Povestitorul, Jodi Picoult

..............................................................

                        7-9

          La Appell eram numărate, uneori ore în șir.

   Stăteam aliniate, și Borbala ne striga pe numere. Dacă lipsea cineva, se întrerupea totul, până când dădeau de urma absentei - de regulă, bolnavă sau moartă în baracă. O târau în rând cu noi și o luau de la capăt cu numărătoarea.
   Eram obligate să facem „sport” - să alergăm pe loc ore în șir și să țopăim ca broaștele, de câte ori ne ordona Borbala. Abia după aceea, ne primeam rația de mâncare: o apă pământie, cu pretenții de cafea, și o felie de pâine neagră.
   - Păstrează jumătate, m-a sfătuit Darija în prima zi.
   Am crezut că glumește, dar nu era așa. Era singura hrană solidă pe care o primeam. La prânz, ne dădeau o zeamă lungă din legume stricate, iar, la cină, o ciorbă cu carne râncedă, dacă aveam noroc. Era mai bine, mi-a zis Darija, să te culci cu stomacul plin.
   Uneori, făceam exerciții, deși nu primeam suficientă mâncare ca să ne păstrăm forțele. Alteori, învățam cântece și propoziții în germană, printre care și comenzile elementare.
   Toate acestea se petreceau la umbra clădirii lungi și joase, pe care o remarcasem în prima zi, când coborâsem din tren, clădirea ale cărei hornuri fumegau zi și noapte. Aflaserăm de la femeile care erau în carantină de mai mult timp că acelea erau crematorii. Evreii le construiseră. Și că nu scăpai din iadul acela decât pe coșuri, sub formă de cenușă.
   La cinci zile de la sosirea mea, după ce s-a terminat apelul de dimineață, Borbala ne-a ordonat să ne dezbrăcăm în pielea goală.
   Stăteam aliniate în curte, iar bărbatul în halat alb, pe care mi-l aminteam de pe rampă, se plimba prin fața noastră. Alături de el, era soldatul SS căruia îi tremura mâna și despre care aflasem între timp că este Schutzhaftlagerfuhrerul.
   Mă întrebam dacă o să mă recunoască, dacă o să mi se adreseze în germană. Dar nici nu s-a uitat la mine. În fond, de ce m-ar fi ținut minte? Eram o deținută scheletică și cheală, ca oricare alta.
   Știam că nu e înțelept să mă mișc sau să scot vreun sunet, mai ales în prezența unui ofițer SS. Dacă o puneam pe Borbala într-o lumină proastă, plăteam cu vârf și-ndesat mai târziu.
   Bărbatul în halat alb a ales opt fete, care au fost evacuate imediat din baracă și mutate în Sectorul 10, unitatea medicală. N-au scăpat nici persoanele care aveau o julitură, o tăietură, o arsură sau o bășică. S-a uitat fugitiv la Darija, apoi i-au căzut ochii pe mine. Îi simțeam privirea studiindu-mă de la frunte la bărbie și până la cutia toracică.
   Au început să-mi clănțăne dinții, deși era cald afară.
   A trecut mai departe și am auzit-o pe Darija răsuflând zgomotos pe nări.
   O oră mai târziu, cele care mai rămăseserăm am primit ordin să ne îmbrăcăm și să ne luăm castroanele. Borbala ne-a informat că vom fi scoase din carantină după masa de dimineață. O fată pe nume Ylonka s-a oferit să care cazanul imens de cafea, pentru că era răsplătită cu o porție suplimentară de pâine.
  - Uită-te și tu, i-am zis Darijei, în timp ce stăteam la coadă, cu castroanele în brațe. E mai mare oala decât ea.
   Nu exageram deloc. Ylonka era o făptură mărunțică, și totuși, iată că reușea să care cogeamite cazan de oțel, de parcă era umplut cu mană cerească, nu cu lături. L-a pus jos cu grijă, ca să nu se verse niciun strop.
   Borbala, în schimb, nu era la fel de atentă. Când mi-a venit rândul, a împrăștiat aproape jumătate din cafea pe jos. Am aruncat o privire rapidă la băltoaca făcută de Blockalteste, dar ea a apucat să îmi vadă dezamăgirea de pe chip.
   - Scuze, a zis, pe un ton în care se citea că nu-i pare rău deloc, și mi-a întins felia de pâine.
   Numai că, în loc să mi-o pună în mână, i-a dat drumul în balta de cafea.
   M-am lăsat imediat în genunchi s-o adun de pe jos, pentru că preferam s-o mănânc mânjită de noroi, decât să-mi pierd rația pe o zi. N-am apucat s-o iau, că o gheată a strivit-o de tot, vârând-o și mai adânc în noroi și zăbovind îndeajuns peste ea, cât să îmi dea de înțeles că o face intenționat.
   Am ridicat ochii, orbită de lumina soarelui, și am văzut silueta neagră a unui ofițer neamț. Am rămas cu gura căscată și am așteptat să treacă mai departe.
   După aceea, am luat felia din noroi și am frecat-o pe rochie, ca să înlătur o parte din mizerie. Nu se mai vedea chipul ofițerului, dar știam cine e. Îi tremura mâna dreaptă.

           Eu și Darija împărțeam patul cu alte cinci femei.
   Baraca în care locuiam nu se deosebea cu nimic de cea din carantină, doar că acum eram mai multe - în jur de patru sute de suflete înghesuite într-o clădire.
   Era o duhoare de nedescris - trupuri nespălate, transpirație, răni purulente, dinți stricați și veșnicul miros dulceag și grețos de carne arsă.
   Singurul lucru nou era starea în care se găseau acele femei. Unele se aflau acolo de câteva luni și ajunseseră niște schelete ambulante, cu obraji supți, coaste și șolduri proeminente, ochi adânciți în orbite și încercănați. Noaptea, dormeam atât de înghesuite, încât femeia din spatele meu mă împungea în mijloc cu oasele șoldului, ca două pumnale.
   Când se răsucea una dintre noi, trebuia să facem toate la fel.
   Toată săptămâna mă chinuisem să aflu ce s-a întâmplat cu tata. Era în altă zonă a lagărului? Muncea și el? Mai trăia? Agnat, o femeie care dormea în pat cu noi, m-a informat, fără menajamente, că tata a murit, că l-au gazat încă din prima zi.
   - Ce îți imaginai că se întâmplă aici? s-a rățoit ea. Ne omoară.
   Agnat venise de o lună și avea o gură cât o șură. Îi întorcea vorba lui Blockalteste - o femeie pe care o poreclisem Bestia - și mânca bătaie cu bastonul; îl scuipa pe soldatul de gardă și era biciuită. Dar tot ea o pusese pe fugă pe o prizonieră care încercase să-mi fure jacheta în toiul nopții, când eram cufundată într-un somn agitat. Îi eram recunoscătoare pentru această măruntă dovadă de loialitate.
   Cu două zile mai devreme, avuseserăm inspecție în baracă.
   Stăteam aliniate, în vreme ce Blockalteste și un soldat ne răvășeau așternuturile aranjate cu grijă și mutau paturile de lângă pereți, ca să verifice dacă e ceva ascuns acolo. Știam că unele prizoniere aveau obiecte pitite - le văzusem cu cărți de joc, țigări și chiar cu bani. Văzusem o fată care se simțea prea rău ca să-și mănânce supa și o ascunsese sub salteaua de paie, ca s-o păstreze pentru mai târziu, deși era strict interzis să ținem mâncare în barăci.
    În momentul în care soldatul a ajuns la patul nostru, a dat pătura la o parte și a descoperit, spre mirarea mea, o carte de Maria Dabrowska.
   - Ce-i asta?
   I-a tras o palmă peste față uneia dintre colegele noastre, o fată de doar cincisprezece ani. A început să-i curgă sânge din obraz, pentru că o tăiase cu inelul de aur.
   - Ea mea, a zis Agnat și a făcut un pas înainte.
   Nu eram convinsă că e cartea ei. Agnat venea dintr-un sătuc polonez și abia reușea să descifreze ce scrie pe indicatoare, darămite să citească un roman. Dar s-a postat țanțoșă în fața soldatului și a susținut cu toată tăria că e cartea ei, până când au scos-o afară și au biciuit-o mai s-o omoare.
   Mi-am amintit sfatul mamei, din perioada când începuseră raziile: Fii bravă. Agnat avea suficient curaj cât să dea și altora.
   Împreună cu Darija și Helena, fata de cincisprezece ani, am ridicat-o pe Agnat de jos și am dus-o în baracă. Am împărțit masa de seară cu ea, fiindcă era prea slăbită ca să stea la coadă. Altă femeie, fostă soră medicală, s-a străduit pe cât posibil să îi curețe rănile deschise lăsate de bici și să le bandajeze.
   Trăiam laolaltă cu păduchii și șobolanii. Nu aveam suficientă apă să ne spălăm. Rănile lui Agnat s-au inflamat și au început să se infecteze. Noaptea, nu reușea să găsească o poziție comodă.
   - Mâine te ducem la spital, i-a zis Darija.
   - Nu, nu, a protestat Agnat. Dacă intru acolo, nu mai ies.
   Spitalul era amplasat chiar lângă crematoriu. Din cauza asta, i se spunea sala de așteptare.
   Stăteam întinsă lângă Agnat și simțeam dogoarea pe care o degaja corpul ei. M-a prins de mânecă.
   - Promite-mi, a spus, dar nu și-a terminat fraza, ori poate a terminat-o, dar am adormit eu.
   În dimineața următoare, când a venit Bestia să urle la noi, m-am dus fuga cu Darija la toaletă, ca de obicei, după care ne-am prezentat la apel.
   Agnat lipsea. Bestia i-a strigat numărul de două ori, după care a arătat către noi.
   - Mergeți și căutați-o, a ordonat și am intrat repede în baracă.
   - O fi prea bolnavă și nu se poate ține pe picioare, a șoptit Darija, când am văzut silueta lui Agnat sub pătura subțire.
   - Agnat, am spus, în șoaptă, și am zgâlțâit-o ușor. Trebuie să te scoli.
   Nu s-a clintit.
   - Darija, am zis. Cred... cred că a...
   Nu puteam rosti cuvântul cu voce tare, fiindcă mi-ar fi părut prea real.
   Una era să vezi în depărtare fumul fetid și să îți imaginezi ce se întâmpla în clădirea aceea, și alta să îți dai seama că ai dormit toată noaptea, lipită de un cadavru.
   Darija s-a aplecat și i-a închis ochii lui Agnat. După aceea, a prins-o de un braț, care începea deja să se rigidizeze.
   - Nu sta și te uita la mine, mi-a spus.
   M-am aplecat peste pat și am apucat-o pe Agnat de celălalt braț. Am ridicat-o cu ușurință, fiindcă era ușoară ca un fulg. I-am pus brațele în jurul gâturilor noastre, ca niște prieteni care pozează pentru o fotografie.
   Apoi am târât-o după noi până în curte, ca să poată fi numărată. Era de ajuns să nu iasă un deținut la numărătoare, că o luam de la capăt. Am ținut-o în brațe timp de două ore și jumătate, cât a durat apelul. Muștele începeau să îi dea târcoale pe la ochi și gură.
   - De ce ne pedepsește Dumnezeu astfel? am murmurat.
   - Dumnezeu n-are niciun amestec, a răspuns Darija. E numai vina nemților.
   După ce s-a încheiat numărătoarea, am urcat-o pe Agnat într-un cărucior, alături de alte zece femei care muriseră peste noapte în sectorul nostru. Mă întrebam ce se întâmplase cu cartea Mariei Dabrowska. Dacă o confiscase vreun soldat neamț și o distrusese. Dacă mai există loc pentru frumusețe într-o lume ca a noastră.

