măcar o fărâmă de adevăr.
   - Voiam să știu cum e, am spus, în șoaptă. Pentru că ar putea fi ultima mea șansă.
  - Și?
   Am ridicat ochii spre el.
   - Mulțumesc.
   A pufnit în râs.
   - Ce răspuns protocolar! a zis și a făcut o plecăciune teatrală. Domnișoară Lewin, îmi permiteți să vă fac o vizită mâine?
   Dacă aveam pentru el măcar un strop de afecțiune, îi datoram mai mult decât o fărâmă de adevăr. Îi datoram o minciună frumoasă.
   Am făcut o reverență și m-am silit să zâmbesc, ca și când ziua de mâine mă va găsi tot aici, așteptându-mi curtezanul.
   - Firește, stimate domn, am răspuns.
   A fost ultima oară când ne-am vorbit.

          Dacă ar trebui să-ți aduni toată viața într-o valiză - nu doar chestiile materiale, cum ar fi hainele, ci și amintirile oamenilor pe care i-ai pierdut și ale fetei care ai fost odată - ce-ai lua cu tine?
   Cea mai recentă fotografie a mamei? Cadoul primit de la cea mai bună prietenă - un semn de carte brodat cu mâna ei? Cotorul unui bilet de la circul ambulant care venise în oraș cu doi ani în urmă, când tu și tatăl tău ați urmărit cu sufletul la gură doamnele în costume strălucitoare care zburau prin aer și pe bărbatul curajos care își vârâse capul în gura leului? Le-ai lua cu tine, ca să te simți ca acasă oriunde mergi sau ca să-ți reamintească de unde vii?
   Până la urmă, am luat toate aceste obiecte, cartea Jurnalul unei tinere rătăcite, botoșeii lui Majer și voalul de nuntă al Basiei. Și, bineînțeles, povestea mea, care se întindea acum pe patru caiete. Am pus trei în valiză, iar pe al patrulea, într-un săculeț. Am ascuns actele de identitate creștine în cizme, alături de monedele de aur.
   Fără să scoată o vorbă, tata a deschis pentru ultima oară ușa apartamentului care nu ne aparținea.
   Purtam paltoane groase, deși era vară. Așa îți dai seama că, în ciuda zvonurilor care ne ajunseseră la urechi, eram încă optimiști. Sau nerozi.
   Pentru că ne încăpățânam să credem că avem un viitor.
   Nu ne-au urcat în căruțe. Poate că eram prea mulți - câteva sute, după socotelile mele. În timp ce mergeam încolonați, soldații înaintau călare pe lângă noi, cu puștile scânteindu-le în soare.
   Tata se mișca lent. Nu își mai revenise după dispariția mamei, iar pierderea lui Majer și a Basiei îl afectase iremediabil. Nu reușea să urmărească o conversație de la cap la coadă, fără să-i fugă ochii undeva, în zare; i se atrofiaseră mușchii; își târșâia picioarele în loc să calce normal. Aveai senzația că fusese decolorat printr-un lung proces agresiv și, cu toate că încă deslușeai contururile omului de altă dată, era la fel de imaterial ca o fantomă.
   Soldații voiau să mergem în ritm constant și mă temeam că tata nu va putea ține pasul. Eram slăbită și deshidratată, iar drumul mi se vălurea în fața ochilor - dar eram mai puternică decât tata.
   - Nu mai e mult până la gară, l-am îmbărbătat. Încă puțin, și ajungem.
   I-am luat valiza în mâna liberă, ca să nu trebuiască să mai care și acea greutate.
   M-am oprit când s-a împiedicat fata din spatele meu. S-a oprit și tata.
   S-a produs o busculadă, ca un talaz care se izbește de dig.
   - Was ist los? a întrebat soldatul de lângă noi.
   A lovit-o cu piciorul pe fata care zăcea întinsă pe o rână. După care s-a aplecat, a luat un băț de pe marginea drumului și a înghiontit-o, strigându-i să se ridice.
   Văzând că fata nu îl ascultă, i-a răsucit bățul în păr și a început să smucească din ce în ce mai tare. A țipat la ea să se ridice, dar, cum nici de data asta nu l-a ascultat, s-a apucat să răsucească bățul, până când fata a izbucnit în urlete și pielea capului i-a plesnit, precum cusăturile unei haine prea strâmte.
