Șoaptele nopții, Judith McNaught

........................................................

                        5.

          - Nu, nu-i exclude.

   - Cum rămâne cu acoperirea în caz de moarte accidentală?
   - Include şi clauza asta. Aşa vom avea un pachet solid. Să nu lăsăm nimic descoperit, indiferent ce se va întâmpla. Cât de repede poţi rezolva tot pachetul?
   - Noi am devansat planurile, sperând că într-adevăr clientul va semna contractul. Dacă mă mişc repede, pot avea totul gata într-o oră.
   - Mişcă-te, atunci. Ne vedem la faţa locului şi te introduc eu personal. Cu cât vom beneficia mai mult de lumina zilei, cu atât mai bine.
   Paul puse receptorul în furcă şi scoase un oftat de uşurare.

                                    Capitolul 39

        În loc să-l sune pe Noah, Sloan se duse la el. Avea ceva să-i spună şi nu voia să facă asta la telefon.
   Courtney se înscrisese la o şcoală particulară din Palm Beach şi Douglas a fost cel care a primit-o, a îmbrăţişat-o cu dragoste şi i-a spus cât de rău îi părea pentru Edith.
   - Noah e sus, în biroul lui şi o să se bucure tare mult să te vadă. Poţi interpreta asta, adăugă el confidenţial, că este ca un leu în cuşcă, pentru că nu a reuşit să vorbească cu tine ca să ştie cum te simţi.
   Sus, Sloan o salută pe doamna Snowden, care ocupa un mic birou alături de cel al lui Noah.
   Noah vorbea la telefon, purtând o discuţie care părea foarte importantă, când îşi ridică privirea şi o văzu pe Sloan în uşă.
   - Vorbim mai târziu, spuse el şi încheie nepoliticos conversaţia.
   Se ridică de la birou, veni spre ea şi o strânse cu putere în braţe.
   - Am fost atât de îngrijorat pentru tine. Cum rezişti, scumpa mea?
   - Bine, şopti Sloan, cu obrazul lipit de duritatea reconfortantă a pieptului lui.
   Îi spusese scumpa mea şi dulceaţa cuvântului, combinată cu tandreţea din glasul lui, erau atât de emoţionante, încât Sloan trebui să se lupte ca să nu cedeze impulsului de a începe să plângă.
   - Poliţia a găsit ceva semnificativ?
   - Ceea ce nu au găsit, este semnificativ, spuse Sloan, ridicându-şi cu greu faţa de pe pieptul lui şi dându-şi capul pe spate.
   Noah înregistră paloarea tenului şi expresia hăituită din ochii violeţi.
   - Îmi povesteşti în timp ce coborâm. O s-o rog pe Claudine să ne pregătească ceva de mâncare. Arăţi ca o stafie. Trebuia să fi venit aici azi noapte şi să ne fi lăsat să avem grijă de tine.
   Conceptul de a avea grijă de ea cineva, era ceva nou pentru Sloan şi în starea în care se afla era la fel de mişcător ca şi scumpa mea.
   Noah îşi petrecu braţul pe după talia ei şi coborâră împreună scara.
   - Trebuie să-ţi spun ceva şi prefer s-o fac între patru ochi, fără Douglas, spuse Sloan.
   Noah încuviinţă din cap şi o conduse în living, o încăpere spectaculoasă, cu tavanul înalt, marmură albă şi ferestre pe toată lungimea peretelui, dând spre peluza din faţă, unde o fântână arteziană stropea apă peste un peşte-evantai în mărime naturală. Casa lui Noah era aerată şi luminoasă şi de aceea, mult mai frumoasă decât casa lui Carter, îşi spuse Sloan.
   - S-au furat foarte puţine lucruri azi-noapte, începu Sloan când el se aşeză lângă ea pe canapea, dar prima grijă a lui Noah era, evident, să aibă grijă de ea.
   Până să apuce să-i spună ceva, el se întinse după telefon şi apăsă butonul intercom. O rugă pe Claudine să le servească prânzul în living, după care îi acordă lui Sloan toată atenţia.
   - Nimeni nu a intrat prin efracţie în casă, începu ea din nou. Cineva a vrut să pară aşa, dar cele mai multe cioburi sunt căzute afară, ceea ce înseamnă că fereastra a fost spartă pe dinăuntru. Singurul lucru care lipseşte până acum este inelul pe care-l avea Edith pe deget, dar celălalt inel şi broşa nu au fost luate. Motivul nu a fost jaful, Noah. A fost crima.
   Noah se încruntă puţin, încercând să-şi imagineze de ce să fi vrut cineva să o omoare pe Edith.
   - Eşti sigură?
   - Cât poate fi de sigur cineva, fără recunoaşterea faptei de către autorul ei.
   - Dar este aproape de necrezut. Ea ieşea rar; nu avea cum să-şi facă duşmani. Cine să fi vrut să o omoare?
   Sloan inspiră adânc şi se uită drept în ochii lui.
   - Eu cred că poliţia mă va pune pe mine în capul listei de suspecţi.
   - Pe tine? spuse el râzând. Pe tine? De ce, pentru numele lui Dumnezeu, ar putea crede cineva că ai vrut s-o omori sau că eşti capabilă de violenţă?
   Sloan era cât se poate de capabilă să aibă de-a face cu violenţa, doar că nu se putea implica în ea. Îi spuse lui Noah de ce ar putea-o suspecta poliţia. Noah o ascultă în tăcere, amuzamentul lui dispărând treptat, pe măsură ce ea vorbea. Nu era, răsuflă Sloan uşurată, un naiv în probleme de lege şi nici nu a încercat să o convingă că nu avea de ce să-şi facă griji pentru că era nevinovată. De fapt, el făcu ceva ce o ului.
   De îndată ce Sloan termină de vorbit, Noah se întinse după telefon şi vorbi cu doamna Snowden.
   - Caută-l pe Robbins oriunde ar fi el şi apoi dă-mi-l pe Kirsh la telefon. Stă aici, la Windsor.
   Închise şi drept răspuns la privirea întrebătoare a lui Sloan, spuse:
   - Robbins este şeful serviciului meu de pază iar Kirsch este unul dintre cei mai buni avocaţi penali din Florida. A tras la hotelul meu.
   Sloan făcu ochii mari.
   - Kenneth Kirsh?
   - Chiar el, spuse Noah cu un zâmbet liniştitor.
   Doamna Snowden intră pe telefon cu domnul Kirsh în mai puţin de un minut şi Noah ridică receptorul.
   - Ken, am nevoie de tine aici, chiar acum.
   Abia încheie convorbirea că doamna Snowden îl sună din nou pe intercom să-i spună că Robbins aştepta pe fir.
   Noah ridică receptorul.
   - Unde eşti?
   - Bine. În două ore poţi fi aici. Este foarte important, spuse, după ce ascultă un minut.
   Kenneth Kirsch era ceva mai scund decât i se ei păruse la televizor, la programele de ştiri, vorbind despre ultimul criminal vinovat pe care-l ajutase să scape de pedeapsă. Era teroarea oficialilor legii de pretutindeni. În clipa asta, lui Sloan îi părea al naibii de bun.
   Kirsch ascultă atent în timp ce ea îi povestea ce ştia şi de ce anume se temea că se va întâmpla. Nu a exclus posibilitatea ca ea să fie tratată ca principalul suspect, dar ca şi Noah, considera oarecum liniştitor faptul că Sloan nu avea nimic de câştigat pe plan financiar prin moartea lui Edith Reynolds.
   - Presupun că nu ai fost găsită vinovată de vreo crimă violentă în trecut? spuse el pe jumătate în glumă, iar când Sloan îi spuse că nu, el zâmbi şi îi întinse cartea lui de vizită.
   - Sună-mă dacă te vor chema pentru interogatoriu.
   Apoi dădu mâna cu Noah.
   - Mulţumesc că te-ai gândit la mine. Mă simt flatat, spuse el.
   Sloan digera încă faptul că arogantul Kenneth Kirsch se simţea flatat de ocazia de a-şi întrerupe concediul şi de a se prezenta acasă la Noah, când se uită la ceas.
   - Trebuie să mă întorc acasă, îi spuse ea lui Noah. Nu vreau să o las prea mult timp singură pe Paris. Carter se ocupă de aranjamentele funerare, dar Paris este mult prea ocupată cu totul şi pare să cedeze.
   - Vreau să mai dau două telefoane, să fiu sigur că suntem pregătiţi pentru orice eventualitate, aşa că te las să te întorci singură acasă, spuse Noah trăgând-o în braţele lui şi sărutând-o.
   - Cred că mă pot descurca, spuse Sloan încercând să facă o glumă.
   - Da, dar mie nu-mi place asta, spuse el zâmbind serios spre faţa ei întoarsă în sus. Îmi place să te conduc acasă. Mi-ar plăcea şi să-ţi duc cărţile şi să-ţi dau notiţele mele, după oră.
   Sloan se uită derutată la el şi el o sărută din nou, înainte de a-i explica cu tandreţe:
   - Mă faci să mă simt ca un liceean îndrăgostit pentru prima dată.
   Îndrăgostit? Sloan îi cercetă chipul bronzat, observând tandreţea din ochii lui, zâmbetul emoţionat de pe buzele lui ferme şi ştiu că el fusese sincer. Zâmbetul lui devenea tot mai larg pe măsură ce îl privea şi înţelese că el îi spunea că fusese sincer.

                                    Capitolul 40

           - Asta chiar trebuie să fie o urgenţă a naibii dacă mă smulgi din treaba mea din Atlanta, spuse Jack Robbins când, două ore mai târziu, închidea în urma lui uşa biroului lui Noah. Ce s-a întâmplat?
   Noah se uită în sus la bărbatul îndesat, energic, care se ocupa de securitatea tuturor afacerilor lui, peste tot în lume. Ca mulţi dintre oamenii care se ocupau de securitatea clienţilor deosebiţi, Robbins era un fost agent FBI. La cincizeci de ani era imaginea unui om de afaceri plăcut, adecvat fizic, uşor de colaborat cu el. Dincolo de această imagine, era dur, tenace şi neobosit.
   Noah îl considera una dintre cele mai importante achiziţii ale sale. Era totodată singurul angajat al lui cu care era şi prieten.
   - Nu sunt sigur de ce se întâmplă, răspunse Noah, lăsându-se pe speteaza scaunului. Poate că nu e nimic, dar vreau să fiu sigur că va rămâne „nimic”. Ai aflat că Edith Reynolds a fost omorâtă azi-noapte?
   - S-a dat peste tot la ştiri, dar aşa cum am auzit eu, a fost vorba de un jaf care s-a soldat prost.
   - Ei nu mai cred că asta a fost.
   Noah îi povesti cine era Sloan şi apoi îi transmise informaţia pe care i-o dăduse ea, lui. Când termină, spuse:
   - Vor căuta pe cineva căruia să-i pună chestia asta în cârcă, cineva care avea acces în casă sau în jurul ei, în momentul crimei.
   Robbins se încruntă, derutat.
   - Doar nu crezi că te consideră suspect, la modul serios.
   - Nu mi-ar păsa, dacă ar face asta.
   - Atunci de ce sunt eu aici?
   - Nu vreau să o considere pe Sloan, unul.
   Robbins îşi studie în tăcere, o clipă nesfârşită, angajatorul şi începu să zâmbească.
   - Deci aşa stau lucrurile?
   Se aştepta ca Noah fie să nege, fie să ignore comentariul. Dar Noah încuviinţă din cap.
   - Aşa stau lucrurile.
   Robbins râse mai larg şi spuse încetişor:
   - Să fiu eu al naibii.
   - Probabil. Dar înainte să se întâmple asta, vreau să fi sigur că îl vor găsi pe adevăratul criminal şi nu se vor mulţumi cu Sloan pentru că este nou venită pe această scenă. Palm Beach nu are o rată de omucideri prea mare şi poliţiştii nu sunt obişnuiţi să le investigheze.
   - Dacă Sloan Reynolds este moştenitoare, o să fie alegerea lor logică, indiferent cât de lipsiţi de experienţă sunt.
   - Atunci să-i ajutăm să găsească o variantă mai bună.
   Noah îi dădu peste birou o listă întocmită de Sloan.
   - Acestea sunt numele celor care se aflau în casă în ziua evenimentului. Unul dintre ei fie a ucis-o pe Edith, fie l-a băgat pe asasin în casă. Foloseşte-te de legăturile pe care le ai, ca să te descurci prin sistem. Unul dintre ei va ieşi murdărit, dacă sapi suficient de adânc. Mă tem că poliţia locală va decide că Sloan este asasinul lor şi că vor înceta să mai sape. Vreau ca tu să sapi şi să sapi până când vei da de murdărie şi vreau s-o faci repede.
   După ce termină, Noah aşteptă ca Jack să se ridice şi să se apuce la treabă.
   - Mai ai întrebări? îl întrebă el.
   - Da, una, spuse prietenul lui zâmbind. Ai, întâmplător, o fotografie a acestei femei?
    Noah interpretă greşit motivul întrebării.
   - Mie nu-mi trebuie să o verifici pe Sloan, spuse el cu nerăbdare, mie-mi trebuie să-i verifici pe ceilalţi. Sloan nu ar fi în stare să omoare o muscă. La naiba, se teme de arme şi când sunt încuiate într-o încăpere.
   - Nu vreau să o verific pe ea; vreau doar să o văd şi eu pe femeia care în sfârşit ţi-a intrat pe sub piele.
   - Cară-te de-aici şi pune-te pe treabă. Nu vreau să văd numele lui Sloan în presă nici măcar ca un posibil suspect.
   Dar brusc, Noah simţi impulsul de a a-şi arăta femeia iubită şi băgă mâna în sertarul biroului.
   - Pe de altă parte, spuse el în timp ce Robbins se ridica în picioare, nu vreau să fi distras de la muncă de curiozitatea ta privind înfăţişarea lui Sloan.
   Împinse peste birou reportajul din ziar despre petrecerea lui Sloan. În partea de sus se afla o fotografie mare, care cuprindea mult din scena generală a acelei seri. În faţă se aflau Sloan şi tatăl ei.
   - Blondă, da? glumi Jack. Ţie parcă-ţi plăceau brunetele.
   - Mie îmi place blonda asta.
   - De unde este?
   - Din Bell Harbor. Este designer de interioare.
   - Cine însă i-a desenat exteriorul a făcut o treabă spectaculoasă, spuse Jack admirativ. Văd că Senatorul Meade a onorat ocazia cu corupta lui prezenţă politică.
   - Normal. El şi Carter se consideră etern utili reciproc, adăugă Noah, dar Jack nu-l asculta.
   Îi dădu înapoi lui Noah tăietura din ziar şi arătă spre un cuplu care dansa în fundal.
   - Paris, sora lui Sloan.
   - O ştiu pe Paris. Cine este tipul cu care dansează?
   - Un prieten al lui Sloan, care a venit cu ea ca s-o sprijine moral la prima întâlnire cu familia. Lucrează în asigurări.
   - Cum îl cheamă?
   - Paul Richardson. De ce?
   - Nu ştiu. Mi se pare, mi se pare cunoscut.
   - Poate ţi-a vândut vreo asigurare. Verifică-l şi pe el, împreună cu toţi ceilalţi de pe listă.
   - Aşa o să fac.
   - Doamna Snowden o să te conducă în camera ta. Ai nevoie de un calculator?
   - Nu.
   Jack îşi ridică servieta în care se afla laptopul lui.
   - Nu plec niciodată fără el.

                                     Capitolul 41

           Andy Cagle se instală mulţumit pe bancheta din dreapta, în timp ce Dennis Flynn băga maşina în viteză şi pleca din faţa clădirii lui Grant Wilson.
   Avocatul întârziase la un probatoriu şi ei trebuiseră să-l aştepte peste două ceasuri în birou, după care trebuiseră să-l convingă că se afla în posesia unor dovezi materiale care ar fi putut ajuta la rezolvarea crimei.
   Efortul meritase. Ce descoperiseră ei îi adusese într-o stare de înnebunită uimire, pentru că un arest în acest caz devenea mult mai uşor decât îşi imaginaseră ei.
   - Aproape că mi-e şi frică să cred, spuse Flynn. De ce să nu-i fi spus Edith Reynolds lui Carter că şi-a schimbat testamentul şi a făcut-o pe Sloan moştenitoare?
   - Nu ştiu. Poate a crezut că el îi va comenta decizia. Poate şi-a zis că nu era treaba lui. Poate că nu a avut ocazia să-i spună.
   - Oricum, nu contează, spuse Flynn zâmbind. Tot ce contează este faptul că Wilson ne-a asigurat că Edith discutase cu Sloan despre noul testament.
   Cagle îşi împinse ochelarii în sus pe nas şi dădu din cap, mulţumit.
   - Da. Şi singurul mod prin care Sloan se putea asigura că străbunica nu se va răzgândi după plecarea ei, era de a-i lua imediat piuitul.
   Flynn confirmă din cap.
   - Avem motivul şi ocazia. Ce ne mai trebuie acum este arma. Să o chemăm oare la interogatoriu şi să vedem dacă putem smulge de la ea locul unde este arma, sau să informăm echipa de la faţa locului şi să le spunem oamenilor ce am aflat?
   - Haide să încercăm să o găsim fără să o alertăm pe Sloan că suntem pe urmele ei.
   Flynn luă mobilul, îl sună pe locotenentul Fineman de la reşedinţa Reynolds şi îl puse la curent cu ultimele noutăţi.
   Când Flynn era gata să închidă, Cagle avu o inspiraţie.
   - Spune-le băieţilor să se asigure şi să caute în tufele aflate pe partea nordică a proprietăţii, până în jos, spre plajă. Maitland a spus că Sloan venea dinspre nord când a văzut-o în seara respectivă. Probabil că nu a fost atât de proastă încât să-şi ascundă arma în valiză, sau undeva unde poate fi uşor găsită. Şi spune-le să se asigure că ea n-o să-şi dea seama ce caută ei. Nu vreau să mute arma.
   Flynn transmise mesajul împreună cu o sugestie:
   - Ţineţi-o ocupată cu o notă scrisă despre ce a făcut în noaptea respectivă, sau cu orice altceva.
   Flynn închise telefonul.
   - Haide să-i dăm căpitanului vestea cea mare, spuse el sec. Dacă găsesc arma la timp, Hocklin va avea timp să se gătească înainte de a apărea în faţa naţiunii, la ştirile TV.
   Vestea despre prima breşă în crima Reynolds se răspândi în departamentul de poliţie şi provocă o dispoziţie de pură uşurare.
   - Noroc chior, băieţi, glumi sergentul trecând pe acolo.
   - Felicitări, spuse Hank trântind pe biroul lui Andy Cagle un braţ plin cu rapoarte DBT, asupra foştilor suspecţi. Presupun că nu o să mai ai nevoie de astea.
   Cagle sortă printre rapoarte şi scoase singurul dosar care-l interesa; în spatele lui, Flynn îşi împinse cu forţă scaunul şi-şi înşfăcă haina.
   - Au găsit arma crimei, îi spuse el lui Cagle. Un Glock de nouă milimetri şi din butoiaş lipseşte un glonte. Haide să obţinem un mandat.
   Cagle era deja în picioare, punându-şi haina.
   - Unde era?
   - Nu-ţi vine să crezi cât de proastă e fata asta, spuse Flynn scuturând din cap. L-a ascuns sub propria ei saltea. Ca şi cum nu ne-am fi uitat niciodată acolo.

