Șoaptele nopții, Judith McNaught

..........................................................

                             3-5

             Deși Sloan trebuia să păstreze secretul asupra câtorva detalii despre viaţa ei prezentă, era hotărâtă să fie sinceră cu Paris, în orice altceva.
   - De fapt, mărturisi ea, la început voiam să mă fac Superman sau Batman. Dar tu?
   - Imediat ce am primit prima mea păpuşă, am început să mă gândesc la un trusou potrivit pentru ea, recunoscu Paris. Presupun deci, că întotdeauna m-a interesat moda.
   Sosi un chelner cu o sticlă de şampanie într-un suport de argint şi Sloan îl aşteptă să termine de servit băuturile, în timp ce un cuplu de adolescenţi trecea prin dreptul lor, ţinându-se de mână.
   - Arată cumplit de tineri ca să se întâlnească şi să se ţină de mâini, nu? remarcă ea şi când Paris confirmă din cap, Sloan se agăţă de asta ca de un următor subiect de discuţie.
   - Câţi ani aveai la prima ta întâlnire?
   - Şaisprezece, spuse Paris. Îl chema David şi m-a dus la un dans al bobocilor. Eu voiam să mă duc cu un băiat pe care îl chema Richard, dar tata îi cunoştea familia lui David şi a considerat că era o escortă mai acceptabilă pentru mine.
   Sloan deveni brusc curioasă.
   - Şi cum a fost?
   - A fost cumplit, mărturisi Paris zâmbind şi scuturându-se. În drumul înapoi spre casă el a început să bea dintr-o sticlă; apoi a parcat maşina şi a început să mă sărute. Nu s-a oprit până când nu am izbucnit în plâns. Prima ta întâlnire cum a fost?
   - Foarte asemănătoare cu a ta, spuse Sloan râzând. Eu m-am dus la bal cu Butch Bellamy, care era cu un picior mai înalt decât mine şi nu puteam dansa cu el. Şi-a petrecut cea mai mare parte din seară într-un vestiar, bând bere cu prietenii lui din echipa de fotbal. În drumul spre casă a parcat maşina şi a început să mă sărute şi să se dea la mine.
   Râzând, Paris ghici sfârşitul povestirii.
   - Iar tu ai izbucnit în lacrimi şi el a trebuit să te ducă acasă.
   - Nu. I-am spus că dacă nu mă lasă să cobor din maşină, o să le spun tuturor prietenilor lui că e homo. După care mi-am scos din picioare prima mea pereche de pantofi cu tocuri şi am luat-o pe jos spre casă, în prima mea pereche de colanţi. Nu arătau prea bine când am ajuns acasă.
   Paris râse şi Sloan ridică paharul, toastând.
   - Pentru noi, pentru că am supravieţuit primei noastre întâlniri, spuse ea zâmbind solemn.
   Paris ciocni.
   - Pentru noi şi pentru toate fetele cu o primă întâlnire ca a noastră.
   Chiar atunci apăru chelnerul şi le oferi câte un meniu deschis.
   Dornică să menţină atmosfera de veselă apropiere care se instalase între ele, Sloan se uită în trecere peste primele feluri din meniul ei.
   - Care este mâncarea ta favorită?
   - Varza de Bruxelles. A ta?
   - Ficatul.
   - Se spune că dacă asezonezi ficatul cu...
   Sloan scutură din cap.
   - Nu există nicio şansă să asezonezi ficatul şi să-l faci comestibil. Poate că de fapt nici nu suntem surori genetice. Eu am fost adoptată şi... De ce râzi?
   - Pentru că eu nu făceam decât să repet ce spune lumea. Eu urăsc ficatul. Mă îneacă efectiv.
   - Reflexul înecului este dovada supremă. În mod categoric suntem rude de sânge, decretă Sloan veselă, dar Paris deveni foarte solemnă.
   - Nu este obligatoriu. Aceasta este întrebarea decisivă din test, aşa că nu te grăbi cu răspunsul. Tu ce zici despre supa de roşii?
   Sloan se scutură şi amândouă izbucniră în râs.
   Chelnerul le pusese pe masă un coşuleţ cu batoane proaspete de pâine şi Paris se întinse după unul.
   - Ai fost vreodată măritată? întrebă ea.
   - Nu. Dar tu?
   - Aproape. M-am logodit când aveam douăzeci şi cinci de ani. Henry avea treizeci şi doi şi ne-am cunoscut în Santa Barbara, la o petrecere, după un spectacol de teatru. Două luni mai târziu eram logodiţi.
   Sloan se opri din acţiunea de a-şi alege şi ea un baton.
   - Ce s-a întâmplat?
   - A doua zi după logodnă, tata a descoperit că Henry avea o fostă soţie şi doi copii, care locuiau la Paris. Nu mi-ar fi păsat dacă nu m-ar fi minţit şi nu mi-ar fi spus că nu a mai fost niciodată căsătorit.
   - Trebuie să fi fost groaznic pentru tine.
   - A fost, la început. Tata nu a avut încredere în el din prima clipă.
   Sloan îşi putea imagina cât de puţină înţelegere avusese Paris din partea lui Carter Reynolds şi simţi o înţepătură de tristeţe mânioasă că Paris nu le avusese pe ea sau pe mama ei, să o ajute să depăşească
momentul.
   - Cum a descoperit tatăl tău asta?
   - Este şi tatăl tău, îi aminti Paris zâmbind; apoi răspunse la întrebarea lui Sloan.
   - Când am început că mă văd mai des cu Henry, tata a început să facă investigaţii, dar raportul din Europa nu a sosit decât după anunţarea logodnei noastre.
  Sloan încercă să nu se arate atât de neîncrezătoare faţă de motivele şi integritatea lui Carter Reynolds, pe cât începea să simtă.
   - Obişnuieşte să facă investigaţii asupra tuturor prietenilor tăi?
   Spre marele ei şoc, Paris încuviinţă din cap, ca şi cum acesta ar fi fost lucrul cel mai normal pe care îl putea face un părinte.
   - Nu doar asupra prietenilor mei, ci şi asupra celorlalţi oameni pe care nu-i cunoaşte şi care încep să-şi petreacă mai mult timp cu noi. Tata spune că este bine să fi prudent faţă de cei cu care te asociezi. Nu-i capeţi uşor încrederea.
   Paris se uită la batonul de pâine din mâna ei, apoi îşi ridică privirea spre ochii lui Sloan.
   - Haide să vorbim despre altceva. Logodna mea desfăcută nu mai merită niciun minut din preţiosul nostru timp.
    După asta, ceasurile trecură repede, umplute cu întrebări ezitante, cu răspunsuri sincere şi zâmbete calde, ca între doi străini care încep să închege o legătură dar care constată că legătura era deja acolo. Ignorând chelnerii, mâncarea şi privirile admirative ale bărbaţilor, o brunetă frumoasă şi o blondă superbă stăteau la o masă de pe trotuar, sub o umbrelă vărgată şi construiau cu grijă o punte peste treizeci de ani.

                                         Capitolul 20

            Stând alături de Paris, în traficul după-amiezii târzii, pe drumul înapoi de la cafenea, Sloan avea senzaţia că magia ultimelor ore îşi revărsase frumuseţea peste tot Palm Beach-ul.
   Deasupra lor cerul era de un albastru strălucitor, norii mai albi, mai vaporoşi. Culorile erau mai vii, sunetele mai mângâietoare şi aerul oceanului, care sufla peste feţele lor, nu mai era doar o briză, era ca o binecuvântare.
   Ieri, Paris şi ea fuseseră două străine care se priveau ca pe nişte adversare, acum erau două surori care se priveau ca pe nişte aliate. Se uită la Paris şi zâmbetul de răspuns al acesteia era plin de aceeaşi încântare pe care o resimţea Sloan.
   - Nu am avut timp să discutăm despre Paul şi despre tine, spuse Paris în timp ce se apropiau de casă. Ai sentimente serioase faţă de el?
   Sloan ezită, izbită de brusca, nefericita realizare că această minunată, fragilă nouă relaţie cu sora ei, avea să fie periclitată în viitor de minciunile ei şi ale lui. Dacă Paul nu va găsi nici o dovadă care să-l incrimineze pe Carter, atunci Paris va putea fi cel puţin scutită de adevărul despre motivul prezenţei lor la Palm Beach.
   În acest caz, Sloan va trebui să găsească un motiv pentru care şi-a ţinut secretă meseria. Dar dacă Paul va găsi o dovadă, atunci Paris va afla întreaga dimensiune a înşelătoriei lor şi Sloan se temea de felul în care va reacţiona aceasta.
   Oricum, Sloan se simţea încolţită. Nu putea spune nimic care să împiedice investigaţiile lui Paul, aşa că decise să stea cât mai aproape posibil de adevăr, pentru ca Paris să aibă mai puţine motive să se simtă înşelată, indiferent de ce se va întâmpla cu tatăl ei.
   - Adevărul este că suntem doar prieteni. Eu mă simţeam... stingheră să vin aici. Paul m-a convins să vin şi... s-a oferit voluntar... să mă însoţească.
   - Pentru suport moral, concluzionă Paris. Este atât de drăguţ. Este un om în care pur şi simplu simţi că poţi avea încredere.
   Sloan îşi notă în minte să nu se bazeze niciodată pe judecata lui Paris în ce-i privea pe bărbaţi.
   - Dar tu şi Noah? întrebă ea, nerăbdătoare să schimbe subiectul. Carter mi-a spus că voi doi sunteţi ca şi logodiţi.
   - Tata este decis să se întâmple asta. Eu i-am spus că nu vreau să mă mărit cu Noah, dar el efectiv nu înţelege.
   - De ce nu?
   Paris îi aruncă un zâmbet fermecător.
   - Probabil pentru că este formidabil, strălucitor şi incredibil de bogat şi femeile înnebunesc în jurul lor. Dar nici Noah nu vrea să se însoare cu mine, aşa că am făcut între noi o înţelegere secretă, care rezolvă întreaga problemă.
   - Ce fel de înţelegere?
   - Noah nu o să mă ceară în căsătorie, spuse ea râzând, în timp ce vira spre alee.
   Porţile se deschiseră automat, fără ca Paris să se oprească şi să apese butonul sau să folosească orice alt fel de dispozitiv electronic. Atenţia lui Sloan se întoarse spre sistemul de securitate al casei, la început din grijă pentru Paris, apoi dându-şi seama că informaţia putea fi vitală şi pentru ea şi Paul.
   - Nu ţi-e niciodată frică aici?
   - De ce?
   - De hoţi. De cei care bântuie noaptea. Locul ăsta are dimensiunile unui muzeu. Dacă eu aş fi un hoţ, mi-aş zice că sunt multe lucruri înăuntru, care merită să fie furate.
   - Suntem aici în cea mai mare siguranţă. În afara gardului, avem raze infraroşii în jurul întregului perimetru al proprietăţii. Ele se aprind automat noaptea, odată cu sistemul de alarmă. Şi mai există şi zece camere de luat vederi, poziţionate în jurul proprietăţii. Ţie ţi-e teamă aici?
   - Eu... eu cred că mă gândesc întotdeauna la securitate şi la siguranţă, spuse Sloan încercând să rămână cât mai aproape posibil de adevăr, de dragul relaţiei pe viitor, cu Paris.
   - Pentru asta ai urmat un curs de auto-apărare, concluzionă Paris şi imediat încercă să o liniştească, oferindu-i mai multe informaţii.
   - Dacă bănuieşti ceva, porneşti orice televizor din casă şi vezi tot ce văd şi camerele. Pui pe canalul nouăzeci, apoi treci rând pe rând până la canalul o sută. Asta o să-ţi arate tot ce văd camerele, pe întreaga proprietate. În sfârşit, cred că astea sunt canalele corecte, dar Gary ştie precis. O să-l întreb pe el. Tata l-a însărcinat pe Gary să se ocupe de noul sistem de securitate.
   - Mulţumesc, spuse Sloan jalnic.
   - Iar dacă auzi sau vezi ceva care te sperie cu adevărat, poţi lua orice telefon din casă, apeşi tasta diez şi o ţii apăsată. Dar nu încerca, dacă nu eşti sigură că există o problemă. Eu am făcut asta din greşeală, când sistemul abia fusese instalat. Încercam să deschid porţile, dar uitasem să apăs tasta intercom, înainte de a ţine apăsată tasta diez.
   - Şi ce s-a întâmplat?
   - Totul, spuse Paris chicotind. Există o alarmă legată direct cu poliţia, sirenele de pe casă au început să urle şi toate luminile de pe proprietate, interioare şi exterioare, au început să lumineze intermitent.
   Sloan îşi spuse că aducea cu sistemul de securitate integrat în cel telefonic, care îi pusese în situaţia aceea stânjenitoare pe Karen Althorp şi pe domnul Pembroke, din Bell Harbor.
   Paris ocoli casa spre un garaj pentru şase maşini, ale cărui uşi se deschiseră automat.
   - Nu te-am văzut folosind o comandă pentru poartă şi nici pentru garaj, spuse Sloan.
   - Există un dispozitiv electronic, ascuns undeva în maşinile noastre. Când te îndrepţi spre garaj, dispozitivul de pe maşină vorbeşte cu cel de pe poarta respectivă a garajului şi o deschide. Acelaşi dispozitiv ne-a deschis şi porţile, adineauri, când am intrat pe alee.
   - S-ar părea că nimeni care n-ar trebui să se afle aici nu poate intra sau ieşi, remarcă Sloan în timp ce Paris parca maşina în boxa ei din garaj.
   - Oricine poate ieşi, dacă l-a lăsat Nordstrom să intre. Există senzori sub dalele de pavaj, care deschid porţile când peste ele circulă greutatea unei maşini. Altfel, Nordstrom ar trebui să vină aici să deschidă porţile de fiecare dată când o camionetă pentru aprovizionare sau cineva din personal trebuie să iasă.
   - Voi chiar faceţi parte din epoca electronicii, spuse Sloan zâmbind.
   - Tata este extrem de preocupat de securitate.
   Sloan se temea că el avea, poate mai mult decât un singur motiv, pentru toate astea.

                                               Capitolul 21

            Gary Dishler se materializă în hol dintr-o cameră din apropierea scărilor, în clipa în care Paris şi Sloan trecură prin dreptul ei.
   - Doamna Reynolds a întrebat de tine, îi spuse el lui Paris. Este sus, în camera ei.
  - Se simte bine? întrebă Paris îngrijorată.
   - Dacă suferă de ceva, atunci suferă de plictiseală, o linişti el.
   În timp ce Paris se asigură că într-adevăr canalele de la nouăzeci la o sută arătau imaginile luate de camerele de securitate, Sloan îl studie pe majordomul care se afla în apropiere. Nordstrom avea bine peste un metru optzeci, era blond cu ochii albaştri, avea un ten rumen şi un fizic muşchiulos. În sus pe scări, îşi mărturisi gândurile.
   - Arată mai curând ca un bodyguard decât ca un majordom.
   - Ştiu, îi spuse Paris întorcându-i zâmbetul. Este într-adevăr un uriaş.
   Zâmbeau încă, intrând în dormitorul doamnei Reynolds. Bătrâna doamnă stătea pe o sofa din catifea castanie, cu franjuri, la capătul unei camere care avea aproape dimensiunile întregii căsuţe a lui Sloan, încărcată cu atât de mult mobilier întunecat, foarte ornamentat, încât Sloan se simţi puţin claustrofobă.
   Doamna Reynolds bombăni în timp ce îşi scotea ochelarii şi-şi punea cartea deoparte.
   - Aţi lipsit toată ziua, le acuză ea. Ei, i se adresă lui Paris, cum a fost lecţia de golf a lui Sloan?
   - N-am fost la clubul de golf, spuse Paris.
   Sprâncenele albe ale lui Edith se adunară la mijloc, dar înainte să apuce să spună ceva, interveni Sloan. Încercând în acelaşi timp să o ocrotească pe Paris de nemulţumirea bătrânei doamne, dar totodată şi să-i ridice acesteia starea de spirit, Sloan făcu în mod deliberat o glumă pe tema refuzului ei de a juca golf.
   - Paris a încercat să mă facă să joc golf, dar am implorat-o să aibă îndurare faţă de mine; după care am refuzat să cobor din maşină. A încercat să mă târască afară, doar că eu sunt mai puternică decât ea. Atunci a vrut să mă ciomăgească cu o crosă, dar i-am amintit că tu nu aprobi spectacolele în public şi a trebuit să renunţe.
   - Eşti impertinentă, declară Edith, dar reuşi cu greu să rămână încruntată.
   Sloan lăsă să i se vadă amuzamentul.
   - Da doamnă, ştiu asta, dar nu mă pot abţine.
   - Ţi-am spus să mi te adresezi cu „străbunică”.
   - Da, străbunico, se corectă Sloan repede, simţind că cedând în această privinţă îşi va ajunge mai sigur scopul.
   Şi avu dreptate. Buzele lui Edith Reynolds zvâcniră de un râs involuntar.
   - Eşti revoltător de încăpăţânată.
   Sloan dădu din cap, cu umilinţă.
   - Şi mama mea îmi spune asta.
   Pe cale să piardă în lupta cu vorbele de duh, Edith îşi salvă onoarea eliberând-o pe Sloan cu o mişcare a mâinii.
   - Haide, pleacă. Mi-ajunge. Vreau să discut doar cu Paris.
   Mulţumită că Paris nu va avea de suferit de pe urma renunţării la lecţia de golf, Sloan făcu aşa cum i se spusese, dar nu înainte de a observa expresia încurcată a lui Paris.
   După plecarea lui Sloan, Edith făcu un semn cu capul spre scaunul din faţa ei.
   - Stai jos. Vreau să ştiu ce aţi făcut şi despre ce aţi discutat.
   - Am mâncat la Le Gamin şi am discutat despre toate, spuse Paris aşezându-se.
   Vreme de mai bine de o oră, Paris încercă să repete tot ce spusese Sloan, dar era constant întreruptă cu întrebări, de către străbunica ei. Când inchiziţia se termină în sfârşit, Paris spuse:
   - A fost minunat. Aş fi putut rămâne acolo toată ziua şi toată noaptea. Şi Sloan a simţit la fel. Ştiu asta.
   - Iar acum, spuse Edith cu răceală, presupun că o să vrei să te duci la Bell Harbor, să-ţi cunoşti mama?
   Paris se întări pentru o furtună a dezaprobărilor, dar nu dădu înapoi, aşa cum ar fi făcut în mod obişnuit.
   - Da, pentru că veni vorba, da. Sloan mi-a spus totul despre ea şi nu este deloc aşa cum mi-au descris-o bunica şi tata.
   - O cunoşti pe Sloan doar de două zile şi eşti gata să o crezi pe ea şi nu pe ei, aşa este?
   Paris se concentră asupra cuvintelor, ca să nu se bâlbâie.
   - Nu cred pe nimeni. Pur şi simplu vreau să-mi fac propria mea părere.
   În loc să o biciuiască verbal aşa cum se aştepta Paris, străbunica ei se lăsă pe spate în fotoliu, zgâindu-se la ea. După o tăcere prelungită, tensionată, spuse:
   - Se pare că sfidarea şi încăpăţânarea lui Sloan sunt remarcabil de contagioase.
   - Aşa sper, spuse Paris înălţându-şi bărbia.
   - Dacă te mai interesează cumva sfatul altcuiva, în orice privinţă, atunci îţi sugerez să te abţii de la a-i împărtăşi lui Carter noua ta părere despre mama ta.
   Paris încuviinţă din cap şi se ridică.
   - Pot să plec acum?
   - Absolut, replică Edith.
   Edith Reynolds o urmări plecând şi vreme de câteva minute rămase perfect nemişcată, pierdută în gânduri; apoi se întinse după telefonul de lângă fotoliu şi formă un număr privat, care nu figura pe listă.
   - Am o treabă pentru tine, Wilson, îi spuse ea bărbatului de la celălalt capăt al firului. Trebuie făcută cu multă discreţie şi foarte repede.
   După care Edith îi spuse ce voia.