   A mai venit un soldat, care a îndreptat pistolul spre ea și a împușcat-o în cap.
   S-a lăsat deodată tăcerea.
   M-a podidit plânsul. Simțeam că mă sufoc. Creierul fetei necunoscute era împrăștiat pe cizmele mele.
   Văzusem atâția oameni împușcați în fața mea, încât aproape că nu mă mai șoca. Cei împușcați în piept cădeau fulgerător la pământ, precum bolovanii. Cei împușcați în cap lăsau în urmă o grămadă de mizerie, dâre de materie cenușie și țesut rozaliu, spumos. Iar acum, toate astea erau pe cizmele mele, pătrunzând printre șireturi, și nu mă puteam abține să mă întreb ce parte a creierului era - centrul care controla vorbitul? Sau mișcările? Amintirea primului ei sărut, a animalului de companie preferat sau a zilei în care se mutase în ghetou?
   Am simțit mâna tatei cum mă strânge de braț cu o forță de care nu îl credeam în stare.
   - Minusia, mi-a zis, în șoaptă, uită-te la mine.
   A așteptat până când am întors ochii spre el și mi s-a calmat respirația.
   - Dacă va fi să mori, o să mori de un glonț în inimă, nu în cap. Îți promit.
   Mi-am dat seama că era o versiune macabră a jocului pe care îl jucam odinioară, când făceam pregătiri pentru moartea lui. Doar că acum făceam pregătiri pentru moartea mea.
   Până am urcat în tren, n-a mai scos o vorbă. Ne-au dus valizele în altă parte și ne-au încărcat în vagoanele de marfă, ca pe vite. Tata s-a așezat jos și m-a cuprins de umeri, ca atunci când eram mică.
   - O să deschidem o nouă brutărie acolo unde mergem. Vor veni oameni de la kilometri distanță ca să ne cumpere pâinea. Și, în fiecare zi, o să-ți coc o chiflă cu ciocolată și scorțișoară, așa cum îți place ție. O să miroasă dumnezeiește când o scot din cuptor...
   Am băgat de seamă că se așternuse liniștea în vagon și toată lumea asculta fanteziile tatei.
   - Pot să-mi ia casa, a zis el. Pot să-mi ia banii, să-mi răpească soția și copilul. Pot să-mi ia pâinea de la gură, a adăugat, cu voce înecată, și nepotul. Dar nu-mi pot răpi visele.
   Cuvintele lui erau ca un magnet, atrăgând după ele un cor de exclamații aprobatoare.
   - Și eu visez, a spus un bărbat din capătul opus al vagonului. Visez să le fac lor ce ne fac ei nouă.
   S-a auzit o lovitură în peretele de lemn al vagonului. Am tresărit cu toții.
   Noi, ei.
   Totuși, nu toți evreii au fost victime. Președintele Rumkowski, de pildă, ședea liniștit, alături de proaspăta lui soție, într-o casă confortabilă, și întocmea liste, cu mâinile mânjite de sângele familiei mele. La fel cum nu toți nemții erau criminali. Să ne gândim la herr Fassbinder, care salvase o mulțime de copii în noaptea în care urmau să fie luați de lângă mamele lor.
   S-a auzit o nouă lovitură, de data asta, chiar în spatele scândurii pe care îmi odihneam eu capul.
   - Ieși, mi-a șoptit o voce, prin crăpăturile înguste. Scapă dacă poți.
   Trenul ăsta merge la Auschwitz.

         Era un haos de nedescris.
   Rampa pe care coboram era ticsită de oameni. Eram amorțiți, înțepeniți, sufocați de căldură și abia așteptam să respirăm aer curat.
   Toată lumea țipa - își căuta rudele, încerca să se facă auzită peste strigătele soldaților, postați din loc în loc, cu armele îndreptate spre noi, dirijând bărbații într-o parte și femeile în alta. În depărtare, se zărea o coadă imensă de persoane care sosiseră înaintea noastră. Se vedea și o clădire din cărămidă, cu coșuri de fum.
   Câțiva oameni în uniforme vărgate încercau să ne trieze. Semănau cu păstăile de iarba fluturilor, plante care e posibil să fi fost cândva colorate și vii, dar acum erau uscate și păreau să se spulbere la prima suflare. Ne-au spus în poloneză să ne lăsăm lucrurile pe rampă. L-am tras de mânecă pe unul dintre bărbați.