                                      Capitolul 42

             Sloan se afla în sufragerie cu Paris, încercând să scrie de mână un raport asupra evenimentelor din noaptea trecută, ceea ce o izbi ca pe o absurdă pierdere de timp, în vreme ce Paris răspundea constant la apelurile telefonice ale prietenilor de familie, îngroziţi.
   Locotenentul Fineman stătea în hol, vorbind încet cu cineva din echipa de investigaţii. Sună soneria de la uşa principală şi Sloan îşi ridică privirea când se apropie Nordstrom să răspundă. Când îşi ridică din nou privirea, o clipă mai târziu, în sufragerie intrau grăbiţi detectivii Cagle şi Flynn.
   Sloan văzi expresia rece, determinată, de pe chipurile lor şi pixul îi căzu din mână.
   - Sloan Reynolds, spuse Flynn trăgând-o în sus de pe scaun şi împingând-o la perete. Eşti arestată pentru uciderea lui Edith Reynolds.
   Îi trase mâinile la spate şi îi prinse cătuşele.
   - Ai dreptul să nu spui nimic.
   - Nu! strigă Paris împreunându-şi mâinile pe masă şi clătinându-se ca şi cum ar fi fost pe cale să leşine. Nu!
   - Este o greşeală, o asigură Sloan peste umăr, în timp ce era târâtă afară. Este o greşeală. Totul o să fie bine.
   Pe alee aşteptau două echipaje de poliţie, cu motoarele pornite şi Sloan fu împinsă pe bancheta din spate a unuia dintre ele.
   Ziariştii se înghesuiau afară în stradă şi se stârni o adevărată agitaţie când înţeleseră că poliţia umflase pe cineva din casă. În timp ce maşina trecea printre porţi, camerele se îndreptau spre Sloan şi camere mini erau vârâte prin geamurile maşinii.
   Pe bancheta din faţă, Andy Cagle se întoarse şi se uită la ea ca şi cum ar fi fost o bacterie ucigaşă.
   - Vrei să vorbeşti sau preferi să aştepţi să fi înregistrată?
   Lui Sloan îi veni pe buze expresia faceţi o greşeală, dar şi le muşcă, pentru că era o monedă mult prea bătută ca să merite. O auzise de sute de ori, de la fiecare ticălos vinovat adus la interogatoriu şi nu suporta ideea să se audă spunând şi ea asta.
   Maşina trecu prin dreptul casei lui Noah şi Sloan văzu fântâna revărsându-şi apa peste peştele-evantai din spatele porţilor. Se întrebă cât va dura până când Noah va afla vestea.
   Paul plecase de acasă cu nişte probleme urgente, spunând doar că se va întoarce „mai târziu”. Cagle şi Flynn nu intenţionau să o chestioneze înainte de a o fi înregistrat, deci Paul nu va ajunge la ea înainte de a fi fost trecută prin tot sistemul, iar asta o făcea să devină furioasă. Nu suporta ideea de a i se lua amprentele şi de a fi fotografiată, cu un număr pe piept! Asta nu făcuse parte din înţelegere, când fusese de acord să vină la Palm Beach.
   Ceea ce nu putea ea înţelege era de ce ei nu păreau să creadă că trebuiau să o chestioneze. Uitase că detectivul Cagle îi pusese o întrebare, până când acesta îi aminti:
   - Tăcerea ta înseamnă că preferi să vorbeşti după ce vei fi înregistrată?
   - Nu, spuse Sloan, cât putu ea de calm. Tăcerea mea înseamnă că aştept o explicaţie privind motivul pentru care se pare că nu credeţi că aveţi nevoie de dovezi.
   Flynn se uită la ea peste umăr, aşteptând două camioane să răspundă sirenelor lui şi să iasă din drumul lor.
   - Ei, dar de unde până unde crezi că am face un lucru atât de urât, să te arestăm fără nicio dovadă?
   Aroganţa veselă din tonul lui o făcu pe Sloan să se bucure de o scurtă fantezie privind o mişcare de karate, cu pumnul.
   - Nu puteţi avea nicio dovadă, pentru că nu eu am comis crima.
   - Haide să mai aşteptăm câteva minute cu această mică discuţie, pentru când vom fi faţă în faţă, îi răspunse el apăsând pe acceleraţie şi ocolind camioanele.
   Intrarea principală a sediului poliţiei era înconjurată de echipe de filmare de la TV, de ziarişti şi de fotografi şi Sloan era convinsă că acesta era motivul clar pentru care fusese introdusă prin faţă şi nu prin intrarea din spate: Flynn şi Cagle făceau paradă cu premiul lor în cătuşe, ca să fie fotografiaţi şi filmaţi.
   Sloan se gândi o clipă la mama ei văzând scena la ştirile de seară şi asta o făcu să se simtă mai rău decât orice... până când Flynn şi Cagle o băgară într-o încăpere cu un geam de interogatoriu şi i se aruncă pe masă o pungă de plastic cu pistolul ei înăuntru.
   - Îl recunoşti?
   După ce depăşi şocul, Sloan se simţi aproape uşurată că singura dovadă pentru arestarea ei era pistolul. Deschise gura să spună că era al ei şi că avea permis de port-armă, dar Flynn o privă de şansa de a spune ceva.
   - Închipuie-ţi unde l-am găsit, sub salteaua ta! Cum crezi că a ajuns acolo?
   Ea ascunsese pistolul într-un loc mult mai greu de găsit decât sub saltea şi verificase azi dimineaţă, să fie sigură că se mai afla acolo unde-l lăsase.
   Sloan se aplecă în faţă, uitându-se la propriul ei Glock de nouă milimetri.
   - Eu nu... nu ştiu cum a ajuns acolo, spuse ea cinstit. Nu acolo l-am ascuns eu.
   Flynn deveni cald şi prietenos.
   - Ei, acum te porţi cum trebuie.
   Trăgându-şi scaunul mai în faţă, se uită la Cagle.
   - Ce-ar fi să-i aduci domnişoarei Reynolds un pahar cu apă?
   - Nu vreau un pahar cu apă, îl informă Sloan pe Flynn, dar Cagle o ignoră şi ieşi din încăpere.
   - Eu vreau răspunsuri! L-aţi găsit sub salteaua mea?
   Flynn râse tare.
   - Ai înţeles greşit, madam. Asta e una la mână. Şi doi la mână, să-ţi explic cum stau lucrurile, domnişoară Reynolds. Noi punem întrebări. Tu, răspunzi.
   Mintea lui Sloan se învârtea în şoc şi alarmă, în timp ce ajungea la o concluzie de neimaginat. Ignorându-i lecţia despre protocol, întrebă:
   - Câte gloanţe erau în magazia pistolului?
   - Nouă. Lipseşte unul. Nu e asta o coincidenţă? Şi mai vrei să auzi o coincidenţă? Eu cred că cei de la balistică ne vor spune că glontele care a ucis-o pe doamna Reynolds a ieşit din pistolul tău.
   Sloan se uita la el şi pe şira spinării începeau să-i umble fiori. Azi de dimineaţă verificase să vadă dacă pistolul mai era acolo, dar nu se gândise să verifice şi magazia, să vadă dacă mai era plină.
   - Ah, Dumnezeule! şopti ea.
   Andy Cagle se strecură în scaunul de la biroul lui şi se întinse după raportul DBT asupra lui Sloan Reynolds. Ceva nu-i da pace, în legătură cu modul în care reacţionase ea când a văzut pistolul.
   Nu, ceva despre felul cum reacţionase la tot chinul de a fi adusă într-o dubă de poliţie, pentru înregistrare, începu să răsfoiască dosarul.
   - Frumoasă treabă, Andy, spuse căpitanul Hocklin intrând înapoi în secţie, după ce dăduse o scurtă declaraţie de presă anunţând arestarea lui Sloan Reynolds pentru uciderea lui Edith Reynolds, îl bătu pe Andy pe umăr ca să-i arate aprecierea; apoi se opri când Cagle se uită în sus la el, cu o expresie uluită şi alarmată.
   - Ce dracu' s-a întâmplat? întrebă Hocklin anticipând pe loc ce putea fi mai rău, pentru că Cagle nu arăta niciodată alarmat de nimic.
   - Este poliţistă, spuse Cagle.
   - Ce?
   Cagle ridică în sus cele treizeci şi cinci de pagini de informaţii despre Sloan Reynolds.
   - Este poliţistă, repetă el.
   Primul gând al lui Hocklin a fost acela că în cazul în care va trebui să anunţe media că astăzi a făcut o greşeală, avea să pară prostul-proştilor; apoi se mai relaxă puţin.
   - Şi ce-i cu asta? Poliţiştii nu câştigă cine ştie ce iar ea şi-a vrut partea cuvenită, de la bătrâna doamnă.
   - Poate.
   - A negat că pistolul era al ei?
   - Nu. A negat că l-ar fi ascuns sub saltea. Oricum, este înregistrat pe numele ei. Uite, chiar aici, îi arătă Cagle în raportul DBT.
   Hocklin ignoră detaliul.
   - A avut motivul, mijloacele şi oportunitatea. Înregistreaz-o.
   - Eu nu cred...
   - Ţi-am dat un ordin.
   - Dar s-ar putea să facem o greşeală.
   - Înregistreaz-o şi dacă am greşit, ne cerem scuze.
   Cagle se zgâi la spinarea lui Hocklin în timp ce căpitanul se îndepărta; apoi se ridică din scaun. Intră în încăperea în care Flynn încerca să o chestioneze pe Sloan Reynolds.
   - Scuză-mă, îi spuse el automat lui Sloan; apoi se uită la Flynn.
   - Trebuie să vorbim, afară.
   Flynn păru derutat, dar Sloan nu era. A ştiut, în clipa în care Cagle s-a uitat la ea şi i-a spus „scuză-mă”, că îi aflase secretul.
   Văzând teancul de hârtii din mâna lui, cu date imprimate de sus până jos, presupuse că în sfârşit acesta se obosise să o cerceteze prin DBT.
   Acum că ştiau, ea continua să se afle într-o situaţie periculoasă, pentru că nu le putea spune nici de ce minţise că ar fi designer de interioare şi nici că lucra cu FBI-ul.
   Se aştepta ca Flynn şi Cagle să revină şi să o trateze mai curând ca pe o enigmă intrigantă decât ca pe o criminală. Aici se înşela.
   - Domnişoară Reynolds, i se adresă Flynn inexpresiv, vreţi să veniţi cu mine?
   Sloan se ridică. Nu-i venea să creadă că o vor elibera atât de repede.
   - De ce?
   - Cunoşti deja procedura. Ai trecut de atâtea ori prin ea, doar că de cealaltă parte.
   - Chiar aveţi de gând să mă înregistraţi? Fără să cereţi explicaţii? izbucni ea.
   Cei doi detectivi se uitară unul la celălalt. Cagle îşi împinse ochelarii în sus şi reuşi să arate încurcat şi furios în acelaşi timp.
   - O să-ţi cerem explicaţii mai târziu. Dar dacă aş fi în locul tău, când vom începe cu întrebările, aş zice să-i dau cu ele în cap căpitanului Hocklin, după care aş cere un avocat.
   Sloan avea răpunsul: Hocklin o voia înregistrată cu orice preţ. Hocklin, înţelese ea cu amărăciune, probabil că anunţase deja acest lucru haitei de ziarişti de afară.
   Îi urmă, refuzând să le dea satisfacţia de a scoate vreun cuvânt.
   Ştia la ce hotel stătea avocatul, ştia că-l putea suna pe Noah, care-l va găsi. Nu avea rost să-l contacteze pe Paul, care probabil se aştepta ca ea să stea cuminte la zdup până când se vor încheia cele treizeci şi şase de ore de care avea el nevoie.

                                       Capitolul 43

         Jack Robbins se lăsă pe speteaza scaunului, aşteptând descărcarea datelor de la Baza de Date, dar gândurile lui se întorceau mereu la tăietura din ziar şi la bărbatul a cărui faţă i se părea vag cunoscută.
   Scutură din cap ca şi cum gestul i-ar fi putut alunga gândul care nu-i dădea pace. Aplecându-se, bătu o întrebare pentru „Reynolds, Sloan”. În partea de jos a ecranului bliţuiau cuvintele „Legătură făcută”, urmate de numele entităţilor care accesau frecvent Baza de Date.
   Când îi bătu numele, nu se aşteptase la nimic extraordinar şi nu era curios să afle detalii despre viaţa personală a femeii. Îşi făcea pur şi simplu treaba pentru care era plătit cât se poate de generos, ca să şi-o facă, adică să-l izoleze pe Noah de probleme potenţiale, de orice natură. În mintea lui Jack, posibilitatea ca femeia care îi îmblânzise chipul şi vocea lui Noah să devină suspectă într-un caz de crimă constituia O Problemă Cu Un Mare Potenţial.
   DBT veni cu şapte nume „Sloan Reynolds”, cu numerele de asigurare socială şi oraşul de reşedinţă al fiecăreia. Doar una singură locuia în Florida, Bell Harbor, Florida. O alese pe aceasta.
   Când descărcarea datelor se încheie, îi copie dosarul în hard-discul computerului său.
   Prima parte oferea informaţii privind toate adresele ei din ultimii zece ani, valoarea taxabilă a fiecărei locuinţe în care trăise şi numele celor către care plătise rate pentru plata proprietăţii sau chiriei. Jack îşi spuse că avea o casă foarte modestă.
   Următoarea secţiune lista numele tuturor celor cu care trăise vreodată la diferitele adrese, sau de la care primise corespondenţă pe adresa ei. Evident, nu avusese niciodată un prieten cu care să fi locuit, nici măcar o lună.
   Apăsă o secundă mai mult tasta „descărcare” şi computerul sări la o altă secţiune, care lista numele şi telefoanele tuturor vecinilor, de la toate adresele. În loc să se întoarcă de unde plecase, merse mai departe. Nu avea maşină, ceea ce i se păru destul de ciudat, dar avea o barcă nu foarte scumpă. Nu avusese niciodată probleme cu sechestrul, cu plăţile către bănci. Nu fusese niciodată implicată în vreun delict, civil sau penal, nici măcar probleme cu maşina nu avusese.
   Era incredibil de curată, îşi spuse Jack, revenind la prima secţiune. Era o sfântă. Era... Se sculă efectiv de pe scaun, zgâindu-se la ecranul laptopului...
   Era poliţistă!
   Era detectiv în cadrul Departamentului de Poliţie din Bell Harbor!
   Nu era designer de interioare; era poliţistă. Şi dintr-un anumit motiv, nu voia ca Noah să ştie asta.
   Jack băgă o dischetă în laptop şi transferă în ea datele dosarului.
   Între timp, ceru la telefon Informaţiile din Bell Harbor. Ceru operatoarei numărul Departamentului de Poliţie din Bell Harbor, apoi formă numărul respectiv.
   - Cu detectivul Sloan Reynolds, vă rog, îi ceru el bărbatului care-i răspunse.
   - Este în concediu până săptămână viitoare. Vă poate ajuta altcineva?
   Jack închise şi plecă spre biroul lui Noah, cu discheta în mână.
   Ajunse la uşa lui Noah în acelaşi timp cu doamna Snowden şi aceasta, care părea zdruncinată pentru prima oară în viaţa ei de când o ştia Jack, se grăbi şi îi tăie calea.
   - Domnule Maitland, izbucni ea.
   Noah era la telefon cu directorul unei companii aviatice din Franţa şi se încruntă la ea, apoi la cele două lumini intermitente de pe celelalte două telefoane.
   - Îmi pare rău că vă întrerup, dar pe linia a doua este Paris Reynolds. Pentru a doua oară. Vorbeaţi la telefon când a sunat ultima oară, dar acum zice că este urgent.
   Noah îşi luă abrupt la revedere de la industriaşul francez şi se întinse spre linia a doua, dar Jack îl opri.
   - Nu prelua încă legătura, Noah! Am ceva să-ţi spun.
   Noah se opri, cu braţul întins spre telefon.
   - Ce dracu' este? Nu ai...
   - Este poliţistă, Noah.
   În toţi anii de când lucra pentru Noah Maitland, Jack nu-l mai văzuse niciodată imobilizat de vreo emoţie sau eveniment. Cu cât mai mare era presiunea, cu cât mai mare dezastrul, cu atât mai plin de energie devenea el până când rezolva situaţia.
   Dar acum, Noah se uita la el ca şi cum i-ar fi fost imposibil să absoarbă ce îi spusese.
   - Ţi-ai ieşit din minţi, reuşi el într-un târziu să spună, întinzând din nou mâna spre butonul care bliţuia intermitent. Sloan se teme de arme.
   - Ascultă-mă, Noah, spuse Jack cu duritate. Este detectiv la poliţia din Bell Harbor. Nu ştiu ce face ea aici, dar în mod clar este sub acoperire.
   Prin mintea lui Noah începu să se perinde brusc un colaj de imagini, Sloan în curtea din spate, cu Carter, trântindu-l la pământ. Sloan arătându-i lui Courtney câteva mişcări de auto-apărare. Sloan alergând după asasin, ferindu-se de obstacole şi sărind peste tufe ca o gazelă graţioasă. Nu... ca un poliţist!
   Se întinse la telefon, încet de data asta şi preluă legătura cu Paris. Ascultă o clipă.
   - De când au ridicat-o? Perfect, linişteşte-te acum. Tatăl tău este răscolit şi nu gândeşte clar. Mă ocup eu şi te sun.
   Închise convorbirea şi se uită la Jack, Complet inexpresiv.
   - De ce să mă fi minţit?
   Până să apuce Jack să spună ceva, doamna Snowden reapăru în uşă.
   - Ross Halperin este la telefon, spune că este o urgenţă.
   Courtney, care alerga spre biroul lui Noah, se lovi de ea.
   - Sloan a fost arestată!
   Courtney plângea, ducându-se la televizor şi pornindu-l.
   - Preiau eu apelul lui Halperin, spuse Jack întinzând mâna spre telefon, să vorbească cu consilierul şef al lui Noah.
   Când închise, se uită la Noah, încercând să-şi ascundă furia în spatele unei voci indiferente, concise.
   - FBI-ul a obţinut mandat de percheziţie. În clipa asta, FBI-ul, cu Paza de Coastă şi cu ATF mişună peste tot pe vasele tale, căutând arme automate, deţinute ilegal.
   Noah se ridică încet în picioare.
   - Ce? De ce naiba m-a minţit?
   Courtney stătea în picioare în faţa televizorului, înjurând reclamele care întrerupseseră ştirile.
   - Noah, priveşte, fir-ar să fie... spuse ea arătând spre televizor, dar noua ştire nu era despre Sloan.
   Prezentatorul anunţa:
   - A fost o zi grea pentru cei bogaţi şi faimoşi din Palm Beach, Florida. În decurs de câteva ore, două iahturi aparţinând magnatului Noah Maitland au fost sechestrate şi cercetate de FBI, Paza de Coastă şi Biroul Pentru Tutun, Alcool şi Arme. Vă prezentăm imagini.
   Jack recunoscu profilul agentului FBI care stătea la pupa lui Apparition, în acelaşi timp cu Noah.
   - Richardson! Numele explodă din Noah ca o înjurătură.
   - Prietena ta este copoi, Noah, iar „prietenul” ei este agent FBI, spuse calm Jack.
   - Courtney! Ieşi de aici, strigă Noah.
   Courtney se uită la chipul lui Noah şi începu să se retragă cu spatele afară din birou. În ciuda comentariilor ei lipsite de respect faţă de afacerile lui Noah, Courtney nu crezuse niciodată că fratele ei făcea ceva rău.
   - Sloan este poliţistă? întrebă ea uluită. Iar Paul este agent FBI? Şi amândoi au vrut să-ţi ia iahturile? Dar de ce?
   Noah se întoarse şi se uită la ea, în timp ce un muşchi i se zbătea în maxilarul încleştat. Doamna Snowden se retrase şi ea din biroul lui Noah şi spuse ezitant, în timp ce închidea uşa:
   - Domnule Maitland - Sloan Reynolds este la telefon.
   Stând pironit în picioare în spatele biroului său, Noah se uita la ştirile CNN relatând despre preluarea proprietăţilor lui. Întinse mâna şi apăsă butonul telefonului, pentru sonor. Vocea lui Sloan era calmă dar totuşi puţin tremurată.
   - Noah, domnul Kirsh nu este în camera lui de hotel. Am fost arestată.
   - Ai fost, da? Şi ai dreptul la o singură convorbire telefonică? spuse mieros Noah.
   - Da...
   - Asta este al naibii de rău, detectiv Reynolds, pentru că tocmai ai ratat-o.
   Şi Noah întrerupse convorbirea.
   Vârându-şi mâinile în buzunare, urmări invazia în desfăşurare, pe proprietatea lui. Îşi aminti de reacţia lui Sloan la vederea armelor de la bord, de întrebările pe care i le pusese despre ele. După care a făcut dragoste cu el, în cabina lui.
   În noaptea aceea făcuseră patru ore dragoste, după ce ea obţinuse suficiente informaţii pentru ca ortacul ei să poată prosti un judecător federal să emită un mandat de percheziţie.
   Se gândi la cum îi ţinuse el mâna şi îi mărturisise că era nebun după ea şi la felul cum îi spusese că se simţea ca un adolescent îndrăgostit pentru prima oară în viaţa lui.
   - Ticăloasa, spuse el cu voce tare.
   Clipul se termină şi Noah se întoarse la biroul lui şi intră în acţiune; îi spuse doamnei Snowden să cheme la telefon patru oameni, pentru el. Doi dintre ei erau avocaţi, unul era un judecător federal la pensie şi celălalt, judecător la Curtea Supremă. Când termină de răpăit instrucţiunile, îi spuse lui Jack ce anume să facă el.
   - Ai înţeles? izbucni el.
   - Consideră c-am şi rezolvat.
   - Când o să termin cu ticălosul ăsta, spuse Noah cu o voce ucigaşă, nici ca poliţist de intersecţie nu va mai reuşi să se angajeze!