                                               Capitolul 22

           - Cum aţi petrecut ziua de astăzi? întrebă Noah intrând în living, unde tatăl lui se uita la un film vechi cu John Wayne iar Courtney stătea cocoşată într-un fotoliu, răsfoind o revistă, cu microfoanele în urechi.
   Courtney îşi trase microfoanele şi Douglas se uită în sus.
   - Ziua mea a fost plictisitoare, se plânse el pe tonul îndurerat al unui invalid care îşi închipuie că toată lumea ar trebui să sufere al ături de el. Am citit şi am dormit puţin. Tu unde ai fost toată după-amiaza?
   - Dimineaţă i-am dus lui Carter nişte hârtii; apoi am făcut câteva curse şi m-am întâlnit cu Gordon Sanders.
   - Eu unul nu am încredere în Sanders, spuse Douglas.
   Apoi întrebă, curios:
   - Ai văzut-o pe Sloan, la Carter?
   - Întâmplător da, spuse Noah cu ironie amuzată. Am ajuns acolo exact în clipa în care o provoca la o luptă în care să-i arate ce învăţase ea la un curs de auto-apărare, pe care se presupune că l-ar fi făcut.
   - Este trist că femeile trebuie să ia lecţii de autoapărare ca să se simtă în siguranţă pe străzi! Biata, micuţa Sloan. Este dulce şi blândă ca un porumbel.
   - Dulcele şi micuţul tău porumbel l-a trântit pe Carter drept în fund. De două ori.
   Douglas rămase o clipă fără cuvinte.
   - Serios? Mă rog, oricum, mie tot îmi este milă de femeile din ziua de astăzi. Închipuie-ţi, să trăieşti cu groaza că poţi oricând fii atacată.
   Noah chicoti.
   - Păstrează-ţi mila pentru atacatorul ei. Dacă Sloan nu are cordonul negru la karate sau la ce-o fi fost ce-a folosit ea asupra lui Carter, este oricum aproape de el. Dar acum trebuie să dau un telefon, spuse el uitându-se la ceas.
   - Ieşi în seara asta? îl întrebă Douglas observând abia acum că Noah era la costum şi cravată.
   Când Noah îi spuse că da, tatăl şi fiica se uitară amândoi la el ca şi cum i-ar fi abandonat unei soarte cumplite, lăsându-i singuri, doar unul cu celălalt. Courtney păru chiar cea mai iritată.
   - Şi cine, mă rog, este norocoasa doamnă din seara asta?
   - Iau masa cu Paris şi Sloan...
   - Omul ăsta n-are pic de ruşine! Aprinde surorile. Este incestuos! anunţă Courtney privind spre tavan.
   - Şi cu Paul Richardson, adăugă Noah ignorând-o şi vorbind cu tatăl lui.
   - El cine mai este?
   - Prietenul lui Sloan.
   - Bietul băiat, îl ironiză Courtney trăgându-şi microfoanele înapoi pe urechi. Este pe cale să-şi piardă prietena în favoarea celui mai solicitat, celui mai devastator de frumos burlac din Palm Beach.

         Prezicerea lui Courtney era departe de a fi corectă.
    În realitate, după cât putea spune Noah, Sloan Reynolds nu prea ştia că el făcea parte din elita jucătorilor de golf a Clubului Ocean, ceea ce nu l-ar fi deranjat prea tare dacă ea nu ar fi început să îl intrige. În primul rând, îi era greu să asimileze ideea că frumuseţea asta delicată, cu părul de aur, care stătea în faţa lui într-o rochie neagră, sexi, de cocktail, era una şi aceeaşi cu atleta ciufulită care îl trântise la pământ pe Carter, în dimineaţa asta.
  Când o asculta sporovăind cu Paris sau cu Paul Richardson, Noah nu-şi putea imagina cum se înşelase în privinţa ei, bănuind-o plictisitoare sau proastă cu o seară înainte, dar dacă o întreba direct ceva, părea incapabilă sau neinteresată să lege o propoziţie mai lungă.
   Când nu îi adresa direct un comentariu, ea evita să se uite la el.
   Richardson era o altă enigmă. Deşi venise cu Sloan, îi acorda aceeaşi atenţie şi lui Paris iar lui Sloan părea să nu-i pese. Şi Paris era plină de surprize. Noah o ştia de ani de zile, dar în seara aceasta era mai plină de viaţă alături de cei doi străini decât fusese vreodată cu el sau cu oricine altcineva cu care o văzuse vreodată.
   Mai mult, Noah avea senzaţia imposibilă că Paris începea să simtă o atracţie sinceră pentru prietenul surorii ei.
   Dacă nu ar fi fost făcut să se simtă ca un spectator, Noah ar fi găsit seara aceasta absolut fascinantă.
  Ringul de dans de la Clubul Ocean era separat de spaţiul unde se cina printr-un spalier acoperit cu plante tropicale şi în timp ce aşteptau desertul, Noah decise să o invite pe Sloan la dans, unde nu îl va mai putea ignora cu atâta uşurinţă.
   Cum anticipase că ea îl va refuza dacă îi va da ocazia, se ridică în picioare şi veni în spatele scaunului ei, înainte de a o invita la dans.
   Capul îi ţâşni în sus şi Sloan se uită la el cu surprinsă neîncredere.
   - Ah, nu. Mulţumesc. Nu cred.
   Prins undeva între amuzament şi enervare, Noah se uită la Richardson.
  - Tu ai probleme să o duci pe ringul de dans, sau e vorba doar de persoana mea?
   - Uneori, recunoscu Paul cu un zâmbet destins; apoi se uită la Sloan şi-i spuse glumind:
   - Noah o să arate ca o fată nedansată dacă o să-l laşi să rămână acolo, în picioare. Ştii, şi bărbaţii au sentimente. Îndură-te şi dansează cu el.
   Noah observă cât de încet şi de reticent se ridică Sloan şi observă că părea inconştientă de privirile pe care i le aruncau toţi bărbaţii prin dreptul cărora trecea în drum spre ringul de dans. Potrivit experienţei lui, femeile frumoase erau întotdeauna conştiente de atracţia exercitată de ele şi faptul că ea fie nu ştia, fie nu-i păsa, adăuga un plus personalităţii ei.
   Când o luă în braţe pe ringul de dans, se ţinu cât mai departe posibil de el şi îşi fixă privirea pe cel de al treilea nasture de la cămaşa lui.
   Sloan era atât de tensionată, încât trupul ei era ca o bucată de placaj. Noah Maitland o urmărise toată seara ca un vultur iar acum era obligată să danseze cu el. O făcuse atât de nervoasă, încât nu reuşea să închege o propoziţie coerentă, când el îi punea o întrebare.
   Era atât de incredibil de bine, încât femeile o priviseră cu ochi plini de invidie în drumul spre ringul de dans, în timp ce bărbaţii se întrebau ce putea să-l atragă la ea pe un bărbat ca Maitland. El era visul Sarei, dar era coşmarul lui Sloan.
   Îşi dădea seama că Noah părea cu atât mai interesat de ea cu cât îl ignora mai mult; de aceea îşi spuse că cea mai bună metodă de a-l face să renunţe la ea era să pară interesată de el. Numai că Sloan nu putea face asta, pentru că asta ar fi însemnat să flirteze cu el sau cel puţin să se uite direct în ochii aceia uluitori, şi nu se putea decide să încerce niciuna, nici alta.
   Noah se mişca automat în ritmul muzicii, încercând să-şi amintească ultima oară când dansase cu cineva atât de distant ca Sloan şi renunţă când ajunse la şcoala pregătitoare. Decise să o destindă flirtând uşor cu ea...
   - Ce fac bărbaţii din Bell Harbor ca să te impresioneze?
   Luată prin surprindere de nota uşor intimă din vocea lui, Sloan spuse primul lucru care-i veni în minte.
   - Nu mă impresionează.
   - Asta este o uşurare.
   - Adică?
   - Este o uşurare să ştiu că nici ei nu te impresionează. Gândul că nu sunt singurul care nu poate ajunge nicăieri cu tine, îmi alină mândria rănită.
   O clipă îşi spuse că ea nici nu se va obosi să-i răspundă; dar Sloan îşi ridică spre el ochii aceia albaştri, catifelaţi.
   - Vreau să spun că ei nu încearcă, îi explică ea ca şi cum întrebarea lui ar fi, fost absurdă.
   Noah abandonă brusc regulile replicilor spirituale sofisticate, modul lui normal de viaţă, şi încercă o abordare directă.
   - Îmi spui ceva?
   - O să încerc.
   - De ce eşti în stare şi dornică să porţi o conversaţie cu oricine, în afară de mine?
   Sloan se simţi pe cât de stupid ştia că va suna răspunsul:
   - Nu pot să-ţi explic.
   - Dar ai observat asta?
   Sloan confirmă din cap.
   Noah se uită în jos, în ochii aceia cu gene lungi, care în sfârşit se ridicaseră spre el şi uită cât de frustrat se simţise cu o clipă în urmă.
   Zâmbi.
   - Ce pot să fac, să te ajut să te destinzi?
   Sloan auzi ceva distinct erotic în cuvintele acelea şi se pierdu complet cu firea.
   - Flirtezi cu mine? întrebă ea direct.
   - Nu cu prea mult succes, răspunse el la fel de direct.
   - Aş vrea să nu încerci, spuse ea cu sinceritate.
   Apoi, îndulcindu-şi tonul, Sloan adăugă:
  - Dar dacă o să vii vreodată în Bell Harbor, am o prietenă pe care aş vrea să ţi-o prezint. Sara ar fi perfectă pentru tine.
   Încerca să-i bage pe gât o prietenă, îşi dădu Noah seama cu neîncredere, ori asta era pe cât de fără precedent, pe atât de insultător.
   - Haide să ne întoarcem la tăcere. Egoul meu nu mai poate suporta aşa ceva.
   - Îmi pare rău.
   - Şi mie, spuse el curtenitor.
   O conduse înapoi la masă în clipa în care se termină melodia şi Sloan ştiu că niciodată nu va mai încerca să se obosească cu ea. Ar fi trebuit să se simtă uşurată. Dar se simţea... abandonată. Noah o invită la dans pe Paris şi în clipa în care se îndepărtară de la masă, Paul se întoarse încruntat spre ea.
   - Care este problema ta cu Maitland?
   - Nu am chiar o problemă. Dar efectiv nu ştiu ce să fac cu el. A încercat să flirteze cu mine.
   - Atunci flirtează cu el.
   Sloan începu să rotească în mână piciorul paharului cu vin.
   - Eu nu mă pricep prea bine la flirtat, dar el este foarte bun la asta.
   - Atunci exersează cu Maitland. Imaginează-ţi că este cineva pe care îl cercetezi, zâmbeşte-i doar când îi pui întrebări despre el şi aminteşte-ţi să-i zâmbeşti, când îţi răspunde. Uită-te drept în ochii lui. Nu, nu aşa! spuse el cu un hohot puternic de râs. Pari catatonică.
   - Şi ce anume sugerezi să-l întreb? izbucni Sloan enervată de râsul lui.
   - Care este primul lucru de care te-ai întrebat în seara asta, imediat după ce a venit să ne ia?
   - Mă întrebam cât îl costă un reglaj la Rolls-Royce-ul lui!
   - Ei, asta nu-l întreba, o atenţionă Paul râzând din nou.
   Iritată de buna lui dispoziţie, Sloan spuse:
   - Nu prea avem multe în comun. El este bogat, un aristocrat răsfăţat, dintr-o altă lume. Uită-te la costumul de pe el. Cât crezi că a costat?
   - Nici asta nu-l întreba, spuse Paul.
   - Nu sunt chiar atât de proastă. Totuşi sunt fericită să constat că pe tine te amuză asta.
   Părea sincer rănită şi Paul redeveni serios.
   - Sloan, tu ai o treabă de făcut. Aş vrea să ştiu ce este cu documentele acelea pe care le-a adus azi dimineaţă. Fă pace cu el. Chiar mai bine, împrieteneşte-te cu el. Prietenii îşi spun lucruri. Tatăl tău îl consideră pe Maitland prieten şi fără îndoială că i-a spus lucruri pe care noi le-am putea găsi interesante, chiar dacă lui Maitland nu i se par semnificative. Ai înţeles?
   Sloan decise să profite de clipele de intimitate rămase, ca să discute altceva.
   - Dacă te interesează, cunosc cum funcţionează sistemul de securitate al casei.
   - Mă interesează.
   Melodia era pe sfârşite şi Sloan se grăbi să-i ofere şi restul informaţiilor pe care voia să le împărtăşească cu el:
   - Încă ceva. Paris m-a întrebat astăzi care este relaţia mea cu tine şi i-am spus că nu avem o legătură romantică.
   Îi relată ce-i spusese lui Paris şi de ce anume şi Paul încuviinţă din cap.
   - În regulă. Asta e bine. De fapt, aşa cum se desfăşoară lucrurile, eu cred că o să fie în avantajul nostru ca ea şi Maitland să ştie asta.
   - Paris te place, îl preveni Sloan. Crede că eşti de încredere.
   - Şi mie îmi place de ea.
   - Ştii ce încerc să-ţi spun.
   - Ştiu şi încetează să te mai încrunţi la mine. Pare ciudat.
   Sloan îşi topi încruntarea într-un zâmbet.
   - Aşa e mai bine. Tu te concentrezi pe Maitland. Eu o să mă ocup de Paris.
   Sloan nu avu nici dorinţa şi nici ocazia să urmeze instrucţiunile lui Paul, pentru că în tot restul serii Noah Maitland o trată cu rece curtoazie.

