Povestitorul, Jodi Picoult

.....................................................

                        4-9

             Încuviințează din cap.

   - Rămăsesem fără mâncare, vremea era îngrozitoare, iar, într-o seară, plutonul nostru a fost prins într-o ambuscadă a Armatei Roșii. M-am aruncat în fața glonțului, ca să îl apăr pe comandantul nostru. Am pierdut mult sânge și am fost la un pas de moarte. Reichul a considerat asta un act de eroism. Pe atunci, sinuciderea îmi părea cea mai bună soluție, spune Josef, clătinând din cap. Totuși, gestul meu a fost suficient pentru a-mi răscumpăra greșelile. Nervii brațului drept mi-au fost afectați iremediabil. Nu aveam cum să mai țin vreodată pușca în mână. Dar, către finalul anului 1942, oricum era nevoie de mine în altă parte. Departe de linia întâi. Într-un loc unde nu trebuia să ridici pușca la un prizonier neînarmat, spune și se uită la mine. Aveam deja experiență în lagărele de concentrare; acolo îmi începusem cariera de SS-ist. Așa că, după nouă luni de spitalizare, m-au transferat la un asemenea lagăr. De data asta, în calitate de Schutzhaftlagerfuhrer al lagărului de femei. Eram responsabil cu prizonierii. Anus Mundi, așa numeau deținuții lagărul. Îmi amintesc că am coborât din mașină și m-am uitat la porțile din fier, între barele cărora stătea scris: Arbeit macht frei. Munca te va elibera. Și, în momentul acela, am auzit că mă strigă cineva.
   Josef ridică ochii spre mine.
   - Era fratele meu, Franz. După toată opoziția față de Reich, ajunsese acum Hauptscharfuhrer - sergent - și lucra în același lagăr, la departamentul administrativ.
   - N-am auzit niciodată de acest Anus Mundi despre care vorbești, spun.
   - Era o poreclă, râde Josef. Știi un pic de latină, nu? Înseamnă „Găoaza lumii”. Cred că îl știi sub denumirea de Auschwitz.

         Îi auzeam fiecare bătaie a inimii. Erau aproape sincronizate cu tropăitul ghetelor, în timp ce alerga. Trebuia să fie mai prudentă, și-a zis el. A fost doar vina ei.
   Când a dat colțul, a lovit-o din spate. Fata s-a prăbușit pe pietre, iar el s-a repezit la gulerul rochiei, sfâșiindu-i-o până la mijloc, în timp ce a răsucit-o cu fața în sus. A fost suficient să îi pună un braț pe claviculă, pentru a o imobiliza.
   Fata îl implora - toți făceau asta - dar el nu auzea. Zvâcnetul inimii ei îl scotea din minți.
   Prima mușcătură a fost cea mai savuroasă, ca un cuțit care pătrunde într-un bulgăre de lut. Pulsul îi fremăta, precum o frunză de plop, în scobitura gâtului. Avea o piele atât de moale; nu a trebuit decât să tragă ușor, pentru a-i dezveli mușchiul și venele palpitânde. Auzea sângele, gâlgâind ca un râu umflat, și saliva de poftă.
   Cu mișcări abile, i-a decupat mușchiul, retezând tendoane și ligamente, ca pe corzile unui arcuș, în timp ce îi sfâșia carnea, disecând bucată cu bucată, până când sângele dulce și arămiu din arteră i s-a revărsat în gură. I se scurgea pe bărbie, ca zeama de pepene. Trupul fetei devenea tot mai moale în brațele lui, iar pielea i se zbârcea.
   Când a dat cu dinții de șira spinării, a înțeles că nu mai are ce face cu ea. Capul ei, prins într-o fâșie de ligament, s-a rostogolit câțiva pași mai încolo.
   S-a șters la gură. Și a plâns.

                                            SAGE

      Cu toate că Josef a vorbit atât de mult despre moarte încât i se înnegresc buzele ca după sucul de mure; cu toate că nu-mi pot alunga din minte imaginea fetiței care cântă și pe cea a tânărului care arată spre el și își spune vârsta, gândul meu se îndreaptă mai mult către alții.
   Către cei care nu apar în poveștile lui Josef. Cei care nu au lăsat nicio urmă în memoria lui, ceea ce este infinit mai dureros.
   A fost la Auschwitz, la fel ca bunica. L-o fi cunoscut? S-or fi întâlnit? O fi amenințat-o sau chiar bătut-o? Oare stătea trează în miez de noapte, în patul ei infect, și îl redesena pe monstrul din poveste, după chipul și asemănarea lui?
   Nu degeaba m-am ferit să îi pomenesc bunicii de Josef. Și-a ascuns amintirile mai bine de șaizeci de ani. În momentul în care ies din casa lui Josef însă, nu pot să nu mă întreb dacă bunica se numără printre cei de care el a uitat. Sau dacă el face parte dintre cei pe care ea s-a străduit să îi uite. Mi se face rău când mă gândesc la nedreptatea situației.
   E beznă și plouă când plec de la Josef; încă tremurând sub greutatea mărturisirii lui. Aș vrea să pot fugi la cineva, cineva care să mă strângă în brațe și să-mi spună că totul va fi bine, cineva care să mă țină de mână până adorm. Bunica ar putea fi acea persoană, dar m-ar întreba ce m-a întristat atât de tare.
   Așa că merg acasă la Adam, deși i-am spus că nu vreau să-l văd, deși e noapte - segmentul din diagrama vieții lui care aparține altei femei.
   Parchez la marginea străzii și arunc o privire prin fereastra opacă a sufrageriei. Văd un băiat care se uită la televizor, la Riști și câștigi.
    Dincolo de canapea, zăresc o fetiță care citește la masa din bucătărie.
   Lumina blândă se revarsă peste umerii ei, ca o pelerină. Curge apa la robinetul din bucătărie, iar soția lui Adam spală vasele. În timp ce-i privesc, apare și el, cu un prosop de vase curat și ia castronul de salată din mâinile pline de detergent ale soției. Îl șterge, îl așază pe bufet, apoi o cuprinde pe Shannon în brațe, pe la spate.
   Cerul se cască deasupra mea, ceea ce e deopotrivă o metaforă și un front atmosferic scăzut. O iau la fugă și ajung la mașină exact în momentul în care un fulger năprasnic despică întunericul de smoală.
   Demarez în trombă, las în urmă familia fericită și intru prea repede pe autostradă. Bălțile de pe șosea sunt mari și negre. Îmi vine în minte descrierea lui Josef, pământul umflat de atâta sânge, și sunt atât de distrată, încât, inițial, nici nu observ căprioara care iese în fugă din pădure și sare în fața mașinii. Virez brusc, chinuindu-mă să controlez volanul, intru în parapet și mă lovesc cu capul de geam. Mașina se oprește cu un șuierat.
   Îmi pierd cunoștința preț de câteva secunde.
   Când deschid ochii, simt că sunt udă pe față. Mă gândesc că plâng, după care îmi pipăi obrazul și văd sânge pe degete.
   Preț de o clipă infernală, retrăiesc trecutul.
   Mă uit la scaunul gol al pasagerului, apoi prin parbrizul spart, și îmi amintesc unde sunt și ce s-a întâmplat.
   Căprioara zace întinsă pe șosea, în lumina albă a farurilor. Cobor din mașină împleticindu-mă. Mă las în genunchi, în ploaia torențială, îi ating fața și gâtul și izbucnesc în plâns.
   Sunt atât de tulburată, încât îmi trebuie câteva secunde ca să observ că a mai apărut o mașină. Simt o atingere ușoară pe umăr.
   - Sunteți bine, domnișoară? mă întreabă polițistul.
   De parcă răspunsul la o asemenea întrebare ar fi floare la ureche. De parc-aș putea răspunde cu un singur cuvânt.
   Polițiștii o sună pe Mary. Când vine după mine, insistă să merg la control, la spital. După ce medicul îmi pansează fruntea și îmi recomandă să fiu supravegheată, ca nu cumva să sufăr vreo comoție, Mary anunță că o să dorm la ea peste noapte și că nu acceptă niciun refuz.
   Mă doare capul atât de tare, încât nu sunt în stare să protestez și, astfel, ajung în bucătăria lui Mary, cu o cană cu ceai în față.
   Mary e murdară de vopsea mov, uscată pe mâini - probabil lucra la o pictură murală când au sunat-o polițiștii. Tabloul mă împresoară, în separeul pentru micul dejun: un peisaj apocaliptic, pe jumătate terminat. Iisus - presupun că e Iisus, după părul lung și barbă, deși seamănă dubios de bine cu Bradley Cooper - întinde o mână spre cei care se prăbușesc spre tărâmul lui Mefistofel - care e femeie și seamănă cu Michelle Bachmann. Bietele suflete condamnate sunt care mai de care mai despuiate, unele abia schițate, dar disting printre ele chipurile lui Snooki, Donald Trump și Joe Paterno. Pun degetul pe un punct în spatele meu.
   - Elmo? spun. Pe bune?
   - Gândește-te de când e tot copil, zice Mary și ridică din umeri, în timp ce-mi întinde zaharnița. Nu îmbătrânește deloc. E clar că și-a vândut sufletul diavolului. Mă prinde de mână, peste masă. Mă bucur nespus că m-ai chemat.
   Mă abțin să îi atrag atenția că poliția a chemat-o, nu eu.
   - Credeam că ești supărată pe mine, fiindcă ți-am spus să-ți iei câteva zile libere. Dar să știi că am făcut-o doar pentru binele tău, Sage, spune, cu un zâmbet timid. Sora Imaculata îmi spunea asta tot timpul, când eram la grădiniță, la școala parohială. Nu-mi tăcea gura o clipă. Așa că, într-o zi, m-a băgat în coșul de gunoi. Eram suficient de măruntă cât să intru în el. De câte ori mă smiorcăiam, dădea un șut în coș.
   - Vrei să-ți mulțumesc că nu m-ai aruncat în tomberon?
   - Nu, dar ar trebui să fii recunoscătoare că există cineva care ține la tine îndeajuns de mult încât să te ajute să revii pe calea cea dreaptă. Sunt sigură că asta și-ar fi dorit mama ta.
   Mama. Principalul motiv pentru care am ajuns la grupul de terapie. Dacă nu murea, poate că nu m-aș fi împrietenit niciodată cu Josef Weber.
   - Ce s-a întâmplat astă-seară? întreabă Mary.
   E o întrebare-capcană.
   - Ce să se-ntâmple? Am lovit o căprioară și am intrat în parapet.
   - Unde mergeai pe vremea aia oribilă?
   - Acasă, răspund, și nu mințeam.
   Aș vrea să-i povestesc tot ce știu despre Josef, dar mi-a tăiat deja o dată macaroana, când am încercat să vorbesc cu ea. E exact cum a spus el: credem ceea ce vrem și ceea ce ne place. Din cauza asta, preferăm să ne prefacem că nu vedem ceea ce nu vrem să existe.
   Mary nu poate să accepte ideea că Josef ar putea fi un monstru, pentru că asta ar însemna că s-a lăsat păcălită de el.
   - Ai fost cu el? mă întreabă încordată.
   Inițial, mă gândesc că se referă la Josef, apoi îmi dau seama că e vorba de Adam.
   - Nu, i-am spus lui Adam că nu vreau să ne mai vedem o perioadă.
   Îi pică fața.
   - Slavă Domnului!
   - Dar am trecut pe la el, spun și mă strâmb când o văd că își îngroapă fața în mâini. Nu aveam de gând să-i bat la ușă. Pe cuvânt.
   - De ce n-ai venit la mine? întreabă Mary. Am destul ceai de plante și înghețată să te lecuiască de orice despărțire, și am o disponibilitate emoțională mult mai mare decât a avut Adam vreodată.
   Dau aprobator din cap.
   - Ai dreptate. Trebuia să te sun. Dar l-am văzut cu soția și copiii. Și... m-a tulburat. M-am zăpăcit și de-aia am lovit căprioara.
   Realizez că am născocit întreaga poveste, fără să pomenesc nici măcar o dată numele lui Josef. Semăn cu bunica mai mult decât îmi închipuiam.
   - Isteață mișcare, zice Mary, dar știu că mă minți.
   Mă uit mirată la ea și mi se pune un nod în gât.
   - Te cunosc bine. Te-ai dus la el, ca să-i spui că ai greșit. Dacă nu trăgeai cu ochiul pe fereastră și nu-i vedeai familia, probabil te cățărai pe spaliere și-i aruncai pietricele în fereastră, până ieșea din casă, ca să vorbească cu tine.
   O privesc furioasă.
   - Vorbești de parc-aș fi o ratată.
   Mary ridică din umeri.
   - Spun doar că n-ar strica să porți ranchiună mai mult de o secundă.
   - Nu e un pic cam răutăcios din partea unei călugărițe?
   - Fostă călugăriță. Ascultă-mă pe mine, serenitatea aia din Sunetul muzicii e o minciună gogonată. La mănăstire, măicuțele sunt la fel de meschine ca toți ceilalți oameni. Pe unii îi iubești, pe alții îi urăști. Nici n-ai idee de câte ori am scuipat în agheasmatar, înainte să bea o anume călugăriță din el. A meritat din plin să fac douăzeci de mătănii pentru iertarea păcatelor.
   Îmi masez tâmpla stângă, care zvâcnește.
   - Îmi dai telefonul, te rog?
   Se ridică și îmi scotocește prin geantă până îl găsește.
   - Pe cine vrei să suni?
   - Pe Pepper.
   - Mincinoaso. Ultima oară când ai vorbit cu soră-ta, ți-a închis telefonul în nas, fiindcă i-ai zis că e la fel de aberant să meditezi un copil de patru ani, ca să intre la o școală exclusivistă, pe cât ar fi să angajezi instructor de înot unui peștișor. N-ai suna-o pe Pepper nici dacă ai fi blocată într-o mașină care mai are puțin și sare în aer...
   - Dă-mi-l măcar, ca să-mi verific mesajele.
   Mary îmi aruncă telefonul.
   - Treaba ta. Dă-i mesaj. Oricum, mâine-dimineață, o să te rogi de el cu cerul și pământul să te ierte. Așa faci mereu.
   Caut numărul lui Leo în agendă.
   - Nu și de data asta, spun.

