Șoaptele nopții, Judith McNaught

                              1-5

                         Capitolul 1

        O urmărea deja de trei zile, studiind-o. Așteptând.

   Îi cunoștea de-acum obiceiurile, programul. Ştia la ce oră se scula dimineaţa şi la ce oră se culca seara. Ştia că noaptea citea în pat, sprijinită în perne. Ştia titlul cărţii pe care o citea şi că o punea cu faţa în jos, pe noptieră, înainte de a stinge veioza.
   Ştia că părul ei des, blond era natural, iar culoarea aceea uluitoare, albastru-violet a ochilor, nu era rezultatul lentilelor de contact pe care le purta. Ştia că îşi cumpăra fardurile de la farmacie şi că îi trebuiau exact douăzeci şi cinci de minute ca să se pregătească să plece la muncă, dimineaţa.
   În mod clar, o interesa mai mult să fie curată şi îngrijită decât să-şi scoată în evidenţă atuurile fizice. Pe el, totuşi, îl interesau mai mult considerabilele ei atuuri fizice. Dar nu acum şi nu pentru motivele „obişnuite”.
   La început avusese foarte mare grijă să nu o scape din vedere, asigurându-se totodată să nu fie văzut de ea, dar precauţiile lui veneau mai mult dintr-un obicei decât din necesitate.
   Cu o populaţie de 150.000 de locuitori dintre care 15.000 erau studenţi, micuţul orăşel Bell Harbor de pe coasta estică a Floridei era suficient de mare, pentru ca un străin să se poată mişca neobservat printre oameni, dar nu atât de mare, încât să îşi piardă din vedere prada, într-o îmbârligătură de autostrăzi şi şosele rapide, metropolitane.
   Astăzi o urmărise în drum spre parcul oraşului, unde îşi petrecuse după-amiaza înmiresmată dar răcoroasă de februarie, înconjurat de adulţi veseli care beau bere şi de copii zgomotoşi, care veniseră acolo pentru picnicul şi petrecerile organizate de Ziua Preşedintelui.
   Nu-i plăceau copiii în jurul lui, mai ales copiii cu mâini lipicioase şi feţe pătate, care treceau peşte picioarele lui în timp ce se alergau unii pe alţii. Îi strigau „Hei, domnule!” şi-l rugau să le arunce înapoi mingiile de baseball.
  Cât despre părinţii lor, atenţia acestora se îndreptase atât de des asupra lui, încât părăsise câteva bănci confortabile, fiind forţat acum să-şi găsească adăpost şi anonimat sub un copac cu un trunchi aspru, de care era neplăcut să se sprijine şi cu rădăcini groase, noduroase, care făceau imposibilă aşezarea pe jos.
   Totul începea să-l enerveze şi ştia că răbdarea lui ajunsese la sfârşit. Ca şi pânda şi aşteptarea.
   Ca să-şi mai domolească enervarea, începu să se gândească la planurile lui pentru ea, în timp ce îşi urmărea atent prada.
   În clipa aceea, Sloan cobora tocmai dintr-un copac uriaş, din care încercase să recupereze un zmeu care arăta ca un vultur negru, cu aripile întinse stropite cu galben strălucitor. La baza copacului, un grup de copii între cinci şi şase ani scoteau strigăte de felicitare. În spatele lor stătea un grup de adolescenţi, cu toţii băieţi. Copiii mici erau interesaţi să-şi capete zmeul înapoi; adolescenţii erau interesaţi de picioarele frumos formate, bronzate, ale lui Sloan Reynolds, în timp ce apăreau încet dintre ramurile groase ale copacului.
   Băieţii îşi dădeau coate, holbându-se la ea, iar el înţelegea motivul acestei minore enigme masculine: dacă ar fi fost vorba de o fată de douăzeci de ani, aceste picioare ar fi fost remarcabile, dar pentru o poliţistă de treizeci de ani, erau un fenomen.
   De obicei el era atras de femeile înalte, voluptoase, dar Sloan nu avea nici măcar un metru şaizeci, sâni frumoşi şi un trup zvelt, graţios, atrăgător, deşi departe de a fi voluptuos. Nu era ea candidata ideală pentru un concurs de fotomodele, dar în şortul kaki şi bluza tricotată de un alb strălucitor, cu părul acela blond prins la spate într-o coadă de cal, avea un aer atât de proaspăt şi de firesc, încât îl atrăgea, pe moment.
   Un strigăt dinspre terenul de basebal îi făcu pe doi dintre băieţii mai mari să-şi întoarcă privirile în direcţia lui, obligându-l să-şi ducă la gură paharul de hârtie cu oranjadă ca să-şi ascundă faţa, dar gestul era mai mult automat decât necesar.
   Ea nu îl observase în ultimele trei zile de când o urmărea din alei şi de după intrări, aşa încât nu ar fi găsit nimic sinistru la un bărbat singur, într-un parc ticsit cu cetăţeni cuminţi care se bucurau de mâncarea gratuită şi de spectacole, chiar dacă l-ar fi observat. De fapt, îşi spuse râzând în sinea lui, era incredibil de stupid de nechibzuită când se afla în afara serviciului.
   Nu se uitase peste umăr când îi auzise paşii, într-una din seri; nici măcar nu-şi încuiase maşina după ce o parcase. Ca majoritatea poliţiştilor din oraşele mici, avea un fals sentiment de siguranţă în propriul ei orăşel, o invulnerabilitate conferită de insignă şi de pistolul pe care-l purta şi de secretele cetăţenilor, tocite şi atât de bine ştiute de ea.
   Totuşi, ea nu avea secrete pentru el.
   În mai puţin de şaptezeci şi două de ore aflase toate datele vitale despre ea, vârsta, înălţimea, numărul carnetului de conducere, situaţia conturilor din bancă, venitul anual, adresa de acasă – genul de informaţii pe care le obţineai uşor pe internet, dacă ştiai unde să cauţi.
   Avea în buzunar o fotografie a ei, dar toate aceste informaţii combinate erau minore în comparaţie cu ceea ce ştia acum.
   Mai luă o gură de oranjadă călâie, luptând cu un nou impuls de nerăbdare. Uneori era atât de directă, de impecabilă şi de previzibilă încât îl amuza; alteori era neaşteptat de impulsivă, ceea ce o făcea imprevizibilă, iar imprevizibilul făcea lucrurile riscante, periculoase pentru el. Aşa încât continuă să aştepte şi să urmărească.
   În ultimele trei zile strânsese toate acele părticele şi piese misterioase care în mod normal îţi construiesc imaginea totală a unei femei, dar în cazul lui Sloan Reynolds imaginea era încă înceţoşată, complexă, confuză. Strângând zmeul în mâna stângă, Sloan coborî cu grijă spre cea mai de jos ramură; apoi sări jos şi înmână zmeul proprietarului, în uralele şi aplauzele pline de încântare ale mânuţelor micuţe.
   - Mulţumesc, Sloan! spuse Kenny Landry roşind de plăcere şi de admiraţie, în timp ce-şi lua zmeul înapoi.