                                Capitolul 23

            Courtney îşi vârî capul în bucătărie, unde o femeie îndesată, în jur de şaizeci de ani, amesteca nuci pecan într-o tigaie pentru clătite.
   - Bună dimineaţa, Claudine, unde este toată lumea?
   - Fratele tău a decis să-şi ia micul dejun pe terasă. Tatăl tău este şi el afară, spuse femeia fără să-şi ridice privirea.
   - Eu o să vreau o vafă. Ce bine că nu te îmbolnăveşti prea des. Ieri a trebuit să ne ocupăm singuri de micul dejun. Eu mi-am ars covrigul.
   - Este un miracol că ai supravieţuit, răspunse Claudine fără îndurare.
   - Când o să am eu propriul meu bucătar, o să-mi iau unul francez!
   - Perfect, atunci o să te îngraşi de la toate mâncărurile alea grase şi o să ai ce meriţi.
   Mulţumită de şedinţa lor ritualică de fiecare dimineaţă, Courtney zâmbi şi dădu să plece.
   - Cred că o să prefer toast franţuzesc, în loc de clătite.
   Afară, se opri în dreptul unei măsuţe de servit, pe rotiţe, pe care Claudine pusese o carafă cu suc proaspăt de portocale. Îşi turnă suc într-un pahar; apoi sări treptele terasei spre al doilea nivel, unde Noah stătea la masă sub o umbrelă luminoasă, galbenă, citind dintr-unul din ziarele stivuite lângă cotul lui.
   - Cum te-ai descurcat cu Sloan Reynolds aseară?
   - Nu m-am descurcat.
   - Glumeşti, spuse Courtney cu nemascată încântare, strecurându-se în fotoliul de lângă el. Ai ratat ocazia?
   - Am dat-o-n bară, spuse el încet, fără să-şi ridice privirea.
   - Femeia asta trebuie să fie oarbă!
   Noah înţelese greşit remarca ei, ca pe un gest de loialitate, şi-i aruncă un zâmbet scurt.
   - Mulţumesc.
   Courtney se grăbi însă să-i corecteze greşeala.
   - Vreau să spun că trebuie să fie oarbă în sensul că nu ştie să citească, altfel şi-ar fi aruncat o privire pe situaţia ta financiară. Dacă ar fi făcut asta, acum ar fi stat în poala ta.
   Dar cum remarca nu stârni nici o reacţie din partea lui, Courtney se uită peste umăr la peluză, spre plaj a.
   - Unde este tata?
   - Ultima oară când l-am văzut săpa într-un strat cu flori, la mărginea peluzei.
   Courtney se lăsă pe spate şi se uită spre un pâlc de copaci, după el.
   - Dar nu asta face acum. Stă acolo ca şi cum ar urmări pe cineva. Pariez că se uită după Sloan! Cam pe la ora asta a văzut-o ieri!
   Ceea ce îi atrase atenţia lui Noah, care se întoarse în fotoliu, mijindu-şi ochii în soare, observă Courtney.
   - Doar pentru că tu ai dat-o-n bară, nu înseamnă că o să păţească şi el la fel. Poate că ea preferă bărbaţii mai în vârstă. Mi-ar plăcea să o văd şi eu pe femeia asta. Cred că mă duc acolo, la el.
   - Nu face asta. Nu ne pune în situaţii jenante.
   Noah avea sentimentul că sora lui nu se înşelase.
   În privinţa motivului pentru care Douglas stătea în dreptul tufelor de la marginea peluzei şi oftă dezgustat.
   - L-a căutat adineauri Roger Kilman. Fugi la el şi spune-i că a fost sunat. Este absurd pentru el să stea aşa, acolo.
   - Eşti gelos?
   - Ajunge! o avertiză Noah tăios; dar regretă imediat tonul. Vrei să faci ce te-am rugat, fără alte comentarii?
   - Posibil, spuse Courtney zâmbind brusc, privindu-l pe tatăl ei salutând cu mâna şi pornind înainte.
   O clipă mai târziu, apăru în raza lor vizuală o femeie în şort şi maieu, care se opri să vorbească cu el.
   Courtney îi privi câteva clipe.
   - Îl aduc aici indiferent cum, promise ea cu entuziasm, împingându-şi deja scaunul în spate.
   Sloan îi oferise lui Douglas Maitland câteva motive pentru care nu putea accepta invitaţia de a-l însoţi la micul dejun de pe terasă, dar el continua să insiste cu farmec, subliniind că familia ei obişnuia să doarmă până târziu; apoi îşi petrecu mâna pe după braţul ei şi o conduse.
   O pajişte denivelată, superb amenajată, se întindea pe o distanţă de aproape două sute de metri de la plajă spre casă, unde se termina într-o terasă largă, pavată cu piatră de calcar, cu trei nivele.
   Pe fiecare nivel erau aranjate ispititor măsuţe cu umbrele, şezlonguri şi fotolii albe, din fier forjat, cu perne galbene, vesele şi în timp ce se apropiau, Sloan observă prea târziu că una dintre mese era ocupată de un bărbat şi de o fată.
   Sloan nu avea nevoie să-i vadă trăsăturile ca să fie sigură că bărbatul era Noah Maitland. Nu-l văzuse decât de trei ori, dar profilul lui fin, părul negru, lucios şi fizicul cu umeri largi, erau scrijelite în creierul ei şi sistemul ei nervos reacţionă la stimulul prezenţei lui Noah cu o descărcare enervantă de adrenalină.
   Sloan încerca să se gândească la o scuză de ultima clipă pentru o retragere grăbită, când fata de la masă sări în sus şi coborî în goană treptele terasei, îndreptându-se spre ei.
   - O s-o cunoşti acum pe fiica mea, Courtney, o preveni Douglas vesel, strângând-o mai tare pe Sloan de cot, simţind parcă dorinţa ei de a o şterge şi atribuind-o automat iminentei sosiri a fetei.
   - Este o experienţă pe care mulţi o consideră imposibil de uitat. Mama ei a fost cea de a patra soţie a mea. O femeie adorabilă, dar care după naşterea lui Courtney a înţeles că nu voia copii. Courtney a văzut-o doar de câteva ori, aşa încât nu a beneficiat de influenţa unei mame.
   Înaltă şi slabă, adolescenta avea părul negru făcut permanent şi strâns într-o coadă de cal groasă, deasupra urechii stângi şi mergea cu o exuberanţă de mânz, care nu se potrivea cu imaginea lui Sloan despre fetiţa răsfăţată, plângăcioasă, aşa cum şi-o închipuise din tonul lui Douglas.
   Nici primele cuvinte ale lui Courtney nu se potriveau cu această imagine.
   - Tu eşti Sloan, da?
   Sloan dădu să încuviinţeze din cap, dar Courtney întinse mâna.
   - Muream să te văd. Eu sunt Courtney.
   Sloan nu era doar derutată; era de-a dreptul fermecată de entuziasmul fetei, de zâmbetul ei şmecheros şi de cenuşiul familiar al ochilor ei.
   - Sunt foarte fericită să te cunosc, spuse Sloan dându-i mâna.
   - De obicei oamenii încep prin a simţi aşa, dar pe traseu îşi schimbă părerea.
   Sloan avea mult de a face cu adolescenţii, în Bell Harbor, şi simţi că trebuia să dea curs explicaţiei lui Courtney, altfel îşi va manifesta faţă de ea mai curând lipsa de interes decât bunele maniere.
   - Cum aşa?
   - Pentru că eu spun ce gândesc.
   - Nu, draga mea, o contrazise Douglas cu blândeţe, mai curând pentru că de fapt tu refuzi să gândeşti cât de cât.
   Courtney îl ignoră şi o porni repede înapoi spre treptele terasei, forţându-i şi pe ei să se grăbească, să poată ţine pasul cu ea.
   - Noah o să fie atât de fericit să te vadă, prezise fata în timp ce se apropiau de el, dintr-o parte.
   - Noah, uite pe cine am găsit...
   El nu era fericit să o vadă, observă Sloan. Se uită la ei peste umăr şi Sloan văzu sclipirea de enervare de pe chipul lui, înainte să lase ziarul şi să se ridice politicos.
   - Bună dimineaţa, Sloan, spuse el formal, fără pic de căldură.
   - Am atacat-o pe plajă, mărturisi Douglas trăgând un scaun pentru Sloan, vizavi de Noah şi aşezându-se într-unul din dreapta ei.
   Courtney se aşeză pe scaunul din stânga lui Sloan şi pe terasă apăru o femeie cu o tavă pe care se aflau o cafetieră şi ceşti.
   - O să fim patru la masă, Claudine, o anunţă Douglas. Sloan, tu ce-ai vrea să mănânci?
   - Orice aveţi e perfect, spuse Sloan încercând să nu se gândească la cât de neprietenos părea Noah şi la cât de stânjenitor va fi micul dejun pentru ea.
   Dar îşi făcea griji degeaba. În timp ce Claudine turna în continuare cafea în ceşti, Courtney aprinse firul conversaţiei. Punându-şi bărbia în pumni, se uită de la Douglas la Noah şi apoi la Sloan.
   - Cum este să fi singura femeie din Palm Beach, după care aleargă amândoi bărbaţii Maitland? Şi care dintre ei conduce?
   Sloan crezu că înţelesese greşit.
   - Poftim?
   - Courtney, te rog... dădu Douglas să intervină, dar se răzgândi când Courtney îi explică.
   - Noah mi-a spus că Sloan i-a dat papucii, aseară.
   - Nu, eu... Sloan se uită la Noah care se încrunta la Courtney, căreia nu-i păsa câtuşi de puţin.
   - Ba da, asta a făcut, îi spuse Courtney tatălui ei. Aşa mi-a spus Noah, azi dimineaţă.
   Apoi, întorcându-se spre Sloan, continuă:
   - L-am întrebat cum au mers lucrurile cu tine aseară şi el mi-a spus că a dat-o în bară cu tine.
   - Nu, izbucni Sloan disperată. Ai înţeles greşit. El... el nici măcar nu s-a desprins de bară.
   Sloan nu îşi dădu seama ce spusese decât când Douglas izbucni în râs şi-şi arse una pe genunchi. Sloan avu senzaţia că lângă ea avea să se materializeze Pisica Cheshire din Alice în Ţara Minunilor, dacă nu va readuce situaţia sub control. Cum Noah părea a fi cealaltă singură persoană normală de la masă, se uită direct la el, explicându-i foarte clar şi concis:
   - Ce am vrut eu să spun este că tu nu ai fi putut-o da în bară pentru că nici măcar n-ai încercat să... să...
   - Să mă desprind de ea? continuă el cu o sclipire de amuzament în ochi.
   - Exact, spuse Sloan cu emfază.
   Se afla la masă doar de două minute dar avea deja senzaţia că străbătuse un teren înşelător, plin de mine.
   - Mulţumesc, adăugă ea cu sinceritate.
   Noah intenţionase să găsească o scuză şi să se ridice de la masă, dar gratitudinea amăgitoare de pe chipul lui Sloan îl făcu să se răzgândească.
   - Încă nu-mi mulţumi. Ar putea fi şi mai rău.
   - Noah, presupun că aseară n-ai fost într-o formă prea bună, concluzionă Courtney.
   - Presupun că nu am fost, răspunse el.
   Courtney decise să se întoarcă la o ţintă mult mai vulnerabilă şi i se adresă lui Sloan.
   - Noah zicea că ai centura neagră la karate şi că l-ai trântit pe Carter în fund...
   - Nu era karate, o întrerupse Sloan, încercând să nu se arate şocată.
   - Dar ce era?
   - O mişcare specifică unui alt fel de arte marţiale, care se învaţă la cursurile de auto-apărare. Poate tae kwon de sau jiujitsu.
   - Te pricepi şi la karate?
   - Da.
   - Ai centura neagră?
   - Eu predau metodele de auto-apărare la femei, evadă Sloan. Ca voluntar.
   - O să-mi arăţi şi mie câteva mişcări, ca să mă pot apăra?
   - Noi suntem cei care avem nevoie să ne apărăm de tine, spuse Douglas sec.
   Sloan era înclinată să fie de acord cu el, dar nu-i putea rezista neîmblânzitei adolescente.
   - Da, dacă vrei.
   - Promiţi?
   - Promit.
   Căutând să câştige timp, Sloan sorbi puţină apă în timp ce încerca să se gândească la ceva care să o sustragă pe Courtney de la interogatoriul, care era limpede că o amuza teribil. Aproape că se înecă în clipa în care Courtney îi veni în ajutor.
   - În faza asta, majoritatea oamenilor mă întreabă ce cursuri urmez eu la şcoală şi ce planuri de colegiu am.
   Sloan îşi înghiţi râsul vinovat, se uită în altă parte şi întâlni privirea de cunoscător a lui Noah şi zâmbetul de simpatie pentru ea.
   Îşi închipuise că el trăia o viaţă de elegantă lenevie, departe mult de stresurile la care era supusă umanitatea obişnuită, dar văzând că trebuia să „îndure” toanele unei adolescente precoce, îl percepu acum mai uman şi mai plăcut, îi zâmbi îmbunată şi apoi se întoarse spre Courtney. Voia să-i spună ceva care să fie adevărat şi nu superficial şi după o clipă spuse cu sinceritate calmă:
   - Pariez că ai un IQ mai sus de scală.
   - Ai dreptate. Ca şi Noah. Şi acum spuneţi-mi unde aţi fost aseară? Unde eraţi când i-ai dat papucii lui Noah, iar el a dat-o-n bară?
   - Am fost la Clubul Ocean, iar eu nu i-am... începu Sloan disperată.
   - Ne aflam pe ringul de dans, lămuri Noah lucrurile, cu pioşenie. Eu mă străduiam să flirtez iar ea s-a oferit să mă cupleze cu o prietenă a ei.
   Douglas râse cu toată pofta şi Courtney o studie pe Sloan cu ochi mari, plini de respect.
   - Eşti cu adevărat imună la înfăţişarea lui formidabilă şi la legendara lui avere? Sau jucai doar tare?
   Mortificată, Sloan se uită la Noah care aştepta răspunsul ei.
   - Draga mea, nu ne ţine în suspans, interveni Douglas cu un zâmbet în aşteptare.
   Întreaga conversaţie era atât de revoltătoare, încât Sloan îşi acoperi faţa cu mâinile, se lăsă pe speteaza scaunului şi începu să râdă. Râse cu atâta poftă încât îi făcu şi pe ceilalţi să râdă şi când încercă să se explice, expresiile de pe chipurile lor o făcură din nou să râdă.
   - Eu nu... nu mă pricep deloc la flirtat, îi spuse ea lui Courtney. Dacă aş fi avut un... un telefon, aş fi sunat-o pe prietena mea Sara, chiar de acolo, de pe ringul de dans... şi aş fi întrebat-o pe ea...
   - Ce ai fi întrebat-o? interveni Courtney nerăbdătoare.
   - Aş fi întrebat-o ce ar trebui să spun când un bărbat te întreabă ce ar putea el face ca să... ca să te impresioneze.
   - Vorbeşti despre bijuterii, o sfătui Douglas prompt. Vorbeşti despre o brăţară cu diamante.
   Această incredibilă sugestie îi stârni lui Sloan o nouă rafală de râs.
   - Asta fac femeile bogate din Palm Beach? reuşi ea să spună printre hohote.
   Fără să se mai controleze, îşi ridică privirile spre Noah.
   - Ce-ai fi făcut dacă aş fi... dacă aş fi menţionat o brăţară cu diamante?
   Noah se uită la gura ei moale, provocatoare şi-şi ridică privirile spre faţa ei. Sub negrul greu al genelor, ochii ei strălucitori aveau o uluitoare culoare de lavandă albastră, erau fermecători prin lipsa lor de şiretenie şi pomeţii ei delicaţi deveniseră roz. Din coadă îi scăpaseră şuviţe de păr care îi străluceau ca aurul, pe tâmple.
   Era, decise el, cea mai desăvârşit de frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Şi care începea să se simtă stânjenită de privirea lui scrutătoare, râsul stingându-se pe buzele tremurânde în timp ce-şi cobora genele lungi ca să-şi ascundă ochii.
   - Dacă stau să mă gândesc bine, glumi Douglas interpretând corect gândurile lui Noah, nu te obosi cu o brăţară, Sloan. Tu poţi trece direct la un colier din diamante.
   După aceea, timpul se scurse foarte repede. La vremea când se strângeau farfuriile, Sloan se simţea deja ca un prieten al familiei şi în mare partea asta i se datora lui Courtney.
   Cu democratică imparţialitate, nestăpânita adolescentă îşi mutase atenţia de la Sloan şi îndreptase o serie de la fel de impertinente şi frecvent ilare comentarii asupra tatălui şi fratelui ei. Nimeni nu a fost cruţat şi la sfârşitul mesei cele trei victime făcuseră corp comun în împărtăşită neajutorare, înţelegere şi râs.
   În acest scurt interval de timp, Sloan aflase uluitor de multe despre cei doi bărbaţi ai lui Courtney, inclusiv faptul că Noah fusese însurat timp de trei ani cu cineva pe nume Jordanna, care probabil că îl
târâse în acest mariaj şi că două dintre soţiile lui Douglas avuseseră vârsta lui Sloan.
   Courtney nu-l cruţa deloc pe tatăl ei iar acesta o lăsa în pace, dar Noah avea limitele lui, observase Sloan, iar aceste limite se referau la munca lui. El ignorase numeroasele împunsături ale lui Courtney referitoare la viaţa lui privată, chiar şi când fuseseră implicate câteva femei cu care avusese legături, dar când ea începu să facă anumite remarci despre „asociaţii lui în afaceri”, Noah îşi încleştă maxilarul şi vocea îi deveni ameninţătoare.
   - În locul tău nu aş merge atât de departe, o prevenise el.
   Spre surpriza lui Sloan, neîmblânzita adolescentă de cincisprezece ani se opri în mijlocul propoziţiei şi nu „merse mai departe”.
   Sosi Claudine cu cafetiera şi dădu să reumple ceaşca lui Sloan, dar Sloan se uită la ceas şi scutură din cap.
   - Au fost cele mai delicioase clătite pe care le-am mâncat vreodată, spuse ea şi Claudine îi zâmbi cu toată faţa.
   - Acum însă trebuie să plec. O să mă caute toată lumea, li se adresă ea celorlalţi.
   Încercând să-i amâne plecarea, Courtney spuse:
   - Stai. De ce ai învăţat artele marţiale?
   - Ca să compensez faptul că nu sunt înaltă, spuse Sloan cu degajare, în timp ce-şi împingea scaunul spre spate şi se ridica în picioare; apoi îi zâmbi tinerei ei gazde şi spuse:
   - Mulţumesc pentru cea mai memorabilă masă pe care am avut-o vreodată. Şi îţi mulţumesc că m-ai făcut să mă simt ca un membru al familiei tale.
   Sloan constată că adolescenta părea efectiv să nu-şi găsească cuvintele, pentru prima oară de când pusese ochii pe Sloan, dar atenţia îi fu distrasă de Noah care se ridică în picioare şi spuse:
   - Te conduc eu acasă.
   Fără o vorbă, Douglas şi Courtney studiară perechea care se îndepărta de-a lungul gazonului.
   Proptindu-şi picioarele desculţe pe scaunul lui Noah, Courtney şi le încrucişă la glezne şi îşi studie oja roşu-maroniu pe care şi-o aplicase pe unghii, într-un târziu, spuse:
   - Ei? Ce mai spui acum despre Sloan?
   - Spun că este plăcută şi al naibii de fermecătoare. Şi mai spun, adăugă el blând în timp ce amesteca zahărul în cafea, cu linguriţa, că ai cam depăşit limitele rezonabile cu anumite comentarii. De obicei exersai un minim de reţinere în faţa străinilor, dar astăzi n-ai făcut-o.
   Courtney recunoscu, veselă.
   - Ştiu. Am fost mare! Noah ar trebui să-mi dubleze indemnizaţia, pentru ce am realizat astăzi.
   - Ce anume crezi că ai realizat?
   - Este... este atât de evident! Am făcut-o pe Sloan să se relaxeze. La început era încordată şi cine o poate acuza pentru asta? Vreau să spun că nu ştie pe nimeni în Palm Beach; nu-şi cunoaşte nici măcar propria familie. A trăit toată viaţa într-un orăşel, nu ştie să flirteze şi pun pariu că n-a avut niciodată bani.
   - Sunt convins că tatăl le-a dat suficienţi bani, ei şi mamei ei.
   - Dacă ai fi ascultat la cum îmi răspundea la întrebări, în loc să te zgâieşti la frumoşii, imenşii ei...
   - Courtney?
   -... ochi. Voiam să spun „ochi”, sări ea triumfătoare. Oricum, dacă ai fi ascultat, în loc să te fi zgâit, ai fi aflat că mama ei lucrează ca angajată într-un butic şi că Sloan a urmat colegiul local, lucrând cu jumătate de program. Mă urmăreşti? Poţi vedea ce vreau să spun cu asta?
   - Nu încă, dar mă ţin pe urmele tale.
   Courtney îşi dădu ochii peste cap, văzând cât era de obtuz.
   - Având în vedere tot ce a relevat despre ea, îţi poţi imagina cât de copleşită trebuie să fie de Noah? Vreau să spun, în afară că este înalt, brunet, superb şi sexi, mai este şi bogat şi sofisticat. M-am chinuit mult ca să-l fac să pară mai normal şi mai abordabil, pentru ea.
   - Ah, înţeleg, spuse Douglas sec. Presupun că asta explică de ce ai considerat necesar să te referi la fosta lui soţie ca la cea mai afurisită vrăjitoare de pe coasta de vest şi să menţionezi că amanta lui are prognatism?
   - Niciodată nu m-am referit la Nicole ca la amanta lui! protestă Courtney, indignată. Cuvântul „amantă” are o rezonanţă elitistă, care ar fi putut-o speria pe Sloan. M-am referit la ea ca la „Nicole”.
   Courtney se aplecă în faţă să depisteze o posibilă fisură în pedichiura ei şi oftă dramatic.
   - Biata Sloan. Noah o să-şi reverse acum tot farmecul asupra ei. O s-o ducă pe unul din iahturile lui, o s-o răsfeţe cu atenţii, o s-o ameţească cu o băutură şi o s-o ducă în pat. Ea o să se îndrăgostească de el, aşa cum păţesc toate femeile; atunci ea o să-şi dea seama că este dur ca o unghie şi că singurul lucru de care-i pasă cu adevărat sunt banii. El o să fie prea implicat în „afaceri” ca să-i mai pese de ea; ea o să-l cicălească; el o să se plictisească; atunci o s-o lase baltă şi o să-i frângă inima. Ştii, concluzionă ea veselă, dacă n-aş fi loiala, devotata lui soră, aş preveni-o pe Sloan că Noah este un ticălos total, autentic!
  
