Povestitorul, Jodi Picoult

..............................................................

                      8-9

         - Unde altundeva te-ai putea duce? mi-a răspuns, fără să ridice ochii din foaia pe care făcea socoteli.
    Darija mă aștepta cu vești proaspete. Murise Bestia. Bărbatul pe care îl văzusem în Sectorul 30 era Oberfuhrerul SS – adjunctul lui Glueck de la Inspectoratul Lagărelor de Concentrare - și trecuse în inspecție prin barăci.
   După spusele uneia dintre femeile din sectorul nostru, care făcea parte din mișcarea clandestină de rezistență a lagărului, adjunctul acesta era recunoscut pentru faptul că lua evrei care prestau slujbe ușoare și îi trimite la camera de gazare.
   Aveam o nouă Blockalteste, care încerca să-l impresioneze pe Aufseherin, obligându-ne să executăm sărituri pe loc, mai bine de o oră, și ne bătea dacă ne împiedicam sau cădeam de epuizare. Dar, abia o săptămână mai târziu, când m-a trimis Hauptscharfuhrerul cu un comision, am descoperit că nu doar Blockalteste fusese împușcată.
   Aproape toate evreicele care ocupau funcții privilegiate - de la cele ca mine, care erau secretare, la cele care serveau la popota ofițerilor, la violoncelista care cânta la teatru și până la ajutoarea asistentei de la spital - își găsiseră sfârșitul.
   Hauptscharfuhrerul nu mă concediase și mă trimisese la spital, ca să mă pedepsească. Îmi salvase viața.

          Două zile mai târziu, când lagărul era acoperit de zăpadă, ne-au strâns în curtea dintre sectoare, ca să asistăm la o spânzurătoare.
   Cu câteva luni înainte, avusese loc o revoltă a prizonierilor care munceau ca Sonderkommandos – debarasau cadavrele celor trimiși la camera de gazare. Nu îi vedeam niciodată, pentru că erau ținuți separat de noi. Din câte am înțeles, oamenii îi atacaseră pe gardieni și aruncaseră în aer unul dintre crematorii. Reușiseră să scape câțiva prizonieri, dar majoritatea fuseseră prinși și împușcați. Totuși, la vremea aceea, evenimentul a stârnit mare vâlvă.
   Fuseseră uciși trei ofițeri, dintre care unul aruncat de viu într-un cuptor - ceea ce însemna că moartea prizonierilor nu fusese în zadar.
   Urmașe o săptămână grea pentru toată lumea, fiindcă ofițerii SS își vărsau nervii pe toți prizonierii din lagăr. După aceea s-au liniștit apele, și bănuiam că lucrurile au revenit la normal. Până când ne-au adunat în gerul tăios și le-am văzut pe femeile duse la eșafod.
   Ancheta scosese la iveală că praful de pușcă folosit la explozie provenea de la patru femei care lucrau la fabrica de muniții. Acestea au sustras cantități mici de explozibil, învelit în cârpe sau hârtie, și le-au ascuns asupra lor. După aceea le-au pasat unei fete de la departamentul de haine, care, la rândul ei, le-a dat prizonierelor din mișcarea de rezistență, iar de la acestea au ajuns la capii Sonderkommando, chiar înainte de rebeliune.
   Fata de la departamentul de haine locuia în sectorul meu. Era o ființă mărunțică și sperioasă, încât nici prin gând nu ți-ar fi trecut că face parte dintre rebeli.
   - Tocmai de-asta e bună, subliniase Darija, la un moment dat.
   Într-o zi, fata a fost luată pe sus de soldați, când stăteam la apel. După ce a fost închisă o vreme și supusă la torturi groaznice, au lăsat-o să revină printre noi - dar era deja distrusă. Nu vorbea și nu se uita la noi. Își smulgea fâșii de piele de pe degete și își rodea unghiile până la sânge.
   Noapte de noapte, urla în somn.
   Azi, am lăsat-o în baracă, dar țipetele ei răsunau până la noi. Sora ei era una din cele două fete condamnate la spânzurătoare.
   Le-au adus la eșafod, în rochiile de zi cu zi, fără paltoane. Ne priveau cu ochi limpezi și mândri. Una semăna frapant cu fata din sectorul meu.
   Schutzhaftlagerfuhrerul stătea la baza eșafodului. La ordinul lui, alt ofițer le-a legat mâinile la spate. Au urcat-o pe una pe o masă și i-au pus ștreangul de gât. O secundă mai târziu, atârna în gol. A venit rândul celei de-a doua. S-a zvârcolit, precum peștele în cârlig.
   Toată ziua, după ce m-am întors la muncă, mi-au răsunat în cap țipetele surorii mai mici, a cărei execuție fusese amânată. Era imposibil, de la distanța aceea, dar îmi rămăseseră întipărite în minte, ca o înregistrare fără sfârșit. Mi-a amintit de sora mea.
   Pentru prima oară, m-am gândit că Basia luase decizia corectă, pentru că nu a ajuns într-un loc de coșmar ca acesta. Dacă tot știi că urmează să mori, nu e preferabil să alegi tu momentul și locul decât să aștepți să te lovească soarta, ca un ciocan, în moalele capului? Dacă gestul Basiei nu fusese, de fapt, rezultatul deznădejdii, ci o ultimă încercare de a fi stăpână pe viața ei?
   Cu o săptămână în urmă, Hauptscharfuhrerul mă salvase, dar asta nu însemna că, data viitoare, va fi la fel de generos. Singura persoană pe care mă puteam bizui cu adevărat eram eu.
   Bănuiesc că la fel a gândit și sora mai mică din sectorul meu, când a început să trimită pe ascuns praf de pușcă mișcării de rezistență.
   Semăna mult cu Basia. Amândouă nu făceau decât să caute o cale de scăpare.
   Eram atât de absentă, încât Hauptscharfuhrerul m-a întrebat dacă mă doare capul. Într-adevăr mă durea, dar știam că va fi și mai rău când o să mă întorc la baracă, la finalul zilei.
   Mi-am făcut griji degeaba. Sora cu pricina și cea de-a patra fată fuseseră spânzurate chiar înainte de apelul de seară. Am încercat să trec pe lângă ele, fără să mă uit, dar auzeam scârțâitul lemnului de care atârnau trupurile lor, ca două balerine macabre, ale căror fuste se tânguiau în bătaia vântului aspru.

          Într-o noapte, s-a lăsat un asemenea ger, încât ne-am trezit cu promoroacă pe păr.
   Dimineața, în timp ce ne așteptam rațiile la coadă, Blockalteste a luat o cană de cafea de la una dintre femei și a aruncat-o în aer. Lichidul a înghețat instantaneu, ca un nor mare și alb.
   Câinii care patrulau împreună cu ofițerii chelălăiau și țopăiau pe pământul înghețat, cu cozile băgate între picioare, în timp ce stăteam aliniate la apel, amorțite de frig. După aceea am plecat fiecare la slujba ei, cu fularele înfășurate în jurul capului, ca să nu ne degere pielea.
   Săptămâna aceea, s-au înregistrat temperaturi atât de scăzute, încât au decedat douăzeci și două de femei din sectorul nostru. Alte paisprezece, care munceau afară, au leșinat și au murit înghețate. Darija mi-a adus o pereche de indispensabili și un pulover de la Kanada, ca să mă protejez mai bine. Pe piața neagră, păturile costau de patru ori mai scump decât înainte.
   N-am fost niciodată mai recunoscătoare pentru postul meu de secretară, dar îmi făceam griji pentru Darija, care degera în depozitele neîncălzite. Prin urmare, așa cum mai procedasem și altă dată, când Hauptscharfuhrerul pleca să își ia mâncarea, am scris repede un bilet cu antetul lui și am cerut ca prizoniera A18557 să se prezinte de urgență la biroul său.
   M-am înfofolit bine în palton, căciulă, mănuși și fular și am dat fuga la Kanada să transmit mesajul și să-mi scap prietena din frig, fie doar și pentru câteva minute.
   Mergeam braț la braț, lipite una de alta, iar Darija mi-a strecurat în mănușă o ciocolățică pe care o subtilizase dintr-o valiză. Nu vorbeam; ne conservam energia. Chiar și după ce am intrat în clădire, a trebuit să ne prefacem că Hauptscharfuhrerul o chemase pe Darija la el.
   Am trecut pe lângă ofițerii SS și pe lângă gardieni, ținând ochii în pământ. Mă cunoșteau deja și nu mă mai priveau cu suspiciune. Cum făceam de obicei, când ajungeam în fața biroului, am întredeschis ușa și am aruncat o privire înăuntru, ca nu cumva să fi calculat greșit și să mă trezesc că s-a întors Hauptscharfuhrerul.
   Era cineva în încăpere.
   În spatele biroului Hauptscharfuhrerului se afla un seif. Acolo erau păstrați banii găsiți zilnic în bagajele de la Kanada. De fiecare dată când Hauptscharfuhrerul mergea în inspecție la Kanada, golea cutia cu obiecte de valoare din mijlocul depozitului. Obiectele de dimensiuni mici - bancnote, monede, diamante – ajungeau în biroul lui. Din cunoștințele mele, singura persoană care știa cifrul seifului era însuși Hauptscharfuhrerul.
   Acum însă, văzându-l pe Schutzhaftlagerfuhrer în fața ușii deschise, am înțeles că mă înșelasem.
   Își strecura un teanc de bani în buzunarul interior al vestonului.
   S-a întors spre mine, cu ochii holbați, de parcă ar fi văzut o stafie.
   Un upior.
   O ființă care trebuia să fie moartă.
   Mi-am dat seama că se aștepta să fi fost ucisă săptămâna trecută, când venise Oberfuhrerul de la Oranienburg și ucisese toți evreii care prestau muncă de birou.
   Speriată, am dat să ies din încăpere. Trebuia să scap și s-o scot pe Darija de acolo. Dar, chiar de-am fi reușit să evadăm și să fugim în Rusia, n-am fi fost niciodată la adăpost. Atâta vreme când știam că Schutzhaftlagerfuhrerul fură, atâta vreme cât lucram pentru fratele lui, exista riscul să îl denunț. Din cauza asta, trebuia să se descotorosească de mine.
   - Fugi, i-am strigat Darijei, în momentul în care Schutzhaftlagerfuhrerul m-a prins de mână.
   Darija a ezitat, timp suficient ca ofițerul să își înfigă cealaltă mână în părul ei și să o tragă în birou.
   A închis ușa.
   - Ce crezi că ai văzut? m-a întrebat.
   Am scuturat din cap, fără să ridic ochii din pământ.
   - Vorbește!
   - Am... n-am văzut nimic, herr Schutzhaftlagerfuhrer.
   Am simțit-o pe Darija cum mă strânge de mână.
   Schutzhaftlagerfuhrerul a remarcat mișcarea, freamătul discret dintre rochiile noastre. Nu știu ce i-o fi trecut prin minte în momentul acela. Că ne pasam vreun bilețel? Că comunicam prin vreun cod anume? Sau că, dacă ne dă drumul, o să-i spun prietenei mele ce-am văzut, și secretul lui va fi cunoscut de două persoane?
   A scos pistolul din toc și a împușcat-o pe Darija în față.
   S-a prăbușit, cu degetele încă încleștate de mâna mea. Peretele de gips din spatele nostru a explodat într-o ploaie de pulbere. Am început să țip. Sângele prietenei mele era împrăștiat pe fața și pe rochia mea.
   Pocnetul armei mă asurzise. M-am prăbușit în genunchi, legănând trupul neînsuflețit al Darijei, în așteptarea glonțului care îmi era destinat.
   - Reiner, ce Dumnezeu faci?
   Vocea Hauptscharfuhrerului părea să vină dintr-un tunel, ca și când eram înfășurată într-un sul de vatelină. Am înălțat ochii spre el, încă țipând. Schutzhaftlagerfuhrerul m-a apucat de gât și m-a ridicat în picioare.
   - Le-am prins când furau de la tine, Franz. Noroc că am intrat exact atunci.
   I-a întins teancul de bancnote pe care îl strecurase în buzunar.
   Hauptscharfuhrerul a așezat tava cu mâncare pe masă și s-a uitat la mine.
   - Tu ai făcut asta?
   Mi-am dat seama că nu conta ce spun. Chiar dacă m-ar fi crezut Hauptscharfuhrerul fratele lui avea să-mi pândească fiecare mișcare și, cu prima ocazie, avea să-mi facă ce îi făcuse Darijei, ca să nu-i spun Hauptscharfuhrerului ceea ce văzusem.
   O, Doamne, Darija!
   Am clătinat din cap, printre suspine.
   - Nu, herr Hauptscharfuhrer.
   Schutzhaftlagerfuhrerul a pufnit în râs.
   - Ce credeai c-o să spună? Oricum, de ce-ai întreba-o pe ea?
   Am observat un zvâcnet pe falca Hauptscharfuhrerului.
   - Știi prea bine că trebuie să respectăm procedura, a zis. Prizoniera trebuia arestată, nu împușcată.
   - Și ai de gând să mă denunți?
   Văzând că fratele lui nu răspunde, Schutzhaftlagerfuhrerul s-a înroșit la față, ca atunci când se îmbăta.
   - Eu fac procedura. Cine-o să-mi conteste fapta? Am surprins prizoniera în timp ce fura din proprietatea Reichului.
   Aceeași infracțiune din cauza căreia ajunsesem prima oară în acest birou.
   - Am oprit-o exact când săvârșea delictul. Complicea ei ar trebui să aibă aceeași soartă, chiar dacă e târfa ta, a zis Schutzhaftlagerfuhrerul, ridicând din umeri. Dacă n-o pedepsești tu, Franz, o fac eu.
   Ca să arate că vorbește serios, a ridicat din nou trăgaciul pistolului.
   Am simțit că mi se prelinge ceva cald pe picioare și am realizat, rușinată, că făcusem pe mine. S-a format o mică băltoacă sub tălpile saboților mei din lemn.
   Hauptscharfuhrerul s-a apropiat de mine.
   - N-am făcut nimic din ce spune, am murmurat.
   În rochie, aveam carnetul cu cele zece pagini scrise cu o noapte în urmă. Aleksander era întemnițat. Ania a pătruns pe ascuns în închisoare, ca să-l vadă în dimineața în care era programată execuția publică.
   - Am o singură rugăminte la tine, a spus el.
   - Fac orice, a promis Ania.
   - Omoară-mă.
   Într-o zi normală, Hauptscharfuhrerul s-ar fi așezat comod pe scaun și ar fi ascultat povestea. Dar aceasta nu era o zi normală.
   În cele patru luni de când lucram pentru el, nu mă atinsese niciodată.
   M-a atins acum. Mi-a cuprins obrazul într-o palmă, cu atâta blândețe, încât mi-au dat lacrimile. Mi-a mângâiat pielea cu degetul, așa cum mângâi femeia iubită, și s-a uitat în ochii mei.
   Apoi m-a lovit cu asemenea forță, încât mi-a fracturat maxilarul.