            Se pare că până și vânătorii de naziști mai iau câte o pauză din când în când.
   Cu toate că îi las trei mesaje vocale în seara aceea și în dimineața următoare, nu îmi răspunde și nici nu primesc telefon de la el. Cad într-un somn agitat, în patul din dormitorul de oaspeți, la capul căruia se află o statuetă a lui Iisus, cu crucea în spate. Visez că trebuie să urc crucea pe un deal interminabil, iar, când privesc în jos din vârful lui, văd o mare de cadavre goale de bărbați, femei și copii.
   În drum spre brutărie, Mary mă lasă acasă, deși insist că mi-ar prinde bine să vin la muncă. Nu-mi găsesc liniștea în casă. Nu cred că aș răbda să mai ascult poveștile lui Josef și azi. Oricum, prefer să stau departe de el până când iau legătura cu Leo.
   Ca să mi-l scot pe Josef din minte, hotărăsc să coc ceva extrem de migălos: brioșe. Brioșa e o pâine care e o anomalie - cincizeci la sută din ea e unt, dar, în loc să devină o chestie tare ca piatra, e pufoasă, dulce și ți se topește în gură. Să faci brioșe într-o zi caniculară și umedă ca asta e o adevărată aventură, pentru că toate ingredientele trebuie să fie reci.
   Bag în frigider până și castronul și telul mixerului.
   Încep să bat untul cu făcălețul în vreme ce se mixează aluatul. După aceea îl adaug în mixer, în cantități mici. Asta e partea mea preferată.
   Aluatul nu prea știe ce să facă cu atâta unt și începe să se separe. Dar, după un timp, prinde a se omogeniza și capătă o textură satinată.
   Opresc mixerul și rup o bucată de cocă, de dimensiunea unei prune. O țin în mâini și trag ușor de ea, să văd dacă devine transparentă pe măsură ce se întinde. O pun într-un vas și o acopăr cu folie, după care așez vasul pe masă și fac curat în bucătărie.
   Aud soneria.
   Tresar. De obicei, nu sunt acasă în timpul zilei, iar, noaptea, nu sună nimeni. Până și Adam are cheie de la ușă.
   Mă aștept să fie poștărița sau curierul, dar bărbatul din prag nu e îmbrăcat în uniformă. Poartă un sacou șifonat și cravată, deși sunt vreo douăzeci și nouă de grade afară. Are părul negru, barba nerasă și ochi căprui. Are pe puțin 1,90 m.
   - Sage Singer? spune, când deschid ușa. Sunt Leo Stein.
   Nu e nici pe departe așa cum mi l-aș fi închipuit. Îmi dau imediat părul pe față, ca să-mi maschez cicatricea, dar realizez că e prea târziu. Leo se uită fix la mine, de parcă ar vedea prin cortina de păr.
   - Cum ați aflat unde locuiesc? întreb.
   - Glumiți? Lucrez la Ministerul Justiției. Știu și ce-ați mâncat azi-dimineață.
   - Pe bune?
   - Nu, răspunde el, rânjind, spre surprinderea mea.
   Nu credeam că o persoană ca el zâmbește prea des. După câte o fi auzit, nu m-ar mira chiar să fi uitat cum să zâmbească.
   - Pot să intru?
   N-am idee dacă trebuie să respect vreun protocol. Dacă măcar am voie să îl refuz. Mă întreb dacă nu cumva am făcut o greșeală imensă; dacă eu și Josef am fost urmăriți cu camere ascunse; dacă am intrat în încurcătură.
   - În primul rând, liniștiți-vă și respirați, zice Leo. Am venit să vă ajut, nu să vă arestez.
   Mă întorc din profil, ca să nu-mi vadă obrazul diform.
   - Aa, spune. S-a întâmplat ceva?
   - Nu. De ce?
  - Pentru că sunteți la fel de încordată cum am fost eu când am adormit pe birou, luna trecută. O săptămână am stat cu gâtul înțepenit.
   Trag aer în piept și îl privesc în ochi, provocându-l să se uite la mine.
   - Ah, zice el blajin. Mă așteptam la altceva.
   Nu știu de ce, dar am senzația că mi-a dat o palmă peste față.
   Majoritatea oamenilor politicoși nu spun nimic când îmi observă cicatricea. Dacă Leo ar fi procedat la fel, puteam măcar să mă prefac că nu a remarcat-o.
   - E absurd, spune, dar îmi imaginam că aveți ochi căprui, nu albaștri.
   Rămân cu gura căscată.
   - Dar vă prinde bine albastrul, adaugă.
   - Asta-i tot ce aveți de spus? Serios?
   Ridică din umeri.
   - Dacă vă gândeați că o s-o iau la fugă țipând, pentru că aveți câteva dungi argintii, ca de cyborg, pe față, îmi pare rău să vă dezamăgesc.
   - Dungi de cyborg?
   - Uitați cum stă treaba. Nu vă cunosc foarte bine, dar păreți ușor obsedată de aspectul fizic. Pentru mine, acesta e mult mai puțin interesant decât faptul că m-ați informat cu privire la Josef Weber.
   La auzul numelui lui Josef, scutur din cap, ca să îmi limpezesc mintea.
   - Am vorbit cu el ieri. A comis foarte multe fapte oribile.
   Leo bagă mâna în servietă și scoate un dosar.
   - Știu, zice. Tocmai de-aia mă gândeam că ar fi momentul să ne cunoaștem.
   - Parcă spuneați că trebuie să discut cu unul dintre istoricii dumneavoastră.
   I se înroșește brusc gâtul.
   - Treceam prin zonă, răspunde.
   - Ați venit la New Hampshire cu alte probleme?
   - Eram în Philadelphia. Nu e foarte departe.
   Philadelphia e la opt ore de mers cu mașina distanță. Mă trag un pas în spate și deschid ușa mai larg.
   - În acest caz, poftiți, spun. Sigur vă e foame.

          Leo Stein înfulecă brioșă după brioșă. Cele din prima serie mi-au ieșit incredibil de pufoase. Le servesc calde, cu dulceață și ceai.
   - Mmm, murmură și închide ochii de încântare. E prima oară când gust așa ceva.
   - Nu există brutării în Washington?
   - Habar n-am. Eu mă hrănesc cu cafea proastă și sandvișuri de la automat.
   Cale de două ore îi repet lui Leo tot ce mi-a spus Josef. În tot acest timp, am modelat brioșele în forma tradițională, le-am uns cu ou și le-am pus la copt. Mi-e mai ușor să vorbesc când am mâinile ocupate. Cu fiecare cuvânt pe care îl rostesc, mă simt mai ușoară. E ca și cum i-aș servi propoziții din piatră și, cu cât îi pasez mai multe, cu atât îi transfer lui povara.
   Ia notițe în carnețel. Studiază atent decupajul din ziar, pe care l-am subtilizat înainte să plec de la Josef, cel tăiat din ziarul de Wewelsburg, care îl înfățișează mâncând prăjitura făcută de mama lui.
   Nu pare câtuși de puțin surprins când se uită la mine.
   - Aveți de gând să discutați direct cu el? întreb.
   Ridică privirea.
   - Nu încă. Aveți o relație bună cu el. I-ați câștigat încrederea.
   - Are încredere că o să-l iert, spun, nu că o să-l dau pe mâna autorităților.
   - Iertarea e o chestie spirituală. Pedeapsa ține de lege. Nu se exclud reciproc.
   - Să înțeleg că dumneavoastră l-ați ierta?
   - N-am spus asta. Din punctul meu de vedere, asta nu e în căderea nici unuia din noi. Să ierți înseamnă să îl imiți pe Dumnezeu.
   - La fel și să pedepsești, răspund.
   Ridică din sprâncene și zâmbește.
   - Diferența e că Dumnezeu nu urăște niciodată.
   - Mă surprinde că încă mai credeți în Dumnezeu, după ce-ați cunoscut atâția oameni diabolici.
   - Cum aș putea să nu cred, după ce am cunoscut atâția supraviețuitori? spune și se șterge la gură cu un șervet. Deci, i-ați văzut tatuajul, repetă, ca să clarifice lucrurile.
   - Am văzut o cicatrice care ar fi putut fi un tatuaj.
   - Unde era? întreabă Leo și ridică brațul. Arătați-mi locul exact.
   Îl ating pe bicepsul stâng, imediat lângă subsuoară. Îi simt pielea fierbinte prin cămașa de bumbac.
   - Aici, spun. Semăna cu o arsură de țigară.
   - Corespunde tatuajelor Waffen-SS Blutgruppe, zice Leo. Și informațiilor pe care le-am strâns până acum. Avem dovada că, în 1941, activa în Brigada de Infanterie 1.SS și că a lucrat la Auschwitz II, după 1943.
   Deschide dosarul pe masă. Văd fotografia neclară a unui tânăr în uniformă nazistă, cu cranii pe reverul vestonului. E posibil să fie Josef, dar nu-mi dau seama. REINER HARTMANN, deslușesc în momentul în care scoate fotografia din agrafa de hârtie. Văd o adresă, scrisă într-o caligrafie ascuțită, pe care nu reușesc să o descifrez, și literele AB, care nu pot reprezenta decât grupa lui de sânge.
  Leo închide repede dosarul - probabil conține informații secrete - și pune fotografia lângă decupajul din ziar.
   - E una și aceeași persoană? Asta-i întrebarea.
   În prima imagine, Josef e adolescent; în a doua, e deja bărbat.
   Calitatea fotografiilor nu ne ajută prea mult.
   - Nu-mi dau seama. Contează chiar atât de mult, dacă ați spus că toate celelalte informații se confirmă?
   - Depinde, răspunde Leo. În 1981, Curtea Supremă a decis că toți cei care au lucrat ca gardieni în lagăre de concentrare se fac vinovați de complicitate la faptele comise acolo - inclusiv la crimă, în cazul Auschwitz II. Decizia Curții s-a întemeiat pe un proces care avusese loc în Germania, cu mulți ani înainte, în cadrul căruia un suspect a declarat că, dacă autoritățile germane îl anchetează pe el, ar trebui să-i ancheteze pe toți cei care au lucrat în lagăr, pentru că lagărul funcționa ca un sistem ierarhic, și toți cei din sistem trebuiau să își îndeplinească sarcina, altminteri, întregul aparat de anihilare s-ar fi blocat. Astfel că toți, de la gardieni și până la contabilii de la Auschwitz, se fac vinovați de ceea ce s-a întâmplat acolo pentru simplul motiv că știau ce se petrece și și-au îndeplinit sarcina. Să vă explic altfel - să zicem că dumneavoastră și iubitul dumneavoastră decideți să mă ucideți în biroul meu. Planul e ca iubitul să mă fugărească prin cameră, cu un cuțit, în timp ce dumneavoastră țineți de ușă, de pe partea cealaltă, ca să nu pot scăpa. Amândoi veți fi acuzați de omor săvârșit cu premeditare. Nu contează cum ați participat fiecare la comiterea faptei.
   - Nu am un iubit, mă aud spunând.
   Descopăr că e mai ușor decât mi-aș fi imaginat să rostesc asta cu voce tare și, în loc să mi se sfâșie inima, am senzația că plutesc, ca un balon cu heliu.
   - Am avut, dar lucrurile nu mai... Ridic din umeri. Mă rog, ideea e că n-o să vă ucidă în birou prea curând.
   Leo se îmbujorează la față.
   - Mă bucur că pot dormi liniștit la noapte.
   Tușesc ușor, ca să îmi dreg vocea.
   - Deci, nu trebuie decât să dovedim că Josef a lucrat la Auschwitz, spun. Nu e suficient că a recunoscut asta deja?
   - Depinde dacă mărturisirea e demnă de încredere.
   - De ce-ar crede judecătorii că minte?
   - De ce mint oamenii, în general? întreabă Leo. E bătrân. Nu-l mai ajută mintea. E masochist. Cine știe? Poate că n-a fost niciodată acolo. Poate că a citit o carte și ți-a reprodus toată povestea. Asta nu dovedește că e a lui.
   - Chiar dacă aveți un dosar pe care scrie numele lui?
   - V-a dat deja un nume fals, zice Leo. Poate că și povestea e la fel.
   - Atunci, cum dovedim că Josef e într-adevăr Reiner?
   - Există două modalități. Fie continuă să vă povestească și, într-un final, divulgă informațiile care se regăsesc în dosar - informații detaliate, pe care nu le afli oricât ai urmări canalul History. Fie găsim un martor ocular care și-l amintește din lagăr. Pune degetul pe decupajul din ziar și pe fotografia de pe ecusonul de membru al Partidului Nazist. O persoană care poate confirma că sunt unul și același bărbat.
   Mă uit la mormanul de brioșe din care nu mai iese abur, ci sunt doar călduțe și parfumate. La pata de dulceață de pe masa din lemn de arțar.
   Bunica mi-a povestit că tatăl ei îi spunea o ghicitoare: Ce trebuie să împarți ca să unești o familie? Pâine, desigur.
   Mă gândesc la asta și, deși nu sunt credincioasă, mă rog ca ea să mă ierte.
   - Cred că știu cine ne poate ajuta, spun.

       - N-ai decât să spui ce vrei, a zis Damian. Încerc doar să te protejez.
   Deschisesem ușa, gândindu-mă că e Aleks, și dădusem nas în nas cu căpitanul gărzilor. I-am spus că sunt ocupată, ceea ce era adevărat.
   Afacerea se redresase mult în ultima săptămână. Nu reușeam să satisfacem toate cererile de pâine. Franzelele, ca și chiflele mele, erau mai dulci decât toate produsele pe care le copsese vreodată tata. Aleks spunea în glumă că folosește un ingredient secret, dar nu voia să-mi dezvăluie care era acela. În cazul ăsta, ar fi un ingredient ca oricare altul, zicea el.
   Acum, ascultam predica pe care mi-o ținea Damian la mine în bucătărie.
   - Un upior? am spus. E doar o legendă populară.
   - Nu degeaba legendele supraviețuiesc peste veacuri. Ce altă explicație să existe? Una era când omora animale, Ania, dar... bestia asta a ajuns să vâneze oameni.
   Auzisem despre upiori, firește. Morți care se ridicau înfometați din sicrie și se hrăneau cu sângele altora. La nevoie, se hrăneau cu propria carne.
   Bătrâna Sal, care vindea coșuri împletite în piața satului, era superstițioasă. Nu trecea niciodată pe lângă o pisică neagră; arunca sare peste umăr; își punea hainele pe dos în nopțile cu lună plină.
   De la ea pornise zvonul despre upiorul care ne teroriza satul, fiindcă o auzeam bombănind ori de câte ori ne instalam tarabele una lângă alta. Îi observi în mulțime, zicea ea. Trăiesc printre noi, cu obrajii lor rumeni și buzele roșii.
   După ce mor; își desăvârșesc transformarea. Odată ce s-a întâmplat asta, nu mai e nimic de făcut. Singura cale de a omorî un upiór e să-i tai capul și să-i scoți inima. Și singura cale de a te apăra de el e să-i bei sângele.
   Nu plecasem urechea la balivernele bătrânei Sal și nu intenționam să plec urechea nici la poveștile lui Damian. Mi-am pus mâinile în sân.
    - Ce vrei de la mine?
   - Umblă vorba că poți prinde un upior dacă îi distragi atenția, mi-a explicat. Dacă vede un nod, trebuie neapărat să îl desfacă. Dacă vede un morman de semințe, trebuie neapărat să le numere.
   Damian a întins mâna pe deasupra capului meu, a luat un sac de orz și l-a răsturnat pe tejghea.
   - Și, mă rog, de ce-ar intra upiorul tocmai în brutăria mea?
   - E posibil să fie deja aici, a răspuns Damian.
   A durat câteva clipe până să pricep unde bate. Mi-a sărit țandăra.
   - L-ai luat la ochi, pentru că nu-i de prin părțile astea? Pentru că n-a mers la aceeași școală cu tine și cu prietenii tăi soldați, sau pentru că pronunță altfel cuvintele? Nu e un monstru, Damian, e doar diferit.
   - Ești convinsă? a replicat, lipindu-mă cu spatele de peretele cuptorului din cărămidă. Crimele au coincis cu venirea lui.
   - E aici toată noaptea, iar ziua e acasă, cu fratele lui. Când ar mai avea timp să facă și lucrurile de care vorbești tu?
   - Stai lângă el când muncește? Sau dormi?
   Am deschis gura. Adevărul era că petreceam tot mai mult timp în bucătărie, împreună cu Aleks. I-am povestit despre tata și despre Baruch Beiler. El mi-a spus că vrea să devină arhitect, să proiecteze clădiri atât de înalte, încât să te apuce amețeala când ajungi la etajele superioare. Uneori, adormeam ghemuită pe masă și mă trezeam întotdeauna în brațele lui Aleks, care mă ducea la culcare.
   Uneori, mă gândeam că tocmai de-asta îmi plăcea să stau cu el până noaptea târziu.
   M-am apucat să adun orzul cu palmele, dar Damian m-a prins de încheietură.
   - Dacă ești așa sigură, de ce nu le lași aici, să vezi ce se întâmplă?
   M-am gândit la Aleks care colinda din oraș în oraș, cu fratele lui. M-am gândit la mâinile lui, în timp ce îmi cosea rana de la gât.
   - Fie, m-am învoit, privindu-l pe Damian în ochi.