          În timp ce Noah mergea alături de ea, lui Sloan îi reveni timiditatea pe care şi-o depăşise în timpul micului-dejun, dar Noah o relaxă întrebând-o dacă îi plăcea să iasă pe mare şi îi povesti cum Douglas şi Courtney fuseseră cât pe ce să se răstoarne în timpul unei furtuni, în afara coastei de la Nassau.
   La două case înainte de cea a tatălui ei, un grup de copii construiau un castel de nisip. Cel mai mic, de vreun an şi jumătate, încă nesigur pe picioruşele lui, încerca plin de curaj să ţină pasul cu cei mai mari, în timp ce alerga spre valuri, cu găletuşa. Căzu.
   - Vrei să te ajut? îl întrebă Sloan lăsându-se în jos, la nivelul lui.
   Ţinând încă în mânuţă mânerul găletuşei, copilul se întoarse pe funduleţ, se uită la ea şi izbucni în hohote. Sloan îl luă pe sus, copil, găletuşă şi nisip, şi îl strânse tare la piept, râzând.
   - Nu plânge micuţule, îl linişti ea bătându-l pe spate, în timp ce bona cu care Sloan stătuse de vorbă mai devreme, în dimineaţa asta, o porni spre ei, apoi se opri.
   - Nu plânge, te ajutăm noi.
   Copilul se linişti, se frecă la ochi cu pumnul plin de nisip şi sughiţă. Sloan îl lăsă înapoi jos şi îl luă de mânuţa liberă.
   - Te ajutăm noi, îi promise ea din nou şi se uită la Noah.
   - Te ajutăm noi, nu-i aşa?
   Noah se uită în jos în ochii aceia rugători, de culoarea panseluţelor şi apoi în ochii băieţelului, cafenii, plini de speranţă. Fără să spună nimic, se întinse după găletuşă. Sloan îi zâmbi. Copilaşul îi zâmbi. Creierul lui captă momentul ca pe o imagine fotografică.
   O dorea.

                                      Capitolul 24

             Câteva minute mai târziu, în timp ce se îndepărtau de castelul de nisip încă în construcţie, cu suficientă cantitate de apă acum, Sloan spuse:
   - Este atât de amuzant să ai copii în apropiere.
   - Tu eşti amuzantă să fi în apropiere, o corectă el cu o ridicare din umeri care o izbi pe Sloan prin semnificaţia ei.
   - Mulţumesc. Nu-ţi plac copiii?
   - Tu eşti binevenită, dar nu, nu-mi plac.
   - Serios?
   Lipsa de formalism a conversaţiei din timpul micului dejun o determină pe Sloan să-i pună o întrebare care o făcu să se simtă lipsită de maniere, imediat după ce o rostise.
   - De aceea nu ai avut niciodată copii?
   - Aveam deja douăzeci şi cinci de ani când s-a născut Courtney şi ea m-a vindecat de orice iluzie pe care aş fi putut-o avea în ceea ce priveşte dorinţa să am un copil care să mă vrea pe mine ca tată.
   - Nu am vrut să-mi bag nasul. Nu ar fi trebuit să te întreb asta, spuse Sloan cu sinceritate.
   - Poţi să mă întrebi tot ce vrei, iar eu voi fi pe cât posibil de sincer şi de direct. Ar fi de preferat aşa.
   Încă de la micul dejun, Sloan se pregătise mental să acorde şanse flirtului, dar acum el îi cerea onestitate şi o abordare fără ocolişuri, ceea ce era pe cât de alarmant, pe atât de imposibil.
   - În regulă, spuse ea jalnic.
   - Asta a fost o ocazie să mă asiguri că şi eu te pot întreba pe tine orice, iar tu vei fi la fel de onestă şi de directă.
   - Nu sunt sigură că este o idee chiar atât de bună, spuse Sloan îngrijorată şi Noah izbucni într-un hohot de râs.
   - Dar haide totuşi să încercăm, da?
   Puse o mână pe braţul ei şi o opri în spatele tufelor înalte care ascundeau gardul tatălui ei, înspre plajă.
   - Vrei să spui chiar acum?
   - Chiar acum. Aş vrea să petrec mai mult timp cu tine, cât te afli aici. Începând din seara asta, spuse el direct.
   - Nu pot, ripostă Sloan sunând absurd de panicată, chiar şi pentru propriile ei urechi.
   - De ce nu?
   - Există trei motive foarte importante, spuse ea, recăpătându-şi controlul vocii. Paris, Paul şi Carter.
   - Paris mi-a spus aseară că între tine şi Paul nu există o legătură romantică. Eu nu sunt implicat romantic cu Paris şi cum niciunul dintre noi nu este implicat romantic cu Carter, nu văd asta ca pe un obstacol.
   - Nu, dar trebuie să petrec mai mult timp cu ei.
   - Putem aranja asta. Mai există şi vreun alt obstacol în încercarea de a ne cunoaşte mai bine unul pe celălalt?
   - Cum ar fi? întrebă Sloan evaziv, dar el îi sesiză repede planul.
   - Haide să nu ne mai jucăm unul cu celălalt. Eu am jucat deja toate jocurile astea iar ţie nu ţi-ar face plăcere chiar dacă ai şti cum să le joci.
   Trăgând de timp, Sloan se uită la scoica micuţă pe care o culesese de pe plajă, prefăcându-se că o studiază. Noah aşteptă în tăcere până când ei nu-i mai rămăsese altă variantă decât să-i întâlnească privirea; atunci el spuse:
   - Unul din lucrurile care-mi plac la tine este acela că eşti reconfortant de deschisă şi de onestă. Totuşi, există ceva care te preocupă, când eşti singură cu mine. Ce anume?
    Sloan se întrebă cât de reconfortant de deschisă şi de onestă ar mai considera-o dacă i-ar spune adevărul.
   Ce mă preocupă pe mine când suntem doar noi doi este făptui că nu sunt un designer de interioare, ci un poliţist care lucrează sub acoperire şi că nu mă aflu aici ca să mă cunosc cu tatăl meu. Mă aflu aici ca să-l spionez. Paul nu este prietenul meu; este agent FBI care se află aici din acelaşi motiv.
   Ah, şi apropo, ei ar mai vrea ca eu să aflu tot ce pot despre tine. Ea nu era inocentă şi onestă; de fapt era poate cea mai mincinoasă persoană pe care o cunoscuse el vreodată. Şi în plus mai era şi atât de atrasă de el, încât i se strângea stomacul numai la gândul cum va reacţiona el când va afla adevărul.
   - Eşti atrasă de mine? o întrebă el brusc.
   Sloan avu senzaţia clară că el ştia deja răspunsul. Spuse, cu voce tremurătoare:
   - Ştii ceva? Haide să nu fim prea sinceri.
   El încă mai râdea când se aplecă şi o sărută uşor pe gură.
   - Gata, a trecut. Primul este cel mai dificil. Acum lucrurile vor merge mai uşor.
   Sloan privi la el, cu mintea ameţită de uluire şi de dorinţă şi de groază.
   Sloan spera pe jumătate că Noah o s-o lase în dreptul uşii din spate, dar el o urmă înăuntru. Îi auzea vocea lui Paul, urmată de o izbucnire de râs care părea ciudat de discordantă în această casă încărcată de atâta ridicolă demnitate şi lemn întunecat.
  - S-ar părea că se află cu toţii în sufragerie, spuse ea luând-o împreună cu Noah de-a lungul holului, după zgomot.
   Familia terminase micul dejun şi Paris se uita la un album de fotografii, cu Paul aplecat peste umărul ei.
   - Racheta asta de tenis este aproape la fel de mare ca tine, remarcă el râzând.
   - Avea trei ani pe atunci, interveni Edith. Exact la aceeaşi vârstă am început şi eu orele de tenis.
   Se uitară în sus la Noah şi la Sloan care intrau în cameră şi zâmbetul lui Carter îngheţă.
   - Voi doi aţi fost împreună toată dimineaţa?
   - Tata şi Courtney au acostat-o pe Sloan pe plajă şi au forţat-o să ia micul dejun cu noi, spuse Noah.
   Carter se relaxă şi buna dispoziţie îi reveni.
   - Sloan, ai face bine să fi atentă la Douglas. Este un mare curtezan.
   Când bătrâna doamnă îi aruncă lui Noah o privire întunecată, Sloan îşi spuse că Edith nu era niciodată într-o totală bună dispoziţie.
   - Noah, ar trebui să-i pui botniţă copilului ăluia. Manierele ei sunt atroce.
   - Este singură şi plictisită, o contrazise Sloan cu delicateţe. Este extrem de inteligentă, nu cunoaşte pe nimeni aici şi este înconjurată numai de adulţi. Singura ei distracţie este să şocheze şi să enerveze. Copiii fac asta.
    Într-un gest de scuze pentru faptul că fusese în mod public în dezacord cu ea, Sloan o bătu uşor pe umăr pe Edith şi spuse:
   - Bună-dimineaţa, străbunico.
   Încruntătura bătrânei doamne se destinse în obişnuita dar mai puţin fioroasa ei încruntare.
   - Bună dimineaţa, îi răspunse ea înţepat.
   - Sloan iubeşte foarte mult copiii, interveni Noah luând o ceaşcă de cafea de pe tava de argint de pe bufet. Până şi pe Courtney.
   - Mie nu-mi plac copiii, îi reaminti fără menajamente Edith. După câte-mi amintesc, noi doi avem în comun acest lucru.
   - Într-adevăr, conveni Noah.
   - Asta a fost singura mea obiecţie la căsătoria ta cu Paris.
   Această remarcă foarte personală îl făcu pe valetul care stătea lângă bufet să iasă printr-o uşă laterală şi Sloan decise să-l urmeze.
   - Eu trebuie să mă spăl, spuse ea recurgând la prima scuză care-i venise în minte, în timp ce trecea cu spatele pe sub arcadă, în holul principal. Am rămas cu sirop de arţar pe degete. Scuzaţi-mă.
   Paul se ridică şi el.
   - Trebuie să-mi iau ceva din maşină, spuse el, dar când ieşi din sufragerie, se duse doar până în livingul din partea cealaltă a holului.
   Luând o revistă de pe măsuţă, începu să o răsfoiască.
   - Noah, vorbesc cât se poate de serios, spuse Edith cu severitate. Nu am supravieţuit nouăzeci şi cinci de ani doar ca să văd cum mi se stinge familia, odată cu Paris.
   - De Sloan ai uitat? întrebă Noah în încercarea de a-i aminti că Sloan făcea şi ea parte din familie, dar şi pentru a evita o discuţie despre inexistentele planuri maritale dintre Paris şi el.
   - Am uitat de Sloan, recunoscu ea cu un aer uşor pocăit. Presupun că o cunosc de prea puţină vreme ca să mă gândesc în mod automat la ea în acest fel; totuşi, ai dreptate.
   Noah era perfect mulţumit de răspunsul ei, dar următoarea remarcă a lui Carter stârni o reacţie în lanţ de surpriză, urmată de un instantaneu acces de furie.
   - Fie că va avea sau nu copii, Sloan nu va putea niciodată duce mai departe linia familiei, spuse Carter scurt. Ideea este absurdă. Ea habar n-are ce înseamnă să fi o Reynolds şi este deja cu treizeci de ani prea târziu ca să încep să o învăţ. Copiii ei vor reflecta educaţia ei, valorile ei, nu pe ale noastre.
   - Ar putea învăţa, interveni Paris curajoasă.
   - Nu ţi-am cerut opinia, Paris. Deşi tu o poţi considera deja un membru cu drepturi egale al familiei noastre, nimeni altcineva nu o va face. Prietenii noştri nu o cunosc, nu au auzit niciodată de ea şi nu vor accepta niciodată...
   - Am eu o soluţie pentru asta, Carter, îl întrerupse Noah pe un ton uşor enervat. Ce planuri ai pentru seara asta?
   - Nu am făcut planuri specifice pentru nicio seară, câtă vreme se află aici Sloan şi Paul, spuse el, derutat de tonul lui Noah. Am presupus că tu şi Paris veţi dori poate să vă petreceţi câteva seri cu ei, ieşind în oraş şi făcând ce faceţi voi, tinerii.
   - Bine. Cum nimeni nu şi-a făcut vreun plan pentru seara asta, poţi da o petrecere ca să o prezinţi pe Sloan prietenilor tăi şi să te asiguri al naibii de clar că ei o vor accepta.
  - Este imposibil, mormăi Carter scuturând din cap.
   - Este imperativ, îl contrazise Noah rece. Cu cât mai mult vei tergiversa, cu atât mai multe presupuneri vor exista în ceea ce-o priveşte pe ea şi teama ta de a o prezenta. Fără doar şi poate că tatăl meu le-a vorbit prietenilor lui despre ea şi vorba se va împrăştia ca focul.
   - Fii rezonabil! Se află aici doar pentru două săptămâni, după care va pleca. În plus, calvarul unei astfel de petreceri va fi prea stresant pentru ea, zic eu.
   - N-are decât să reziste stresului, spuse Noah sarcastic.
   - Eu cred că o petrecere în cinstea lui Sloan este un lucru extraordinar, spuse Paris, clipind puţin sub privirea de gheaţă a tatălui ei dar refuzând să-şi coboare privirea.
   Carter o avertiză, cu o voce ucigătoare:
   - Paris, atitudinea ta începe să mă irite...
   - Tu eşti întotdeauna iritat când nu ai dreptate, Carter, spuse Edith. Întâmplător, eu una sunt de acord cu Noah şi cu Paris. Trebuie să dăm o petrecere ca să le-o prezentăm tuturor pe Sloan şi cu cât mai repede, cu atât mai bine.
   - Perfect, spuse el ridicându-şi mâinile; după care se răzbună pe Paris subliniind cu răceală rezultatele negative ale opoziţiei ei fără precedent, faţă de el.
   - Ziceai că vrei să petreci cât mai mult timp cu Sloan, cât este aici. În loc de asta, o să pierzi timpul organizând o petrecere pe care ea nu o s-o savureze şi invitând oameni care vor veni să se uite la ea, dar care nu o vor accepta.
   - O vor accepta, spuse Noah cu răceală, dacă tu o să te comporţi aşa cum se aşteaptă ei s-o faci. Dacă te temi că nu ai suficientă influenţă ca să asiguri acest lucru, atunci eu voi fi fericit să împrumut influenţa mea petrecerii, de vreme ce cunoaştem aceiaşi oameni.
   După ce aruncă mănuşa, Noah îşi îmblânzi glasul şi se uită la Paris.
   - Paris, nu va fi nevoie să renunţi la timpul tău cu Sloan. O s-o rog pe doamna Snowden să organizeze petrecerea şi să se ocupe de detalii. Presupun că ai o listă cu oaspeţi, pe care să mi-o poţi da?
   Paris confirmă din cap şi el spuse:
   - Perfect, atunci tu nu trebuie decât să-i spui personalului să pregătească imediat casa pentru petrecere, iar doamna Snowden va face restul.
   - O să mă ocup eu de personal, anunţă Edith. Sloan şi Paris îşi pot petrece ziua mergând la coafor şi oriunde se duc tinerele doamne de le ia toată ziua, când dau o petrecere specială.
   Sloan intră exact în clipa în care vorbea Edith şi se uită, derutată, de la zâmbetul lui Paris la încruntarea lui Carter.
   - Mergem la o petrecere? întrebă Sloan când toată lumea se opri din vorbit şi se uită la ea.
   Paris spuse cu aprindere:
   - O să dăm o petrecere pentru tine şi o să fie minunat! Noah, îţi mulţumesc din suflet că ne-o pui la dispoziţie pe doamna Snowden. Mi-e teamă că o să trebuiască să transmită invitaţiile telefonic.
   - Doamna Snowden adoră provocările.
   - Dar eu nu am nevoie de o petrecere, se aventură Sloan cu prudenţă. Nu vreau să se deranjeze nimeni pentru mine.
   Carter se uită la ceilalţi trei.
   - V-am spus eu că aşa o să simtă, spuse el triumfător.
   Sloan era gata să întărească afirmaţia lui Carter, când Noah o informă cu aroganţă:
   - Aceasta nu este o decizie pe care să o iei tu. Se cuvine ca familia ta să te prezinte prietenilor, iar o petrecere este modul ideal de a o face.
   Sloan simţi curenţii subterani încărcaţi de ostilitate dintre cei doi bărbaţi şi nu-şi imagina cum o simplă petrecere putea cauza aşa ceva.
   Se gândi să ignore ordinul lui Noah de a-şi păstra opiniile pentru ea, dar Paris arăta atât de înnebunită încât Sloan nu se îndură să continue protestele, iar Edith arăta atât de încăpăţânată, încât ştia că era inutil să mai spună ceva.
   - În cazul acesta, îi spuse ea lui Noah cu un zâmbet nesigur, mi-ar plăcea să fie invitată şi Courtney.
   Când Noah încuviinţă din cap, decise să se retragă din discuţie şi din încăpere şi se uită la Paris.
   - Cred că o să urc să fac un duş.
   Paris îşi împinse scaunul în spate şi se ridică.
   - Am în calculator listele cu oaspeţi şi felicitările de Crăciun şi toate astea. O să-ţi aduc chiar acum lista, îi spuse ea lui Noah.
   Spre plăcuta surpriză a lui Sloan, Paris o prinse în hol, îşi petrecu un braţ pe după braţul ei şi spuse:
   - O să fie atât de amuzant! În dimineaţa asta o să mergem să facem ceva cumpărături, o să ne coafăm, o să facem un masaj. Paul zicea că are şi el câteva curse de făcut...
   Sloan era atât de răvăşită de perspectiva de a fi pusă în vitrină ca o curiozitate, ca să fie studiată, judecată şi disecată de o adunătură de străini, încât o lăsă pe Paris să o conducă, depăşind scara, ocolind-o şi intrând pe o uşă închisă, din dreapta, dincolo de living. Abia când Paris îşi coborî braţul ca să deschidă uşa, îşi aminti Sloan de duşul ei şi vru să se retragă; apoi îşi dădu seama la ce se uita şi se răzgândi.
   Uşa deschisă dădea într-o cameră spaţioasă, lambrisată, care nu putea fi decât biroul lui Carter. De aici apărea Gary Dishler din când în când. În partea opusă a camerei se afla un birou din mahon sculptat, şi rafturi pentru cărţi incorporate în peretele din spatele lui. Paris se duse la birou, scoase o cheie dintr-un sertar şi descuie o uşă dublă din peretele din spate. Deschise uşile şi ochii lui Sloan se proptiră în monitorul ascuns în spatele lor. Ecranul era luminos, calculatorul gata să fie folosit, cu un mesaj intermitent care cerea introducerea parolei.
   Paris se lăsă într-un fotoliu cu spetează înaltă, din piele castanie, din dreptul biroului şi îl roti spre calculator.
   Inima lui Sloan începu să bată nebuneşte, în timp ce se postă şi ea lângă Paris.
   - Parola mea e FRANCE, îi spuse Paris inocentă.
   Sloan o urmări scoţând dintr-un folder al calculatorului un file denumit „Lista Oaspeţilor din Palm Beach”, apoi trimiţând file-ul spre imprimantă. Paris se aplecă şi deschise o altă uşiţă din dreapta genunchiului ei, care oferi vederii o imprimantă cu laser, de mare viteză şi unitatea computerului.
   Sloan se uită la unitate, dar interesul ei era îndreptat spre monitor, care indica ce programe şi poate ce fel de informaţii accesa Carter. Până să reuşească să arunce o privire asupra lor, Paris scoase din imprimantă o pagină şi se ridică la loc, blocându-i lui Sloan monitorul.
   - Oare Carter s-ar supăra dacă aş folosi şi eu calculatorul, mai târziu? întrebă Sloan cât de indiferent cu putinţă. Aş vrea să-mi accesez e-mail-ul şi să trimit câteva mesaje.
   Paris comentă zâmbind:
   - Sună ciudat să-i spui pe nume. Şi nu, sunt sigură că nu s-ar supăra dacă i-ai folosi calculatorul când nu îl foloseşte el.
   - Îl foloseşte des? întrebă Sloan tot mai curioasă.
   - Da, dar nu mult. Poate accesa calculatorul de la banca din San Francisco să vadă ce se întâmplă. Mai ales pentru asta îl foloseşte şi pentru alte afaceri.
   Sloan ştia că banca însemna Trustul Reynolds din San Francisco.
   - Ce fel de alte afaceri crezi că mai face?
   - Nu ştiu. Nu-i place să discute despre afaceri. Zice că este prea complicat pentru străbunica şi pentru mine să înţelegem.
   Paris scoase restul paginilor din imprimantă, închise şi încuie uşile la loc, puse cheia înapoi în sertarul din dreapta-sus al biroului şi luă un creion dintr-un suport din piele de pe birou.
  - I le duc lui Noah. Eu sunt deja îmbrăcată de stradă.
   În timp ce ieşeau din biroul lui Carter, Paris spuse fericită:
   - O să fie minunat. O să ne petrecem ziua fiind răsfăţate şi ne întoarcem acasă şi ne îmbrăcăm pentru „debutul” tău.
   Sloan o lăsă în dreptul scării şi o luă în sus, spre camera ei. Paris se duse cu lista de oaspeţi în sufragerie şi se aşeză la masă. Verifică mai multe nume de pe listă; apoi se uită la tatăl şi la străbunica ei.
   - Câţi oameni vreţi să invităm? Este un timp atât de scurt încât jumătate dintre ei au deja alte planuri, aşa că ar trebui să ne gândim să invităm dublu.
   - Să nu fie prea mulţi, spuse Carter acru.
   Noah îl ignoră şi se uită la Paris.
   - Tu ocupă-te de cei pe care ţii în mod special să-i inviţi, eu o să mă ocup de ceilalţi. Cunoaştem aceiaşi oameni.
   Paris verifică mai multe nume de pe cele unsprezece pagini şi-i dădu lui Noah toată lista.
   - O rog pe doamna Snowden să se ocupe de toate, promise el. Ora şapte vă convine?
   - Este perfect, spuse Edith. Vremea a fost atât de plăcută în ultimele zile; mi-aş dori să putem face un garden party.
   - O să văd ce pot face, spuse Noah întorcându-se deja să plece.
   - Şi nu face naibii prea mult tărăboi, îi reaminti Carter.
   Gândul lui Edith se întoarse inexorabil spre bani şi strigă după el:
   - Nu este nevoie să fim extravaganţi. Oferă-le hors d'oeuvres, nu un festin. Doi dintre servitorii noştri pot lucra ca barmani şi chelneri; nu e nevoie să angajăm personal.
   - O să am grijă de asta, spuse Noah scurt, peste umăr.
   - O să avem nevoie de şampanie, îi reaminti Paris.
   - Şampanie americană, stipulă Edith.
   Era deja după colţ, gata să o ia pe hol, când Paris îl prinse din urmă.
   - Noah, poate c-ar trebui să mai aşteptăm puţin cu petrecerea asta, spuse ea îngrijorată, cu glas scăzut.
   Noah îşi încleştă maxiliarul.
   - Pentru ce-ţi faci griji? Pentru bani? Pentru faptul că apare din debara scheletul familiei voastre? Sau te temi de concurenţa lui Sloan?
   Paris se dădu înapoi, ca şi cum ar fi pleznit-o.
   - Ce tot spui?
   - Ce încerci tu să spui? îi aruncă el.
   - Eu... eu aş prefera să mai aştept puţin şi să organizez o petrecere ca lumea decât să fac ceva restrâns, aşa cum ar vrea tata şi străbunica. Tata nu gândeşte clar. Noi am dat întotdeauna petreceri frumoase şi dacă petrecerea lui Sloan nu va fi aşa, lumea va crede că ea nu contează atât de mult pentru noi, ca să ne dăm osteneala. Serviciile bune de catering au nevoie de timp ca să planifice meniuri şi să angajeze personal, ori acum sunt cu toţii prinşi, deja. Apoi mai sunt şi florile şi muzica şi scaunele şi mesele şi feţele de masă - este greu să aranjezi toate astea în câteva zile, dar în câteva ore!
   Furia lui Noah faţă de ea se topi şi expresia i se îmblânzi.
   - Iartă-mă că ţi-am înţeles greşit motivele, spuse el cu bândeţe. Ar fi trebuit să ştiu. Lasă toate detaliile astea în seama mea.
   Courtney şi tatăl ei îşi ridicară privirile când Noah intră în casă.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă ea curioasă, observându-i expresia hotărâtă şi paşii mari, iuţi.
   - Carter dă o petrecere pentru Sloan. Doamna Snowden e sus? spuse el fără să se oprească.
   Courtney fornăi nedelicat.
   - Unde altundeva poate fi? Te urmează din oraş în oraş, din casă în casă, din hotel în hotel, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, gata întotdeauna la chemarea ta...
   Era o exagerare, dar Noah nu se obosi să-i sublinieze asta. Sora doamnei Snowden locuia la patruzeci de mile de Palm Beach şi când Noah se ducea acolo, de două ori pe an, îl însoţea şi ea. Era un aranjament care funcţiona perfect pentru amândoi; Noah avea pentru ea un volum de muncă limitat chiar şi când se afla în vacanţă, iar în schimbul celor câteva ore de lucru pe zi, doamna Snowden beneficia de o excursie plătită, ca să-şi viziteze sora.
   - Bună dimineaţa, spuse doamna Snowden întorcându-se din dreptul unui clasor, când Noah intră în biblioteca pe care o folosea ca birou, când se afla în Palm Beach.
   - Ce mai face sora ta? întrebă el automat.
   - Bine.
   Terminând cu politeţurile, Noah se aşeză la birou şi-i făcu semn să se aşeze de partea cealaltă a biroului.
   - O să dăm o petrecere, anunţă el împingând spre ea, peste birou, un carneţel şi un creion.
   - Când are loc petrecerea? întrebă ea cu creionul în poziţie.
   - Diseară.
   Doamna Snowden trase concluzia logică.
   - O petrecere restrânsă?
   - Ceva mai mare.
   - Cât de mare?
   În loc să-i răspundă imediat, Noah se uită peste paginile cu numele şi adresele prietenilor familiei Reynolds, din Palm Beach. Luă un pix şi tăie numele persoanelor pe care nu le plăcea şi ale celor despre care îşi închipui că nu-i vor plăcea lui Sloan; apoi împinse paginile spre ea.
   - În jur de o sută şaptezeci şi cinci de oameni, presupun.
   - De vreme ce timpul este atât de scurt şi vrei să le serveşti o masă, presupun că vrei să organizezi petrecerea într-unul din cluburile tale? Deşi nu cred, sincer, că avem suficient timp pentru...
   - Vreau ca petrecerea să aibă loc acasă la Carter Reynolds, pe peluză.
   Femeia clipi spre el.
   - Vrei să dai o petrecere în aer liber, diseară, pentru o sută şaptezeci şi cinci de persoane? Asta înseamnă să angajam un serviciu de catering...
   Noah trecu repede peste problema asta.
   - Poţi face o petrecere în stil bufet, aşa cum am făcut noi ultima oară aici, dar cu suficienţi chelneri la dispoziţie ca să plimbe mâncarea pe tăvi, printre oaspeţii care nu vor să stea la coadă. Vreau ca totul să fie de prima mână.
   - Fireşte, spuse femeia, vizibil zguduită.
   - Vezi să fie destulă şampanie Dom Perignon. Ah, şi să te îngrijeşti de chestiile alea de gheaţă. Dau bine pe mese...
   - Sculpturi în gheaţă? întrebă ea deznădăjduită.
   - Da. Şi de flori, desigur.
   - Desigur, răspunse ea ca un ecou slab.
   - Şi avem nevoie de o orchestră. Cunoşti rutina. Ai mai făcut asta de zeci de ori.
   - Da, dar într-un timp atât de scurt! exclamă ea, gata să plângă la gândul că trebuia să admită faptul că exista ceva ce nu putea face. Domnule Maitland, chiar nu cred că am cum să fac toate astea.
   - Nu mă aştept să faci tu totul, spuse el nerăbdător. Tocmai am cumpărat două hoteluri aici. Lasă-i pe ei să rezolve.
   Doamna Snowden văzu acum o posibilitate de a îndeplini ceea ce continua să rămână o muncă herculeană, logistic şi diplomatic şi se ridică imediat, în faţa provocării.
   - O să-i conving pe managerii hotelurilor, spuse ea radiind.
   - Sunt sigur că vei reuşi, replică el sec. Tu va trebui să faci invitaţiile, telefonic. Spune-le tuturor că suni din partea lui Carter şi că petrecerea este dată de el ca să le-o prezintă pe fiica lui, Sloan.
   Doamna Snowden încuviinţă din cap.
   - O să am nevoie de puţin ajutor. În biroul nostru din San Francisco există două femei pe care te poţi baza că vor lansa o invitaţie prin telefon la o petrecere organizată în ultimul minut şi să o prezinte cu graţie. Le pot trimite pe fax lista, dar telefoanele vor fi interurbane. Este în regulă?
   - Perfect.
   - Ar mai fi o problemă: oamenii pe care-i invităm ar putea crede, în mod firesc, că au fost invitaţi în ultima clipă ca să umple numărul şi că nu se aflau pe lista iniţială. În acest caz s-ar putea simţi ofensaţi şi vor refuza.
   Noah se întinse după corespondenţa pe care i-o deschisese ea şi i-o băgase în cutia din piele de pe birou.
   - Atunci spune-le că tocmai am descoperit că invitaţiile originale nu au fost expediate. Blamează poşta, dacă vrei. Toată lumea face asta.
   Courtney îşi dădu jos piciorul de pe braţul fotoliului şi se ridică.
   - Asta sună ca încă una din plictisitoarele petreceri din Palm Beach. Mă bucur al naibii că numele meu nu figurează pe listă. Nu m-ai putea târî la vreuna dintre petrecerile astea.
   Noah îşi ridică ochii din scrisoare şi se uită la ea.
   - Sloan a cerut să fi invitată în mod special. Te rog, nu mă face să te târăsc până acolo.
   În loc să fie războinică, aşa cum se aştepta Noah, Courtney păru uluită.
   - M-a invitat Sloan pe mine? Glumeşti.
   - Nu, nu glumesc.
   - În cazul ăsta presupun că într-adevăr nu am variantă, spuse ea cu o voce de martir. Vreau să spun că dacă nu merg, Sloan o să fie înconjurată numai de oameni plictisitori.
   Dădu să plece, apoi se întoarse.
   - Noah?
   - Ce este? întrebă el fără să ridice capul din scrisoare.
   - De ce faci tu toate astea pentru Sloan? De ce nu se ocupă de petrecere Carter, sau Edith sau Paris?
   - Carter se comportă ca un ticălos arogant iar Edith este prea calică şi prea bătrână ca să ai încredere în deciziile ei. Paris a vrut să participe, dar este prea nouă în arta de a le ţine piept şi cei doi vor sfârşi prin a face cum vor ei. Dacă nu vor face o petrecere decentă şi nu o vor prezenta cum trebuie pe Sloan, ea nu va putea niciodată să ţină capul sus, aici.
   Mai trecură câteva minute până când Noah îşi dădu seama că sora lui tot nu plecase. Exasperat, îşi ridică privirea şi o surprinse studiindu-l, cu capul aplecat într-o parte.
   - Ce mai e? întrebă el pierzându-şi răbdarea.
   - Asta explică de ce nu pregătesc ei petrecerea. Dar nu explică de ce o faci tu.
   Iraţional iritat de întrebările ei, Noah se holbă la ea.
   - Nu ştiu de ce, spuse el scurt. Presupun că îmi pare rău pentru ea, din cauza lui Carter care s-a comportat ca un snob şi a vorbit despre ea ca despre o rudă săracă. Asta m-a scos din sărite.
   - Ea este o rudă săracă. Iar tu eşti tot un snob, sublinie Courtney simplu.
   - Mulţumesc, spuse el sarcastic. Ai terminat sau mai ai de subliniat vreo idee absconsă?
   - Întâmplător, chiar mai am de subliniat ceva. Am văzut o dată filmul acela, The Carpetbaggers. Era vorba despre tipul acela bogat care avea un studiou de filme şi care a cheltuit o avere ca să transforme o târfă blondă într-un mare star. Ştii de ce a făcut asta?
   - Nu, de ce a făcut-o?
   - Pentru că voia să se însoare cu ea, dar mai întâi trebuia să o facă suficient de importantă ca să îl merite.
   - Şi ce naiba are asta de-a face cu totul?
   Courtney ridică din umeri.
   - A fost doar un gând.
   - Dacă insinuezi că eu vreau să mă însor cu Sloan sau că îmi pasă ce spun oamenii despre ea, te înşeli în ambele privinţe. Iar acum cară-te şi lasă-mă să lucrez.
   După plecarea ei, Noah reciti de două ori primul paragraf al aceleiaşi scrisori; apoi o aruncă pe birou şi se lăsă pe spate în scaunul lui, uitându-se la lanul de albăstrele din pictura impresionistă de pe peretele din faţa lui.
   Nu ştia de ce forţase ideea petrecerii în cinstea lui Sloan, când asta era împotriva propriilor lui obiective. Diseară, alţi bărbaţi o vor cunoaşte şi o vor găsi la fel de fascinantă ca să o priveşti şi la fel de fermecătoare ca să stai de vorbă cu ea, ca şi el. Ei vor recunoaşte aceleaşi calităţi înnebunitoare ale frumuseţii neştiutoare şi aceeaşi candoare veselă care l-au intrigat pe el şi vor intui că sub toate astea se află şi mai mult.
   Având în vedere că el se simţea deja ridicol de posesiv în ce o privea, petrecerea însemna un obstacol.
   Nu ştia de ce îşi pierduse firea faţă de Carter sau de ce se auto-numise apărătorul ei personal, exceptând faptul că în ea se afla ceva atât de deschis şi de necorupt, o bunătate şi o mândrie blândă, încât el se simţise absurd de protector faţă de ea, chiar şi când era vorba de propriul ei tată.