            Când am căzut din picioare și scuipam sânge pe mâneca rochiei, ca să nu mă înec, când Schutzhaftlagerfuhrerul s-a declarat mulțumit, Hauptscharfuhrerul s-a oprit.
   S-a îndepărtat de mine, împleticindu-se, de parcă abia atunci se trezea din transă, și s-a uitat la încăperea răvășită.
   - Pune mâna și curăță, mi-a zis.
   M-a lăsat sub supravegherea unui soldat, căruia i-a ordonat să mă ducă la închisoare imediat ce îmi termin treaba. Am aranjat mobilierul cu grijă, strâmbându-mă de durere ori de câte ori mă răsuceam sau făceam o mișcare prea bruscă. Am strâns praful de gips cu palmele.
   Ochii îmi fugeau în permanență spre locul în care zăcea Darija și, de câte ori o vedeam, mi se întorcea stomacul pe dos. Așa că mi-am scos paltonul și l-am întins peste ea. Începea să i se rigidizeze corpul, membrele îi erau reci și țepene.
   M-a apucat tremuratul - de frig, de tristețe, de spaimă? - dar mi-am adunat puterile și m-am dus la debara, după detergent, cârpe de șters și o găleată. Am frecat podelele. De două ori am leșinat de durere și tot de două ori m-a trezit soldatul cu lovituri de cizmă.
   După ce am terminat curățenia, am luat-o în brațe pe Darija. Era ușoară ca un fulg, dar nici eu nu eram mai voinică, așa că mă clătinam pe picioare, împovărată de greutatea suplimentară.
   Sub îndrumarea soldatului, mi-am scos prietena - încă învelită în paltonul meu –- din clădirea administrativă, în gerul pătrunzător, și am dus-o la căruța oprită la marginea Kanadei. Mai erau cadavre în ea: oameni care muriseră peste noapte, oameni care muriseră în timpul programului. Am ridicat-o în căruță, cu ultimele puteri. Singurul lucru care m-a împiedicat să urc lângă ea era gândul că nu i-ar fi plăcut să vadă că mă dau bătută.
   Soldatul m-a apucat de braț și m-a tras la o parte. M-am smucit din strânsoare, cu riscul de a primi o pedeapsă și mai severă. Am luat paltonul de pe trupul Darijei și l-am pus pe mine. Nu păstra niciun strop de căldură corporală. Am prins-o de mâna plină de stropi de sânge și i-am sărutat-o.
   Înainte de a fi spânzurată, fata care revenise în sectorul nostru, după o perioadă de încarcerare, bolborosea încontinuu despre Stehzelley o celulă în care intrai printr-o ușiță, ca un coteț de câine. Celula era îngustă și înaltă, concepută în așa fel încât să nu te poți așeza în fund. Trebuia să stai în poziție drepți o noapte întreagă, cu șoarecii care îți mișunau pe la picioare, până a doua zi dimineață, când îți dădeau drumul și te trimiteau la muncă.
   Când am ajuns la una dintre acestea, într-o clădire în care nu călcasem niciodată, eram deja amorțită. Din cauza gerului, nu-mi mai simțeam nici mâinile, nici picioarele, nici fața, ceea ce era un lucru bun, fiindcă nu mă durea maxilarul. Nu puteam să vorbesc fără să-mi dea lacrimile, dar nu mă deranja, pentru că, oricum, nu mai aveam nimic de spus.
   Printre momente de luciditate și delir, am văzut-o pe mama. M-a luat în brațe și m-a încălzit. Fii bravă, Minusia, mi-a șoptit. Am înțeles pentru prima oară ce înseamnă. Câtă vreme te gândeai la binele altuia și apoi la al tău însemna că trăiești și pentru altcineva. Odată ce acesta dispărea, ce rost mai avea?
   Mă întrebam ce-o să se aleagă de mine. Comandantul îmi va hotărî, probabil, pedeapsa: bătaie, biciuire, moarte. În același timp, nu m-ar fi surprins ca Schutzhaftlagerfuhrerul să încalce legea și să mă scoată de-aici, ca să mă împuște. Nimic nu îl împiedica să susțină că mă prinsese în timp ce evadam, altă minciună, una neverosimilă, ținând cont că eram zăvorâtă în celulă... și totuși, cine l-ar fi oprit? Cui îi păsa că mai omora un evreu?
   Poate doar Hauptscharfuhrerului. Sau, cel puțin, așa crezusem, până azi.
   Dormeam în picioare și o visam pe Darija. A dat năvală în biroul în care lucram și mi-a spus să plec imediat, dar nu mă puteam opri din dactilografiat. Cu fiecare tastă pe care apăsam, exploda un glonț în pieptul sau în capul ei.
   Herr Dybbuk, așa îi spuneam pe vreme când nu-i cunoșteam rangul și numele. Un om pe al cărui trup pusese stăpânire un demon.
   Nu-mi dădeam seama care e cel adevărat - ofițerul capabil să își omoare angajata în bătaie, sau ofițerul care se străduia să privească prizonierul ca pe o ființă umană. Încercase să-mi spună, la întrunirile noastre literare de la prânz, că, în noi toți, există bine și rău. Că monstrul nu este altceva decât un om în sufletul căruia răul reușise să aplece balanța în favoarea sa.
   Iar eu... eu fusesem îndeajuns de naivă să îl cred.

           M-am trezit tresărind, când am simțit o mână pe gleznă.
   Am scos un geamăt și mâna m-a strâns mai tare, ca să tac. Ușa metalică a celulei era deschisă și m-am strecurat prin ea. Am dat cu nasul de soldat, care mi-a legat mâinile la spate. Am presupus că e dimineață - în lipsa unei ferestre, pierdusem noțiunea timpului - și că a venit să mă ducă la muncă.
   Dar unde anume? Tot la biroul Hauptscharfuhrerului? Nu știam dacă aș suporta să mă aflu în aceeași încăpere cu el. Nu din cauză că mă bătuse - mă mai loviseră și alți ofițeri, și tot dădeam ochii cu ei în fiecare zi. Așa era viața aici. Nu brutalitatea Hauptscharfuhrerului mă descumpănea cel mai mult, ci tandrețea pe care mi-o arătase, chiar înainte de a se dezlănțui.
   Mă rugam să fiu repartizată într-una din brigăzile disciplinare care munceau în frig și cărau pietre, douăsprezece ore pe zi. Acceptam asprimea vremii. Dar nu a unui neamț în care făcusem prostia să mă încred.
   Nu m-a condus la clădirea administrativă. Nu m-a dus nici la brigada disciplinară. M-a dus la rampa pe care coborau prizonierii din trenuri și erau triați.
   Erau și alți prizonieri acolo, încărcați în vagoane, ca vitele. Nu priceam ce se petrece, pentru că știam că procesul nu are loc și în sens invers.
   Aici trăgeau trenurile și descărcau oamenii care nu mai ieșeau niciodată din lagăr.
   Soldatul m-a tras în spatele platformei și mi-a dezlegat mâinile. Nodul i-a dat mari bătăi de cap. Pe urmă m-a împins în rând cu femeile care urcau într-un vagon. Aveam noroc; purtam palton, deși pătat cu sângele Darijei, mănuși, căciulă și fular; aveam jurnalul ascuns în haine. M-am agățat de unul dintre prizonierii care ne încărcau.
   - Unde? am zis, strângând din dinți, ca să nu gem de durere.
   - Gross-Rosen, a mormăit.
   Știam că e tot un lagăr, pentru că-i văzusem denumirea în diverse documente. Mai rău decât acesta nu avea cum să fie.
   Odată urcată în vagon, m-am așezat în dreptul unui geam. Era frig, dar măcar respiram aer curat. M-am lăsat în fund și am simțit cum îmi ard toți mușchii, după atâtea ore de stat în picioare. Mă întrebam ce caut aici.
   Poate că asta era pedeapsa pe care mi-o stabilise comandantul, pentru furt.
   Ori poate cineva încerca să mă salveze de la o soartă mai crudă, îmbarcându-mă într-un tren care să mă ducă cât mai departe de Schutzhaftlagerfuhrer.
   După tot ce-mi făcuse, îmi venea greu să cred că Hauptscharfuhrerul se gândește la binele meu, sau că se întreabă măcar dacă am supraviețuit peste noapte. Cel mai probabil, asta era doar vreo fantezie a
mea.
   În același timp, fantezia mă ajutase să scap cu viață în iadul acesta.
   Abia după câteva ore, când am ajuns la Gross-Rosen și am aflat că nu este un penitenciar pentru femei și că vom fi transportate la un lagăr secundar, numit Neusalz, am îndrăznit să-mi scot mănușile și să-mi palpez ușor falca rănită. În clipa aceea, mi-a căzut ceva în poală.
   Un bilet minuscul.
   Am înțeles atunci că soldatul care îmi dezlegase mâinile nu se chinuise cu nodurile, ci îmi strecurase mesajul în mănușă.
   Era o fâșie de hârtie filigranată, de genul celei pe care o puneam zilnic în mașina de scris, de câteva luni încoace.
   „CE SE ÎNTÂMPLĂ MAI DEPARTE?” scria pe ea.
   Nu l-am mai văzut niciodată pe Hauptscharfuhrer.

             La Neusalz, am fost repartizată la fabrica de textile Gruschwitz.
    La început, făceam ață - de un roșu-aprins, care îmi păta degetele dar, pentru că avusesem o muncă de birou și acces la mâncare, eram mai viguroasă decât majoritatea femeilor, așa că, în scurt timp, m-au trimis să încarc în vagoane lăzi cu muniție. Lucram cot la cot cu deținuții politici - polonezi și ruși - care descărcau proviziile din trenuri.
   Un polonez flirta cu mine de câte ori mă apropiam de șine. Cu toate că nu aveam voie să vorbim unii cu alții, îmi strecura bilețele, când nu ne vedeau gardienii. Îmi spunea Pinky, din cauza mănușilor pe care le purtam. Îmi recita limerickuri, ca să mă facă să râd. O parte din femei glumeau că e iubitul meu și că îi plac fetele care o fac pe inabordabilele.
   În realitate, nu o făceam deloc pe inabordabila. Nu vorbeam, de teamă să nu fiu pedepsită, și pentru că încă mă durea falca.
   Eram la fabrică de doar două săptămâni, când, într-o zi, polonezul s-a apropiat de mine nepermis de mult.
   - Fugi, dacă poți. Vor evacua lagărul cât de curând.
   Nu pricepeam despre ce vorbește. Or să ne ducă undeva și-or să ne împuște? Or să ne mute în alt lagăr, un lagăr al morții, precum cel din care tocmai plecasem? Or să mă trimită înapoi la Auschwitz și la Schutzhaftlagerfuhrer?
   Am plecat repede de lângă prizonierul de război, ca să nu îmi creeze necazuri. Nu le-am spus femeilor din baracă ce aflasem de la el.
   Trei zile mai târziu, în loc să fim trimise la muncă, ne-au strâns pe toate cele nouă sute de femei și ne-au scos pe poarta lagărului, sub pază.
   Am mers vreo cincisprezece kilometri, când a început să se lumineze de ziuă. Femeile care își adunaseră puținele lucruri - pături, oale și ce mai reușiseră să strecoare în lagăr - au început să-și arunce bagajele pe marginea drumului. Din câte ne dădeam seama, ne îndreptam spre Germania. Prizonierele din fruntea convoiului trăgeau o căruță în care era gătită mâncarea ofițerilor. Altă căruță, de la capătul șirului, transporta cadavrele celor care muriseră de epuizare. Bănuiam că nemții încearcă să-și șteargă urmele. Cel puțin, așa se prezentau lucrurile în primele zile.
   După aceea, ofițerii s-au lenevit și îi împușcau pur și simplu pe cei care se prăbușeau, fără să se mai sinchisească să le adune cadavrele. Noi, ceilalți, le ocoleam, ca apa care se prelinge pe lângă bolovanii din râu.
   Am traversat păduri. Am traversat câmpuri. Am traversat orașe ai căror locuitori ne urmăreau defilarea, unii cu lacrimi în ochi, alții scuipându-ne. Când treceau avioanele Aliaților pe deasupra noastră, ofițerii se ascundeau printre noi, folosindu-ne drept camuflaj.
   Cel mai rău mă chinuia foamea. A doua problemă, nu mai puțin gravă, era starea în care se găseau picioarele mele. Femeile mai norocoase aveau ghete. Eu purtam încă saboții de lemn pe care îi primisem la Auschwitz. Aveam tălpile bășicate pe sub cei câțiva ciorapi cu care eram încălțată; la călcâie, așchiile de lemn străpunseseră deja prin cel puțin două straturi.
   În locurile în care zăpada se infiltrase în lână, aveam deja un început de degerături. Dar alte fete o duceau și mai rău. Uneia dintre ele, care avea doar o pereche de ciorapi, îi degeraseră atât de tare picioarele, încât degetul mic de la picior i s-a desprins ca un țurțur de pe acoperiș.
   Lucrurile au continuat în aceeași manieră timp de o săptămână. Nu-mi mai spuneam că trebuie să supraviețuiesc încă o zi, ci măcar o oră.
   Efortul și lipsa de hrană și-au pus amprenta asupra mea; simțeam că mă topesc pe picioare. Nu îmi imaginasem că e posibil să flămânzesc și mai mult, dar nici nu mă așteptasem la un drum atât de anevoios. Când făceam popasuri și ofițerii își pregăteau masa, topeam zăpadă, ca să avem apă de băut. Scurmam pe sub troienele din pădure, după ghinde și mușchi pe care să le mâncăm. Nu mai aveam energie nici măcar să vorbim între noi.
   După fiecare popas, cel puțin douăsprezece femei nu reușeau să se mai ridice de jos. În momentul acela, călăul SS - un ucrainean cu nasul mare și turtit și mărul lui Adam proeminent - le omora rapid, cu un glonț în spate.
   După zece zile de marș, la unul dintre popasuri, ofițerii au făcut un foc.
   Au aruncat cartofi în flăcări și ne-au provocat să băgăm mâna și să-i scoatem. Unele fete erau atât de disperate să ia un cartof, încât și-au dat foc la mâneci și s-au rostogolit prin zăpadă, ca să stingă flăcările, spre amuzamentul ofițerilor. Cele câteva care izbutiseră să ia un cartof au murit ulterior din cauza arsurilor. După un timp, cartofii s-au făcut scrum, fiindcă nimeni nu mai avea curajul să bage mâna după ei. Era mai trist să vezi cum se irosește mâncarea decât să mori efectiv de foame.
   Noaptea, o femeie care suferise arsuri de gradul trei pe mâini urla de durere. Stăteam lângă ea și am încercat s-o potolesc, punându-i zăpadă pe brațe.
   - O să-ți facă bine, am îmbărbătat-o. Nu te mai zbate.
   Dar era unguroaică și nu înțelegea ce-i spun, iar altceva nu știam ce să fac. După ce i-am îndurat urletele câteva ore, a apărut călăul. A călcat peste mine, a împușcat-o și s-a întors la locul unde dormeau ofițerii.
   M-a apucat tusea și simțeam că mă sufoc, din cauza mirosului de praf de pușcă. Am luat fularul și mi-am acoperit gura. Femeile din apropiere nici măcar nu au reacționat.
   Am întins mâna și am desfăcut șireturile de la ghetele moartei. Ea nu mai avea nevoie de ele.
   Erau prea mari, dar mai bune decât saboții de lemn.
   Dimineață, înainte să părăsim tabăra, am primit ordin să sting focul. În timp ce aruncam zăpadă peste el, am zărit rămășițele carbonizate ale cartofilor. Am dat să iau unul. S-a sfărâmat într-o grămăjoară de cenușă, de la prima atingere, dar, chiar și așa, tot trebuia să fie cât de cât hrănitor.
   Am vârât iute câțiva pumni de cenușă în buzunare și, câteva zile la rând, în timp ce mărșăluiam, băgăm mâna în haină și mai scoteam câte o fărâmă.
   La capătul a două săptămâni de marș, mi-am amintit de prizonierul de război care mă sfătuise să fug și abia acum l-am înțeles. Resemnarea se instala în etape progresive. Începând de la femeile care își aruncau saboții din picioarele bășicate și care apoi mureau, din pricina degerăturilor și a cangrenelor, și până la cele care refuzau, pur și simplu, să se mai ridice de jos, conștiente că, în câteva minute, își vor pierde viața - toate muream treptat. Într-un final, nu va mai rămâne niciuna.
   Poate că acesta era și scopul marșului.
   Atunci însă, primăvara ne-a arătat un strop de îndurare. Vremea s-a mai îmbunat, zăpada a început să se topească. Era un dar, căci știam că, în curând, vor încolți plantele, iar plantele erau hrană. În același timp, ne răpea rezervele nesfârșite de apă și ne obliga să ne târâm prin băltoacele noroioase.
   Am trecut prin sate, unde dormeam pe străzi, în timp ce SS-iștii se odihneau cu schimbul în case și biserici. După aceea ne trezeam și o luam din nou prin păduri, ca să nu fim depistați de avioanele de război.
   Într-o după-amiază, când m-au însărcinat să trag căruța din fruntea convoiului, am zărit ceva în noroi.
   Un cotor de măr.
   Îl aruncase, probabil, cineva. Un fermier, poate. Sau un băiețandru care se plimba fluierând printre copaci.
   M-am uitat la ofițerul care mergea pe lângă căruță. Dacă-i dădeam drumul o secundă, aveam timp să iau cotorul de jos și să-l strecor în buzunar, fără să bage cineva de seamă. Știam că în șase... cinci... patru pași o să trecem de el și n-o să mai apuc. După agitația iscată în spatele meu, știam și că nu eram singura care îl văzuse.
   Am lăsat mânerul căruței și m-am năpustit spre cotor.
   N-am fost destul de rapidă. M-a prins un SS-ist și m-a ridicat, înainte să-l apuc. M-a târât din fruntea convoiului până în spate, unde alți doi ofițeri mi-au legat mâinile, ca să nu dispar în mulțimea de prizoniere.
   Știam ce urmează, pentru că o văzusem cu ochii mei: la primul popas, călăul o să mă ducă în pădure și-o să mă ucidă.
   Mi se ciocneau genunchii, îngreunându-mi mersul. În momentul în care căruța a oprit pe marginea drumului, ca să pregătească masa de seară, călăul m-a prins de braț și m-a tras din grupul de femei.
   Eram singura care urma să fie executată în acea după-amiază. Începea să se însereze, cerul era colorat într-un purpuriu-închis care, în alte condiții, mi-ar fi tăiat răsuflarea. Călăul mi-a făcut semn să mă așez în genunchi, în fața lui. M-am supus, dar mi-am împreunat mâinile și l-am implorat:
   - Te rog. Îți dau ceva în schimb, dacă-mi cruți viața.
   Nu știu ce m-a împins să-i promit asta; nu aveam nimic de valoare. Tot ce luasem de la Neusalz era pe mine.
   Apoi mi-am amintit de carnetul pe care îl țineam la betelia fustei.
   Nimic din comportamentul acelei brute nu-mi sugera că ar fi iubitor de literatură, sau că ar ști măcar să citească. Totuși, am ridicat brațele în semn de capitulare, după care am băgat ușor mâna în haină și am scos carnetul în care stătea scrisă povestea.
   - Te rog, am repetat. Ia-l.
  M-a privit încruntat, respingându-mi inițial oferta. Dar majoritatea prizonierelor nu aveau asupra lor o agendă elegantă, cu coperte din piele.
   Se citea pe chipul lui că se întreabă dacă e ceva important în paginile acesteia.
   A întins mâna să mi-o ia. Imediat ce a apucat-o, am luat un pumn de pământ în mâna pe care mă sprijineam și i l-am aruncat în ochi.
   După care am rupt-o la fugă, cum nu mai fugisem vreodată, dispărând în noaptea care se căsca precum o rană fatală, printre copaci.