          La Auschwitz, nu creștea nimic. Nici iarbă, nici ciuperci, nici buruieni, nici piciorul-cocoșului. Peisajul era cenușiu și arid, un adevărat pustiu.
   Mă gândeam la asta în fiecare dimineață, când mergeam la muncă, trecând pe lângă barăcile bărbaților și crematoriul care nu-și înceta activitatea niciodată.
   Eu și Darija eram norocoase, pentru că fuseserăm repartizate la Kanada, o zonă unde erau triate bunurile celor aduși în lagăr, obiectele de valoare erau înregistrate și date gardienilor, care le duceau ofițerului SS, însărcinat să le trimită la Berlin. Hainele mergeau în altă parte. Mai rămâneau obiectele inutile: ochelari, proteze și fotografii.
   Acestea erau distruse. I se spunea Kanada, pentru că, în mintea tuturor, era o țară îmbelșugată, și asta vedeam în fiecare zi, când scotoceam prin mormanele de valize sosite cu noile transporturi de prizonieri. De asemenea, în Kanada, mai reușeai să te fofilezi de privirile gardienilor și să sustragi vreo pereche de mănuși, un chilot, o pălărie. Nu îndrăznisem încă să fur ceva, dar nopțile deveneau tot mai reci. Merita să risc o pedeapsă, știind că o să am ceva călduros pe sub rochie.
   Pedeapsa însă era cât se poate de reală și de severă. Și, de parcă nu era de ajuns că stăteau soldații cu ochii pe noi și ne tot zoreau, amenințându-ne cu armele, mai venea și ofițerul SS care conducea Kanada și se învârtea câteva ore printre noi, ca să fie sigur că nu șterpelim nimic.
   Era un bărbat zvelt, puțin mai înalt decât mine. Odată, a târât afară o prizonieră pe care a prins-o că ascunsese un sfeșnic de aur în mâneca jachetei. Nu am văzut bătaia cu ochii mei, dar am auzit-o. A lăsat-o pe femeie leșinată în fața barăcii și s-a întors să patruleze printre noi, cu o figură dezgustată.
   Acea mină îi conferea un aer mai uman, dar, dacă era om, cum putea să ne facă așa ceva?
   Am discutat cu Darija despre asta.
   - Cred că, mai degrabă, era supărat, fiindcă și-a murdărit mâinile. Ce-ți pasă ție? mi-a zis și a ridicat din umeri. E un monstru, asta-i tot ce contează.
   Pe de altă parte, toți eram un fel de monștri.
   Ani la rând, scrisesem povestea unui upior. Upiorii însă erau morți. Existau și monștri care puneau stăpânire pe oamenii vii.
   În Lodz, aveam o vecină al cărei soț fusese spitalizat, iar când a revenit în sfârșit acasă, nu mai știa nici numele nevestei, nici unde locuiește. Își lovea pisica și înjura ca un birjar și părea atât de schimbat față de omul pe care îl cunoștea și îl iubea, încât biata femeie a chemat o vrăjitoare. Bătrâna i-a spus că nu mai e nimic de făcut; un dybbuk - sufletul unui mort, care se folosea de noul trup ca să săvârșească toate relele pe care nu apucase să le facă în vechiul trup - intrase în soțul ei pe când era în spital. Era posedat, iar spiritul se instalase în mintea lui, ca un chiriaș ilegal.
   În sinea mea, când comandantul Kanadei a trecut pe lângă mine, mi-am imaginat că e herr Dybbuk, un bărbat prea slab ca să alunge răul care pusese stăpânire pe el.
   - Aiurită mai ești, mi-a zis Darija într-o seară, când stăteam în pat și i-am povestit ce îmi trecuse prin minte. Nu totul e ficțiune, Minka.
   Nu puteam să o cred. Pentru că tot ce ne înconjura - lagărul, ororile - era exact genul de lucruri care ar fi părut oricui de necrezut. Aliații, de pildă, dacă ar fi aflat că oamenii sunt gazați cu sutele odată, n-ar fi venit să ne salveze?
   Azi am primit o foarfecă, ca să tai căptușeala hainelor. Mă luptam cu un maldăr de haine de blană. În interiorul lor, găseam uneori verighete, cercei de aur, monede, pe care i le dădeam soldatului de gardă. Din când în când, mă întrebam la cine ajunseseră cizmele mele și cât durase până să descopere comoara ascunsă în tocuri.
  De câte ori venea sau pleca herr Dybbuk, se stârnea un ușor freamăt, de parcă prezența lui trimitea un electroșoc. Chiar dacă nu am întors capul, l-am auzit apropiindu-se, împreună cu alt ofițer SS. Stăteau de vorbă, așa că am tras cu urechea la discuția lor, în timp ce descoseam un tiv.
   Deci, rămâne la berărie?
   Da, la opt.
   Să nu te scuzi iar că ești ocupat. Încep să cred că îți eviți fratele.
   Am aruncat o privire peste umăr. Rareori auzeai doi ofițeri discutând atât de prietenește. În general, răcneau unii la alții, la fel cum răcneau la noi. Aceștia doi însă se pare că erau rude.
   - Vin sigur, a promis herr Dybbuk, râzând.
   Vorbea cu ofițerul care supraveghea apelul. Comandantul lagărului de femei. Cel căruia îi tremura mâna.
   Cel care nu era posedat de un spirit malefic. Era pur și simplu un om rău. El ordonase ca Agnat să fie bătută și trecea de la o stare la alta ori de câte ori ieșeam la apel. Ori se plictisea și numărătoarea mergea foarte repede, ori era furios și își vărsa nervii pe noi. Chiar în acea dimineață, scosese pistolul și împușcase o fată care era prea slăbită să se mai țină pe picioare. Când fata de alături a sărit în apărarea ei, a împușcat-o și pe ea.
   Era posibil ca cei doi ofițeri să fie rude?
   Exista o oarecare asemănare între ei. Aveau același maxilar și același păr nisipiu. Iar, în seara asta, după ce ne-au bătut, ne-au înfometat și ne-au umilit, se duc să bea bere împreună.
   M-am oprit, cufundată în gânduri, iar soldatul care mă urmărea cum scotocesc prin valize și săculețe mi-a atras atenția să nu mai tândălesc.
   Am băgat mâna în mormanul ce nu părea să se mai termine vreodată și am scos o valiză de piele. Am aruncat cât colo cămașa de noapte, câteva sutiene și chiloți și o pălărie de dantelă. Într-un rulou de mătase, am găsit un șirag de perle. L-am strigat pe soldatul care fuma o țigară, rezemat de peretele barăcii, și i l-am dat, spre a-l înregistra și inventaria.
   Am mai scos o valiză din morman.
   Pe aceasta o cunoșteam.
   Bănuiesc că puteau avea și alții o valiză identică cu a tatei, dar câți dintre aceștia îi legaseră cu sârmă mânerul, rupt de mine cu ani în urmă, când foloseam valiza pe post de fort? M-am prăbușit în genunchi, cu spatele la soldat, și i-am desfăcut curelele.
    Înăuntru se găseau sfeșnicele bunicii, împăturite cu grijă în tallitul tatei.
   Sub ele, erau șosete și chiloți. Un pulover pe care i-l tricotase mama. Îmi mărturisise odată că nu putea să-l sufere, fiindcă mânecile erau prea lungi și lâna prea aspră, dar după cât muncise mama la el, cum să nu pretindă că-i place la nebunie?
   Nu puteam să respir, nu puteam să mă mișc. Chiar dacă îmi spusese Agnat, chiar dacă vedeam zilnic dovezile, când treceam prin dreptul crematoriului și al coloanei de nou-veniți care așteptau naivi să intre, până când n-am deschis valiza, n-am fost convinsă de moartea tatei.
   Rămăsesem orfană. Eram singură pe lume.
   Am luat tallitul cu mâini tremurânde, l-am sărutat și l-am așezat în grămada de obiecte inutile. Am pus sfeșnicele deoparte, amintindu-mi de mama care spunea rugăciunea deasupra lor, la masa de sabat. După aceea am scos puloverul.
   Mâinile mamei atinseseră andrelele, împletiseră firele de lână. Tata îl purtase peste inimă.
   Nu puteam permite să îl poarte altcineva, cineva care nu știa că fiecare centimetru al său ascundea o poveste. Fire de poveste ce depănau, cu fiece împletitură și ochi, istoria familiei mele. La mâneca asta lucra mama când a căzut Basia și s-a lovit la cap de colțul băncuței pentru pian, și a trebuit să meargă la spital, ca să-i sutureze doctorii rana.
   Răscroiala de la gât i-a dat mari bătăi de cap și a trebuit să ceară ajutor menajerei, care era o tricoteză mult mai iscusită. Când a ajuns la tiv și l-a măsurat pe tata în talie, s-a plâns, în glumă, că e căsătorită cu o gorilă de bărbat.
   Nu degeaba cuvântul istorie conține, înăuntrul său, narațiunea unei vieți.
   Mi-am îngropat fața în lână și am început să plâng, legănându-mă înainte și înapoi, deși știam că voi atrage atenția gardienilor.
   Tata mi-a explicat tot ce am de făcut la moartea lui, dar, când a venit clipa, a fost prea târziu.
   M-am șters la ochi și am tras de tiv, până l-am descusut. Mi-am înfășurat firul în jurul brațului, ca pe un bandaj, un garou pentru un suflet sângerând.
   Soldatul din apropierea mea a început să țipe și să-mi fluture pușca prin față.
   Hai, mi-a trecut prin gând. Omoară-mă și pe mine.
   Am continuat să trag de fir, până când a căzut la picioarele mele, ca un cuib vălurit și argintiu. Probabil că Darija mă urmărea de la distanță, dar se temea prea tare pentru viața ei ca să-mi spună să mă potolesc. Nici că puteam. Odată cu puloverul, mă deșiram și eu.
   Agitația a atras și alți soldați, care au venit repede să vadă ce se petrece. În momentul în care unul dintre ei s-a aplecat să ia sfeșnicele, am pus o mână pe ele și cu cealaltă am apucat foarfecă, am desfăcut-o și mi-am pus lama la gât.
   Soldatul ucrainean a pufnit în râs.
   - Ce se întâmplă? s-a auzit, deodată, o voce calmă.
   Comandantul Kanadei și-a croit drum prin mulțime. S-a oprit deasupra mea, examinând scena: valiza deschisă, puloverul distrus, degetele mele încleștate pe sfeșnice.
   Chiar în acea dimineață, la ordinul lui, o prizonieră fusese lovită atât de tare cu bastonul în spate, încât îi dăduse sângele pe gură. Femeia refuzase să arunce la gunoi tefilinele pe care le găsise într-un bagaj.
   Fapta mea - distrugerea de bunuri pe care nemții le considerau ale lor - era și mai gravă. Am închis ochii și am așteptat lovitura, ca pe o binecuvântare.
   Dar n-am simțit decât mâna ofițerului care mi-a smuls candelabrele dintre degete.
   Când am deschis ochii, fața lui herr Dybbuk era la câțiva centimetri de a mea. Îi vedeam un mușchi al obrazului care zvâcnea ușor și țepii blonzi din barbă.
   - Wem gehort dieser Koffer? a întrebat. A cui e valiza?
   - Meinem Vater, am murmurat.
   Ofițerul SS a făcut ochii mici. S-a uitat lung la mine, apoi s-a întors către ceilalți soldați și le-a spus să nu mai caște gura. Într-un final, s-a întors iar spre mine.
   - Treci la treabă, mi-a zis și a plecat imediat.

           Am renunțat să mai număr zilele.
   Se contopeau unele cu altele, precum desenele cu creta sub ploaie: mergeam dintr-un capăt în altul al lagărului, stăteam la coadă pentru un castron cu supă, care nu era altceva decât apă fiartă, cu un nap în ea. Credeam că știu ce e foamea, dar nu aveam nici cea mai vagă idee.
   Unele fete furau conserve de mâncare din valize, dar eu nu îndrăznisem deocamdată.
   Uneori, visam la chiflele tatei, la aroma scorțișoarei care îmi exploda pe limbă, închideam ochii și vedeam o masă care gemea sub greutatea mâncărurilor de sabat; simțeam gustul pieliței grase și crocante de pui, pe care o jupuiam de pe pasăre, imediat ce o scoteam din cuptor, deși mama îmi dădea peste mână și-mi spunea să am răbdare să ne așezăm cu toții la masă. Și, după ce gustam bunătățile acestea în vis, toate se transformau în cenușă - nu cenușă de cărbune, ci cenușa pe care o scoteau, zi și noapte, din crematoriu.
   Am învățat să supraviețuiesc. Cea mai bună poziție la apel, când ne aliniam în rânduri de câte cinci, era în mijloc, la adăpost de puștile și bicele soldaților, dar îndeajuns de aproape de restul prizonierelor, așa încât să aibă cine te susține, dacă leșinai.
   Când așteptam mâncarea, cel mai bun loc era pe la jumătatea cozii. Cei din frunte erau serviți primii, dar se alegeau mai mult cu apa care plutea la suprafață. Dacă prindeai un loc la mijlocul cozii, aveai mai mari șanse să primești ceva mai hrănitor.
   Militarii și kaposii nu ne scăpau o clipă din ochi, ca nu cumva să stăm de vorbă, în timp ce munceam, mărșăluiam sau ne mișcăm. Abia seara, când ajungeam în baracă, puteam vorbi liber. Dar, pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, am realizat că discuțiile sunt o risipă inutilă de energie. În afară de asta, ce aveam să ne spunem?
   Când vorbeam, vorbeam despre mâncare - ce ne lipsea cel mai mult, unde găseai cea mai bună ciocolată caldă din Polonia, cel mai dulce marțipan, cele mai savuroase prăjiturele. Am băgat de seamă că, uneori, când povesteam despre o mâncare, toată lumea trăgea cu urechea.
   „Asta, pentru că tu nu spui povești”, mi-a zis Darija. „Tu pictezi în cuvinte”.
   Poate că avea dreptate, dar vopselele au dezavantajele lor. La primul duș rece al realității, culorile se șterg, iar suprafața pe care te chinuiai să o ascunzi iese din nou la iveală, în toată hidoșenia ei. În fiecare zi, când ne duceau la Kanada, vedeam evreii încolonați, așteptându-și rândul să intre în crematoriu. Purtau încă hainele cu care veniseră și mă întrebam când voi rupe căptușeala acelor haine de blană și voi scotoci prin buzunarele pantalonilor. Înaintam cu ochii în pământ.
   Dacă îi ridicam, m-ar fi compătimit pentru capul meu chel și trupul de sperietoare de ciori.
   Dacă ridicam ochii, ar fi ghicit că tot ce aveau să audă - că dușul era doar o măsură de precauție, înainte de a fi trimiși la muncă - era o minciună. Dacă ridicam ochii, aș fi fost tentată să le strig adevărul, să le spun că mirosul nu venea nici de la fabrică, nici de la cantină, ci de la trupurile arse ale prietenilor și rudelor lor. Aș fi început să urlu și, poate, nu m-aș mai fi oprit.
   Unele femei făceau rugăciuni. Nu le vedeam rostul: dacă Dumnezeu exista, n-ar fi permis să se întâmple asta. Altele spuneau că viața la Auschwitz e atât de oribilă, încât nici Dumnezeu nu vrea să calce acolo.
   Singurul lucru pentru care mă rugam era să adorm repede, fără să mă gândesc la stomacul gol, care își rodea propriul țesut. Așa că făceam totul mecanic: ieșeam la apel, mergeam la muncă, stăteam la coadă la mâncare, mergeam la muncă, mă întorceam la baracă, ieșeam la apel, stăteam la coadă la mâncare, mă întindeam în pat.
   Munca nu era dificilă, în comparație cu ceea ce aveau de făcut alte femei. Lucram în magaziile de triere, ferite de frig. Ridicam valize, nu bolovani. Cel mai greu mă apăsa gândul că sunt ultima persoană care pune mâna pe hainele cuiva, care îi vede fotografiile și îi citește scrisoarea de dragoste de la soție. Dar cel mai greu, firește, era să umblu printre lucrurile copiilor - jucării, păturele, pantofiori frumoși din piele.
   Niciun copil nu supraviețuia aici; erau primii trimiși la dușuri. Uneori, când dădeam peste valizele lor, mă pufnea plânsul. Era atât de dureros să strângi în brațe un ursuleț de pluș, pentru că stăpânul lui nu avea să o mai facă vreodată, iar apoi să îl arunci la gunoi.
   Simțeam o mare responsabilitate pe umerii mei, ca și când mintea mea era un muzeu, și aveam datoria de a conserva amintirea celor morți.
   Ni se oferea deseori ocazia să furăm haine, dar primul lucru pe care l-am furat din Kanada n-a fost nici vreun fular, nici vreo pereche de mănuși. Au fost amintirile unei alte persoane.
   Îmi jurasem că, indiferent dacă aveam să mă aleg cu un pumn în cap, voi profita de moment, ca să privesc simbolurile unei vieți ce va fi ștearsă de pe fața pământului. Voi atinge ochelarii cu desăvârșit respect; voi lega fundițele roz de la pantofiorii păpușii tricotate; voi memora una dintre adresele notate în agenda cu coperte din piele.
   Fotografiile mă tulburau cel mai rău. Pentru că erau singura dovadă că persoana care purtase acea lenjerie și ținuse în mână acea valiză a existat aievea. A fost fericită. Iar rolul meu era să distrug acele dovezi.
   Într-o zi însă, n-am putut.
   Am așteptat ca soldatul de gardă să se îndepărteze și am deschis un album cu fotografii. Sub fiecare fotografie, stăteau scrise câte un titlu și câte o dată. Toată lumea zâmbea. Am văzut o tânără, probabil posesoarea valizei, care îi zâmbea larg unui tânăr. M-am uitat peste fotografiile de nuntă și la cele făcute în vacanță, într-o țară străină, la fata care se strâmba în fața obiectivului. Mă întrebam cât de mult timp trecuse de atunci.
   Urma o serie de fotografii cu un bebeluș, însemnate cu grijă. „Ania la trei zile”. „Ania în fund”. „Prima zi de școală”. „Primul dinte scos!”
   Fotografiile se terminau brusc.
   Fetița purta același nume ca eroina din cartea mea, ceea ce o făcea cu atât mai fascinantă. L-am auzit pe soldat răstindu-se la una dintre femeile din spatele meu. Am scos iute o poză din colțurile în care era prinsă și am ascuns-o în mânecă.
   M-am speriat când a venit soldatul spre mine. Eram convinsă că mă văzuse, dar mi-a spus doar să lucrez mai repede.
   Seara, m-am întors acasă cu pozele Aniei, ale lui Herschel, ale Gerdei și ale unui băiețel pe nume Haim, căruia îi lipseau doi dinți din față. A doua zi, mi-am făcut curaj și am luat opt fotografii. Pe urmă, mi-au dat altă sarcină: să încarc hainele în cărucioare și să le transport la depozite.
   Imediat ce am revenit la triaj, am reînceput să sustrag fotografii, pe care le ascundeam în salteaua de paie.
   Nu o vedeam ca pe un furt, ci ca pe un proces de arhivare. Înainte să mă culc, scoteam fotografiile, această colecție tot mai numeroasă de oameni morți, și le rosteam numele în șoaptă. Ania, Herschel, Gerda, Haim. Wolf, Mindla, Dworja, Israel. Szymon, Elka. Rochl și Chaja, gemenii. Eliasz, care plângea după circumcizie. Szandla, în ziua nunții.
   Câtă vreme mi-i aminteam eu, încă existau.