                                    Capitolul 25

         Paul aştepta în foaier când coborî Sloan, gata să facă faţă unei zile pe care Paris o descria de răsfăţ.
   - Voiam să vă las eu în oraş, după care să-mi fac cursele, dar Paris zice că rutina de înfrumuseţare pe care o are în gând pentru voi o să dureze mai mult decât o oră, două, aşa că eu o să plec cu maşina mea, iar voi, cu a ei. Au adus deja Jaguarul în faţă.
   - Te conduc la maşină, spuse Sloan, cu o mişcare semnificativă a capului, spre uşa din faţă.
   Maşina lui Paris era parcată în faţa intrării, dar maşina lui Paul era puţin mai departe pe alee şi Sloan aşteptă să se oprească în dreptul ei, ca să vorbească.
   - Există un calculator în biroul lui Carter, legat la banca lui. Paris mi-a spus că-l pot folosi şi mi-a dat parola.
   - Nu-ţi face prea multe speranţe. Este mult prea prudent ca să-i permită vreodată lui Paris să-i acceseze file-urile sau să intre în calculatoarele băncii. Nu se poate să nu aibă propria lui parolă, spuse Paul.
   - Ştiu. Nu fac decât să-ţi raportez ce-am aflat.
   - Aş vrea să am o copie a listei cu nume şi adrese, pe care i-a dat-o Paris lui Maitland, pentru petrecere.
   - O să-i cer o copie. I-aş putea spune cât se poate de cinstit că ar însemna o amintire pentru mine şi că m-ar ajuta să îmi aduc aminte de toate numele.
   - Bine.
   Paul se uită spre uşa principală.
   - Paris a ieşit tocmai din casă. Apropo, în cazul în care încă nu ai aflat, Maitland este cel care a forţat ideea petrecerii în cinstea ta. M-am gândit că poate ai vrea să ştii.
   - Mi-am dat seama că ideea nu l-a entuziasmat prea mult pe tata, dar cum putea Noah să-l „forţeze” să dea o petrecere pentru mine, dacă el nu o voia?
   - Ar fi trebuit să fi acolo ca să apreciezi ca lumea cum a realizat el asta. Eu unul am fost impresionat, recunoscu Paul.
   Sloan coborî vocea la apropierea lui Paris.
   - Da, dar de ce să-i pese lui Noah dacă lui Carter nu-i surâde ca prietenii lui să mă cunoască?
   - Eu cred, spuse el cu un zâmbet ştiutor, că tu ai deja răspunsul la asta. Noah Maitland este făcut lulea după tine.
   Sloan simţi un val de plăcere pentru că lui Noah îi păsa şi unul chiar mai mare, pentru că reuşise să-l manipuleze pe Carter Reynolds.
   - O să lipsim ore bune, spuse Paris apropiindu-se de maşina lui Paul. Sloan, o să ne facem toate „lucrările” faciale, manichiura, pedichiura, masajul şi apoi, coafura. Ne grăbim totuşi, pentru că ne strecoară în programare şi trebuie să ajungem acolo la timp.
   - Atunci plecaţi, le spuse Paul; după care se urcă în maşina lui închiriată.
   Aşteptă să se îndepărteze câteva cvartale de casă, apoi descuie torpedoul maşinii şi scoase de acolo un telefon celular. Formă un număr la care îi răspunse un alt agent FBI care stătea pe chei, cu o cască de pescar pe cap, cu momeală prinsă pe cozoroc şi cu o undiţă în mână.
   - Poţi vorbi? îl întrebă Paul.
   - Dacă pot vorbi? repetă celălalt cu o furioasă mirare. Tu eşti cel care ar trebui să spui ceva, Paul. Nu mi-ai spus că eşti acolo în timpul tău liber şi la iniţiativa ta. Am primit aseară un telefon de la omul din biroul cel mare, imediat după ce a aflat asta şi este furibund. Zice că ai lăsat ranchiuna personală să-ţi întunece judecata şi că eşti obsedat de cazul ăsta. Vorbesc serios, omule, e-n joc fundul tău. O să-ţi arunci în aer cariera şi chiar dacă o să apari cu probe, avocaţii lui Reynolds le vor putea exclude, din cauza modului în care au fost obţinute...
   - Dar eu nu caut probe şi când va fi cazul, nu eu voi fi fost acela care le-a adunat, îl întrerupse Paul pe tonul plictisit, răbdător, al cuiva care este obligat să explice ceva ce este evident. Eu mă aflu aici doar ca „susţinător” al lui Sloan. Nu am nimic cu decizia lui Carter Reynolds de a-şi invita fiica aici. Iar dacă ea va da întâmplător peste ceva incriminator în timpul vizitei, nu este decât normal să predea aceste probe autorităţilor, cu sau fără prezenţa mea aici. În fond este poliţistă.
   - Nu pe mine trebuie să mă convingi; trebuie să-l suni pe bătrân şi pe el să-l convingi.
   - Acum sunt în vacanţă. Când o să-l fac erou, atunci o să se calmeze. Între timp, eu mă aflu aici şi mă comport ca un musafir perfect, care îşi petrece vacanţa la reşedinţa cuiva. Joc tenis, stau tolănit la marginea bazinului, ies la restaurant, dansez. Nu am deschis un sertar şi nici măcar un album cu fotografii fără să fiu rugat să mă uit în el. Nu îi spun lui Sloan unde să caute sau ce anume să caute. Nu i-am spus că Reynolds îşi foloseşte banca în scopul spălării banilor şi nici ai cui bani îi spală. Nu trebuie să fac asta, pentru că soarta şi-a vârât coada şi a plasat-o exact unde am vrut eu.
   - Ce vrei să spui?
   - Vreau să spun că superba mea companioană de călătorie a câştigat un adorator foarte insistent şi niciun judecător federal nu va  putea exclude vreo probă pe care o va avea în ce-l priveşte, pentru că eu unul nu am absolut nicio legătură cu asta.
   - Cine este?
   - Noah Maitland.
   Agentul inspiră prelung şi expiră într-o şoaptă triumfală.
   - Bingo!