         N-aș fi izbutit să scap fără concursul câtorva împrejurări favorabile:
   1. Întâmplarea se petrecea la amurg, momentul zilei în care gardienii deslușeau cel mai greu obiectele. Copacii deveneau soldați cu armele ridicate, iar ochii strălucitori ai bufnițelor se confundau cu fugarii; bolovanii semănau cu tancurile inamice, iar foșnetul animalelor îi speria că nimeriseră într-o ambuscadă.
   2. Ofițerii nu aveau câini cu ei - considerând că drumul este prea istovitor pentru animale - așa că nu-mi puteau lua urma după miros.
   3. Noroiul.
   4. Faptul că ofițerii erau la fel de epuizați ca și mine.
   Am fugit, până când m-am prăbușit din picioare. În depărtare, se auzeau strigătele soldaților care mă căutau. M-am împiedicat și am căzut într-o râpă întunecoasă. Mi-am mânjit fața cu noroi, m-am acoperit cu crengi și frunze și am stat nemișcată. La un moment dat, nemții au trecut atât de aproape de mine, încât un ofițer m-a călcat pe mână, dar n-am scos un sunet, iar el nu și-a dat seama ce se ascunde sub bocancii lui.
   Într-un final, au plecat mai departe. Am așteptat o zi întreagă, până să mă conving că am scăpat de ei, și abia apoi am luat-o prin pădure.
   Mergeam la lumina lunii, prea speriată ca să dorm din pricina sălbăticiunilor pe care le auzeam chemându-se între ele. Tocmai când îmi pierdusem orice speranță și mă gândeam că va trebui să mă întind, cu riscul de a fi mâncată de lupi, am zărit ceva în depărtare. O siluetă încețoșată, un acoperiș cu pantă mică, o căpiță de fân.
   Șura mirosea a porci și a găini. Când am intrat, păsările stăteau cuibărite și cloncăneau ca niște bătrânele guralive, prea ocupate ca să le alarmeze prezența mea. Am luat-o pe bâjbâite prin beznă, strâmbându-mă de durere, când am dat cu piciorul într-o vadră metalică, în ciuda zăngănitului, nu a venit nimeni. Nu s-a aprins nicio lumină în casa de la capătul potecii, așa că mi-am văzut de cotrobăit în tihnă.
   Un butoi adânc, din lemn, plin cu grăunțe era așezat chiar la gardul cocinii de porci.
   Am vârât mâinile în el și am început să înfulec mâncarea cu gust de rumeguș, melasă și ovăz. M-am străduit să nu mănânc prea repede, fiindcă știam că o să mă simt rău. Am sărit peste gărduleț, am dat la o parte două scroafe grase și mi-am afundat mâinile în troacă. Coji de cartofi și de fructe. Colțuri de pâine.
   Un adevărat festin.
   Într-un sfârșit, m-am lungit între porci, la căldura spinărilor lor țepoase și la adăpostul corpurilor lor masive. Pentru prima oară după cinci ani, m-am culcat cu burta atât de plină, încât, și dacă aș fi vrut, nu mai încăpea nimic în ea.
   Am visat că m-a împușcat călăul, fiindcă acesta nu putea fi decât raiul.
   Sau cel puțin așa am crezut, până când m-am trezit cu o furcă la gât.

           Femeia ar fi fost cam de-o vârstă cu mama, dacă trăia.
   Avea părul împletit în codițe, prinse în jurul capului ca o cunună, și gura zbârcită. Mi-a apropiat arma de gât. M-am tras înapoi, printre animalele care grohăiau și guițau.
   Am ridicat brațele în aer.
   - Bitte, am zis, chinuindu-mă să mă ridic în picioare.
   Eram atât de slăbită, încât a trebuit să mă sprijin de gărdulețul cocinii.
   A rămas cu furca în aer, după care încet, incredibil de încet, i-a coborât dinții în pământ și a așezat-o în dreptul corpului, ca pe un scut. A lăsat capul într-o parte și m-a studiat îndelung.
   Bănuiam că sunt o priveliște stranie. Un schelet, cu părul și pielea acoperite de noroi uscat. Paltonul vărgat de prizonier, mănușile roz, murdare și căciula.
   - Bitte, am mai spus încă o dată.
   A lăsat furca jos și a ieșit în goană din șură, închizând ușa greoaie după ea.
   Porcii îmi rumegau șireturile ghetelor furate. Găinile, cocoțate pe gardul dintre coteț și cocină, dădeau din aripi și cotcodăceau. Am întins mâna pe deasupra porții de lemn și am tras zăvorul, ca să pot ieși. Soția fermierului fugise de frică, dar asta nu însemna că nu se întoarce cu soțul ei și cu o pușcă.
   Mi-am umplut repede buzunarele cu grăunțe, fiindcă nu știam când voi mai găsi mâncare. N-am apucat să ies, că s-a deschis din nou ușa.
   În prag stătea soția fermierului, cu o pâine, un urcior cu lapte și o farfurie cu cârnați. A venit spre mine.
   - Ai nevoie de mâncare, mi-a zis.
   Am șovăit câteva clipe, întrebându-mă dacă nu cumva e vreo capcană.
   Dar, până la urmă, foamea a învins teama. Am luat un cârnat și l-am îndesat în gură. Am rupt o bucată de pâine și am vârât-o pe lângă obraz, pentru că încă mă durea falca și nu puteam mesteca. Am dat pe gât laptele, simțindu-l cum mi se prelinge pe bărbie și pe gât. De când nu mai băusem lapte proaspăt?
   Apoi m-am șters la gură cu mâna, rușinată că mă comportasem ca un animal în fața femeii.
   - De unde vii? m-a întrebat.
   Vorbea germană, ceea ce însemna că trecuserăm în Germania. Era posibil ca cetățenii obișnuiți să nu știe ce se întâmplă în Polonia? Îi mințise SS-ul, așa cum ne mințise și pe noi? Înainte să găsesc un răspuns, a clătinat din cap.
   - Mai bine nu-mi spui. Rămâi aici. Ești în siguranță.
   Nu aveam niciun motiv să o cred. E drept că majoritatea nemților pe care îi cunoscusem erau niște brute lipsite de conștiință. Dar pe lângă aceștia, întâlnisem și un herr Bauer, un herr Fassbinder, un Hauptscharfuhrer.
   Am încuviințat din cap. A arătat spre fânar. Aveam o scară pe care să urc, iar, printr-o crăpătură din acoperiș, pătrundea o rază de soare. Am urcat, cu pâinea strânsă la piept. M-am întins pe culcușul de paie și am adormit, înainte ca soția fermierului să închidă ușa șurei după ea.
   M-am trezit după câteva ore, când am auzit zgomot de pași dedesubt.
   Am aruncat o privire și am văzut-o pe femeie târând de o vadră metalică.
   Avea un prosop alb înfășurat la gât, iar în mâna liberă ținea un teanc de haine împăturite. Mi-am făcut semn, când mi-a văzut fața.
   - Vino, mi-a spus, pe un ton blând.
   Am coborât și am rămas în fața ei, fâțâindu-mă stânjenită de pe un picior pe altul. Femeia a bătut cu palma într-un balot de paie, dându-mi de înțeles să mă așez. Apoi s-a lăsat în genunchi, la picioarele mele. A înmuiat o cârpă în apa din vadră, s-a aplecat spre mine și m-a șters cu grijă pe frunte, obraji și bărbie. A clătit în găleată cârpa murdară de noroi și funingine.
   Am lăsat-o să mă spele pe brațe și pe picioare. Apa era caldă, un adevărat lux. Când a vrut să-mi descheie nasturii rochiei, m-am smucit.
   M-a prins de umeri cu mâinile ei puternice.
   - Sst, mi-a zis și m-a întors cu spatele.
   Am simțit cum mi se desprinde pânza aspră de pe corp și cade la picioarele mele. Am simțit cum îmi trece cârpa udă peste fiecare vertebră, peste oasele colțuroase ale șoldurilor și peste cutia toracică.
   Când m-a răsucit cu fața la ea, avea lacrimi în ochi. Mi-am acoperit goliciunea cu brațele, rușinată să mă văd prin ochii ei.
   După ce mi-am pus hainele curate - bumbac și lână atât de moale, de parcă eram învelită într-un nor - femeia a adus săpun și apă curată și m-a spălat pe păr. M-a frecat cu degetele, ca să înlăture noroiul, și mi-a tuns șuvițele care nu mai puteau fi descâlcite. Apoi s-a așezat în spatele meu, cum făcea mama, și m-a pieptănat.
   Uneori, ca să redevii om, trebuie doar să întâlnești o persoană care să te privească ca pe o ființă umană, indiferent cum arăți la exterior.

         Timp de cinci zile, soția fermierului mi-a adus de mâncare.
   Ouă proaspete, pâine de secară și dulceață de agrișe, la micul dejun, brânză și felii groase de pâine, la prânz, pulpe de pui și tocană de legume, la cină. În scurt timp, am început să mă întremez. Bășicile de pe picioare mi s-au vindecat; falca nu mă mai durea. Reușeam să mă temperez, în așa fel încât să nu mă reped asupra mâncării imediat ce mi-o așeza în față.
   Nu discutam lucruri de genul de unde vin și încotro voi pleca. Încercam să mă conving că pot rămâne în șură până la finalul războiului.
   Mă găseam din nou la mâna unui neamț, dar, ca un câine bătut de atâtea ori, încât se ferește de orice mână întinsă, începeam să mă amăgesc că îmi pot regăsi încrederea în oameni.
   Mă străduiam să îi răsplătesc bunătatea. Am curățat cotețul de păsări, activitate care mi-a luat câteva ore, pentru că trebuia să stau jos periodic și să-mi trag sufletul. Am adunat ouăle, iar, după-amiază, când a venit soția fermierului, le-a găsit frumos aranjate într-o găleată. Am adunat pânzele de păianjeni de pe grinzi și am măturat paiele risipite în fânar.
   Într-o seară, femeia n-a mai venit.
   M-a trecut un junghi de foame, dar nu se compara nici pe departe cu ceea ce îndurasem în lagăr sau pe durata marșului. Mă obișnuisem atât de mult să fiu flămândă, încât nici nu băgăm de seamă dacă pierdeam o masă. Poate că era bolnavă; poate că era plecată.
   În dimineața următoare, când s-a deschis ușa, am coborât repede pe scară, conștientă că îi simțisem lipsa mai mult decât aș fi vrut să recunosc.
   O bătea soarele din spate, așa că n-am observat imediat că are ochii umflați și roșii și mai e cineva cu ea. În spatele ei, stătea un bărbat îmbrăcat cu o cămașă de flanelă și bretele, sprijinit într-un baston. Iar lângă el, se afla un polițist.
   Mi-a pierit zâmbetul de pe buze. Am rămas încremenită, cu degetele atât de încleștate pe scara din lemn, încât îmi intrau așchiile sub unghii.
   - Îmi pare rău, a murmurat soția fermierul.
   N-a apucat să mai spună ceva, fiindcă soțul ei a zgâlțâit-o cu putere.
   Ofițerul de poliție mi-a legat mâinile, a deschis larg ușa șurii și m-a condus la duba oprită pe potecă.
   Mama spunea că, dacă întorci o tragedie pe toate fețele, poți descoperi o minune în ea, așa cum găsești pirită în roca cea mai tare. Afirmația se potrivea bine morților din familia mea - fie și pentru simplul motiv că nu apucaseră să vadă în ce stare ajunsesem, în ce stare ajunsese lumea.
   Dacă nu murea o femeie, n-aș fi făcut rost de o pereche de ghete solide.
   Dacă nu plecam în marș de la Neusalz, n-aș fi ajuns la această șură și n-aș fi avut parte de trei mese îndestulate pe zi, timp de o săptămână.
   Iar, dacă fermierul a descoperit secretul soției sale și m-a dat pe mâna poliției, cel puțin mă transportau în lagăr cu duba și îmi conservam energia pe care n-aș fi avut-o dacă străbăteam întreaga distanță pe jos.
   Din acest motiv, când am ajuns la Flossenburg, pe 11 martie 1945 - ironic, chiar în aceeași zi cu cei care mărșăluiseră de la Neusalz - mai bine de jumătate din femei își pierduseră viața, dar eu încă trăiam.

     O săptămână mai târziu, ne-au urcat în trenuri și ne-au trimis în alt lagăr.
   Am ajuns la Bergen-Belsen, în ultima săptămână din martie. Ne înghesuiseră în vagoane precum sardelele, astfel că, până și cea mai mică mișcare însemna un picior în față sau un geamăt din partea cuiva, și toată lumea fugea de lângă găleata plină ochi pe care o folosiserăm pe post de latrină. Când s-a oprit trenul, am coborât împleticindu-ne pe picioare, ținându-ne una de alta, de parcă eram bete.
   Am reușit să fac câțiva pași și m-am prăbușit.
   Primul lucru pe care l-am remarcat a fost mirosul. N-aș putea să-l descriu, oricât aș încerca. Carnea arsă de la Auschwitz era o nimica toată în comparație cu miasmele de boală, urină, fecale și moarte care pluteau aici. Îți pătrundeau în nări și în gât și erai silit să respiri doar pe gură.
   Cât vedeai cu ochii, numai mormane de cadavre, unele aruncate la nimereală, altele stivuite cu grijă, ca niște cuburi ori un castel din cărți de joc.
   Prizonierii îndeajuns de sănătoși debarasau morții.
   Toată lumea era bolnavă de tifos. Cum să nu fie, când stăteau înghesuiți cu sutele în barăci concepute pentru cincizeci de persoane? Când latrina era o groapă în curte? Când nu exista destulă apă și hrană pentru miile de prizonieri aduși aici?
   Nu munceam. Putrezeam. Stăteam chirciți ca viermii pe podeaua barăcii, altfel nu încăpeam cu toții. Soldații veneau periodic și adunau morții. Uneori, aruncau și vii laolaltă cu ei. Nu o făceau intenționat; nu prea aveai cum să-i deosebești pe unii de alții. Toată noaptea, erai înconjurat de gemete, trupuri chinuite de febră și halucinații. Dimineața, ne târâm cu greu la apel, unde eram numărați ore în șir.
   M-am împrietenit cu o femeie pe nume Tauba, care locuise în Hrubieszow, împreună cu fiica ei, Sura. Tauba avea un obiect prețios, unul la care ținea ca la ochii din cap, cum ținusem și eu la carnetul cu coperte din piele. Era o pătură jerpelită, care colcăia de păduchi. Ea și Sura o folosiseră pe parcursul marșului, înfruntaseră zăpada și intemperiile sub ea și supraviețuiseră nopților când alte femei muriseră de frig.
   Acum, Tauba o folosea ca să-i țină de cald Surei, care se îmbolnăvise la doar câteva zile după sosirea în lagăr. Își înfofolea fata în pătură, o legănă și îi cânta. Când trebuia să ieșim la apel, eu și Tauba o prindeam pe Sura între corpurile noastre, ca într-o menghină.
   Într-o noapte, Sura a cerut de mâncare în somn.
   - Ce vrei să-ți gătesc? a șoptit Tauba, luând-o în brațe. O friptură de pui? Cu sos, morcovi glasați și piure de cartofi.
   Avea lacrimi în ochi.
   - Cu o lingură zdravănă de unt, alb ca zăpada de pe culmile munților.
   A strâns-o și mai tare pe Sura la piept, iar capul fetei a căzut pe spate, legănându-se pe gâtul firav.
   - Dimineață, când ți se face iar foame, o să-ți aduc clătitele mele speciale, umplute cu brânză de burduf și presărate cu zahăr. Fasole, ouă, pâine neagră și afine proaspete. O să ai atâta mâncare, Surele, că n-o s-o poți termina.
   Știam că o parte din femei reușiseră să intre în bucătărie și găsiseră mâncare în coșurile de gunoi. Habar n-am cum de-au scăpat nepedepsite - fie pentru că soldații evitau să se apropie de noi, ca să nu se molipsească de vreo boală, fie pentru că nimănui nu-i mai păsa. A doua zi însă, după ce m-am asigurat că Sura încă trăiește, m-am ținut după un mic grup care mergea la bucătărie.
   - Ce facem acum? am întrebat, speriată că o să ne surprindă careva umblând haihui, ziua-n amiaza mare.
   Pe de altă parte, nu e ca și cum am fi lipsit de la muncă. În noul lagăr, nu aveam nimic de făcut, decât să stăm și să așteptăm. Avea vreo importanță că eram la geamul bucătăriei, și nu în baracă?
   S-a deschis fereastra, și o femeie voinică a aruncat o găleată cu resturi. Coji de cartofi, zaț de cafea, coji de cârnați și portocale, oasele rămase de la o friptură. Femeile s-au aruncat pe jos ca animalele, luptându-se să apuce ceva. În cele câteva secunde de ezitare, am pierdut resturile cele mai bune, dar am izbutit să prind un iadeș de la o aripă de pui și un pumn de coji de cartofi.
   Le-am vârât în buzunar și m-am întors repede la Tauba și la Sura.
   I-am dat cojile Taubei care a încercat să-și convingă fiica să molfăie una. Dar Sura nu era conștientă.
   - Mănânc-o tu, am îndemnat-o. Trebuie să fii în putere, când o să-și revină.
   Tauba a clătinat din cap.
   - Aș vrea să te cred.
   Am băgat mâna în buzunar, după oscior.
   - Când eram mică, și eu și sora mea, Basia, ne doream ceva foarte mult - o căruță nouă sau o excursie la țară - făceam o înțelegere, i-am spus Taubei: atunci când mama gătea puiul de sabat și luam iadeșul, să ne punem amândouă aceeași dorință. În felul ăsta, nu avea cum să nu se îndeplinească.
   Am prins osul de o parte și am lăsat-o pe Tauba să apuce de cealaltă.
   - Gata? am întrebat.
   Osul s-a rupt și i-a rămas ei partea mai lungă. Și dacă se rupea invers, tot aia era.
   Noaptea, când a venit kapo să verifice cine a murit, corpul Surei a fost primul scos din baracă.
   Am auzit bocetele Taubei, răvășită de durere. Și-a îngropat fața în pătură, tot ce-i mai rămăsese de la fiica ei. Dar, chiar și înăbușite, suspinele ei s-au transformat în urlete; mi-am astupat urechile în zadar.
   Urletele erau ca niște cuțite, ca niște pumnale ațintite spre capul meu. Le-am privit uluită cum îmi străpung pielea uscată, dar nu țâșnește sânge din ea, ci foc.
   Minka. Minka?
   Chipul Taubei mi-a plutit prin fața ochilor, de parcă stăteam întinsă pe fundul mării și mă uitam la soare.
   - Ai febră, Minka.
   Dârdâiam toată și eram lac de sudoare. Știam ce mă așteaptă. În câteva zile, voi fi moartă.
   Atunci, Tauba a făcut lucrul cel mai uluitor cu putință. A luat pătura, a rupt-o în două și mi-a pus jumătate peste umeri.
   Dacă era să mor, măcar să mor așa cum voiam. Din acest punct de vedere, semănăm cu sora mea. N-o să-mi dau sufletul într-o colibă infectă, înconjurată de oameni bolnavi. N-o să-mi las trupul pe mâna unui soldat, care să-l arunce undeva, să putrezească la soare.
   Așa că am ieșit împleticindu-mă în aerul răcoros de afară. Am strâns pătura în jurul meu și m-am prăbușit la pământ.
   Îmi dădeam seama că îl scutesc de efort pe cel care debarasa cadavrele în fiecare dimineață. Dar, deocamdată, tremuram din toate încheieturile și priveam cerul întunecat al nopții.
   Nu prea vedeai stele la Lodz. Era un oraș prea mare și dinamic. Dar tata m-a învățat constelațiile, pe când eram mică și ne aflam în vacanță la țară. Eram doar noi patru. Închiriaserăm o căsuță pe malul lacului și toată ziua nu făceam altceva decât să pescuim, să citim, să ne plimbăm și să jucăm table. Mama ne bătea mereu la jocurile de cărți, dar tata prindea mereu peștele cel mai mare.
   Noaptea, dormeam uneori cu tata pe prispă, unde aerul era atât de proaspăt, încât aveam senzația că îl sorbi, nu îl inspiri. Tata mi-a arătat constelația Leului, aflată chiar deasupra capetelor noastre. Își primise numele de la un alt monstru mitologic, Leul din Nemeea, o bestie uriașă și feroce, a cărei piele nu putea fi străpunsă de cuțite și săbii. Prima dintre muncile lui Hercule a fost să-l ucidă, dar s-a lămurit repede că săgețile erau de prisos. Astfel, a forțat monstrul să se refugieze într-o peșteră, l-a amețit cu o lovitură de pumn și l-a sugrumat. Ca dovadă a victoriei obținute, a jupuit pielea leului chiar cu ghearele acestuia.
   Vezi, Minka? spunea tata. Orice e posibil Până și cea mai înfiorătoare bestie devine, la un moment dat, doar o amintire îndepărtată. Mă ținea de mână și urmărea cu degetul meu conturul celor mai strălucitoare stele.
   Uite. Asta-i coada, iar ăsta-i capul. Iar aici e inima.