   - Aia e fabrică? am întrebat, arătând spre clădirea cu hornuri.
   - Da, mi-a răspuns, dezvelindu-și dinții îngălbeniți. E o fabrică în care omoară oameni.
   În clipa aceea, mi-am amintit de băiatul care îmi spusese ce pățise mama și cum, pe atunci, îl suspectasem că e nebun sau mincinos.
   Tata s-a dus în stânga, în rând cu ceilalți bărbați.
   - Tată! am strigat și am luat-o la fugă spre el.
   Patul unei puști s-a prăvălit peste tâmpla mea și am văzut stele verzi.
   S-a întunecat totul, iar, când am redeschis ochii, tata continua să coboare pe rampa destinată bărbaților. Spre marea mea surprindere, mă trăgea după ea o femeie care lucrase cu mine la fabrica de broderii a lui herr Fassbinder. Am întors capul și mi-am lungit gâtul exact când tata s-a oprit în dreptul unui soldat, care ținea un deget peste buzele-i strânse și examina cu atenție fiecare bărbat care-i trecea prin față. Links, mormăia. Rechts.
   L-am văzut pe tata ducându-se în stânga, într-un cârd și mai lung de oameni.
   - Unde-l duc? am întrebat, înnebunită de spaimă.
   Nu mi-a răspuns nimeni.
   M-au îmbrâncit, m-au târât și m-au smucit, până când am ajuns în fața unui soldat. Stătea alături de un bărbat în halat alb, care ne îndruma, de fapt, pe fiecare. Militarul era înalt și blond, și ținea un revolver în mână.
   Am întors privirea, chinuindu-mă să-l găsesc pe tata prin masa mișcătoare de oameni. Bărbatul în halat alb m-a prins de bărbie și cu greu m-am abținut să nu îl scuip în față. Mi-a examinat vânătaia de la cap și a murmurat, Links, apoi a arătat spre stânga.
   Eram în culmea fericirii. Mergeam în aceeași direcție ca tata, ceea ce însemna că ne vom regăsi.
   - Danke, am murmurat, din obișnuință.
   Soldatul blond m-a auzit.
   - Sprichst du deutsch? m-a întrebat.
   - J-ja, fließend, am bâiguit. Vorbesc fluent.
   Soldatul s-a aplecat spre bărbatul în halat și i-a șoptit ceva. Halat Alb a ridicat din umeri și a zis, Rechts, spre disperarea mea.
   Pe tata îl trimiseseră în stânga, iar pe mine, în dreapta, pentru că făcusem prostia de a vorbi în germană. Poate că îi jignisem; poate că nu aveam voie să le răspundem, cu atât mai puțin în limba lor maternă. Dar, evident, eram în minoritate. Alte femei, printre care și cea cu care lucrasem la fabrica lui herr Fassbinder, erau trimise în partea stângă.
   Am dat să mă împotrivesc, i-am implorat să mă lase să merg în stânga, dar unul dintre polonezii în uniforme vărgate m-a împins în dreapta.
   M-am gândit la asta de nenumărate ori. La ceea ce s-ar fi întâmplat dacă mergeam în partea stângă, spre care mă trăgea fiecare fibră a corpului. Dar, cum nimănui nu-i plac poveștile cu final trist, am realizat că trebuie să fac tot ce mi se cere, ca să am măcar șansa de a-l revedea pe tata.
   Când am trecut pe lângă soldatul care mi se adresase, am observat că îi tremura mâna dreaptă, cea în care ținea revolverul. Aproape ca un spasm. Mi-era frică să nu mă împuște din greșeală. Așa că m-am strecurat iute pe lângă el și m-am alăturat unui grup mai mic de femei, timp în care a venit alt soldat și ne-a condus la o clădire din cărămidă roșie, în formă de L.
   Peste drum, am văzut oameni dezorientați, care așteptau în tăcere în fața clădirii mari, cu coșuri de fum. Mă întrebam dacă e și tata printre ei, dacă mă vede.
   Ne-au dus în clădire și ne-au ordonat să ne dezbrăcăm. Trebuia să scoatem tot de pe noi - haine, pantofi, șosete, lenjerie intimă, agrafe de păr. M-am uitat în jur, rușinată la vederea atâtor necunoscute despuiate, dar și mai rușinată când mi-am dat seama că soldații care ne supravegheau nu aveau de gând să ne ofere niciun pic de intimitate. Dar nici măcar nu se uitau la corpurile noastre; păreau absolut nepăsători.