                                   Capitolul 26

         Sloan stătea la balustradă balconului ei, vrăjită de priveliştea de dedesubt.
   Toată peluza din spate era iluminată cu torţe şi presărată cu mese acoperite cu olandă albă şi decorate cu flori şi lumânări în boluri de sticlă. Chelneri în smoching treceau cu tăvi pline cu cupe de şampanie şi hors d'oeuvres, printre cei pe puţin două sute de oaspeţi.
   Mese de banchet cu uriaşe aranjamente florale fuseseră plasate sus, în partea dreaptă a peluzei şi la stânga, lângă bazinul de înot, o orchestră cânta în apropierea unui ring de dans. Pe o masă separată, în centrul peluzei, se afla o uriaşă sculptură în gheaţă, reprezentând un graţios grup de pescăruşi în plin avânt.
   - Eşti gata să-ţi faci grandioasa intrare? o întrebă Paris, traversând dormitorul lui Sloan şi venind lângă ea, pe balcon.
   - Nu am crezut că va fi o petrecere atât de mare, de elaborată, spuse Sloan.
   - Secretara lui Noah este o magiciană, decretă Paris privind aprobator spectacolul. Eu n-aş fi fost niciodată în stare să fac aşa ceva, într-un timp atât de scurt. Să mergem.
   - Sunt nervoasă, recunoscu Sloan.
   - Şi eu, spuse Paris cu un râs tremurat. Nimeni până acum nu a purtat vreuna din rochiile concepute de mine. Haide să vedem care va fi efectul.
   Sloan se întoarse şi o urmă în dormitor, unde făcu o mică piruetă, pentru inspecţia lui Paris. Rochia din şifon de culoarea lămâi avea o fustă cu mai multe straturi care pluteau în jurul genunchilor lui Sloan, cu fiecare pas pe care-l făcea şi un corsaj pe corp, cu un decolteu pătrat şi o clemă-broşă de prindere, la ceafă.
   - Niciodată nu o să mai arăt aşa de bine, declară Sloan mai mult sau mai puţin în glumă.
   - Culoarea se potriveşte perfect cu bronzul tău, spuse Paris dându-se mai în spate şi studiind efectul general. Iar rochia este superbă. Mă simt foarte... profesionistă.
   - Eşti o profesionistă, spuse Sloan cu solemnă sinceritate.
   - Tata nu crede asta. Luna trecută, când lucram la chestiile astea, zicea că-mi pierd timpul...
   - Nu-l lăsa să-ţi facă asta, spuse Sloan cu o forţă calmă. Te rog, nu-l lăsa să-ţi facă asta. Nu are dreptate. Uită-te la mine. Uită-te la noi, accentuă Sloan intrând în dresing şi oprindu-se în dreptul oglinzii înalte. Tu ai conceput amândouă rochiile astea.
   Stăteau una lângă alta, în faţa oglinzii, Paris în mătase brodată de culoarea piersicii, cu părul negru prins spre spate, în părţi, cu clipsuri din aur, Sloan în galben pal cu părul căzându-i ca un nor pe umeri.
   - După asta, rochia mea de nuntă va fi o monstruozitate, declară Sloan.
   - Nu, nu o să fie, spuse Paris scuturându-şi nesiguranţa cu o mişcare puternică a capului. Pentru că tot eu ţi-o voi concepe! Haide, Prinţesă Sloan, spuse ea întorcându-se de la oglindă, este timpul să cobori la bal. Tata o să ne întâmpine în patio şi o să rămân cu tine în timp ce te va prezenta fiecăruia în parte.
   Noah stătea aproape de patio, ascultând un grup de bărbaţi care încercau să-l convingă să investească într-o crescătorie de cai pe care plănuiau să o achiziţioneze în joint-venture.
   Stătea cu spatele spre casă, dar ştiu exact când îşi făcu Sloan apariţia pe peluză, pentru că bărbaţii din grup se opriră din vorbit şi îşi îndreptară privirile spre ea. La fel ca şi mulţi alţii din apropierea lor.
   - Dumnezeule Mare, uitaţi-vă la ea, spuse unul dintre bărbaţi, cu răsuflarea tăiată.
   Noah se întoarse încet, prelungind anticiparea, dar când o văzu, îi veni greu să rămână locului şi să o lase să se piardă printre oaspeţi.
   Rămase acolo aproape o jumătate de oră, privindu-l pe Carter care se deplasa printre invitaţi cu Sloan într-o parte şi Paris, în cealaltă. O văzu pe Sloan zâmbind în timp ce era prezentată fiecărui invitat; apoi ascultând atentă tot ce-i spuneau aceştia şi o privi cucerindu-i pe toţi cu purtarea ei firească şi căldura lipsită de afectare.
   Courtney însă murea de nerăbdare.
   - Cred c-ar trebui s-o salvez, anunţă ea. Carter a târât-o prin toată adunarea.
   - Stai locului. O s-o aducă aici în câteva minute, îi porunci el.
   - Uite-o că vine şi fără Carter, Slavă Domnului! anunţă Courtney fericită, câteva minute mai târziu; apoi se încruntă la câţiva dintre prietenii lui Noah care intuind destinaţia lui Sloan, începuseră deja să se îndrepte spre ei.
   - Şi uite şi lupii după ea, inclusiv tatăl nostru. Este dezgustător.
   Courtney rezolvă problema întorcându-se cu spatele la pâlcul de bărbaţi, inclusiv la Noah; apoi făcu un pas înainte şi se postă între Sloan şi toţi ceilalţi.
   - Bună, Sloan, spuse ea zâmbind. Noah mi-a spus că tu ai vrut să vin şi eu, aşa că iată-mă. Vezi, chiar m-am îmbrăcat special pentru ocazia asta, accentuă ea ţinându-şi fusta într-o parte, pentru ca Sloan să admire efectul.
   Sloan îi studie ansamblul, care consta dintr-o rochie de absolvire demodată, tivită cu dantelă, mănuşi lungi din satin, fără degete şi o pereche de cizme de tranşee. Arăta atât de revoltătoare şi atât de adorabilă, încât Sloan izbucni în râs şi o cuprinse într-o îmbrăţişare impulsivă.
   - Sunt atât de fericită că ai venit!
   - Da, dar cum îţi place ţinuta mea?
   - Este... eşti tu, spuse Sloan.
   - Doamna Reynolds a spus că arăt ca un refugiat.
   - Ea este foarte bătrână şi nu cred că vede prea bine, spuse Sloan înghiţindu-şi un chicot de râs îngrozit.
   - Nu ai de gând să-l saluţi pe Noah?
   De fapt Sloan nu se gândise aproape la nimic altceva de la începutul petrecerii, dar acum că sosise timpul, devenise nervoasă.
   Ridicându-şi ochii spre el, spuse:
   - Bună.
   - Bună, răspunse el, cu ochii cenuşii strălucind de admiraţie.
   - Chiar ar trebui să-l îmbrăţişezi şi pe Noah, interveni Courtney. Nu poţi crede ce-a făcut ca să organizeze toată petrecerea asta, numai pentru tine.
   - Ce vrei să spui?
   Sloan ştia că el îl forţase pe Carter să dea petrecerea şi ştia că secretara lui muncise din greu să facă toate aranjamentele, dar habar n-avea că el făcuse mai mult decât atât, până când Courtney nu-i oferi mai multe deatalii.
   - Noah a închis restaurantul principal dintr-unul din hotelurile lui pentru că avea nevoie aici de mese şi de scaune şi poţi fi sigură că o floare n-a mai rămas în hotelul acela. Vezi aranjamentul acela floral uriaş de pe masa de banchet, unde se află mâncarea?
   Sloan îşi smulse cu efort privirea din ochii cenuşii, amuzaţi, ai lui Noah şi se uită în direcţia indicată de Courtney.
   - Da, îl văd.
   - Ei bine, acest buchet uriaş se afla azi-dimineaţă pe o masă mare din holul...
   - Încetează, Courtney.
   Courtney îl ignoră.
   - Dar ăsta e adevărul. Şi pun pariu că nu a mai rămas un şerveţel sau un chelner sau o furculiţă în tot...
   Râzând, Noah veni în spatele ei şi îi acoperi uşor gura cu mâna, astupând restul recitalului ei entuziast.
   - Ultima oară când te-am invitat la dans, îi spuse el lui Sloan, m-ai refuzat. Ce şanse crezi că am în seara asta?
   Sloan era profund mişcată de toată osteneala pe care şi-o dăduse pentru ea şi se pierdea deja în vraja glasului lui profund şi a ochilor lui argintii.
   - Aş zice că sunt al naibii de mari, spuse ea încet.
   Când păşi în braţele lui pe ringul de dans, Sloan îl văzu pentru prima oară în toată înălţimea lui, în lumina torţelor şi i se tăie răsuflarea.
   Costumul elegant, bleumarin, se potrivea cu trupul lui înalt, perfect, cuprinzându-i umerii largi şi subliniindu-i picioarele lungi. Pe bronzul gâtului, cămaşa părea ameţitor de albă, ca şi zâmbetul care i
se întinse pe faţă când îşi petrecu mâna pe după spatele ei şi o trase aproape, de-a lungul trupului său.
   - Îţi place petrecerea? o întrebă el când orchestra începu să cânte „Cineva care să vegheze asupra mea”.
   - Foarte mult, spuse Sloan încet, încercând să ignore senzaţia picioarelor lui lipite de ale ei sau cât de puternic îi simţea braţul sub mâna ei sau cât de mult o impresiona vocea lui adâncă.
   - Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru asta.
   Privirea lui cu gene grele se fixă plină de înţeles pe buzele ei.
   - O să trebuiască să ne gândim la o cale.
   Sloan îşi căută un refugiu disperat în umor.
   - Ţi-aş putea da câteva lecţii de auto-apărare.
   Ochii lui argintii se întoarseră la ai ei şi buzele i se formară într-o jumătate de zâmbet.
   - Crezi că o să am nevoie de aşa ceva?
   - Posibil. Sunt mult mai puternică decât par.
   - Şi eu la fel.
   Lui Sloan i se uscă gura.
   Era atât de uluită de ce se întâmpla cu ea încât abia dacă observa cât de uşor dansa cu el sau cât de fără efort li se mişcau trupurile în. Ritmul melodiei dulci, familiare. Îşi spuse că atracţia faţă de el era periculoasă şi că trebuia să înceteze, dar când mâna lui Noah alunecă în jos pe spinarea ei şi când degetele i se răsfirară pe şira spinării, aducând-o mai aproape de el, uită de pericol. Îşi spuse că era doar un dans şi că el poate că nu îşi dădea seama ce făcea.
   Noah ştia exact ce făcea şi se gândea deja să facă mai mult.
   Privea cum lumina torţelor îi transforma părul în aur topit; mirosea a flori şi dansând cu ea parcă dansa cu un nor. Când muzica încetă, Sloan se îndepărtă puţin de el şi se uită în sus şi Noah privi chipul care începea să-l fascineze, cu pomeţii rafinat sculptaţi, cu nasul delicat şi cu ochii aceia violeţi, cu gene negre.
   - După petrecere, eu îi conduc acasă pe tata şi pe Courtney şi mă întorc. Aşteaptă-mă pe plajă.
   - De ce? întrebă Sloan tremurând.
   - O să inventăm atunci un motiv, îi spuse el cu un zâmbet glumeţ.
   „Motivul” lui era la fel de clar pentru Sloan ca şi înţelegerea faptului că el voia ca ea să înţeleagă asta dinainte.
   Paul şi Paris dansaseră împreună şi când cele două cupluri se întâlniră la marginea ringului, Paul sugeră să facă schimb de parteneri.
   - Noah... spuse Sloan îndepărtându-se de el.
   Surprins de sunetul vocii ei când îi pronunţă numele, Noah se opri şi se întoarse.
   - Da?
   - Ar fi frumos dacă ai invita-o pe Courtney la dans.
   - Pe Courtney? repetă el, pentru că nu-i trecuse niciodată prin cap aşa ceva.
   Cu neplăcere amuzată, Noah studie bocancii de tranşee ai lui Courtney şi încuviinţă.
   Când melodia se termină, o localiză pe Courtney în apropiere.
   Convins că ea îl va refuza, şi pe jumătate sperând asta, Noah spuse:
   - Domnişoară Maitland, vreţi să dansaţi cu mine?
   Lui Courtney i se tăie răsuflarea.
   - Cu tine?
   - Nu, cu chelnerul, spuse el sec; apoi văzu că ea se aplecase deja şi-şi desfăcea şiretul de la o gheată.
   Înainte de a-l desface pe al doilea, ezită şi se uită în sus la el.
   - Vorbeşti serios, da?
   Sentimentul de vinovăţie îi înmuie inima când înţelese cât de mult îşi dorise ea să fie invitată.
   - Vorbesc serios.
   Pe ringul de dans, Courtney se dovedi surprinzător de uşoară.
   - Unde ai învăţat să dansezi?
   Courtney îşi dădu ochii peste cap.
   - Este o chestie care ţine de fete. Noi ne naştem ştiind cum se face asta. Ai de gând să încerci să o bagi pe Sloan în patul tău?
   - Vezi-ţi de treaba ta.
   - Fă-mi o favoare, nu te lega de ea. O să sfârşeşti prin a o lăsa baltă, aşa cum faci întotdeauna cu toate. Este drăguţă. Chiar aş vrea să o am ca prietenă.
   Noah se uită la faţa serioasă a surorii lui şi se simţi umilit de generozitatea lui Sloan, de compasiunea ei pentru ceilalţi oameni, care o făcuse să se gândească la sentimentele lui Courtney, în mijlocul unei petreceri unde ea însăşi se afla sub o constantă presiune şi permanentă observaţie. Cu siguranţă calmă, spuse:
   - Sloan este deja prietena ta.
   Îşi petrecu cea mai mare parte din restul serii discutând cu prietenii şi sperând ca aceştia să plece odată acasă. Timpul părea să se târască, aşa că îi veni ideea să o introducă pe Sloan în conversaţiile amuzante ale unora dintre prietenii lui şi reuşi în felul acesta să o ţină aproape de el, dar numai între dansurile pe care ea i le oferi tatălui ei şi tuturor celorlalţi bărbaţi de la petrecere.
   Iar el mai dansă de două ori cu Courtney.