          Murisem și mă uitam la aripa unui înger. Alb și eteric, îl vedeam cu colțul ochiului cum se înalță și plonjează în gol.
   Dar, dacă eram moartă, de ce-mi simțeam capul greu ca un bolovan? De ce nu scăpăm de duhoarea acelui loc?
   M-am ridicat cu greu în capul oaselor și am realizat că ceea ce îmi imaginasem a fi o aripă de înger era, de fapt, un steag, o cârpă care flutura în vânt. Era legată de turnul de veghe din fața barăcii în care locuiam.
   Turnul era pustiu.
   La fel și cel din spatele lui.
   Nu se vedea picior de ofițer sau de neamț. Aveam impresia că mă aflu într-un oraș-fantomă.
   Între timp, prizonierele au început să se dumirească ce se întâmplă.
   - Ridică-te, mi-a strigat o femeie. Ridică-te. Au plecat toți.
   M-am trezit prinsă în valul de oameni și împinsă spre gard. Fugiseră și ne lăsaseră să murim de foame? Mai avea vreuna dintre noi forța să rupă sârma ghimpată?
   În depărtare, se zăreau camioane cu cruci roșii pictate pe laterale. Nu mai conta dacă aveam forță sau nu. Veneau alții în sprijinul nostru.
   Apar într-o fotografie făcută în ziua aceea. Am văzut-o o dată, într-un documentar difuzat pe PBS, despre 15 aprilie 1945, ziua în care tancurile britanice au ajuns la Bergen-Belsen. Am rămas șocată când mi-am văzut fața pe un corp de schelet.
   Am cumpărat până și o înregistrare a documentarului, ca să o pot opri când doresc și să fiu sigură că ochii nu m-au înșelat. Dar, într-adevăr, eu eram, cu căciula și mănușile roz, înfofolită în pătura Surei.
   N-am spus nimănui că apar pe filmarea cuiva... până acum.
   Aveam treizeci de kilograme în ziua în care ne-au eliberat englezii. A venit spre mine un bărbat în uniformă și m-am prăbușit în brațele lui, fiindcă nu mă mai puteam ține pe picioare. M-am ridicat și m-a dus la cortul în care era infirmeria.
   Sunteți libere, răsuna în megafoane, în engleză, germană, idiș și poloneză. Sunteți libere. Păstrați-vă calmul Veți primi alimente. Ajutoarele sunt pe drum.

       O să mă întrebi de ce nu ți-am povestit toate astea.
   Nu am făcut-o, pentru că știu cât de puternic poate fi impactul unei povești. Poate schimba cursul istoriei. Poate salva o viață. Dar poate fi și o groapă, nisipuri mișcătoare, în care să te afunzi fără scăpare.
   Oamenii își imaginează că are vreo importanță că au fost martori la asemenea evenimente, dar nu e așa. Uitându-mă în ziare, observ că istoria se repetă. În Cambodgia. În Rwanda. În Sudan.
   Realitatea e mult mai crudă decât ficțiunea. Unii dintre supraviețuitori vor să vorbească doar despre ce s-a întâmplat. Merg la școli, muzee și temple și țin discursuri. E singura lor cale de a găsi o noimă în toate astea. I-am auzit spunând că o simt ca pe o responsabilitate morală și că, probabil, de aceea au rămas în viață.
   Soțul meu - bunicul tău - îmi spunea uneori: Ai fost scriitoare, Minka. Gândește-te ce poveste extraordinară ai putea să spui.
   Dar tocmai pentru că am fost scriitoare, n-aș putea să o fac.
   Arsenalul scriitorului e defectuos. Anumite cuvinte par vagi și stereotipe. „Iubire”, de pildă. Aș putea scrie cuvântul „iubire” de o mie de ori, și tot ar avea o mie de înțelesuri diferite pentru cititori.
   Ce rost are să încerci să așterni pe hârtie emoții care sunt prea complexe, prea vaste, prea copleșitoare, pentru a fi îngrădite într-un alfabet?
   „Iubire” nu e singurul cuvânt nesatisfăcător.
   La fel e și „ură”.
   „Război”.
   „Speranță”. O, da, „speranță”.
   Înțelegi acum de ce nu ți-am spus povestea mea?
   Dacă ai trăit-o, știi că nu există cuvinte care să o poată vreodată descrie la adevărata sa dimensiune.
   Iar dacă n-ai trăit-o, nu o vei înțelege niciodată.

                                    PARTEA A TREIA

         „Ce sentiment minunat să știi poți începe să schimbi lumea în bine, fără să zăbovești o clipă”.
   Jurnalul Annei Frank

         Era mai rapid și mai puternic decât mine.
   Când m-a prins din urmă, mi-a astupat gura cu palma, ca să nu țip, și m-a târât într-un hambar părăsit, unde m-a azvârlit pe un strat prăfuit de paie. Îl priveam cu ochi mari, neînțelegând cine e și cum de reușise să mă păcălească.
   - Ai de gând să mă omori și pe mine? l-am întrebat, pe un ton sfidător.
   - Nu, mi-a răspuns Aleks, calm. Încerc să te salvez.
   A scos mâna prin crăpătura geamului și a luat un pumn de zăpadă. S-a spălat pe brațe, după care s-a șters pe cămașa zdrențuită.
   Se vedeau limpede rănile proaspete care îi brăzdau umerii, pieptul și spatele. Dar mai erau și altele, niște tăieturi înguste, care îi coborau pe interiorul brațului, peste încheietură, până în palmă.
   - După ce te-a atacat, m-am apucat de brutărie, a spus Aleks.
   - Nu pricep...
   În lumina lunii, cicatricile păreau să îi deseneze pe braț o scară argintie.
   - Nu mi-am dorit să ajung ce-am ajuns, a continuat. Am încercat să-l țin pe Casimir departe de oameni. Îi aduc carne crudă, dar nu-i potolește foamea. Fac tot ce-mi stă în putință, numai să domolesc bestia din el. Încerc s-o controlez eu. De cele mai multe ori, reușesc. Dar, într-o zi, a găsit o cale să fugă, când eram plecat să îi caut de mâncare. I-am dat de urmă în pădure. Îl pândea pe tatăl tău, care tăia lemne pentru cuptor, dar tatăl tău avea avantajul că era înarmat cu toporul. Când am apărut în fugă, ca să-i distrag atenția lui Casimir, tatăl tău a apucat să riposteze. I-a aplicat o lovitură în pulpă. Am vrut să-i iau toporul, dar nu știu dacă mirosul de sânge sau adrenalina din corpul lui...
   Aleks s-a oprit, ferindu-și ochii de mine.
   - Nu știu de ce s-a întâmplat, de ce nu m-am putut stăpâni. E fratele meu, oricum ar fi. E singura scuză pe care-o găsesc.
   Și-a trecut degetele prin păr și l-a ridicat ca o creastă de cocoș.
   - Știam că, dacă se va mai întâmpla, fie și o singură dată, ar fi de nesuportat. Trebuia să găsesc o cale de a-i proteja pe ceilalți. De-asta am cerut să lucrez pentru tine.
    I-am privit cicatricile și m-am gândit la chifla pe care mi-o făcea în fiecare zi și cât de mult stăruia să o mănânc pe toată. M-am gândit la franzelele pe care le vândusem în ultima săptămână, la clienții care îmi spuseseră că sunt dumnezeiesc de gustoase. M-am gândit la bătrâna Sal, care spunea că singura soluție de a deveni imun la un upior era să îi bei sângele. Mi-am amintit de nuanța rozalie a aluatului și am înțeles ce îmi spune Aleks.
   Se secătuia, pur și simplu, de sânge, ca să ne salveze de el însuși.

                                               SAGE

       Bunica e de două ori învingătoare. Cu mult înainte să aflu că a trecut prin ororile Holocaustului, s-a luptat cu cancerul și a învins.
   Eram micuță; să fi avut în jur de trei sau patru ani. Surorile mele erau la școală pe timpul zilei, dar mama mă ducea la bunica în fiecare dimineață, când pleca bunicul la serviciu, ca să nu stea singură pe durata convalescenței. Suferise o mastectomie radicală.
   În perioada de refacere, stătea întinsă pe canapea, în vreme ce eu urmăream la televizor Strada Sesam și coloram pe măsuța din fața ei, iar mama deretica, spăla vasele și gătea. La fiecare oră, își făcea exercițiile fizice. Își punea brațele pe peretele din spatele canapelei și se întindea cât putea de sus, ca să își refacă mușchii afectați de operație.
   În fiecare dimineață, când ajungeam acasă la ea, mama o ajuta să facă duș. Închidea ușa și îi desfăcea capotul, apoi o lăsa pe bunica să se spele singură, sub jetul de apă fierbinte. Un sfert de oră mai târziu, bătea ușor la ușă și intra în baie, după care ieșeau amândouă: bunica mirosind a pudră de talc, îmbrăcată într-un capot curat, cu părul de la ceafa ud, dar toate celelalte de pe ea, curios de uscate.
   Într-o zi, după ce a ajutat-o pe bunica să intre în duș, mama a urcat la etaj, cu un teanc de rufe împăturite.
   - Sage, mi-a spus, să nu te clintești de-aici până când nu mă întorc.
   Nici măcar nu mi-am dezlipit ochii de la televizor; tocmai apăruse Morocănosul Oscar și îmi era tare frică de el. Mă temeam să nu iasă din tomberon exact când nu mă uitam.
   Dar, imediat ce-a plecat mama și Oscar a dispărut de pe ecran, am pornit spre baie. Nu era tras zăvorul, ca să poată intra mama. Am crăpat ușor ușa și am simțit imediat cum mi se încrețește părul din cauza aburilor din încăpere.
   Inițial, nu vedeam nimic. Aveam impresia că am intrat într-un nor. Apoi aburii s-au mai împrăștiat și am zărit-o pe bunica, așezată pe un taburet, în spatele geamului de la duș.
   Oprise apa, dar avea încă pe cap o cască roșie cu picățele albe, ca o ciupercă de carton. În poală, ținea un prosop, iar cu mâna sănătoasă își dădea cu pudră de talc pe corp.
   N-o mai văzusem niciodată dezbrăcată. Nici pe mama n-o văzusem vreodată dezbrăcată. Așa că am rămas cu ochii zgâiți la ea, nedumerită de cât de diferite erau corpurile noastre.
   În primul rând, îi atârna pielea la genunchi, pe coate și pe burtă, de parcă n-ar fi avut cu ce să o umple. Coapsele îi erau atât de albe, de parcă nu alerga niciodată pe afară în pantaloni scurți, ceea ce, probabil, chiar nu se întâmpla.
   Numărul de pe brațul ei, care îmi amintea de codurile pe care le scana casierul de la băcănie, când cumpăram alimente.
   Și, firește, cicatricea rămasă în locul sânului stâng.
   Încă furioasă și roșie, carnea zbârcită acoperea o stâncă, un zid abrupt.
   Între timp, bunica m-a observat. A deschis ușa cabinei de duș cu mâna dreaptă. Mirosul de talc era irespirabil.
   - Vino mai aproape, Sagele, mi-a zis. N-am nimic să-ți ascund.
   Am făcut un pas în față, dar m-am oprit, fiindcă cicatricile de pe corpul bunicii mă speriau mai ceva ca Oscar.
   - Ai observat că am ceva diferit, mi-a spus.
   Am încuviințat din cap. La vârsta aceea, nu aveam cuvintele necesare să explic ceea ce nu vedeam, dar îmi dădeam seama că nu e așa cum ar fi trebuit să fie. Am arătat spre rană.
   - Lipsește, am zis.
   A zâmbit, și a fost de ajuns ca să uit de cicatrice și să o văd din nou pe bunica.
   - Ai dreptate, mi-a spus. Dar vezi ce mult a mai rămas din mine?