            Darija lucra lângă mine. O dureau dinții.
    Îi tremurau umerii, atât de tare se sforța să nu geamă. La cel mai mic semn de boală, gardienilor le cășuna și mai rău pe tine și profitau de orice slăbiciune, ca să te doboare.
   Am văzut cu colțul ochiului când a scos un carnețel de autografe, cu coperte îmbrăcate în paiete. Când eram mici, Darija avea unul identic.
  Stăteam la ușa cinematografului și a restaurantelor de lux și așteptam să iasă femeile elegante, în haine de blană albă și tocuri argintii, la brațul iubiților chipeși. Habar n-am dacă erau celebre, dar, în ochii noștri, așa păreau. Darija mi-a aruncat o ocheadă și mi-a împins pe furiș carnețelul.
   L-am ascuns sub paltonul a cărui căptușeală o descoseam în acel moment.
   Carnetul era plin cu cotoare de bilete de cinema și desene de clădiri; un celofan de la o bomboană; și o poezioară pentru copii. O panglică de păr, un petic de tul dintr-o rochie elegantă. Un bilet de tombolă câștigător, de la o brutărie. Pe coperta interioară din spate, stăteau scrise trei cuvinte: „NU UITA NICIODATĂ”.
   Pe coperta interioară din față, era lipită fotografia a doua prietene. „Eu și Gitla” scria sub ea. Nu știam la cine se referă „eu”.
   Nu exista nicio informație, iar caligrafia, îngrijită și cu înflorituri, aparținea evident unei fete.
   Am decis să o numesc Darija.
   M-am uitat la prietena mea și am văzut-o ștergându-și o lacrimă cu mâneca. Poate se gândea la carnețelul ei cu paiete și se întreba ce se întâmplase cu el. Sau la fata veselă care îl avusese cândva.
   Dacă nu vedeam cu ochii mei transformarea pe care o suferise Darija, n-aș fi crezut că se poate așa ceva. Trupul ei zvelt și mlădios, de balerină, pe care îl invidiasem atât, era acum numai piele și os. Îi ieșeau vertebrele prin haine, ca niște sulițe. Avea ochii adânciți în orbite și buzele arse și crăpate. Și ajunsese să își roadă unghiile până la sânge.
    Sunt convinsă că, în ochii ei, și eu arătam la fel de jalnic.
   Am rupt foaia cu fotografia și am vârât-o în mânecă, mișcare pe care o făceam acum cu o dexteritate remarcabilă.
   Deodată, o mână s-a strecurat peste umărul meu și a luat carnetul de autografe.
   Herr Dybbuk era atât de aproape de mine, încât îi simțeam parfumul de pin al aftershave-ului. N-am întors capul, n-am scos o vorbă, nu l-am salutat. L-am auzit cum răsfoiește paginile.
   O fi observat pagina ruptă din față?
   S-a îndepărtat și a aruncat carnetul în mormanul de obiecte care urmau să fie arse. Dar, preț de cel puțin încă un sfert de oră, i-am simțit privirea arzătoare ațintită în ceafa mea. În ziua aceea, n-am mai furat nimic din Kanada.

         Noaptea, pe Darija nu o lua somnul de durere.
   - Minka, mi-a șoptit, dârdâind lângă mine. Dacă mor, n-o să ai nici măcar o fotografie care să-ți aducă aminte de mine.
   - N-am nevoie de nicio fotografie, pentru că n-o să mori, i-am spus.
   Știam că are infecție la un dinte. Îi mirosea gura de parcă interiorul cavității bucale îi intrase în putrefacție, iar obrazul îi era extrem de umflat.
   Dacă nu-și scotea dintele, nu era chip să scape cu viață. Am strâns-o la piept, încercând să-i transmit fărâmă de căldură pe care încă o mai aveam în corp.
   - Rostește-le odată cu mine, am rugat-o. O să-ți mai ia gândul de la durere.
   Darija a clătinat din cap.
   - Mă doare...
   - Te rog, am stăruit. Încearcă măcar.
   Nu mai aveam nevoie să mă uit pe fotografii. Ania, Herschel, Gerda, Majer, Wolf. Cu fiecare nume pe care îl pronunțam, îmi apărea în minte chipul din poză.
   - Mindla? s-a auzit glasul firav al Darijei.
   - Așa ea. Dworja, Israel.
   - Szymon, a adăugat ea. Elka. Rochl și Chaja. Eliasz. Fiszel și Liba și Bajla. Lejbus, Mosza, Brajna. Gitla și Darija.
   Între timp, încetase să mai recite odată cu mine și corpul i se relaxase.
   Am verificat dacă respiră și am adormit.

           A doua zi, Darija s-a trezit cu fața umflată și roșie și febră mare.
   Nu putea să coboare din pat, așa că am ajutat-o eu. Am dus-o la toaletă și înapoi la baracă, ca să aranjez patul. Când a intrat Bestia, eram pregătită să mă ofer să car cazanul cu terci, pentru a primi o porție în plus.
   I-am dat-o Darijei, care era atât de slăbită, încât nu putea nici să ridice castronul la gură. Am încercat s-o păcălesc să deschidă gura, cântându-i, cum proceda Basia cu Majer, când refuza să mănânce.
   - N-ai voce, a murmurat ea, cu un zâmbet stins, și am izbutit să-i torn puțin lichid în gură.
   Am sprijinit-o de mine la apel, rugându-mă ca ofițerul comandant - cel care avea spasme la mână și căruia îi spuneam acum herr Tremurici - să nu observe că e suferindă.
   Deși era evident că ticul lui herr Tremurici se datora unei afecțiuni, aceasta nu era suficient de gravă cât să îl împiedice să administreze bătăi cu mâna lui. Cu o săptămână în urmă, când o fată s-a întors spre stânga, în loc să se întoarcă spre dreapta, la ordinul lui, a fost pedepsit tot sectorul.
   Două ore am făcut exerciții fizice în ritm susținut, pe o ploaie torențială și rece. E de prisos să mai spun că, după cât de nemâncate eram, cel puțin zece femei s-au prăbușit, iar, când le-a văzut, herr Tremurici s-a dus prin noroi până la ele și le-a lovit cu picioarele, așa leșinate cum erau.
   Astăzi însă, părea grăbit; în loc să urle la noi și să ne pedepsească, a făcut repede prezența și i-a lăsat pe kaposi să plece.
   Aveam o misiune de îndeplinit. Nu trebuia doar să o suplinesc pe Darija și să muncesc dublu, ci și să găsesc și să fur un obiect anume.
   Ceva mic și ascuțit, cu care să scot un dinte.
   Am reușit să o așez pe Darija lângă mine, la bancul de triere, și să mă sincronizez în așa fel, încât, de câte ori trebuia să ducă ceva la cutia încuiată din mijlocul sălii, să am și eu ceva de dus. Spre deznădejdea mea, după o zi întreagă de căutări, nu găsisem încă obiectul dorit.
   Trei proteze dentare, o rochie de mireasă, câteva rujuri, dar nimic ascuțit și rezistent.
   Apoi s-a întâmplat minunea.
   Într-o tașcă din piele, căzut prin căptușeala sfâșiată de mătase, am descoperit un stilou.
   L-am apucat între degete, cu o strângere de inimă. Era o senzație atât de normală să țin un stilou în mână, încât mi-a revenit în minte, ca un șuvoi, tot trecutul pe care îl separasem cu o precizie chirurgicală de situația actuală în care mă găseam.
   M-am văzut ghemuită pe băncuța de la fereastra brutăriei tatei, scriindu-mi cartea. Mi-am amintit cum rodeam capătul creionului, în timp ce îmi imaginam dialogul dintre Ania și Aleksander. Povestea curgea precum sângele din mâna mea; uneori, aveam impresia că nu fac altceva decât să redau un film care deja rula, că eram un simplu proiector, nu un creator. Când scriam, mă simțeam dezlănțuită, complet liberă. Acum, abia dacă îmi mai aminteam cum e.
   În săptămânile de când mă aflam acolo, nici nu realizasem cât de mult îmi lipsea scrisul. Adevărații scriitori nu pot să nu scrie, îmi spusese de mult herr Bauer, când discutam despre Goethe. Așa îți dai seama, Fraulein Lewin, dacă ești menit să fii poet.
   Simțeam că mă furnică degetele la atingerea stiloului. Nici măcar nu știam dacă are cerneală în rezervor. Ca să-l încerc, i-am apăsat vârful peste numerele înfierate pe antebraț. Cerneala s-a scurs, formând o minunată pată Rorschach ce îmi acoperea stigmatul.
   Am vârât stiloul în jachetă. E pentru Darija, mi-am spus. Nu pentru mine.
   După-amiază, am rugat o fată să mă ajute să o sprijin pe Darija la apelul de seară. După două ore, când ne-au trimis la barăci, abia se mai ținea pe picioare. Nu mă lăsa să-i ating obrazul, așa că nu-i puteam deschide gura, ca să văd cât e de gravă infecția.
   Îi frigea fruntea ca o plită încinsă.
   - Darija, i-am zis, ai încredere în mine, te rog.
   A clătinat din cap, aproape inconștientă.
   - Lasă-mă în pace, a gemut.
   - Te las. După ce-ți scot afurisitul ăla de dinte.
   Cuvintele mele parcă au trezit-o la viață.
   - Asta s-o crezi tu.
   - Taci și cască gura, am bombănit, dar, când am dat să o apuc de bărbie, s-a tras înapoi.
   - O să doară? a scâncit.
   Am încuviințat din cap și m-am uitat în ochii ei.
   - Da. Era bine dacă aveam niște gaz.
   A pufnit-o râsul. Mai întâi, încet, apoi tot mai tare, ca un lătrat, făcându-le pe celelalte fete să se întoarcă spre noi.
   - Gaz? a șuierat ea. N-ai gaz?
   Mi-am dat seama cât de ridicol suna, ținând cont de masacrul care se petrecea la doar câțiva pași de noi. M-a pufnit și pe mine râsul. Era o glumă macabră, nepotrivită, dar nu ne puteam abține. Ne-am prăvălit una peste alta, sforăind și nechezând, până când toată lumea ne-a întors spatele, dezgustată.
   Într-un final, când ne-am potolit, ne strângeam în brațele noastre scheletice, ca două lăcuste care își încâlciseră membrele deșirate.
   - Dacă n-ai cu ce să mă anesteziezi, distrage-mi atenția cumva, mi-a spus Darija.
   - Vrei să-ți cânt?
   - Ca să mă doară și mai tare? a zis, uitându-se disperată la mine. Spune-mi o poveste.
   Am încuviințat din cap. Am scos stiloul și l-am curățat cât am putut de bine, ceea ce nu era deloc simplu, ținând cont cât de infecte erau hainele de pe mine. Apoi m-am uitat la prietena mea cea mai bună, singura mea prietenă.
   Nu-i puteam povesti o amintire din copilăria noastră, fiindcă aș fi întristat-o prea tare. Nu puteam inventa o poveste despre viitor, fiindcă era mult prea incert.
   Exista o singură poveste pe care o știam pe de rost: cea pe care o scrisesem - și Darija o citise - ani la rând.
   - Tata mi-a explicat tot ce am de făcut la moartea lui, am început, și cuvintele se înălțau clare din străfundurile minții mele. „Ania”, îmi zicea, „să n-aud de whisky la înmormântarea mea. Vreau cel mai bun vin de mure. Și să nu vă prind că bociți, ai înțeles? Toată lumea să danseze. Iar, când mă coborâți în groapă, vreau o fanfară de trompete și de fluturi albi”. Mare figură era tata. Era brutarul satului, și în fiecare zi, pe lângă pâinile pe care le cocea pentru localnici, plămădea o chiflă special pentru mine, pe cât de unică, pe atât de delicioasă: un colăcel, ca o diademă de prințesă, amestecat cu scorțișoară dulce și cea mai aromată ciocolată. Ingredientul secret, spunea el, era dragostea pe care mi-o purta, ceea ce o făcea mai gustoasă decât orice altceva.
   Am deschis ușor gura Darijei și am fixat stiloul la rădăcina gingiei inflamate. Am ridicat o piatră pe care o găsisem în latrină.
   - Locuiam la marginea unui sat atât de mic, încât ne cunoșteam toți după nume. Casa noastră era clădită din piatră de râu și avea acoperiș din stuf; vatra pe care cocea tata încălzea toată locuința. Stăteam la masa din bucătărie și descojeam mazărea pe care o cultivam în grădinița din spatele casei, în vreme ce tata deschidea ușița cuptorului din cărămidă, vâra lopata în el și scotea pâinile rotunde, cu coajă crocantă.
   La lumina tăciunilor încinși, îi vedeam mușchii puternici ai spatelui, conturați prin cămașa asudată. „Nu vreau să fiu înmormântat vara, Ania”, spunea el. „Ai grijă să mor într-o zi răcoroasă, când bate un vânticel plăcut. Înainte să plece păsările spre sud, ca să îmi poată cânta”.
   Mă prefăceam că îi notez cu atenție toate cerințele. Nu mă deranja conversația aceasta macabră; tata era un om atât de puternic, încât nici nu-mi închipuiam că va veni vreodată momentul să îi îndeplinesc dorințele. Unora dintre săteni le părea ciudată relația mea cu tata, faptul că glumeam pe această temă, dar mama a murit pe când eram mică și, de atunci, a trebuit să ne bizuim unul pe celălalt.
   M-am uitat la Darija și am văzut-o în sfârșit relaxată, captivă în mrejele cuvintelor mele. Am mai observat că se așternuse liniștea în întreaga baracă; toate femeile mă ascultau cu urechile ciulite.
   - Tata mi-a explicat tot ce am de făcut la moartea lui, am continuat, poziționând piatra deasupra stiloului, dar, când a venit clipa, a fost prea târziu.
   Cu o mișcare rapidă, am lovit cu piatra în stilou, o daltă improvizată.
   Darija a scos un urlet nepământesc. S-a încovoiat, de parcă o străpunsesem cu o sabie. M-am tras înapoi, îngrozită de fapta mea, și am privit-o cum duce mâna la gură și se îndepărtează de mine.
   S-a uitat la mine cu niște ochi roșii, injectați de sânge din cauza forței cu care țipase. I se prelingea sângele pe bărbie, de parcă era un upior care își ucisese prada.
   - Iartă-mă, am spus. N-am vrut să te rănesc...
   - Minka, a zis, printre lacrimi și sânge.
   M-a prins de mână, sau cel puțin așa am crezut, până când mi-am dat seama că vrea să îmi dea ceva.
   În palma ei, stătea un dinte cariat.