   Lui Kenny îi lipseau cei doi dinţi din faţă, făcându-l uşor sâsâit, două detalii care o înduioşau teribil pe Sloan, care fusese colegă de liceu cu mama lui.
   - Lui mami i-a fost groază să nu păţeşti ceva, dar eu puteam paria că ţie nu ţi-e niciodată frică.
   De fapt lui Sloan îi fusese cumplit de frică în timp ce cobora printre crengile stufoase care-i agăţau şortul, arătându-i prea mult din picioare.
   - Fiecare se teme de câte ceva, îi spuse Sloan reprimându-şi pornirea imperioasă de a-l îmbrăţişa, riscând astfel să-l facă să se jeneze cu această manifestare publică a afecţiunii.
   Se mulţumi să-i ciufulească doar părul castaniu.
   - Eu am căzut o dată dintr-un copac! mărturisi o fetiţă într-un şort roz şi un maieu roz cu alb, zgâindu-se la Sloan cu smerită admiraţie. Şi m-am rănit la umăr, adăugă Emma cu timiditate.
  Avea un păr roşu, creţ, tuns scurt, pistrui pe năsuc şi o păpuşă jerpelită în mâini.
   Butch Ingerstroll era singurul copil care refuza să fie impresionat.
   - Se presupune că fetele ar trebui să se joace cu păpuşile. Băieţii se caţără în copaci, o informă el pe Emma.
   - Învăţătoarea mea zice că Sloan este o adevărată eroină, declară ea strângând şi mai tare păpuşa jerpelită, ca şi cum gestul i-ar fi dat curaj să vorbească.
   Îşi ridică ochii spre Sloan şi izbucni:
   - Învăţătoarea mea zice că ţi-ai riscat viaţa ca să-l salvezi pe băieţelul care a căzut în puţ.
   - Învăţătoarea ta este foarte amabilă, spuse Sloan ridicând de jos sfoara zmeului şi începând să o înfăşoare pe degete.
   Şi mama Emmei fusese colegă de clasă cu Sloan şi în timp ce se uita când la Kenny, când la Emma, Sloan nu se putea decide care dintre ei era mai adorabil. Mersese la şcoală cu părinţii celor mai mulţi dintre copiii aceştia şi în timp ce zâmbea spre cercul feţişoarelor fascinate, îndreptate spre ea, vedea asemănările uluitoare cu fostele ei colege.
   Înconjurată de copiii fostelor ei colege de clasă, Sloan simţi o dorinţă teribilă de a avea un copil al ei. În ultimul an această dorinţă de a avea un copil al ei, un băieţel sau o fetiţă, pe care să-l strângă în braţe şi să-l iubească şi să-l ducă la şcoală, devenise aproape o nevoie care câştiga în intensitate cu o viteză şi cu o forţă alarmante. Îşi dorea o micuţă Emma sau un micuţ Kenny pe care să-l ocrotească, să-l iubească şi să-l înveţe. Din nefericire însă, dorinţa ei de a-şi lega viaţa de a unui bărbat nu crescuse câtuşi de puţin. De fapt, chiar dimpotrivă.
   Ceilalţi copii se holbau la Sloan cu nedisimulată veneraţie, dar Butch Ingersoll era hotărât să nu se lase impresionat. Tatăl şi bunicul lui fuseseră stelele fotbalului, în liceu. La şase ani, Butch nu avea doar constituţia lor solidă, moştenindu-le şi bărbia pătrată şi fanfaronada macho. Bunicul lui era şeful poliţiei şi şeful lui Sloan.
   Butch îşi împinse bărbia în faţă, amintindu-i lui Sloan de Şeful Ingersoll.
   - Bunicul zice că orice poliţist l-ar fi putut salva pe copilul acela, doar că cei de la televiziune au făcut mare tam-tam pentru că eşti femeie-poliţist.
   În urmă cu o săptămână, Sloan pornise în căutarea unui copilaş dat dispărut şi sfârşise coborând într-un puţ ca să-l salveze.
   Televiziunea locală culesese povestea copilului dispărut, iar apoi media din Florida culesese povestea acţiunii de salvare. La trei ore după ce coborâse în puţ şi după ce petrecuse momentele cele mai terifiante din viaţa ei, Sloan ieşise afară ca „eroină”.
   Murdară şi epuizată, Sloan fusese ovaţionată cu urale asurzitoare de către cetăţenii din Bell Harbor, care se adunaseră să se roage pentru siguranţa copilului şi cu strigătele reporterilor care se adunaseră să se roage pentru o ştire suficient de interesantă ca să le asigure rating-ul.
   După o săptămână, notorietatea şi vâlva începuseră în sfârşit să se mai domolească, dar nu suficient de repede pentru Sloan. Ea găsea rolul de star media şi de erou local nu doar comic de nepotrivit ci şi deconcertant. Într-o parte a spectrului, nu avea voie să-i dezamăgească pe cetăţenii din Bell Harbor, care o priveau acum ca pe o eroină, un ideal, un model pentru femei. Pe de altă parte, trebuia să se descurce cu căpitanul Ingersoll, bunicul de cincizeci şi cinci de ani al lui Butch, misogin înveterat, care privea fapta involuntar eroică a lui Sloan ca pe o „ostentaţie deliberată” şi prezenţa ei în forţele poliţiei sale, ca pe un afront adus demnităţii lui, ca pe o provocare a autorităţii lui, o greutate pe care era obligat să o poarte până când va putea găsi o cale să se descotorosească de ea.
   Cea mai bună prietenă a lui Sloan, Sara Gibbon, sosi la locul evenimentelor exact când Sloan terminase de înfăşurat sfoara zmeului într-un mosorel pe care i-l oferi cu un zâmbet lui Kenny.
   - Am auzit aplauze şi ovaţii, spuse Sara uitându-se la Sloan, apoi la micul grup de copii şi apoi la zmeul-şoim cu aripa galbenă la vârf, frântă. Kenny, ce s-a întâmplat cu zmeul tău? întrebă Sara zâmbindu-i şi făcându-l să se lumineze tot.
   Sara avea acest efect asupra bărbaţilor de orice vârstă. Cu părul ei acaju, strălucitor, tuns scurt, cu ochii verzi, strălucitori şi cu trăsăturile ei fine, Sara îi putea opri pe bărbaţi din drumul lor cu o singură privire.
   - S-a agăţat în copac.
   - Da, dar Sloan l-a luat de acolo, îl întrerupse Emma aprinsă, îndreptând un degeţel durduliu spre vârful copacului.
   - S-a căţărat până sus de tot, îi luă Kenny vorba din gură şi nu i-a fost deloc frică, pentru că este curajoasă.
   Sloan simţi, ca o viitoare-cândva-mamă, că trebuia să corecteze această impresie, în faţa copiilor.
   - Să fi curajos nu înseamnă că nu ţi-e niciodată frică. Să fi curajos înseamnă că deşi îţi este frică, faci totuşi ceea ce trebuie să faci. De exemplu, spuse ea zâmbindu-i micului grup, voi sunteţi curajoşi când spuneţi adevărul, chiar dacă vă este frică să nu daţi cumva de necaz. Asta înseamnă să fii cu adevărat, cu adevărat, curajos.