                                   Capitolul 44

           Paul se asigură că navele lui Maitland erau în siguranţă şi păzite peste noapte; apoi se îndreptă obosit spre maşina lui închiriată. În timp ce ieşea din port, începură ştirile de la ora zece.
   „A fost o zi neagră pentru două dintre cele mai respectate familii din Palm Beach”, spunea prezentatorul. În după-amiaza aceasta, Sloan Reynolds, fiica financiarului Carter Reynolds, a fost arestată pentru uciderea străbunicii ei, Edith Reynolds.”
   Înjurând printre dinţi, Paul făcu o întoarcere în ac de păr, apăsă pe accelerator şi se îndreptă spre secţia de poliţie.
   În celula ei de la secţie, Sloan asculta aceleaşi ştiri, dar cea de a doua jumătate o ridică în picioare, într-o neîncredere agonizantă.
   „Cu puţin timp în urmă, FBI-ul, în colaborare cu Paza de Coastă şi cu o echipă de la Biroul pentru Alcool, Tutun şi Arme, au sechestrat şi au urcat la bordul a două iahturi aparţinând miliardarului Noah Maitland. Surse apropiate de investigatori spun că FBI-ul are un motiv să creadă că Maitland îşi folosea iahturile pentru transport ilegal de arme.”
   Exteriorul secţiei de poliţie arăta modern şi pus la punct; interiorul era bine luminat, dar ofiţerii care se învârteau pe acolo sau care lucrau la rapoarte arătau ca şi cum îi aştepta o noapte liniştită.
   - Cine e mai mare aici? se răsti Paul la poliţistul care tocmai îşi lua de băut dintr-un automat cu apă.
   - Sergent Babcock; este acolo, stă de vorbă cu dispecerul.
   - Tu eşti Babcock? întrebă Paul întrerupând conversaţia dintre cei doi, despre captura de pe iahturile lui Maitland.
   Babcock se îndreptă.
   - Da, dumneavoastră...
   Dar înainte de a-şi formula întrebarea, în faţa lui se deschise un portofel cu acreditările FBI.
   - Ce putem face pentru dumneavoastră, domnule Richardson?
   - L-aţi reţinut pe unul dintre oamenii mei. Vreau să-l eliberaţi. Acum.
   Arestul era pustiu, cu excepţia unui adolescent băut care aştepta să fie luat de tatăl lui şi a lui Sloan Reynolds, a cărei arestare îl făcuse pe căpitanul Hocklin celebru şi euforic, în ziua aceea.
   - Despre cine vorbiţi?
   - Despre Sloan Reynolds.
   Sergentul păli, dispecerul rămase cu gura căscată şi ofiţerii se opriră din scrisul rapoartelor şi se întoarseră, trăgând vizibil cu urechea.
   - Vreţi să-mi spuneţi că Sloan Reynolds lucrează pentru FBI?
   - Asta am spus. Este reţinută sau nu, aici?
   - Păi, da, dar eu nu pot, nu am autoritatea...
   - Cine o are?
   - Căpitanul Hocklin, numai el. Dar el se culcă devreme şi a stat târziu...
   Paul luă telefonul de pe biroul dispecerului şi i-l întinse.
   - Trezeşte-l, izbucni el.
   Babcock ezită, studie expresia de pe chipul agentului FBI şi făcu ce i se spusese.
  
            Sloan semnă pentru bunurile ei, care constau în geantă şi ceas şi se îndreptă într-o tăcere încrâncenată spre maşina lui Paul, din parcare.
   Paul spuse:
   - Vom înnopta la un motel. Sloan, îmi pare rău. Nu am ştiut că te-au umflat, decât când am auzit la ştirile de la ora zece.
   Sloan îi răspunse cu o voce ciudată, blândă:
   - Sunt convinsă că ai fost foarte ocupat, altfel ai fi venit mai devreme.
   Paul se uită nesigur la ea şi decise să aştepte până când Sloan se va instala într-o cameră, înainte de a-i spune exact ce anume îl reţinuse.
   Se opri la un motel cu aspect decent, luă două camere alăturate şi o lăsă în faţa camerei ei.
   - Trebuie să dau un telefon; după care vom putea vorbi.
   Sloan nu spuse nimic, băgă cheia în broască şi intră în camera ei, lăsând uşa întredeschisă.
   Odată în cameră, Sloan se duse la televizor şi puse pe CNN. Se prezentau filme cu agenţii federali scormonind vasele lui Noah. Îl făceau să pară un criminal care şi-a făcut banii transportând şi vânzând arme ilegale. Într-unul din cadre, îl văzu pe Paul.
   Când Paul intră în cameră, Sloan stătea la picioarele patului, urmărind în continuare filmul raidului său pe vasele lui Maitland.
   - Ştiu cum trebuie să te simţi, spuse el înţelegător.
   Sloan îşi lăsă braţele să-i cadă în părţi şi se întoarse complet spre el, cu faţa un studiu de emoţii pe care el nu i le putea recunoaşte.
   - Ai găsit ceva? îl întrebă cu o voce ciudată.
   - Nu, nu încă, recunoscu Paul.
   Cu un oftat resemnat, adăugă:
   - Ascultă, ştiu că ai vrea să mă sfâşii pentru toate astea. Dacă asta te va ajuta să te simţi mai bine, fă-o.
   - Asta nu o să mă facă să mă simt mai bine, dar o să...
   Pumnul ei drept se opri în maxilarul lui, îi dădu capul pe spate şi-l trimise în perete.
   Ţinându-se cu o mână de zid pentru echilibru, Paul îşi duse cealaltă mână la maxilar. Pentru cineva atât de mic şi de slab ca ea, avea o mână a naibii de grea. Sloan mai făcu un pas înainte. Prins undeva între durere, admiraţie şi enervare, Paul îşi ridică mâna şi spuse ameninţător:
   - Ajunge! Gata. Pe ăsta l-am uitat, dar altul n-o să mai fie.
   Privată de o supapă de ieşire pentru furia ei, Sloan părea să se ofilească sub ochii lui. Se prăbuşi pe jos, la picioarele patului, îşi strânse braţele în jurul pieptului şi începu să se legene încet, ca şi cum ar fi încercat să se ţină, să nu se dezmembreze fizic. Părul îi căzu în faţă, ascunzându-i-o în parte şi umerii începură să i se zguduie.
   Plânsul ei tăcut, disperat, era chiar mai greu de suportat pentru Paul decât lovitura cu dreapta.
   - O să încerc într-un fel să îndrept lucrurile.
   Sloan se opri din legănat şi-şi ridică spre el faţa brăzdată de lacrimi.
   - Cu cine? întrebă ea, cu vocea înecată de lacrimi. Cu Noah? Înainte de a şti ce făceai tu astăzi, el se lupta cu cerul şi pământul să încerce să împiedice arestarea mea. Peste o oră mă ura atât de mult, încât mi-a închis telefonul în nas şi m-a lăsat în arest.
   - Nu am putut face nimic.
   Înverşunată, Sloan strigă:
   - Ce poţi face tu? O poţi ajuta pe Paris să uite că am pătat numele familiei ei în ştirile din toată lumea? O poţi ajuta să uite că am fost scoasă cu cătuşe la mâini din casa ei? Ţipa când m-au luat, astăzi. Mă auzi? ţipa, termină Sloan isteric.
   În opinia lui Paul, Paris era o actriţă de calibru Academy Awards, dar ştia că nu avea rost să spună asta, sau să încerce să o convingă pe Sloan că singurul sentiment pe care-l putuse simţi Paris era cel de uşurare pentru că sora ei fusese arestată pentru propria ei crimă.
   Nu ştia dacă Paris va juca acum rolul surorii naive, bune, gata să ajute, în timp ce asupra lui Sloan plutea acuzaţia de crimă, sau dacă va decide să nu-i mai pese. El spera, de dragul lui Sloan, ca Paris să se decidă asupra primei variante. Asta ar fi făcut lucrurile puţin mai uşor de suportat pentru Sloan, dacă i s-ar fi permis să se întoarcă acolo.
   Paul făcu un semn spre telefonul de lângă pat.
   - Sun-o, spuse el. Dacă este chiar atât de distrusă de ce ţi s-a întâmplat, poate că o să vrea să te duci direct acasă la ea.
   Speranţa care străluci în ochii lui Sloan, felul ezitant în care se întinse după telefon şi îl luă, îl făcură pe Paul să se simtă la fel de cumplit ca atunci când a înţeles că Paris trebuia să fie ucigaşul.
   Convorbirea telefonică a fost destul de scurtă şi când Sloan puse receptorul înapoi, în ochii ei nu mai exista nici un pic de speranţă. Se uită în sus la Paul, fără urmă de viaţă în glas.
   - Gary Dishler mi-a transmis din partea lui Paris că nici ea şi nici Carter nu vor să mă mai vadă vreodată. Chiar acum ne sunt scoase bagajele la poartă. Dacă nu le ridicăm în jumătate de oră, vor fi luate de gunoieri, mâine dimineaţă.
   - Mă duc eu după ele, spuse Paul, simţind o bruscă pornire de a-şi pune mâinile pe gâtul delicat, „fragil” al lui Paris şi de a-i sugruma viaţa din ea.
   Sloan dădu din cap şi se întinse obosită după telefon.
   - O sun pe mama şi pe Sara. Dacă au auzit ce s-a întâmplat, trebuie să fie deja înnebunite de grijă pentru mine.
  
        Secţia de poliţie asigura, aparent, securitatea, în timp ce echipa de criminologi de la faţa locului încă mai avea de lucru, pentru că pe alee erau parcate două echipaje de poliţie, dar echipa se retrăsese, probabil, peste noapte.
   Ca şi presa, observă Paul cu uşurare, când Gary Dishler răspunse apelului său de la poartă.
   Paul luă valizele de pe terasă şi le încărcă în maşină; apoi se duse la uşa principală şi sună.
   Îi răspunse Dishler, cu faţa ca stânca.
   - Aşa cum i-am spus deja lui Sloan Reynolds în urmă cu câteva minute, nu este binevenită aici. Nici tu.
   Dădu să închidă uşa, dar Paul îl opri cu mâna dreaptă şi cu stânga îşi scoase acreditările. Nu avea niciun dubiu că Dishler ştia deja că era agent FBI, dar prezentarea acreditărilor era o formalitate necesară, înainte ca Paul să-şi manifeste autoritatea.
   Ţinu etuiul deschis la nivelul ochilor, în faţa asistentului.
   - Acum că am terminat cu formalităţile, izbucni Paul pe un ton obosit, cheam-o pe Paris Reynolds aici, jos.
   - FBI-ul nu are autoritate aici.
   - Aici a fost comisă o crimă, ceea ce implică un reprezentat FBI. Acum vrei să o chemi pe Paris aici, sau vrei să mă duc la maşină, să dau un telefon şi într-o oră locul ăsta să fie asediat de agenţi?
   - Aşteaptă aici, spuse nervos Dishler şi închise uşa cu zgomot.
   Când uşa se deschise din nou, în prag stătea Paris, într-un halat de casă din brocart palid, cu faţa rece, ca o mască frumoasă.
   - Nu le-ai făcut încă destul rău tuturor? întrebă ea.
   Imperturbabil, Paul îi înmână o carte de vizită cu numărul lui de celular scris pe spate.
   - Sună-mă la numărul ăsta, dacă te decizi să vorbeşti.
   Paris îl privi, pe deasupra nasului ei patrician.
   - Despre ce anume?
   - Despre motivul pentru care ai omorât-o pe străbunica ta.
   Pentru a doua oară în noaptea aceea, Paul fu prins cu garda lăsată, de o femeie. Palma ei deschisă se izbi de obrazul lui; apoi uşa i se trânti în nas.

                                   Capitolul 45

           A doua zi dimineaţă, Paul o întrebă pe Sloan:
   - Ai de gând să încerci să te vezi cu Maitland înainte de a te întoarce la Bell Harbor?
   Sloan era la fel de palidă şi de hăituită ca aseară şi el se simţi şi mai vinovat, pentru că nu părea să-i mai fi rămas nici măcar atâta forţă încât să fie furioasă pe el.
   Sloan puse în valiză o casetă cu obiectele ei de toaletă şi trase fermoarul.
   - Da, dar n-o să obţin nimic cu asta, spuse ea fără să-l privească.
   Nu se uitase deloc la el din clipa în care îi deschisese uşa.
   - Te face să te simţi mai bine dacă îţi spun că eu mă simt cumplit din cauza asta?
   - Nu-mi pasă câtuşi de puţin cum te simţi tu.
   Lui Paul nu-i venea să creadă cât de rău primise această remarcă. Ea avusese încredere în el şi-şi făcuse treaba şi lui îi plăcea la nebunie de ea.
   - Bine... O să te facă să te simţi mai bine dacă o să-ţi spun de ce îl urmăresc pe Carter şi ce anume m-a adus aici?
   Sloan se uită pentru prima oară la el; apoi se uită în altă parte şi ridică din umeri.
   Paul o apucă de braţ şi o obligă să se aşeze pe pat; apoi se aşeză şi el pe scaunul din faţa ei.
   - Carter spală bani pentru un cartel din America de Sud, care face afaceri cu droguri, prin Banca şi Trustul Reynolds. Se acceptă bani lichizi, creditaţi în bănci fictive, eludându-se formalităţile fiscale. Banii sunt transmişi telegrafic de către Banca Reynolds, în conturile din străinătate ale cartelului, unde devin bani frumoşi, curaţi. Numai buni de cheltuit.
   Sloan se uită ţintă la el şi spuse ceva dureros de pătrunzător.
   - Tu nu ştii că este implicat în toate astea; tu crezi că este; atâta tot. Dacă ai fi avut o dovadă, ai fi montat microfoane şi ai fi venit cu mandate de percheziţie.
   - În ziua în care urma să ne aducă dovada, informatorul nostru a suferit un accident ciudat. Cartelul de care ne ocupăm este o haită de animale, dar ei sunt mai isteţi decât concurenţa. Au angajat firme de avocatură prestigioase ca să le reprezinte aici interesele afacerilor lor legale şi încet, încet, câştigă sprijin politic. Senatorul Meade este un prieten special al lor. Eu vreau să-l demasc pe Carter, dar mai mult, vreau să aflu care este contactul lui cu cartelul.
   - Şi ce au de a face lucrurile astea cu Noah?
   - Maitland este cel mai mare deponent la Banca Reynolds; are un număr uluitor de depozite, acolo. Are şi iahturi mari, frumoase, care fac periodic curse spre America Centrală şi de Sud.
   - Dar asta face şi linia maritimă de croazieră Holland America, îl ironiză amar Sloan.
   Paul ignoră sarcasmul.
   - Maitland are în porturile respective câţiva „asociaţi de afaceri” dubioşi.
   - Criminali recunoscuţi? contracară Sloan.
   - Nu, dar haide să nu ne certăm pe tema asta. Să rămânem la subiect: cineva trebuie să introducă prin contrabandă, în Statele Unite şi în Banca Reynolds, lichidităţile cartelului. Eu cred că Maitland este omul. Şi mai cred că din când în când, odată cu banii mai aduce şi droguri.
   Sloan dădu uşor din cap şi se ridică; apoi îşi luă valiza şi geanta.
   - Nu crezi nimic din toate astea, nu? o întrebă Paul.
   - Despre Noah, nu. Despre Carter, nu ştiu.
   Se întoarse spre uşă.
   - Am fost eliberată în baza autorităţii tale, dar încă nu am fost scoasă de pe lista suspecţilor de crimă. Ţi-aş rămâne recunoscătoare dacă ai face asta.
   Paul se ridică şi se uită la ea neajutorat. Avea atâta demnitate calmă şi fusese atât de dezgustată de el, încât se simţea ca unul dintre ticăloşii despre care tocmai vorbise.
   - La revedere, spuse ea.
   Paul dădu tăcu din cap pentru că nu-i venea nimic în minte, să-i poată spune.