         A doua zi, a început să-i mai scadă febra.
   Am cărat din nou cazanul cu mâncare de la cantină, ca să primesc o porție în plus și s-o ajut pe Darija să se întremeze. Când mi-a zâmbit, am văzut gaura în care fusese dintele, un abis negru.
   Seara, a apărut o femeie nouă în sectorul nostru. Era din Radom și, când coborâse din tren, își lăsase copilul în vârstă de trei ani în grija mamei, la sfatul unuia dintre bărbații în uniforme vărgate. Plângea întruna.
   - Dacă știam, bâiguia printre suspine, copleșită de adevărul dureros. Dacă știam de ce mi-a spus asta, n-aș fi acceptat nici în ruptul capului.
   - Și ați fi murit amândoi, i-a replicat Ester, o femeie, care la vârsta de cincizeci și doi de ani, era cea mai bătrână din sector.
   Lucra cu noi la Kanada și avea o afacere înfloritoare cu mărfuri de contrabandă, țigări și îmbrăcăminte șterpelite de prin valize, pe care le dădea în schimbul rațiilor de mâncare.
   Nou-venita nu se oprea din plâns. Nu era un fenomen neobișnuit, dar spre deosebire de alte femei, plânsetele ei erau deosebit de zgomotoase.
   Iar noi eram epuizate, din cauza lipsei de hrană și a trudei, începea să ne deranjeze. Era mai greu de suportat decât fata rabinului din Lublin, care se ruga cu glas tare, toată noaptea.
   - Minka, mi-a zis Ester, după câteva ore de bocete neîntrerupte, fă ceva.
   Ce era să fac? Nu-i puteam aduce înapoi copilul și mama. Sinceră să fiu, femeia mă scotea din minți, într-atât de dezumanizată ajunsesem. În definitiv, toate suferiserăm aceleași pierderi. Cu ce era ea mai presus decât noi, încât să ne răpească cele câteva ore prețioase de somn?
   - Dacă nu reușim să-i închidem gura, a spus altă fată, poate găsim o soluție să-i acoperim plânsetele.
   S-a auzit un cor de exclamații aprobatoare.
   - Unde rămăseseși, Minka?
   La început, nu am înțeles la ce se referă. Apoi mi-am dat seama că toate femeile doreau să audă povestea scrisă de mine, povestea de care mă folosisem, cu o seară înainte, ca s-o liniștesc pe Darija. Dacă funcționase ca anestezic, de ce n-ar fi amorțit și durerea de a auzi o mamă care își plânge copilul?
   Stăteau precum stuful pe malul unui iaz, fragile și legănându-se ușor una lângă alta, ca să se sprijine reciproc.
   - Hai, Minka, a zis Darija, înghiontindu-mă cu cotul. Publicul așteaptă cu sufletul la gură.
   M-am apucat să le povestesc despre Ania, a cărei zi începuse ca oricare alta. Despre frigul neobișnuit pentru luna octombrie; despre frunzele desprinse de pe ramurile copacilor, care se învârtejeau și dansau drăcește în jurul cizmelor ei, semn că avea să se întâmple ceva rău. De la tatăl ei învățase asta, ca, de altfel, tot ceea ce știa: cum să-și lege șireturile, cum să se orienteze după stele, cum să descopere un monstru ascuns în spatele unui chip de om.
   Le-am povestit despre sătenii care erau în pragul isteriei. Fuseseră ucise câteva animale de fermă; dispăruseră niște câini. După cum stăteau lucrurile, exista un prădător printre ei.
   Le-am povestit despre Damian, căpitanul gărzilor, care ținea neapărat să se însoare cu Ania și nu s-ar fi dat în lături de la nimic pentru a-și împlini visul. Despre felul în care i-a liniștit pe oamenii speriați, spunându-le că nu au ce să pățească dacă rămân între zidurile satului.
   Compusesem partea asta la scurt timp după ce ne mutaserăm în ghetou. Când eram încă naivă și credeam în asemenea lucruri.
   În baracă domnea o liniște desăvârșită. Fata rabinului nu se mai ruga.
   Suspinele nou-venitei se potoliseră.
   Le-am descris cum Damian a luat ultima franzelă a Aniei și i-a întins bani, dar a refuzat să i-i dea până nu-l sărută. Cum ea a plecat iute, cu coșul gol, urmărită de privirea lui.
   - Coliba era despărțită de casă de un pârâu, am spus, prin vocea narativă a Aniei. Iar tata întinsese o scândură, ca să putem traversa dintr-o parte în alta. Astăzi, când am ajuns la el, m-am aplecat să iau o gură de apă și să șterg gustul amar lăsat de sărutul lui Damian pe buzele mele. Mi-am împreunat mâinile. Apa era roșie. Am lăsat coșul și am pornit în susul pârâului, abia târându-mi cizmele în pământul mâlos. Și atunci mi-a apărut în față.
   - Ce ți-a apărut? a murmurat Ester.
   În clipa aceea, mi-am amintit că mama îmi spusese să fiu bravă, să pun binele celorlalți mai presus de al meu. M-am uitat la femeia nou-venită, până când a ridicat ochii spre mine.
   - Va trebui să aveți răbdare până mâine, ca să aflați continuarea, le-am zis.
   Uneori, ca să-ți regăsești dorința de a trăi, îți trebuie doar motivația necesară.

        Ester mi-a sugerat să îmi aștern povestea pe hârtie.
   - Cine știe? a zis. Poate-o să ajungi celebră într-o zi.
   Am râs.
   - Sau, și mai probabil, povestea o să moară odată cu mine.
   Înțelegeam ce îmi cerea de fapt. Ca narațiunea să capete o formă palpabilă, ca să poată fi citită și recitită, chiar și după dispariția mea.
   Poveștile supraviețuiesc mereu scriitorilor. Aflăm atâtea despre Goethe sau Dickens din poveștile pe care au ales să le aștearnă pe hârtie, deși ei nu mai sunt de mult printre noi.
   Într-un final, cred că de-asta am și făcut-o. Pentru că, în urma mea, n-ar fi rămas nicio fotografie pe care s-o fure și să și-o întipărească cineva pe retină. Nu mai aveam o familie care să se gândească la mine. Poate că nici nu meritam să rămân în memoria cuiva; în ultima vreme, eram doar o simplă prizonieră, un număr.
   Dacă era să mor în infernul acela - lucru destul de probabil, de altfel - poate că acelea dintre noi care vor supraviețui le vor transmite mai departe copiilor povestea pe care o auziseră într-o noapte de la o fată. Așa se întâmplă în cazul ficțiunii: odată ce o reverși în lume, devine molipsitoare, perenă. Precum conținutul cutiei Pandorei, o poveste dăruită de bunăvoie nu mai poate fi oprită. Devine contagioasă, se împrăștie de la persoana care a creat-o la ascultător, și, de la acesta, la alții.
   Ce ironie ca tocmai fotografiile să îmi înlesnească acel demers! Într-o zi, pe când îmi recitam litania de nume, am scăpat teancul de chipuri pe jos. Grăbindu-mă să le adun, am observat că unele căzuseră cu fața în jos. Pe cartonul alb al uneia dintre ele scria: „Mosza, 10 luni”.
   Cineva scrisese asta.
   Era un pătrățel de hârtie, mai mic decât paginile cu care eram obișnuită, dar era hârtie. Aveam zeci de astfel de pătrățele și un stilou.
   E ciudat să vezi că, atunci când îți găsești scopul în viață, acesta are efect reciproc. Seară de seară, când ne strângeam în baracă, îmi intram în rolul de Șeherezadă și depănam povestea Aniei și a lui Aleksander, până când ajungeau să se contopească cu noi.
   După aceea, preț de câteva ore, scriam, la lumina lunii, pe muzica monotonă a sforăielilor și a suspinelor femeilor din jur. Ca să îmi protejez opera, scriam în germană.
   În cazul în care gardienii îmi descopereau vreodată notițele, mă aștepta o pedeapsă severă, dar, poate, un pic mai blândă, dacă își dădeau seama că e o poveste, și nu cine știe ce mesaje secrete, care să incite la revoltă.
   Scriam din memorie, cu mici adăugiri ici și colo, pe măsură ce avansam - și întotdeauna descriam cu minuțiozitate scenele în care apăreau mâncăruri. Descriam în cel mai mic detaliu miezul chiflei delicioase pe care o făcea tatăl Aniei special pentru fiica lui. Gustul untului întins pe coaja crocantă; aroma intensă a scorțișoarei pe limbă.
   Am scris până când mi s-a terminat cerneala din stilou, până când mi-am văzut mare parte a poveștii întinzându-se cu litere mărunțele pe spatele a peste o sută de chipuri.

      - Raus!
   Dormeam și visam că sunt închisă într-o cameră, cu o masă lungă de un kilometru, încărcată de bunătăți, și nu am voie să ies până nu mănânc tot.
   În clipa următoare, m-am trezit cu Bestia lângă mine, care lovea la întâmplare, cu o rangă, în salteaua de fân, în spinarea și în coapsele mele, până când am reușit să cobor din pat.
   Stătea cu spatele și zbiera. Câțiva soldați au dat năvală în clădire, îmbrâncind femeile din calea lor, aruncând păturile subțiri pe jos și răvășind paiele de pe scânduri. Căutau obiecte de contrabandă.
   Uneori, aflam dinainte când va avea loc vreo inspecție. Nu știu cum, dar ajungea zvonul până la noi și aveam timp să ascundem asupra noastră obiectele pe care le pitiserăm în pat. Astăzi însă, ne-au luat prin surprindere.
   Mi-am amintit de romanul confiscat cu câteva săptămâni în urmă, cel din cauza căruia fusese bătută Agnat și, ulterior, murise. În patul meu, îngropat sub paiele pe care dormeam, se afla teancul de fotografii pe care îmi scrisesem povestea.
   O fată a fost scoasă din baracă, după ce un soldat i-a găsit un radio ascuns. Ascultam la el, noaptea, Chopin, Liszt și Bach, și, o dată, un balet de Ceaikovski, pe a cărui muzică Darija susținuse un recital la Lodz, amintire care o făcuse să plângă în somn. Uneori, prindeam și frânturi de știri, aflând astfel că ofensiva germană e în dificultate și că nu puteau recuceri Belgia. Știam că, după debarcarea în Franța, din vară, Statele Unite continuau să înainteze.
   Mă gândeam că sfârșitul războiului e iminent.
   Dar trebuia să supraviețuiesc unor evenimente precum cel de azi.
   Bestia a vârât mâna în paiele din patul așezat sub al meu și a scos un obiect ce părea o pietricică învelită în hârtie. L-a dus la gură și l-a lins.
   - Cine doarme aici? a întrebat.
   Cele cinci fete care împărțeau culcușul îngust au făcut un pas în față, ținându-se de mână.
   - Cine-a furat ciocolata? a întrebat Bestia.
   Fetele păreau complet nedumerite. Era posibil ca, în ultimul moment, o persoană mai șireată să-și fi ascuns contrabanda în patul acestora, ca să scape basma curată. În orice caz, fetele stăteau cu ochii la podeaua rece și murdară, fără să scoată o vorbă.
   Blockalteste și-a înfipt degetele în părul uneia dintre ele.
   Cele care lucram la Kanada aveam voie să nu ne tundem. Al meu ajunsese la vreo doi centimetri și jumătate. Era doar unul dintre beneficiile pentru care eram invidiate. Soldații ne numeau scroafe umflate, fiindcă păream mai sănătoase decât majoritatea deținutelor, datorită alimentelor pe care le puteam subtiliza din valize.
   - A ta e? a urlat Bestia.
   Fata a clătinat din cap.
   - Nu e... nu am...
   - Poate că asta o să-ți mai împrospăteze memoria, a zis Bestia și, dintr-o mișcare a răngii, a măturat toate cele cinci capete, spărgând dinți și nasuri în cale și doborându-le în genunchi.
   Și-a făcut loc printre trupurile căzute la pământ și s-a apucat să ne scotocească patul. Îmi bubuia inima ca o mitralieră; îmi curgea sudoare pe tâmple. Am văzut-o cum apucă pachetul de fotografii, pe care îl legasem cu o ață descusută de la tivul fustei.
    În timp ce Bestia desfăcea funda, Darija a făcut un pas în față.
   - Sunt ale mele.
   Am încremenit. Știam prea bine ce face: mă răsplătea, pentru că îi salvasem viața. Dar, înainte să spun ceva, a mai ieșit o femeie în față - cea care sosise cu trei zile mai devreme și care plângea întruna după copilul și după mama ei. Nici până acum, nu îi aflasem numele.
   - Minte, a zis femeia. Sunt ale mele.
   - Amândouă mint.
   M-am uitat la femeie, neînțelegându-i motivul. Încerca să mă salveze? Sau voia să moară?
   - Ea nu lucrează la Kanada, am zis, iar ea nu știe germană, am adăugat, arătând spre Darija.
   Acum stăteam țanțoșă și dârză în fața lor, pentru ca o secundă mai târziu, să mă trezesc târâtă afară din clădire. Ploua cu găleata, iar vântul sufla ca turbat. Unul dintre saboți mi s-a împotmolit în noroi; am apucat să-l recuperez în ultima clipă. Fără încălțări, nu supraviețuiai. Punct.
   În mijlocul curții, în uniforma de lână udă leoarcă, stătea ofițerul SS pe care-l poreclisem herr Tremurici. Nu i-a tresărit deloc mâna când a luat biciul și a plesnit-o pe fata care ascunsese radioul. Aceasta a căzut într-o băltoacă. După fiecare lovitură, îi striga să se ridice, iar, când se ridica, o mai lovea o dată.
   După ea, îmi venea mie rândul.
   M-a trecut un fior prin tot corpul. Îmi clănțăneau dinții și îmi curgea nasul. Mă întrebam dacă o s-o omoare pe fata care furase radioul.
   Sau pe mine.
   E straniu când ești pus în fața propriei morți. M-am gândit la pretențiile tatei, o glumă doar de noi doi înțeleasă. Acum, aveam și eu pretențiile mele: Când o fi să mor, vreau să am o moarte rapidă.
   Dacă e să mor de glonț, vreau să fiu împușcată în inimă, nu în cap.
   Aș vrea să nu sufăr.
   Prefer să mor de la o lovitură subită decât din cauza vreunei infecție.
   Chiar și gazarea e acceptabilă. Poate că e ca atunci când te culci și nu te mai trezești.
   Nu știu când am ajuns să privesc exterminarea în masă ca pe un gest milostiv - gândeam ca nemții, altă explicație nu am - dar, dacă alternativă era să mă sting lent, cu mintea abrutizată de foame, atunci mai bine să terminăm o dată pentru totdeauna.
   Când ne-am apropiat de herr Tremurici, a ridicat ochii sub ploaia care îi șiroia pe chip. Avea ochii ca sticla. Spălăciți și aproape argintii, ca oglinda.
   - N-am terminat, a zis.
   - Mai așteptăm, Schutzhaftlagerfuhrer? a întrebat soldatul.
   - N-am de gând să stau o zi întreagă în ploaie, doar pentru că niște animale nu sunt în stare să respecte regulile, a răspuns.
   Am ridicat bărbia și i-am zis într-o germană cât se poate de clară:
   - Ich bin kein Tier. Nu sunt animal.
   S-a uitat la mine și a strâns din ochi. Am lăsat imediat capul în pământ.
   A ridicat mâna dreaptă, în care ținea biciul, și m-a plesnit peste obraz cu asemenea forță, încât mi-a sucit capul într-o parte.
   - Da irrst du dich. Te înșeli.
   M-am prăbușit în genunchi, în noroi, cu mâna la obraz. Vârful biciului îmi lăsase o tăietură sub ochi. Sângele se amesteca cu ploaia și îmi șiroia pe bărbie. Fata culcată pe jos mi-a surprins privirea. Avea uniforma sfâșiată, iar, prin ea, se vedea carnea zdrențuită, ca petalele unui trandafir.
   Auzeam discuția din spatele meu; gardienii care mă aduseseră îi explicau cuiva, unei persoane necunoscute, de ce anume mă fac vinovată. Ofițerul necunoscut a trecut peste mine.
   - Schutzhaftlagerfuhrer; a zis o voce, văd că aveți treabă. Îmi permiteți să vă ajut?
   Nu îi vedeam decât spatele uniformei și mâinile înmănușate, pe care le ținea împreunate la spate. Îi luceau cizmele atât de tare, încât mă uitam la ele și mă întrebam cum o fi reușit să calce prin noroi fără să le murdărească.
   Nu-mi venea să cred că acelea erau gândurile care îmi treceau prin minte în ceasul morții.
   Herr Tremurici a ridicat nepăsător din umeri și și-a îndreptat din nou atenția asupra fetei căzute lângă mine. Celălalt ofițer a plecat. Gărzile m-au ridicat în picioare și m-au dus spre capătul opus al lagărului, dincolo de Kanada, la clădirea administrativă în care intrase ofițerul. Le-a strigat ceva soldaților, care m-au târât la subsol, într-un soi de celulă. Am auzit pocnetul unei încuietori masive.
   Era întuneric. Zidurile și podeaua erau din piatră; mă aflam într-o cramă, ușor umedă și acoperită cu un mușchi alunecos. M-am așezat cu spatele rezemat de perete și, din când în când, îmi lipeam obrazul umflat de pietrele reci. Când, în sfârșit, am reușit să ațipesc, m-a trezit un șoarece care îmi umbla pe picior, pe sub fustă. Din momentul acela, n-am mai îndrăznit să stau jos.
   Au trecut câteva ore. Sângerarea s-a oprit. Mă întrebam dacă nu cumva ofițerul uitase de mine sau dacă aștepta să stea ploaia, ca să poată herr Tremurici să mă pedepsească pe îndelete. Între timp, mi se umflase atât de tare obrazul, încât nu mai puteam să deschid ochiul.
   Când am auzit scârțâitul încuietorii, am încercat să deslușesc ceva prin raza de lumină ce pătrundea în încăperea îngustă.
   M-au dus la un birou. HAUPTSCHARFUHRER F. HARTMANN, scria pe ușă. Înăuntru, erau o masă mare de scris, o mulțime de fișete și un scaun sculptat, de genul celor pe care le vezi în cabinetele avocaților. Pe scaun, stătea comandantul Kanadei.
   Iar în fața lui, împrăștiate pe mapa verde, printre alte hârtii și dosare, stăteau fotografiile mele, întoarse cu fața în jos, și povestea mea la vedere.
   Știam de ce e în stare herr Tremurici; o vedeam zi de zi, la apel. Într-un fel, herr Dybbuk mă speria și mai rău, pentru că nu știam la ce să mă aștept de la el.
   Era comandantul Kanadei, eu furasem de la el, iar dovezile erau expuse în fața noastră.
   - Poți să pleci, i-a zis soldatului care mă însoțise.
   În spatele ofițerului, era o fereastră. M-am uitat la ploaia care izbea în geam, recunoscătoare că sunt înăuntru, la căldură. La radio, cânta muzică simfonică, în surdină. Dacă nu m-aș fi gândit că poate să mă omoare în bătaie în orice clipă, acela ar fi fost primul moment de normalitate de care aveam parte de când sosisem în lagăr.
   - Așadar, vorbești germană, a spus, în limba lui maternă.
   Am încuviințat din cap.
   - Ja, Herr Hauptscharfuhrer.
   - Știi și să scrii, din câte observ.
   Mi-au fugit ochii la fotografii.
   - Am învățat la școală, am răspuns.
   Mi-a întins un carnet și un creion.
   - Dovedește-mi.
   A început să se plimbe prin birou, recitând o poezie.
   - Ich weiß nicht, was soll es bedeuten! Daß ich se traurig bin, / Ein Marchen aus uralten Zeiten, / Das kommt mir nicht aus dem Sinn.
   Știam poezia. O studiasem la ora lui herr Bauer și chiar dădusem din ea o dictare, la care luasem cea mai mare notă. Mi-am tradus-o în minte:
   Eu nu știu ce poate să însemne că sunt atât de trist, un basm din timpurile vechi, pe care nu mi-l pot scoate din minte.
   - Die Luft ist kuhl und es dunkelt, a continuat Hauptscharfuhrerul. Und ruhig fließt der Rhein...
   Aerul e rece și se întunecă. Și Rinul curge liniștit...
   - Der Gipfel des Berges funkelt, am murmurat, im Abendsonnenschein.
   M-a auzit. Mi-a luat carnetul și a verificat ce am scris. După aceea s-a uitat la mine, ca la o vietate nemaivăzută.
   - Cunoști opera.
   Am încuviințat din cap.
   - „Lorelei” de Heinrich Heine.
   - Ein unbekannter Verfasser, m-a corectat. Autor necunoscut.
   Atunci mi-am amintit că Heinrich Heine era evreu.
  - Îți dai seama că ai furat din avutul Reichului, mi-a zis.
   - Da, știu, am spus repede. Îmi cer iertare. Am greșit.
   A ridicat din sprâncene.
   - Ai greșit că ai furat ceva cu bună știință?
   - Nu, am greșit că mi-am imaginat că Reichului nu-i pasă de fotografii.
   A dat să spună ceva, dar s-a răzgândit. Nu putea recunoaște că fotografiile sunt valoroase pentru că ar fi însemnat să recunoască că oamenii pe care îi omorau contau. În același timp, nu putea nici să spună că fotografiile sunt neimportante, pentru că n-ar mai fi avut motiv să mă pedepsească.
   - Nu asta-i ideea, a zis, în cele din urmă. Ideea e că nu sunt ale tale.
   S-a trântit la loc pe scaun și a început să bată darabana în masă.
   A luat o poză și a întors-o cu partea care era scrisă.
   - Unde-i restul poveștii?
   Mi-i și imaginam pe soldați percheziționând întregul sector, în căutarea altor fotografii. Dacă nu le găseau, se apucau să snopească în bătaie pe toată lumea, până când cineva le dădea răspunsul dorit?
   - Nu l-am scris încă, am mărturisit.
   A rămas surprins; mi-am dat seama că își închipuise că nu fac decât să repovestesc o legendă pe care am auzit-o cândva. Nu era de presupus că posed inteligența necesară de a crea așa ceva.
   - Tu ai inventat monstrul... acest upior?
   - Da, am răspuns. De fapt, nu l-am inventat eu. În Polonia, toată lumea știe despre upiori. Dar acesta în cauză e rodul plăsmuirii mele.
   - Majoritatea fetelor scriu povești de dragoste. Tu ai ales să scrii despre o bestie, a spus el, gânditor.
   Vorbeam în germană. Purtam o discuție despre literatură. Ca și când n-ar fi putut scoate în orice clipă pistolul și să mă împuște în cap.
   - Personajul tău îmi amintește de alt monstru mitologic, a zis. Ai auzit de Donestre?
   Ce mai era și asta? Un test? O capcană? Un eufemism pentru cine știe ce pedeapsă corporală? Îmi atârna oare soarta de răspunsul pe care-l dădeam? Auzisem de Wodnik - demonul apelor, și de Dziwozona - nimfele pădurii, dar acestea erau legende poloneze.
   Dacă mințeam și spuneam că da? Era mai rău decât dacă recunoșteam adevărul și dădeam un răspuns negativ?
   - Grecii antici - pe care i-am studiat eu la școală - au scris despre Donestre. Era o creatură cu cap de leu și trup de om. Știa toate limbile pământului și, din acest motiv, era extrem de util, a spus sec Hauptscharfuhrerul
   Am lăsat ochii în pământ. Mă întrebam ce-ar zice dacă ar ști că îl poreclisem Herr Dybbuk, alt monstru mitologic.
   - La fel ca upiorul tău, bestia aceasta ucidea după bunul plac și își devora prada. Dar Donestrul avea o trăsătură aparte. Păstra capul victimei, se așeza lângă el și plângea, a zis, uitându-se fix la mine, până când am ridicat ochii. De ce crezi că făcea asta?
   Mi s-a pus un nod în gât. Nu auzisem în viața mea de Donestre, dar, pe upiorul meu, Aleksander, îl cunoșteam mai bine decât pe mine însămi. Eu dădusem viață acelui personaj.
   - Poate că unii monștri păstrează o fărâmă de conștiință, am spus.
   Nările ofițerului s-au umflat. S-a ridicat de pe scaun și a ocolit masa.
   M-am ghemuit imediat și am ridicat brațele, ca să mă apăr de lovitură.
   - Realizezi că ți-aș putea aplica o pedeapsă exemplară pentru furt, a zis el, aproape șoptit. Să te biciuiesc public, exact ca pe prizoniera pe care o pedepsea Schutzhaftlagerfuhrerul mai devreme. Sau să te ucid.
   Mi-au dat lacrimile. Se vede treaba că nu eram într-atât de orgolioasă încât să nu cer îndurare pentru viața mea.
   - Nu, vă rog. Fac orice.
   Hauptscharfuhrerul a șovăit câteva clipe.
   - Atunci, spune-mi ce se întâmplă mai departe, a cerut.