                                    Capitolul 27

               Sloan stătea în faţa uşii principale, cu Paris şi cu tatăl ei, urându-i noapte bună unui cuplu foarte apropiat şi care rămăsese să discute politică mult după ce Noah şi toţi ceilalţi plecaseră.
   Edith se retrăsese mult mai devreme iar Paul prevăzuse că doamna şi domnul Senator Thummond Meade vor mai rămâne, aşa că se scuzase şi urcase în camera lui în urmă cu o jumătate de oră.
   - Noapte bună, Sloan, spuse doamna Meade. Sunt atât de fericită că te-am cunoscut. O să încerc reţeta de plăcintă pe care mi-ai dat-o.
   Se întoarse spre Paris, se aplecă şi aproape îi atinse obrazul într-un gest acum familiar care, înţelese Sloan, trecea drept sărut de la revedere, în societatea mondenă din Palm Beach şi îi spuse:
   - Fetiţă rea ce eşti, nu-mi vine să cred că ţi-ai ţinut talentul ascuns atâta vreme. Dacă Sloan nu ne-ar fi spus că tu ai conceput şi rochia ei şi pe a ta, nimeni n-ar fi ştiut vreodată! Am auzit-o pe Sally Linkley rugându-te să-i arăţi schiţele, dar vreau să le văd eu, prima. Este cinstit să am eu dreptul să aleg prima, doar te ştiu mai de multă vreme decât te ştie Sally.
   Senatorul Meade păşi în faţă şi-şi mai luă încă o dată formal la revedere de la Paris şi Sloan, dar când dădu mâna cu Carter, complimentele lui sunau entuziaste şi sincere.
   - Carter, eşti un om fericit. Ai două fete frumoase. Paris a fost întotdeauna la înălţimea aşteptărilor tale, dar poţi fi la fel de mândru şi de Sloan.
   Carter zâmbi şi îi dădu mâna.
   - Ştiu.
   Când închise uşa şi se întoarse spre Sloan, Carter se arătă la fel de sincer ca şi Senatorul Meade.
   - Sloan, nu-ţi pot spune cât de mândru de tine am fost în seara asta.
   În clipa aceea o plăcea sincer - nu pentru că ar fi meritat ea, ci, îl bănui Sloan, pentru că era un narcisist şi ea adăugase prestigiului său, impresionându-i în mod favorabil pe prietenii lui. Spre surpriza ei, îi plăcuse de mulţi dintre aceştia, în seara asta. Totuşi pe el nu îl putea plăcea şi încercă cu greu să ascundă asta când îi zâmbi, mulţumindu-i.
   Când Carter o luă în sus pe scări, Sloan se uită la anticul orologiu al bunicului, din foaier şi inima începu să-i bubuie, văzând cât de târziu era. Precis că Noah nu o mai aştepta pe plajă. Soarta - şi Senatorul Meade - interveniseră şi o salvaseră de la o nebunie. Ar fi trebuit să se simtă uşurată. Dar se simţea cumplit de nefericită.
   Paris nu-i împărtăşea părerea despre ora înaintată. Cuprinzând-o pe Sloan într-o îmbrăţişare puternică, spuse:
   - Ai fost trăsnet! Toată lumea nu vorbea decât despre cât eşti de minunată, de fermecătoare, de spirituală, şi petrecerea a fost şi ea un succes uriaş. De aceea au rămas atât de târziu cu toţii.
   Sloan reuşi să ajungă în camera ei înainte de a începe să piardă bătălia coborârii pe plajă, să vadă dacă Noah mai era încă acolo.
   - Noapte bună, şopti Paris.
   - Noapte bună, spuse Sloan, dar ezită, cu mâna pe butonul uşii.
   Paris observă.
   - Eşti sculată de dimineaţă devreme. Nu te simţi obosită?
   Sloan scutură din cap, apoi mărturisi restul adevărului:
   - Noah m-a rugat să mă întâlnesc cu el pe plajă, după petrecere, se contesă ea.
   - Adevărat?
   - Da.
   - Atunci ce mai cauţi aici? o întrebă Paris zâmbind.
   Asta a fost încurajarea de care avea Sloan nevoie.

          Peluza din spate era puternic luminată şi plină de activitate, în timp ce bărbaţi şi femei de la hotel munceau la împachetatul şi reîncărcatul tuturor obiectelor aduse pentru petrecere.
   Ajuta şi o parte din personalul care lucra pentru Carter, observă Sloan salutând două subrete pe care le recunoscu.
   Nimeni nu reacţionă ca şi cum ar fi fost ceva neobişnuit în aparenta ei dorinţă de a face o plimbare sub clar de lună la ora unu, îmbrăcată în fabuloasa ei rochie de şifon şi cu sandalele elegante cu tocuri înalte, dar totuşi Sloan se simţea incredibil de conspirativă.
   Se relaxă când în sfârşit ajunse pe ţărm şi ieşi din raza lor vizuală, dar uşurarea făcu repede loc unui copleşitor sentiment de dezamăgire când nu îl văzu nicăieri pe Noah.
   Se uită în direcţia casei, dar cu siguranţă că plecase. Doar dacă nu era ascuns de tufişuri. Îşi scoase sandalele şi o luă încet spre ţărm, cu sandalele balansând în degetele ei, sperând ca el să se materializeze de undeva din umbră.
   Cu cât mai mult se apropia de casa lui, cu atât mai abătută devenea. Inima ei trădătoare îi amintea cum se simţise dansând cu el şi cum îi privise el fix buzele când ea spusese că nu ştia cum să-i mulţumească pentru petrecere. „O să trebuiască să ne gândim la ceva”, spusese el. Şi când îl întrebase de ce voia să se întâlnească cu ea pe plajă, după petrecere, răspunsul lui fusese înnebunitor de clar.
„O să inventăm un motiv când o să fim acolo”.
   Se opri la marginea peluzei lui din spate, cercetând cu privirea terasele luminate de lună, văzând doar forme şi contururi vagi. Cu atât mai bine, îşi spuse ea încurajându-se. Maitland era prea sofisticat, prea rafinat şi mult prea sigur pe el, pentru ea. Pe ringul de dans nu se gândise la nimic altceva decât la cum să încerce să o seducă şi asta doar la două zile după ce se cunoscuseră. O să-i sfâşie inima, dacă o să-i dea ocazia.
   Era foarte, foarte fericită de această a doua strâmtă portiţă de scăpare dintr-un dezastru clar, din seara aceasta.
   Era fericită că el nu o aşteptase.
   Era fericită că el plecase la culcare.
   Îşi înghiţi nodul din gât şi dădu să se întoarcă. Pe terasă, una din forme se mişcă, deveni mai înaltă şi îşi auzi numele, şoptit pe un ton jos şi imperativ.
   - Sloan!
   Era atât de exaltată de faptul că el nu intrase în casă, încât o rupse aproape la fugă spre el, când Noah coborî treptele terasei şi se opri acolo, aşteptând-o. Îşi scosese haina şi cravata, îşi desfăcuse câţiva nasturi de la cămaşă şi îşi suflecase mânecile până la coate.
   Într-un fel reuşise să arate şi mai atrăgător aşa, decât fusese mai devreme.
   Sloan se opri în faţa lui, nervoasă, sfioasă şi încercând cu disperare să pară firească.
   - Ultimii musafiri au stat mai târziu.
   El îi acceptă explicaţia cu o înclinare a capului; apoi îşi vârî mâinile adânc în buzunarele pantalonilor şi începu să o privească într-o tăcere prelungită.
   Sloan se aşteptase pe undeva ca el să o ia în braţe în clipa în care se apropiase, dar cum Noah continua să se uite la ea, şi-ar fi dorit să o facă. Iar când în sfârşit înţelese că el nu intenţiona asta, îi atribui ezitarea aceleiaşi probleme care o îngrijorase de când dansaseră împreună la petrecere.
   Cum problema o preocupa pe ea, presupunea că îl preocupa în mod firesc şi pe el. Reprimându-şi regretul, spuse calm:
   - Nu putem face asta. Carter o s-o acuze pe Paris că nu te-a încurajat mai mult, când o să înţeleagă că există ceva între noi.
   Noah spuse, cu o voce oarecare:
   - În acest caz, presupun că o să-i pot spune, cinstit, că nu mă interesează căsătoria cu ea.
   - Atunci o să te acuze pe tine.
   - Întotdeauna îţi faci griji pentru ceilalţi?
   Noah observă că ea luase foarte în serios întrebarea, oftă şi apoi dădu cu tristeţe din cap.
   - Este unul din numeroasele mele defecte.
   Defecte? îşi spuse el zâmbind amar. Se întrebă dacă ea ştia ce este un defect adevărat. În lumina lunii, cu vântul jucându-se în fustele ei şi suflându-i părul auriu peste obraji, îl ducea cu gândul, irezistibil, la un înger în picioarele goale, cu sandalele balansându-se între degetele ei, în loc de o harfă celestă.
   Era genul de femeie care ajuta copiii să-şi care găletuşele cu apă la castelele lor din nisip şi care se oprea să ajute grădinarii în vârstă, aflaţi în suferinţă, îşi aminti cât de înnebunită fusese Courtney pentru că Sloan, atentă, se gândise ca el să o invite la dans şi la cât înflorise Paris în aceste ultime două zile.
   Courtney avusese dreptate în seara asta, Noah nu avea niciun motiv şi niciun drept să facă ceva care să întunece scânteia din Sloan sau să diminueze efectul uluitor pe care-l avea ea asupra oamenilor.
   Pe de altă parte, avea treizeci de ani... suficient ca să ştie unde avea să ducă venirea ei aici, în seara asta, suficient ca să înţeleagă regulile şi să joace jocul. Suficient ca să ştie cum să îl manevreze, când jocul se va fi terminat.
   Exceptând doar faptul că, aşa cum era el convins, ea nu ştia cum avea să se joace jocul. După propria ei mărturisire, ea nu ştia nici măcar să flirteze. Un zâmbet sardonic îi crispă buzele, gândindu-se la dezastrul pe care l-ar fi putut ea provoca în rândul populaţiei masculine, dacă şi-ar fi dat osteneala să înveţe cum.
   La petrecerea din seara aceasta, observase cum bărbaţi inteligenţi, sofisticaţi, se transformau în plastilină când le zâmbea sau le vorbea.
   Ce îl uimea pe el era fie că nu-şi dădea seama de efectul pe care-l avea asupra bărbaţilor, fie nu-i păsa. De fapt nu erau decât două lucruri în legătură cu Sloan, de care era sigur: ea nu cunoştea nimic despre bărbaţi ca el; şi ea merita mult mai mult decât era el dispus să îi ofere.
   - La ce te gândeşti? întrebă Sloan într-un târziu, în timp ce ultimele vestigii ale curajului se scurseră din ea, lăsând-o să se simtă transparentă şi ameţită.
   - Mă gândeam că arăţi ca un înger desculţ, spuse el fără emoţie.
   Sloan rămase încremenită. Se gândi la cine era şi de ce se afla în Palm Beach şi vocea îi tremură de vinovăţie.
   - Crede-mă, când îţi spun că nu sunt un înger. Sunt foarte departe de aşa ceva.
   Noah îi luă mâinile într-ale lui şi o trase spre el.
   - Bine, spuse el direct şi se aplecă să o sărute.
   Rapiditatea reacţiei lui, ca şi reacţia în sine o făcură pe Sloan să-şi spună că el îşi imaginase probabil că ea se referea la conduita ei sexuală. Îl dezamăgise deja cu atâtea alte lucruri, încât se simţi obligată să fie total onestă cu el, în privinţa acesteia.
   - Când am spus adineauri că nu sunt câtuşi de puţin un înger, nu mă refeream la nimic legat de... de relaţiile sexuale.
   Noah îşi înălţă capul, ochii lui micşoraţi căutându-i pe ai ei.
   - Nu?
   Sloan scutură din cap şi făcându-şi curaj, încercă să proiecteze o atitudine inteligentă, matură şi deschisă, asupra unui subiect pe care-l considera ea cumplit de neconfortabil să-l discute cu el.
   - Referitor la... acel fel de relaţii... eu nu am avut ceea ce tu... ceea ce unii oameni ar putea considera drept o experienţă bogată.
   Noah se uită la chipul ei atrăgător şi la ochii ei minunaţi. Aceeaşi emoţie nestăpânită care îl făcu dintr-o dată să-i vină să zâmbească, îi îngroşă şi vocea.
   - Nu ai avut?
   - De fapt, nu am avut decât două astfel de experienţe.
   - Numai două? o tachină el. Sunt teribil de dezamăgit.
   Poate că în urmă cu o oră n-o fi ştiut ea cum să flirteze, dar îi dură mai puţin de cinci secunde să observe sclipirea de râs din ochii lui, să ghicească motivul şi să-l încurajeze şi mai mult. Cu ochi albaştri scânteietori şi o voce la fel de apologetică, şi nesinceră, ca şi a lui, încuviinţă din cap şi spuse:
   - Aş vrea să fi putut să-ţi spun că am avut o duzină, dar nu am avut decât două.
   - Ce păcat. Pot îndrăzni să sper că amândouă au fost foarte scurte şi total fără importanţă?
   Frumuseţea din braţele lui înclină din cap solemn şi încet, muşcându-şi buza să-şi înghită zâmbetul.
   - Ah, da, şopti ea cu tragism. Au fost extrem de scurte şi total fără importanţă.
   - Excelent!
   Noah se aplecă, dorind să-i sărute zâmbetul de pe buze; apoi se opri, cu gura la un centimetru de a ei.
   - Adevărat? întrebă el serios, incapabil să-şi controleze impulsul ridicol, nevoia fără precedent de a şti despre ceilalţi iubiţi ai unei femei.
   Genele ei lungi fâlfâiră şi ea îl privi direct în ochi; apoi îşi puse degetele pe obrazul şi maxilarul lui.
   - Da. Aşa au fost, şopti ea dureros.
   Incapabil să-şi smulgă privirea dintr-a ei, Noah îşi întoarse faţa în mâna ei şi-i sărută palma. Tremurul care o străbătu când el făcu asta păru să-l zguduie şi pe el.
   La al doilea etaj al casei, Douglas întinse mâna să stingă lampa de pe noptieră, exact în clipa în care Courtney se năpusti în camera lui, arătând ca un nor de furtună.
   - N-o să crezi ce se întâmplă afară pe terasă, izbucni ea mărşăluind spre fereastră. Acum cinci minute am auzit vocea lui Noah şi m-am uitat pe fereastra mea şi am văzut-o pe Sloan venind spre casă. Acum, uite ce se-ntâmplă!
   Trase draperia într-o parte, se dădu din drum şi arătă spre fereastră.
   - Uită-te doar!
   Îngrijorat, Douglas se dădu jos din pat, se repezi la fereastră şi scrută întunericul. Încruntarea făcu loc unui zâmbet lent, de mulţumire, în timp ce privea scena de pe terasa de dedesubt. Noah o ţinea pe Sloan într-o îmbrăţişare strânsă, cu braţul aplecat în unghi jos, peste coapsele ei, ţinându-i trupul lipit de al lui, în timp ce o săruta şi se răsucea, cu ea cu tot, în jos spre un şezlong. Iar Sloan nu rezista: îi răspundea sărutului.
   Douglas scoase marginea draperiei din pumnul lui Courtney, lăsând-o să cadă înapoi la locul ei.
   - Şi zici că asta a început doar în urmă cu cinci minute?
   - Da!
   - Uluitor, spuse el fericit.
   - Are femei unde vrea el. Nu pricep de ce trebuie să încerce să o seducă pe Sloan.
   - Eu nu aş numi-o seducţie.
   Courtney era atât de furioasă, încât lovi cu piciorul în pardoseală.
   - Şi cum ai numi-o?
   - Aprindere instantanee, spuse el cu un zâmbet în glas; apoi deschise televizorul şi luă un pachet de cărţi din dulăpiorul de dedesubt.
   - Mă simt în dispoziţie pentru un film de noapte şi într-una pentru concursul nostru de gin rummy.
   - Eu una mă duc ia culcare, spuse Courtney pornind spre camera ei, unde Douglas ştia că putea continua să-l spioneze pe Noah.
   - Draga mea, o să stai aici.
   - Dar eu...
   - Dar tu plănuieşti să-ţi spionezi fratele, spuse Douglas cu blândeţe; totuşi, asta n-ar fi doar nepoliticos, ar fi şi o pierdere de timp, pentru că ai văzut deja tot ce este de văzut. Nimic altceva nu se va întâmpla în noaptea asta; mă poţi crede pe cuvânt.
   Douglas se aşeză într-un fotoliu şi începu să împartă prima mână de cărţi.
   - Ce te face să fi atât de sigur? întrebă ea trântindu-se în fotoliul din faţa lui, cu o expresie de revoltă pe faţă.
   - Sunt sigur pentru că îţi cunosc fratele. Noah nu este într-atât de prost sau suficient de bădăran încât să profite de orice femeie pe şezlongul din curtea casei.
   Courtney ezită, meditând la asta; apoi ridică din umeri ca şi cum s-ar fi scuturat de subiectul ăsta. Prin gestul ei tăcut, recunoscuse, aşa cum putea ea, că Douglas avea dreptate. Luă cărţile împărţite şi le studie.
   - Mai îmi datorezi o sută patruzeci şi cinci de dolari de data trecută, îi aminti el. Dacă nu plăteşti în seara asta, o să-ţi aplic o dobândă.
   - La ce rată? întrebă Douglas aranjându-şi cărţile în mână.
  - Optsprezece la sută la tot ce depăşeşte treizeci de zile. Trebuie să încep să mă gândesc la propriul meu viitor.
   - Nu o să mai ai un viitor, dacă încerci să-mi aplici optsprezece la sută.
   Courtney mai câştigă cincisprezece dolari de la el şi adormiră amândoi urmărind filmul târziu, târziu.
   - Este foarte târziu, şopti Sloan când Noah îşi ridică în sfârşit gura de pe a ei. Trebuie să mă întorc.
   - Ştiu.
   Noah îşi retrase braţul de sub ea, se uită la ceas şi fu uimit să vadă că era trecut de trei dimineaţa. Se ridică şi îi întinse mâna să o ajute să se ridice de pe şezlong.
   Ridicându-se, Sloan se uită la picioarele ei desculţe şi la rochia şifonată fără speranţă şi îşi duse repede mâinile la păr, încercând să-l restaureze într-o oarecare aparenţă de ordine. Încremeni brusc gândindu-se la aspectul ei şi la ceea ce făcuseră ei în ultimele două ore.
   Dacă o vedea cineva Strecurându-se în casă în felul ăsta, se va simţi ca Târfa Babilonului. Mai rău, poate că acum aşa o vedea şi Noah.
   Arăta încântător de derutată, îşi spunea Noah, o femeie complet îmbrăcată, care stătuse întinsă lângă un bărbat care nu-şi putuse lua mâinile de pe ea, care şi le plimbase prin părul ei şi o sărutase până când i se umflaseră buzele.
   Nu-i venea să creadă că tocmai petrecuse cu ea două ore, prin comparaţie caste, pe un şezlong incomod şi totuşi, ceea ce făcuse cu ea fusese la fel de excitant ca şi cum ar fi făcut sex cu o altă femeie şi, în unele privinţe, mai satisfăcător.
   Sloan coborî alături de el treptele terasei, cu mâinile prinse la spate, cu sandalele balansându-se, agăţate de degetele ei. Ţinea capul aplecat ca şi cum ar fi fost pierdută în gânduri şi Noah începu să reconsidere ultimele ore prin ochii ei...
   Se comportase de fapt ca un adolescent de şaisprezece ani, super-excitat, neexperimentat, mozolind-o şi pipăind-o în curtea din spate, fără suficientă minte sau suficientă curtoazie ca să o ducă undeva unde să aibă mai multă intimitate şi mai mult confort. Se simţea jenat acum de comportamentul lui; era jenat pentru că avea de ce să fie jenat...
   Apropiindu-se de un pâlc de palmieri de la capătul peluzei, Noah spuse simplu:
   - Îmi pare rău pentru toate astea. Nu ar fi trebuit să las să meargă totul atât de departe şi atât de mult. Efectiv te-am molestat pe un afurisit de şezlong.
   Inima lui Sloan prinse aripi descoperind că nu era singura care se simţea nesigură şi jenată.
   - Pe un şezlong? repetă ea gânditoare; apoi îşi ridică ochii râzători spre ai lui. M-ai molestat? Asta făceai tu?
   Înăbuşindu-şi râsul, Noah o trase în braţele lui.
   Sloan îl privi tachinător şi îşi puse mâinile pe pieptul lui.
   - Mi s-o fi înceţoşat mie memoria, dar...
   - Nu vreau să rămâi cu memoria înceţoşată, şopti Noah aplecându-şi deja capul şi sărutând-o uşor pe tâmplă.
   - Am făcut asta... şi asta... adăugă el plimbându-şi buzele spre urechea ei şi sărutând-o, zâmbind când ea se cutremură şi se lipi mai mult de el.
   - Şi asta...
   Ochii ei se închiseră şi Noah depuse câte o sărutare uşoară pe fiecare, înainte de a-şi plimba gura de-a lungul obrazului ei, spre buze.
   - Şi asta... îi desfăcu buzele cu ale lui şi o sărută cu o foame prelungită, explorându-i uşor gura cu limba, trăgând-o mai aproape spre trupul lui tot mai dur, dar când ea se lăsă pe el şi începu să-l sărute înapoi, Noah îşi pierdu capul pentru a doua oară în noaptea aceea.
   O lipi cu spatele de un copac, îi prinse mâinile într-ale lui şi i le fixă în dreptul capului ei, în timp ce-şi înteţea sărutul şi se lăsa pe ea.
   Limba lui îi răvăşea gura, trupul lui se mişca încet, apăsat pe al ei şi sânii ei se umflau ademenitor pe pieptul lui. Noah slăbi strânsoarea de pe una din mâinile ei şi îşi strecură palma în jos, pe pielea catifelată a gâtului, spre piept, mângâindu-l cu dosul degetelor şi apoi acoperindu-l posesiv. Mâna ei liberă se curbă în jurul cefei lui, trupul i se arcui spre al lui şi Noah începu să-şi facă de lucru cu încuietoarea-broşă de la ceafa ei, care-i susţinea corsajul.
   Cu o fracţiune de secundă înainte de a o deschide, îşi dădu seama ce făcea şi reuşi să-şi suprime impulsul.
   Luptându-se să-şi recapete controlul, îşi smulse gura de pe a ei şi se uită în jos, la chipul ei luminat de lună.
   - Asta este o nebunie, şopti el răguşit; apoi îşi lăsă încet capul în jos şi-şi îngropă din nou buzele într-ale ei.