        Aștept în dormitorul bunicii, în timp ce Daisy o pregătește de culcare.
   Asistenta îi aranjează cu tandrețe pernele așa cum îi place și o învelește, înainte de a se retrage. Stau pe marginea patului și o țin pe bunica de mâna ei uscată și rece. Nu știu ce să-i spun. Nu știu ce-ar mai fi de spus.
   Mă furnică pielea feței, ca și când cicatricile se recunosc între ele, deși cele pe care mi le-a dezvăluit bunica acum sunt invizibile. Vreau să-i mulțumesc pentru povestea ei. Vreau să-i mulțumesc că a supraviețuit, pentru că, fără ea, n-aș fi existat și n-aș fi avut șansa să o ascult. Dar, exact cum a zis și ea, uneori, cuvintele sunt prea mărunte ca să cuprindă toate sentimentele pe care vrei să le exprimi.
   Mâna ei liberă dansează pe marginea plăpumii și o trage până la bărbie.
   - După ce s-a terminat războiul, spune ea, singurul lucru cu care a trebuit să mă obișnuiesc din nou a fost confortul. Multă vreme, n-am putut să dorm pe saltea. Luam o pătură și mă culcam pe jos.
   Ridică ochii spre mine și, preț de o clipă, parcă o văd pe fata de odinioară.
   - Bunică-tu m-a pus pe picioare. Te iubesc, Minka, dar pe podea nu dorm, zicea.
   Bunicul era un om blând și îndrăgostit de cărți. Avea degetele mereu pătate de tuș, din cauza chitanțelor pe care le scria pentru clienții anticariatului.
   - V-ați cunoscut în Suedia, spun.
   E povestea pe care o știm cu toții. Bunica încuviințează din cap.
   - După ce m-am vindecat de tifos, am plecat acolo. Pe atunci, toți supraviețuitorii puteau călători gratis prin Europa. M-am dus, împreună cu alte câteva femei, la o pensiune și, în fiecare zi, luam micul dejun la restaurant așa, de moft, fiindcă puteam. El era în permisie. Mi-a zis că n-a mai pomenit fată care să mănânce atâtea clătite, spune cu zâmbetul pe buze. Venea în fiecare zi și se așeza lângă mine la bar și nu s-a lăsat până n-am acceptat să iau cina cu el.
   - I-ai sucit mințile, spun.
   Bunica pufnește în râs.
   - Da’ de unde! Eram numai piele și os. N-aveam sâni, n-aveam forme, nimic. Aveam un păr de vreo trei centimetri, pe care l-am aranjat cum am putut eu mai bine, după ce-am scăpat de păduchi. Abia dacă arătam a femeie. La prima întâlnire, l-am întrebat ce-a văzut la mine. Viitorul meu, mi-a răspuns.
   Îmi amintesc brusc de momentele când eram mică și mă plimbam prin cartier cu surorile mele și cu bunica. Nu-mi ardea să ies, fiindcă citeam o carte și mi se părea o prostie să colindăm aiurea pe străzi. Dar mama ne obligase pe toate trei, așa că ne târâm cu viteza melcului după bunica.
   A fost oripilată când am vrut s-o rupem la fugă pe mijlocul străzii. De ce s-o luați prin șanțuri, când puteți merge frumos pe trotuar? ne-a zis. La momentul acela, am crezut că e doar prudentă, că se teme de mașinile care nu circulau niciodată pe strada noastră.
   Abia acum îmi dau seama că nu înțelegea de ce să nu folosim trotuarul, dacă tot puteam să facem asta.
   Bănuiesc că, atunci când ești privat de o libertate, n-o mai privești ca pe un drept, ci ca pe un privilegiu.
   - Când am ajuns în America, bunică-tu m-a sfătuit să mă alătur unui grup de persoane ca mine. Oameni care fuseseră în lagăre. L-am târât după mine, cu forța. Am participat la trei ședințe. Toată lumea vorbea despre ce îndurase și cât îi urăște pe nemți. Eu nu voiam asta. Mă aflam într-o țară nouă și frumoasă. Voiam să vorbesc despre filme, despre soțul meu chipeș, despre prietenii mei. Așa că m-am retras din grup și mi-am văzut de viață.
   - Cum ai putut să-i ierți pe nemți, după tot ce ți-au făcut?
   Imediat ce rostesc acele cuvinte, îmi vine în minte Josef.
   - Cine-a spus asta? răspunde bunica, mirată. N-aș putea să-l iert niciodată pe Schutzhaftlagerfuhrer pentru că mi-a ucis prietena.
   - Nu te condamn.
   - Nu m-ai înțeles. Literalmente n-aș putea, pentru că nu e în căderea mea să-l iert. Doar Darija ar putea, dar, din cauza lui, e imposibil. Dar, potrivit aceleiași logici, ar trebui să-l pot ierta pe Hauptscharfuhrer. Mi-a fracturat falca, dar mi-a și salvat viața. Și totuși, nu pot, spune, clătinând din cap.
   Se lasă un moment prelung de tăcere, și mă gândesc că a adormit.
   - Când eram în celulă, continuă bunica, pe un ton scăzut, l-am urât. Nu pentru că mă amăgise să am încredere în el, nici măcar pentru că mă bătuse. L-am urât fiindcă ucisese în mine și ultima fărâmă de compasiune față de dușman. Nu mă mai gândeam la herr Bauer sau la herr Fassbinder; consideram că toți nemții sunt la fel și îi uram pe toți. Ceea ce înseamnă că, în momentele acelea, nu eram cu nimic mai presus decât ei.

          Leo se uită la mine când închid ușa dormitorului, după ce bunica a adormit.
   - Te simți bine?
   Observ că a făcut ordine, a clătit paharele din care băuserăm ceai, a scuturat firimiturile de pe masă și a spălat blatul din bucătărie.
   - A adormit, spun, fără să îi răspund la întrebare.
   Cum să mă simt bine? Cine s-ar simți bine, după ce a auzit ce-am auzit noi azi?
   - Daisy e aici, dacă are nevoie de ceva.
   - Ascultă, știu cât de greu e să auzi așa ceva...
   - Ba nu știi, îi tai eu vorba. Tu din asta îți câștigi pâinea, nu te afectează personal.
   - Dimpotrivă, mă afectează, mai mult decât crezi, îmi răspunde.
   Mă cuprinde un sentiment de vinovăție. Leo și-a dedicat întreaga viață să dea de urma indivizilor care au comis asemenea crime. Eu nici măcar nu m-am obosit să o rog pe bunica să-mi povestească, deși eram deja mare când am aflat că a fost în lagăr.
   - Josef e Reiner Hartmann, nu? întreb.
   Leo stinge lumina în bucătărie.
   - Vom vedea, spune.
   - Ce-mi ascunzi?
   Zâmbește.
   - Sunt agent federal. Dacă ți-aș spune, ar trebui să te omor.
   - Serios?
   - Nu.
   Îmi ține ușa și o încuie în urma noastră.
   - Tot ce știm momentan e că bunica ta a fost la Auschwitz. Erau sute de ofițeri SS acolo. Încă nu l-a identificat pe Josef al tău ca fiind unul dintre ei.
   - Nu-i Josef al meu, spun.
   Leo îmi deschide portiera din dreapta a mașinii închiriate, după care o ocolește și urcă la volan.
   - Știu că te interesează personal această anchetă și vrei să se termine cât mai repede cu putință. Dar departamentul meu trebuie să cerceteze totul în cel mai mic detaliu. Cât erai tu în dormitor cu bunica ta, am sunat-o pe experta mea în istorie de la Washington. Genevra a strâns mai multe fotografii și mi le trimite prin curier, la hotel. Dacă avem noroc, și bunica ta se simte în stare, poate că mâine obținem dovada de care avem nevoie, ca să demarăm ancheta.
   Ieșim de pe aleea din fața casei.
   - Dar Josef mi-a mărturisit cu gura lui, insist.
   - Tocmai asta-i problema. Nu vrea să fie extrădat sau acționat în justiție, altminteri, mi-ar fi făcut mie mărturisirea. Nu știm ce urmărește; dacă suferă de vreo tulburare psihică, sau caută, pur și simplu, o cale de a-și pune capăt zilelor - sunt o mulțime de motive pentru care și-ar putea dori să te implice în această sinucidere asistată, și poate consideră că, dacă nu te face să-l urăști, n-o să accepți. Habar n-am.
   - Dar cunoaște o mulțime de detalii...
   - Are nouăzeci de ani. Poate că, de cincizeci de ani încoace, s-a uitat doar la History Channel. Sunt o mulțime de istorici specializați în cel de-al Doilea Război Mondial. Detaliile sunt utile, dar numai dacă pot fi legate de un anume individ. Ca să pornim ancheta, ne trebuie un martor ocular, care l-a văzut la Auschwitz și poate să-i confirme povestea.
   Îmi pun mâinile în sân.
   - În Lege și ordine, lucrurile se mișcă mai repede.
   - Asta pentru că trebuie să-i reînnoiască contractul Mariskăi Hargitay, spune Leo. Ascultă, prima dată când am auzit mărturia unui supraviețuitor, am simțit exact ce simți tu - și nu era vorba de bunica mea. Am vrut să omor toți naziștii. Chiar și pe ăia care sunt deja morți.
   Mă șterg la ochi, rușinată că m-a podidit plânsul de față cu el.
   - Unele dintre lucrurile pe care ni le-a povestit mi se par inimaginabile.
   - Eu le-am auzit de o sută de ori, zice Leo, și tot mi-e greu să le percep.
   - Și acum ce facem? Mergem fiecare la casa lui?
   Leo încuviințează din cap.
   - Ne odihnim și așteptăm să vină pachetul de la Genevra. Pe urmă îi mai facem o vizită bunicii tale, în speranța că va reuși să-l identifice. Dar dacă nu reușește, pe cine ajutăm? În mod sigur, nu pe bunica. I-au trebuit ani de zile ca să-și croiască un nou drum în viață și să nu mai fie o victimă. Dacă îi cerem să facă acea identificare, nu e ca și cum am forța-o să se întoarcă de unde a plecat? Mă gândesc la Josef, sau Reiner, sau cum l-o fi chemând. Toată lumea are o poveste; toată lumea își ascunde trecutul, ca să se protejeze. Unora le reușește mai bine decât altora.
    Dar cum poți trăi într-o lume în care nimeni nu e ceea ce pare?
   Tăcerea se ridică între noi și umple spațiul din mașina închiriată.
   Tresar când aud GPS-ul care indică să virăm la dreapta, ca să intrăm pe autostradă. Leo schimbă posturile de radio.
   - Hai să ascultăm puțină muzică.
   Se strâmbă când aude rock.
   - Păcat că n-avem niște CD-uri, spun.
   - Nu știu să umblu cu chestii de-astea. În mașina personală n-am CD player.
   - N-ai CD player? Pe bune? Ce naiba conduci... o mașină din 1900 toamna?
   - Am un Subaru, dotat cu un casetofon cu opt piste.
   - Mai există așa ceva?
   - Sunt un tip de modă veche.
   - Deci, îți place muzica retro, spun, mirată. The Shirelles, The Troggs, Jan and Dean...
   - Hei, hei! Ăștia nu sunt retro. Cab Calloway, Billie Holiday, Peggy Lee... Woody Herman...
   - Atunci, o să pici pe spate, spun și comut pe un post nou de radio.
   Leo face ochii mari când aude vocea lui Rosemary Clooney.
   - Incredibil! exclamă. Ăsta-i un post din Boston?
   - SiriusXM, radio prin satelit. Super tehnologie. Și, dacă tot suntem la capitolul noutăți, te informez că, între timp, au apărut și filme sonore.
   Leo rânjește.
   - Știu și eu ce-i ăla radio prin satelit. Doar că nu...
   - Nu te-ai gândit că merită să-l asculți? Nu e periculos să trăiești în trecut?
   - Nu mai periculos decât să trăiești în prezent și să-ți dai seama că nu s-a schimbat nimic.
   Replica lui mă duce din nou cu gândul la bunica.
   - Mi-a zis că tocmai de-asta nici n-a vrut să vorbească despre ce i s-a întâmplat. Fiindcă nu are rost.
   - N-aș prea crede, spune Leo. Poate fi, într-adevăr, descumpănitor să vezi că istoria se repetă, dar, în general, supraviețuitorii nu vor să discute despre experiențele prin care-au trecut din alte motive.
   - Cum ar fi?
   - Ca să-și protejeze familiile. În fond, e tot un sindrom posttraumatic. Cei care au suferit asemenea traume nu-și pot disocia atât de bine emoțiile, încât pe unele să le blocheze, iar pe altele să le lase așa cum sunt. Până și supraviețuitorii care par bine sănătoși la o primă vedere pot ascunde sechele sufletești. Din cauza asta, nu reușesc mereu să aibă o relație normală cu copiii sau cu partenerul de viață - ori decid să nu aibă o comunicare emoțională, ca să nu-i dezamăgească pe cei dragi. Se tem să nu transfere către ei coșmarurile lor, sau să se atașeze de ei și să-i piardă și pe aceștia. În consecință, copiii lor își modelează comportamentul după exemplele pe care le văd în familie.
   Oricât m-aș căzni, nu mi-l amintesc pe tata să fi fost vreodată distant.
   În același timp, e adevărat că a păstrat cu sfințenie secretul bunicii. Mă întreb dacă bunica a vrut să-l cruțe de durere, ascunzându-i adevărul, sau a suferit oricum? O fi sărit vreo generație peste această izolare emoțională de care vorbeam?
   Îmi ascund chipul de oameni; mi-am găsit o slujbă care îmi permite să lucrez noaptea, de una singură; mi-am permis libertatea să mă îndrăgostesc de un bărbat despre care știam că nu va fi niciodată al meu, fiindcă n-am crezut că voi avea vreodată norocul să găsesc unul care să mă iubească toată viața. Mă ascund pentru că sunt o ciudățenie, sau sunt o ciudățenie pentru că mă ascund? Cicatricea e doar o latură a problemei - elementul care a declanșat trauma transmisă genetic?
   Realizez că plâng abia în momentul în care mașina taie brusc trei benzi și ieșim de pe autostradă.
   - Iartă-mă, spune Leo și trage pe marginea șoselei.
   Lumina din oglinda retrovizoare i se reflectă în ochi.
   - Am spus o prostie. Nu se întâmplă mereu așa. Uită-te la tine, ai ieșit perfect normală.
   - Nu mă cunoști.
   - Dar mi-ar plăcea.
   Răspunsul lui Leo pare să-l șocheze la fel de mult ca și pe mine.
   - Pun pariu că le spui asta tuturor fetelor care plâng isteric.
   - Mda, mi-ai ghicit tactica.
   Îmi întinde o batistă. Cine mai poartă batistă? Unul care are casetofon în mașină. Mă șterg la ochi, îmi suflu nasul și bag pătrățelul de pânză în buzunar.
   - Am douăzeci și cinci de ani, spun. Mi-am pierdut locul de muncă. Singurul meu prieten e un fost nazist. Mama a murit acum trei ani, dar am senzația că s-a întâmplat ieri. N-am nimic în comun cu surorile mele. Ultima relație pe care am avut-o a fost cu un bărbat însurat. Sunt o singuratică. Mai degrabă îmi scot nervul de la un dinte decât să mă fotografiez, zic, plângând cu sughițuri. N-am niciun animal de companie.
   Leo lasă capul într-o parte.
   - Nici măcar un peștișor?
   Scutur din cap.
   - Mulți își pierd slujbele, spune Leo. Prietenia cu nazistul ar putea conduce la deportarea sau extrădarea unui criminal de război. Mă gândesc că ar fi un subiect interesant de discuție cu surorile tale. Și sunt convins că mama ta ar fi mândră de tine. Fotografiile moderne sunt atât de prelucrate, încât nu mai poți avea încredere în ele. Cât despre faptul că ești singuratică, n-am remarcat să ai probleme de comunicare cu mine.
   Mă pune pe gânduri.
   - Știi ce ți-ar prinde bine?
   - Să mă trezesc la realitate?
   Leo bagă mașina în viteză.
   - Să vezi lucrurile și dintr-o altă perspectivă. Nu mai mergem acasă. Am o idee mai bună.