          Solicitarea lui m-a lăsat perplexă de-a binelea.
   Nu numai că nu s-a atins de mine, dar m-a ținut în birou toată ziua, ca să îi dactilografiez inventarul tuturor obiectelor adunate de la Kanada. Aceste scripte, aveam să descopăr, erau trimise în diverse zone ale Europei, aflate încă sub dominație germană, laolaltă cu bunurile în sine.
   M-a informat că aceasta era noua mea sarcină. Să iau notițe după dictare, să dactilografiez scrisori, să răspund la telefon (în germană, firește) și să preiau mesajele primite.
   Când s-a dus în obișnuitele sale inspecții la depozitele de la Kanada, nu m-a lăsat singură. A desemnat un alt ofițer să stea de gardă în birou, ca să fie sigur că nu fac ceva dubios. Tot timpul cât am bătut la mașină, mi-au tremurat degetele pe butoane.
   Când s-a întors Hauptscharfuhrerul, s-a așezat la birou, fără să scoată o vorbă. A început să bată numere la o mașină de calcul. Limba lungă și albă a acesteia se revărsa peste marginea biroului, pe măsură ce rezolva teancul de documente care îl așteptau.
   Către seară, m-a luat cu amețeli.
   Spre deosebire de Kanada, aici nu primisem porția de supă. Oricât era de chioară, era, totuși, hrană. Când s-a întors Hauptscharfuhrerul din inspecție, cu o brioșă și cafea, mi-au chiorăit mațele atât de tare, încât au răsunat în toată încăperea micuță.
   La scurt timp după aceea, s-a auzit o bătaie la ușă și am tresărit pe scaun. Hauptscharfuhrerul l-a invitat pe vizitator să intre. N-am ridicat ochii din foaia de hârtie, dar am recunoscut imediat vocea Schutzhaftlagerfuhrerului, ca fumul care cade peste lama unui cuțit.
   - Ce zi infectă! a zis el, trântind ușa de perete. Haide, trebuie să-mi calmez nervii la cantină, altminteri înnebunesc la apel.
   Mi s-a zburlit părul la ceafă. El înnebunea la apel?
   S-a uitat la mine cum stau cu capul plecat și scriu sârguincios.
   - Ce mai e și asta? a întrebat.
   - Îmi trebuia o secretară, Reiner. Ți-am spus de-acum o lună. Am din ce în ce mai multe documente de completat.
   - Iar eu ți-am spus că o să se rezolve.
   - Dura prea mult. N-ai decât să mă sancționezi, dacă vrei, a răspuns, ridicând din umeri. Am rezolvat singur problema.
   Schutzhaftlagerfuhrerul se fâțâia pe lângă mine.
   - Și ai luat una dintre muncitoarele mele?
   - Una dintre muncitoarele mele, a replicat Hauptscharfuhrerul.
   - Fără permisiunea mea.
   - Faci prea mare tevatură, Reiner. Găsești oricând alta. Asta vorbește germana fluent.
   - Wirklich? a spus. Zău așa?
   Mi se adresa mie, dar, din cauză că stăteam cu spatele, nu știam că așteaptă un răspuns. Deodată, m-a izbit ceva în ceafă. Am căzut în genunchi de pe scaun, amețită de lovitură.
   - Răspunde când vorbește omul cu tine! a zis Schutzhaftlagerfuhrerul, cu palma ridicată deasupra mea.
   Înainte să îmi mai tragă una, fratele lui l-a prins cu putere de braț.
   - Te rog să mă lași pe mine să îmi disciplinez angajații.
   Ochii Schutzhaftlagerfuhrerului sticleau.
   - Îndrăznești să-i ceri asta superiorului tău?
   - Nu, a replicat Hauptscharfuhrerul îndrăznesc să i-o cer fratelui meu.
   Tensiunea dintre ei s-a evaporat brusc, ca aburul care iese pe fereastră.
   - Deci, ai decis să adopți un animal de companie, a râs Schutzhaftlagerfuhrerul. Nu ești primul ofițer care face asta, dar permite-mi să-ți pun la îndoială judecata, când sunt atâtea fete volksdeutsche pregătite și dornice.
   M-am ridicat cu greu pe scaun și mi-am trecut limba peste dinți, ca să verific dacă îi am pe toți la locul lor. Mă întrebam dacă asta voia Hauptscharfuhrerul de la mine. Dacă mă adusese acolo, ca să fiu târfa lui.
   Nu mă gândisem niciodată la acest gen de pedeapsă.
   Nu auzisem ca vreo prizonieră să fi fost agresată sexual de un ofițer.
   Nu pentru că ar fi fost niște gentlemani, ci pentru că astfel de relații erau interzise prin regulament. Iar regulamentul era literă de lege pentru ofițerii de acolo. În afară de asta, eram evreice și, prin urmare, absolut respingătoare. Să se culce cu noi era ca și cum s-ar fi culcat cu un șobolan.
   - Mai bine continuăm discuția la cantină, a propus Hauptscharfuhrerul
   A lăsat brioșa începută pe masă.
   - Să faci ordine pe birou cât lipsesc, mi-a zis când a trecut pe lângă mine.
   Am încuviințat din cap, ferindu-mi privirea. Simțeam cum ochii Schutzhaftlagerfuhrerului îmi examinează fața și corpul noduros, ascuns sub rochia de serviciu.
   - Ține minte ce-ți spun, Franz. Câinii vagabonzi mușcă.
   De data asta, Hauptscharfuhrerul nu a mai pus niciun subofițer să mă supravegheze. M-a încuiat, pur și simplu, în birou. Încrederea pe care mi-o arăta îmi dădea emoții. Interesul pe care-l manifesta față de cartea mea, anunțul că sunt secretara lui, o slujbă care, odată cu apropierea iernii, îmi permitea să stau la căldură și nu presupunea mari eforturi. De ce mă trata atât de frumos, dacă intenționa să mă violeze?
   Ca să nu fie viol.
   Ideea aceasta m-a lovit ca un trăsnet.
   Niciodată! mai bine îmi tai beregata cu un cuțit de scrisori, decât să am o relație cu un ofițer SS.
   I-am mulțumit în gând lui Aron că fusese el primul și nu îi voi da satisfacție acestui neamț.
   M-am dus la biroul lui. Oare cât trecuse de când nu mai mâncasem o brioșă? Făcea și tata, uneori, din mălai măcinat pe piatră și zahăr alb de cea mai bună calitate. Aceasta era făcută cu zahăr brun și stafide.
   Am apăsat cu degetele pe hârtia cerată, ca să adun toate firimiturile.
   Am învelit jumătate într-un colț de hârtie și am pus-o în buzunar, pentru mai târziu. Voiam s-o împart cu Darija. Mi s-au înmuiat picioarele când i-am simțit aroma irezistibilă. Am băut și ultimele guri de cafea, după care am aruncat ambalajul la gunoi și am spălat cana.
   Am fost deodată cuprinsă de spaimă. Dacă nu era o dovadă de încredere, ci tot un test? Dacă se uita în coșul de gunoi, la întoarcere, și vedea că i-am furat mâncarea? Îmi treceau tot felul de scenarii prin minte.
   Intrau cei doi frați, și Schutzhaftlagerfuhrerul spunea: „Ți-am zis eu, Franz”. Hauptscharfuhrerul ridică din umeri și mă dă pe mâna fratelui său ca să primesc pedeapsa de care fusesem scutită de dimineață. Dacă furtul de fotografii era o infracțiune gravă, sigur era și mai grav să furi mâncarea unui ofițer.
   Până să se întoarcă Hauptscharfuhrerul - singur - eram deja atât de îngrozită, încât îmi clănțăneau dinții. M-a privit încruntat.
   - Ți-e frig?
   Mirosea a bere.
   Am încuviințat din cap, deși nu-mi mai fusese atât de cald de săptămâni bune.
   Nu s-a uitat în coșul de gunoi. A aruncat o privire fugitivă prin încăpere, după care s-a așezat pe un colț al biroului și a luat teancul de fotografii.
   - Ești conștientă că trebuie să ți le confisc, nu? a zis.
   - Da, am murmurat.
   A durat câteva clipe până să observ că îmi întinde ceva. Un carnețel cu coperte din piele și un stilou.
   - Le folosești pe astea de-acum încolo.
   Am luat darurile, cu inima strânsă. Simțeam stiloul greu în palmă. Cu greu m-am abținut să duc carnetul la nas și să inspir mirosul de hârtie și piele.
   - Te mulțumește noul aranjament? m-a întrebat protocolar.
   De parcă aveam un cuvânt de spus.
   Eram dispusă să îmi vând trupul, ca să-mi hrănesc mintea? Fiindcă ăsta era târgul pe care mi-l propunea, sau, cel puțin, asta lăsase de înțeles fratele lui. Puteam să scriu tot ce doream, contra unui cost. Și primeam un loc de muncă pentru care celelalte femei ar fi fost în stare să facă orice.
   Când a văzut că nu îi dau un răspuns, a oftat și s-a ridicat în picioare.
   - Hai să mergem, mi-a spus.
   Am început să tremur din nou, atât de violent, încât s-a tras câțiva pași în spate. Venise momentul plății. Am strâns carnetul la piept, întrebându-mă unde mă duce. Cel mai probabil, la cazarma ofițerilor.
   Eram puternică. Nu trebuia decât să mă gândesc la altceva. Să închid ochii și să mi-i imaginez pe Ania și pe Aleksander, într-o lume pe care o puteam controla. Așa cum reușisem să o calmez pe Darija și să le liniștesc pe femeile din baracă, aveam să mă folosesc de povestea mea, ca să-mi amorțesc simțurile.
   Am strâns din dinți și am ieșit. Cu toate că nu mai ploua, se formaseră niște băltoace imense. Hauptscharfuhrerul călca prin ele, cu cizmele lui solide, în vreme ce eu mă chinuiam să țin pasul cu el. Dar, în loc s-o luăm spre partea opusă a lagărului, în care locuiau ofițerii, m-a condus până la intrarea sectorului meu. Femeile terminaseră deja munca și așteptau apelul de seară.
   Hauptscharfuhrerul a chemat-o pe Blockalteste, care a început imediat să se gudure pe lângă el.
   - De acum încolo, prizoniera va lucra pentru mine, a anunțat-o. Carnetul și stiloul sunt ale mele. Dacă dispar cumva, vei da socoteală în fața mea și a Schutzhaftlagerfuhrerului. Ai priceput?
   Bestia a încuviințat mutește. În spatele ei, se auzea un murmur difuz.
   Curiozitatea celorlalte femei era aproape palpabilă.
   - Zece pagini, până mâine, da? a zis Hauptscharfuhrerul întorcându-se spre mine.
   Apoi, în loc să mă ducă în camera lui și să mă violeze, a plecat.
   Bestia mi-a aruncat un rânjet batjocoritor.
   - Te protejează acum, dar când o să se sature de ce-ai între picioare, o să-și caute alta.
   Am trecut pe lângă ea și m-am dus la Darija.
   - Ce ți-a făcut? m-a întrebat și m-a strâns de brațe. Am stat toată ziua cu grija ta.
   M-am trântit pe pat, gândindu-mă la toate cele întâmplate, la turnura neașteptată pe care o luaseră lucrurile.
   - Nu mi-a făcut absolut nimic, am zis. N-am primit nicio pedeapsă. Ba mai mult, am primit o promovare, pentru că vorbesc germană. Lucrez pentru un ofițer care recită poezii și vrea să-mi continui povestea cu upiorul.
   Darija s-a încruntat.
   - Ce vrea de fapt?
   - Habar n-am, am răspuns, uluită. Nu s-a atins de mine. Și ia uite... Am scos resturile de brioșă de la betelia fustei și i le-am dat. Am păstrat-o pentru tine.
   - Ți-a dat să mănânci? a întrebat Darija, stupefiată.
   - Nu chiar. Dar mi-a lăsat ce n-a reușit să termine.
   Darija a gustat din brioșă. A închis ochii de extaz. O secundă mai târziu însă, m-a fixat cu o privire suspicioasă.
   - Poți să îmbraci o scroafa în rochie de bal, Minka, dar nu faci din ea o prințesă.