                             Capitolul 46

            Problema cu proprietăţile din Palm Beach era că multe dintre ele, inclusiv cea a lui Noah, aveau porţi electrice spre stradă, care îi împiedicau pe musafirii nepoftiţi să intre.
   Aşa cum se temuse Sloan, ea devenise un astfel de musafir.
   Doamna Snowden o informă asupra acestei situaţii, în timp ce Sloan aştepta afară, în maşina ei închiriată. Pe un ton îngheţat, aşa cum implica şi numele ei de familie, secretara lui Noah spuse:
   - Am fost instruită să vă spun că dacă veţi veni în apropierea acestei case, dumneavoastră sau oricine altcineva din familia dumneavoastră, domnul Maitland nu se va obosi să anunţe Poliţia. Se va ocupa singur de dumneavoastră.
   Doamna Snowden se opri, neştiind dacă era sau nu necesară o atenţionare specială şi în final decise că era.
   - În locul dumneavoastră, eu nu l-aş supune unui test. La revedere.
   Nedorind să plângă într-un loc unde putea fi văzută de doamna Snowden pe circuitul de monitorizare, Sloan începu să bage maşina în marşarier, când o văzu pe Courtney repezindu-se pe scări în jos, spre ea.
   Sloan ieşi din maşină şi se duse la porţi. Courtney se opri de cealaltă parte a acestora şi o studie pe Sloan cu o privire trufaşă.
   - Cum ai putut?! o întrebă ea cu furie amară. Cum ai putut să ne faci aşa ceva, când noi am fost atât de buni cu tine?!
   - Ştiu cum pare, spuse Sloan cu durere. Nu mă aştept să mă crezi, dar nu am ştiut nimic despre toate astea.
   Înghiţi, înainte de a putea continua.
   - Eu... Eu v-am iubit familia, pe fiecare dintre voi.
   Ochii cenuşii ai lui Courtney semănau atât de mult cu ai lui Noah, încât Sloan le memoră inconştient culoarea în lumina soarelui, chiar dacă ei o priveau cu rece animozitate.
   - Nu sunt chiar atât de proastă încât să te cred.
   Sloan acceptă condamnarea cu o înclinare a capului.
   - Te înţeleg.
   Sloan începu să se întoarcă; apoi îşi dădu seama de ceva ce o făcu să-şi înghită lacrimile înainte de a o face.
   - Mulţumesc că nu mă acuzi că sunt şi ucigaşă, nu numai spion.
   Courtney ridică din umeri, refuzându-i mulţumirile.
   - Nu sunt chiar atât de proastă încât să cred că ai ucis-o pe Edith.
   Sloan se întoarse pentru că nu mai avea nimic de spus, dar Courtney nu terminase.
   - Nu m-am dus la şcoală pentru că m-am gândit că o să vii, dar ai face bine să nu te mai întorci niciodată aici. Noah a plecat şi tu ai avut noroc. Nu este doar furios. Te urăşte.
   Sloan încuviinţă din cap.
   - Înţeleg. Crezi că dacă aş mai aştepta puţin şi i-aş scrie o scrisoare, ar citi-o măcar?
   - Nicio şansă, spuse Courtney în timp ce ea se întorcea, îndepărtându-se.
   Courtney rămase acolo până când Sloan începu să iasă cu maşina de pe alee şi o luă încet spre casă. Apoi îşi ridică palmele şi şi le apăsă de ochi, să-şi împiedice lacrimile.

                                      Capitolul 47

            Sloan se simţea prea nefericită în drumul ei înapoi spre Bell Harbor, ca să-şi mai facă griji pentru impactul pe care veştile îl vor avea asupra vieţii şi slujbei ei de acolo, dar în câteva ore de la întoarcerea ei, orice îndoială i se spulberă.
   Când Sloan a sunat-o pe mama ei la buticul Lydiei, Kimberly ignoră văicăreala Lydiei şi îşi luă liber pentru restul zilei, „din motive personale”. Sara puse capăt unei întâlniri cu un client important şi sosi imediat după mama lui Sloan; apoi începură amândouă să o răsfeţe ca şi cum ar fi fost bolnavă, aducându-i mici trataţii şi mâncărurile favorite, în încercarea de a-i restaura apetitul şi starea de spirit.
   Sloan nu-şi dădea seama că ele făceau asta pentru că arăta ca un om bolnav. Cu braţele petrecute în jurul unei perne decorative, stătea făcută covrig în colţul canapelei, povestindu-le tot ce ştia despre crimă.
   Amândouă îl recunoscuseră pe Paul la bordul iahtului, la ştiri şi Sloan nu văzu nici un motiv să nu le spună adevărul despre relaţia ei cu acesta. Totuşi, ca să nu o întristeze pe mama ei, Sloan le făcu să creadă că pe Noah Maitland urma să-l investigheze Paul la Palm Beach şi îl scoase pe Carter din decor.
   Le povesti despre Paris şi Carter şi despre oamenii pe care-i cunoscuse şi despre lucrurile pe care le făcuse, dar eludă scurta ei poveste de dragoste cu Noah. Nu ştia cum să vorbească despre el sau dacă o putea face fără să se prăbuşească.
   Când termină de povestit, Kimberly se duse în bucătărie şi-i făcu lui Sloan o ceaşcă de ceai, în timp ce Sara făcu o încercare de a o destinde puţin pe Sloan, dar nimeri prost.
   - Ai întâlnit undeva vreun „Domnul Perfect”? glumi ea.
   Sloan trebui să se lupte ca să-şi controleze expresia.
   - Eu... păi... da.
   - Câţi?
   - Nu mulţi. Unul singur.
   - Numai unul? Palm Beach este locul de întâlnire pentru mulţi „Domni Perfecţi”. Probabil că nu te-ai uitat în jur.
   Sloan închise ochii şi văzu un chip bronzat, cu un maxilar pătrat, cu ochi cenuşii frumoşi şi cu o gură insistentă, aplecându-se spre ea.
   Înghiţi.
   - Era cât se poate de perfect.
   - L-ai cunoscut?
   - Ah, da. L-am cunoscut, spuse Sloan slab.
   - Şi ai ieşit cu el?
   - Da.
   - Şi? insistă Sara.
   Vocea lui Sloan deveni o şoaptă şi trebui să-şi dreagă gâtul.
   - Ne-am plăcut.
   - Cât de mult v-aţi plăcut?
   Zâmbetul Sarei deveni mai larg, privind chipul lui Sloan şi ascultându-i vocea.
   Sloan îşi lipi faţa de perna pe care o strângea în braţe şi înghiţi.
   - Mult.
   - Avem un nume? întrebă Sara.
   - Noah Maitland.
   - Noah Maitland? Noah Maitland? Ca majoritatea locuitorilor din Bell Harbor, Sara era abonată la Palm Beach Daily News şi era la curent cu viaţa socială de acolo.
   - Ascultă-mă. Chiar dacă n-ar fi făcut contrabandă cu arme, tot nu-l puteai dori. În toate pozele în care l-am văzut, era cu câte o altă femeie bogată, superbă, dar niciodată nu a rămas cu vreuna dintre ele.
   Înainte ca Sloan să apuce să spună ceva, mama ei reveni din bucătărie cu ceaiul, spunând cu o voce blândă dar fermă:
   - Nu cred că Sloan trebuie să renunţe la speranţa că toate astea se vor rezolva. Ucigaşul lui Edith va fi găsit şi Paris şi Carter îşi vor da seama că este nevinovată şi o vor ierta. Iar până acum nimeni n-a spus că s-a găsit ceva ilegal pe vasele lui Noah Maitland. Sunt sigură că este nevinovat, pentru că altfel Sloan niciodată nu s-ar fi...
   Kimberly se uită tandru la nefericita ei fiică şi spuse cu voce sigură:
   - Altfel, Sloan nu s-ar fi îndrăgostit niciodată de el. Adevărul despre el va ieşi la lumină şi Sloan o să-i poată cere iertare. Sunt sigură că este un bărbat bun, cumsecade, care o va înţelege şi o va ierta. Nu am dreptate, draga mea?
   Sloan se gândi la ultima discuţie avută la telefon cu Noah şi îşi ridică spre mama ei ochii înlăcrimaţi.
   - Nu.
   Câteva minute mai târziu, Sloan îşi dădu seama că va trebui să ia imediat măsuri să iasă din starea asta. Luă telefonul şi sună la secţia de poliţie.
   - Matt, sunt Sloan, îi spuse ea locotenentului Caruso. Vreau să mă întorc înapoi la lucru mâine, nu luni, dacă aveţi nevoie de mine.
   - Te-ai întors în oraş? întrebă el şi când ea îi confirmă, îi spuse să se prezinte la lucru în dimineaţa următoare.
   Caruso puse receptorul jos şi se întoarse spre Jess Jessup.
   - S-a întors Sloan. I-am spus că poate veni la lucru de mâine. Sper să fie în regulă şi pentru căpitanul Ingersoll. Vreau să spun că a fost acuzată de crimă...
   Jess se ridică.
   - Caruso, eşti un cretin.
   - Unde pleci? strigă Caruso după el.
   - Dacă ai nevoie de mine, mă contactezi prin radio, îi răspunse el, dar înainte de a pleca, Jess se opri la biroul dispecerului.
   - S-a întors Sloan. Este acasă, îi spuse el.
   Jess încă nu ajunsese la maşină, când dispecerul transmise vestea mai departe tuturor echipajelor de pe teren, din Bell Harbor.
   În zece minute, o paradă de echipaje de poliţie începu să sosească în faţa casei ei.
   Jess sosi primul şi Sara îi răspunse la uşă. Nu se mai văzuseră de când apăruse Jess în faţa casei ei, după petrecerea de pe plajă şi Sara şovăi când îl văzu acolo.
   - Ieşi o clipă, îi spuse Jess trăgând-o pe Sara pe veranda lui Sloan. Cum se simte?
   - Bine, spuse Sara ferm. Formidabil.
   Jess nu se lăsă amăgit.
   - Cum se simte, cu adevărat.
   - Merge.
   Jess dădu din cap, ca şi cum s-ar fi aşteptat la asta. Apoi făcu ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat Sara. Întinse mâna, îi ridică bărbia şi zâmbetul lui era lipsit şi de ironie şi de flirt.
   - Crezi că vom putea îngropa securea războiului, o vreme?
   Sara încuviinţă din cap cu prudenţă, descumpănită de blândeţea de pe chipul lui.
   - Aş vrea asta, Jess.
   Pentru tot restul după-amiezii şi seara, o constantă procesiune de echipaje de poliţie sosi acasă la Sloan, plecând puţin după aceea. Cutii cu pizza şi sandvişuri de la restaurantele cu fast-food se acumulau pe masa din sufrageria lui Sloan, în timp ce prietenii ei din poliţie inventau scuze că au venit să o salute.
   Sloan ştia ea mai bine.
   Veniseră să îi arate sprijinul lor şi să o înveselească. Totul funcţionă până când Sloan se culcă pentru noapte. Singură în pat, nu mai exista nimic care să-i distragă gândurile de la Noah. Îşi aminti de dăţile când stăteau întinşi unul lângă altul după ce făcuseră dragoste, ea cu capul pe umărul lui, mâna lui mângâind-o leneş, până când adormeau amândoi. Sau făceau dragoste din nou.