         În seara aceea, nu m-am întâlnit cu Aleks în bucătărie.
   Nici măcar nu eram acolo când a intrat. Iar când a bătut ușor la ușa dormitorului meu, i-am spus că mă simt rău și vreau să mă odihnesc.
   Dar n-am reușit. Mi-l tot închipuiam cum numără boabele de orz și le așază în grămăjoare. Mi-l închipuiam cu mâinile și gura pline de sânge.
   Văzând că nu izbutesc să adorm, am aprins o lumânare și am coborât tiptil în bucătărie.
   Prin ușa de lemn, se simțea dogoarea cuptorului încins. Dacă mă ridicam pe vârfuri, puteam să mă uit printr-o crăpătură. Nu aveam o vedere panoramică a bucătăriei, dar speram să îl văd pe Aleks muncind, ca de obicei, și să îmi liniștesc temerile.
   Vedeam perfect măsuța pe care era împrăștiat orzul.
   Însă mormanul de boabe fusese aranjat cu grijă, în formațiune militară.
   Ușa s-a deschis atât de brusc, încât m-am prăvălit înăuntru, în patru labe. Lumânarea s-a desprins de pe sfeșnic și s-a rostogolit pe podeaua din piatră. Am întins mâna după ea, dar Aleks a călcat pe ea și a stins-o.
   - Mă spionezi?
   M-am ridicat în picioare și am clătinat din cap. Nu-mi puteam dezlipi ochii de la orzul aliniat în șiruri ordonate.
   - Sunt un pic în urmă, a spus Aleks. Am găsit dezordine când am venit.
   Am observat că sângerează. Avea un bandaj înfășurat pe braț.
   - Te-ai rănit.
   - E un fleac.
   Semăna cu bărbatul care mă făcuse să râd în hohote ieri, când îl imitase pe bețivul satului. Semăna cu bărbatul care mă luase în brațe când văzusem un șoarece alergând prin bucătărie și n-am mai vrut să intru acolo până când nu m-am convins că l-a prins.
   Era atât de aproape de mine, încât îi simțeam parfumul de izmă din respirație; îi vedeam scânteierile verzi din aurul topit al ochilor săi. Mi s-a pus un nod în gât.
   - Ești ceea ce cred că ești?
   S-a uitat impasibil la mine.
   - Are vreo importanță?
   Când m-a sărutat, am simțit că mă mistuie. Mă înălțăm, creșteam din interior; dezamăgită că pielea era un obstacol în calea apropierii noastre.
   Mi-am înfipt unghiile în mijlocul lui și i-am băgat degetele pe sub cămașă.
   Mi-a prins capul între palme și, tandru, atât de tandru, că nici nu am simțit, m-a mușcat de buză.
   Aveam amândoi sânge în gură. Avea gust de metal, de durere. M-am desprins de el și am gustat din mine pentru prima oară.
    Privind în urmă, nu găsesc altă explicație decât că era la fel de tulburat ca și mine. Altminteri, ar fi auzit pașii lui Damian, care a dat buzna în casă, însoțit de soldații lui, cu baionetele îndreptate spre noi.

                                                  LEO

            Motivul pentru care mergem să îi cunoaștem pe cei care ne dau informații plauzibile despre potențiali naziști este să ne asigurăm că nu sunt nebuni.
   În general, te lămurești din primele clipe dacă informatorul este echilibrat și rațional, sau dacă o face din ranchiună, pentru că e paranoic, ori, pur și simplu, țicnit.
   După câteva minute în compania lui Sage Singer, mă conving de următoarele: nu inventează acuzații la adresa lui Josef Weber; nu are nimic de câștigat dacă îl dă pe mâna autorităților.
   Este extrem de sensibilă, fiindcă are o cicatrice vizibilă, care coboară de la sprânceana stângă până la obraz.
   De asemenea: din cauza sus menționatei cicatrici, habar nu are că e incredibil de atrăgătoare.
   O înțeleg perfect. Când aveam treisprezece ani, sufeream de o acnee îngrozitoare - vă jur că îmi apăreau coșuri în coșuri. Copiii mă porecliseră „Față de salam”, sau Luigi, pentru că așa îl chema pe proprietarul pizzeriei din orașul meu natal. În ziua în care trebuia să facem fotografia de promoție, eram atât de stresat că imaginea mea va rămâne imortalizată pe vecie, încât m-am forțat să vomit, numai ca să stau acasă. Mama mi-a povestit că, după ce am mai crescut, îi învățam pe oameni să nu îi judece pe alții după aspectul exterior.
   Cam același lucru presupune și actuala mea profesie. Uneori însă, când mă privesc în oglindă, parcă îl văd tot pe copilul de altădată.
   Nu știu ce vede Sage în oglindă, dar sunt sigur că e mult mai rău decât ce vedem noi, ceilalți.
   De regulă, o trimit pe Genevra să verifice persoanele care sună la biroul nostru; personal, n-am cunoscut decât două sau trei. Toți erau evrei trecuți de optzeci de ani, în mintea cărora chipurilor torționarilor lor se suprapuneau cu cele ale tuturor oamenilor care le ieșeau în cale. În niciunul dintre cazuri, acuzațiile nu s-au dovedit corecte.
   Sage Singer nu are optzeci de ani. Și nici nu minte.
   - Bunica dumneavoastră a fost în lagăr? întreb.
   Leagănă din cap în semn de încuviințare.
   - Și n-ați considerat de cuviință să menționați asta în cele patru discuții pe care le-am purtat până acum?
   Nu-mi dau seama încă dacă e un lucru foarte bun sau foarte rău. În cazul în care bunica lui Sage e dispusă și poate să îl identifice pe Reiner Hartmann ca fiind ofițer la Auschwitz-Birkenau, ne-ar ajuta să stabilim o legătură directă între informațiile strânse de Genevra și cele obținute de Sage chiar de la suspect.
   Dar dacă Sage a influențat în vreun fel atitudinea bunicii față de suspect - povestindu-i, de pildă, că a discutat cu el - orice declarație ar da va fi considerată părtinitoare.
   - N-am vrut să credeți că ăsta e motivul pentru care am sunat. Nu avea nicio legătură cu bunica. Nu vorbește niciodată despre experiențele prin care a trecut. Absolut niciodată.
   Mă aplec în față, cu palmele împreunate.
   - Deci, nu știe că vă întâlniți cu Josef Weber?
   - Nu știe nici măcar că există, răspunde Sage.
   - Și nu v-a povestit niciodată despre perioada petrecută la Auschwitz?
   Sage scutură din cap.
   - Nici măcar atunci când am întrebat-o punctual, n-am scos nimic de la ea. E normal? întreabă, ridicând ochii spre mine.
   - Nu știu ce e normal când ai supraviețuit unui lagăr de exterminare. Unii consideră că, pentru că au scăpat cu viață, e de datoria lor să împărtășească lumii ce s-a întâmplat, ca acele fapte să nu se repete și oamenii să nu uite. Alții cred că singurul mod de a-și continua viața e să se comporte ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Aș putea, spun, meditând cu glas tare, să-mi sun experta în istorie. În câteva ore, strânge câteva fotografii și pe urmă...
   - N-o să vorbească nici cu dumneavoastră, spune Sage.
   Zâmbesc.
   - Am mare priză la bunicuțe, spun.
   Își pune mâinile în sân.
   - Dacă o faceți să sufere, vă...
   - Precizare utilă: nu amenințați un agent federal. Și a doua precizare: nu vă faceți griji. Promit că nu o forțez, dacă nu se simte în stare să vorbească despre asta.
   - Dar dacă vorbește? Ce faceți, îl arestați pe Josef?
   Clatin din cap.
   - Nu avem jurisdicție asupra naziștilor, îi explic. Nu-l putem nici încarcera, nici elibera pe individ. Crimele s-au petrecut în afara teritoriului SUA, cu mult înainte să avem jurisdicție extrateritorială. Abia în 2007 a fost modificată Legea genocidului, în așa fel încât să includă și genocidul comis de cetățeni de altă naționalitate în afara teritoriului SUA. Până atunci, legea se referea strict la cetățeni americani ale căror fapte au fost îndreptate împotriva nativilor americani. Nu putem decât să-l arestăm pe motiv că e imigrant ilegal și să-l deportăm. Dar, chiar și așa, nu-mi fac mari iluzii, pentru că mă lupt în zadar de ani de zile să-i conving pe europeni să dea dovadă de conștiință morală și să-i primească înapoi pe naziști, pentru a le atrage răspunderea penală.
   - Deci, ne agităm degeaba? întreabă Sage.
   - Ne agităm pentru că bunica dumneavoastră și-a întemeiat o viață în America și e de datoria noastră să îi oferim liniștea sufletească pe care o merită.
   Sage mă privește îndelung.
   - Bine, zice. Vă duc acasă la ea.

         În dosarul lui Reiner Hartmann, există detalii pe care Sage Singer nu le cunoaște.
   Sarcina mea e să îi dezvălui cât mai puține și să storc de la ea cât mai multe. Dar, chiar și așa, nu sunt convins că tribunalul va reuși să coroboreze toate probele și să îl pună sub acuzare. Nu sunt sigur nici că Hartmann va mai apuca să își primească pedeapsa binemeritată.
   Deocamdată, tot ce-am aflat de la Sage sunt informații care pot fi obținute din arhiva Muzeului Memorial al Holocaustului din SUA sau dintr-o carte de istorie. Operațiuni militare și date; unități militare, traiectorii profesionale. Până și tatuajele specifice sunt un lucru bine știut de cei care studiază istoria celui de-al Treilea Reich.
   Oricât ar părea de absurd că cineva își asumă în mod fals identitatea unui criminal de război, s-au văzut și lucruri mai ciudate.
   În dosarul de față însă, există amănunte despre Reiner Hartmann, pe care doar Reiner Hartmann - și, poate, superiorii și prietenii lui cei mai apropiați - le-ar putea ști.
   Iar Sage Singer nu a pomenit nimic despre ele până acum.
   Ceea ce înseamnă că fie Josef Weber nu a apucat încă să i le transmită, fie Josef Weber nu e Reiner Hartmann.
   Dar, oricum ar fi, o confirmare a identității acestuia din partea bunicii lui Sage, Minka, ar constitui un pas înainte în elucidarea misterului.
   Tocmai de aceea bat drumul înapoi până la Boston, pe aceeași rută pe care am venit de la aeroportul Logan la New Hampshire, cu Sage lângă mine.
   - Asta da surpriză, spun. N-am auzit ca vreun coleg al meu de birou să se supere atât de tare din cauza unei mărturii încât să dea cu mașina peste o căprioară.
   - N-am făcut-o intenționat, bombăne Sage.
   - A bi gezunt.
   - Poftim?
   Mă întorc spre ea.
   - Înseamnă „câtă vreme ești sănătoasă”. Nu știți idiș, din câte observ.
   - V-am zis că nu sunt evreică.
   De fapt, mă întrebase dacă are vreo importanță.
   - Hm, zic. Am presupus că...
   - Moralitatea n-are de-a face cu religia, zice ea. Poți să acționezi corect, fără să crezi în Dumnezeu.
   - Deci sunteți atee?
   - Nu-mi plac etichetele.
   - E de înțeles, ținând cont că ați crescut aici. Nu pare să existe o mare diversitate religioasă în această comunitate.
   - Probabil tocmai de-asta i-a fost greu lui Josef să găsească pe cineva dintr-o familie de evrei.
   - Nu mai contează, dacă nu sunteți dispusă să-l iertați.
   Sage tace.
   - Sau sunteți? întreb, nedumerit.
   - Nu vreau. Dar e o voce în mine care-mi tot spune că e bătrân și neputincios.
   - Un bătrân care e posibil să fi comis crime împotriva umanității, răspund. Nici măcar dacă ar deveni Maica Tereza, asta nu l-ar absolvi de păcate. A așteptat o jumătate de secol ca să-și mărturisească faptele? Asta nu se numește bunătate. Se numește tărăgănare.
   - Deci, din punctul dumneavoastră de vedere, oamenii nu se pot schimba? Odată ce-ai comis o fărădelege, devii un om rău?
   - Nu știu, recunosc. Dar cred că unele pete nu mai ies oricât le-ai spăla, adaug, uitându-mă la ea. Mai știa cineva din oraș că proveniți dintr-o familie de evrei?
   - Da.
   - Iar Josef v-a ales drept confidentă. În ochii lui, nu sunteți o ființă umană, cum n-au fost nici evreii de acum șaizeci și cinci de ani.
   - Sau, poate, m-a ales, pentru că mă consideră prietena lui.
   - Chiar credeți asta? întreb, dar nu primesc niciun răspuns. Ca să fii iertat, trebuie să te căiești. În religia iudaică, se numește teshuvah. Înseamnă „să te îndepărtezi de rău”. Și nici măcar nu e o chestie de moment. E o înșiruire de acțiuni. Un singur gest de căință îl face pe vinovat să se simtă mai bine, dar nu și pe victima lui, spun și ridic din umeri. De-asta evreii nu merg doar la spovedanie, ci și recită Rozariul.
   - Josef spune că s-a împăcat deja cu Dumnezeu.
   Clatin neîncrezător din cap.
   - Nu te împaci doar cu Dumnezeu. Te împaci și cu oamenii. Păcatul nu e ceva global. E personal. Dacă greșești față de o persoană, singura soluție e să mergi la acea persoană și să îndrepți răul făcut. Din acest motiv, pentru evrei, crima este un păcat de neiertat.
   Nu spune nimic preț de câteva secunde.
   - Vi s-a întâmplat vreodată să intre cineva în biroul dumneavoastră și să spună că a comis o crimă?
   - Nu.
   - Poate că Josef e altfel.
   - A venit la dumneavoastră pentru că vrea să se simtă el mai bine? Sau pentru că vrea să-și ajute victimele să se simtă mai bine?
   - E evident că așa ceva nu se poate, răspunde Sage.
   - Și din cauza asta vă e milă de el?
   - Nu știu. Posibil.
   Mă concentrez la drum.
   - Nemții au plătit daune morale de miliarde de dolari. Față de persoane individuale. Față de statul Israel. Dar știți care e problema? Au trecut aproape șaptezeci de ani și nu au prezentat niciodată public scuze evreilor pentru atrocitățile comise în timpul Holocaustului. Există precedente - Africa de Sud, de exemplu. Dar nemții, nici gând. Au fost târâți cu forța de Aliați la procesele de la Nurnberg. Oficiali care au contribuit la clădirea celui de-al Treilea Reich au rămas în funcții guvernamentale după război, doar pentru că au negat că au fost naziști, iar poporul german n-a protestat. Tinerii germani din ziua de azi nu dau două parale pe Holocaust, pe motiv că s-a întâmplat de mult. Deci, nu cred că-l putem ierta pe Josef Weber. Nu cred că îl putem ierta pe niciunul dintre cei care au fost implicați. Tot ce putem face e să-i tragem la răspundere și să încercăm să ne uităm în ochii copiilor și nepoților lor, fără să îi învinuim pentru faptele înaintașilor lor.
    Sage clatină din cap.
   - Sunt sigură că au fost și nemți mai buni decât alții, care nu erau de acord cu viziunea lui Hitler. Dacă nu-i poți privi ca pe niște individualități - dacă nu-l poți ierta pe cel care-ți cere iertare - nu ești oare la fel de rău ca naziștii?
   - Nu. Sunt doar om.