      Apoi, în dimineața următoare, după apel, m-am prezentat la biroul Hauptscharfuhrerului.
   Nu era acolo, dar subofițerul de gardă mi-a descuiat ușa și m-a lăsat să intru. Mi-am dat seama că e, probabil, la Kanada, să verifice cum merg lucrurile în depozitele în care lucrau Darija și celelalte femei.
   Pe biroul improvizat de lângă mașina de scris, mă aștepta un teanc de formulare care trebuiau dactilografiate.
   Pe spătarul scaunul, era atârnat un cardigan de damă.

           Iată în ce consta programul meu: dimineața, mă prezentam la biroul Hauptscharfuhrerului.
   Mă aștepta ceva de făcut, în timp ce el dădea o tură prin Kanada. La amiază, Hauptscharfuhrerul își aducea masa de prânz la birou. De multe ori, avea o porție suplimentară de supă și o felie de pâine. Dar nu le mânca niciodată în întregime. Le lăsa pe tavă și pleca din birou, știind că o să le termin eu.
   În fiecare zi, în timp ce îi mâneam porția, citeam cu glas tare ce scrisesem cu o seară înainte. Mai târziu, Hauptscharfuhrerul îmi punea întrebări: Ania știe că Damian încearcă să pună crimele în cârca lui Aleksander? O să-l vedem vreodată pe Casimir când comite crima?
   Dar majoritatea întrebărilor lui se refereau la Aleksander.
   Dragostea de frate e diferită de dragostea pentru o femeie? Ai fi dispus să-l sacrifici pe unul în favoarea celuilalt? Cât de mult suferă că nu-și poate arăta adevărata față, ca s-o protejeze pe Ania?
   Nu i-aș fi mărturisit nici măcar Darijei, dar adevărul era că abia așteptam să merg la muncă - mai ales, pe la ora prânzului.
   Îi citeam Hauptscharfuhrerului și aveam senzația că lagărul e undeva, departe. Mă asculta atât de captivat, încât uitam de soldații care bat prizonieri, de oamenii gazați și de bărbații care scoteau cadavrele din dușuri și le stivuiau în crematorii, ca pe niște lemne. Când îmi citeam opera, eram pierdută în poveste, puteam fi oriunde doream - în dormitorul meu din Lodz; pe holul școlii, făcând însemnări pentru ora lui herr Bauer; într-o cafenea, împărțind o ciocolată caldă cu Darija; ghemuită pe băncuța de la fereastra brutăriei tatei.
   Nu eram într-atât de naivă încât să mă cred egala ofițerului, dar, în clipele acelea, simțeam măcar că și vocea mea contează.
   Într-o zi, Hauptscharfuhrerul s-a lăsat pe spate cu scaunul și și-a pus picioarele pe masă, în timp ce mă asculta. Ajunsesem într-un punct culminant, când Ania intra în peștera rece, căutându-l pe Aleksander, dar îl găsește pe fratele monstruos al acestuia. Îmi tremura glasul, când povesteam cum orbecăie prin beznă, zdrobind sub tălpi carapace de cărăbuși și cozi de șobolan.
   - Pe zidul umed, pâlpâia o torță...
   S-a încruntat.
   - Torțele nu pâlpâie. Lumina focului pâlpâie. Dar, chiar și așa, e mult prea clișeizat.
   M-am uitat la el. Mă punea în încurcătură de câte ori îmi critica scrierea. Se aștepta să-l contrazic? Sau era o impertinență din partea mea să-mi imaginez că am un cuvânt de spus în ciudatul nostru parteneriat?
   - Lumina focului dansează ca o balerină, a zis el. Plutește ca o stafie.
   Am dat aprobator din cap și am făcut notițe pe marginea foii.
   - Continuă, mi-a ordonat.
   - A trecut brusc un curent de aer, iar torța care îmi lumina drumul s-a stins. Tremuram în beznă și nu vedeam nici măcar la un metru în fața ochilor. În momentul acela, am auzit un foșnet. M-am răsucit pe loc. „Aleksander?” am întrebat, în șoaptă. „Tu ești?”
   Am ridicat ochii și l-am văzut pe Hauptscharfuhrer, urmărindu-mă cu sufletul la gură.
   - Din întuneric, a răsunat un mârâit surd, aproape ca un tors de pisică. Hârșâitul unui băț de chibrit. Torța s-a reaprins. Înaintea mea, într-o baltă de sânge, stătea un bărbat cu ochi sălbatici și cu părul vâlvoi. Era mânjit de sânge la gură și pe mâinile în care ținea o halcă de carne. M-am tras înapoi, gâtuită de spaimă... Halca de carne pe care o devora avea o mână și degete. Erau încleștate pe măciulia unui baston de argint, pe care nu l-aș fi putut uita niciodată. Dădusem de urma lui Baruch Beiler.
   S-a auzit un ciocănit, și subofițerul a băgat capul pe ușă.
   - Herr Hauptscharfuhrer, a zis, e deja ora două...
   Am închis carnetul și am băgat o foaie nouă în mașina de scris.
   - Știu și eu cât e ceasul, s-a răstit Hauptscharfuhrerul. Plec când hotărăsc eu să plec.
   A așteptat să se închidă ușa, după care a spus:
   - Nu te apuca încă de dactilografiat. Zi mai departe.
   Am încuviințat din cap, răsfoind prin carnet, și mi-am dres glasul.
   - Simțeam că mi se împăienjenesc ochii, că mi se învârte capul. „N-a fost o sălbăticiune”, am zis. „Tu ai fost”. Canibalul a rânjit, dezvelindu-și dinții lucioși și însângerați. „Sălbăticiune, upior, totuna. Ce rost are să despicăm firu-n patru?”
   Hauptscharfuhrerul a pufnit în râs.
   - Tu l-ai ucis pe Baruch Beiler.
   - Ipocrito. Vrei să spui că nu i-ai dorit moartea?
   Mi-am amintit de toate vizitele lui, când venea să ne ceară banii de dări, pe care nu îi aveam, și făcea tot soiul de înțelegeri necinstite cu tata, care ne făceau să ne înglodăm și mai mult în datorii. M-am uitat la monstrul din fața mea și mi s-a făcut rău.
   - Pe tata, am murmurat, tot tu l-ai omorât?
   Văzând că upiorul nu îmi răspunde, m-am repezit asupra lui, folosindu-mă, pe post de arme, de unghii și de furia care mă mistuia. I-am sfâșiat pielea, l-am lovit cu picioarele și cu pumnii. Ori răzbunam moartea tatei, ori muream încercând să fac asta.
   În continuare, am descris apariția lui Aleksander, chinul Aniei de a se împăca cu gândul că bărbatul de care se îndrăgostise era fratele unui monstru. El ce era, atunci?
   Am povestit cum a fugit îngrozită din peșteră, cum Aleks a alergat după ea, cum l-a acuzat că ar fi putut să-l împiedice să-i omoare tatăl, dar nu o făcuse.
   - „Tatăl tău nu e singurul care te-a iubit”, am citit. „Nu-l poți învinovăți pe Casimir de moartea lui”, a adăugat și și-a ferit privirea de mine. „Eu l-am ucis”.
   Când am încheiat, cuvintele au rămas suspendate în aer, ca fumul trabucului unui bogătaș, aromat și înțepător. Hauptscharfuhrerul a aplaudat: încet, de două ori, apoi tot mai înflăcărat.
   - Bravo! a zis. Nu mă așteptam la asta.
   M-am înroșit ca racul.
   - Mulțumesc.
   Am închis carnetul și am rămas cu mâinile în poală, așteptând să mă expedieze.
   Dar, spre mirarea mea, Hauptscharfuhrerul s-a aplecat peste masă.
   - Povestește-mi mai multe despre el, a zis. Despre Aleksander.
   - V-am citit tot ce-am scris până acum.
   - Da, dar știi mai multe decât ai scris. S-a născut criminal?
   - Lucrurile sunt mai complicate, când vine vorba de upiori. Trebuie să ai parte de o moarte violentă.
   - Și totuși, mi-a atras atenția Hauptscharfuhrerul atât Aleksander, cât și Casimir împărtășesc aceeași soartă nemiloasă. Coincidență? Sau ghinion?
   Vorbea despre personajele mele de parcă erau oameni în carne și oase. Iar, pentru mine, chiar așa erau.
   - Casimir a murit când a încercat să răzbune moartea lui Aleks, am spus. De-asta Aleks vrea să-l protejeze cu orice preț. Și, deoarece Casimir e un upiór tânăr, nu a învățat încă să-și stăpânească poftele, ca Aleks.
   - Deci, teoretic, amândoi au avut copilării normale. Au avut părinți care i-au iubit, i-au dus la biserică, le-au serbat zilele de naștere. Au mers la școală. Au lucrat ca vânzători de ziare, muncitori sau artiști. Până când, într-o zi, din cauza unor circumstanțe independente de ei, s-au trezit cu o sete nepotolită de sânge.
   - Așa spune legenda.
   - Da, dar tu ești scriitoarea. Poți să spui orice, a zis. Să ne gândim la Ania. În momentul acela, era în stare să îl omoare pe omul despre care credea că i-a ucis tatăl. Cu toate astea, o prezinți ca pe o eroină.
   Nu mă gândisem la asta, dar avea dreptate. Nu exista alb și negru. O persoană care a fost bună o viață întreagă poate să facă ceva rău. Într-o anume situație, Ania era la fel de capabilă de crimă ca orice alt monstru.
   - A intervenit ceva în educația, viața sau genele lor care i-a făcut să se schimbe? a întrebat Hauptscharfuhrerul. Un defect iremediabil? Sunt o mulțime de oameni care mor și nu devin upiori.
   - Hm... nu știu ce să spun. Poate că Aleksander e diferit, tocmai pentru că nu vrea să fie upior.
   - Adică e un monstru cu conștiință, a spus Hauptscharfuhrerul, gânditor.
   S-a ridicat și și-a luat vestonul greu din cuier. Pe birou, stătea a doua porție de supă, pe care nu o mâncase.
   - Până mâine, m-a anunțat, mai vreau zece pagini.
   A ieșit din birou și a încuiat ușa după el. Am legat atent carnetul cu o panglică și l-am așezat lângă mașina de scris. M-am dus la birou și am luat castronul cu supă.
   Am auzit deodată scârțâitul cheii în broască. Am scăpat supa, care s-a împrăștiat pe parchetul de sub birou. Hauptscharfuhrerul stătea în pragul ușii și aștepta să mă întorc spre el.
   Tremuram, neștiind ce-o să spună când vede băltoaca de la picioarele mele. Dar nici n-a băgat de seamă.
   - Ce crezi c-a simțit Aleksander când a băut sângele primei victime? m-a întrebat. Crezi că i-a fost rușine? I s-a făcut scârbă?
   Am clătinat din cap.
   - Nu se putea stăpâni.
   - Asta înseamnă că fapta lui e mai puțin detestabilă?
   - Din perspectiva victimei? am întrebat. Sau a upiorului?
   Ofițerul se uita la mine, cu ochi mijiți.
   - Care-i diferența?
   Nu i-am răspuns. Câteva minute mai târziu, când a ieșit din nou, m-am lăsat în patru labe și am lins ce-am putut din mâncarea împrăștiată pe jos.

          Într-o dimineață, după furtună, când zăpada se așternuse peste tot lagărul, am ieșit din baracă, împreună cu Darija, ca să mergem la muncă.
   Ne târșâiam picioarele în spatele altor femei, zgribulite în hainele zdrențăroase. Cărarea pe care o luam în fiecare zi se întindea pe lângă gardul de la intrarea în lagăr. Din când în când, vedeam vagoanele care soseau; alteori, triau nou-veniții exact când treceam noi. Iar alteori, treceam pe lângă un șir de oameni care așteptau să intre la dușurile de unde nu aveau să mai iasă vii.
   În ziua aceea, tocmai descărcau deținuții dintr-un vagon. Ca și noi, stăteau pe platformă, cu bagajele în brațe, și îi strigau pe cei dragi.
   Deodată, ne-a apărut ea în fața ochilor.
   Era îmbrăcată în mătase albă, din cap până-n picioare. Vălul de pe cap flutura în bătaia vântului tăios. Se uita curioasă în jur, chiar și atunci când i-au aliniat unii lângă alții, ca să-i trieze.
   Ne-am oprit toate, hipnotizate de priveliște.
   Oricât de ciudat ar părea, nu era cea mai deprimantă imagine: o mireasă, smulsă de la propria nuntă, din brațele mirelui ei și îmbarcată în trenul spre Auschwitz.
   Dimpotrivă, era o imagine dătătoare de speranță.
   Însemna că, indiferent ce se întâmpla în acel lagăr, indiferent câți evrei arestau sau ucideau, erau și mai mulți în libertate: oameni care își trăiau viața, se îndrăgosteau, se căsătoreau, încrezători în ziua de mâine.