       Când eram mică, bisericile mi se păreau atât de frumoase, cu vitraliile lor și altarele din piatră, cu boitele și stranele lor lustruite.
   Spre deosebire de ele, sinagoga în care s-au ținut ceremoniile de Bat Mitzva ale surorilor mele - aflată la o oră de mers cu mașina - era chiar urâțică. Acoperișul se termina într-un vârf metalic, masiv, maro; sala era ornamentată cu un soi de elemente metalice abstracte, care năzuiau, probabil, să reprezinte tufișul cuprins de flăcări, dar aduceau mai degrabă a sârmă ghimpată.
   Culorile variau între acvamarin, portocaliu și cărămiziu.
   Acum, în timp ce Leo îmi ține ușa ca să intru, ajung la concluzia că fie evreii sunt cei mai neinspirați decoratori de pe fața pământului, fie toate sinagogile au fost construite în 1972. Ușile sanctuarului sunt închise, dar se aude muzică în spatele lor.
   - Văd că au început deja, spune Leo, dar nu-i nimic.
   - Mă scoți la întâlnire la slujba de vineri seara?
   - Suntem la întâlnire? spune Leo.
   - Ești ca ăia care, înainte să plece la drum, se informează unde e cel mai apropiat spital? Doar că tu cauți o sinagogă, nu spitalul?
  - Nu, dar am mai fost o dată aici. Anchetam un caz și aveam nevoie de mărturia unui individ care făcuse parte dintr-un Sonderkommando. Câțiva ani mai târziu, când a murit, am venit cu un grup de colegi la înmormântarea care s-a oficiat aici. Știam că trebuie să fie pe aproape.
   - Ți-am zis că nu mă interesează religia.
   - Am reținut, spune.
   Mă prinde de mână, deschide ușa sanctuarului și mă trage înăuntru.
   Ne așezăm în ultima strană, pe partea stângă. Din altar, rabinul îi întâmpină pe enoriași și le spune cât de plăcut e să te închini alături de toți cei prezenți. Începe să citească rugăciunile în ebraică.
   Îmi amintesc momentul în care încercam să-mi conving părinții să nu mai meargă la sinagogă. Îmi transpiră fruntea. Retrăiesc scena cu o intensitate răscolitoare. Leo mă cuprinde de umeri.
   - Mai ai puțină răbdare, îmi șoptește.
   Nu îmi dă drumul din brațe.
   Când nu înțelegi limba care se vorbește în jurul tău, ai două variante.
   Ori te opui izolării, ori cedezi în fața ei. Las rugăciunile să mă învăluie, ca un abur. Îi privesc pe enoriași, când vine vremea să își recite rugăciunile, ca pe niște actori care și-au învățat replicile pe de rost.
   Dascălul face un pas în față și intonează o melodie încărcată de tristețe și regrete.
   Am o revelație: cuvintele acestea sunt aceleași cuvinte cu care a crescut bunica. Notele sunt aceleași pe care le asculta ea. Iar oamenii aceștia - cupluri vârstnice, familii cu copii mici, băieți și fete, care își așteaptă Bar sau Bat Mitzvaul, și părinții care îi tot mângâie mândri pe cap și pe umeri - nu s-ar afla aici dacă Reiner Hartmann și regimul nazist și-ar fi atins scopul.
   Istoria nu e o colecție de date, locuri și războaie. Istoria e formată din oamenii care umplu spațiile dintre acestea.
   Urmează o rugăciune pentru cei bolnavi și convalescenți și predica rabinului. Apoi sfințește challah-ul și vinul.
   După aceea se rostește kaddish-ul, rugăciune închinată persoanelor dragi plecate dintre noi. Îl simt pe Leo că se ridică în picioare lângă mine.
   Yisgadal v’yiskadash sh’mayh rabo.
   Mă apucă de mână și mă ridică. Intru în panică. Am senzația că toți ochii sunt ațintiți asupra mea, fata care nu știe replicile piesei în care a fost distribuită.
   - Repetă după mine, murmură Leo.
   Mă supun. Silabele necunoscute sunt ca niște pietricele pe care le pot îndesa în gură.
   - Amin, spune Leo, în cele din urmă.
   Nu cred în Dumnezeu. Dar, stând aici, într-o încăpere plină de oameni credincioși, îmi dau seama că, de fapt, cred în oameni. În forța lor de a se ajuta reciproc și de a supraviețui, în ciuda oricăror piedici. Cred că extraordinarul depășește obișnuitul, la orice oră. Cred că să ai un lucru în care să speri - fie și într-un viitor mai bun - e cel mai puternic drog de pe pământ.
   Rabinul recită rugăciunea de încheiere, iar, când ridică fața spre enoriași, aceasta e limpede și reîmprospătată, precum oglinda unui lac.
   Sinceră să fiu, și eu simt același lucru. Că am dat pagina și am găsit un nou început.
   - Shabbat shalom, spune rabinul.
   Femeia de lângă mine, care e cam de-o vârstă cu mama și are părul prins într-un coc roșu-aprins, ce sfidează gravitația, zâmbește atât de larg, încât îi văd plombele din gură.
   - Shabbat shalom, murmură și mă strânge de mână, de parcă ne cunoaștem de-o viață.
   Băiețelul din față, care s-a foit în permanență, se așază în genunchi și întinde pălmuța dolofană, cum ar bate Cuba un prichindel de cinci ani.
   Tatăl lui râde.
   - Acum ce spui? îi zice copilului. Shabbat...
   Băiatul își ascunde fața în mâneca tatălui, rușinându-se brusc.
   - Data viitoare, spui, zice bărbatul, cu un zâmbet întins pe toată fața.
   Pretutindeni răsună aceleași cuvinte, ca o panglică ce se strecoară unduios prin mulțime, un cordon care ne leagă pe toți. Odată ce lumea începe să se împrăștie și se îndreaptă spre holul în care e amenajat spațiul pentru Oneg Shabbat - ceai, prăjituri și discuții - mă ridic și eu.
   Leo însă nu se clintește din loc.
   Se uită în jur, cu o expresie indescifrabilă pe chip. E posibil să fie nostalgie. Sau mândrie. Într-un final, se întoarce spre mine.
   - Ăsta-i motivul pentru care fac ce fac, îmi spune.

         La Oneg Shabbat, Leo îmi aduce ceai cu gheață într-un pahar de plastic și un cornuleț rugelach, pe care îl refuz politicos, fiindcă se vede că e cumpărat de la magazin și nu se compară cu unul făcut de mine.
   Mă acuză de snobism de brutăreasă, și încă râdem când se apropie de noi un cuplu mai vârstnic. Dau să întorc capul, încercând instinctiv să-mi ascuns partea inestetică a feței, dar îmi vine deodată în minte bunica, cum mi-a explicat, cu ani în urmă, cicatricea rămasă în urma mastectomiei și, azi, amintirile despre Holocaust. Dar vezi ce mult a mai rămas din mine?
   Înalț capul și mă uit în ochii celor doi, provocându-i parcă să comenteze ceva pe seama defectului meu.
   Dar oamenii nu spun nimic. Ne întreabă dacă suntem nou-veniți în oraș.
   - Suntem doar în trecere, răspunde Leo.
   - E o comunitate minunată, pentru cei care doresc să se așeze la casa lor, spune femeia. Sunt o mulțime de familii tinere.
   Evident, își imaginează că formăm un cuplu.
   - Nu suntem... adică... el nu e...
   - Vrea să spună că nu suntem căsătoriți, explică Leo.
   - Deocamdată, îl completează bărbatul. Când ajungeți să vă terminați frazele unul altuia e semn că nu mai e mult.
   Suntem abordați în alte două rânduri și lumea ne întreabă dacă ne-am mutat de curând. Prima oară, Leo le spune că voiam să mergem la cinema, dar, cum nu rula niciun film, am hotărât să trecem pe la sinagogă. A doua oară, răspunde că e agent federal, iar eu îl ajut să rezolve un caz. Bărbatul care a intrat în vorbă cu noi pufnește în râs.
   - Bună glumă, zice.
   - Ai rămâne surprinsă cât de greu e să-i convingi pe oameni să creadă adevărul, îmi spune Leo mai târziu, în timp ce ne îndreptăm spre mașină.
   Dar nu sunt deloc surprinsă. Nu trebuie decât să-mi amintesc cu câtă înverșunare m-am împotrivit lui Josef, când a încercat să-mi spună cine a fost.
    - Poate pentru că, de cele mai multe ori, nu vrem să-l recunoaștem nici măcar față de noi.
   - Ai dreptate, spune Leo, gânditor. E uimitor cât de ușor ne lăsăm amăgiți, dacă vrem neapărat să credem o minciună.
   De pildă, poți ajunge să crezi că o slujbă fără niciun viitor e o carieră.
   Poți îndepărta oameni și să dai vina pe propria sluțenie, când, de fapt, te împiedică teama de a te atașa îndeajuns de mult de o persoană, încât să riști o suferință și mai mare. Îți spui că e mai bine să te îndrăgostești de cineva care nu îți va împărtăși niciodată sentimentele, fiindcă e imposibil să pierzi ceva ce n-ai avut.
   Poate din cauză că, prin natura profesiei sale, Leo știe să păstreze un secret, poate din cauza emoțiilor prin care am trecut azi, ori poate din cauză că n-am cunoscut om care să mă asculte cu atâta atenție ca el - oricare ar fi motivul - mă trezesc că îi fac destăinuiri pe care nu le-am rostit niciodată cu glas tare.
   În vreme ce reluăm drumul spre nord, îi povestesc că m-am simțit dintotdeauna ca o străină, chiar și în sânul familiei mele. Îi spun că mi-e teamă că părinții mei au murit neștiind dacă îmi voi putea purta vreodată de grijă. Îi mărturisesc că, de câte ori vin în vizită surorile mele, le ignor cu desăvârșire discuțiile despre transportul copiilor la școală, tratamente cosmetice cu uleiuri marocane și sfaturile lui Dr. Oz pentru a avea un colon sănătos. Îi povestesc că, o dată, am stat o săptămână întreagă fără să scot un cuvânt, doar așa, ca să văd dacă sunt în stare și dacă o să-mi recunosc vocea când o să reîncep să vorbesc. Îi spun că singurul momentul în care simt o vagă legătură cu divinitatea e atunci când scot pâinea din cuptor și o aud cum trosnește și emite sunete melodioase la contactul cu aerul rece.
   E aproape ora unsprezece când ajungem la Westerbrook, dar nu sunt obosită.
   - Vrei o cafea? spun. Știu o cafenea drăguță care e deschisă până la miezul nopții.
   - Dacă beau cafea la ora asta, o să stau cu ochii în tavan până mâine-dimineață, răspunde Leo.
   Mă uit la mâinile pe care le țin în poală și nu-mi dau seama cum pot fi atât de naivă. Altcineva ar citi imediat limbajul trupului, și-ar da seama că această camaraderie dintre noi e impusă de ancheta lui Leo, și nu o prietenie reală.
   - Dar poate au ceai de plante? adaugă el repede.
   Westerbrook e un orășel adormit, așa că sunt doar câțiva oameni în cafenea, deși e vineri seară. O fată cu părul mov, captivată de un roman de Proust, ne aruncă o privire iritată când îi întrerupem lectura ca să dăm comanda.
   - Aș face un comentariu răutăcios la adresa tineretului american, zice Leo, dar sunt prea șocat să constat că citește altceva decât Cincizeci de umbre ale lui Grey.
   - Poate că asta e generația care va salva lumea, spun.
   - Fiecare generație își închipuie asta, nu-i așa?
   Oare generația mea s-o fi gândit la asta? Sau eram prea absorbiți de noi înșine ca să ne treacă prin minte că am putea găsi răspunsuri în experiențele altora?
   Știam, bineînțeles, ce a fost Holocaustul, dar, chiar și după ce am aflat că bunica a fost în lagăr, am evitat cu obstinație să îi adresez vreo întrebare. Eram prea apatică - ori prea speriată - ca să mă gândesc că o istorie atât de îndepărtată are vreo legătură cu prezentul sau cu viitorul meu?
   La fel s-o fi întâmplat și în cazul lui Josef? Potrivit spuselor lui, era convins, încă de mic, că o lume fără evrei va fi o lume mai bună. Cum o privi oare rezultatul, cu ochii de-acum? Ca pe un eșec sau ca pe o salvare la limită?
   - Mă tot întreb care e adevăratul Josef, murmur. Bărbatul care a compus scrisori de recomandare pentru sute de elevi, care și-a dus echipa de baseball până în play-offul ligii școlare și care își împarte chifla cu câinele - sau cel pe care l-a descris bunica.
   - E posibil să nu fie unul ori altul, ci și unul, și altul, răspunde Leo.
   - În acest caz, a fost nevoit să renunțe la conștiință, ca să facă ce-a făcut în lagăr? Sau n-a avut niciodată așa ceva?
   - Are vreo importanță, Sage? E clar că nu face distincție între bine și rău. Altminteri, ar fi refuzat să ucidă la ordin. Iar, dacă a ucis, nu avea cum să mai dezvolte o conștiință, fiindcă ar fi fost suspect - ca atunci când îl descoperi pe Dumnezeu pe patul de moarte. Ce dacă a fost un sfânt în ultimii șaptezeci de ani? Asta nu-i aduce înapoi pe oamenii pe care i-a omorât. Știe și el asta, altfel nu s-ar fi deranjat să-ți ceară iertare. Se simte încă pătat, spune Leo și se apleacă spre mine. În religia iudaică, sunt două păcate de neiertat. Primul e crima, pentru că trebuie să te duci la persoana vătămată și să-ți pledezi cauza, ceea ce e imposibil, dacă victima e în pământ. Dar al doilea păcat de neiertat este să distrugi reputația unei persoane. Așa cum un mort nu-și mai poate ierta ucigașul, o reputație bună nu mai poate fi reparată. În timpul Holocaustului, evreii au fost omorâți și denigrați. Din cauza asta, oricât s-ar căi Josef pentru faptele lui, a comis două păcate capitale.
   - Atunci, ce sens avea să-și mai bată capul? întreb. De ce și-a dedicat șaptezeci de ani din viață ca să ajute comunitatea și să contribuie la binele ei?
   - E foarte simplu, răspunde Leo. Pentru că avea remușcări.
   - Dar, ca să ai remușcări, trebuie să ai conștiință. Tu singur ai spus că Josef nu are.
   Îi strălucesc ochii în fața acestui duel verbal.
   - Ești prea deșteaptă pentru mine, dar asta pentru că m-ai ținut peste ora de culcare.
   Continuă să vorbească, dar nu îl aud. Nu mai aud nimic, pentru că se deschide brusc ușa cafenelei și apare Adam, ținându-și soția de mijloc.
   Shannon ține capul aplecat spre al lui și râde la vreo glumă pe care i-a spus-o el.
   Într-o dimineață, în timp ce leneveam în patul meu, m-am luat la întrecere cu Adam cine spune gluma cea mai proastă.
   Ce e verde și are roți? Iarba - am mințit în privința roților.
   Ce e roșie și miroase a vopsea albastră? Vopseaua roșie.
   O rață intră într-un bar; și barmanul o întreabă ce dorește. Rața nu răspunde, fiindcă e rață.
   Ai văzut casa nouă a lui Stevie Wonder? E foarte frumoasă.
   O focă a ieșit campioană mondială în proba de măciuci.
   Cum faci un clovn să plângă? Îi omori familia.
   Cum se numește un om fără mâini și picioare, pe care-l găsești la ușă? Cum l-a botezat mă-sa.
   Râsesem atât de tare, încât mă pufnise plânsul și n-am reușit să mă opresc, deși nu cred să fi avut vreo legătură cu glumele.
   I-o fi spus lui Shannon un banc? Poate chiar unul auzit de la mine?
   E a treia oară când o văd pe Shannon în persoană și prima dată când nu ne desparte un geam. E una dintre acele femei frumoase de la natură, ca fotomodelele lui Ralph Lauren, care n-au nevoie de machiaj, au părul blond în nuanța perfectă și care pot purta cămașa peste pantaloni și să pară șic, nu șleampete.
   Îmi trag inconștient scaunul mai aproape de Leo.
   - Sage? spune Adam.
   Nu știu cum reușește să-mi rostească numele fără să se înroșească la față. Mă întreb dacă și lui îi bate inima la fel de tare cum îmi bate mie și dacă soția lui observă.
   - A, bună, spun, prefăcându-mă surprinsă.
   - Shannon, ți-o prezint pe Sage Singer. Familia ei a fost clienta noastră. Sage, soția mea.
   Mi se strânge stomacul când aud cum mă descrie. Pe de altă parte, ce era să spună?
   Adam aruncă o privire spre Leo, așteptând să fac prezentările. Îl prind de braț. Spre lauda lui, Leo nu se arată șocat de gestul meu.
   - El e Leo Stein.
   Leo îi întinde mâna lui Adam, apoi soției lui.
   - Îmi pare bine.
   - Am fost la ultimul film al lui Tom Cruise, spune Adam. L-ați văzut?
   - Nu încă, răspunde Leo.
   Mă abțin cu greu să nu râd. În mintea lui Leo, probabil, „ultimul” film al lui Tom Cruise e Afaceri riscante.
   - Am făcut un compromis, zice Shannon. El s-a ales cu extratereștrii și împușcăturile, eu, cu Tom Cruise. Ca să fiu sinceră, eram dispusă să fac orice, numai să las copiii cu bona și să mai ies din casă.
   Zâmbește și nu își ia ochii de la mine, vrând parcă să ne demonstreze amândurora că cicatricea mea nu o deranjează câtuși de puțin.
   - Eu n-am copii, spun. Nici măcar soț n-am avut vreodată.
   Leo mă cuprinde de umeri și mă trage lângă el.
   - Deocamdată, adaugă el.
   Mă lasă mască. Când mă întorc spre el, îi văd un zâmbet șmecheresc în colțul gurii.
   - Cum spuneai că ai cunoscut-o pe Sage? îl întreabă pe Adam.
   - La serviciu, răspundem amândoi odată.
   - Vreți să stați cu noi? întreabă Leo.
   - Nu, răspund repede. Nu ziceam că plecăm?
   Leo prinde aluzia și se ridică, zâmbind.
   - O știi pe Sage. Nu-i place să aștepte. Dacă înțelegi la ce mă refer.
   Mă cuprinde de mijloc, ne luăm la revedere și ieșim din cafenea.
   - Ce dracu’ a fost asta? mă rățoiesc la el, imediat ce cotim pe stradă.
   - Judecând după reacția ta, presupun că Adam e iubitul pe care mi-ai spus că nu-l ai. Și soția lui.
   - După cum te-ai exprimat, zici că sunt o obsedată sexual... și noi doi... tu și cu mine...
   - Avem o relație intimă? Nu asta voiai să-i dai de înțeles?
   Îmi îngrop fața în palme.
   - Nu știu ce voiam.
   - E polițist? Are ceva ce...
   - E director la o casă de pompe funebre, spun. L-am cunoscut când a murit mama.
   Se citește uimirea pe chipul lui Leo.
   - Uau! Instinctele mele au luat-o razna de tot.
   Mă uit la toate acele emoții care îi trec pe chip, în timp ce pune informațiile cap la cap: bărbatul acela atinge cadavre, bărbatul acela m-a atins pe mine.
   - E doar o meserie, țin să subliniez. Nu e ca și cum tu, când vii acasă cu o femeie, vă jucați de-a Aliații și naziștii în dormitor.
   - De unde știi? N-ai idee ce bine-l imit pe Eisenhower, spune Leo și se oprește. Îmi cer scuze dacă am sărit calul. Bănuiesc că a fost șocant să afli că tipul cu care aveai o relație e însurat.
   - Știam, mărturisesc.
   Leo scutură din cap, parcă neștiind cum e mai bine să se exprime, îmi dau seama că își mușcă limba.
   - Nu e treaba mea, spune în cele din urmă și pornește în pas grăbit spre mașină.
   Are dreptate. Nu e treaba lui. Nu știe cum e dragostea pentru o persoană care arată ca mine. Am trei opțiuni: 1) să fiu tristă și singură. 2) să fiu femeia înșelată. 3) să fiu amanta.
   - Hei, strig și alerg după el. N-ai dreptul să mă judeci. Nu mă cunoști.
   - Ba te cunosc destul de bine, mă contrazice. Știu că ești curajoasă - suficient de curajoasă cât să suni la departamentul meu și să deschizi o cutie a Pandorei care putea rămâne foarte bine închisă. Știu că îți iubești bunica. Știu că ești atât de bună la suflet, încât stai în cumpănă dacă să ierți sau nu un individ care a săvârșit fapte de neiertat. Ești o ființă remarcabilă din multe puncte de vedere, Sage, așa că nu te supăra pe mine dacă sunt ușor dezamăgit că nu ești atât de isteață pe cât te credeam.
   - Tu n-ai făcut nicio greșeală în viața ta? zic.
   - O, ba am făcut destule. Numai că am avut grijă să nu le repet.
   Nu știu de ce, dar dezamăgirea de pe fața lui Leo mă întristează mai mult decât întâlnirea cu Adam și Shannon.
   - Nu avem o relație, spun. E mai complicat.
   - Încă îl iubești? mă întreabă Leo.
   Deschid gura să răspund, dar nu iese niciun sunet.
   Iubesc să mă simt iubită.
   Nu iubesc deloc gândul că voi fi mereu pe locul al doilea.
   Iubesc faptul că, măcar din când în când, nu sunt singură acasă.
   Nu iubesc faptul că nu se întâmplă permanent.
   Iubesc faptul că nu trebuie să-i dau socoteală.
   Nu iubesc faptul că el nu trebuie să-mi dea socoteală.
   Iubesc ce simt când sunt cu el.
   Nu iubesc ce simt când nu sunt cu el.
   Văzând că nu primește un răspuns, Leo se întoarce cu spatele.
   - Deci, nu e deloc complicat, spune.