   Sosirea la faţa locului a lui Clarence Clovnul, cu un mănunchi de baloane uriaşe, îi făcu pe toţi copiii să se întoarcă la unison şi câţiva dintre ei se îndepărtară pe loc, lăsându-i în urmă doar pe Kenny, pe Emma şi pe Butch.
   - Mulţumesc că mi-ai dat jos zmeul, spuse Kenny zâmbind din nou cu zâmbetul lui irezistibil, cu doi dinţi lipsă.
   - Cu plăcere, spuse Sloan înfrângându-şi imposibilul impuls de a-l lua şi a-l strânge în braţe - cu maieul lui pătat, cu faţa lipicioasă, cu tot.
   După care cei trei copii se întoarseră şi se îndepărtară, comentând cu glas tare gradul real de curaj al lui Sloan.
   - Miss Memullin a avut dreptate. Sloan este o adevărată eroină în viaţă, declară Emma.
   - Este cu adevărat foarte curajoasă, stabili Kenny.
   Butch Ingersoll se simţi obligat să califice şi să limiteze complimentul.
   - Este curajoasă pentru o fată, declară el expediind subiectul, amintindu-i şi mai mult unei Sloan amuzate, de Şeful Ingersoll.
   În mod ciudat, micuţa, timida Emma a fost cea care a sesizat insulta.
   - Fetele sunt la fel de curajoase ca şi băieţii.
   - Nu sunt! Ea nici n-ar fi trebuit măcar să se facă poliţist. Asta e o meserie pentru bărbaţi. De aceea li se şi zice poliţişti.
   Emma se simţi cumplit de jignită de această ultimă insultă la adresa eroinei ei şi declară cu voce ascuţită:
   - Mama mea spune că Sloan Reynolds ar trebui să fie poliţist şef!
   - Ah, da? ripostă Butch Ingersoll. Ei bine, bunicul meu este poliţist şef şi spune despre ea că este o adevărată pacoste! Bunicul meu spune că ar trebui să se mărite şi să facă copii. Pentru asta sunt făcute fetele!
   Emma deschise gura să protesteze, dar nu-i trecu nimic prin cap.
   - Te urăsc, Butch Ingersoll, strigă ea în schimb şi o luă la fugă, strângându-şi păpuşa, o feministă în faşă, cu lacrimi în ochi.
   - Nu ar fi trebuit să spui asta. Ai făcut-o să plângă, îl atenţionă Kenny.
   - Cui îi pasă? spuse Butch, un închistat în faşă, cu aceeaşi mentalitate ca a bunicului său.
   - Dacă mâine o să fi drăguţ de tot cu ea, poate că o să te ierte pentru ce ai spus, decise Kenny.
   Un politician în faşă, ca şi tatăl lui.

                                      Capitolul 2

        Când copiii se îndepărtaseră suficient, Sloan se întoarse spre Sara şi spuse cu un zâmbet ciudat:
   - Până mai adineauri nu reuşisem să decid dacă vreau să am un băieţel sau o fetiţă. Acum ştiu. În mod categoric, vreau o fetiţă.
   - Ca şi cum ai avea de ales, glumi Sara, obişnuită cu această topică a conversaţiei, care devenise tot mai frecvenţă. Şi în timp ce încerci să te decizi asupra sexului copilului tău încă neconceput, îţi pot sugera să te străduieşti ceva mai mult pentru găsirea unui eventual tată şi soţ?
   Sara ieşea constant şi de câte ori ieşea cu cineva nou - ceea ce se întâmpla frecvent, se interesa în mod sistematic de prietenii acestuia, cu intenţia precisă de a găsi pe cineva potrivit pentru Sloan.
   De îndată ce selecta o posibilă partidă, începea campania de a i-o prezenta lui Sloan. Şi indiferent de numărul mare al încercărilor ei eşuate de peţire, nu renunţa niciodată să încerce, pentru că efectiv nu putea înţelege cum era posibil ca Sloan să prefere o seară singură, acasă, uneia în compania unui bărbat rezonabil de atrăgător, indiferent cât de puţine ar fi avut ei în comun.
   - Pe cine ai în cap de data asta? întrebă îngrijorată Sloan, în timp ce traversau parcul spre corturile şi chioşcurile montate de întreprinzătorii locali.
    - Există un chip nou chiar acolo, spuse Sara arătând cu capul spre un bărbat înalt, în pantaloni cafenii şi o jachetă galben pal, care, sprijinit de un copac, privea copiii adunaţi în jurul lui Clarence Clovnul, care tocmai transforma cu repeziciune două baloane roşii în doi elani roşii, cu coarne.
   Faţa umbrită era în profil şi bărbatul sorbea dintr-un pahar mare, din carton. Sloan îl observase ceva mai devreme, privind-o când vorbea cu copiii după recuperarea zmeului, dar de vreme ce acum urmărea acelaşi grup, presupuse că era un tată desemnat să se ocupe de progenitura lui.
   - Este deja tatăl cuiva, spuse ea.
   - De ce spui asta?
   - Pentru că de o jumătate de oră se uită la acelaşi grup de copii.
   Sara nu era dispusă să renunţe.
   - Doar pentru că se uită la copii, nu înseamnă că unul dintre ei este al lui.
   - Atunci de ce crezi că-i urmăreşte?
   - Păi, ar putea să fie...
   - Un pervers? sugeră Sloan sec.
   Ca şi cum ar fi simţit că se vorbea despre el, bărbatul îşi aruncă paharul de carton în coşul de gunoi de lângă pom şi se îndepărtă în direcţia unde cea mai nouă achiziţie a serviciului de pompieri strânsese o considerabilă mulţime de privitori.
   Sara se uită la ceas.
   - Ai noroc. Oricum, azi nu am timp de peţit. Mai am încă trei ore de serviciu, în cortul nostru.
   Era vorba de cortul având ca temă designul de interior, în care Sara distribuia broşuri însoţite de sfaturi gratuite.
   - Nici un mascul rezonabil de atractiv nu s-a oprit să ia o broşură, până la ora asta.
   - Doar ciurucuri, glumi Sloan.
   - Ai dreptate, conveni solemn Sara în timp ce înaintau pe alee. Oricum, am decis să închid cortul pentru un sfert de oră, în cazul în care vrei să mănânci ceva.
   Sloan se uită la ceas.
   - Peste cinci minute sunt programată să preiau cortul nostru, pentru o oră. O să trebuiască să aştept să ies din tură ca să mănânc ceva.
   - În regulă, dar stai departe de chili, cu orice preţ! Aseară a fost un fel de întrecere cine face cel mai iute chili şi Pete Salinas a câştigat concursul. Se pare că el face cel mai iute chili din toată Florida iar oameni în toată firea se înghesuie să încerce să-l mănânce, deşi este făcut din jumătate ardei jalapeno şi jumătate fasole boabe. Ăştia-s bărbaţii. A dovedi că pot mânca chili iute este în mod categoric o chestiune bărbătească, explică Sara cu încrederea femeii care a cercetat cu atenţie şi plăcere subiectul simţindu-se expertă în materie de bărbaţi.