                                      Capitolul 48

          Paris nu se lăsă câtuşi de puţin înşelată de tonul curtenitor al detectivilor Cagle şi Flynn.
   Stăteau în living, a doua zi după înmormântarea străbunicii ei şi cei doi încercau să o facă să se incrimineze singură pentru uciderea acesteia. Flynn spunea:
   - Sunt sigur că puteţi să înţelegeţi de ce suntem derutaţi. Dacă Sloan ar fi omorât-o pe doamna Reynolds, de ce şi-ar fi şters amprentele de pe propria ei armă şi ar fi ascuns-o apoi într-un loc unde nu puteam să nu o găsim? Amprentele ei, pe arma ei, nu ar fi incriminat-o. Arma a incriminat-o pentru că din ea s-a tras glontele care a ucis-o pe doamna Reynolds.
   - V-am mai spus, nu cunosc răspunsul la întrebarea asta.
   - Sloan a spus că în dimineaţa de după uciderea dnei Reynolds, pistolul se mai afla încă în locul iniţial, nu sub saltea. Verificase ea. Crezi că ar fi putut altcineva vârî pistolul sub saltea?
   - Cine? contracară Paris furioasă. Servitorii au fost trimişi cu toţii acasă, de către voi. Singurii oameni din casă în dimineaţa aceea, şi care nu lucrau pentru voi erau Paul Richardson şi Sloan, tata, eu şi Gary Dishler.
   - Tocmai asta este partea confuză, interveni Cagle.
   - Întocmai! contracară ea. În mod clar, nu credeţi că Paul Richardson sau Sloan sunt vinovaţi.
   - Richardson este agent FBI şi nu are motiv. Sora dumneavoastră are un dosar fără pată, ca ofiţer de poliţie şi a lucrat pentru el. Credeţi-mă, dacă toate astea nu ar fi fost adevărate, pe sora dumneavoastră ar fi aşteptat-o închisoarea pe viaţă. Şi acum să vedem cine ne-a mai rămas, cine avea un motiv să o vrea moartă pe străbunica dumneavoastră şi pe Sloan la puşcărie, şi care să fi fost aici, să bage pistolul sub saltea?
   Paris se ridică, punând capăt interviului şi se duse la Nordstrom, care aştepta în hol. Era sătulă să tot fie amabilă cu cei care se purtau cu ea atât de rău.
   - Nordstrom, spuse ea rece, te rog condu-i pe aceşti doi domni şi încuie în urma lor. Nu vor mai trece niciodată de aceste porţi.
   Flynn renunţă la aerul prietenesc.
   - Putem obţine un mandat.
   Paris le făcu semn cu capul spre uşă.
   - N-aveţi decât, spuse ea. Dar până atunci, vă rog frumos să plecaţi de aici!
   Când uşa se închise în spatele lor, Cagle se uită la Flynn cu un zâmbet creţ.
   - Ăsta a fost un mod delicat de a ne spune „băga-v-aş undeva”, nu-i aşa?
   - Da. Pun pariu că a fost la fel de delicată când a îndreptat Glock-ul spre pieptul străbunicii ei şi a apăsat pe trăgaci.
    Paris nu se simţea blândă. Era panicată. Făcea paşi încet, înainte şi înapoi, pe hol, încercând să înţeleagă cine putea fi ucigaşul. Nu era la fel de dispusă să îi excludă pe Sloan şi pe Paul Richardson din ecuaţie, pe cât fuseseră poliţiştii.
   Paul era clar un mincinos şi un tip suspect şi era cât se poate de capabil să se folosească de oameni fără scrupule. Ştia cum să mânuiască o armă şi ar fi ştiut cum să facă să pară că altcineva era vinovat. Nu avea inimă. I-o frânsese pe a ei.
   Problema era... că el efectiv părea să creadă că Paris îşi omorâse străbunica.
   Sloan era la fel de necinstită şi de lipsită de inimă ca şi el. Se prefăcuse că dorea ca Paris să se gândească la ea ca la o adevărată soră; apoi o făcuse să o şi iubească la fel. Îi umpluse capul cu poveşti înduioşătoare despre mama lor şi o făcuse să-şi dorească să facă parte din familia lor din Bell Harbor.
   Privind retrospectiv, nu-i era greu să vadă că Sloan acceptase invitaţia de a veni la Palm Beach doar ca să poată introduce acolo un agent FBI, după care, împreună, să încerce să-l distrugă pe Noah.
   Frecându-şi absentă tâmplele care-i pulsau, Paris trecu în revistă ce spuseseră detectivii şi ce insinuau prin acele cuvinte. Păreau să fie cât se poate de convinşi că Sloan spusese adevărul şi că cel care pusese pistolul sub saltea era criminalul. Poliţia era convinsă că nu era vorba de Sloan sau de Paul, iar Paris ştia că nu era nici tatăl ei şi nici ea.
   Nu mai rămăsese decât Gary Dishler.
   La început ideea i se păru absurdă, dar cu cât mai mult se gândea la ea, cu atât îşi dădea seama cât de puţin îi plăcea, de fapt, de omul acesta.
   Când venise să lucreze pentru tatăl ei, în urmă cu câţiva ani, poziţia lui ca asistent fusese bine definită, dar acum el părea să se ocupe de totul. În general, el îl trata pe tatăl ei cu multă deferenţă, dar nu de puţine ori îl auzise folosind un ton iritat, nerăbdător, total necuvenit. Îl văzuse înfuriindu-se pe o fată în casă şi concediind-o pe loc pentru că aceasta se atinsese de nişte hârtii de pe biroul lui.
   Cu cât se gândea mai mult, cu atât mai neplăcut i se părea Dishler. Nu-şi putea imagina de ce ar fi vrut să-i facă rău străbunicii ei, dar nu era complet sigură că n-ar fi fost în stare de aşa ceva.
   Tatăl ei trecea în revistă scrisorile de condoleanţe, într-un birou de la etajul doi, legat într-o parte cu dormitorul lui şi în cealaltă parte, de biroul lui Gary Dishler. Uşa dinspre hol a biroului lui Dishler era deschisă, dar uşa de legătură era închisă.
   Paris intră în biroul tatălui ei şi închise bine uşa dinspre hol, ca să poată discuta în intimitate.
   - Avem o problemă, spuse ea cât putu de calm.
   - Anume? întrebă tatăl ei desfăcând un alt plic.
   Paris se aşeză pe fotoliul din faţa biroului.
   - Ştii cumva ce sentimente avea Gary cu adevărat, pentru străbunica? Eu ştiu că ea se purta uneori urât cu el.
   - Ea se purta urât cu toată lumea, uneori, sublinie Carter filosofic. Dar ce legătură are asta cu Gary?
   Paris inspiră adânc, să prindă curaj.
   - A fost poliţia aici, adineauri. Ei cred că persoana care a vârât pistolul lui Sloan sub saltea este şi asasinul străbunicii şi ei sunt siguri că nu este vorba nici de Sloan şi nici de Paul.
   - Paris, nu te implica în toată povestea asta. O să înnebuneşti încercând să lămureşti ceva. Lasă poliţia să se ocupe.
   - Nu cred că ne putem permite asta.
   Carter se uită la ea, încruntându-se.
   - De ce nu?
   - Pentru că poliţia este deja convinsă că eu am făcut-o. Eu am avut cel mai mare motiv şi cea mai bună oportunitate.
   - Dar asta e ridicol. E o nebunie.
   - Este o nebunie să înfunzi puşcăria pentru ceva ce nu ai făcut, dar asta se întâmplă mereu. Nu există decât o singură persoană care ar fi putut muta pistolul ăla în dimineaţa următoare uciderii străbunicii, iar această persoană este Gary Dishler. În afară de Paul, de Sloan, de tine şi de mine, el a fost singura altă persoană căreia poliţia i-a permis să rămână în casă, după găsirea trupului lui Edith. Tu nu ai făcut-o şi eu nu am făcut-o. Înseamnă că nu mai rămâne decât Gary.
   O expresie ciudată traversă chipul lui Carter când ea termină, o expresie asemănătoare aproape cu frica, dar care dispăru atât de repede, încât Paris nu putu fi sigură.
   - Poliţia nici măcar nu se va obosi să-l întrebe ceva, iar eu cred că voi fi arestată. Cred c-ar trebui să ne angajăm proprii noştri detectivi particulari, să facem ceva. Şi cred că ar trebui să mă gândesc deja la un avocat.
   Furia, nu frica îi întări chipul, când ea se ridică în picioare şi spuse:
   - O să te gândeşti să faci amândouă lucrurile?
   Carter dădu scurt din cap şi Paris plecă. O pornise în jos pe scări când auzi o uşă lovindu-se de tocul ei şi se întoarse, repezindu-se în sus pe scări.
   Uşa biroului tatălui ei era deschisă, dar uşa dinspre hol a lui Dishler era închisă acum şi Paris gemu aproape sonor, gândindu-se că Dishler putea fi acela pe care tatăl ei îl va ruga să-i găsească un avocat şi detectivi. Dar apoi îşi spuse că tatăl ei păruse destul de furios ca să se confrunte singur cu Dishler şi să încerce să smulgă adevărul de la el.
   Teama pentru tatăl ei o făcu pe Paris să-şi încalce principiile ei de o viaţă. Intră repede în biroul tatălui ei, închise uşa şi se aplecă peste birou, la telefon. Apăsă pe extensia numărului lui Dishler şi i se răspunse pe loc.
   - Ce este? izbucni Dishler.
   - Gary? Ah, îmi pare rău, spuse Paris în timp ce continua să apese tasta trei de pe telefonul lui Carter, activând monitorizarea din încăpere.
   - Am vrut să sun la bucătărie.
   - Aia e extensia treizeci şi doi, spuse el şi închise.
   Gary alesese noul sistem de telefonie şi îi arătase cum să activeze monitorizarea din cameră, când tatăl ei se afla în convalescenţă, după atacul de cord.
   Acum Paris punea în practică ce învăţase. Conversaţia din biroul lui Gary se auzea acum la ea şi Paris o asculta cu un crescând sentiment de neîncredere şi groază, care se transformă în teroare.
   - Ţi-am spus să te calmezi, Carter! îl ameninţă Dishler pe un ton cu care nu-l mai auzise niciodată vorbind. Ce vrei să spui?
   - Ai auzit ce am spus. Fiica mea tocmai m-a informat că va fi probabil arestată pentru uciderea lui Edith.
   - Despre care fiică vorbeşti? întrebă Dishler inutil.
   - Eu nu am decât o singură fiică, izbucni Carter. Şi care tocmai mi-a dat argumente cât se poate de convingătoare că tu trebuie să fi cel care a mutat arma.
   În loc să-l audă pe Dishier negând violent, aşa cum se aştepta Paris, îi auzi scaunul făcând un zgomot ca şi cum s-ar fi lăsat pe spate în el şi când vorbi, vocea lui era grotesc de calmă şi de lipsită de griji.
   - Carter, tu ai avut o problemă serioasă şi partenerii tăi de afaceri au recunoscut-o imediat ce le-am raportat-o. Mi-au cerut să rezolv problema înainte ca ea să explodeze şi suflul ei să ne distrugă pe toţi.
   - Ce problemă? întrebă Carter, dar vocea lui părea alarmată şi în defensivă.
   - Ei acum, ştii bine ce problemă, spuse Dishler cu voce prefăcută. Problema este că Edith şi-a schimbat testamentul înainte ca vreunul dintre noi să îşi dea seama, i-a tăiat lui Sloan o bucată din averea ei, din care o porţie mare este Hanover Trust. Partea lui Sloan ar fi însemnat cincisprezece milioane de dolari. Dar Hanover Trust nu are decât cinci milioane de dolari în total, pentru că administratorul lui, adică tu şi banca ta, îl mulgeţi de zece ani încoace ca să ţii banca în stare de funcţionare şi să-ţi acoperi pierderile din alte părţi. Sunt corect?
   După o tăcere, Paris îl auzi pe tatăl ei spunând:
   - Aş fi putut-o convinge pe Sloan să-şi lase banii în trust şi să se mulţumească cu dobânzile. Am convins-o deja pe Paris să facă asta...
   Se auzi o lovitură, ca şi cum Dishler ar fi lovit cu pumnul în masă.
   - Sloan Reynolds nu este Paris: este poliţistă. Dacă ar fi hotărât să-şi retragă toată partea ei, iar tu nu i-ai fi putut da banii, ar fi mirosit imediat ceva. Iar mirosul acela te-ar fi acoperit pe tine şi ar fi infestat şi Reynolds Bank. Iar partenerii tăi din bancă nu ar fi permis să se întâmple aşa ceva.
   - Încetează să-i mai numeşti parteneri, fir-ai să fi! Noi am avut un aranjament, nu un parteneriat. M-au luat pe garanţie când banca a avut probleme în anii optzeci şi în schimb am fost de acord să spăl ceva bani pentru ei, de-a lungul anilor, l-am lăsat să-şi pună proprii lor oameni în câteva poziţii cheie şi am tolerat să te am în preajma mea, dar nimeni nu a pus problema unei crime.
   - Nu a existat variantă. Dacă aş fi aflat la timp că Edith urma să-şi schimbe testamentul ca să o includă şi pe Sloan, bătrâna ar fi murit de o cauză naturală până să apuce să-l semneze şi nu ar fi existat nici o problemă. Din nefericire, nu am ştiut nimic despre testament decât când a plecat Wilson de aici, cu noul testament semnat în prezenţa a doi dintre servitorii tăi. Iar singura soluţie ca Sloan să fie împiedicată să-şi poată pretinde partea ei din moştenire era ca ea să fie acuzată de crimă, tocmai ca să intre în posesia banilor. Partenerii tăi m-au sfătuit să mă ocup de asta.
   Paris îl auzi pe tatăl ei scoţând un sunet ca o înjurătură oftată şi Dishler spuse nepăsător:
   - Carter, a fost doar o chestiune de afaceri. Nu e nimic personal. A fost uşor pentru că avea pistolul ei.
   Vocea lui Carter coborî la o şoaptă de om înfrânt.
   - De unde ai ştiut? Când ai aflat că era poliţistă?
   - Cu o zi înainte de moartea bietei Edith, am întrebat-o pe fiica ta ce părere avea despre covoarele persane rare, de la parter. Iar ea a descris culorile în Aubusson, nu cunoştea diferenţa. Asta, alături de faptul că nu manifesta niciun fel de interes pentru decor, m-a făcu bănuitor.  Mi-a luat cinci minute pe computer să descopăr că era poliţistă şi un apel telefonic, să verific. Partenerilor tăi le-au trebuit cincisprezece minute să vină cu un plan şi să-mi dea instrucţiuni.
   Irascibil, adăugă:
   - Mi-au trebuit treizeci de minute să găsesc locul unde-şi ascunsese pistolul. Iar acum putem pune capăt acestei discuţii neplăcute?
   În biroul alăturat, Paris auzi încordarea din vocea tatălui ei când întrebă:
   - Şi Paris? O vor aresta pentru asta.
   - Ei, ştii bine că nu o să permit niciodată asta. În seara asta se vor ocupa de Sloan şi totul se va sfârşi aici.
   - Cum?
   - Chiar eşti sigur că vrei să ştii?
   În biroul de alături, Paris îşi ţinu răsuflarea, cu mâna deasupra butonului pentru întreruperea microfonului. Dar trebuia să ştie ce vorbeau ei despre Sloan.
   Tatăl ei trebuie să fi încuviinţat din cap, pentru că răspunsul lui Dishler îi îngheţă sângele în vine:
   - În seara asta, ajutată puţin, Sloan va avea un atac de vinovăţie şi ruşine. Care o va decide să scrie un bilet în care va mărturisi că şi-a omorât străbunica. După care îşi va zbura creierii. Femeilor nu le place ca moartea să le distrugă înfăţişarea, dar ea este poliţist. Şi ea va alege mai curând calea mai sigură, mai rapidă, nu?
   Paris eliberă brusc butonul intercomului şi ieşi în fugă din biroul tatălui ei, poticnindu-se în timp ce alerga de-a lungul coridorului.
   Apartamentul tatălui ei se afla în capătul aripii de nord a casei, iar al ei se afla în aripa sudică. În timp ce depăşea scara centrală care ducea spre foaier şi împărţea cele două aripi, văzu pe hol o subretă cu un braţ plin cu aşternuturi proaspete şi-şi încetini mersul.
   Încă nu avea habar ce urma să facă; emoţiile ei înnebunite îi blocau gândirea logică, lăsându-i doar două direcţii de gândire. Trebuia să o prevină pe Sloan şi trebuia să plece din casă fără ca cineva să aibă vreo bănuială asupra intenţiilor ei.
   - Bună, Mary, îi spuse ea fetei în casă. Mi-am amintit că era cât pe ce să pierd ora la manichiură. Mă grăbesc groaznic.
   În camera ei, îşi înşfăcă geanta şi cheile de la maşină şi porni spre uşă; apoi îşi aminti că trântise într-un sertar cartea de vizită a lui Paul, cu gândul vag de a le trimite o scrisoare superiorilor lui, în care să se plângă de acuzaţia pe care i-o adusese acesta.
   Văzu cartea de vizită dar mâinile îi tremurau de parcă ar fi avut paralizie şi o scăpă de două ori.
   Nordstrom era în holul de la parter. Trebuia să-i lase un mesaj pentru tatăl ei, pentru ca acesta să nu aibă bănuieli când ea nu se va întoarce acasă pentru cină. Încercă să inventeze un loc unde s-ar putea duce la o zi după înmormântarea străbunicii ei şi care să nu-l izbească prin ciudăţenia lui.
   - Tata este într-o discuţie cu domnul Dishler şi nu vreau să-l deranjez. Vrei te rog să-i spui că... m-a sunat doamna Meade şi mă duc ia ea, să discutăm câteva schiţe de-ale mele. Cred că asta mă va ajuta să-mi mai revin puţin.
   Nordstrom îşi înclină capul.
   - Cu siguranţă, domnişoară.

                                 Capitolul 49

        Paris se uită la ceasul din bord în timp ce scotea din locul lui telefonul Jaguarului şi văzu că era puţin după ora patru.
   Dacă ignora total limita de viteză, într-o oră sau chiar mai puţin ar putea ajunge la Bell Harbor. L-ar dura mai mult decât dacă ar aranja pentru un avion până la Bell Harbor şi ar închiria o maşină la aeroport. Decise totuşi să meargă cu maşina. Oricum, tot ajungea acolo înainte de a se întuneca.
   Ţinând receptorul în şaua umărului, cu un ochi se uita la trafic, în timp ce forma numărul pe care Paul îl scrisese pe dosul cărţii de vizită.
   Mâinile încă îi tremurau, dar avea probleme urgente de rezolvat şi asta o împiedica să se gândească la ce era de negândit.
   Telefonul de la numărul dat de Paul scoase un sunet ca şi cum ar fi fost pe pager şi Paris îi transmise numărul telefonului din maşina ei şi aşteptă să fie imediat sunată.
   În camera lui din motelul din Palm Beach, Paul ascultă cu resemnare bombardamentul verbal care venea pe firul telefonului, de la agentul special FBI pentru divizia Miami. Celularul lui se afla pe noptieră şi pe ecranul acestuia se aprinse o luminiţă intermitentă, indicând că va urma un apel. Paul se întinse şi îi puse pe pager ca să nu mai sune... şi-şi continuă discuţia în contradictoriu cu bărbatul de la celălalt capăt.
   - Paul, înţelegi ce se petrece aici? Mă fac bine înţeles? O să coste biroul o avere în ore-om, doar ca să răspundă la primul potop de plângeri pe care avocaţii lui Maitland le-au prezentat astăzi la tribunal.
   - Ce anume ne acuză el că facem?
   - Sunt atât de fericit că ai întrebat, îi răspunse Brian Mecade, cu sarcasm muşcător, ia să vedem... uite, ne acuză de sechestrare şi percheziţionare ilegală, apoi suntem acuzaţi de întinderea unei curse...
   Paul ascultă în tăcere lunga litanie de acuzaţii legale.
   - Stai, mi-a scăpat asta, spuse Mecade ironic. Asta ne acuză de „incompetenţă răuvoitoare”.
   - În viaţa mea n-am auzit de aşa ceva. De când incompetenţa înseamnă încălcarea legii?
   - De când avocaţii lui Maitland au decis să încerce să o facă aşa ceva! spuse Mecade furios. Probabil că avocaţii lui lucrează tocmai la o nouă lege despre asta. O şi văd străbătând tot drumul până la Curtea Supremă, pentru aprobare.
   - Nu am nimic de spus, Brian.
   - Ba da. Într-una din aceste plângeri, Maitland pretinde scuze formale, publice, pentru că tu nu ai găsit nimic ilegal, pe niciunul dintre vase. Vrea să declari public că îţi pare rău.
   - Spune-i să se ducă dracului.
   - Avocaţii noştri lucrează la echivalentul legal al acestui răspuns; totuşi, eu nu cred că ar fi indicat decât în cazul în care tu simţi că el are cu adevărat marfa pe care o căutai, undeva în altă parte decât pe iahturi, fără să ştii exact unde.
   Paul expiră prelung.
   - Asta este imposibil. După ultima lui întâlnire în America de Sud, s-a întors pe vasul Apparition. Am ţinut vasul sub supraveghere pe tot drumul de întoarcere şi l-am ţinut sub observaţie ceas de ceas, zi de zi, de când se află în Palm Beach.
   - Cu alte cuvinte, dacă ar fi adus marfă de contrabandă din America de Sud, ai fi găsit-o.
   Paul încuviinţă din cap; apoi cu glas tare.
   - Da.
  - Şi nici la bordul vasului Star Gazer nu aţi găsit nimic?
   - Nu.
   - Prin urmare, Maitland este nevinovat.
   Paul se gândi la vieţile pe care le distrusese cu bănuiala lui greşită şi se simţi mult mai rău decât îi putea spune lui Mecade.
   - Cam aşa ceva. Deşi în mod legal îţi poţi anina pălăria de mitraliera pe care am găsit-o. Ceea ce înseamnă o armă automată, acum înseamnă o „ilegalitate”.
   - Mulţumesc pentru această observaţie care mi-a deschis ochii. Dar ce, spunem despre faptul că afurisita aia de mitralieră este practic o vechitură pe care el a confiscat-o pentru fier vechi?
   Paul oftă din nou şi se gândi la Sloan care îl apărase cu fermitate pe Maitland, pentru că judecata ei era mai sigură decât a lui.
   - Crezi c-ar merita să încerc să-i fac lui Maitland o vizită şi să încerc să-i mai alin sensibilităţile?
   - El nu vrea alinare, el vrea sânge, sângele nostru.
   - Trebuie să vorbesc cu el ca să îndrept o altă problemă, spuse Paul gândindu-se că trebuie măcar să încerce să-l convingă pe Maitland că Sloan nu ştia că el era o ţintă a FBI.
   - Nu te apropia de Maitland, îl preveni Mecade înfuriindu-se din nou. Făcând asta, ne poţi periclita apărarea. M-ai auzit, Paul? Ăsta este un ordin, nu o sugestie.
   - Te-am auzit.
   Când închise, Paul mai primi două telefoane de la oamenii lui din Palm Beach. Le dădu fiecăruia instrucţiuni detaliate; apoi îşi luă un pahar cu apă şi se întoarse cu el la pat. Îşi scoase valiza şi începu să împacheteze.
   Paris aşteptă cincizeci de minute s-o sune Paul înapoi; apoi acceptă că trebuia să-şi formuleze un plan şi să se bazeze numai pe ea.
   Mâinile îi transpirau pe volan, vitezometrul arăta 110 mile la oră şi se aştepta în orice clipă să fie trasă pe dreapta pentru depăşirea vitezei legale.
   Trebuia să rămână calmă şi să se gândească. Cu mâna dreaptă îşi deschise geanta şi pipăi după un stilou şi ceva pe ce să scrie; apoi luă telefonul maşinii şi sună Informaţiile din Bell Harbor.
   Operatoarea îi spuse că numărul de telefon al lui Sloan era secret.
  - Numărul de telefon al lui Kimberly Reynolds îl aveţi? întrebă Paris.
   Operatoarea îi dădu numărul şi adresa şi Paris le notă.
   - Aş vrea, vă rog, şi numărul de telefon al Poliţiei din Bell Harbor.
   Paris îl notă şi sună mai întâi aici. O ceru pe detectivul Sloan Reynolds şi operatoarea o puse în aşteptare. Tensiunea lui Paris creştea pe măsură ce aştepta cu speranţă să audă vocea lui Sloan.
   Răspunse un bărbat care se recomandă ca fiind locotenentul Caruso.
   - Trebuie să vorbesc cu Sloan Reynolds, spuse Paris.
   - Îmi pare rău, doamnă, dar programul ei s-a terminat la ora trei.
   - Trebuie neapărat să dau de ea. Sunt sora ei şi este ceva foarte urgent. Îmi puteţi da numărul ei de acasă?
   - Sunteţi sora ei şi nu-i ştiţi numărul?
   - Nu-l am la mine.
   - Îmi pare rău, dar nu am permisiunea să fac asta.
   - Ascultaţi-mă, spuse Paris cu o voce tensionată, plină de nerăbdare. Este foarte urgent. Viaţa ei este în pericol. Cineva va încerca să o ucidă, în noaptea asta.
   Bărbatul de la celălalt capăt al firului decise, evident, că era vorba de o farsă proastă.
   - Vă referiţi la dumneavoastră, doamnă?
   - Fireşte că nu! explodă Paris.
   Dându-şi seama că nici isteria şi nici furia nu o vor duce nicăieri cu prostul ăla, Paris încercă din nou.
   - Sunt sora ei. O cunoaşteţi personal pe Sloan Reynolds?
   - Sigur că da.
   - Atunci trebuie să ştiţi că până acum câteva zile a fost la Palm Beach, în vizită la familie?
   - Da, şi străbunica ei a fost omorâtă şi detectivul Reynolds a fost arestată şi apoi eliberată. Am avut deja două apeluri de la persoane care au vrut să mărturisească.
   Paris decise că tipul era idiot.
   - Cine este şeful, acolo?
   - Căpitan Ingersoll, dar azi are liber.
   - Şi după el?
   - Ăla sunt eu.
   Paris îi închise telefonul.