        Lagărul principal de la Auschwitz era un sătuc.
   Avea băcănie, cantină, cinema și o sală de teatru, pe scena căreia urcau cântăreți de operă și muzicieni, unii dintre aceștia fiind evrei. Avea o cameră obscură și un stadion de fotbal. Avea un club sportiv în care se puteau înscrie ofițerii și unde se organizau meciuri: prizonierii care fuseseră boxeri, de pildă, erau puși să lupte unii împotriva altora, iar ofițerii pariau pe ei. Exista și alcool.
   Ofițerii primeau rații, dar, din câte observasem, puneau totul la comun, ca să se îmbete împreună.
   Știam asta, pentru că, după câteva săptămâni, Hauptscharfuhrerul începuse să mă mai trimită cu vreun comision pentru el. Într-o zi, mă trimitea după țigări, a doua zi, să-i ridic rufele de la spălătorie. Devenisem Lauferinul lui, un curier care îi transmitea mesajele de câte ori avea nevoie. Uneori, mă trimitea la Kanada, să le dau instrucțiuni subofițerilor care patrulau în lipsa lui.
   Odată cu venirea iernii și a gerului, am uitat de orice precauție și făceam tot ce-mi stătea în putință ca să le ajut pe Darija și pe celelalte femei. Când Hauptscharfuhrerul ieșea să ia masa la Clubul Ofițerilor sau când avea vreo ședință în capătul celălalt al lagărului, și știam că va lipsi o perioadă mai lungă, scriam o scrisoare cu antetul lui și ceream să fie adusă la interogatoriu prizoniera A18557, nimeni alta decât Darija.
   Mergeam repede la birou, unde stătea măcar o jumătate de oră la căldură, înainte de a se întoarce la depozitele înghețate de la Kanada.
   Mai erau și alți prizonieri privilegiați ca mine. Ne salutam când ne intersectam prin sat, fiecare trimis cu treburile lui. Ne găseam într-o postură delicată: oamenii ne urau, pentru că aveam parte de o viață mai ușoară, dar ne respectau, pentru că puteam sustrage lucruri care le erau necesare: mâncare, țigări și whisky cu care îi mituiau pe gardieni.
   În schimbul unei sticle de votcă, pe care o luase Darija dintr-o valiză, am reușit să obțin o coajă de dovlecel și niște ulei de lampă de la o prizonieră care lucra la Clubul Ofițerilor. Am făcut opt adâncituri cu degetele în coajă, am adăugat un fitil improvizat dintr-o ață de la pulover și am creat lumânări de Hanuka.
   Umbla zvonul că secretara evreică a unui alt ofițer reușise să dea o pereche de ochelari pentru citit în schimbul unui pui de pisică, care supraviețuise miraculos în sectorul ei. Lumea ne considera intangibile, datorită protectorilor noștri, diverși ofițeri SS, care, dintr-un motiv sau altul, ne găsiseră o utilitate. În cazul unora, presupun că era vorba de sex. Dar, deși lucram împreună de câteva luni,
   Hauptscharfuhrerul încă nu se atinsese de mine - furios sau din dorință trupească. Nu voia decât povestea mea.
   Din când în când, pomenea câte ceva despre el, ceea ce era interesant, pentru că uitasem că nu doar noi, prizonierii, avuseserăm o viață înainte de aceasta. Visase să studieze la Heidelberg - literatura clasică. Sperase să ajungă poet, sau, în cel mai rău caz, editor la o revistă literară. Când îl luaseră în armată, lucra la o teză despre Iliada.
   Nu își simpatiza foarte mult fratele.
   Îmi dădeam seama de asta din interacțiunile lor. De câte ori venea Schutzhaftlagerfuhrerul să discute cu el, mă făceam mică în scaun, de parcă aș fi putut să dispar. De cele mai multe ori, nici nu îmi dădea atenție. Eram nesemnificativă în ochii lui.
   Schutzhaftlagerfuhrerul bea mult, iar, în momentele acelea, devenea irascibil, lucru pe care îl văzusem la apel, în nenumărate rânduri. Uneori însă, Hauptscharfuhrerul primea un telefon și trebuia să meargă în sat, ca să-și adune fratele și să-l ducă la cazarma ofițerilor. A doua zi, Schutzhaftlagerfuhrerul trecea pe la birou.
   Îi spunea că bea din cauza coșmarurilor, că doar alcoolul îl ajuta să uite ce văzuse pe front. Cred că era felul lui de a-și cere scuze. Apoi, parcă jenat de propria mărturisire, îl apucau din nou accesele de furie.
   Schutzhaftlagerfuhrerul zicea că el e comandantul lagărului de femei și toată lumea răspunde în fața lui. Uneori, ca să-și sublinieze ideea, răvășea documentele de pe birou, dărâma cuierul sau dădea cu mașina de scris de pământ.
   Mă întrebam dacă ceilalți ofițeri știau că cei doi sunt înrudiți. Dacă, asemenea mie, se mirau că doi oameni atât de diferiți putuseră să iasă din același pântec.
   Unul dintre avantajele slujbei mele era că știam când există riscul să-și iasă din fire, fiindcă accesele acestea se întâmplau întotdeauna după câte un episod de autoblamare, cu o precizie de ceasornic.
   Nu eram naivă. Știam că, în ochii Hauptscharfuhrerului, povestea mea nu era doar o distracție, ci o alegorie, o modalitate de a înțelege relația complicată dintre el și fratele lui, dintre trecutul și prezentul lui, dintre conștiința și faptele sale. Dacă unul din frați era un monstru, nu se subînțelegea că și celălalt era la fel?
   Într-o zi, Hauptscharfuhrerul m-a trimis în sat, să ridic un flacon cu aspirină de la farmacie. Ningea abundent, iar nămeții erau atât de înalți, încât m-am udat leoarcă în saboții de lemn. Purtam haina pe care o primisem, o căciulă de lână roz și mănuși cu un deget, pe care Darija le furase dintr-un bagaj și mi le dăruise de Hanuka.
   Drumul care, în general, dura zece minute, mi-a luat de două ori mai mult, din pricina viscolului și a poleiului.
   Am luat pachetul și mă îndreptam spre biroul Hauptscharfuhrerului, când s-a deschis brusc ușa cantinei și a ieșit Schutzhaftlagerfuhrerul, stâlcind în pumni un subofițer.
   Vă vine să credeți sau nu, existau reguli la Auschwitz. Un ofițer putea lua la bătaie un prizonier pentru simplul motiv că acesta îi aruncase o privire ciudată, dar nu avea voie să ucidă fără un motiv întemeiat, fiindcă lipsea marea mașinărie a lagărului de una dintre rotițele sale. Putea trata un prizonier ca pe un gunoi, putea agresa un soldat ucrainean sau un kapo evreu, dar nu avea voie să fie lipsit de respect față de un alt SS-ist.
   Schutzhaftlagerfuhrerul era, evident, o persoană importantă, dar sigur exista cineva mai important decât el, care avea să afle de isprava lui.
   Am luat-o la fugă. Am traversat lagărul în viteză, patinând pe peticele de gheață, cu nasul și obrajii amorțiți de frig, până când am ajuns la clădirea administrativă, în care se găsea biroul Hauptscharfuhrerului.
   Era pustiu.
   Am ieșit iar și m-am dus la depozitele de la Kanada. L-am găsit pe Hauptscharfuhrer discutând cu niște soldați, cărora le atrăgea atenția asupra unei inadvertențe din raportul lor.
   - Mă scuzați, herr Hauptscharfuhrer, am bâiguit, printre gâfâieli. Putem vorbi între patru ochi?
   - Am treabă, mi-a răspuns.
   Am încuviințat din cap și m-am tras într-o parte.
   Dacă nu spuneam nimic, nimeni n-ar fi aflat ce văzusem.
   Dacă nu spuneam nimic, Schutzhaftlagerfuhrerul se alegea cu o mustrare. Poate chiar ar fi fost retrogradat sau transferat. Un lucru bun pentru toată lumea.
   Poate nu și pentru fratele lui.
   Nu știu ce mă șoca mai tare: faptul că întorsesem spatele și intrasem în barăcile de triere sau că realizasem brusc că îmi păsa de bunăstarea Hauptscharfuhrerului.
   - Mă scuzați, herr Hauptscharführer, dar e o chestiune de maximă importanță, am murmurat.
   Le-a dat liber ofițerilor, m-a apucat de braț și m-a scos afară. Viscolul șuiera pe lângă noi.
   - Nu mă întrerupi când lucrez, ai priceput?
   Am încuviințat din cap.
   - Poate că ți-am lăsat o impresie falsă. Tu primești ordine de la mine, nu invers. Nu vreau ca subalternii mei să-și imagineze...
   - E vorba de Schutzhaftlagerführer, l-am întrerupt eu. S-a luat la bătaie cu cineva, în fața cantinei.
   S-a albit la față. A pornit repede spre sat, iar, când a ajuns la colț, a luat-o la fugă.
   Am strâns între degete flaconul cu aspirină, vârât în mănușă. M-am întors la clădirea administrativă și am intrat în birou. Mi-am scos paltonul, căciula și mănușile și le-am pus la uscat pe calorifer. După aceea, m-am așezat la masă și am început să dactilografiez.
   Am lucrat până la amiază. De data asta, am rămas și fără lectura de prânz, și fără porția de mâncare. Hauptscharfuhrerul s-a întors abia spre seară. Și-a scuturat vestonul de zăpadă, l-a atârnat în cuier, împreună cu chipiul de ofițer, și s-a trântit pe scaun, cu palmele împreunate în față.
   - Ai frați sau surori? m-a întrebat.
   - Am avut, am răspuns, ridicând privirea spre el.
   S-a uitat în ochii mei și a încuviințat din cap.
   A notat ceva pe o coală de hârtie, a împăturit-o și a vârât-o într-un plic.
   - Du-l la biroul comandantului, mi-a zis.
   M-am îngălbenit la față. Știam unde e, dar nu mai fusesem niciodată acolo.
   - Explică-i faptul că Schutzhaftlagerfuhrerul se simte rău și nu se poate prezenta la apel.
   Am încuviințat din cap. Mi-am pus paltonul, încă ud, mănușile și căciula.
   - O clipă, mi-a strigat Hauptscharfuhrerul tocmai când eram cu mâna pe clanță. Nu știu cum te cheamă.
   Lucram pentru el de douăsprezece săptămâni.
   - Minka, am murmurat.
   - Minka, a repetat, după care mi-a făcut semn să plec și s-a întors la documentele lui.
   Mi-am dat seama că acela era modul lui de a-mi mulțumi.
   Din ziua aceea, nu mi-a mai spus niciodată pe nume.

          Obiectele confiscate la Kanada erau trimise în diverse părți ale Europei, laolaltă cu inventare detaliate ale conținutului transportului, pe care eu le dactilografiam.
   Din când în când, mai apărea câte o inadvertență. De regulă, era învinuit vreun prizonier, când, de fapt, cel mai probabil, un ofițer furase respectivul obiect. Darija spunea că îi vedea deseori pe subofițeri ascunzând câte ceva în buzunare, când credeau că nu-i vede nimeni.
   Când obiectele nu corespundeau cu inventarul, Hauptscharfuhrerul primea un telefon. Lui îi revenea sarcina de a-l pedepsi pe vinovat, deși trecuseră săptămâni întregi de la furtul propriu-zis.
   Într-o după-amiază, când herr Hauptscharfuhrer plecase să-și ia mâncarea din sat, am răspuns la un astfel de telefon.
   - Herr Hauptscharfuhrer Hartmann, guten Morgen, am spus, într-o germană impecabilă, ca întotdeauna.
   Bărbatul de la celălalt capăt s-a prezent drept herr Schmidt.
   - Îmi pare rău, dar herr Hauptscharfuhrer nu este în birou momentan. Doriți să lăsați un mesaj?
   - Da. Spuneți-i că transportul a ajuns intact. Dar, înainte să închid, trebuie să spun, Fraulein... că nu reușesc să îți identific accentul.
   Nu l-am corectat când mi-a spus Fraulein.
   - Ich bin Berlinerin, am răspuns.
   - Chiar așa? Dicția dumitale mă face de rușine.
   - Am studiat la un pension în Elveția, l-am mințit.
   - Aha. Singura țară europeană care nu a fost complet devastată. Vielen Dank, Fraulein. Auf Wiederhoren.
   Am pus receptorul în furcă, simțindu-mă ca și când aș fi fost supusă unui interogatoriu. Când m-am răsucit, am văzut că se întorsese Hauptscharfuhrerul.
   - Cine a sunat?
   - Herr Schmidt, ca să confirme sosirea transportului.
   - De ce i-ai spus că ești din Berlin?
   - M-a întrebat despre accentul meu.
   - A bănuit ceva?
   Dacă ar fi fost așa însemna că s-a zis cu slujba mea de secretară? Reveneam la Kanada sau, și mai rău, treceam printr-o altă selecție?
   - Nu cred, am spus, cu inima tremurându-mi în piept. M-a crezut când i-am spus că am studiat în afara țării.
   Hauptscharfuhrerul a legănat aprobator din cap.
   - Nu toată lumea ar vedea cu ochi buni funcția pe care o ocupi.
   S-a așezat la birou, și-a aranjat șervetul și a început să taie friptura de pui din farfurie.
   - Bun, a zis. Unde rămăseserăm?
   Mi-am întors scaunul dinspre mașina de scris, ca să fiu cu fața la el, și am deschis carnetul. Cu o noapte înainte, scrisesem cele zece pagini obligatorii, dar, pentru prima dată, nu mă simțeam în stare să le citesc cu glas tare.
   - Hai, hai, m-a îndemnat Hauptscharfuhrerul, agitând furculița spre mine.
   Mi-am dres vocea.
   - Nu-mi simțisem niciodată atât de limpede răsuflarea și pulsul.
   Atât am reușit să spun, căci imediat mi-au luat foc obrajii și am lăsat capul în pământ.
   - Ce s-a întâmplat? m-a întrebat. Nu-ți place?
   Am scuturat din cap.
   A întins mâna peste birou și a luat carnetul.
   Firește, nu aveam ce bătăi ale inimii să aud. Doar un gol conștiința faptului că nu vom mai fi niciodată la fel. Să fi însemnat asta că el nu simțea ce simțeam eu, în timp ce se mișca între...
   S-a oprit brusc, îmbujorându-se la fel de tare ca mine.
   - Hm, a zis Hauptscharfuhrerul, cred că mai bine citesc fragmentul în gând.