                                   Capitolul 28

           - Ai avut o noapte lungă? întrebă Paris veselă, cocoţându-se pe marginea patului lui Sloan, gata îmbrăcată de zi.
   Sloan se rostogoli pe spate.
   - Foarte lungă. Cât e ceasul? întrebă ea cu un zâmbet somnoros, gândindu-se la Noah.
   - Zece treizeci.
   - Ce târziu e.
   Paris încuviinţă din cap.
   - Ai avut noroc că mi-am amintit să-i spun lui Dishler să nu pornească sistemul de securitate când se duce la culcare. Altfel ai fi declanşat alarma când ai fi trecut peste razele infraroşii de la marginea grădinii, dinspre plajă.
   Sloan făcu ochii mari. O clipă nu se gândise, noaptea trecută, la sistemul de alarmă al casei. De fapt nu se gândise nici cum va intra înapoi în casă, decât în clipa în care constatase că uşa din spate era descuiată.
   Îşi putea imagina groaza lui Carter când ar fi auzit sirenele pornind, luminile aprinzându-se şi când ar fi descoperit că ea fusese cu Noah.
   - O să-ţi dau azi o cheie de la casă şi un dispozitiv de acţionare al porţii. Există o tastatură la porţi şi poţi opri de acolo sistemul de alarmă, introducând un cod de securitate. Dacă nu faci asta, o să declanşezi alarma când treci peste primul set de infraroşii, care înconjoară proprietatea peste tot, deci nu există nicio şansă să te strecori printre ele.
   Îi dădu lui Sloan codul şi Sloan încuviinţă din cap, deşi nu voia ca Paris să creadă că ea se comporta de obicei ca aseară sau că intenţiona să continue.
   - Nu am de gând să fac un obicei din... din asta, spuse ea cu stângăcie, ridicându-se în şezut, în pat.
   - Serios? glumi Paris. Ei bine, „asta” a şi sunat de dimineaţă, ca să facă programul pentru diseară.
   - Serios? întrebă Sloan, incapabilă să-şi ascundă zâmbetul fericit.
   - Da şi diseară vom cina împreună, toţi patru, spuse Paris cu o voce copilăresc de încântată. Ţinuta este formală, cravată neagră, dar destinaţia este necunoscută. Ne va lua şoferul lui Noah, imediat după apus. Atâta mi-a spus.
   Sloan îşi ridică genunchii la bărbie şi-şi petrecu braţele în jurul lor.
   - Dar tu... te-ai distrat bine aseară?
   Paris încuviinţă din cap.
   - Paul mă face să râd şi este plăcut să fi cu el, dar în timp ce dansam, mi-a spus cel mai ciudat lucru.
   - Ce ţi-a spus? întrebă Sloan, savurând mica bârfă între surori, despre bărbaţi.
   - Mi-a spus că îl intrig pentru că am atâtea straturi. Nu... nu sunt sigură că a vrut să-mi facă un compliment.
   - Cum s-ar fi putut gândi altfel? spuse Sloan cu atâta emfază şi sinceritate, încât amândouă izbucniră în râs, dar următoarea propoziţie a lui Paris îi şterse zâmbetul de pe chip:
   - Curios, pentru că eu cred că Paul este cel cu mai multe straturi, tu ce zici?
   - Nu... nu ştiu.
   - Sunt mai mult ca sigură că am dreptate. Eu observ lucruri mărunte despre oameni, pe care alţii le trec cu vederea. Tata zice mereu că pot depista un mincinos în capătul celălalt al încăperii.
   - Cu excepţia lui Henry, sublinie repede Sloan, referindu-se la primul logodnic necinstit al lui Paris.
   - Aşa este, recunoscu Paris cu un zâmbet strâmb. Şi n-am vrut să spun prin asta că Paul este un mincinos, pentru că eu nu... nu cred asta câtuşi de puţin.
   Sloan era absolut convinsă de asta. Sfâşiată între dorinţa de a încerca să schimbe subiectul sau să-l deschidă mai departe, Sloan alese nefericită varianta a doua.
   - Ce anume ai observat la Paul, care să ţi se pară neobişnuit?
   - În primul rând, bărbaţilor le place să vorbească despre ei, dar Paul nu face asta. Mai mult, este atât de bun la pus întrebări şi atât de atent la răspunsuri, încât nu-ţi dai niciodată seama că el a pus toate întrebările iar tu ai dat toate răspunsurile. Dacă ar fi timid, aş înţelege, dar el nu este câtuşi de puţin timid. Ori ăsta este un alt lucru care mi se pare neobişnuit...
   - Adică? întrebă Sloan abia şoptit.
   - Vreau să spun că nu se lasă niciodată intimidat de cineva, nici chiar de tata, care îi intimidează întotdeauna pe bărbaţii mai tineri care nu au, în sfârşit, la fel de mult succes ca el.
   - Nici pe mine nu mă intimidează, sublinie Sloan.
   - Nu, dar bărbaţii se judecă pe sine după realizările şi banii lor, ceea ce nu facem noi, femeile.
   Era atât de directă şi de perceptivă, încât lui Sloan îi era greu să o pună în ecuaţie pe sora aceasta cu acea Paris pe care o cunoscuse la început.
   - Şi mai este ceva. Paul lucrează în asigurări iar tata mormăia la un moment dat despre costul poliţelor de asigurare în bloc, pentru angajaţii lui de la bancă. Totuşi, când i-am oferit lui Paul ocazia de a-i oferi tatei vânzarea uneia din liniile lor de asigurare în bloc, Paul nu a profitat de asta.
   - S-a gândit, poate, că nu este de bun gust să-i vândă acţiuni tatălui tău.
   - Nu ar fi fost, pentru că eu am fost cu iniţiativa, nu el.
   - Poate că Paul s-a simţit jenat că ai făcut tu asta.
   - Nu cred că Paul se simte foarte uşor jenat.
   Sloan îşi lua notiţe rapide mental, să-i spună lui Paul să înceapă să vorbească despre el şi să înceapă să vândă asigurări. Lui Paris îi spuse ceva cât se poate de onest:
   - Eu nu-i înţeleg foarte bine pe bărbaţi, aşa că ai nimerit la cine nu trebuia. Dar eu pot să-ţi spun că Paul este un bărbat cinstit, pe care te poţi baza, poate chiar unul galant.
   Paris confirmă din cap, înţelepţeşte.
  - Şi mie mi-a făcut aceeaşi impresie.
   Se ridică zâmbind, revenind cu gândul la ziua care se deschidea în faţa lor.
   - Mai bine te-ai scula acum şi te-ai îmbrăca. Mă gândesc să ne plimbăm puţin şi să facem câteva cumpărături. Paul vrea să rămână aici, să lenevească.
   - Ce-ar fi să-i cumpărăm lui Paul un smoching? întrebă Sloan dând cuverturile de-o parte şi rotindu-şi picioarele peste marginea patului.
   - L-am întrebat, dar mi-a spus că a împrumutat unul de la un prieten şi că l-a adus cu el - doar pentru eventualitatea în care va avea nevoie.
   Sloan îşi făcu repede duşul şi se îmbrăcă în grabă, ca să aibă timp să-şi sune mama înainte de plecare. Pentru că dormise târziu dimineaţa, va trebui să-şi sune mama la butic, ceea ce însemna că lui Kimberly îi va fi greu să vorbească.
   Se aşeză pe marginea patului şi-şi scoase cardul din geantă.
   Ţinându-şi receptorul pe umăr, Sloan introduse cardul şi se întări pentru o dispută cu proprietăreasa buticului, Lydia Collins, al cărei stil de management era al unui paznic de puşcărie.
   Deşi Sloan o suna rar pe mama ei acolo, Lydia se purta întotdeauna ca şi cum un telefon în interes personal însemna motivul pentru renunţarea la cea mai bună angajată a ei.
   - Lydia, sunt Sloan şi sun din Palm Beach, spuse ea când proprietara buticului răspunse la telefon.
  Tonul Lydiei de prietenie profesională se dizolvă abrupt în iritare.
   - Sloan, mama ta este ocupată acum cu un client.
   Kimberly era întotdeauna ocupată cu clienţii, pentru că o iubeau şi preferau să aştepte după ea, să-i ajute.
   - Înţeleg, dar trebuie să vorbesc cu ea un minut, atât.
   - Ah, bine!
   Lydia trânti telefonul pe dulap cu suficientă forţă ca s-o facă pe Sloan să tresară, dar o clipă mai târziu vocea caldă, nerăbdătoare a lui Kimberly o făcu să zâmbească.
   - Draga mea, sunt atât de fericită să te aud. Cum merg lucrurile acolo?
   Sloan o asigură că tatăl şi străbunica ei o tratau foarte bine şi că păreau foarte drăguţi. Lăsă la urmă veştile despre Paris şi imediat ce-i pomeni numele, Sloan observă că mama ei deveni tăcută, foarte tăcută. Îi povesti tot ce putu despre Paris, apoi termină spunându-i:
   - O s-o iubeşti şi ea o să te iubească. Vrea să vină cât mai repede la Bell Harbor.
   Când termină, aşteptă o clipă comentariul mamei ei dar aceasta nu spuse nimic.
   - Mamă, mai eşti acolo?
   - Da, şopti mama ei cu o voce spartă şi Sloan îşi dădu seama că plângea.
   Sloan simţi junghiuri în inimă gândindu-se la cât de greu trebuie să-i fi fost mamei ei în toţi aceşti ani, să pretindă că se obişnuise cu faptul că renunţase la Paris. Acum, simpla idee a revederii cu ea o făcea pe Kimberly să plângă.
   Sloan nu-şi amintea să o mai fi văzut  vreodată pe Kimberly plângând şi simţi cum fi ochii ei se umplu cu lacrimi.
   - Îmi aminteşte atât de mult de tine, spuse Sloan cu blândeţe. Şi adoră îmbrăcămintea, ca şi tine, concepe haine.
   În fundal se auzi vocea stridentă a Lydiei, strigând-o pe Kimberly.
   - Se pare c-ar fi bine să încheiem. O să te sun din nou peste câteva zile, spuse Sloan.
   - Da, te rog.
   - La revedere.
   - Stai, spuse repede Kimberly. Crezi... crezi c-ar fi bine dacă i-aş trimite lui Paris dragostea mea?
   Sloan clipi să-şi retragă lacrimile.
   - Da, sunt sigură. O să-i spun.

                                         Capitolul 29

           Edith stătea aşezată în fotoliul ei favorit din camera ei, îmbrăcată într-o altă rochie sobră, neagră, dar cu o broşă mare din rubine şi diamante prinsă în piept.
   Sloan se întrebă dacă avea oare ceva mai luminos de pus pe ea, fie şi o eşarfă.
   - Străbunico, spuse Paris sărutând-o apăsat pe frunte, ai spus că vrei să ne vezi, pe Sloan şi pe mine, înainte de plecare.
   - Paris, dacă nu te superi, aş vrea să vorbesc doar cu ea.
   Paris se arătă şocată, dar înclină din cap şi ieşi.
   Sloan abia se aşezase în fotoliul din faţa lui Edith, când bătrâna doamnă spuse apăsat:
   - La ce te gândeai acum un minut?
   Sloan începu, vinovată:
   - Mă întrebam dacă o să porţi o eşarfă colorată, dacă ţi-aş cumpăra eu una, astăzi.
   Sprâncenele albe se ridicară brusc.
   - Nu aprobi gustul meu la îmbrăcăminte?
   - Nu, nu asta am vrut să spun.
   - Nu mai adăuga necinste la impertinenţă. Asta este exact ce-ai vrut să spui.
   Încolţită, Sloan îşi înghiţi un zâmbet.
   - Mama mea spune tot timpul că o culoare vie îţi ridică moralul.
   - Iar tu crezi că eu am nevoie să-mi ridic moralul?
   - Nu chiar. Doar că ai ochi frumoşi şi m-am gândit că o eşarfă albastră...
   - Acum recurgi la flaterie. Toate viciile tale încep să iasă la lumină, astăzi, spuse bătrâna doamnă întrerupând-o, dar cu un zâmbet supărat. Întâmplător, minţile noastre lucrează în aceeaşi direcţie.
   Se uită apoi la tavan, ca şi cum asta ar fi indicat direcţia la care se referea.
   Sloan îi urmări privirea, apoi se uită la ea, speriată.
   - Ce direcţie?
   - În sus. Presupun că după plecarea mea de aici, o voi lua în sus, nu în jos, nu eşti de acord?
   Vorbea despre moarte, îşi dădu Sloan seama şi zâmbetul îi dispăru.
   - Eu aş prefera să nu mă gândesc la asta.
   Atunci Edith deveni vioaie şi obiectivă.
   - Moartea face parte din viaţă. Eu am nouăzeci şi cinci de ani; de aceea o privesc în faţă. Totuşi, nu acesta este subiectul. O să fiu cât se poate de directă cu tine şi nu am nevoie de nicio ieşire emoţională...
   Pentru că ea fusese întotdeauna cât se poate de directă fără nici un fel de avertizare, Sloan se întări ca să audă ceva spectaculos de neplăcut.
   În loc să vorbească, Edith se întinse după o cutie mare, îmbrăcată în catifea bleumarin, de pe măsuţa de lângă ea şi i-o dădu lui Sloan; apoi începu să deschidă broşa de pe piept. Vârstă şi artrita îi deformaseră cumplit degetele, dar Sloan ştia că nu trebuia să-şi ofere ajutorul, aşa că rămase întro tăcere perplexă, ţinând cutia în poală.
   - Deschide cutia, îi comandă Edith când broşa fu în sfârşit eliberată.
   Sloan deschise cutia mare, plată. Cuibărit în catifea se afla un colier spectaculos din rubine şi diamante, de vreo doi centimetri lăţime, cu cercei şi brăţară asortate. Cum Edith îşi scosese broşa, Sloan se gândi că se decisese poate să o bage la loc în cutie.
   - Ce zici?
   - Păi sunt într-adevăr strălucitoare, spuse Sloan jalnic, amintindu-şi de sugestia unei eşarfe care să învioreze rochia lui Edith.
   - Piesele acestea, împreună cu broşa, au aparţinut stră-străbunicii tale, Hanover. Se află în familia mea mai de demult decât toate celelalte piese şi de aceea au cea mai puternică semnificaţie pentru mine. Tu te afli în familia aceasta de foarte puţin timp, nu din vina ta şi cu toate că în mod normal eu nu cad în sentimentalism, m-am gândit că aceste bijuterii vor fi exact ceea ce trebuie ca să acopere prăpastia, să-i zicem. Am pus broşa astăzi pentru că este pentru ultima oară că o mai port; totuşi, abia aştept să o văd pe tine, când vei îmbrăca ceva mai corespunzător decât pantalonii ăştia bărbăteşti.
   - Pe mine? repetă Sloan; apoi îşi aminti de dineul formal din seara aceea şi înţelese.
   - Eşti foarte bună că îmi oferi să o port...
   - Copil prostuţ! Eu nu-ţi împrumut lucrurile astea, eu ţi le dau. Rubinul este piatra zodiei tale. Când eu nu voi mai fi aici, ele îţi vor aminti de mine şi de strămoşii tăi pe care nu ai avut niciodată ocazia să îi cunoşti.
   Şocul o ridică pe Sloan în picioare atât de brusc, încât trebui să prindă caseta din catifea înainte de a cădea pe jos. Acum înţelese de ce toate astea fuseseră precedate de o conversaţie despre moarte.
   - Eu sper să mai trăieşti multă vreme şi să mai ai multe ocazii să porţi toate astea. Nu am nevoie de ele ca să-mi amintesc de tine după... după...
   - După moartea mea, spuse Edith direct.
   - Nu vreau să mă gândesc acum la asta, acum când abia te-am cunoscut.
   - Insist să iei acum bijuteriile.
   - Nu voi face asta, spuse Sloan cu încăpăţânare şi puse caseta înapoi pe măsuţă.
   - Oricum vor fi ale tale, într-o bună zi.
   - Nu vreau să discut despre „într-o bună zi”.
   - Presupun că nu vei fi la fel de încăpăţânată privind testamentul meu, pentru că am decis să îl schimb, ca să îţi primeşti şi tu partea cuvenită.
   - Ba da, o să fiu la fel de încăpăţânată! o întrerupse Sloan şi spre uluiala ei, Edith Reynolds începu să râdă tare, un sunet aspru, cârâit, care era la fel de înduioşător pe cât era de nemelodic.

.........................................................