            Minka Singer e o femeie mărunțică, cu ochi uluitor de albaștri, la fel ca ai nepoatei sale.
   Trăiește într-un apartament micuț, dintr-un complex pentru bătrâni, și are o îngrijitoare cu jumătate de normă, care gravitează ca o umbră în jurul angajatoarei sale: îi dă ochelarii de citit, bastonul sau puloverul, chiar înainte ca aceasta să i le ceară. În ciuda celor afirmate de Sage, e de-a dreptul încântată să mă întâlnească.
   - Mai spuneți-mi o dată, zice, după ce ne așezăm pe canapeaua din sufragerie, cum ați cunoscut-o pe nepoata mea?
   - Prin intermediul profesiei mele, răspund, cu prudență.
  - Înseamnă că știți ce brutăreasă desăvârșită e. Aveți grijă, s-ar putea să nu vă mai puteți lipsi de bunătățile ei.
  - Ar trebui să-mi fac abonament la sală pe viață, spun, abia atunci realizând de ce e Minka atât de bucuroasă să mă cunoască.
   Speră să mă cuplez cu nepoata ei.
   N-o să vă mint: mă simt ca lovit de trăsnet la gândul acesta.
   - Bunico, intervine Sage, Leo n-a bătut atâta drum ca să vorbiți despre pâinile mele.
   - Știi ce spunea tata? Dragostea adevărată e precum pâinea. Ca să crească, are nevoie de ingredientele potrivite, de căldură și de un strop de magie.
   Sage se înroșește ca racul. Duc mâna la gură și tușesc.
   - Doamnă Singer, am venit aici în speranța că îmi veți împărtăși povestea dumneavoastră.
   - Ah, Sage, nu trebuia s-o arăți altcuiva. Sunt doar aiurelile romantice ale unei tinere.
   Nu pricep despre ce vorbește.
   - Lucrez pentru Guvernul Statelor Unite, doamnă. Caut criminali de război.
   Din privirea Minkăi dispare acel licăr.
   - N-am nimic de spus. Daisy? strigă. Am obosit, Daisy. Vreau să mă întind puțin.
   - Ți-am zis eu, îmi șoptește Sage.
   O văd pe îngrijitoare cu colțul ochiului.
   - Sage e norocoasă, spun. Bunicii mei au murit. Bunicul a venit din Austria. În fiecare an, pe 22 iulie, dădea o petrecere mare în curtea casei. Adulții beau bere, noi, copiii, ne bălăceam în piscina gonflabilă, iar bunica ne făcea un tort uriaș. Îmi imaginam că e ziua lui. Abia când am împlinit cincisprezece ani, am aflat că era născut în decembrie. Douăzeci și două iulie era ziua în care primise cetățenie americană.
   Între timp, Daisy a ajuns lângă Minka și și-a introdus mâna sub brațul fragil al bătrânei, ca să o sprijine. Minka se ridică și face vreo doi pași.
   - Bunicul a luptat în al Doilea Război Mondial, continui și mă ridic de pe canapea. Ca dumneavoastră, nici el nu vorbea despre lucrurile pe care le-a văzut. Dar când am terminat liceul, mi-a făcut cadou o excursie în Europa. Am vizitat Colosseumul din Roma, Muzeul Luvru din Paris și am făcut drumeții prin Alpi. Ultima țară pe care am vizitat-o a fost Germania. M-a dus la Dachau. Am văzut barăcile și crematoriile în care erau arse cadavrele prizonierilor. Îmi aduc aminte un zid, cu un șanț la baza lui, înclinat în așa fel încât să se scurgă în el sângele prizonierilor executați. Bunicul mi-a zis că plecăm din țară imediat după vizita în lagăr. Pentru că o să-mi vină să omor orice neamț care îmi iese în cale.
   Minka Singer mă privește peste umăr. Are lacrimi în ochi.
   - Tata mi-a promis că o să mor ucisă de un glonț în inimă.
   Sage scoate un geamăt, șocată.
   Privirile bunicii se îndreaptă spre ea.
   - Erau cadavre peste tot. Uneori, trebuia să calci pe ele ca să mergi mai departe. Așa că am văzut multe. Un glonț în cap mă speria, fiindcă întotdeauna se scurgea creierul. Un glonț în inimă nu mi se părea la fel de îngrozitor. Asta era înțelegerea pe care o făcusem cu tata.
   În clipa aceea, înțeleg că motivul pentru care Minka nu a vorbit niciodată despre experiența trăită în război nu e acela că a uitat detaliile. Ci tocmai pentru că și le amintește pe toate și nu vrea ca urmașii ei să poarte același blestem.
   Se așază la loc pe canapea.
   - Nu știu ce vreți să vă spun.
   Mă aplec în față și o iau de mână. E rece și uscată, ca un șervețel de hârtie.
   - Mai povestiți-mi despre tatăl dumneavoastră, spun.

                        PARTEA A DOUA

„Când la douăzeci de ani voi ajunge
Multe imagini din lume voi strânge
Într-o pasăre de oțel voi sta
Și până-n văzduh mă voi înălța
Voi pluti, voi zbura peste lumea nemărginită
Voi pluti, voi zbura peste râuri și mări sărate
Norii îmi vor fi surori, iar vântul, frate”
       fragment din poemul Un vis de Avraham (Abramek) Koplowicz, născut în 1930.
   În copilărie, a trăit în ghetoul Lodz. A fost luat din ghetou și dus cu ultimul transport la Auschwitz-Birkenau, în 1944, unde a fost ucis, la vârsta de paisprezece ani.
   Poezia aceasta a fost tradusă din poloneză, în 2012, de Ida Meretyk-Spinka.

            Tot ce știam despre upiori era o minciună.
   Biciul lui Damian se abătuse cu asemenea putere peste spinarea lui Aleks, încât îi smulsese fâșii de piele și sângera abundent. Cum se explica asta, dacă era, într-adevăr un monstru lipsit de sânge?
   Nu că ar fi contat. Mulțimea se adunase să fie martoră la pedeapsă, să se bucure de supliciul creaturii care le pricinuise atâta durere. În lumina lunii, trupul lui Aleks lucea de sudoare, zbătându-se agonic în funii. Sătenii îi aruncau apă în față, oțet și sare, pe răni. O fulguială ușoară învăluia piața într-o atmosferă idilică, ca de vedere poștală - dacă nu țineai seama de barbaria din centrul său.
   - Te rog, am spus, strecurându-mă printre soldații care îi țineau la distanță pe spectatori și agățându-mă de brațul lui Damian. Oprește-te.
   - De ce? El nu s-ar fi oprit. Au murit treisprezece oameni. Treisprezece.
   A făcut semn din cap către un soldat care m-a apucat de mijloc și m-a tras înapoi. Damian a ridicat din nou biciul și l-a lăsat să cadă, șuierând, pe spinarea lui Aleks.
   Am înțeles atunci că nu îl interesa dacă Aleks e vinovat. Damian știa că trebuie să le ofere sătenilor un țap ispășitor.
   Vârful curelei lăsase o tăietură adâncă pe obrazul lui Aleks. Chipul îi era de nerecunoscut. S-a prăbușit în genunchi. Cămașa îi atârna zdrențuită la brâu.
   - Ania, a bolborosit el. Pleacă... de-aici...
   - Nemernicule! a urlat Damian. L-a lovit atât de tare peste față, încât i-a țâșnit sângele din nas, iar capul i-a căzut fără vlagă pe spate. Puteai s-o rănești!
   - Oprește-te! am strigat.
   Am călcat cu toată puterea pe piciorul soldatului care mă ținea și m-am aruncat peste Aleks.
   - Îl omori, am spus printre lacrimi.
   Trupul lui Aleks atârna moale în brațele mele. Un mușchi a tresăltat pe falca lui Damian, când a văzut că mă opintesc să îl sprijin.
   - N-ai cum să omori ceva ce e deja mort, mi-a răspuns, pe un ton de gheață.
   Pe neașteptate, din mulțime, și-a făcut apariția un soldat. S-a apropiat de Damian, clătinându-se pe picioare prin zăpada alunecoasă, și l-a salutat.
   - Domnule căpitan, a mai avut loc o crimă.
   Sătenii s-au dat la o parte și le-au făcut loc celor doi soldați care purtau trupul soției lui Baruch Beiler. Avea gâtul sfârtecat și ochii deschiși.
   - Perceptorul e de negăsit, a anunțat unul dintre soldați.
   Am făcut câțiva pași în față, iar Damian a îngenuncheat lângă victimă.
   Trupul femeii nu se răcise încă, iar din sânge se înălțau aburi. Se întâmplase cu doar câteva minute mai devreme. În timp ce Aleks era biciuit.
   Am întors capul. Funiile în care era legat până acum câteva secunde erau rupte și zăceau încolăcite pe zăpadă, ca niște șerpi. În cele câteva clipe cât le-a luat sătenilor să priceapă că acuzaseră un om pe nedrept, Aleks reușise să se facă nevăzut.

                                           MINKA

         Tata mi-a explicat tot ce am de făcut la moartea lui. „Minka”, spunea, pe căldura de foc a verii, „ai grijă să nu lipsească limonada de la înmormântarea mea. Să fie suficientă limonadă proaspătă pentru toată lumea!”
   La nunta surorii mele, când s-a îmbrăcat în costumul de împrumut, a zis: „Minka, vreau ca la înmormântare să arăt la fel de spilcuit ca azi”. Vorbele acestea o supărau nespus pe mama. „Abram Lewin”, îl mustra ea, „o să aibă fata coșmaruri din cauza ta”. Dar tata îmi făcea cu ochiul și spunea: „Are perfectă dreptate. Și încă ceva, Minka, nu vreau să aud operă la înmormântarea mea. Urăsc opera. Dar mi-ar plăcea ca oamenii să danseze”.
   Nu eram traumatizată de aceste discuții, cum credea mama. Știindu-l pe tata, nu văd cum aș fi putut fi. Avea o brutărie înfloritoare și, de când eram mică, îi vedeam spinarea musculoasă prin cămașă, în timp ce băga și scotea pâini din cuptor. Era puternic și invincibil. Adevărata glumă din spatele glumei era că tata era mult prea plin de viață ca să moară vreodată.
   După ore, mă duceam la prăvălie și îmi făceam temele, în timp ce sora mea mai mare, Basia, vindea pâine. Tata nu mă lăsa să lucrez ca vânzătoare, fiindcă școala era mult mai importantă din punctul lui de vedere.
   Mă numea mica lui savantă, pentru că eram foarte isteață - parcursesem doi ani într-unul, iar, cu un an în urmă, promovasem un examen de trei zile, ca să intru la Gymnasium. Apoi am aflat, cu stupoare, că nu eram acceptată la școală, în ciuda rezultatelor obținute, în anul acela, aveau doar două locuri rezervate evreilor.
   Sora mea, care fusese dintotdeauna un pic invidioasă că familia punea atât de mult preț pe inteligența mea, s-a prefăcut mâhnită, dar știam că, în sinea ei, jubilează că trebuie să mă mulțumesc cu o meserie ca a ei. A intervenit însă unul dintre clienții tatei.
   Tata era un brutar desăvârșit, astfel că, în afară de gospodinele evreice care cumpărau zilnic challah-urile și pâinile de secară, avea și câțiva clienți creștini, care veneau special pentru babka, checurile cu mac și prăjiturile mazurek pe care le făcea. Unul dintre acești clienți, un contabil, mi-a pus o vorbă bună la Liceul Catolic. La orele de religie, mi se permitea să părăsesc clasa și să-mi fac temele în hol, împreună cu celelalte eleve evreice.
   După ore, mă opream la brutăria tatei din Lodz. Când terminam programul, Basia se ducea acasă, la proaspătul ei soț, iar eu și tata o luam pe străzi, spre locuința noastră dintr-un cartier în care trăiau și evrei, și creștini.
   Într-o seară, în timp ce ne plimbam, a trecut pe lângă noi un grup de soldați. Tata m-a împins în pragul unei uși, ca să le facă loc. Nu știam dacă sunt de la SS, Wehrmacht sau Gestapo; eram o fată prostuță de paisprezece ani, care nu dădea atenție acestor detalii. Știam doar că aceștia nu zâmbesc niciodată și se deplasează doar în unghi drept.
   Tata a dus mâna la frunte, ca să-și ferească ochii de soare, dar și-a dat seama că gestul seamănă a Heil salutul lor, și a coborât imediat mâna.
   „La înmormântarea mea, Minka”, a zis pe un ton cât se poate de grav, „nu vreau parade”.