           M-a sărutat, ca și când băuse otravă, iar eu eram antidotul. Poate chiar așa era, mi-am spus. Îmi mușca buzele, făcându-le din nou să sângereze.
   Când mi-a supt rana, mi-am arcuit spatele în brațele lui, imaginându-mi că bea din mine.
   După aceea, am rămas lipită de el, cu mâna întinsă peste pieptul lui, vrând parcă să îi măsor golul lăuntric.
   - Aș da orice să-mi recapăt inima, a zis Aleksander. Măcar ca să ți-o pot dărui ție.
   - Ești perfect așa cum ești.
   Și-a îngropat fața în gâtul meu.
   - Ania, a spus, nu sunt nici pe departe perfect.
   Există o magie a intimității, o lume clădită din suspine și o piele mai groasă decât cărămida, mai rezistentă decât oțelul. Existați doar voi doi, atât de aproape unul de altul, încât nimic nu vă poate despărți. Nici dușmani, nici prieteni. În paradisul acesta ferit, în locul și momentul acesta binecuvântat, pot să pun chiar și întrebările al căror răspuns mă sperie.
   - Povestește-mi cum a fost prima oară, am șoptit.
   Nu s-a prefăcut că nu înțelege. S-a răsucit pe o parte și m-a strâns în brațe din spate, ca să nu-i văd ochii, când povestește.
   - Mă simțeam ca unul care rătăcește prin deșert de luni întregi și urma să moară, dacă nu bea. Apa însă nu avea niciun efect. Puteam seca un lac întreg și tot nu mi-aș fi potolit setea. Tânjeam după lichidul care curgea pe sub piele, aromat precum coniacul.
   A șovăit câteva clipe.
   - Am încercat să-mi stăpânesc poftele. Dar eram atât de înfometat și de slăbit, încât abia mă țineam pe picioare. M-am strecurat într-o șură, dorindu-mi doar să mor din nou. Fata a venit cu o găleată cu grăunțe pentru păsări și le-a aruncat în coteț. O zăream printre grinzile pe care stăteam ghemuit. Mă simțeam ca un arhanghel, i-am înăbușit țipetele sub pelerina mea și am târât-o în pod.
   M-a implorat să-i cruț viața. Dar a mea era mai importantă. Așa că i-am sfâșiat beregata. I-am băut sângele, până la ultima picătură, i-am ros oasele și i-am devorat carnea, până la ultima bucățică, atât de mistuit de foame eram. Mă simțeam scârbit; nu-mi venea să cred în ce monstru mă preschimbasem. Am încercat să mă curăț, dar sângele ei îmi pătase mâinile. Mi-am băgat degetele pe gât, dar n-am reușit să vomit. Cu toate astea, pentru prima oară, după mult timp, nu-mi mai era foame; și, așa, am reușit să dorm. În dimineața următoare, m-am trezit în strigătele părinților ei, care o căutau. Lângă mine, zăcea tot ce mai rămăsese din ea: capul, cu părul împletit într-o coadă bogată și gura rotundă, încremenită de groază. Ochii înghețați ațintiți asupra monstrului în care mă transformasem.
   Am rămas lângă ea, am privegheat-o și i-am plâns moartea.

         Hauptscharfuhrerul s-a uitat la mine, surprins.
   - Te-ai inspirat de la Donestre, a spus, legănând din cap, încântat că prinsese aluzia la bestia mitologică de care îmi vorbise.

   - A doua oară, s-a întâmplat cu o prostituată care se oprise să-și tragă ciorapii, pe o alee. A fost mai ușor, sau, cel puțin, așa mi-am spus, pentru că, altfel, ar fi trebuit să-mi recunosc faptele odioase. A treia victimă a fost un bărbat: un bancher care încuia banca, la final de program. Altă dată, a fost o adolescentă, care se afla în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Apoi o domnișoară din înalta societate, pe care am auzit-o plângând în balconul unui hotel. După aceea nu mi-a mai păsat pe cine omor. Tot ce conta era că îmi ieșeau în cale exact când aveam nevoie de ei.
   Aleksander a închis ochii.
   - Se pare că, cu cât repeți de mai multe ori o acțiune, oricât de condamnabilă ar fi, cu atât îi găsești mai ușor justificări.
   M-am răsucit în brațele lui.
   - De unde știu că n-o să mă omori și pe mine într-o zi?
   - Nu știi, a răspuns, uitându-se în ochii mei, după câteva secunde de ezitare.

         Atât scrisesem deocamdată. Mă oprisem, ca să apuc să dorm câteva ore, înainte de apel. 
   Hauptscharfuhrerul a pus carnetul pe birou. Era încă aprins la față.
   - Ce pot să spun? a zis.
   Nu îndrăzneam să mă uit la el. De când mă aflam în lagăr, mă dezbrăcasem de față cu oameni necunoscuți, un soldat îmi rupsese hainele de pe mine, în curte, ca să mă pedepsească, și, cu toate astea, nu mă simțisem niciodată mai vulnerabilă decât acum.
   - E destul de interesant, pentru că nu descrii, de fapt, decât un sărut. Imaginile mai explicite se revelează în momentul în care vorbești despre celelalte... isprăvi ale lui Aleksander, a spus, lăsând capul într-o parte. Fascinantă perspectivă, să consideri că violența e un act la fel de intim ca dragostea.
   Remarca lui m-a luat prin surprindere. Nu puteam afirma că o scrisesem intenționat, dar nu ăsta era oare adevărul? În ambele relații, erau implicate doar două persoane: una care dăruia, alta care sacrifica.
   Mi-a amintit de orele de literatură de la Gymnasium, când analizam romanul unui mare scriitor: Dar ce voia, de fapt, Thomas Mann să spună aici? Poate că nu voia să spună nimic. Poate că voia doar să scrie o poveste pe care nimeni altcineva n-o putea așterne pe hârtie.
   - Înțeleg că ai avut un iubit.
   Glasul Hauptscharfuhrerului m-a făcut să tresar. N-am reușit să-i răspund. Până la urmă, am clătinat din cap.
   - În acest caz, fragmentul e cu atât mai impresionant, a spus. Chiar dacă e lacunar pe alocuri.
  M-am uitat la el. A întors imediat privirea și s-a ridicat, cum făcea mereu, după masa de prânz, ca să mă lase să mănânc resturile, în vreme ce dădea o raită prin Kanada.
   - Nu mă refer la... aspectele tehnice, a spus el protocolar, în timp ce își încheia vestonul. Ci la ultima parte, când Aleksander spune că, a doua oară, e mai ușor. S-a întors cu spatele și și-a aranjat chipiul pe cap. Nu e niciodată ușor.

        Îmi dispăruse mașina de scris.
   Stăteam în spațiul pe care Hauptscharfuhrerul mi-l stabilise drept birou și nu înțelegeam cu ce greșisem.
   Darija mă avertizase să nu mă culc pe-o ureche, dar am ignorat-o.
   Când alte femei mă ironizau din cauza prieteniei ciudate pe care o aveam cu Hauptscharfuhrerul nici nu le băgăm în seamă. De ce să-mi pese ce cred oamenii, când eu știam adevărul? Eram îndeajuns de naivă încât să îmi imaginez, că, atât timp cât povestea mergea mai departe, mergea și viața mea. Totuși, la capătul a o mie și una de nopți, până și Șeherezada își isprăvise poveștile. Între timp, sultanul, care îi amâna execuția în fiecare dimineață, ca să afle seara deznodământul poveștii, devenise mai înțelept și mai mărinimos, datorită învățăturilor ei.
   A făcut-o regină.
   Eu nu-mi doream decât ca aliații să ne salveze înainte să rămân în pană de idei.
   - Nu mai lucrezi aici, m-a informat sec Hauptscharfuhrerul. Trebuie să te prezinți de urgență la spital.
   M-am albit la față. Spitalul era antecamera camerei de gazare. O știa toată lumea; din acest motiv, oricât de suferinde eram, preferam să ducem boala pe picioare decât să ajungem acolo.
   - Nu sunt bolnavă, am zis.
   Mi-a aruncat o privire tăioasă.
   - Nu te-am întrebat dacă-ți convine sau nu.
   Am recapitulat în minte ce-am făcut cu o zi înainte: formularele de rechiziție pe care le completasem, mesajele pe care le preluasem. Nu identificam nicio greșeală. Discutaserăm o jumătate de oră despre cartea mea și, ca de obicei, Hauptscharfuhrerul îmi povestise despre scurta perioadă petrecută la universitate, când câștigase un premiu pentru poeziile sale.
   - Herr Hauptscharfuhrer, l-am implorat, mai dați-mi o șansă. Dacă am făcut vreo greșeală, o s-o îndrept.
   S-a uitat peste mine, spre ușa deschisă, și i-a făcut semn unui ofițer tânăr să mă conducă afară.
   Nu-mi amintesc prea multe despre sosirea în Sectorul 30. Prizoniera evreică de la recepție mi-a notat numărul în registru. Am fost dusă într-o sală mică, aglomerată și murdară. Pacienții zăceau claie peste grămadă, pe niște cearșafuri de hârtie, cu uniformele mânjite de diaree amestecată cu sânge și de vomă. Unii aveau cicatrici lungi, grosolan suturate.
   Șobolanii alergau peste trupurile celor prea slăbiți ca să se miște. O altă prizonieră, repartizată să lucreze aici, căra un teanc de bandaje din cârpă și se ținea după asistenta care schimba pansamentele. Am încercat să-i atrag atenția, dar n-a vrut să se uite la mine.
   Probabil, de teamă să nu fie înlocuită, ca mine.
   Fata de lângă mine avea doar un ochi. Se tot agăța de brațul meu.
   - Mi-e așa sete, repeta fără încetare în idiș.
   Mi-au luat temperatura și au notat-o într-un dosar.
   - Vreau să discut cu un medic, am strigat, ca să acopăr gemetele celor din jur. Sunt sănătoasă!
   Intenționam să-i explic doctorului că nu am nimic. Că pot reveni la muncă - la orice muncă. Cel mai rău mă temeam să nu mă oblige să rămân aici, printre femeile astea care arătau ca niște păpuși defecte.
   O femeie a îmbrâncit-o pe fata scheletică cu un singur ochi și s-a așezat pe cearșaf, aproape de mine.
   - Taci, a șuierat, printre dinți. Ești tâmpită?
   - Nu, dar vreau să le spun...
   - Dacă faci tam-tam că nu ești bolnavă, o să te-audă vreun doctor.
   Femeia era, evident, nebună. Dar oare nu exact asta urmăream?
   - Nu le vor decât pe alea sănătoase, a adăugat.
   Am clătinat nedumerită din cap.
   - Am venit aici, fiindcă mi-a apărut o spuzeală pe picior. Doctorul care m-a consultat a zis că sunt sănătoasă în rest. Și-a ridicat rochia și mi-a arătat bășicile roșii de pe abdomen. Uite cu ce m-am ales din cauză că m-a iradiat.
   M-a trecut un fior în momentul în care am înțeles ce se petrece.
   Trebuia să mă prefac bolnavă, ca să nu pună doctorii ochii pe mine. Dar nu într-atât de bolnavă, încât să mă ia gardienii pe sus.
   Era o stratagemă extrem de riscantă.
   - Vine nu știu ce mare mahăr de la Oranienburg azi, a continuat femeia. Cel puțin, așa se zvonește. Stai în banca ta, dacă nu vrei s-o pățești. Toți vor să dea bine în ochii superiorilor lor, dacă înțelegi la ce mă refer.
   Înțelegeam perfect. Aveau nevoi de țapi ispășitori.
   Mă întrebam dacă avea s-o anunțe cineva pe Darija unde sunt. Dacă avea să încerce să mituiască un soldat, cu vreo comoară găsită la Kanada, ca să mă scape de aici. Dacă era posibil așa ceva.
   După un timp, m-am așezat și eu pe cearșaf. Fata cu un singur ochi avea febră; emana căldură prin toți porii.
   - Sete, șoptea întruna.
   I-am întors spatele și m-am făcut mică. Am scos carnetul din buzunarul rochiei și m-am apucat să-mi citesc povestea de la început. O foloseam pe post de anestezic, ca să nu mai văd altceva decât cuvintele de pe pagini și lumea pe care o zămisleau.
   Simțeam agitația din cameră, asistentele care alergau de colo colo, să facă ordine și să mute prizonierele, în așa fel încât să nu mai stăm claie unele peste altele. Am băgat carnetul înapoi în rochie, întrebându-mă dacă vine cumva doctorul.
   În schimb, și-a făcut apariția un grup de soldați. Flancau un bărbat mai în vârstă, pe care nu-l cunoșteam - un ofițer cu pieptul plin de decorații.
   Judecând după numărul de subalterni care îl însoțeau și după faptul că ofițerii din lagăr mai aveau puțin și îi sărutau cizmele, sigur era un personaj important.
   Un bărbat în halat alb - infamul doctor? - îi oferea un fel de tur al complexului.
   - Am îmbunătățit semnificativ tehnicile de sterilizare în masă, cu ajutorul radiațiilor, l-am auzit explicând în germană.
   M-am gândit la fata cu arsuri pe abdomen, care mă avertizase să-mi țin gura.
   Printre cei care se înghesuiau în sala micuță, a intrat și Schutzhaftlagerfuhrerul, cu mâinile la spate.
   Ofițerul superior a ridicat mâna și i-a făcut semn să se apropie.
   - Herr Oberfuhrer, aveți întrebări?
   Bărbatul a arătat spre prizoniera care căra bandajele.
   - Aceea.
   La rândul său, Schutzhaftlagerfuhrerul a făcut un semn din cap spre unul dintre soldații care însoțea micul batalion. Prizoniera a fost scoasă din încăpere.
   - E... acceptabil, a decretat Oberfuhrerul.
   Toți ofițerii au răsuflat ușurați.
   - Acceptabil nu înseamnă impresionant, a adăugat Oberfuhrerul.
   A părăsit sala, urmat de întregul alai.
   La prânz, am primit o porție de ciorbă. În loc de legume sau carne, am găsit un nasture în ea. Am închis ochii și mi-am imaginat ce mănâncă Hauptscharfuhrerul. Friptură de porc. Știam, pentru că eu îi adusesem meniul de la popota ofițerilor, la începutul săptămânii. Mâncasem o singură dată carne de porc, acasă la soții Szymanski.
   Mă întrebam dacă mai locuiesc în Lodz. Dacă se gândeau vreodată la prietenii lor evrei și ce s-a întâmplat cu ei.
   Friptură de porc, cu fasole păstăi și sos demiglace de cireșe; așa scria în meniu. Habar n-aveam ce e sosul demiglace, dar parcă simțeam aroma cireșelor pe limbă.
   Îmi aminteam când am mers cu căruța la fosta fabrică a tatălui Darijei împreună cu Josek și cu alți băieți. Am făcut picnic pe o față de masă în carouri, iar Josek arunca cireșe în aer și le prindea în gură. Eu i-am arătat că pot să înnod codițele cu limba.
   Mă gândeam la asta, și la friptura de porc, și la picnicurile pe care le făceam vara, când menajera Darijei ne umplea coșurile cu atâta mâncare, încât hrăneam și rațele din parc. Vă închipuiți cum e să ai mâncare în surplus?
   Mă gândeam la asta și mă căzneam să-mi aduc aminte aroma nucilor, diferența dintre ele și arahide, și mă întrebam dacă e posibil să-ți pierzi simțul gustului, așa cum un membru nefolosit își pierde funcțiile normale. Mă gândeam la asta și, din acest motiv, n-am auzit de la început ce se petrece la ușa salonului.
   Hauptscharfuhrerul zbiera la una dintre asistente.
   - Crezi că am timp de asemenea incompetență? spunea el. Trebuie neapărat să îl rog pe Schutzhaftlagerfuhrer să rezolve o problemă care e mult sub demnitatea lui?
   - Nu, herr Hauptscharfuhrer, sunt convinsă că o putem găsi...
   - Nu mai contează.
   Dând cu ochii de mine, Hauptscharfuhrerul a venit direct la cearșaful pe care stăteam și m-a apucat cu brutalitate de încheietura mâinii.
    - Prezintă-te imediat la muncă, mi-a zis. Nu mai ești bolnavă.
   M-a târât după el din salon, pe treptele spitalului și până în capătul celălalt al curții, unde se afla clădirea administrativă. Trebuia să alerg, ca să țin pasul cu el.
   Când am ajuns, scaunul, masa și mașina de scris erau la locul lor.
   Hauptscharfuhrerul s-a așezat la birou. Era roșu la față și transpirat, deși era ger afară. Până la finalul zilei, n-am vorbit deloc despre cele întâmplate.
   - Herr Hauptscharfuhrer, am întrebat timid, mâine tot aici mă prezint?

.............................................................