          În acea noapte am dormit cum n-am mai dormit de luni bune.
   Nu aud când țârâie alarma ceasului și mă ridic abia când sună telefonul, gândindu-mă că e Leo. După discuția de aseară, s-a purtat politicos, dar camaraderia plăcută dintre noi a dispărut cu desăvârșire. Când m-a lăsat acasă, am vorbit despre lucruri serioase și ce urmează să facem după ce primește pachetul cu fotografii.
   Poate că e mai bine așa - să-l tratez ca pe un coleg, nu ca pe un prieten. Ce nu pricep e cum se face că-mi lipsește ceva ce aproape că nici n-am avut.
   Cred că am visat că-i cer scuze. Dar nu sunt sigură pentru ce.
   - Vreau să vorbim despre seara trecută, spun, imediat ce duc telefonul la ureche.
   - Și eu, răsună vocea lui Adam.
   - Ah, tu erai?
   - Nu pari foarte încântată. M-am agitat toată dimineața, până am găsit cinci minute să te sun. Cine-i tipul?
   - Faci mișto de mine? Sper că nu te plângi că am ieșit cu altcineva...
   - Știu că ești supărată. Și știu că ai vrut să ne despărțim o perioadă. Dar mi-e dor de tine, Sage. Pe tine te vreau, spune Adam. Doar că e un pic mai complicat.
   Îmi revine brusc în minte discuția cu Leo.
   - Nu e deloc complicat, spun.
   - Dacă ai ieșit cu Lou...
   - Leo, îl corectez.
   - Mă rog... Dacă ai ieșit cu el, ca să-mi atragi atenția, ți-a reușit. Când putem să ne vedem?
   - Cum crezi că aș fi făcut-o ca să-ți atrag atenția, când nici măcar nu știam că o scoți pe nevastă-ta în oraș?
   E incredibil cum Adam are mereu impresia că totul se învârte în jurul lui.
   Mă mai sună cineva. Recunosc numărul lui Leo.
   - Trebuie să-nchid, îi spun lui Adam.
   - Dar...
   În momentul în care închid, îmi dau seama că eu îl sunam întotdeauna, și niciodată el pe mine. Am devenit brusc mai atrăgătoare, pentru că nu mai sunt disponibilă?
   Dacă e așa, ce spune asta despre atracția mea față de el?
   - ’Neața, zice Leo.
   Are o voce ușor moleșită, semn că îi trebuie o cafea.
   - Cum ai dormit? îl întreb.
   - Cât de bine se poate dormi într-un hotel plin de adolescente venite cu echipa la un turneu de fotbal. Am ditamai cearcănele. Partea bună e că am învățat versurile ultimului single lansat de Justin Bieber.
   - Cred că o să-ți fie extrem de util la muncă.
   - Dacă nici după ce le cânt, nu-i conving pe criminalii de război să-și mărturisească faptele, nu știu ce altceva ar mai putea da rezultate.
   Se poartă... așa cum se purta înainte să-l întâlnim pe Adam, seara trecută. Nu înțeleg de ce mă bucură în asemenea măsură, dar nici nu vreau să-mi bat capul.
   - Din câte mi-a spus recepționerul de la luxosul Hotel Courtyard by Marriott, pe care-l bănuiesc că încalcă legea privind exploatarea copilului prin muncă, curierul FedEx vine, în general, pe la unsprezece.
   - Ce să fac până atunci?
   - Habar n-am, spune Leo. Fă un duș, fă-ți manichiura, citește revista People, uită-te la un film romantic. Eu asta am în plan.
   - E o ușurare să aud pe ce se duc taxele pe care le plătesc.
   - Bine, fie, o să citesc Us Weekly, dacă People nu-ți convine.
   Mă pufnește râsul.
   - Vorbeam serios.
   - Sun-o pe bunica ta și vezi dacă ne mai primește în vizită. Pe urmă, dacă tot vrei să faci ceva, treci pe la Josef Weber.
   Mi se pune un nod în gât.
   - Singură?
   - Nu mergi singură la el de obicei?
   - Da, dar...
   - O să dureze până când instrumentăm cazul. Între timp, trebuie să-i lași impresia lui Josef că încă te gândești la propunerea lui. Dacă nu eram azi aici, te duceai la el?
   - Probabil, răspund. Dar asta era înainte să...
   - Înainte să afli că a fost nazist? Sau înainte să înțelegi ce înseamnă asta cu adevărat?
   A trecut de la tonul glumeț la unul serios.
   - Tocmai de-asta trebuie să joci teatru în continuare. Știi cât de mare e miza.
   - Ce-ar trebui să-i spun?
   - Nimic, mă sfătuiește Leo. Lasă-l pe el să vorbească. Vezi dacă îți dă vreun amănunt care coincide cu ce ne-a povestit bunica ta sau despre care s-o putem întreba.
   Abia după ce închei conversația și intru sub apa fierbinte a dușului, îmi dau seama că nu am cu ce mă deplasa. Mașina mea e încă în service, după accident. N-am cum să merg pe jos până la Josef, fiindcă locuiește prea departe. Mă șterg, îmi usuc părul, îmi trag pe mine o pereche de pantaloni scurți și un maiou, deși aș putea paria pe o sută de dolari că Leo o să vină iar îmbrăcat la costum. Dar, dacă tot trebuie să salvez aparențele, încă port ținutele mele obișnuite.
   În garaj, găsesc bicicleta pe care n-am mai folosit-o din facultate. Are roțile dezumflate, dar descopăr o pompă manuală și le umflu puțin. După aceea mă duc în bucătărie, frământ repede un aluat și coc câteva brioșe.
   Le împachetez în folie de aluminiu, înainte să apuce să se răcească, le așez cu grijă în rucsac și mă urc pe bicicletă.
   În timp ce pedalez pe șoselele în pantă din New England, cu inima mai să-mi sară din piept, mă gândesc la ce mi-a spus ieri bunica. Îmi amintesc de povestea copilăriei lui Josef. Sunt ca două trenuri care gonesc unul spre altul, menite să se ciocnească. N-am cum să împiedic coliziunea, dar nici nu pot să mă dau la o parte.
   Când ajung acasă la Josef, gâfâi din greu și curg apele de pe mine. Se uită la mine îngrijorat.
   - Ești bine?
   E o întrebare încărcată de înțelesuri.
   - Am venit cu bicicletă, pentru că am mașina la reparat.
   - Îmi pare bine să te văd, spune.
   Aș vrea să pot spune același lucru. Dar acum, ridurile de pe chipul lui Josef se șterg și rămâne doar figura severă a Schutzhaftlagerfuhrerului care fura, mințea și ucidea.
   Îmi dau seama, cu o ironie amară, că i s-a împlinit dorința: îi cred povestea. O cred cu atâta convingere, încât abia reușesc să mă uit la fața lui fără să vomit.
   Eva iese în fugă pe ușă și îmi țopăie la picioare.
   - Ți-am adus ceva, spun și scot pachetul cu brioșe din rucsac.
   - Prietenia noastră dăunează siluetei, glumește Josef.
   Mă poftește în casă. Ca de obicei, mă așez în fața tablei de șah. Josef pune ibricul pe foc și vine cu două cafele.
   - Sincer să fiu, nu credeam că o să mai treci pe la mine. E greu să digeri tot ce ți-am spus ultima oară.
   Nici nu-ți imaginezi, zic în sinea mea.
   - Mulți oameni, când aud că ai lucrat la Auschwitz, se gândesc imediat că ești un monstru.
   Cuvintele lui mă duc cu gândul la upiorul bunicii.
   - Parcă asta voiai să cred despre tine.
   Îi apare o grimasă pe față.
   - Voiam să mă urăști îndeajuns cât să vrei să mă omori. Dar n-am realizat ce voi simți eu.
   - L-ai numit Găoaza Lumii.
   Josef inspiră scurt.
   - E rândul meu, nu?
   Se apleacă peste masă și îmi răstoarnă unul dintre pioni și calul lui Pegas. Are gesturi lente, grijulii, de om bătrân. Pare inofensiv. Îmi amintesc că bunica spunea că îi tremura mâna. Îl urmăresc cum îmi ia pionul de pe tabla de lemn, dar mișcările lui sunt, în general, atât de nesigure încât nu-mi dau seama dacă a rămas cu anumite sechele de la vreo rană.
   Așteaptă să mă concentrez asupra tablei de șah, apoi începe să vorbească.
   - În ciuda reputației pe care o are Auschwitz-ul azi, pe atunci, mi s-a părut un post bun. Eram la adăpost; nu exista pericolul să fiu împușcat de ruși. Aveam și un sătuc în lagăr, unde mergeam să mâncăm și să bem și unde se țineau chiar și concerte. Ne simțeam atât de relaxați acolo, încât aproape că uitam de război.
   - Văd că vorbești la plural.
   - Da, eu și fratele meu, care lucra în Sectorul 4, la administrație. Ținea contabilitatea și îi trimitea comandantului toate registrele. Eu eram mult mai înalt în grad decât el, îmi explică Josef și scutură șervetul în farfurie. El răspundea în fața mea.
   Pun degetul pe un nebun în formă de balaur, și Josef scoate un sunet gutural.
   - Nu e bine? întreb.
   Clatină din cap. Atunci, pun mâna pe spinarea lată a unui centaur, singurul turn care mi-a mai rămas.
   - Deci, tu erai șeful sectorului administrativ?
   - Nu. Eu lucram în Sectorul 3. Eram Schutzhaftlagerfuhrerul SS al lagărului de femei.
   - Aha, erai director la abatorul de oameni, spun sec.
   - Nu eram șef, dar aveam o funcție destul de înaltă. În afară de asta, în 1943, când am ajuns acolo, habar n-aveam ce se întâmplă în lagăr.
   - Vrei să te și cred?
   - Nu-ți spun decât ce știu. Nu aveam treabă cu camera de gazare. Sarcina mea era să mă ocup de prizonierele lăsate în viață.
   - Ai decis vreodată cine trăiește și cine nu?
   - Nu. Eram de față când soseau trenurile, dar trierea cădea în sarcina doctorilor. În mare parte, nu făceam altceva decât să mă plimb de colo colo. Eram supraveghetor. O autoritate.
   - Un supervizor, spun, și cuvântul îmi lasă un gust amar în gură. Un administrator de rebuturi.
   - Exact.
   - Parcă spuneai că ai fost rănit pe front.
   - Am fost, dar nu așa de grav încât să nu pot face atâta lucru.
   - Deci, tu te ocupai de prizoniere.
   - Asta era treaba subalternei mele, SS-Aufseherin. Făcea apelul de două ori pe zi.
   În loc să mut turnul, întind mâna spre regina albă, o sirenă superb sculptată. Mă pricep îndeajuns la șah cât să știu că mutarea mea sfidează sorții, că dintre toate piesele pe care le-aș putea sacrifica, regina ar trebui să fie ultima pe care să o aleg.
   Așez regina pe un pătrățel gol, conștientă că se află în calea calului lui Josef.
   Ridică privirea spre mine.
   - Nu te-aș sfătui.
   Mă uit în ochii lui.
   - Din greșeli învață omul, îi spun.
   Cum era de așteptat, Josef îmi capturează regina.
   - Până la urmă, tu ce-ai făcut la Auschwitz? îl întreb.
   - Ți-am spus deja.
   - Nu chiar. Mi-ai spus ce nu ai făcut.
   Eva stă culcată la picioarele lui.
   - Nu cred că e nevoie să-ți spun.
   Îl fixez cu privirea.
   - Pedepseam persoanele care nu-și îndeplineau sarcinile.
   - Din cauză că erau moarte de foame.
   - Nu eu am creat sistemul, se apără Josef.
   - Dar nici nu te-ai împotrivit, îi replic.
   - Ce vrei să-ți spun? Că îmi pare rău?
   - Cum să te iert, dacă nu regreți? spun și îmi dau seama că am ridicat tonul. Nu pot să fac asta, Josef. Caută pe altcineva.
   Pumnul lui se prăvălește pe masă, zgâlțâind piesele de șah.
   - Le omoram. Na, am zis-o! Asta voiai să auzi? Că le omoram cu mâinile mele? Mai mult de-atât nici nu trebuie să știi. Am fost un criminal, și pentru asta merit să mor.
   Trag aer în piept. Leo o să se supere rău pe mine, dar el, mai mult decât oricine, ar trebui să înțeleagă ce simt când îl aud pe Josef povestind cum el și ceilalți ofițeri se relaxau la masă și la concerte, în vreme ce bunica lingea supa de pe jos.
   - Nu meriți să mori, îi spun tăios. Nu cum vrei tu, cel puțin, pentru că nici tu nu le-ai dat de ales altora. Sper să ai parte de o moarte lentă și dureroasă. Ba nu. Sper să trăiești veșnic, ca să te roadă vinovăția cât mai mult timp cu putință.
   Mut nebunul pe pătrățelul lăsat neprotejat de calul lui Josef.
   - Șah mat, spun și mă ridic de la masă.
   Afară, urc pe bicicletă și întorc capul. Îl văd în pragul ușii.
   - Te rog, Sage, nu...
   - De câte ori ai auzit cuvintele astea, Josef? Și de câte ori ți-a păsat de ele?