   Am început să mă dezbrac încet, de parcă scoteam de pe mine straturi de piele, nu doar haine. Am încercat să mă acopăr cu o mână. În cealaltă, țineam cizmele, cum îmi spusese tata.
   Unul dintre militari s-a apropiat de mine. Privirile i-au alunecat peste mine, ca o chiciură, și s-au oprit asupra cizmelor.
   - Frumoase cizme, a zis.
   Le-am strâns și mai tare în mână.
   A întins mâna și mi le-a luat și mi-a dat o pereche de saboți de lemn, în schimb.
   - Prea frumoase pentru tine, a declarat.
   Odată cu cizmele, s-a spulberat și șansa de a plăti pe cineva să mă scoată de acolo sau de a afla informații despre tata. Odată cu cizmele, s-au dus și actele de identitate creștine, pe care le primisem de la Josek.
   Ne-au dirijat spre o masă, la care stăteau câteva evreice în uniforme vărgate, cu aparate de ras în mâini. Când m-am apropiat, am observat că le râdeau pe femei pe cap. Unele scăpau doar cu părul scurt, altele nu erau la fel de norocoase.
   Nu sunt o persoană vanitoasă. N-am fost niciodată frumoasă; am fost mereu eclipsată de Darija și chiar de Basia. Până să ne mutăm în ghetou, aveam obraji rotofei, ca de bebeluș, și pulpe dolofane care se frecau între ele. Foametea mă făcuse să slăbesc, dar nu mă făcuse mai frumoasă.
   Singura mea consolare era părul. E drept că își pierduse strălucirea, dar avea toate nuanțele de șaten, de la castaniu până la mahon. Și se ondula în mod natural la vârfuri. Chiar și atunci când îl împleteam la spate, coada era groasă cât pumnul.
   - Vă rog, am spus. Nu-mi tundeți părul.
   - Poate ai ceva care să mă convingă să te tund doar puțin, a zis femeia și s-a aplecat spre mine. Te văd în stare să aduci ceva pe ascuns.
   M-am gândit la cizmele mele din mâna soldatului. M-am gândit la femeia aceea, care se aflase cândva în aceeași situație ca noi. Dacă scopul nemților era să îi dezumanizeze complet pe oameni, atunci, reușiseră din plin.
   - Chiar dacă aș avea, i-am replicat, în șoaptă, ești ultima persoană căreia i-aș da ceva.
   S-a uitat la mine, a luat mașina de ras și m-a lăsat fără păr.
   În momentul acela, am înțeles că nu mai sunt Minka. Eram o altă creatură, ceva inuman. Dârdâind și suspinând, am urmat ordinele și am intrat, fără să comentez, în sala de duș. Mă gândeam doar la mama și la baia falsă despre care îmi povestise băiatul; la furgonetele pline de gaz, care descărcau cadavrele în pădure.
   M-am uitat la capetele de duș și m-am întrebat dacă prin ele va curge apă sau otravă, dacă sunt singura persoană care a auzit zvonurile și căreia îi tremură inima în piept de frică.
   S-a auzit un șuierat. Am închis ochii și am încercat să mi-i imaginez pe toți oamenii pe care îi iubisem în scurta mea existență. Părinții mei, Basia, Darija, Rubin și Majer, Josek, herr Bauer. Chiar și Aron. Voiam să mor cu numele lor în minte.
   Am simțit câțiva stropi. Apă. Era rece și curgea întrerupt. Capetele de duș se opreau și porneau, înainte să apuc să mă răsucesc complet. Nu e gaz, nu e gaz, mi-am spus, recitând parcă o litanie. Poate că băiatul se înșelase. Poate că aici nu se întâmpla ce se întâmplase la Chelmno. Poate că era așa cum spuseseră soldații: un lagăr de muncă.
   Ah, iată-l din nou: firavul scâncet al speranței.
   - Raus! a urlat un soldat.
   Am ieșit din duș, fără să mă șterg, și am primit un rând de haine. O rochie de muncă, o pălărie și o jachetă cu dungi albastre și gri. Nici pomeneală de șosete și lenjerie.