          Terminând cu împachetatul, Paul se întinse automat după cheile de la maşină şi celular.
    Ledul intermitent indica un apel rămas fără răspuns şi îşi aminti de unul primit în timpul convorbirii lui cu Mecade.
   După care mai primise două telefoane lungi. Nu cunoştea numărul la care trebuia să sune.
   Mâna lui Paris tremura necontrolat când luă de pe bancheta alăturată hârtia şi citi numărul lui Kimberly Reynolds. Se întinse după telefon exact când acesta începu să sune şi smulse receptorul din furcă.
   - Sunt Paul Richardson, spuse vocea cunoscută. Am pe pager numărul dumneavoastră...
   Erau cele mai frumoase cuvinte pe care le auzise vreodată Paris. Se simţi atât de uşurată încât îi venea să plângă.
   - Paul, sunt Paris. Sunt în maşină în drum spre Bell Harbor. Trebuie să mă crezi pentru că poliţia din Bell Harbor crede că sunt o nebună şi nu va face nimic. Iar dacă tu nu mă ajuţi...
   - Te cred, Paris, o întrerupse el pe un ton uimitor de blând şi de liniştitor. Şi o să te ajut. Acum spune-mi ce s-a întâmplat.
   - Ei vor s-o omoare pe Sloan, la noapte! O vor pune să scrie un bilet de sinucigaş, prin care mărturiseşte că ea a ucis-o pe străbunica mea şi apoi o vor omorî!
   Aproape că se aştepta ca el să nu creadă nimic şi să-i ceară detalii, în timp ce ultimele minute din viaţa lui Sloan îşi ticăiau drumul.
   - În regulă. Spune-mi cine sunt „ei”, ca să ştiu cum să-i împiedic.
   - Nu ştiu cine sunt. Am auzit doar o conversaţie despre cum vor decurge lucrurile în noaptea asta.
   - Bine, atunci spune-mi pe cine ai auzit vorbind despre asta?
   Momentul trădării sosise. Tatăl ei o iubise şi o crescuse... Tatăl ei nu avea nici o reţinere ca Sloan să moară în noaptea asta, pentru ca el să-şi protejeze „afacerea”... Tatăl ei nu fusese deloc furios când aflase că bunica lui fusese omorâtă din acelaşi motiv.
   Paris o iubise atât de mult. Îl iubea pe el. O iubea pe Sloan.
   - Paris? Trebuie să ştiu cine este implicat, altfel nu pot fi eficient!
   Paris înghiţi şi-şi trecu braţul stâng peste obrazul umed de lacrimi.
   - Tatăl meu. Tatăl meu şi Gary Dishler. L-am auzit vorbind despre asta. Dishler lucrează pentru nişte tipi pe care-i numea „partenerii” tatălui meu şi „partenerii” i-au spus să o ucidă pe străbunica mea şi el a făcut asta.
   Lacrimile i se revărsau şuvoaie pe obraji, înceţoşând maşinile şi drumul din faţa ei.
   - Ei i-au spus cum să rezolve cu Sloan, dar el nu va face asta cu mâna lui. Au angajat oameni, cred.
   - Asta aveam nevoie să ştiu. Te sun înapoi.
   Paris închise. Paul o va salva pe Sloan. Şi îl va aresta pe tatăl ei.
   Se gândi la mândrul, frumosul ei tată, cum va fi scos în cătuşe din casa lui. Se gândi la procesele şi la acuzaţiile de crimă şi la articolele urâte din ziare, cu imaginea lui. Şi lacrimile nu se mai opreau.
   - Îmi pare rău, îi spuse ea, cu glas tare. Îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău.

                                Capitolul 50

             În port se afla un elicopter FBI şi în drum spre el, Paul sună la Poliţia din Bell Harbor. Şi el dădu tot peste locotenentul Caruso.
   Paul se identifică şi până să tragă aer în piept, Caruso spuse:
   - V-am recunoscut numele de la TV. Eraţi cu Sloan în...
   - Încetează să vorbeşti şi începe să asculţi, izbucni Paul. Sloan este în pericol. Cineva încearcă să pună mâna pe ea, probabil acasă la ea...
   - Pun pariu că vă referiţi la tipa care tocmai a sunat aici. Mi-am închipuit că e o nebună, dar ca să mă asigur totuşi, i-am lăsat lui Sloan un mesaj pe robotul de acasă.
   - Ţi-a răspuns?
   - Nu, nu încă, dar...
   Paul recapitulă în minte ofiţerii pe care-i întâlnise la petrecerea de pe plajă, cu Sloan. Doar unul singur se detaşa dintre ei; era suficient de inteligent ca să aibă suspiciuni faţă de Paul, în seara respectivă şi să-i pună întrebări lui Sloan despre focurile de artificii care răsunaseră ca nişte împuşcături.
   - Unde e Jessup?
   - Azi e liber. Pe cine altcineva vreţi...
   - Ascultă-mă odată, cretin ignorant ce eşti, şi o să-ţi spun ce vreau. Mişcă-ţi fundul şi caută-l; după care spune-i să mă sune la numărul ăsta.
   În martie, zilele erau scurte şi soarele apunea deja, când în depărtare apăru ieşirea din autostradă, spre Bell Harbor. Paris avea nevoie de îndrumări ca să ajungă acasă la Sloan, dar de fiecare dată când suna la Kimberley, îi răspundea robotul.
   Kimberly mai era probabil la muncă, îşi spuse Paris înnebunită. Îşi porunci să rămână calmă, să se gândească la alte posibilităţi.
   Brusc, îşi aminti că mama ei lucra într-un butic şi Sloan îi vorbise despre proprietara acestuia. Proprietara avea un nume demodat şi buticul se numea după ea. Paris fusese interesată mai ales de mărfurile de designer pe care... pe care... LYDIA le avea.
   Înşfăcă telefonul şi ceru numărul buticului Lydiei. Se simţi atât de uşurată, încât aproape că-i veni să râdă când Lydia mormăi auzind că este vorba de un telefon personal pentru Kimberly.
   - Aici Kimberly Reynolds, spuse vocea dulce, părând firesc de curioasă să ştie cine o suna.
   - Sunt Paris. Doamnă Reyn... Mamă.
   - Ah, Dumnezeule. Ah, Slavă Domnului.
   Strângea atât de tare în mână receptorul, încât Paris putea auzi scrâşnetul.
   Paris aprinse luminile şi încetini pentru viteză de ieşire din autostradă, ca să nu fie izbită de altă maşină în traficul strâns de la semaforul din apropierea culoarului pentru ieşire.
   - Sunt în Bell Harbor. Am o problemă. Trebuie să o găsesc imediat pe Sloan.
   - Ar trebui să fie acasă. Este trecut de cinci şi azi a lucrat în schimbul de dimineaţă, dar dacă are un caz, de obicei mai întârzie.
   - Eu ies tocmai din autostradă. Îmi poţi spune cum să ajung la ea din...
   Paris se opri să citească indicatoarele.
   - Din Harbor Point Boulevard şi autostradă.
   Kimberly se arătă atât de dornică să o ajute, încât îi înmuie inima lui Paris, chiar dacă îi bubuia de îngrijorare.
   - Sloan ţine o cheie într-un loc unde n-o să-ţi treacă niciodată prin cap să cauţi, adăugă ea şi-i spuse lui Paris unde o găseşte. Dacă nu e acasă, poţi intra s-o aştepţi, adăugă ea.
   - Îţi mulţumesc mult.
   Paris făcea deja o întoarcere la stânga, potrivit instrucţiunilor lui Kimberly. Brusc, îşi dădu seama că nu voia să încheie această primă conversaţie cu mama ei. Ţinându-şi respiraţia, spuse, nesigură:
   - Crezi că mai târziu pot veni la tine, să te văd?
   Un râs cu lacrimi îi scăpă mamei ei.
   - De treizeci de ani aştept să te aud spunând asta. Nu... Nu o să uiţi, nu?
   - Îţi promit că nu.
   Câteva minute mai târziu, Paris era în faţa casei lui Sloan.
   Înăuntru era aprinsă o lumină şi pe alee era parcată o maşină albă, ultimul tip, cu un număr ciudat pe plăcuţe: BHPD031.
    Convinsă că numărul aparţine Poliţiei din Bell Harbor, Paris găsi un loc de parcare pe strada din faţa casei, îşi luă poşeta şi coborî din maşină. Vântul se înteţise şi câţiva stropi de ploaie udaseră aleea. Deşi se lăsase noaptea, strada părea sigură şi bine iluminată.
   Planul ei era să bată la uşă, să-i spună lui Sloan ce urma să se întâmple şi să plece imediat. De restul se putea ocupa Paul.
   Planul părea cât se poate de bun şi de uşor de realizat, dar cu cât se apropia mai mult de uşă, cu atât mai stânjenită se simţea. Păşi pe verandă şi ridică mâna să bată la uşă; apoi ezită şi se mai uită o dată în jur.
   Dincolo de stradă, în partea dreaptă, ţărmul era parţial luminat de lumini mari, cu vapori de mercur, pe stâlpi înalţi şi lumina era suficient de puternică să evidenţieze o siluetă feminină care mergea repede de-a lungul plajei, ca apoi să o rupă la fugă.
   Paris o recunoscu şi se simţi atât de uşurată şi de fericită, încât o strigă tare, fără să se gândească la zgomotul valurilor şi al vântului.
   - Sloan...
   Salutul ei se transformă într-un strigăt înfundat când uşa se deschise brusc şi o mână se strânse peste gura ei şi Paris fu trasă înăuntru.

                                   Capitolul 51

           Ameninţarea ploii care o făcuse pe Sloan să o ia la fugă, se opri la un mai mult decât câţiva stropi şi Sloan încetini din nou pasul.
   În mod normal, oceanul o liniştea; îi cânta. Dar de când se întorsese de la Palm Beach, nu mai găsise consolare în el. Înainte de plecare, iubise orele ei tihnite, singură acasă. Acum însă nici acasă nu mai putea suporta să stea.
   Aplecându-se, luă de jos o pietricică rotundă, şlefuită; se întoarse înapoi spre valuri şi cu o mişcare din încheietura mâinii, încercă să o arunce astfel încât să taie apa. Trebuia să o taie; dar piatra lovi apa şi se scufundă. A fost exact cum fusese şi ziua ei de astăzi.
   Se întorsese acasă puţin după ora trei şi îşi petrecuse aproape tot timpul stând pe o ridicătură de pietre în partea de nord a zonei de picnic.
   Privise norii adunându-se şi acoperind soarele la asfinţit, încercând să audă muzica. În serile liniştite, marea îi cânta cântece de leagăn de Brahms; în nopţile furtunoase, îi cânta Mozart. De când se întorsese în Bell Harbor, muzica dispăruse; acum marea o hărţuia cu vorbe; îi oferea sunete ascuţite şi şoapte reci, care o urmăreau şi în somn.
   Se plângea că străbunica ei fusese omorâtă dar ucigaşul era încă liber. Îi şoptea că ea iubise şi pierduse pentru că dezamăgise pe toată lumea, îi enumera pierderile cu fiecare ridicătură şi coborâre a
valurilor. Edith... Noah... Paris... Courtney... Douglas.
   Sloan stătea în loc, cu mâinile în buzunare, ascultând refrenul aspru, care o trimitea înapoi acasă, deşi ştia că nici acolo nu va reuşi să scape de el.
   Traversă strada în unghi, cu capul plecat, torturată de amintiri, urmărită de şoaptele triste, imperioase. Era atât de preocupată, încât ajunse aproape de uşa din spate când îşi ridică privirea şi văzu că aici, casa ei era scufundată în întuneric.
   De la întoarcerea ei din Palm Beach, începuse să lase câte o lumină aprinsă în bucătărie şi una în living, ca să nu umble într-un pustiu întunecat. Aprinsese mai devreme lumina din bucătărie; era sigură de asta.
   Întrebându-se cum îşi putea aminti de ceva ce se părea că nu făcuse, Sloan întinse mâna spre uşă; atunci văzu bucăţica mică de geam spart şi îşi retrase brusc mâna. Se răsuci, lipindu-se de casă; apoi începu să înainteze, chircită la pământ.
  Menţinându-se sub nivelul ferestrei, se duse până la uşa din faţă, observând că lumina din living era în continuare aprinsă. Calculă repede probabilităţile şi răspunsurile corespunzătoare: în mod clar, nu avea cum să ştie dacă mai era cineva înăuntru sau de ce pătrunsese în casă. Hoţii intră repede şi ies repede, dar în mod normal nu sting o parte din lumini.
   Avea la ea cheia de la casă dar nu avea cheile de la maşină şi nici vreo armă. Glock-ul ei se mai afla încă în custodia poliţiei din Palm Beach, înlocuitorul lui se afla în geanta ei din dormitor. Pistolul ei treizeci şi opt se afla în sertarul biroului din living.
   Dacă era cineva în casă, atunci lucrul inteligent pe care-l avea ea de făcut era să plece, să se ducă la un vecin şi să sune la poliţie.
   Acesta era planul ei până când ocoli colţul din faţă al casei şi văzu Jaguarul decapotabil parcat în stradă. Jaguarul lui Paris. Să fi intrat Paris în casă prin efracţie, dar să-şi lase maşina la vedere?
   Ideea i se păru atât de bizară, încât o cuprinse teama.
   Sloan refăcu încet drumul spre spatele casei, se apropie de uşă şi răsuci butonul, în timp ce se retrase, automat, într-o parte, în afara liniei de foc. Auzi ceva înăuntru. O mişcare? Un scâncet? Un cuvânt?
   Aruncă o privire rapidă în bucătăria scufundată în întuneric şi fu aproape sigură că bucătăria era goală, cu uşa batantă care o lega de living, închisă.
   Cu toate simţurile în alertă acum, acordate la orice nuanţă de sunet, se strecură în bucătărie şi deschise încet, cu un deget, uşa batantă.
   Paris stătea la biroul din living, cu faţa spre bucătărie, albă ca varul de groază, în timp ce un bărbat cu spatele la Sloan ţinea un pistol îndreptat spre ea. Rugându-se să fie doar un singur om, Sloan deschise uşa încă puţin.
   Paris o văzu şi dintr-un impuls disperat începu să vorbească, încercând să le distragă celorlalţi atenţia şi să-i ofere lui Sloan o explicaţie.
   - Sloan n-o să semneze nicio confesiune în care să scrie că ea a omorât-o pe străbunica mea, doar ca să-l scape pe tatăl meu. O să-şi dea seama că vreţi s-o omorâţi imediat ce va fi făcut asta.
   - Gura! şuieră omul spre ea. Sau nu vei trăi destul ca să afli dacă ai avut dreptate!
   - Nu văd de ce trebuie să fiţi trei bărbaţi înarmaţi ca să omorâţi o femeie!
   Paris ştia acum că şi ea şi Sloan vor muri; simţea asta cu un înfricoşător fatalism.
   - Acum că ţi-ai făcut numărul, o să fiţi două femei, spuse încetişor bărbatul din partea stângă a uşii dinspre bucătărie.
   Paris crezuse că Sloan se va retrage, dar ce făcu ea de fapt era atât de teribil de privit încât părea de necrezut. Sloan deschise şi mai mult uşa şi îşi ridică palmele mâinilor ca să arate că nu ţinea nimic în ele şi intră în living.
   - Daţi-i drumul. Pe mine mă vreţi, spuse ea calmă.
   Paris strigă, bărbatul de la birou se întoarse iar ceilalţi doi o apucară pe Sloan de braţe şi o trântiră de perete, fiecare cu câte un pistol îndreptat spre capul ei.
   - Ei, ei, bine ai venit acasă! spuse unul dintre ei.
   - Daţi-i drumul şi voi face tot ce vreţi, spuse Sloan atât de calmă, încât lui Paris nu-i venea să creadă.
   - Tu vei face ce vrem noi, altfel o vom ucide sub ochii tăi, spuse cel de lângă Paris în timp ce ocolea biroul spre partea ei.
   O apucă de guler şi o trase în sus de pe scaun, împingând-o spre unul dintre ceilalţi doi, care o ţineau pe Sloan. Aţintind apoi pistolul asupra lui Sloan, spuse:
   - Tu vii aici. O să scrii o scrisoare.
   - O s-o scriu, doar că faceţi o greşeală, spuse Sloan în timp ce era împinsă în faţă cu suficientă forţă ca să se împiedice.
   - Tu ai făcut o greşeală când ai intrat pe uşa asta, spuse pistolarul de la birou în timp ce o înşfăcă şi o trânti în scaun.
   - Dacă vrei să mai rămâi în viaţă după ce-o să ieşi de aici, ia telefonul şi sună-l pe cel care te-a trimis, îl preveni Sloan.
   Tipul presă ţeava de fruntea ei.
   - Taci odată dracului şi începe să scrii!
   - În regulă. Dar lasă-mă să scot hârtie din sertar şi ascultă-mă, sora mea n-are nici o legătură cu asta. Nu, nu vârî mai tare pistolul în capul meu. Ştiu că o să mă omori. Dar nu trebuie să o omori şi pe ea. Sună-ţi şeful şi întreabă-l.
   La stânga ei, Sloan observă o umbră mişcându-se în holul care dădea spre dormitor şi simţi cum îi ţâşneşte sudoarea de pe frunte, în timp ce-i creştea adrenalina.
   Sporovăi mai tare, mai repede, încercând să distragă atenţia răpitorului ei, ca acesta să nu vadă umbra.
   - Ea este cea pe care încearcă să o protejeze, ucigându-mă pe mine. Spune-i şefului...
   Gangsterul o apucă de păr, îi trase capul pe spate şi-i vârî pistolul în gură.
   - Un cuvânt dacă mai spui, apăs pe trăgaci.
   Sloan dădu încetişor din cap, iar el îşi îndepărtă pistolul şi îi eliberă părul.
   - Ce vreţi să scriu pe hârtia asta? întrebă ea deschizând încet sertarul.
   Cu mâna dreaptă scoase afară un blocnotes, în timp ce stânga i se închidea în jurul patului unui treizeci şi opt. Folosind blocnotesul ca paravan coborî pistolul în poala ei şi se aplecă mai aproape de birou, ca să-l mascheze.
   - Ce scriu? repetă ea.
   Omul scoase din buzunar o bucată de hârtie şi i-o trânti sub nas, pe birou.