          Eram o răsfățată.
   Mama, Hana, se ocupa cu dereticatul și gătitul. Când nu mă cocoloșea pe mine, o cicălea pe Basia să-i facă mai repede un nepot, deși sora mea se căsătorise de doar șase luni cu băiatul pe care-l iubea de când era de-o seamă cu mine.
   Aveam prietene în cartier - una dintre fete, Greta, îmi era chiar colegă de școală. Uneori, mă invita la ea acasă, să ascultăm discuri sau radioul, și se purta foarte frumos, chiar dacă, la școală, se făcea că nu mă vede când treceam una pe lângă alta. Așa stăteau lucrurile pe vremea aia: creștinii polonezi nu îi simpatizau pe evrei, cel puțin, în public.
   Familia Szymanski, care ocupa cealaltă jumătate a casei în care locuiam și ne invita la ea de Crăciun și de Paște (când mă îndopam cu tot felul de mâncăruri noncușer) nu ne disprețuia din cauza religiei noastre, dar mama zicea că asta se întâmpla pentru că doamna Szymanski nu era poloneză get-beget, ci se născuse în Rusia.
   Prietena mea cea mai bună era Darija Horowicz. Fuseserăm colege de școală până când am promovat examenele de admitere, dar reușeam încă să ne vedem aproape zilnic și să ne povestim una alteia mărunțișurile din viața noastră.
   Tatăl Darijei era proprietarul unei fabrici de la marginea orașului și, uneori, ne urcam în trăsurică și mergeam până acolo, ca să facem picnicuri pe malul lacului. Băieții roiau mereu în jurul Darijei. Era frumoasă - o balerină înaltă și grațioasă, cu gene lungi și negre și gura frumos arcuită. Eu nu eram nici pe departe la fel de atrăgătoare ca ea, dar mă îmbărbătam cu gândul că nu toți băieții care o curtau reușeau să o și cucerească.
   Îmi rămânea și mie vreun flăcău decepționat, care, poate sedus de inteligența mea, nu-mi va observa dintele strâmb din față ori burta care mi se revărsa ușor peste talia fustei.
   Într-o zi, lucram în dormitor, împreună cu Darija. Ne făcuserăm un plan măreț, care depindea de cartea pe care o scriam eu. Darija citea fiecare capitol și făcea corecturile cu cerneală roșie, așa cum ne imaginam că ar proceda un editor. Urma să ne mutăm împreună, într-un apartament din Londra, unde Darija avea să lucreze la o editură, iar eu să scriu romane.
   Visam că vom bea cocktailuri fistichii și vom fi invitate la dans de bărbați chipeși.
   - În lumea noastră, a zis Darija, lăsând deoparte capitolul pe care îl corecta, nu va exista punct și virgulă.
   Aceasta era una dintre activitățile noastre preferate: să recreăm o lume perfectă, condusă de mine și Darija, lume în care puteai mânca oricâte chifle pofteai, fără să te îngrași; o lume în care nu se studia matematica la școală; o lume în care gramatica era un detaliu neînsemnat, nu o necesitate. Ridic ochii din caietul în care scriam.
   - E foarte ambiguu, nu-i așa? Hotărăște-te, ori ești punct, ori ești virgulă.
   Capitolul la care lucram de peste o oră conținea doar câteva fraze.
   Eram în pană de idei și știam din ce cauză. Eram prea obosită ca să mai fiu creativă. Cu o noapte în urmă, mă trezisem în țipetele părinților mei, care se certau. N-am auzit toată discuția, dar avea legătură cu doamna Szymanski. Se oferise ca, la nevoie, să ne ascundă pe mine și pe mama, dar nu ne putea adăposti pe toți. Nu pricepeam de ce era supărat tata. Eu și mama n-am fi acceptat în veci să îl părăsim.
   - În lumea noastră, toată lumea va avea automobile cu radio.
   Darija s-a răsucit pe burtă, și ochii i s-au înviorat brusc.
   - Nu-mi aduce aminte, a zis.
   Cu o săptămână în urmă, văzuserăm un automobil oprind în față la  Wodospad, un restaurant elegant, în care zărisem odată o vedetă de cinema. Când a coborât șoferul, muzica din interior s-a prelins și a rămas în aer, ca o dâră de parfum. Era aproape inimaginabil să te plimbi cu mașina pe ritmuri muzicale.
   În aceeași zi, am remarcat un afiș nou pe fațada restaurantului: Psy i Zydzi nie pozwolone. Accesul interzis câinilor și evreilor.
   Auziserăm zvonuri despre Kristallnacht. Mama avea un văr, a cărui prăvălie fusese incendiată în Germania. Unii dintre vecinii noștri adoptaseră un băiat ai cărui părinți fuseseră uciși într-un pogrom. Rubin se tot ruga de sora mea să plece în America, dar Basia nu voia să se despartă de părinți. Când le-a sugerat să ne mutăm în cartierul evreiesc al orașului, înainte ca situația să degenereze mai mult, tata i-a spus că e prea impulsivă.
   Mama a arătat spre servanta frumoasă, din lemn, care cântărea probabil peste o sută de kilograme și aparținuse străbunicii mele.
   - Cum îți încape o viață întreagă într-o valiză? a întrebat-o pe sora mea. Ar trebui să lași toate amintirile în urmă.
   Știu că și Darija își amintea afișul de pe restaurant, pentru că a zis:
   - În lumea noastră, n-ar exista nemți.
   După aceea a pufnit în râs.
   - Of, biată Minka! Se vede pe tine că ți se face rău numai când te gândești. Pe de altă parte, o lume fără nemți ar fi o lume fără herr Bauer.
   Am lăsat caietul deoparte și m-am dus lângă Darija.
   - Azi, m-a strigat de trei ori. Doar mie mi-a pus mai multe întrebări.
   - Probabil pentru că, de fiecare dată, ai ridicat mâna să răspunzi.
   Avea dreptate. Limba germană era materia la care mă descurcam cel mai bine. Avusesem de ales între franceză și germană. Profesoara de franceză, madame Genierre, era o călugăriță bătrână, cu un neg imens și păros în bărbie. Herr Bauer, pe de altă parte, era tânăr și aducea puțin cu actorul Leon Liebgold, dacă îl priveai cu ochi mijiți sau erai o fire visătoare ca mine.
   Uneori, când se apleca peste umărul meu, ca să-mi corecteze vreun acord pe lucrare, îmi imaginam că mă strânge în brațe și mă sărută, și-mi spune să fugim în lume împreună. De parcă putea exista o asemenea relație între un profesor și o elevă, sau între un creștin și o evreică!
   Dar cel puțin era plăcut ochiului și voiam să mă fac remarcată, așa că nu ratam niciunul dintre cursurile lui: gramatică, conversație, literatură germană. Eram cea mai bună elevă a lui. Mă întâlneam cu el în pauza de prânz, doar ca să exersez. Glauben Sie, dass es regnen wird, Fruulein Lewin? mă întreba. „Crezi că o să plouă?”
   Ach ja, ich denke wir sollten mit schlechtem Wetter rechnen. „Da, cred că ar trebui să ne așteptăm la vreme urâtă”.
   Uneori, mai făcea câte o glumă în germană, în prezența mea. Noch eine weitere langweilige Besprechung! „Încă o întâlnire plictisitoare”, spunea în trecere și-mi zâmbea, în timp ce mergea pe hol, alături de părintele Jankowiak, știind că eu înțeleg, dar preotul nu pricepe o iotă.
   - Azi, l-am făcut să se înroșească, am mărturisit, zâmbind. I-am zis că scriu o poezie și l-am întrebat cum se spune în germană: „Am strâns-o în brațe și i-am sorbit sărutul de pe buze”. Mai degrabă speram să-mi arate decât să-mi spună.
   - Brrr, a spus Darija. Mă ia cu rău numai când mă gândesc să mă sărut cu un neamț.
   - Nu spune asta. Herr Bauer e altfel. Nu vorbește despre război. E mult prea studios ca să-i pese de asemenea lucruri. În afară de asta, dacă bagi toți nemții în aceeași găleată, cu ce ești mai brează decât ei, care ne bagă pe toți în aceeași găleată doar pentru că suntem evrei?
   Darija a luat o carte de pe noptiera mea.
   - Ah, herr Bauer, a gângurit ea. Te-aș urma până la capătul lumii. Până la Berlin. Vai, dar sunt unul și același lucru, nu-i așa?
   Și-a lipit cartea de față, prefăcându-se că o sărută.
   M-am supărat puțin. Darija era fermecătoare, cu gâtul ei lung și trupul de balerină. Eu nu o ironizam când cocheta cu mai mulți băieți deodată, care îi dădeau târcoale la petreceri și se întreceau să primească onoarea de a-i aduce un pahar cu punci sau o prăjitură.
   - Treaba ta, a zis, aruncând cartea cât colo. Dar, dacă te-apuci să umbli cu profesorul de germană, o să-i frângi inima lui Josek.
   A venit rândul meu să mă înroșesc. Josek Szapiro era singurul băiat care nu îi dăduse niciodată atenție Darijei. Nu mă invitase niciodată la plimbare, nici nu îmi complimentase vreodată puloverul sau coafura, dar, la ultimul picnic pe malul lacului de lângă fabrică, discutase cu mine o oră despre cartea pe care o scriam.
   Se angajase de curând gazetar la Chronicle și era cu trei ani mai mare decât mine, dar nu i se părea absurd să visez că, într-o zi, cartea mea va fi publicată.
   - De fapt, a spus Darija, arătând spre paginile pe care le citea, nu e nimic altceva decât o poveste de dragoste.
   - Și ce-i rău în asta?
   - O poveste de dragoste nu e poveste. Oamenii nu vor finaluri fericite. Vor conflicte. Vor ca eroina să se îndrăgostească de un bărbat inaccesibil, îmi explică, rânjind. Povestea Aniei e plictisitoare.
   Mă pufnește râsul.
   - E inspirată din viața ta și a mea.
   - Atunci, poate că noi suntem plictisitoare, a spus și s-a așezat turcește pe pat. Poate că trebuie să devenim mai sofisticate. Eu mă văd genul de femeie care vine la restaurant într-o mașină cu radio.
   Am dat ochii peste cap.
   - Ha, ha! Și eu sunt regina Angliei.
   Darija m-a prins de mână.
   - Hai să facem ceva scandalos!
   - Bine, am zis. Mâine, nu predau tema la germană.
   - Nu asta. Ceva lumesc, a spus, zâmbind. De exemplu, să bem șnaps la Grand Hotel.
   Am pufnit ironic.
   - Cine-o să servească cu alcool două fetișcane?
   - N-o să arătăm ca două fetișcane. Nu poți fura nici vreo haină din șifonierul mamei tale?
   Dacă afla mama, mă omora.
   - Dacă tu nu-i spui, eu nu te pârăsc, a spus ea, parcă ghicindu-mi gândurile.
   - Nici nu-i nevoie să-i spun.
   Mama avea un al șaselea simț. Vă jur că avea ochi la ceafă, doar ca să mă prindă că gust din tocană înainte să punem masa, sau ca să știe când mă ocup de scris povești în loc să-mi fac temele.
   - Când n-are pentru ce să-și facă griji, își face griji pentru mine.
   Deodată, s-a auzit un țipăt din sufragerie. M-am ridicat în picioare și am luat-o la fugă, cu Darija după mine. Tata îl bătea pe Rubin pe umăr, iar mama o îmbrățișa pe Basia.
   - Hana! a strigat tata. Merită să ciocnim un pahar cu vin!
   - Minusia! a exclamat mama, adresându-mi-se pe numele de alint. Sora ta o să aibă un copilaș!
   N-o mai văzusem niciodată atât de fericită.
   Fusese ciudat când se mutase din casă, după nuntă, și nu trebuia să mai împart dormitorul cu cineva. Acum, era și mai ciudat să mi-o imaginez mama cuiva. Am îmbrățișat-o și am sărutat-o pe obraji.
   - Avem atâtea de făcut! a zis mama.
   - E timp destul, mamă, a râs Basia.
   - Nu ești niciodată suficient de pregătit. Mâine, mergem să cumpărăm sculuri de lână. Trebuie să ne apucăm de tricotat! Abram, te descurci fără ea la prăvălie. Oricum, nu-i o slujbă potrivită pentru o femeie însărcinată, pe care o doare spatele și i se umflă picioarele.
   Tata i-a aruncat o privire lui Rubin.
   - S-ar putea să fie chiar distractiv, a glumit el. Poate că o să fie atât de ocupată în următoarele cinci luni, încât o să uite să se mai plângă de mine...
   M-am uitat la Darija, care a ridicat din sprâncene, zâmbind.

        Arătam ca doi copii costumați.
   Eu purtam o rochie de mătase a mamei și o pereche de pantofi de la mama Darijei, ale căror tocuri subțiri îmi rămâneau întruna înțepenite între dalele de pe stradă. Darija mă pomădase în fel și chip, doar - doar oi părea mai matură, dar mă simțeam ca un clovn.
   Grand Hotel se înălța înaintea noastră precum un tort de nuntă, format din etaje peste etaje de ferestre. Îmi imaginam poveștile care se desfășurau în spatele fiecăreia dintre ele. Cele două siluete de la etajul al doilea erau un cuplu de tineri căsătoriți. Femeia care privea din apartamentul de la etajul al treilea își amintea de vreun iubit de demult, pe care avea să îl întâlnească în acea după-amiază, la o cafea, pentru prima oară după douăzeci de ani...
   -  Deci? a zis Darija. Intrăm sau nu?
   Am descoperit astfel că ne venea mai greu să intrăm în hotel sub falsă identitate decât să ne facem curaj și să mergem până acolo, îmbrăcate cu toaletele noastre de gală.
   - Dacă ne întâlnim cu vreun cunoscut?
   - Cu cine să ne întâlnim? a pufnit Darija, ironic. Tații se pregătesc să meargă la rugăciunea de seară. Mamele sunt acasă și pregătesc cina.
   Mă uit la ea.
   - Tu, prima.
   Mama credea că sunt acasă la Darija, iar mama Darijei credea că e acasă la mine. Puteau să ne prindă ușor cu minciuna, dar speram ca aventura noastră să compenseze potențială pedeapsă pe care riscam să o încasăm.
   În timp ce mă codeam, o femeie a trecut vijelios pe lângă mine și a luat-o pe trepte. Mirosea puternic a parfum și avea buzele și unghiile colorate într-un roșu-aprins. Hainele ei nu erau la fel de elegante ca ale clienților obișnuiți ai hotelului - nici ca ale bărbatului care o însoțea, de altfel. Era una dintre Acele Femei de care mama nu mă lăsa să mă apropii.
   Cele mai multe prostituate se găseau în Bałuty, cartierul sărac al orașului - femei nedormite, care pândeau de la ferestre, cu șaluri înfășurate peste umerii goi. Dar asta nu însemna că zona aceasta ducea lipsă de femei ușoare. Bărbatul care mergea în spatele acesteia avea o mustăcioară ca a lui Charlie Chaplin și baston. În timp ce traversau holul hotelului, l-am văzut cum îi pune palma pe fund.
   - Dezgustător! a șoptit Darija.
   - Asta o să creadă lumea și despre noi, dacă intrăm, am zis printre dinți.
   Darija s-a bosumflat.
   - Dacă nu voiai s-o faci, Minka, nu pricep de ce-ai mai zis că...
   - Eu n-am zis nimic. Tu ai zis că vrei să...
   - Minka?
   Am înmărmurit când mi-am auzit numele. Mai rău decât să afle mama că nu sunt acasă la Darija era să mă recunoască cineva și să mă toarne.
   M-am întors, cu o grimasă zugrăvită pe față, și am dat cu ochii de Josek, îmbrăcat la patru ace, cu sacou și cravată.
   - Chiar tu erai, a spus, zâmbind, fără să îi dea nici cea mai mică atenție Darijei. Nu știam că vii pe-aici.
   - Ce vrei să spui? am întrebat prudent.
   Darija mi-a tras un ghiont.
   - Normal că venim pe-aici. Toată lumea vine.
   Josek a pufnit în râs.
   - N-aș zice chiar toată lumea, a spus. Găsești cafea mai bună în alte locuri.
   - Ce cauți aici? am întrebat.
   Mi-a arătat un carnet.
   - Am venit să iau un interviu. Scriu un articol despre cineva. Deocamdată, nu mă lasă să fac mai mult. Editorul zice că, dacă vreau să mă ocup de știri, trebuie să demonstrez că merit să ajung acolo. S-a uitat la rochia mea, prinsă cu ace de siguranță la spate, și la pantofii de împrumut cu care eram încălțată. Mergi la vreo înmormântare?
   Vai de ținuta mea elegantă!
   - Avem întâlnire amândouă, a intervenit Darija.
   - Serios? a întrebat Josek, mirat. Nu credeam că...
    S-a oprit brusc.
   - Ce nu credeai?
   - Că te lasă tatăl tău să ieși cu băieți, a răspuns.
   - Se vede treaba, te-ai înșelat, a zis Darija, dându-și părul pe spate. Nu suntem țânci.
   Josek s-a uitat la mine, afișând un rânjet larg.
   - În acest caz, poate ieși și cu mine într-o zi, Minka. O să-ți dovedesc că la Astoria au cafea mult mai bună decât la Grand Hotel.
   - Mâine, la ora patru, a anunțat Darija, de parcă era secretara mea. Vă întâlniți acolo.
   După ce Josek și-a luat la revedere și a plecat, Darija m-a prins de braț.
   - O să te omor, i-am spus.
   - De ce? Pentru că ți-am aranjat o întâlnire cu un băiat frumos? Dumnezeule, Minka, dacă eu tot nu mă pot distra, lasă-mă măcar să trăiesc prin tine.
   - Nu vreau să ies cu Josek.
   - Dar Ania trebuie neapărat să iasă cu el, mi-a răspuns.
   Ania, eroina mea prea anostă. Prea prudentă.
   - Îmi mulțumești mai târziu, mi-a zis, bătându-mă pe mână.