   M-am îmbrăcat în grabă. Voiam să-mi acopăr odată goliciunea rușinoasă, care ne transforma pe toate într-o masă amorfa. Nu terminasem încă să îmi închei nasturii, când a venit un soldat și m-a împins către o masă. Acolo, un bărbat m-a tamponat cu spirt pe antebrațul stâng, iar altul s-a apucat să scrie ceva pe pielea mea.
   Inițial, nu mi-am dat seama ce face - mă frigea și mirosea a carne arsă. M-am uitat: A14660. Mă însemnaseră, ca pe o vită. Nu mai aveam nume.
   Ne-au mânat într-o baracă fără lumină. Când mi s-au obișnuit ochii cu întunericul, am văzut paturi suprapuse, câte trei, și paie întinse pe fiecare, de zici că eram într-un grajd. Nu existau ferestre. Aerul era pestilențial, iar înăuntru stăteau înghesuite câteva sute de femei.
    Mi-am amintit de vagonul de tren, în care ne ținuseră zile în șir, sufocați, fără să vedem lumina soarelui, fără opriri, ca să ne dezmorțim oasele și să mergem la toaletă. Nu voiam să mai retrăiesc acele clipe de coșmar, doar ca să mor. Mai bine acum, mi-am zis.
   Înainte să mă dezmeticesc, picioarele mi s-au întors în direcția opusă intrării și, cu ultimele puteri, abia ținându-mi echilibrul în saboții de lemn, am luat-o la fugă spre gardul electric.
   Știam că, dacă reușesc să mă apropii suficient de mult, o să scap. Că Aron, Darija și (cu voia lui Dumnezeu) tata își vor aminti de mine drept Minka, nu un animal chel, nu un număr. Am întins brațele în față, de parcă alergam spre iubitul meu.
   Am auzit strigătele unei femei. Am auzit răcnetele furioase ale unui soldat, care, o secundă mai târziu, s-a ciocnit de mine și m-a trântit la pământ, prăvălindu-se cu toată greutatea pe mine. M-a apucat de gulerul rochiei, m-a târât după el și m-a azvârlit în baracă cu asemenea forță, încât am căzut pe burtă pe podeaua de ciment.
   A trântit ușa în urma lui. M-am ridicat în genunchi și am văzut o mână întinsă.
   - Ce-a fost în mintea ta? m-a întrebat o fată. Puteai să mori, Minka.
   Am mijit ochii. Inițial, nu am recunoscut-o, din cauza luminii difuze, a capului ras și a vânătăilor de pe față. Apoi mi-am dat seama că e Darija.
   Și, deodată, am redevenit o ființă umană.

          Darija ajunsese cu două zile înaintea mea și știa cum merg lucrurile.
   Sectorul femeilor era supravegheat de Aufseherin. Aceasta răspundea în fața Schutzhaftlagerfuhrerului, comandantul lagărului de femei. În prima zi, Darija îl văzuse omorând în bătaie o femeie care ieșise din rând în timpul apelului.
   În barăci, erau Stubenaltesten și Blockaltesten, evreice supraveghetoare de cameră, respectiv de baracă, și care, de multe ori, erau chiar mai rele decât soldații nemți.
   Blockaltesten a noastră era o unguroaică, pe numele ei Borbala, care îmi amintea de o caracatiță uriașă. Locuia într-o cameră separată și avea o bărbie care se confunda cu gușa și ochi care sticleau ca doi tăciuni. Avea o voce groasă, ca de bărbat, și țipa la noi în fiecare dimineață, la ora patru, ca să ne trezim.
   Darija m-a sfătuit să dorm încălțată, ca să nu-mi fure altă prizonieră saboții, și cu castronul vârât sub cămașă, din același motiv. Mi-a explicat cum se face un Bettenbau, patul cazon pe care trebuia să-l încropim din salteaua de paie și pătura subțire.
   Era, bineînțeles, imposibil să faci paiele să arate ca o saltea normală.
   Dar Borbala se folosea de acest pretext ca să ne pedepsească. Tot Darija m-a sfătuit să fug la toaletă, pentru că locurile erau limitate și aveam la dispoziție doar câteva minute înainte să se strige apelul. Dacă întârziai, aveau un nou motiv să te bată. A dus o mână la cap, în timp ce îmi povestea toate astea. Vânătaia de la tâmplă nu i se vindecase încă.
   Învățase lecția pe propria piele.

...................................................