             În mintea lui Paris, exact înainte ca totul să devină negru, zgomotul hârtiei trântite coincise cu explozii simultane din toate direcţiile şi cu o durere bruscă, ascuţită, în capul ei.
   Ultimul lucru pe care-l văzu înainte de a se scufunda într-un puţ întunecat a fost chipul lui Paul Richardson, contorsionat de furie.

                                Capitolul 52

            La spitalul din Bell Harbor, atmosfera era distinct festivă, în ciuda faptului că micuţul spital era sub asediul aceleiaşi medii înnebunite care descinsese în Palm Beach cu prilejul uciderii lui Edith Reynolds, încercarea de ucidere a lui Sloan şi Paris, din noaptea trecută, provocase un val de supoziţii sumbre şi teorii sălbatice.
   Staţiile locale TV preferau să-i crediteze pe detectivul Sloan Reynolds şi pe ofiţerul Jess Jessup cu toate actele de curaj şi cutezanţă din timpul nopţii şi să treacă cu vederea actele de eroism ale celor doi ofiţeri FBI care participaseră la raidul din noaptea respectivă.
   Media naţională considera foarte bizar şi foarte incitant faptul că unul dintre cei doi agenţi FBI ţinuse titlurile doar cu câteva zile în urmă, în timpul percheziţiei pe iahturile lui Noah Maitland.
   Anunţul făcut în urmă doar cu câteva secunde, cum că Paris Reynolds îşi recăpătase cunoştinţa, semnala începutul unei dispoziţii de celebrare. Şi, aşa cum spera personalul spitalului, al plecării hoardelor de reporteri de la uşi.
   - Domnul Richardson?
   O soră zâmbitoare intră în sala privată de aşteptare de la etajul trei.
   Coborând glasul ca să nu le trezească pe Sloan şi Kimberly, femeia spuse:
   - Domnişoara Reynolds s-a trezit. Dacă vreţi să o vedeţi singură câteva minute, aceasta este ocazia dumneavoastră.
   Paul se ridică. După ce aşteptase la spital, ceas după ceas, ca Paris să-şi recapete conştiinţa, brusc nu mai ştia ce să-i spună.
   Se sperie puţin când văzu că Paris avea ochii închişi, dar când se aşeză lângă patul ei, văzu că respiraţia ei era puternică şi egală şi culoarea începuse să-i revină.
   Îi luă mâna într-a lui. Paris deschise ochii şi o privi înregistrând cine anume era el. Acum aştepta ca ea să-şi amintească ce anume era, ticălosul care pusese la îndoială toate lucrurile oneste, decente, pe care le făcuse ea, ca în final să comită vicioasa nedreptate de a o acuza de uciderea străbunicii ei, pe care o iubea.
    Simţi că merita acelaşi tratament pe care-l primise în seara în care ea l-a pălmuit şi i-a trântit uşa în nas.
   Paris se uită la el, confuzia dispărându-i total, înghiţi şi făcu primul efort din ultimele două zile de a vorbi şi Paul îşi ţinu răsuflarea.
   Vocea ei era doar o şoaptă vagă.
   - Ce ţi-a trebuit atâta timp? îi spuse, cu o vagă urmă a zâmbetului ei.
   Paul râse răguşit şi îi strânse mai tare mâna.
   - Am fost împuşcată? întrebă ea.
   Paul confirmă din cap, amintindu-şi cât de terifiat se simţise el când un glonte rătăcit, ricoşat, trecuse razant, zgâriind-o, pe lângă capul ei.
   - Cine a tras în mine?
   Paul îşi lăsă fruntea pe mâinile lor încleştate, închise ochii şi îi spuse adevărul.
   - Cred că eu.
    Paris rămase foarte tăcută, apoi începu să se cutremure de râs.
   - Ar fi trebuit să ghicesc.
   Paul se uită în ochii ei şi încercă să zâmbească.
   - Te iubesc, spuse el.

                                        Capitolul 53

          Paris părăsi spitalul la sfârşitul săptămânii şi se duse acasă la mama ei, pentru recuperare.
   Paul îşi luase câteva zile de concediu ca să fie alături de ea, Kimberley veghea asupra ei şi Sloan venea în fiecare zi să o vadă.
   Kimberly şi Paris păreau să înflorească, dar Sloan slăbea şi se ofilea cu fiecare zi, iar Paul ştia că totul era din cauza lui Maitland.
   Cum Paul simţea că ruptura se datora numai greşelii lui, dorea din suflet să încerce să repare totul, în ciuda ordinului primit de a sta departe de Maitland. Ceea ce îl împiedica s-o facă era faptul că Maitland refuza să-l vadă. Paul îl sunase de două ori să-i ceară o întâlnire, dar Maitland nu prelua legătura şi nici nu-i răspundea.
   Paul se gândea la toate astea, în timp ce Paris, Sloan şi Kimberly stăteau de vorbă în livingul lui Kimberly, într-o după-amiază însorită, la două săptămâni după moartea lui Edith.
   Sună soneria şi cum nimeni altcineva nu păru să audă, Paul se ridică şi se duse să deschidă. În uşă, privindu-l cu ochi micşoraţi, stătea Courtney Maitland.
   - Am venit să o vedem pe Paris, îl informă ea. Tu ce cauţi aici? Încerci să confişti porţelanurile?
   Paul se uită peste umărul ei şi îl văzu pe Douglas coborând din maşină şi în mintea lui o idee începea să prindă un vag contur.
   - Aş vrea să vorbesc cu voi doi, înainte de a intra să o vedeţi pe Paris, spuse el ieşind afară şi obligând-o pe Courtney să dea înapoi.
   Închise uşa în spatele lui, ca cei doi să nu poată trece pe lângă el. În timp ce Courtney se uita la ea şi Douglas se încrunta, Paul spuse simplu:
   - I-am făcut o mare nedreptate familiei voastre şi i-am făcut acelaşi lucru lui Sloan. Aş vrea să încerc să-mi îndrept greşeala faţă de toată lumea, dacă mă veţi ajuta.
   Courtney pufni dispreţuitor.
  - De ce nu-ţi fluturi pur şi simplu legitimaţia de FBI şi nu mormăi indicaţii? Nu aşa rezolvi tu lucrurile?
   Paul o ignoră din nou şi i se adresă lui Douglas.
   - Sloan nu a ştiut absolut nimic despre ce intenţionam eu să fac cu cele două iahturi, Douglas. Nu a ştiut nimic despre faptul că eu mă interesam de Noah. Când a fost de acord să meargă la Palm Beach cu mine, Sloan ştia doar că noi îl suspectam pe Carter Reynolds de activităţi ilegale. Ai citit ziarele. Ştii că a mărturisit totul şi că Dishler se află în custodia noastră. Dishler spune totul.
   Făcu o pauză ca să le evalueze reacţiile dar nu putea spune ce simţeau ei, aşa că reluă:
   - Am avut dreptate în privinţa lui Carter. M-am înşelat în privinţa lui Noah. Ceea ce contează este faptul că voi nu v-aţi înşelat în privinţa lui Sloan, când aţi crezut că ţine la voi toţi. Aţi auzit ce a făcut, şi-a riscat viaţa ca să i-o salveze pe a lui Paris. A avut încredere în mine iar eu i-am înşelat această încredere, dar am făcut-o din spiritul datoriei şi din convingerea că ea se înşela în privinţa lui Noah iar eu aveam dreptate.
   Se opri din nou şi Douglas se uită la Courtney ca şi cum ar fi vrut să-i ghicească gândurile.
   - Courtney, spuse Paul, vorbeşte tot timpul despre tine, cu Paris şi cu mama ei. Îi este dor de tine.
   - De ce ar trebui să credem ce spui? întrebă Courtney încăpăţânată.
   Paul îşi vârî mâinile în buzunare.
   - De ce naiba aş minţi despre asta?
   - Pentru că eşti un ticălos? sugeră Courtney, dar nu cu cine ştie ce forţă.
   - Este clar că-mi pierd timpul degeaba, spuse Paul rece, întinzând mâna să le deschidă uşa. Nici unuia dintre voi nu-i pasă de Sloan. Uitaţi ce v-am spus. Am obosit să dau explicaţii unor oameni cărora nu le pasă.
   Deschise uşa să intre, dar Courtney îşi puse mâna pe mâneca lui.
   - Cât de mult îi este lui Sloan dor de noi?
   Paul se întoarse.
   - Incredibil de mult. Cât de dor îi este fratelui tău, de ea? contracară el.
   Courtney privi în jos, în timp ce în capul ei loialităţile se aflau în plin război; apoi îşi ridică privirea.
   - Îi este suficient de dor de ea încât astăzi să plece spre Saint Martin, unde nu-i place deloc, iar când o să ajungă acolo se va întâlni cu o adunătură de oameni de care nu-i place. Apoi se va întoarce la San Francisco, unde va rămâne definitiv.
   - Ajută-mă să intru la el să-l văd şi o să încerc să-l fac să mă asculte.
   - O să te dea afară, prezise Courtney încântată. Nu de tine este el îndrăgostit. Cu Sloan trebuie noi să-l facem să se vadă şi asta trebuie să se întâmple undeva de unde să nu o poată da imediat afară.
   Se uitară unul la altul, ajunseră la aceeaşi concluzie şi intrară în casă.
   - Bună la toată lumea, strigă Courtney.
   Vocea ei o făcu pe Sloan să se întoarcă în loc, neîncrezătoare.
   - Nu putem sta mult, continuă Courtney, repezindu-se să o sărute pe Paris pe obraz.
   - Ai un pansament super, Paris.
   Sloan se uită peste ea la Douglas, care-şi deschidea braţele. O îmbrăţişă şi-i şopti la ureche:
   - Courtney o să vă ducă pe tine şi pe Paul la Noah. Du-te cu ea. Dacă aştepţi, Noah o să plece. Pleacă în câteva ceasuri.
   Îşi plimbă privirea în jur, distrat, peste umărul ei şi-şi lăsă braţele în jos.
   - Cine Dumnezeule mai este şi ea?
   Sloan era atât de nerăbdătoare să plece şi atât de îngrozită de deznodământ, încât trebui să-şi studieze mama, înainte de a putea răspunde.
   - Mama mea. Vrei să ţi-o prezint?
   Douglas îi spuse cu un zâmbet leneş:
   - Draga mea, nimic nu-mi doresc mai mult pe lumea asta.