           Cafeneaua Astoria era un local renumit de pe strada Piotrkowska.
   La orice oră, găseai acolo intelectuali, dramaturgi, compozitori evrei care dezbăteau subtilitățile artei, cu cafele amare în față și învăluiți în fum de țigară; ori cântărețe de operă care își savurau ceaiul cu lămâie. Deși purtam aceeași ținută ca în ziua precedentă, prezența acelor oameni îmi dădea o stare de euforie, de parcă urma să mă luminez la minte prin simplul fapt că respiram același aer cu ei.
   Stăteam aproape de ușile batante ale bucătăriei și, de câte ori se deschidea, ne ajungea la nas un miros delicios. Împărțeam cu Josek o porție de pierogi și beam cafea, care - exact cum promisese - era divină.
   - Hm, upiori, a zis, legănând din cap. Nu mă așteptam la asta.
   Îi povestisem - timid - intriga poveștii mele: despre Ania și tatăl ei, brutarul; despre monstrul care le atacă orașul, prefăcându-se a fi un om obișnuit.
   - Bunica îmi vorbea despre ei pe când trăia, i-am explicat. Noaptea, lăsa grăunțe pe masa de lemn din brutărie ca, în cazul în care intra vreun upior, să-l oblige să le numere până în zori. Dacă nu mă culcam când trebuia, mă amenința că vine upiorul și-mi bea sângele.
   - Ce sinistru! a zis Josek.
   - Problema e că nu mă speria. Ba chiar îmi era milă de upior. Nu era vina lui că era un mort-viu. Dar n-aveam cum să mă fac înțeleasă când erau doar oameni ca bunica mea, care susțineau contrariul, am zis, ridicând privirea spre Josek. Așa că am început să inventez o poveste despre un upior care nu e atât de rău pe cât îl crede lumea. Cel puțin, nu în comparație cu omul care încearcă să-l distrugă. Și, mai ales, nu în ochii fetei care se îndrăgostește de el... până când își dă seama că e posibil să-i fi ucis tatăl.
   - Măiculiță! a exclamat Josek, impresionat.
   Am izbucnit în râs.
   - Te așteptai la o poveste de dragoste, nu?
   - În niciun caz la o poveste de groază, a recunoscut el.
   - Darija spune că trebuie s-o las mai moale cu elementele macabre, altfel n-o s-o citească nimeni.
   - Dar tu nu ești de aceeași părere?
   - Nu, spun. Oamenii trebuie să își înfrunte spaimele. Altfel, cum pot aprecia cu adevărat sentimentul de siguranță?
   Îi apare un zâmbet pe chip. Era nespus de chipeș în clipa aceea. Cel puțin la fel de chipeș ca herr Bauer, poate și mai și.
   - Nu știam că s-a născut un nou Janusz Korczak în Lodz.
   Îmi fac de lucru stânjenită cu lingurița.
   - Deci nu ți se pare absurd ca o fată să scrie așa ceva?
   Se apleacă spre mine.
   - Mi se pare genial. Înțeleg ce vrei să faci. Nu e o simplă poveste fantastică, ci o alegorie, n-am dreptate? Upiorii sunt un fel de evrei. Pentru marea masă a populației, sunt niște ființe care sug sânge, un trib crud și înfricoșător. Lumea trebuie să se teamă de ei și să-i atace cu arme, cruci și agheasmă. Iar Reichul, care se crede trimisul lui Dumnezeu pe pământ, s-a angajat să curețe lumea de monștri. Upiorii însă sunt nemuritori. Orice-ar încerca să ne facă, noi, evreii, dăinuim de prea mult timp, ca să fim vreodată uitați sau rași de pe fața pământului.
    O dată, la ora lui herr Bauer, făcusem o greșeală într-un eseu și încurcasem un cuvânt german cu altul. Scriam despre meritele educației parohiale și, în loc să pun Achtung, care înseamnă „respect”, am folosit termenul Achtung, care înseamnă „ostracizare”. După cum vă puteți imagina, eroarea a schimbat complet mesajul eseului. Herr Bauer m-a rugat să rămân după ore, ca să discutăm despre separația dintre Biserică și stat și cum e să fii evreu într-un liceu catolic.
   Pe vremea aia, nu mă simțeam stânjenită, în mare parte pentru că nu dădeam atenție diferențelor dintre mine și celelalte eleve - dar și pentru că aveam ocazia să petrec o jumătate de oră în compania lui herr Bauer și să vorbim de la egal la egal. Firește, ajunsesem dintr-o eroare, nu grație unei sclipiri de geniu, la observația care îi păruse atât de profundă lui herr Bauer... dar nu eram nebună s-o recunosc.
   Cum n-o să recunosc acum nici în fața lui Josek că nici prin gând nu-mi trecuse vreodată că povestea mea ar putea fi un manifest politic. Ania și tatăl ei nu erau altceva decât doi evrei, ca și mine.
   - Mă aștept la orice din partea ta, am spus, încercând să glumesc pe seama explicației lui.
   - Mare figură ești, Minka Lewin. N-am mai cunoscut o fată ca tine.
   Și-a trecut degetele printre ale mele, apoi mi-a ridicat mâna și a dus-o curtenitor la buze.
   Era un gest de o galanterie venită parcă din altă epocă. M-a trecut un fior. Am încercat să îmi amintesc fiecare senzație, de la culorile din cafenea, care au devenit brusc mai strălucitoare, și până la curentul electric care îmi dansa în palmă, ca un fulger peste câmp într-o zi de vară.
   Voiam să îi relatez totul Darijei până în cele mai mici detalii. Voiam să le inserez în povestea mea.
   Dar, înainte de a înregistra totul în catalogul mental, Josek m-a cuprins pe după gât, m-a tras spre el și m-a sărutat.
   Era primul meu sărut. Îi simțeam apăsarea degetelor pe pielea capului, lâna aspră a puloverului său între palme. Inima îmi zvâcnea precum artificiile, după ce le aprinzi și tot praful de pușcă trebuie să explodeze.
   - Așadar, a zis Josek, după câteva secunde.
   Mi-am dres glasul și m-am uitat în jur, la ceilalți clienți. Mă așteptam să se holbeze la noi, dar toți erau prinși în propriile discuții și gesticulau de zor prin fumul gros de țigară.
   M-a străfulgerat brusc imaginea mea și a lui Josek, trăind într-o altă țară, lucrând împreună la masa din bucătărie. Îl văd îmbrăcat în cămașă albă, cu mânecile suflecate până la cot, cum bate frenetic la mașina de scris articolul pe care trebuie să îl predea. Mă văd pe mine, ronțăind capătul unui creion, în timp ce fac ultimele retușuri la primul meu roman.
   - Josek Szapiro, am zis și m-am tras înapoi. Ce te-a apucat?
   A pufnit în râs.
   - Cred că m-a emoționat toată discuția despre monștri și domnițele îndrăgostite de ei.
   Darija m-ar sfătui s-o fac pe inabordabila. Să ies din local și să-l oblig pe Josek să vină după mine. Pentru Darija, orice relație era un joc. Pe mine, toate acele reguli mă oboseau.
   Nu am apucat să răspund, căci pe ușa cafenelei a dat buzna un grup de soldați SS. Au început să atace clienții cu bâtele și să răstoarne scaunele, cu tot cu oamenii de pe ele. Bătrânii căzuți pe podea erau călcați în picioare și loviți; femeile erau îmbrâncite la perete.
   Am înlemnit. Trecusem pe lângă soldați SS, dar nu mă aflasem niciodată în mijlocul unei asemenea descinderi violente. Toți bărbații îmi păreau înalți de peste 1,80 m, niște brute mătăhăloase, îmbrăcate în uniforme din stofa de lână gri. Țineau pumnii încleștați, iar ochii argintii le sticleau precum cristalele de mică. Emanau ură prin toți porii.
   Josek m-a luat de mână și m-a împins pe ușile batante ale bucătăriei.
   - Fugi, Minka! mi-a șoptit. Fugi!
   Nu voiam să-l părăsesc. M-am agățat de mâneca lui și am încercat să-l trag după mine, dar, exact atunci, l-a prins un soldat de mână. Ultimul lucru pe care l-am văzut, înainte să mă întorc și să fug, a fost lovitura care l-a făcut pe Josek să se răsucească în loc și sângele care i-a țâșnit din tâmplă și din nas.
   Soldații scoteau oamenii din cafenea și îi încărcau cu forța în camioane, în momentul în care am ieșit pe fereastră și am pornit în direcția opusă, străduindu-mă să merg cât mai degajat cu putință. Când am considerat că sunt suficient de departe, am rupt-o la fugă.
   Îmi luxam gleznele în pantofii cu toc, așa că i-am scos din picioare și mi-am continuat drumul desculță, deși era octombrie și îmi înghețau tălpile.
   Nu m-am oprit din alergat nici când mi s-a pus un junghi într-o parte, nici când a trebuit să dau iama într-un grup de copii cerșetori și să îi împrăștii ca pe niște guguștiuci, și, în niciun caz, când o femeie care împingea un cărucior cu legume m-a apucat de mână și m-a întrebat dacă am pățit ceva. Am alergat preț de o jumătate de oră, până când am ajuns la brutăria tatei.
   N-am văzut-o pe Basia la tejghea - am bănuit că ieșise la cumpărături cu mama - dar a sunat clopoțelul de deasupra ușii, care îl anunța pe tata că a intrat cineva.
   A ieșit din bucătărie, cu fața lui lată lucind de sudoare de la căldura pe care o emanau cuptoarele din cărămidă și cu barba albă de faină. I s-a șters de pe față toată bucuria când mi-a văzut chipul, mânjit de lacrimi și machiaj, picioarele goale și părul smuls din agrafe.
   - Minusia! a strigat. Ce-ai pățit?
   Dar, în clipa aceea, eu, care mă visam scriitoare, nu găseam nici măcar un singur cuvânt pentru a descrie nu doar ceea ce văzusem, ci felul în care se schimbase brusc totul, de parcă pământul se înclinase pe axă, rușinat de soare, iar, de acum înainte, trebuia să învățăm să trăim în beznă.
   M-am aruncat în brațele lui, hohotind de plâns. Încercasem să fiu o femeie sofisticată, dar realitatea era că nu voiam decât să rămân copil.
   Din nefericire, crescusem într-o singură clipă.

         Dacă lumea nu s-ar fi întors cu susul în jos, în acea după-amiază, aș fi fost pedepsită. Mama m-ar fi trimis în camera mea nemâncată, mi-ar fi interzis să mă întâlnesc cu Darija și să am orice activitate în afară de școală, timp de cel puțin o săptămână.
   Dar, când i-am povestit cele întâmplate, m-a luat în brațe și nu m-a mai scăpat din ochi.
   Înainte să plecăm spre casă, cu tata care mă strângea lângă el, ca pe o comoară, și arunca priviri precaute de jur-împrejur, de zici că ne pândeau primejdii la fiecare colț (cum altfel să reacționeze, după toate cele ce îi povestisem?), am trecut pe la biroul unde era angajat contabil tatăl lui Josek. Tații noștri se cunoșteau de la shul.
   - Chaim, a zis tata, pe un ton grav. Trebuie să vorbim.
   M-a rugat să îi relatez totul tatălui lui Josek - din momentul în care ajunseserăm la cafenea și până când un soldat îl lovise pe Josek cu o rangă de fier. Tatăl lui s-a albit la față și i-au dat lacrimile.
   - I-au urcat pe oameni în camioane, am zis. Nu știu unde i-au dus.
   Pe chipul bătrânului se ducea o luptă, între rațiune și speranță.
   - O să vină înapoi, i-a spus tata, cu blândețe. O să vezi.
   - Așa e, a zis Chaim, legănând din cap, ca și cum încerca să se convingă singur.
   Apoi a ridicat ochii și s-a uitat la noi, parcă surprins de prezența noastră.
   - Trebuie să plec. Trebuie să-mi anunț soția.
   După cină, când a venit Darija, curioasă să afle cum a decurs întâlnirea, am rugat-o pe mama să îi spună că nu mă simt bine. Și chiar așa era.
   Întâlnirea îmi părea stranie acum, atât de pângărită de violențele petrecute, încât nici nu-mi mai aminteam cum fusese la început.
   Tata, care n-a reușit să mănânce în seara aceea, a ieșit în oraș imediat ce a spălat vasele. Stăteam întinsă pe pat, cu ochii închiși, și conjugam verbe în germană. Ich habe Angst. Du hast Angst Er hat Angst. Wir haben Angst.
   Noi ne temem. Wir haben Angst.
   Mama a intrat în dormitor și s-a așezat lângă mine.
   - Crezi că e încă în viață? am zis.
   Era singura întrebare pe care nimeni nu îndrăznea să o rostească cu voce tare.
   - Of, Minusia, a spus mama. Imaginația asta a ta...
   Îi tremurau mâinile, dar încerca să ascundă asta, prefăcându-se că șterge praful de pe noptieră. M-a răsucit ușor cu spatele la ea și a început să îmi perie părul, cu mișcări ample și line, așa cum făcea când eram mică.