   În ciuda calificării Sarei, Sloan avea dubii privind concluzia trasă.
   - Poate că chili ăsta nu este chiar atât de iute pe cât crezi tu.
   - Ah, ba da, este. De fapt, nu este doar iute, este letal. Shirley Morrison de la cortul de prim ajutor mi-a spus că în ultima oră au tot venit la ea victimele chiliului lui Pete, plângându-se de toată gama, de la dureri de burtă, la crampe şi la diaree.
   Cortul poliţiei era amplasat în partea de nord a parcului, imediat lângă lotul de parcare, iar cortul Sarei se afla la vreo treizeci de metri distanţă.
   Sloan voia tocmai să comenteze ceva pe tema aceasta, când maşina de poliţie a căpitanului Ingersoll se opri scurt în apropierea cortului. Ingersoll îşi extrase trupul greoi de pe bancheta din faţă şi trânti portiera, apoi se îndreptă spre cortul lor, conversă scurt cu locotenentul Caruso şi începu să scruteze zona, cu faţa încruntată.
   - Dacă aş şti să citesc chipurile oamenilor, aş zice că după mine se uită, spuse Sloan oftând.
   - Parcă ziceai că mai ai cinci minute până îţi începe schimbul.
   - Da, dar asta nu contează... Sara, izbucni ea, uite cine aşteaptă în faţa cortului tău! Doamna Peale, cu câte o pisică sub fiecare braţ.
   Doamna Cliffors Harrison Peale III era văduva unuia dintre cetăţenii fondatori ai orăşelului Bell Harbor şi unul dintre cei mai bogaţi locuitori.
   - Este un client cu un potenţial fantastic, aşteptând sfaturile tale excelente. Deşi este capricioasă. Şi foarte pretenţioasă.
   - Din fericire, eu sunt foarte răbdătoare şi foarte flexibilă, spuse Sara şi Sloan râse când Sara o rupse la fugă, la stânga, spre cortul ei.
   Sloan îşi netezi părul în coada de cal, verifică să se asigure că bluza albă, tricotată, era bine vârâtă în cureaua şortului ei kaki şi o luă la dreapta, spre cortul secţiei de poliţie.

                                            Capitolul 3

                Căpitanul Roy Ingersoll stătea în picioare lângă masa din faţa cortului, de vorbă cu Matt Caruso şi Jess Jessup, pe care trebuia să-i elibereze pentru masa de prânz.
   Jess zâmbi când o văzu, Ingersoll se zgâi la ea, în timp ce Caruso, care era un imitator fără coloană vertebrală, copie imediat zâmbetul lui Jess, apoi se uită la expresia lui Ingersoll şi-şi întoarse pe loc privirea.
   De obicei Sloan găsea la fiecare ceva de plăcut dar când era vorba de Caruso, care nu era doar un imitator ci şi informatorul lui Ingersoll, acest lucru devenea imposibil. La treizeci şi trei de ani, Caruso avea deja aproape treizeci de kilograme în plus, o faţă păstoasă, păr rar şi tendinţa de a transpira tot, numai ce se încrunta Ingersoll la el.
   Îngersoll se lansă într-o diatribă în clipa în care Sloan se apropie de ei.
   - Îmi dau seama că datoria ta aici nu este la fel de importantă ca aceea de a te lansa în fapte eroice, în faţa unei mulţimi în adoraţie, dar locotenentul Caruso şi cu mine te-am aşteptat ca să putem merge la masă. Crezi că o să poţi sta aici o jumătate de oră, să putem şi noi mânca?
   Uneori răutăţile lui răneau cu adevărat, de obicei înţepau, dar această critică era atât de stupidă şi de injustă, încât Ingersoll părea acum mai curând un copil răzgâiat, cu părul cărunt şi burtă de băutor de bere, decât tiranul nemilos, care era de obicei.
   Sloan îi răspunse plină de mărinimie:
   - Mâncaţi liniştiţi, în următoarea oră sunt de serviciu.
   Nereuşind să obţină o ripostă din partea ei, Ingersoll se întoarse pe călcâie, dar în timp ce se îndepărta, mai lansă o remarcă insultătoare, peste umăr.
   - Încearcă să nu faci vreo prostie în lipsa noastră, Reynolds.
   De data aceasta reproşul lui o irită şi o făcu să se simtă jenată, pentru că fusese auzit de câţiva trecători, iar Caruso zâmbise dispreţuitor.
   Sloan aşteptă până când aceştia se îndepărtară puţin; apoi le strigă veselă:
   - Încercaţi chilii. Lumea zice că e ceva grozav!
   Îşi aminti ce spusese Sara despre provocarea pe care o reprezenta pentru bărbaţi chili-ul iute şi deşi ideea Sarei i se păruse total stupidă atunci, Sara era o autoritate indiscutabilă în materie de comportament masculin.
   - Dar dacă nu faceţi faţă la ardeii iuţi jalapeno, mai bine vă abţineţi! adăugă ea ridicându-şi vocea ca să fie auzită.
   Cei doi bărbaţi se întoarseră atât cât să-i adreseze un zâmbet ironic de superioritate bărbătească; apoi o luară direct spre standul cu chili al lui Pete Salinas.
   Sloan îşi aplecă puţin capul ca să-şi ascundă zâmbetul şi începu să îndrepte teancurile de broşuri privind serviciile civile de pază şi noile cursuri de auto-apărare pentru femei, care se ţineau la primărie.
   Lângă ea, Jess Jesupp îi privi pe Ingersoll şi Caruso, până când îi pierdu în mulţime.
   - Ce pereche perfectă. Ingersoll este un egoist iar Caruso, un linguşitor.
   În sinea ei Sloan era de acord cu el, dar alese în mod automat să îndulcească o situaţie dificilă, în loc să o facă şi mai penibilă.
   - Ingersoll este un poliţist bun, totuşi. Trebuie să-i acorzi credit pentru asta.
   - Şi tu eşti un poliţist al naibii de bun, dar el nu-ţi acordă credit pentru asta, contracară Jess.
   - El nu acordă credit nimănui, sublinie Sloan, refuzând ca discuţia să ameninţe buna dispoziţie a după-amiezii înmiresmate.
   - Exceptând cazul în care îi place de cineva, argumentă Jess, iritat.
   Sloan îi zâmbi fără voie.
   - Şi pe cine, mă rog, place el?
   Jess se gândi o clipă; apoi chicoti.
   - Pe nimeni. Nu îi place de nimeni, recunoscu el.
   Se retraseră amândoi într-o tăcere confortabilă, urmărind mulţimea, întorcând zâmbete şi saluturi prieteneşti, de la oameni pe care îi ştiau, sau care îi ştiau, sau care pur şi simplu treceau pe acolo.
   Pe Sloan începu să o amuze când un grup de femei trecu de câteva ori prin dreptul lor şi când zâmbetele acestora deveniră tot mai provocatoare, vizându-l direct pe Jess.