        Abia când îl văd pe Rocco la espressor, îmi dau seama ce mult îmi lipsește munca la Pâinea Noastră Cea de Toate Zilele.
   - Văd bine?/ Iete, cine-a venit!/ Brutăreasa dispărută.
   Iese de după tejghea, mă îmbrățișează și, fără să mă întrebe, îmi prepară un caffe latte cu scorțișoară și soia.
   E mai aglomerat decât țineam minte. Pe de altă parte, la ora asta eram, de obicei, în drum spre casă. Sunt aici mame în echipament de jogging, tineri care tastează frenetic la laptopuri, un grup de doamne în vârstă care împart un croasant cu ciocolată. Mă uit la peretele din spatele tejghelei, la coșurile pline cu baghete cafenii, brioșe untoase și pâini cu griș. Oare noului brutar i se datorează această neașteptată popularitate?
   Rocco îmi ghicește gândurile, pentru că îmi face semn spre bannerul din plastic, atârnat pe peretele din spatele meu: CASA PÂINII MÂNTUITORULUI.
   - Sunt clienți./ Dar, dacă ești sfânt,/ Nu-nseamnă că ești și flămând, spune el. Acum sper doar/ Să vii-napoi, altfel/ Mary urcă la cer.
   Mă pufnește râsul.
   - Și mie mi-a fost dor de tine, Rocco. Unde e preasfințita șefă?
   - La biserică./ Plânge că bălegarul/ Nu e dar divin.
   Îmi torn caffe latte-ul într-un pahar cu capac și o iau prin bucătărie, ca să merg la biserică. Totul e imaculat. Vasele cu maia și alți fermenți sunt organizate după dată; borcanele cu cereale și faină sunt etichetate și aranjate în ordine alfabetică. Masa din lemn pe care frământ aluatul e curată; mixerul se odihnește într-un colț, ca un balaur adormit. N-am ce să-i reproșez lui Clark.
   Mă simt și mai ratată.
   Dacă, în naivitatea mea, mi-am imaginat că Pâinea Noastră Cea de Toate Zilele o să aibă de suferit în lipsa mea și a rețetelor mele, îmi dau seama acum că m-am înșelat. E altceva, dar, până la urmă, se dovedește că nu sunt indispensabilă. Brutăria a fost visul lui Mary; eu sunt doar un personaj care poate fi oricând înlocuit.
   Urc Treptele Sfinte și o găsesc îngenuncheată printre omagi. Și-a pus mănușile de cauciuc și plivește buruienile.
   - Mă bucur că ai venit pe-aici. M-am tot gândit la tine. Ți-a mai trecut capul?
   Se uită la vânătaia pe care am ascuns-o sub breton.
   - Sunt bine, spun. Rocco mi-a zis că Pâinea Mântuitorului atrage o mulțime de clienți.
   - În pentametru iambic, presupun.
   - Iar Clark se descurcă de minune, din câte-am văzut.
   - Așa e, răspunde scurt Mary. Dar, cum spuneam și mai deunăzi: nu se compară cu tine.
   Se ridică în picioare și mă îmbrățișează.
   - Sigur te simți bine?
   - Fizic, da. Psihic, nu știu. Am trecut printr-o mică dramă cu bunica.
   - Îmi pare rău, Sage. Pot să te ajut cu ceva?
   Deși ideea de a implica o fostă călugăriță în povestea unei supraviețuitoare a Holocaustului și a unui fost nazist pare o glumă absurdă, acesta-i motivul care m-a adus azi la brutărie.
   - Sinceră să fiu, de-asta am și venit la tine.
   - Te ajut cu orice îmi stă în putință. O să mă rog pentru bunica ta.
   - Dacă vrei tu, dar eu speram să mă lași să lucrez vreo oră în bucătărie.
   - Sage, spune Mary și mă apucă de umeri, e bucătăria ta.
   Zece minute mai târziu, pun cuptorul la încălzit, îmi leg șorțul și sunt cu mâinile în faină. Puteam să coc și acasă, dar aici am ingredientele necesare; mi-ar lua câteva zile numai să pregătesc maiaua.
   Mi se pare ciudat să lucrez cu o cantitate atât de mică de aluat. Și mai ciudat e să aud, la doi pași, gălăgia clienților veniți să ia prânzul. Mă învârt prin bucătărie, alergând între bufet, etajere și cămară. Tai și amestec ciocolata dulce-amăruie cu praful de scorțișoară; adaug un strop de vanilie. Fac o gropiță în aluat și îl împletesc într-un colac frumos.
   Îl las la crescut și, în loc să mă ascund în camera din fund, merg în cafenea să stau de vorbă cu Rocco. Stau la casa de marcat. Pălăvrăgesc cu clienții despre caniculă și despre Red Sox, despre cât de frumos arată Westerbrookul vara, și nu încerc nici măcar o dată să îmi acopăr fața cu părul.
   Și mă minunez cum reușesc toți acești oameni să-și vadă de viețile lor, de parcă n-ar sta pe un butoi cu explozibil; de parcă n-ar ști că, atunci când tragi cortina unei existențe normale, s-ar putea să descoperi ceva monstruos în spatele ei.

           - A doua oară, mi-a povestit Aleks, după ce am făcut dragoste și stăteam întinsă lângă el, s-a întâmplat cu o prostituată, care se oprise să-și tragă ciorapii, pe o alee. A fost mai ușor, sau, cel puțin, așa mi-am spus, pentru că, altfel ar fi trebuit să-mi recunosc faptele odioase. A treia victimă a fost bărbat: un bancher care încuia banca, la sfârșitul programului. Altă dată, a fost o adolescentă, care se afla în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Apoi o domnișoară din înalta societate, pe care-am auzit-o plângând în balconul unui hotel. După aceea nu mi-a mai păsat pe cine  omor. Tot ce conta era că îmi ieșeau în cale, exact când aveam nevoie de ei.
   Aleksander a închis ochii.
   - Se pare că, cu cât repeți de mai multe ori o acțiune, oricât de condamnabilă ar fi, cu atât îți găsești mai ușor justificări.
   M-am răsucit în brațele lui.
   - De unde știu că n-o să mă omori și pe mine într-o zi?
   - Nu știi, a răspuns, uitându-se în ochii mei, după câteva secunde de ezitare.
   N-am mai vorbit după aceea. Nu știam că cineva a tras cu urechea la întreaga discuție și la simfonia trupurilor noastre. Așa că, în timp ce Damian s-a furișat din ascunzătoare și s-a dus iute să-l prindă pe înfricoșatul Casimir, eu m-am înălțat peste Aleks, ca pasărea phoenix.
   Îl simțeam cum se mișcă în mine și nu mă gândeam la moarte, ci la renaștere.

                                         LEO

            Nu apuc să întind pe pat fotografiile trimise de Genevra, că sună telefonul.
   - Te-am visat azi-noapte, Leo, spune mama.
   - Serios? zic, studiindu-l atent pe Reiner Hartmann.
   Genevra a luat fotografia din dosarul lui SS, care stă acum rezemat de o pernă inconfortabilă, din cauza căreia mi-am anchilozat gâtul. Mă uit pe prima pagină, care conține informații personale și poza lui în uniformă militară, și încerc s-o compar cu cea pe care vreau să i-o arăt Minkăi.

   HARTMANN, REINER
   Westfalenstrasse 1818
   33142 Buren-Wewelsburg
   DOB 18/04/20
   Blutgruppe AB

   E ușor încețoșată și nu i se disting prea bine ochii. Dar copia rătăcită printre celelalte fotografii cu suspecți nu e nereușită, cum am crezut inițial; doar originalul lasă de dorit.
   - Se făcea că sunt cu fiul tău și ne jucam pe plajă. Îmi spunea întruna: „Bunico, trebuie să-ți îngropi picioarele în nisip, altfel n-o să răsară nimic”. Așa că am zis să-i fac pe plac și l-am lăsat să îmi îngroape picioarele până la glezne și să-mi toarne apă peste ele cu găletușa. Ghici ce s-a întâmplat pe urmă?
   - Ce?
   - Când am dat nisipul la o parte, îmi creșteau rădăcini din tălpi.
   Mă tem că Minka nu va reuși să-l identifice, din cauza calității slabe a fotografiei.
   - Fascinant, spun, cu gândul în altă parte.
   - Nu ești atent la mine, Leo.
   - Ba sunt. M-ai visat, dar nu eram eu în vis.
   - Era fiul tău.
   - N-am copii...
   - Nu era nevoie să-mi aduci aminte, oftează mama. Ce crezi că înseamnă?
   - Că nu sunt însurat?
   - Mă refeream la vis. Ce semnifică rădăcinile care-mi creșteau din tălpi?
   - Că ești copac? Habar n-am, mamă.
   - Tu iei totul în glumă, a zis mama, îmbufnată.
   Presimt că, dacă nu îi acord măcar câteva minute de atenție, va trebui să port o discuție și cu sora mea care o să mă certe că am supărat-o pe mama. Dau fotografiile la o parte.
   - Poate pentru că munca pe care o fac e atât de solicitantă, încât trebuie să găsesc o metodă de a mă descărca, răspund și îmi dau seama cât e de adevărat.
   - Știi că sunt mândră de tine, Leo, spune mama, și de munca pe care o depui.
   - Mersi.
   - Și știi că-mi fac griji pentru tine.
   - Știu, mi-o repeți cu fiecare ocazie.
   - Tocmai de-asta cred că ar trebui să te mai gândești și la tine.
   Nu-mi place direcția în care se îndreaptă discuția.
   - Am treabă.
   - Ești în New Hampshire.
   Mă uit încruntat la telefon.
   - Jur că te angajez în echipa mea. Ești în stare să găsești pe cineva și în gaură de șarpe.
   - Ai sunat-o pe soră-ta, ca să-ți recomande un hotel. Ea mi-a zis că ești plecat cu treburi.
   - Nu mai există nimic sfânt pe lume.
   - Ți-ar prinde bine un masaj diseară, când te întorci la hotel.
   - Cine-i domnișoara? întreb plictisit.
   - Rachel Zweig, fata lui Lily Zweig. Face cursuri de masaj în Nashua.
   - E foarte slab semnalul aici, zic, ținând telefonul la un braț distanță de gură. Nu te mai aud.
   - Nu numai că te găsesc oriunde-ai fi, dar te simt când mă minți, Leo.
   - Te iubesc, mamă, spun, râzând.
   - Eu te-am iubit prima, îmi răspunde.
   În timp ce pun fotografiile la loc în dosar, mă întreb ce părere ar avea mama despre Sage Singer. Ar fi încântată că sunt bine hrănit, fiindcă spune mereu că sunt prea slăbănog. S-ar uita la cicatricea ei și ar privi-o ca pe o supraviețuitoare. Ar aprecia-o pentru faptul că încă suferă după moartea mamei sale și e foarte atașată de bunica ei - căci, în mintea mamei, familia e piatra de temelie a vieții.
   În același timp, mama a visat dintotdeauna să mă căsătoresc cu o evreică, iar Sage - atee convinsă - nu corespunde cerințelor. Pe de altă parte, bunica ei a supraviețuit Holocaustului, deci încă o bilă albă în favoarea ei...
   Îmi întrerup meditația, întrebându-mă cum de mă pot gândi la însurătoare cu o femeie pe care am cunoscut-o ieri - o femeie care mă ajută doar să ajung la un martor și care, judecând după întâmplarea de aseară, e evident îndrăgostită de alt bărbat.
   Adam.
   Un tip de vreun metru și nouăzeci și cinci, cu umeri atât de lați, de-ai putea să-i folosești pe post de masă de banchet. Goyishe, cum i-ar zice mama, cu părul lui blond-cenușiu și zâmbetul stânjenit. Întâlnirea de aseară și reacția lui Sage, de parcă o electrocutase ceva, mi-au retrezit toate amintirile traumatizante de licean cu coșuri pe față - de la majoreta care mi-a spus că nu sunt genul ei, după ce i-am dedicat un sonet în revista școlii, și până la partenera mea de la balul de clasa a XI-a, care s-a apucat să danseze cu un fotbalist, când m-am dus să-i aduc un pahar cu punci, și a plecat acasă cu el.
   N-am nimic cu Adam, iar Sage n-are decât să-și distrugă viața, dacă asta vrea. Dar știu că, pentru a comite o greșeală de asemenea amploare, e nevoie de două persoane. Iar Adam are... o soție. Când am văzut expresia de pe fața lui Sage, la apariția femeii, mi-a venit să o cuprind în brațe și să-i spun că merită pe cineva mai bun decât individul acela.
   Cineva ca mine, de pildă.
   Recunosc că sunt un pic îndrăgostit de ea. Sau, poate, de bunătățile pe care le coace. Sau de vocea ei răgușită și incredibil de sexy, despre care nici nu-și dă seama că e sexy.
   Sentimentul acesta mă ia prin surprindere. Mi-am petrecut viața căutând persoane care vor să rămâne ascunse, dar n-am găsit niciodată persoana pe care să vreau să o țin lângă mine.
   Bag dosarul în servietă și îmi alung aceste gânduri din minte. Poate că mama are dreptate și mi-ar prinde bine un masaj, sau orice altă metodă de relaxare, care să mă ajute să trag o linie de demarcație între viața personală și cea profesională.
   Dar se alege praful de toate planurile mele în momentul în care ajung la ea acasă și o găsesc așteptându-mă. Poartă pantaloni scurți de blugi, ca Daisy Mae. Are picioare lungi, bronzate și atletice, și nu-mi pot dezlipi ochii de la ele.
   - Ce e? mă întreabă, privindu-și gambele. M-am tăiat când m-am ras?
   - Nu. Ești perfectă. Adică... arăți perfect. Adică... Ai vorbit cu bunica ta azi-dimineață?
   - Da, spune Sage și mă invită în casă. E un pic speriată, dar ne așteaptă.
   Aseară, înainte să ne despărțim, Minka a acceptat să se uite pe fotografii.
   - O să încerc să o menajez pe cât posibil, promit.
   Locuința lui Sage este reprezentarea vizuală a acelui hanorac preferat, după care scotocești prin toate sertarele, pentru că este extraordinar de confortabil. Canapeaua e nespus de moale, lumina, dulce și blândă. Mereu e câte ceva în cuptor. E genul de casă în care intri pentru câteva minute și te trezești, peste ani, că n-ai mai plecat.
   E complet diferită de apartamentul meu din Washington, numai piele neagră, obiecte cromate și unghiuri drepte.
   - Îmi place casa ta, spun.
   Îmi aruncă o privire curioasă.
   - Ai fost și ieri aici.
   - Da, știu. E foarte... primitoare.
   Sage se uită în jur.
   - Mama se pricepea la asta. Avea un talent înnăscut de a-i atrage pe oameni lângă ea.
   Dă să mai spună ceva, dar se oprește.
   - Voiai să spui că tu nu semeni cu ea, sugerez.
   Ridică din umeri.
   - Eu am talentul de a-i îndepărta pe oameni.
   - Nu pe toți oamenii, spun, și amândoi știm că fac aluzie la seara trecută.
   O văd că ezită, dorind parcă să îmi spună ceva, dar se răzgândește și intră în bucătărie.
   - Ce culoare ai ales, până la urmă?
   - Poftim?
   - La ojă.
   Îmi întinde o cană cu ceai. Sorb din el și remarc că nu a adăugat zahăr, ci lapte, exact cum l-am băut aseară, la cafenea. Faptul că a ținut minte asta parcă-mi dă aripi.
   - Inițial, voiam un roșu-aprins, dar asta se potrivește la FBI, spun. E un pic cam strident pentru noi, ăștia de la Ministerul Justiției.
   - Înțeleaptă decizie.
   - Tu? Ai găsit vreo vorbă de duh în revista People?
   - Am făcut ce mi-ai cerut, spune Sage, și atmosfera devine brusc încordată. M-am dus să vorbesc cu Josef.
   - Și?
   - Nu pot. Nu pot să stau față în față cu el și să mă prefac că nu știu ce știu, zice Sage, clătinând din cap. Cred că s-a supărat pe mine.
   Exact atunci îmi sună telefonul și apare pe ecran numărul șefului meu.
   - Trebuie să răspund, mă scuz și merg în sufragerie.
   Vrea să mă întrebe ceva despre un dosar de urmărire penală într-un alt caz. Îi explic modificările pe care le-am făcut și din ce motiv. Când termin și revin în bucătărie, o găsesc pe Sage cu cafeaua în față, citind prima pagină din dosarul lui Reiner Hartmann.
  - Ce faci? întreb. Sunt informații confidențiale.
   Se uită la mine, ca o căprioară prinsă în lumina farurilor.
   - Eram curioasă dacă îl recunosc.
   Iau dosarul. Nu are voie să se uite în el, pentru că e civil. Dar ridic în lumină prima pagină, cea care conține numele, adresa, data nașterii, grupa sangvină și fotografia.
   - Poftim, spun și îi arăt fugitiv imaginea - părul pieptănat cu cărare, ochii șterși, aproape nedeslușiți.
   - Nu seamănă deloc cu Josef de-acum, murmură Sage. Nu cred că l- aș putea identifica dintre mai mulți.
   - Hm, să sperăm că bunica ta te contrazice.

     O dată, un istoric de la departamentul meu, pe nume Simran, mi-a arătat o fotografie a Angelinei Jolie.
   O avea pe iPhone și era făcută la o petrecere. Erau o mulțime de baloane, un tort pe masă, iar, în prim-plan, stătea bosumflată Angelina.
   - Uau! am zis. De unde-o ai?
   - E verișoara mea.
   - Angelina Jolie e verișoara ta? am întrebat.
   - Nu, a zis Simran. Dar seamănă leit cu ea, nu ți se pare?
   Am învățat din experiență că identificările făcute de martori sunt deseori total eronate. Acesta e punctul nevralgic în faza strângerii de probe. Tocmai de aceea, pe baza testelor ADN, se anulează frecvent condamnările violatorilor identificați în prealabil de victimele lor.
   Realitatea e că există un număr limitat de variații faciale, astfel că pot apărea confuzii. Lucru minunat pentru verișoara lui Simran, dar nu la fel de minunat dacă lucrezi la Ministerul Justiției și te bazezi pe identificarea făcută de martori.
   Bastonul Minkăi e agățat de marginea mesei din bucătărie, pe care se află o cană cu ceai și o farfurie goală. Mă așez lângă ea, iar Daisy, îngrijitoarea, stă în pragul ușii, cu mâinile în sân.
   - Gata, anunță Sage și pune chifla perfectă pe farfuria de porțelan.

...............................................................