          Din frânturile de informații care circulau printre membrii comunității, în rafale scurte și repezi, ca focurile de armă, am aflat că SS-ul arestase o sută cincizeci de oameni la Astoria, în acea după-amiază.
   Îi duseseră la comandament și interogaseră individual bărbații și femeile, snopindu-i în bătaie cu răngi de fier și bastoane de cauciuc. Au rupt mâini și degete și au cerut răscumpărări în valoare de câteva sute de mărci. Cei care nu aveau bani la ei au fost obligați să dea numele unor rude care puteau
achita suma.
   Patruzeci și șase de persoane au fost ucise prin împușcare, cincizeci au fost eliberate, după ce au plătit răscumpărarea, iar restul au fost transportați la o închisoare din Radogoszcz.
   Josek se numărase printre norocoși. Deși nu îl revăzusem din acea după-amiază, tata mi-a zis că s-a întors la familia lui. Ca și tata, Chaim avea atât clienți creștini, cât și evrei, astfel că reușise să tragă niște sfori, iar banii ajunseseră la comandamentul SS, în schimbul eliberării fiului său. De asemenea, a ținut să le spună tuturor că, dacă n-ar fi fost Minka Lewin, poate că lucrurile nu s-ar fi sfârșit cu bine.
   În ultima vreme, mă tot gândisem la finaluri fericite, la discuția pe care o purtam cu Josek, cu doar câteva clipe înainte de Nefericitul Eveniment.
   La ticăloși și la eroi. La upiorul din povestea mea. Oare el îi teroriza pe ceilalți? Sau el era cel persecutat?
   Într-o după-amiază, stăteam pe treptele care urcau la etajul al doilea al școlii, în timp ce ceilalți elevi erau la ora de religie. Deși ar fi trebuit să scriu un eseu, lucram la povestea mea. Tocmai începusem o scenă în care gloata furioasă bate la ușa Aniei. Creionul nu izbutea să țină pasul cu gândurile care mi se învolburau în minte.
   Îmi simțeam inima tremurând când îmi imaginam bătăile în ușă, trosnetul lemnului lovit de armele localnicilor, pregătiți să o linșeze. Simțeam transpirația rece de pe spatele Aniei. Le auzeam accentul german prin ușa masivă a căsuței...
   Dar accentul german pe care îl auzeam îi aparținea, de fapt, lui herr Bauer. S-a așezat lângă mine, pe trepte, aproape atingându-mă cu umărul. Mi s-a umflat limba de patru ori cât dimensiunea normală; oricât m-aș fi chinuit, n-aș fi putut să scot un cuvânt.
   - Fraulein Lewin, a zis, am vrut să-ți dau personal vestea.
   Vestea? Ce veste?
   - Azi e ultima mea zi aici, a continuat. Mă întorc la Stuttgart.
   - Aa... de ce? am îngăimat. Avem nevoie de dumneavoastră.
   Mi-a zâmbit - zâmbetul lui atât de frumos.
   - Se pare că și țara are nevoie de mine.
   - Cine-o să ne mai predea?
   A ridicat din umeri.
   - Părintele Czerniski va prelua orele mele.
   Părintele Czerniski era un bețivan și, probabil, singurul cuvânt pe care îl știa în germană era Lager. Nu era nevoie s-o spun cu voce tare, fiindcă herr Bauer gândea același lucru.
   - Vei continua să înveți singură, mi-a spus, pătimaș. Vei excela ca și până acum.
   Apoi herr Bauer s-a uitat în ochii mei și, pentru prima oară de când ne cunoșteam, mi s-a adresat în poloneză:
   - A fost o onoare și un privilegiu să îți fiu profesor.
   După ce a coborât, m-am dus repede în toaleta fetelor și am izbucnit în lacrimi. Am plâns pentru herr Bauer, și pentru Josek, și pentru mine. Am plâns, pentru că nu mai puteam visa la herr Bauer, ceea ce însemna că trebuie să petrec mai mult timp în lumea reală. Am plâns, pentru că mi-am amintit primul sărut și am simțit un gol în stomac. Am plâns, pentru că lumea mea se transforma într-un ocean furios, iar eu mă înecam.
   M-am stropit cu apă pe față, dar aveam ochii încă roșii și umflați. La ora de matematică, când părintele Jarmyk m-a întrebat dacă mă simt rău, i-am spus că primisem niște vești triste, noaptea trecută, despre un verișor din Cracovia.
   În perioada aceea, nimeni nu punea la îndoială un asemenea răspuns.
   După-amiază, când am terminat cursurile și am pornit, ca de obicei, spre brutărie, am crezut că văd o nălucă. Pe trotuarul de vizavi, stătea Josek Szapiro, rezemat de un felinar. Am scos un geamăt și am fugit la el. Când m-am apropiat, i-am remarcat pielea galbenă și albăstruie din jurul ochilor, toate nuanțele unei vânătăi mai vechi, și tăietura din mijlocul sprâncenei stângi, care începea să se închidă.
   Am dat să îl ating pe față, dar m-a prins de mână. Unul dintre degete îi era prins în ațele.
   - Ușor, mi-a spus. Încă doare.
   - Ce ți-au făcut?
   M-a tras de mână.
   - Nu aici, m-a avertizat, uitându-se în jur la trecătorii grăbiți.
   Ne-am îndepărtat de școală, încă ținându-ne de mână. În ochii celorlalți, poate că păream un cuplu obișnuit. Dar îmi dădeam seama, după felul în care îmi strângea mâna - de parcă se afunda în nisipuri mișcătoare și trebuia să fie salvat - că lucrurile nu stăteau deloc așa.
   L-am urmat orbește printr-o piață stradală, pe lângă tarabele negustorilor de pește și legume, până pe alee îngustă, dintre două clădiri.
   Când am alunecat pe resturile de varză, m-a prins și m-a tras lângă el. Îi simțeam căldura brațului în jurul taliei. Mă strângea ca o funie.
   Nu s-a oprit până când n-am străbătut un adevărat labirint de străduțe și am ajuns la intrarea de serviciu a unei clădiri pe care nu o știam. Orice-ar fi avut Josek să-mi spună, speram doar să nu mă lase să găsesc singură drumul de întoarcere.
   - Mi-am făcut atâtea griji pentru tine, a zis în cele din urmă. Nu știam dacă ai reușit să scapi.
   - Sunt mai puternică decât crezi, am răspuns, ridicând mândră capul.
   - În schimb, se pare că eu nu sunt atât de puternic pe cât credeam, a murmurat Josek. M-au bătut, Minka. Mi-au rupt degetul, ca să le spun cine e tata. Nu voiam să afle. Mi-era frică să nu îl aresteze, să nu îl tortureze și pe el. Dar, de fapt, voiau doar banii lui.
   - De ce? am întrebat. Ce vină ai tu?
   S-a uitat la mine.
   - Exist, mi-a răspuns, cu blândețe.
   Mi-am mușcat buza. Îmi venea să plâng, dar nu voiam să mă vadă Josek.
   - Îmi pare nespus de rău că ai pățit asta.
   - Vreau să-ți dau ceva. Familia mea pleacă la Sankt Petersburg săptămâna viitoare. Mama are o mătușă care locuiește acolo.
   - Dar, am zis năucită, nedorindu-mi nimic mai mult decât să uit cuvintele pe care mi le spusese, cum rămâne cu slujba ta?
   - Există ziare și în Rusia, a spus, cu un zâmbet stins. Poate că, într-o zi, o să citesc povestea upiorului tău într-unul din el.
   A băgat mâna în buzunar.
   - Situația se va înrăutăți tot mai mult aici. Tata are câteva cunoștințe de afaceri, care sunt dispuse să îl ajute. Mergem la Sankt Petersburg sub identități creștine.
   M-am uitat imediat la fața lui. Dacă aveai acte de identitate creștine, puteai merge oriunde. Aveai așa-zisele documente care dovedeau că ești arian. Scăpai de restricții, de percheziții și de deportare.
   Dacă Josek ar fi avut asemenea documente cu o săptămână în urmă, n-ar mai fi fost bătut de SS. În același timp, n-ar mai fi fost nici la cafeneaua Astoria.
   - Tata vrea să fie sigur că nu se va repeta ce mi s-a întâmplat mie, a zis și a despăturit solemn documentul.
   Atunci, am realizat că actul de identitate respectiv nu era pentru un băiat de vârsta lui, ci pentru o adolescentă.
   - Mi-ai salvat viața. E rândul meu să te salvez pe tine.
   M-am tras înapoi din fața hârtiei, de parcă amenința să izbucnească în flăcări.
   - N-a avut suficienți bani pentru toată familia ta, mi-a explicat Josek. Dar tu... poți veni cu noi, Minka. Zicem că ești verișoara mea. Părinții mei o să aibă grijă de tine.
   Am clătinat din cap.
   - Cum aș putea vreodată să simt că fac parte din familia ta, știind că pe a mea am abandonat-o?
   Josek a încuviințat înțelegător din cap.
   - Eram sigur că o să spui asta. Totuși, ia documentul. Poate că, într-o zi, o să te răzgândești.
   Mi-a pus hârtia în mâna și mi-a strâns pumnul.
   Apoi m-a luat în brațe. Documentul era prins între noi, un obstacol ce ne despărțea, ca orice altă minciună.
   - Ai grijă de tine, Minka, a spus și m-a sărutat din nou.
   De data asta, i-am simțit gura presându-mi cu furie buzele, ca și când îmi transmitea ceva într-un idiom necunoscut.

          O oră mai târziu, mă aflam în dogoarea din brutăria tatei și savuram chifla pe care mi-o pregătea zilnic, cu un moț răsucit și umplutură de ciocolată și scorțișoară.
   Eram singuri; angajații veneau dis-de-dimineață și plecau la amiază. Stăteam cu picioarele încolăcite în jurul taburetului și îl priveam pe tata cum modelează pâini. Le-a pus la crescut între pliurile unui ștergar presărat cu faină, mângâindu-le suprafețele fine ca fundulețul de bebeluș. În sutien, colțurile actului de identitate creștin îmi zgâria pielea.
   Îmi imaginam cum mă dezbrac, ca să mă pregătesc de culcare, și descopăr numele unei goyishe imprimat pe pieptul meu.
   - Familia lui Josek pleacă, l-am informat pe tata.
   Mâinile lui, veșnic în mișcare, au zăbovit câteva clipe deasupra aluatului.
   - Când te-ai întâlnit cu el?
   - Azi, după ore. A venit să-și ia la revedere.
   Tata a legănat din cap și a mai modelat un boț de cocă în formă triunghiulară.
   - O să plecăm și noi? am întrebat.
   - Dacă plecăm, Minusia, cine-o să-i mai hrănească pe oameni?
   - E mai important să fim noi la adăpost, mai ales acum, că Basia e însărcinată.
   Pumnul tatei s-a prăvălit pe masa de lemn, ridicând un norișor de faină.
   - Crezi că nu-mi pot proteja familia? s-a răstit. Crezi că nu-mi pasă?
   - Nu, tată, am bâiguit.
   A ieșit din spatele tejghelei și m-a apucat de umeri.
   - Ascultă ce-ți spun. Familia e totul pentru mine. Tu ești totul pentru mine. Aș demola brutăria asta cu mâinile mele, dacă aș ști că în felul ăsta te apăr de primejdii.
   Nu-l mai văzusem niciodată într-o asemenea stare. Tata, care era mereu atât de sigur pe el, mereu pus pe glume care să detensioneze și cea mai dificilă situație, abia era în stare să își păstreze calmul.
   - Numele tău, Minka, e prescurtarea de la Wilhelmina. Știi ce semnifică? Protecție neclintită. Voi face întotdeauna tot ce îmi stă în putere ca să te protejez pe tine.
   M-a privit îndelung, apoi a oftat.
   - Le păstram, ca să ți le dau de Hanuka, dar cred că e mai bine să-ți dau cadoul acum.
   A dispărut în camera din spate, unde ținea registrele de stocuri de cereale, sare și unt. A revenit cu un sac de iută, legat la gură cu sfoară.
   - Freilichen Chanukah! mi-a zis. Chiar dacă mai sunt câteva luni până atunci.
   Cu degete nerăbdătoare, am desfăcut nodul. Din sac, a apărut o pereche de cizme negre, lucioase.
   Erau noi-nouțe, ceea ce nu era de colea. Dar nu erau elegante, nu aveau vreo cusătură ori vreo formă care să facă o tânără să salte de bucurie.
   - Mulțumesc, am spus, silindu-mă să zâmbesc, și l-am cuprins pe tata de gât.
   - Sunt unicat. Nu mai există altele la fel. Vreau să-mi promiți că le porți tot timpul. Chiar și când dormi. Ne-am înțeles, Minka?
   A luat una din cizme din poala mea, apoi a apucat cuțitul cu care porționase bucata imensă de cocă întinsă pe masă. A înfipt vârful într-o canelură a tocului, l-a răsucit și a desprins talpa. La început, n-am înțeles de ce îmi distruge cadoul; apoi am observat câteva monede de aur, ascunse într-un compartiment secret. O avere.
   - Nimeni nu știe de ele, mi-a zis. În afară de noi doi.
   Mi-am amintit de mâna ruptă a lui Josek, de soldații SS care voiau să stoarcă bani de la el. Aceasta era polița de asigurare a tatei.
   M-a învățat cum să desfac ambele tocuri, după care le-a pus la loc și le-a lovit de câteva ori de tejghea, ca să le prindă bine.
   - Gata, n-au pățit nimic, a spus și mi-a înapoiat cizmele. N-am glumit când ți-am zis să le porți tot timpul. În fiecare zi. Vară și iarnă. Și când te duci la piață, și când te duci la petreceri. Ține minte, Minka: vreau să te văd cu ele în picioare la înmormântarea mea, a adăugat, rânjind.
   Am zâmbit și eu, ușurată să revenim la atmosfera obișnuită.
   - Cred că ar fi un pic cam complicat pentru tine, am zis.
   A râs, râsul acela hohotitor, din toată inima, care îmi venea mereu în minte când mă gândeam la tata. Cu cizmele cele noi în poală, m-am gândit la secretul pe care îl împărtășeam și la cel pe care îl țineam ascuns. Nu i-am spus niciodată tatei despre actele de identitate creștine; nici atunci, nici altă dată. Poate pentru că știam că m-ar fi obligat să le folosesc.
   După ce am terminat chifla, m-am uitat la puloverul albastru pe care îl purtam. Pe un umăr, aveam o pată de faină, lăsată de mâinile lui. Am încercat să mă scutur, dar degeaba.
   Orice-aș fi făcut, vedeam încă urma acelor degete albe, precum avertismentul unei fantome.