   O amuza dar nu o surprindea. Jess Jessup avea acest efect asupra femeilor, indiferent cum era îmbrăcat, dar când era în uniformă, arăta ca şi cum locul lui ar fi fost într-un film hollywoodian, în care ar fi jucat rolul poliţistului frumos, dur, carismatic.
   Avea păr negru cârlionţat, un zâmbet strălucitor, o cicatrice deasupra sprâncenei, care îi acorda un aer periculos, îndrăzneţ şi o gropiţă nefirească într-un obraz, care îi putea îndulci trăsăturile până la a-l face să semene cu un puştan.
   Venise în Bell Harbor cu un an în urmă, după ce petrecuse şapte ani la Miami, în cadrul Departamentului de Poliţie Dade. Sătul de delincventa şi de traficul unui mare oraş, şi-a aruncat într-un wee-kend, în Jeep, sacul de dormit, şi-a schimbat hainele şi a pornit-o la nord de Miami. Fără vreo anumită destinaţie în gând, exceptând o frumoasă întindere de plajă, s-a pomenit la Bell Harbor. După două zile a decis că se simţea în micuţul orăşel cu adevărat „acasă”.
   A aplicat pentru un post la poliţia din Bell Harbor şi a lăsat în urmă, fără ezitare, Miami-ul, cu tot cu vechimea şi pensia pe care şi le meritase acolo. Competent, spiritual şi plin de energie, devenise aproape la fel de popular printre colegii din poliţia din Bell Harbor ca şi pentru populaţia feminină a oraşului.
   Toată lumea din departament îl tachina din cauza numărului tot mai mare de apeluri venite din partea „don'şoarelor disperate” care, în mod inevitabil, se aflau în zona lui de patrulare. Zonele de serviciu se schimbau la fiecare trei luni şi oriunde îl plasa pe Jess noua repartiţie, creşterea numărului apelurilor din partea femeilor era inevitabilă.
   Toţi, de la secretare la sergenţii de birou, îl tachinau cu trecerea lui la femei şi spre cinstea lui, nu arăta nici enervare şi nici vanitate.
   Dacă nu ar fi fost evident faptul că Jess se întâlnea doar cu femei înalte, subţiri ca trestia şi frumoase, Sloan ar fi zis că era indiferent la aspect, al lui sau al altora.
   În clipa de faţă, o roşcată şi două dintre prietenele ei ajunseseră la o înţelegere şi se îndreptau direct spre masa lor. Sloan le văzu şi îi spuse lui Jess, glumind:
   - Clubul tău de admiratoare se apropie. Au pus la cale un plan.
   Spre amuzamentul ei, Jess chiar încercă să le facă să se răzgândească, întorcându-şi privirile spre cortul Sarei, spunându-i cu un interes exagerat, fixând cortul:
   - Se pare că Sara are o clientă. Nu este cumva doamna Peale? Poate c-ar trebui să mă duc la ea, să o salut.
   - Frumoasă încercare, glumi Sloan. Dar dacă o să te ridici şi o să pleci de aici, femeile vor veni după tine, sau te vor aştepta aici. Au aerul acela hotărât, pe care-l au femeile în preajma ta.
   - Dar nu tu, spuse Jess uşor iritat, privind-o fix şi făcând-o să râdă.
   Toate trei femeile se apropiau de treizeci de ani, erau atrăgătoare, zvelte, cu trupurile bronzate perfecte şi atât de voluptoase, încât Sloan fu cuprinsă de admiraţie. Roşcata era purtătorul de cuvânt al grupului şi primele ei vorbe trădară faptul că îl cunoşteau deja pe Jess.
   - Bună, Jess. Am decis că păreai cam singuratic, aici.
   - Serios? spuse el cu un zâmbet lipsit de orice aluzie.
   Privite mai de aproape, se vedea că toate trei erau bine date cu fond de ten şi Sloan îşi revizui aprecierea, decizând că erau sărite binişor de treizeci de ani.
   - Serios, spuse vesel roşcata aruncându-i o privire lungă, intensă, care pe Sloan ar fi făcut-o să roşească, dacă ar fi încercat-o.
   Cum Jess nu păru să reacţioneze la invitaţia din privirea ei, roşcata făcu o încercare mai directă.
   - Este o adevărată uşurare să ştim că eşti tu de serviciu acum, în zonă.
   - De ce? întrebă el cu un zâmbet pervers, pe care îl mai văzuse Sloan când încerca să descurajeze femeile.
   Toate trei părură uimite, dar nu se descurajară.
   - E un nebun care circulă în libertate, îi reaminti una dintre ele, inutil, referindu-se la valul de tâlhării în care câteva femei mai în vârstă fuseseră găsite aproape moarte, sălbatic bătute, în casele lor.
   - Femeile din oraşul ăsta sunt îngrozite, mai ales femeile singure! Şi mai ales noaptea, spuse roşcata, intensificându-şi voltajul privirilor.
   Jess zâmbi brusc, încuviinţând mesajul transmis.
   - Pot rezolva problema asta pentru voi, spuse el cu un ton încărcat de promisiuni.
   - Poţi?
   - Pot.
   Jess se întoarse spre Sloan, scoţând-o forţat din poziţia ei confortabilă de simplu privitor, pentru a o aduce în cea de participant fără vrere.
   - Eşti drăguţă să-mi dai caietul şi trei dintre broşurile acelea?
   Sloan făcu ce i se ceruse şi Jess le oferi femeilor câte o broşură. Nu trebuie decât să vă adăugaţi numele pe lista asta, le spuse el.
   Toate trei erau atât de dornice să facă tot ce le cerea el, încât îşi trecură numele şi telefoanele pe listă, fără întrebări.
   Dându-i lista înapoi, roşcata întrebă:
   - Pentru ce am semnat?
   - Pentru cursurile de auto-apărare, răspunse el cu un zâmbet şmecheros. Ţinem patru asemenea şedinţe la primărie, începând de mâine după-amiază, adăugă el omiţând cu grijă să spună că Sloan urma să ţină majoritatea orelor şi că el avea să fie prezent doar ca să demonstreze câteva mişcări pe care le-ar putea folosi femeile ca să se poată apăra de un eventual atacator.
   - O să fim acolo, promise bruneta, rupând pentru prima oară tăcerea.
   - Să nu mă dezamăgiţi, spuse el cu căldură.
   - În nici un caz, îl asigurară ele începând să se îndepărteze.
   Arătau ca dansatoarele de la Las Vegas, decise Sloan, observându-le mişcările coregrafice ale posterioarelor ferme, picioarele lungi şi sandalele cu tocuri înalte. Un zâmbet vag poposi în colţul gurii ei când încercă să se imagineze în rolul femeii fatale, fără inhibiţii.
   - Să auzim, spuse Jess.
   - Să auzim ce? răspunse Sloan mirată să descopere că în loc să se uite după cele trei femei, Jess se întorsese în scaun, privind-o cu insistenţă.
   - La ce te gândeai?
   - Mă gândeam că arată ca nişte dansatoare de la Las Vegas, spuse Sloan, derutată şi intimidată de privirea lui nemişcată.