                                       Capitolul 54

         Noah băgă în servietă ultimul teanc de hârtii şi coborî cu ea în foaier, unde valizele lui aşteptau să fie încărcate de şofer în maşină.
   Rămase acolo, cu mâinile în buzunare privind pentru ultima oară în jur. Chiar el proiectase casa. Iubea formele şi contururile încăperilor.
   Tavanele înalte şi vederile panoramice. Acum, era fericit să o părăsească o vreme. Oriunde se ducea în casa asta, îi apăreau amintiri cu Sloan şi obsesia lui pentru ea; îl salutau în camere şi îl urmau pe coridoare.
   Se uită în living şi o văzu pe Sloan acolo, pe canapea, îngrijorată că va fi arestată.
   Paşii lui Noah răsunau pe dalele lustruite, în timp ce se plimba din cameră în cameră.
   Intră în bucătărie şi ea era acolo, făcând omlete noaptea târziu: Cel care nu ajută la gătit nu ajută la mâncat, îl prevenise ea.
   - Dă-mi o sarcină. Una grea.
   Şi Sloan îi întinsese un cuţit şi un ardei verde.
   - Eu am ceva mai macho în minte, îi explicase el.
   Şi ea îi întinsese ceapa.
   Noah deschise uşa din spate şi ieşi pe terasă, rămânând acolo, în picioare. La stânga lui se afla masa cu umbrelă, unde luase prima oară micul dejun cu Courtney, cu Douglas şi cu el. Courtney îi ceruse detalii despre seara precedentă, când Noah „o dăduse-n bară” şi Sloan izbucnise într-un râs molipsitor. Eu nu mă pricep deloc la flirtat... Dacă aş fi avut un telefon, aş fi sunat-o pe prietena mea Sara chiar de acolo, de pe ringul de dans şi aş fi întrebat-o ce trebuie să spun.
   Noah îşi smulse privirea de la masă şi se uită drept în faţa lui. Se întâlnise cu el acolo, pe peluză, aproape de terasă, noaptea târziu, după petrecere, arătând ca un înger desculţ, cu sandalele în mână.
   - Referitor la... la acel fel de relaţii... eu nu am ce tu... ce unii oameni ar putea considera o experienţă bogată. De fapt, eu nu am avut decât două astfel de relaţii.
   - Numai două? Ce păcat. Pot spera că au fost pe cât de scurte, pe atât de nesatisfăcătoare?
   - Da, şoptise ea punându-i mâna pe obraz. Chiar aşa au fost.
   În noaptea aceea sfârşiseră sus, pe şezlongul din dreapta lui, unde se comportase ca un adolescent, pipăind şi mozolind. În faţa lui se întindea plaja. Se întâlnise cu ea pe plajă, în noaptea în care a murit Edith; el se întorsese de la Miami mai devreme, pentru că îi era dor de ea. O condusese acasă, după ce ea îl ajutase la gătit. „Sunt nebun după tine”. Prin asta voise să spună „Te iubesc.” Slavă Domnului că nu apucase. O să fie încă o chestie idioată de care va trebui să se păzească de acum înainte.
   Noah se întoarse şi intră înapoi în casă. Din toate femeile pe care le cunoscuse, se întreba ce genă a instabilităţii mentale, ce şansă a chimiei umane o putuse face pe ea singura femeie pe care o dorise mai mult decât pe toate celelalte.
   Nu putea înţelege cum de fusese atât de naiv. Ar fi pariat pe tot ce avea că era îndrăgostită de el la fel cum era şi el, de ea. De fapt, pariase pe ea şi în final îl costase o avere considerabilă. Publicitatea de prost gust care rezultase din percheziţionarea vaselor lui de către FBI îi afectase reputaţia şi în final, chiar dacă FBI nu găsise nimic, simplul fapt că fusese suspectat avea să persiste ani de zile de acum înainte, în mintea oamenilor.
   Sloan Reynolds era la fel de frumoasă şi delicată ca o orhidee. Era Mata Hari cu coadă de cal.
   Se opri în pragul uşii salonului şi se uită la caseta video care ieşea din videorecorder. Zile în şir, după ce Paris şi ea fuseseră aproape omorâte, programele de televiziune prezentaseră un film despre Sloan exercitându-şi meseria ei de poliţist.
   Deşi Courtney o privea pe Sloan ca pe un trădător total, fusese fascinată de ceea ce văzuse şi cu tipica inocenţă lipsă de sensibilitate, înregistrase totul şi apoi începuse să-l piseze pe Noah la cap să vadă şi el caseta.
   După Courtney, Poliţia din Bell Harbor imaginase un fel de episod din „Poliţia Reală în Acţiune”, sau ceva de genul ăsta. Sloan luase parte la o acţiune anti-drog şi fusese filmată în timp ce efectiv se petrecea totul.
   Banda îi făcea cu ochiul. Aceasta era ultima şansă de a o vedea, înainte de plecare. Courtney şi Douglas erau în vizită la Paris iar el era singur acasă. Se duse la televizor, îl porni şi introduse caseta.
   Ecranul se lumină, banda începu să se deruleze şi Noah se simţi cuprins de un atac de furie amintindu-şi că efectiv se oferise să o înveţe pe Sloan să tragă, pentru ca „delicatul, micuţul îngeraş” să nu se mai teamă de arme!
   Pe ecran, „îngeraşul” purta o jachetă pe spatele căreia era imprimat cuvântul POLICE şi stătea aplecat după un echipaj de poliţie, cu un pistol strâns cu ambele mâini, acoperindu-şi colegii care se lansaseră în traversarea peluzei din faţa unei case.
   În următorul clip, Sloan nu îşi mai acoperea doar colegii, pentru că ea conducea, alergând înspre o clădire şi lipindu-se lângă uşa din faţă, cu pistolul în mâini, ţinut sus.
   Noah apăsă butonul OFF. O dispreţuia pe Sloan din caseta aceea.
   Dar dacă ea nu l-ar fi trădat, atunci şi-ar fi spus că era de-a dreptul magnifică.
   Îşi aduse aminte că uitase un raport sus şi cum avea nevoie de el, urcă în birou să-l ia şi să plece. Frunzărea dosarele din sertarul biroului când auzi voci venind de jos, din hol. Când ridică privirea, în prag stătea Paul Richardson, cu Douglas de o parte şi Courtney, de cealaltă.
   Douglas văzu expresia ucigătoare din ochii lui Noah.
   - Noah, vrei doar să asculţi ce are de spus Paul?
   Drept răspuns, Noah întinse mâna după telefon, apăsă butonul intercom şi-i spuse şoferului-bodygard:
   - A intrat un intrus în biroul meu. Scapă-mă de el.
   Îşi întoarse apoi privirea spre biroul lui, găsi raportul pe care-l căuta şi se ridică, ocolind biroul.
   - Când o să trec prin dreptul tău, Richardson, spuse el în timp ce tatăl şi sora lui se retrăseseră înţelepţi din calea lui şi puţin mai spre hol, dacă tresari doar, voi considera gestul drept comportament
agresiv şi voi fi încântat să-ţi arunc fundul peste balcon. Ne-am înţeles?
   Drept răspuns, agentul FBI înaintă mai mult în biroul lui Noah, trânti uşa închizând-o şi încuind-o, pentru a-i bloca afară pe Douglas, Courtney şi Martin care alerga în sus pe scări. Blocând uşa cu umerii, pentru a împiedica pe oricine să o deschidă, Richardson îşi petrecu braţele peste piept şi-l privi o clipă pe Noah, impasibil.
   De partea cealaltă a uşii puteau fi auziţi Courtney şi Douglas convingându-l pe Martin că nu era nevoie de prezenţa lui.
   Paul nu avea nici un dubiu că Noah era suficient de furios şi de puternic ca să se repeadă la el, dar conta pe faptul că el nu va expune o fată de cincisprezece ani la o scenă violentă în care era implicat, chiar dacă aceasta putea doar s-o audă, nu şi s-o vadă. Conta de asemenea pe abilitatea lui de a-i dilua furia lui Noah înainte ca el să decidă că de fapt Courtney provocase scena, deci putea plăti preţul, fiind obligată să audă o bătaie violentă.
  - Noah, spuse Paul în final, pe un ton relaxat, am avut două săptămâni de groază. De fapt, de mai bine de cinci ani n-am mai trecut prin aşa ceva.
   Noah îşi sprijini coapsa de birou, cu un muşchi pulsându-i violent în maxilarul încleştat, atent la uşa din spatele lui Paul, să ştie dacă sora lui mai era încă acolo, sau nu.
   Paul înţelese, aşa că vorbi puţin mai repede.
   - Ţi-aminteşti de cazul Zachary Benedict, de acum cinci ani?
   Maitland îi aruncă o privire plină de dispreţ.
   Nimeni nu putea uita frenezia care cuprinsese toată lumea, în jurul actorului câştigător al Premiilor Academiei, condamnat pe nedrept pentru uciderea soţiei sale. Benedict evadase din închisoare şi o luase ostatecă pe o anume Julie Mathison, care se îndrăgostise de el. Paul îl prinsese din nou în Mexico, atunci când Benedict îşi riscase libertatea ca să se reîntâlnească cu Julie şi violenta scenă din aeroportul din Mexico City fusese televizată de jur împrejurul globului.
   - După expresia ta văd că îţi aminteşti scandalul. Eu eram agentul însărcinat cu prinderea lui Benedict. Eu sunt cel care a dus-o pe Julie Mathison în Mexico. Eu am folosit-o ca momeală în aeroport.
   - Spune-mi, izbucni Noah, ţi se întâmplă vreodată să urmăreşti pe cineva vinovat?
   - Nu în cazul tău, este clar. Şi nici în cazul lui Benedict. Când în final a fost achitat şi eliberat, după episodul Mexico City, m-am dus la Benedict şi am pledat cu succes în favoarea lui Julie. Şi el a iertat-o.
   - Ce dracu' are asta de-a face cu mine?
   - Ajung imediat acolo. Vezi tu, există două diferenţe majore între situaţia lui Julie şi a lui Benedict şi situaţia lui Sloan şi a ta: Julie a mers cu mine la Mexico City ca să mă ajute să-l prind pe Bendict pentru că eu am convins-o că el era vinovat. Niciodată n-aş fi fost în stare să o conving pe Sloan de vinovăţia ta.
   Paul surprinse o scânteie de nevoit interes în ochii lui Noah şi continuă atacul.
   - De fapt, nici nu m-am obosit să încerc. Sloan a venit cu mine la Palm Beach ca să mă ajute să-l urmăresc pe Carter Reynolds. Habar nu avea că eu credeam că de fapt tu aduceai banii. Sloan este o idealistă; este loială şi este foarte inteligentă. Dacă ar fi suspectat vreodată că o foloseam ca să obţin informaţii pe care le-aş fi putut folosi împotriva ta, cred că ar fi aruncat în aer acoperirea ei şi pe a mea, ca să te protejeze.
   - Iar eu trebuie să cred asta?
   - De ce aş minţi?
   - Pentru că eşti un ticălos înnăscut.
   - Courtney îţi împărtăşeşte părerea, spuse Paul zâmbind strâmb. Ea a formulat-o puţin mai politicos, dar tonul şi convingerea erau aceleaşi. Totuşi, continuă el, asta nu face parte din subiect. Am spus că există două diferenţe majore între situaţia lui Julie Mathison şi cea a lui Sloan Reynolds. Iat-o pe cea de a doua: Julie s-a simţit vinovată pentru că l-a trădat pe Reynolds. Voia cu orice preţ ca Reynolds să-şi înfrâneze furia şi să accepte să o vadă şi să-i asculte explicaţiile. Sloan, pe de altă parte, nu are niciun motiv să se simtă  vinovată. Iar mândria ei este la fel de mare ca şi a ta, aşa că gândeşte-te bine înainte de a mai continua să i-o calci în picioare.
   Paul se retrase din dreptul uşii.
   - Ştiu că ţi-am dat la ce să meditezi. Ai o jumătate de oră, spuse el uitându-se la ceas, să te hotărăşti dacă să-ţi distrugi sau nu viaţa şi să i-o distrugi sau nu şi pe a lui Sloan.
   - Ce naiba mai vrea să însemne şi asta?
   - Asta înseamnă că ea te aşteaptă pe Apparition. Aşa că gândeşte-te. Nu se află acolo ca să pledeze. Ea nu a pledat niciodată. Vrea doar să-ţi spună că îi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat şi să-şi ia în mod decent la revedere de la tine.
   Întorcându-se spre uşă, se opri şi se întoarse puţin înapoi, spunând cu o jumătate de zâmbet:
  - Ar mai fi ceva. O să mă căsătoresc cu Paris şi aşa cum am aflat într-o seară, spre imensul meu disconfort, are o dreaptă surprinzător de puternică.
   - Ţi-a ars o palmă? concluzionă Noah calm.
   - Întocmai.
   - De ce?
   - Am acuzat-o că a omorât-o pe Edith.
   - Mie mi se pare a fi un motiv întemeiat, spuse Noah cu amuzament muşcător.
   - Cu o oră înainte, descoperisem că Sloan are chiar mai multă putere şi că este mai iute decât Paris.
   În ochii lui Maitland licări interesul.
   - Şi Sloan ţi-a ars o palmă?
   - Nu. Ea mi-a ars un pumn care aproape că m-a aruncat la podea.
   - De ce?
   Paul redeveni serios.
   - Pentru că tocmai descoperise că am folosit-o împotriva ta.
   Spusese tot ce-i trecuse prin minte ca să o reabiliteze pe Sloan, dar când îi cercetă lui Noah faţa impasibilă, căutând un indiciu despre ce anume simţea el, expresia lui era complet de necitit.
   Noah rămase acolo după plecarea lui Paul, gândindu-se la tot ce-i spusese acesta. Nu avea cum să ştie dacă agentul FBI îi spusese adevărul despre Sloan. Niciodată nu va exista vreo dovadă. Şi totuşi, el avea dovada. Întotdeauna o avusese.
   Dovada se aflase în ochii lui Sloan când se uitase la el, în braţele ei când se agăţase de el, în inima ei când făcuse dragoste cu el.
  
       Noah decise că acestea erau dovezi suficiente.
   Se ridică nerăbdător să o vadă pe Sloan, apoi îi trecu un gând prin minte şi începu să râdă. Richardson nu o să scape liber din chestia asta. După ce i-a afectat integritatea, în public şi a aruncat umbre asupra caracterului lui, Richardson va rămâne legat de Noah pe viaţă, pe post de cumnat!
   Încă mai zâmbea când ieşi în foaier şi Courtney îl interceptă la uşă.
   - Presupun că asta înseamnă la revedere, spuse ea arătând oarecum supusă, pentru Courtney. Paul nu crede că te-a afectat în vreun fel tot ce ţi-a spus. Nu fi supărat pe mine că l-am adus aici, da? Nu vreau să pleci supărat pe mine.
   Courtney se ridică în vârfuri şi spre şocul lui Noah îşi petrecu braţele pe după gâtul lui şi-l sărută de la revedere.
   - Dacă nu te-aş cunoaşte, aş crede că într-adevăr o să-ţi fie dor de mine, glumi el.
   Courtney ridică din umeri.
   - O să-mi fie.
   - Adevărat? Şi eu care n-am crezut că ţii puţin la mine.
   Valizele lui erau deja în maşină şi Noah se aplecă să-şi ia geanta.
   Courtney îl urmărea, încercând să-i detecteze dispoziţia şi era suficient de deşteaptă să se agaţe de ceva care îi dădea o speranţă.
   - Şi mi-ar plăcea mult mai mult de tine dacă ai ierta-o pe Sloan.
   Peste umărul ei, Noah îl văzu pe Douglas stând în picioare în living, urmărindu-l cu aceeaşi expresie plină de speranţă, pe care Noah o auzise în vocea lui Courtney. Nerăbdător să plece şi să o vadă pe Sloan, Noah îi făcu cu ochiul tatălui său şi se întoarse spre uşă.
   - Păi, în regulă, dacă asta o să te facă cu adevărat să ţii mult mai mult la mine.
   Asta era tot ce voia ea să audă şi adăugă, nestăpânită, în timp ce el deschidea uşa:
   - Ceea ce mi-ar plăcea mie cu adevărat, mai mult decât orice, ar fi să te însori cu Sloan şi să rămâi în Palm Beach.
   Noah râse, îşi petrecu un braţ pe după umerii ei şi o sărută în creştet, pe buclele mătăsoase. Courtney interpretă asta ca pe un „da” şi îl urmă afară. În timp ce el se urca pe bancheta din spate a maşinii, Courtney îl strigă imperios.
   - Noah, află că aş fi o mătuşă formidabilă!
   Cu umerii zguduindu-i-se de râs, Noah trase portiera după el.

                                        Capitolul 55

           Rotorul elicopterului încă se mai învârtea când Noah atinse puntea principală, uitându-se după Sloan.
   Trecu prin dreptul unui membru al echipajului care securiza mobilierul de pe punte în vederea plecării şi decât să piardă timpul căutând-o, Noah îl întrebă abrupt:
   - Domnişoara Reynolds este la bord?
   Omul ştia doar trei lucruri importante despre domnişoara Reynolds, căruia fusese sechestrat iahtul angajatorului lor; că fusese acuzată de crimă; şi că fusese adusă cu elicopterul de sora mai mică a angajatorului său, care le spusese să păstreze secretă prezenţa ei la bord.
   Omul decise că cea mai sigură metodă pentru el era totala ignoranţă.
   - Nu, domnule, după câte ştiu eu.
   Noah dădu din cap şi încruntându-se, urcă scara exterioară, spre cabina lui. Ar fi fost imposibil ca elicopterul să fi aterizat fără ca echipajul de pe punte să-l observe. Probabil că Sloan se răzgândise să mai vină să stea de vorbă cu el, ceea ce i se părea lui Noah foarte ciudat.
   Vârându-şi mâinile în buzunare, se uită la patul dublu, mare, unde împărtăşise cu Sloan atâtea ore de pasiune furtunoasă şi conversaţie tihnită şi începu să se întrebe cât de mult adevăr se afla în cuvintele lui Richardson, spuse în apărarea ei.
   Femeia pe care Noah o văzuse pe caseta video nu s-ar fi temut să-l înfrunte, dacă ar fi fost inocentă.
   Sloan stătea în prag, în spatele lui, adunându-şi curajul. Avusese câteva ore în care să se gândească la realitatea celor întâmplate între ei şi în ciuda convingerii lui Courtney că Noah va fi dornic să o ierte şi să uite şi că totul va fi roz în clipa în care o va vedea, Sloan nu credea că aşa ceva putea fi adevărat.
   Ăsta nu era un basm. Realitatea era că ea îl iubea cu toată puterea inimii, dar nu-i adusese nimic bun, decât umilinţa publică. Realitatea era că Noah nu-i spusese niciodată că o iubeşte, nu credea în căsnicie şi nu voia copii. În afară de asta, ei veneau din două lumi complet diferite. Cel mai mult ce putea ea spera pentru acum era onestitate în timpul acestei ultime vizite şi poate, odată, iertarea lui.
   Făcu un pas înainte, tremurând din cauza nervilor, întărită de determinare.
   Noah stătea cu spatele la ea, cu mâinile în buzunare, cu capul uşor aplecat, ca şi cum ar fi fost pierdut în gânduri.
   - Am venit să-mi iau la revedere, spuse Sloan încet.
   Umerii lui se tensionară şi Noah se întoarse încet în loc, cu expresia indescifrabilă.
   - Am venit să te rog să mă ierţi şi ştiu că pentru asta vei avea nevoie de mult timp.
   Sloan se opri să-şi liniştească vocea, cu ochii pledând ca el să o creadă şi să o înţeleagă.
   - Nu te condamn pentru ce simţi faţă de mine. De atâtea ori am vrut să-ţi spun adevărul, dar Paul se temea că o să-i spui lui Carter.
   Încercând să facă ceva să nu-i mai tremure vocea de dragostea şi de părerea de rău pe care le simţea, Sloan inspiră lung şi apoi continuă.
   - Oricum ar fi trebuit să-ţi spun, pentru că în inima mea ştiam că nu o să faci asta. Dar într-un fel, este mai bine că lucrurile s-au terminat atât de repede. Niciodată nu ar fi mers între noi.
   Noah vorbi pentru prima oară.
   - Nu ar fi mers?
   - Nu. Sloan făcu un gest spre cabina elegantă.
   - Tu eşti tu... iar eu... sunt eu.
   - Da, asta a fost întotdeauna un obstacol cumplit pentru noi, spuse el cu faţa ca o mască.
   Sloan era atât de zdruncinată, încât nu sesiză ideea de amuzament din vocea lui.
   - Da, ştiu, dar care nu m-a împiedicat să mă îndrăgostesc şi mai fără de speranţă de tine, cu fiecare zi. Tu nu vrei să te căsătoreşti, iar eu mi-aş fi dorit să fiu soţia ta.
   - Înţeleg.
   - Eu iubesc copiii, spuse ea dureros.
   Lacrimile îi înceţoşau atât de rău imaginea, încât abia îl mai putea zări.
   Fără să o scape din ochi, Noah se aplecă încet şi trase cuvertura de pe pat.
   - Dar tu nu vrei copii.
   Noah îşi descheie nasturele de la gulerul cămăşii.
   - Eu mi-aş fi dorit să am copilul tău.
   Noah îşi descheie celălalt nasture...

                                          Epilog.

             Toate mesele de la restaurantul exclusivist din Palm Beach erau ocupate şi cei care aşteptau o masă stăteau înghesuiţi la bar şi în foaierul din faţă.
   Matre răspunse la telefonul de pe biroul lui, încruntându-se din cauza zgomotului care-l împiedica să audă.
   - Îmi pare rău, cu cine doriţi să vorbiţi? întrebă el acoperindu-şi urechea stângă cu mâna liberă, încercând să blocheze zgomotul.
   - Da, la masa Maitland sunt toţi. O chem la telefon.
   Matre, pe care îl chema Roland, era nou la Remington Grill. Localiză pe graficul lui masa rezervată pentru petrecerea Maitland, apoi făcu slalom spre o masă din faţă.
   Trei femei se aflau la masă: una dintre ele era o blondă uluitoare, cam de treizeci de ani; alta era o blondă elegant îmbrăcată, cam de cincizeci de ani şi care semăna suficient de bine cu cealaltă femeie, ca să fie mama ei; iar a treia era o adolescentă brunetă, într-o rochie cumplită şi care nu părea să facă parte din grupul celor două şi nici din clientela exclusivistă de la Remington Grill.
   Cum Roland nu era sigur dacă cel de la telefon voia să vorbească cu o doamnă sau cu o domnişoară Maitland, alese calea sigură.
   - Mă scuzaţi, doamnelor Maitland, li se adresă el celor trei femei vesele, am un apel telefonic la biroul meu, pentru dumneavoastră.
   Toate trei femeile îl priviră întrebător.
   - Pentru care dintre noi? întrebă adolescenta.
   - Pentru doamna Maitland, accentuă Roland, puţin iritat de încurcătura în care fusese pus.
   - Eşti nou aici, aşa că lasă-mă să-ţi explic, spuse adolescenta savurând vizibil deruta lui Roland. Uite, eu sunt domnişoara Maitland, iar ea îşi dădu din cap spre blonda mai tânără, este cumnata mea, doamna Noah Maitland. Iar ea, şi arătă spre blonda mai în vârstă, este mama cumnatei mele, este doamna Douglas Maitland. Totuşi, adăugă ea etalându-şi atuul cu un amestec de veselie şi mândrie, ea este şi mama mea.
   Sprâncenele lui Roland se ridicară într-o uluire reprimată.
   - Ce încântător.
   Sloan îşi împinse scaunul, făcându-i-se milă de bietul om.
   - Apelul este probabil pentru mine. M-a sunat Noah, ca să-mi spună că poate o să reuşească să vină astăzi, în loc de mâine.
 
         Noah urcă încet scara, special ca să-i facă o surpriză fetiţei lui de trei ani, aflată deja în camera ei.
   - Tatii, strigă fetiţa alergând spre el în halat şi pijama, în timp ce bona dispăru în încăperea alăturată. Tati, te-ai întors mai repede!
    În mod normal, Noah ar fi luat-o în braţe, dar acum ascundea un cadou la spate, aşa că zâmbi doar.
   - Azi a fost aici mătuşa Courtney!
   - Eram sigur, spuse el cu tandreţe.
   Fetiţa îşi lăsă capul pe o parte, făcându-şi buclele lungi, blonde, să danseze.
   - Cum erai sigur?
   - După buclele astea cumplite.
   Sloan îl găsi pe Noah pe terasă, cu fetiţa lor în poală. Stăteau în lumina lunii, şoptindu-şi ceva.
   - A venit tati, strigă Ashley.
   Noah îşi ridică privirea şi o văzu pe Sloan şi ochii îi erau plini de dragoste şi de un salut mut.
   - Ne spuneam secrete, se destăinui Ashley.
   Strălucind toată, se aplecă mai aproape de Noah, pentru ca el să-i mai poată spune un secret. Apoi se uită în sus la el şi îl întrebă:
   - Pe acesta i-l pot spune lui mami?
   - Da, spuse Noah solemn.
   Ashley îşi potrivi tonul după al lui.
   - Tati zice că te iubeşte foarte, foarte, foarte mult.

                                      SFÂRȘIT