         În noiembrie, au intervenit schimbări.
   Într-o zi, tata a venit acasă cu niște stele galbene, pe care trebuia să le purtăm tot timpul pe haine. Lodz, orașul nostru, a fost redenumit Litzmannstadt de către soldații germani care îl cotropiseră. Tot mai multe familii de evrei se mutau în Orașul Vechi, sau Bałuty, unii de bunăvoie, alții, siliți de autoritățile care hotărâseră ca apartamentele și casele pe care le ocupaseră de ani buni să revină etnicilor germani.
   Nu mai aveam voie să circulăm pe anumite străzi, astfel că trebuia s-o luăm pe rute alternative sau pe poduri. Nu ne era permis să folosim mijloacele de transport în comun și să ieșim din case după lăsarea întunericului. Sarcina surorii mele era tot mai vizibilă.
   Darija a ieșit la câteva întâlniri cu un băiat pe nume Dawid și i s-a năzărit deodată că e expertă în povești de dragoste.
   - Dacă nu-ți place ce scriu, i-am zis, nu mai citi.
   - Nu e vorba că nu-mi place. Încerc doar să te ajut, pentru mai mult realism.
   În viziunea Darijei, realismul însemna să rememoreze momentele pasionale trăite alături de Dawid, astfel încât eroina mea, Ania, să aibă parte de un sărut la fel de romantic. Dacă mă luam după spusele ei, Dawid era o combinație între Michael Goldstein, actorul din Câmpuri verzi, și Mesia.
   - Ai primit vreo veste de la Josek? m-a întrebat.
   Nu avea intenția de a fi răutăcioasă, dar sigur își dădea seama că sunt șanse infime să primesc vreo scrisoare. Poșta nu mai sosea cu regularitate. Îmi plăcea să cred că Josek îmi scrie des, poate chiar de două-trei ori pe zi, dar misivele lui zac într-un oficiu poștal.
   - Bănuiesc că e foarte ocupat, a zis ea, când m-a văzut că scutur din cap.
   Eram la studioul unde Darija lua lecții de balet, de trei ori pe săptămână. Era o dansatoare bună - cel puțin la fel de talentată pe cât eram eu la scris. Înainte, visa să ajungă la o companie de balet, dar, acum, nimeni nu își mai făcea planuri de viitor. Am privit-o cum își punea jacheta, cu steaua galbenă prinsă pe partea din față a umărului și pe spate, și își înfășoară fularul la gât.
   - Chestia pe care ai scris-o despre băutul sângelui de upior e invenția ta? m-a întrebat.
   - Am auzit-o la bunica, am spus, clătinând din cap.
   Darija s-a cutremurat.
   - Ce macabru!
   - În sensul bun sau în sensul rău?
   M-a prins de braț.
   - În sensul bun, a spus. Genul de poveste macabră pe care oamenii vor s-o citească.
   Am zâmbit. Asta era Darija pe care o știam, Darija de care îmi era dor, pentru că, în general, era prea ocupată să se gudure pe lângă noul ei iubit.
   - Nu vrei să dormi la mine diseară? i-am propus când ieșeam din clădire, deși știam că are, probabil, întâlnire cu Dawid.
   Când am ieșit în stradă, tocmai trecea un grup de soldați. Am lăsat amândouă capetele în pământ instinctiv. După ce au trecut, am simțit un junghi rece în stomac. Mi se întâmpla atât de frecvent, încât nici nu-i mai dădeam atenție.
   Brusc, s-a stârnit agitație pe stradă; în depărtare, răsunau țipete.
   - Ce s-a întâmplat? am întrebat, dar Darija pornise deja în direcția strigătelor.
   Într-una din piețe, trei bărbați atârnau spânzurați, pe un eșafod atât de nou, încât scândurile din care era construit emanau încă miros de sevă.
   Se strânseseră câțiva oameni; în față, plângea o femeie și se zbătea să ajungă la unul dintre morți, dar soldații nu o lăsau.
   - Ce-au făcut? a întrebat Darija.
   - I-au criticat public pe nemți, i-a răspuns o femeie în vârstă.
   Soldații au dat iama în mulțime, îndemnând lumea să plece acasă.
   Darija a dispărut de lângă mine. Am auzit-o strigându-mă, dar mi-am croit drum printre oameni, până când am ajuns la marginea eșafodului.
   Soldații nici nu m-au băgat în seamă; erau prea ocupați să le gonească pe rudele decedaților.
   Era prima oară când vedeam un mort atât de aproape. La înmormântarea bunicii, eram prea mică și nu-mi amintesc decât sicriul.
   Bărbatul care se legăna ca o frunză în ștreang părea mai degrabă adormit. Avea gâtul îndoit într-un unghi nefiresc și ochii închiși. Vârful limbii îi ieșea din gură. Pe pantaloni, se observa o pată neagră; probabil făcuse pe el. Înainte sau după? m-am întrebat.
   M-am gândit la sângele și la măruntaiele din povestea mea, la upiorul care devora inima victimei sale, și am înțeles că toate astea nu au nicio însemnătate. Nu măcelul era cel care te șoca. Ci faptul că, acum un minut, bărbatul acela era viu, iar, acum, nu mai era.
   După-amiază, când am trecut cu tata prin dreptul eșafodului, a încercat să-mi distragă atenția cu discuții despre vecinii noștri, despre brutărie, despre vreme, ca și când n-aș fi observat siluetele țepene ale oamenilor din spatele meu.
   În seara aceea, părinții mei s-au certat. Mama spunea că n-ar trebui să mai umblu prin oraș. Tata spunea că e imposibil; cum altfel să mă mai duc la școală?
   Am adormit pe țipetele lor și am avut un coșmar. Eram împreună cu Darija lângă eșafod, dar, de data asta, când m-am apropiat, și cadavrul s-a rotit spre mine, i-am recunoscut fața. Era fața lui Josek.
   A doua zi dimineață, am dat fuga acasă la Darija. Când am intrat, am rămas trăsnită - în casa care, de obicei, strălucea de curățenie, era o debandadă de nedescris.
   - A venit vremea, mi-a zis mama Darijei. Ne mutăm în Orașul Vechi, ca să fim mai în siguranță.
   Îmi venea greu să cred că erai mai în siguranță în Orașul Vechi. Nu aveai cum să fii în siguranță până când englezii nu câștigau războiul. În fond, nu pierduseră niciodată unul, așa că era doar o chestiune de timp până când aveau să îi învingă pe Hitler și al Treilea Reich.
   - E foarte supărată, mi-a spus mama Darijei. Poate reușești tu s-o mai înveselești.
   Din camera Darijei se auzeau acordurile Frumoasei din pădurea adormită de Ceaikovski. Când am intrat, am văzut covorul strâns sul, cum făcea de multe ori când dansa. De data asta însă, nu dansa. Stătea turcește pe jos și plângea.
   Mi-am dres glasul.
   - Am nevoie de ajutorul tău, am spus. M-am blocat la pagina cincizeci și șase.
   Darija nici măcar nu a ridicat privirea spre mine.
   - E capitolul unde Ania merge acasă la Aleksander, am zis, născocind lucruri pe măsură ce vorbeam. Trebuie s-o supere ceva, dar nu știu ce. Inițial, m-am gândit să-l găsească pe Aleksander cu altă femeie, dar nu mă încântă ideea.
   Nu credeam că mă ascultă, dar a oftat brusc.
   - Citește-mi ce-ai scris.
   M-am conformat. Deși pagina era albă, am țesut cuvânt după cuvânt, precum pânza unui păianjen, creând o existență imaginară. Doar de-asta citim beletristică, nu? Ca să ne reamintim că, oricât am suferi, nu suntem singurii care au parte de asta.
   - Moarte, a spus Darija, după ce am terminat, iar ultima frază plana deasupra noastră ca o stâncă amenințătoare. Trebuie să asiste la moartea cuiva.
   - De ce?
   - Ce altceva ar speria-o mai tare? a întrebat Darija și mi-am dat seama că nu se mai referă la povestea mea.
   Am scos creionul din buzunar și am început să notez.
   - Moartea, am repetat și m-am uitat zâmbind la prietena mea cea mai bună. Nu știu ce m-aș face fără tine.
   În clipa aceea, am realizat că nu puteam spune ceva mai nepotrivit.
   Darija a izbucnit în plâns.
   - Nu vreau să plec.
   M-am așezat lângă ea și am strâns-o în brațe.
   - Nici eu nu vreau să pleci, am spus.
   - N-o să-l mai văd pe Dawid, a suspinat ea. Nici pe tine.
   Era atât de tristă, încât nu puteam să fiu nici măcar geloasă pentru că mă pusese pe locul al doilea.
   - Te muți în capătul celălalt al orașului, nu în Siberia.
   Dar știam că asta nu înseamnă nimic. În fiecare zi, apărea un zid nou, un gard sau un drum ocolitor. În fiecare zi, zona-tampon dintre nemții din oraș și evrei se extindea tot mai mult. Până la urmă, aveau să ne împingă pe toți spre Orașul Vechi, cum se întâmpla cu familia Darijei, sau să ne alunge definitiv din Lodz.
   - Nu așa trebuia să fie, a zis Darija. Trebuia să mergem la facultate și pe urmă să ne mutăm la Londra.
   - Poate că o vom face, la un moment dat.
   - Sau poate vom fi spânzurate, cum au pățit oamenii ăia.
   - Nu vorbi așa, Darija!
   - Nu-mi spune că nu ți-a trecut prin gând, mi-a reproșat, și pe bună dreptate.
   De ce îi executaseră taman pe ei, când toată lumea îi vorbea de rău pe nemți? Fuseseră mai vehemenți decât noi, ceilalți? Sau îi aleseseră la întâmplare, doar ca să dea o pildă?
   Pe patul Darijei, se aflau două cutii, un ghem de sfoară și un cuțit. Am luat cuțitul și m-am crestat în palmă.
   - Prietene pe vecie, am jurat și i-am întins cuțitul.
   Fără să stea pe gânduri, s-a tăiat în palmă.
   - Prietene pe vecie, a repetat.
   Ne-am lipit palmele și am pecetluit promisiunea cu sânge. Deși știam, de la orele de biologie din Gymnasium, că e imposibil, îmi plăcea ideea ca sângele Darijei să curgă prin venele mele. În felul acesta, îmi era mai ușor să cred că păstrez în mine o parte din ea.
   Două zile mai târziu, familia Darijei s-a alăturat lungului șir de familii evreiești care se îndreptau spre Baluty, încărcați cu cât mai multe obiecte de valoare.
   În aceeași zi, familiile spânzuraților au primit, în sfârșit, aprobarea de a-și cobori morții din ștreang. Era evident o insultă, căci, în religia noastră, înmormântarea trebuia să aibă loc cât mai repede. În intervalul acela de patruzeci și opt de ore, am trecut de șase ori prin dreptul eșafodului - în drum spre brutărie, spre casa Darijei ori spre școală.
   După primele două dăți, nici nu le-am mai băgat de seamă prezența. Era ca și cum moartea făcea parte din peisaj.

           Nepotul meu, Majer Kaminski, era un shayna punim.
   În martie 1940, avea șase săptămâni și zâmbea deja dacă îi zâmbeai și își susținea singur greutatea capului. Avea ochi albaștri, părul negru tăciune și un rânjet știrb care, potrivit spuselor tatei, ar fi topit până și inima de gheață a lui Hitler.
   Era cel mai adorat copil din lume: de Basia și Rubin care îl sorbeau din ochi, ori de câte ori treceau pe lângă pătuțul lui; de tata, care îl învăța deja rețete de pâine; și de mine, care îi inventam tot felul de cântecele de leagăn. Mama era singura mai reținută. E drept că se lăuda peste tot cu nepotul ei și gângurea la el, când veneau în vizită Basia și Rubin, dar rareori îl ținea în brațe pe Majer. De câte ori i-l întindea Basia, găsea un pretext să îl lase jos, ori ni-l pasa mie sau tatei.
   Comportamentul ei era de neînțeles. Își dorise dintotdeauna un nepot, iar acum, că avea unul, nu suporta nici măcar să-l țină în brațe?
   Mama păstra mereu cea mai bună mâncare pentru seara de vineri, fiindcă atunci veneau Basia și Rubin să ia cina de Sabat cu noi. În general, aveam în farfurie cartofi și legume rădăcinoase, dar, printr-o minune, în seara asta, mama reușise să cumpere carne de pui - aliment pe care nu-l mai văzuserăm de șase luni, de când ne ocupase Germania țara. Existau piețe negre în tot orașul, unde puteai face rost de aproape orice, dacă aveai suficienți bani.
   Întrebarea era ce dăduse în schimbul acestui ospăț?
   Dar îmi lăsa gura apă în asemenea hal, încât mai că nu îmi păsa. M-am jucat cu lumânarea în timpul rugăciunii, cu vinul, în timpul Kiddush-ului, cu challah-ul gustos al tatei, în timpul Hamotzi-ului, până când, în sfârșit, ne-am așezat la masă să mâncăm.
   - Hana, a oftat tata, după ce a luat prima îmbucătură de pui, ești o minune.
   La început, n-a vorbit nimeni, fiindcă eram prea ocupați să ne înfruptăm din mâncarea delicioasă. La un moment dat, Rubin a curmat liniștea.
   - Îl știți pe Herschel Berkowicz, care lucrează cu mine? Săptămâna trecută, a primit ordin să evacueze locuința.
   - Și a plecat? a întrebat mama.
   - Nu...
   - Și? a zis tata, uitând să ducă furculița la gură.
   Rubin a ridicat din umeri.
   - Deocamdată, nu s-a întâmplat nimic.
   - Vezi, Hana? Am avut dreptate. Am întotdeauna dreptate. Dacă refuzi să te muți nu înseamnă că se prăbușește cerul pe tine. Nu se întâmplă nimic.
   Pe 8 februarie, comisarul-șef al Poliției afișase străzile pe care aveau voie să locuiască evrei și un calendar cu datele stabilite pentru mutarea celorlalți. Cu toate că, de pe acum, oricine cunoștea măcar o familie care se mutase în est, în Rusia, sau în zona rezervată evreilor, unii - ca tata - refuzau să plece.
   - Ce pot să ne facă? a zis, ridicând din umeri. Să ne dea pe toți afară?
   S-a șters la gură cu șervetul.
   - Gata, n-am chef să stricăm o masă atât de minunată cu discuții politice. Minka, povestește-i și lui Rubin ce mi-ai zis mie despre iperită.
   Aflasem despre această substanță la ora de chimie. Iperita avea efect deoarece conținea clor, care avea o structură atomică atât de densă, încât absorbea electronii din orice obiect cu care intra în contact. Inclusiv din plămânii umani. Îți dezintegra efectiv celulele din corp.
   - Halal discuție de purtat la masă! a oftat mama, apoi s-a întors către Basia, care îl legăna pe Majer pe brațul stâng. Cum stă cu somnul îngerașul meu? A început să doarmă toată noaptea?
   Deodată, s-au auzit bătăi în ușă.
   - Aștepți pe cineva? a întrebat mama, uitându-se la tata.
   Nu a apucat să deschidă, căci ușa s-a trântit de perete și, în sufragerie, au dat buzna trei soldați.
   - Afară! a zis unul dintre ofițeri, în germană. Aveți cinci minute să plecați!
   - Minka! a strigat mama. Ce vor de la noi?
   I-am tradus, cu inima cât un purice în piept. Basia se ghemuise într-un colț, încercând să ascundă copilul. Erau soldați ai Wehrmachtului. Unul dintre ei a dărâmat cristalul de pe servanta din lemn de stejar a bunicii, care s-a făcut zob pe podea. Altul a răsturnat masa, cu toată mâncarea pe ea și lumânările aprinse.
   Rubin a stins flăcările cu piciorul, ca să nu ia foc ceva.
   - Mișcați-vă! a urlat ofițerul. Ce mai așteptați?
   Tata, curajosul și puternicul meu tată, s-a făcut mic și și-a pus mâinile peste cap.
   - Afară în cinci minute. Altfel, venim înapoi și vă împușcăm, a amenințat ofițerul, apoi a ieșit din casă, urmat de tovarășii săi.
   Nu le-am tradus partea asta.
   Mama s-a dezmeticit prima.
   - Abram, ia argintăria maică-tii din servantă. Minka, ia niște fețe de pernă și apucă-te să aduni obiectele de valoare. Basia, Rubin, cât vă ia să ajungeți acasă și să vă faceți bagajul? Mă ocup eu de copil, până vă întoarceți.
   Era deșteptarea de care aveam nevoie. Tata a început să scotocească prin sertarele servantei, apoi să mute cărțile de pe etajere, să cotrobăie prin borcanele din bucătărie, adunând bani de existența cărora nici măcar nu știam.
   Mama l-a așezat pe Majer în coșuleț, cu toate că plângea, și a început să strângă paltoane și fulare, căciuli și mănuși, haine groase. M-am dus fuga în dormitorul părinților mei, am luat bijuteriile mamei și tefilinul și tallitul tatei. Am intrat în camera mea și m-am uitat în jur. Ce iei la tine, dacă trebuie să-ți faci bagajul în câteva minute?
   Mi-am luat cea mai nouă rochie și jacheta asortată, cea pe care o purtasem toamna trecută, de Yamim Noraim. Am luat lenjerie de schimb și periuța de dinți.
   Mi-am luat caietul, firește, și un mănunchi de creioane și stilouri. Am luat volumul Jurnalul unei tinere rătăcite de Margarete Bohme, în original în limba germană - roman pe care îl găsisem la un anticariat și îl țineam ascuns de părinți, din cauza subiectului mai deocheat. Am luat un test pe care herr Bauer scrisese „Elevă excepțională”, în limba germană.
   Am luat actele de identitate creștine, pe care mi le dăduse Josek, și le-am băgat în cizmele pe care îi promisesem tatei că le voi purta mereu.
   Am găsit-o pe mama în mijlocul sufrageriei, înconjurată de cioburi. Îl ținea pe Majer în brațe și îi șoptea: „M-am rugat să fii fată”.
   - Mamă? am murmurat.
   Când s-a uitat la mine, am văzut că plânge.
   - Doamna Szymanski ar fi crescut o fetiță ca pe copilul ei.
   Mintea îmi era încețoșată. Voia să-l dea pe Majer, pe Majer al nostru, să fie crescut de altcineva decât Basia și Rubin? De-asta acceptase să aibă grijă de copil, cât își strângeau ei bagajele? Da, am realizat, într-un moment de dureroasă luciditate - pentru că era singura cale de a-l proteja.
   Din același motiv, numeroase familii își trimiseseră copiii în Anglia sau în America. Din același motiv, părinții lui Josek se oferiseră să mă ia cu ei la Sankt Petersburg. Ca să supraviețuiești, trebuie să faci sacrificii.
   M-am uitat la fețișoara lui Majer, la mânuțele lui tremurătoare.
   - Atunci, du-i-l acum, am zis. Nu-i spun Basiei.
   A clătinat cu amărăciune din cap.
   - E băiat, Minka.
   Am clipit nedumerită câteva clipe, apoi am înțeles la ce se referă.
   Majer era circumcis. Dacă soții Szymanski declarau autorităților că fata lor e creștină, nu exista posibilitatea de a fi dovedit contrariul. În cazul unui băiat însă, nu trebuia decât să-i scoți scutecul.
   Am înțeles, totodată, de ce nu voia mama să-și dezmierde nepotul, în adâncul sufletului ei, știa că e mai bine să nu se atașeze de el, în eventualitatea în care îl pierdea.
   A apărut și tata, cu un rucsac în spate și cu câte o față de pernă burdușită în fiecare mână.

....................................................