   Îl mai surprinsese de câteva ori în trecut uitându-se la ea în felul acesta sfredelitor, gânditor şi din motive neclare nu dorise niciodată să-i ceară o explicaţie. La secţie, Jess era renumit pentru abilitatea lui de a smulge confesiuni de la suspecţi, pur şi simplu punându-le o întrebare, apoi stând vizavi de ei la masă şi privindu-i insistent, până când aceştia începeau să răspundă. Privirea aceasta era mai puţin intimidantă, dar tot deconcertantă.
   - Sincer, chiar la asta mă gândeam, insistă ea cu o uşoară disperare.
   - Dar nu numai la asta, insistă el cu blândeţe. Nu, cu zâmbetul ăsta...
   - Ah, zâmbetul, spuse Sloan, simţindu-se în mod inexplicabil, uşurată. Încercam să mă imaginez pe tocurile alea, într-un şort strâmt, minuscul, plimbându-mă prin parc.
   - Mi-ar plăcea să te văd aşa, spuse el şi înainte ca Sloan să poată măcar reacţiona la remarca aceasta, Jess se ridică, îşi vârî mâinile în buzunare şi spuse ceva ce o lăsă cu gura căscată:
   - Iar când te decizi să faci asta, ai putea şi să-ţi aplici o jumătate de centimetru de fond de ten, ca să-ţi ascunzi pielea asta strălucitoare. Să torni puţină vopsea pe părul tău blond ca mierea şi să scapi de şuviţele astea decolorare de soare.
   - Ce?! spuse ea înghiţindu-şi râsul.
   Jess se uită în jos la ea, amuzat.
   - Fă ceva ca să încetezi să-mi mai aminteşti de îngheţata la cornet şi de prăjitura cu căpşuni.
   Râsul îi gâlgâi în sus, dansându-i în ochi şi tremurându-i în voce.
   - Mâncare? Îţi amintesc de mâncare?
   - Îmi aminteşti cum mă simţeam când aveam treisprezece ani.
   - Cum erai la treisprezece ani? întrebă ea înghiţindu-şi râsul.
   - Eram băiat de altar.
   - Nu se poate!
   - Ba da, asta eram. Totuşi, în timpul liturghiei atenţia mea se îndrepta constant spre o fetiţă de care-mi plăcea şi care la slujba de la ora zece stătea întotdeauna în banca a treia. Şi asta mă făcea să mă simt ca un pervers scârbos.
   - Şi cum te-ai descurcat?
   - Mai întâi am încercat să o impresionez făcând genoflexiuni mai adânci şi părând mai priceput şi mai convins decât ceilalţi băieţi de altar.
   - Şi a funcţionat?
   - Nu aşa cum aş fi vrut eu. Devenisem atât de bun, încât în anul acela a trebuit să servesc la două liturghii în loc de una, dar Mary Sue Bonner continua să mă ignore.
   - Este greu de imaginat vreo fată care să te refuze, chiar şi atunci.
   - Şi mie mi s-a părut puţin deranjant.
   - Mă rog, o dată câştigi, o dată pierzi, ştii cum e.
   - Nu, nu ştiam. Nu ştiam decât că o voiam pe Mary Sue Bonner.
   Jess nu obişnuia să vorbească despre trecutul lui şi Sloan era aproape intrigată de această fără precedent imagine de adolescent nesigur.
   Jess ridică din sprâncene.
   - Cum pioşenia şi fervoarea religioasă nu o impresionaseră, după liturghia de la ora zece am prins-o din urmă şi am convins-o să mergem împreună la prăvălia cu îngheţată a lui Sander. Ea a luat un cornet cu îngheţată de ciocolată. Eu am luat o prăjitură cu căpşuni...
   O aşteptă să-l întrebe ce s-a întâmplat după aceea, iar Sloan nu rezistă tentaţiei să se hazardeze cu o presupunere.
   - După care îmi închipui că ai cucerit-o pe Mary Sue?
   - Nu, de fapt, nu. Am încercat vreme de doi ani, dar ea era imună la mine. La fel ca şi tine.
   Era atât de al naibii de frumos şi atât de neobişnuit de nefericit, încât Sloan se simţi uşor flatată, fără să ştie exact de ce anume.
   - Pentru că tot veni vorba de tine, spuse el brusc, presupun că nu te gândeşti să vii mâine cu mine la petrecerea lui Pete?
   - Sunt de seviciu, dar mă gândesc să vin şi eu, mai târziu.
   - Dar dacă nu erai de serviciu, veneai cu mine?
   - Nu, spuse Sloan cu un zâmbet vesel ca să mai îndulcească înţepătura, deşi se îndoia că Jess s-ar fi simţit cât de cât înţepat. În primul rând, aşa cum ţi-am mai explicat, lucrăm împreună.
   Jess chicoti.
   - Tu nu te uiţi la televizor? Se presupune că poliţiştii se îndrăgostesc între ei.
   - În al doilea rând, termină ea degajat, ignorând remarca, tot aşa cum am mai spus, mi-am creat regula de a nu ieşi cu un bărbat care este de o sută de ori mai atrăgător decât mine. Este prea greu pentru egoul meu delicat.
   Jess îi acceptă refuzul cu acelaşi umor neprefăcut, dovedind astfel că de fapt nu-l prea interesa subiectul.
   - În acest caz, m-aş duce să mănânc şi eu ceva.
   - De data asta nu le lăsa pe fete să se certe care să-ţi facă cinste cu masa. Este un lucru cumplit de greu de privit, glumi ea începând să facă ordine pe masă.
   - Pentru că vorbim de admiratori, cred că Sara a făcut din nou rost de unul. L-am văzut mai devreme stând de vorbă cu ea; a venit cu el aici, mi l-a prezentat. Îl cheamă Jonathan. Bietul de el, comentă Jess. Dacă n-are câteva milioane în bancă, pierde timpul degeaba. Sara e o cochetă.
   Jess trecu peste sforile care fixau cortul de beţele din pământ.
   - Cred că o să mănânc şi eu chilli-ul pe care l-ai recomandat ca provocare.
   - Eu una n-aş face asta, îl preveni Sloan zâmbind cu subînţeles.
   - De ce nu?
   - Pentru că am auzit că este atât de iute, încât Salvarea este ocupată să prescrie reţete pentru diverse şi neplăcute reacţii stomacale.
   - Vorbeşti serios?
   Sloan încuviinţă din cap, zâmbind tot mai larg.
   - Cât se poate de serios.
   Jess izbucni într-un hohot sonor de râs şi traversă peluza în direcţia opusă standului cu chilii, spre cele cu pizza şi hot doggs. Se opri să o salute pe Sara care era prinsă într-o conversaţie cu doamna Peale, ţinând în braţe, în timp ce sporovăiau, una din pisicile acesteia.
   Se opri apoi să stea de vorbă cu un grup de copii. Se lăsă la pământ, ca să fie mai aproape de înălţimea lor şi le spuse ceva ce-i făcu să râdă. Sloan îl privi, dorindu-şi cu oarecare melancolie să poată pur şi simplu să iasă cu el, fără să se mai gândească la consecinţe.
   Având în vedere preferinţa lui pentru femeile înalte, spectaculoase, Sloan rămăsese surprinsă când, în urmă cu câteva săptămâni, o invitase la cină şi chiar şi mai şocată acum, când o invitase să iasă cu el. Era atât de tentant să spună da. Îi plăcea enorm de el, iar el avea aproape toate calităţile pe care şi le dorea la un bărbat, dar Jess Jessup arăta pur şi simplu prea bine ca să fie confortabil.
   Spre deosebire de Sara, care îşi dorea strălucire şi emoţie în căsnicie şi care era decisă să găsească bărbatul care să le aibă pe toate, farmec, frumuseţe şi bani, Sloan îşi dorea aproape opusul. Ea îşi dorea „Normalul”.
   Ea îşi dorea un bărbat care să fie bun, afectuos, inteligent şi serios. Pe scurt, îşi dorea o viaţă care să fie altfel decât cunoscuse ea şi totuşi suficient de asemănătoare ca să fie confortabilă, o viaţă simplă în Bell Harbor, ca aceea pe care o ducea ea, dar cu copii şi cu un soţ iubitor, credincios şi un tată pe care să poţi pune bază. Copiii ei, îşi dorea ea, trebuiau să se poată bizui pe dragostea şi pe sprijinul tatălui lor. Voia să se poată bizui şi ea pe toate acestea - pentru toată viaţa.
   O fi fost Jess Jessup perfect în atâtea privinţe, doar că atrăgea femeile ca un magnet uman şi după părerea lui Sloan, asta nu făcea din el o perspectivă de căsnicie bună, care să dureze o viaţă. Faptul că poseda din belşug toate celelalte criterii ale ei îl făceau tentant, dar şi prea riscant, aşa încât decise cu regret să evite orice fel de relaţie personală cu el, indusiv întâlnirile la o cină.
   În plus, orice relaţie serioasă cu Jess sau cu oricare alt ofiţer de poliţie ar fi distras-o serios de la munca ei, ori Sloan nu dorea să-şi compromită performanţele. Îşi iubea muncă şi îi plăcea să muncească alături de cei nouăzeci de ofiţeri ai forţelor de poliţie din Bell Harbor. Ca şi Jess, erau cu toţii prietenoşi, se ajutau între ei şi Sloan ştia instinctiv că şi ei o plăceau.
   La ora patru după-amiază, Sloan era mai mult decât gata să plece acasă. Caruso şi Ingersoll plecaseră amândoi la scurt timp după masă, plângându-se de „gripă” intestinală, ceea ce însemnase că Jess şi Sloan rămăseseră blocaţi acolo până la schimbul următor.
   Fusese de serviciu de la ora opt dimineaţa şi tânjea după o baie prelungită şi o cină uşoară, după care să-şi termine cartea pe care o citea în pat. Sara plecase de o oră, după ce se oprise să-i spună că doamna Peale o invitase la ea marţi seara să-i vadă casa şi să discute despre redecorarea primului nivel. Din cine ştie ce motiv, doamna mai în vârstă dorea să fie şi Sloan de faţă şi după ce se asigură de acordul ei, Sara a fugit să se pregătească pentru întâlnirea cu promiţătorul avocat pe care-l cunoscuse de curând şi pe care îl chema Jonathan.
   Apropierea cinei golise pentru moment aproape tot parcul şi Sloan stătea lângă Jess, cu coatele sprijinite pe masă, cu faţa în palme.
   - Arăţi ca o fetiţă părăsită, glumi Jess lăsându-se pe spate în scaunul metalic şi privind lumea care se îndrepta încet spre lotul de parcare. Eşti obosită sau doar plictisită?
   - Mă simt vinovată pentru Ingersoll şi Caruso, mărturisi ea.
   - Eu nu. Vei deveni din nou eroină când tipii vor afla, spuse Jess chicotind.
   - Să nu spui nimic, îl preveni Sloan. În Bell Harbor nu există secrete. Nu, în secţia noastră.
   - Linişteşte-te, detectiv Reynolds, glumeam doar.
   În vocea lui se simţi o nuanţă caldă, mai sobră, pe care nu i-o auzise niciodată până atunci.
   - Pentru informarea ta, cred că aş fi în stare de orice ca să te protejez de orice rău; prin urmare nu ţi-aş face unul în mod intenţionat.
   Sloan îşi lăsă mâinile în lături şi se întoarse spre el cercetându-i chipul frumos, zâmbitor, cu o privire în care se citea o comică neîncredere.
   - Jess, tu flirtezi cu mine?
   Jess se uită peste ea.
   - Uite că ne vine schimbul.
   Se ridică şi se uită în jur, să vadă dacă nu a uitat ceva.
   - Ce planuri ai pentru seara asta? întrebă el în timp ce Reagan şi Bumby se apropiau de ei.
   - Mă bag în pat, cu o carte bună. Dar tu?
   - Eu am o întâlnire fierbinte, răspunse el alungându-i lui Sloan impresia că flirta cu ea, făcând-o să râdă.
   - Ticălosule, spuse ea cu afecţiune; apoi se aplecă să intre în cort, după geantă.
   Când ieşi, ofiţerii Reagan şi Bumby stăteau în picioare, lângă masă, gata să-şi preia schimbul. Erau amândoi uşor trecuţi de patruzeci de ani, plăcuţi la înfăţişare şi oameni serioşi, care îşi aduceau aminte de vremurile când încălcările regulilor de circulaţie şi disputele domestice erau aproape singurele probleme cu care aveau de a face. Erau însuraţi, aveau copii în liga mică.
   - S-a întâmplat ceva? o întrebă Ted Bumby.
   Sloan îşi petrecu pe umăr bareta genţii ei de piele şi păşi peste funiile care ancorau cortul.
  - Nu.
   - Ba da, contracară Jess. Sloan tocmai m-a făcut ticălos.
   - Se pare că faci progrese, glumi Bumby făcându-i cu ochiul lui Sloan.
   - Sloan are dreptate, îşi dădu şi Reagan cu părerea. Chiar eşti ticălos.
   - Încercaţi chili-ul când aveţi puţin timp, contracară cu viclenie Jess trecând peste funii, imediat după Sloan.
   Sloan se întoarse în loc atât de brusc încât aproape că intră în Jess, care trebui să se ţină de funie ca să nu-şi piardă echilibrul.
   - Nu vă apropiaţi de chili-ul acela, îi preveni Sloan uitându-se la ceilalţi doi, pe după el. Pe Ingersoll şi Caruso i-a trimis la pat.
   - N-ai umor, se plânse Jess întorcând-o în loc şi împingând-o uşor în direcţia parcării. Strici orice plăcere.
   Umerii lui Sloan se zguduiră de râs.
   - Iar tu eşti un idiot, ripostă ea.
   - Hei, Sloan, strigă Bumby după ea, ai apărut din nou la ştiri. Apelul telefonic din noaptea trecută a tăcut senzaţie pe Canalul Şase. Ai fost grozavă, puştoaico.
   Sloan dădu din cap, dar era departe de a fi înnebunită de încântare. Văzuse clipul la ştirile de la ora şase şi uitase de el, deşi tocmai clipul acela explica starea de astăzi de deosebită posomoreală, a căpitanului Ingersoll.
   În timp ce se îndepărta alături de Jess Jessup, Bumby şi Reagan îi studiau cu un interes plin de fascinaţie.
   - Tu ce părere ai? întrebă Reagan referindu-se la pariul din cadrul secţiei. Crezi că o să i-o pună Jess? Eu pariez pe cinci dolari că Sloan n-o să se lase.
   - Eu pun cinci dolari pe Jess.
   Bumby îşi miji ochii în lumina soarelui, studiind în continuare perechea care se oprise să stea de vorbă cu câţiva oameni, aproape de parcare.
   - Dacă află Sloan de pariu, s-a zis naibii cu totul.
   - Am veşti pentru tine, spuse Reagan cu burta scuturându-i-se de râs. Eu cred că Sloan a aflat deja, deci Jess n-are nici o şansă să câştige. Cred că ştie despre pariu, doar că este prea deşteaptă şi rasată ca să spună ceva.
   Maşina lui Sloan, un Chevrolet alb, fără însemne, asigurată de oraşul Bell Harbor, era parcată lângă cea a lui Jess. După ce îi făcu lui Jess semn cu mâna, se opri cu portiera deschisă şi piciorul drept înăuntru. În parte din obicei şi în parte dintr-un vag sentiment de stinghereală, se uită în jur ca să se asigure că toată lumea părea pacifistă şi normală.
   Bell Harbor creştea atât de dramatic, încât în fiecare zi apăreau duzini de chipuri necunoscute. Nu recunoscu adolescenta plinuţă care ţinea de mână un copilaş şi nici pe bunicuţa cu gemenii care se alergau unul pe celălalt în jurul ei şi nici pe bărbatul cu barbă care citea ziarul, sprijinit de un copac. Afluxul spectaculos de noi rezidenţi adusese prosperitate oraşului şi beneficiilor din impozite; dar adusese şi o dramatică creştere a delictelor, în timp ce Bell Harbor se transforma dintr-o comunitate adormită, de la malul oceanului, într-o mică metropolă prosperă.
   Mai rămăseseră cel mult vreo sută cincizeci de oameni în parc.
   Clarence Clovnul îşi luase o oră pentru cină, la fel ca şi jonglerii.
   Majoritatea standurilor şi corturilor erau pustii, cu excepţia celor care se ocupau de ele. Banca din apropierea cortului Sarei era goală şi nici urmă de străinul frumos tuns şi cu sacou galben, din bumbac, care părea deplasat într-o zi atât de însorită şi de înmiresmată.
   Mulţumită, Sloan intră în maşină, porni motorul şi se uită în oglinda retrovizoare. Nimeni nu era în spatele ei şi Sloan întoarse maşina şi ieşi din parcare, conducând încet de-a lungul străzii întortocheate, iluminate, care traversa parcul.
   Adineauri, când o felicitase, Bumby se referise la seara precedentă, când reuşise cu blândeţe să convingă un fost soţ decis să-l omoare pe iubitul fostei soţii, să lase jos pistolul. Cum acesta se revoltase la ideea de a sta la zdup pentru o crimă „neterminată”, Sloan îl convinsese să privească iminentul timp pe care-l va petrece în detenţie ca pe o „ocazie” să se relaxeze şi să se gândească la eventualitatea găsirii unei soţii mai bune, care să-i aprecieze „adevăratele lui calităţi”.
   Nimeni n-ar fi aflat despre asta dacă inculpatul nu ar fi acordat un interviu staţiei locale de televiziune şi nu i-ar fi relatat reporterului cuvintele cu care-l convinsese Sloan să lase pistolul jos. Deşi inculpatul nu sesizase umorul sinistru din sfatul lui Sloan, media îl preluase şi de dimineaţă Sloan devenise din nou o nedorită eroină locală, doar că de data aceasta datorită inteligenţei şi nu curajului, în circumstanţe dificile.
   Aseară, căpitanul Ingersoll o felicitase, mârâind pentru felul în care stăpânise situaţia, dar în dimineaţa aceasta comentariile din media îl scoseseră, evident, din nou din ţâţâni. Sloan îi putea înţelege reacţia, până într-un anumit punct. Ea obţinuse mai multă atenţie pentru faptul că era femeie.
   În timp ce traversa intersecţia de la intrarea principală în parc, Sloan începu în mod deliberat să se gândească la ceva mai plăcut, cum ar fi fost o baie prelungită, cu spumant, pe care plănuise să o facă peste câteva minute. Coti la stânga spre Blythe Lane, o stradă largă, pietruită, cu buticuri elegante şi magazine de lux, fiecare cu câte un baldachin verde boltit marcând intrarea şi cu câte un palmier uriaş, în butoi, la bordură.
   Rareori traversa această zonă de afaceri fără să fie izbită de transformările suferite în ultimii câţiva ani. Deşi explozia populaţiei stârnise iniţial strigăte de nemulţumire, plângerile din partea rezidenţilor vechi se reduseseră abrupt pe măsură ce preţurile proprietăţilor creşteau şi afacerile locale, care se luptau cu greu să nu moară, deveneau întreprinderi prospere, aproape peste noapte. Dornic să continue să atragă nou plătitori de taxe cu dare de mână, consiliul primăriei profitase de dispoziţia caritabilă a oraşului, emiţând o serie de obligaţiuni mamut, desemnate pentru modernizarea şi înfrumuseţarea comunităţii.
   La insistenţele influentei şi ambiţioasei soţii a primarului Blumenthal, a fost angajată o echipă de arhitecţi din Palm Beach şi transformările începuseră.
   La vremea când se termină totul, efectul general a fost acela a unui farmec prosper, cu grijă plănuit, care făcea ca Bell Harbor să semene cu Palm Beach, adică exact aşa cum dorise doamna Blumenthal. Folosindu-se de influenţa ei şi de banii contribuabililor, aceasta îşi întorsese preocupările de la clădirile comerciale spre clădirile publice, începând cu primăria.
   Traficul zilei de sărbătoare era greoi şi lui Sloan îi trebuiră aproape cincisprezece minute ca să ajungă să întoarcă în strada ei şi să intre pe aleea căsuţei în stuc cenuşiu-cu-alb, din colţul pe care-l îndrăgea ea atât de mult. Plaja era de partea cealaltă a străzii şi putea auzi valurile şi râsetele copiilor şi chemările părinţilor.
   O jumătate de cvartal mai departe, un sedan albastru închis opri într-un loc de parcare, în spatele unei camionete, dar nu era nimic neobişnuit în asta. Era ca în orice alt weekend.
  Sloan vârî cheia în broasca portierei, visând deja la baia fierbinte şi la romanul poliţist pe care-l citea în pat. Sara nu putea pricepe de ce Sloan prefera să-şi petreacă serile de sâmbătă cu o carte bună, în loc să iasă cu cineva, dar Sara ura să rămână singură. Pentru Sloan, alegerea între o întâlnire cu cineva care ştia că nu o va interesa niciodată şi o seară în casă, singură, citind, era uşor de făcut. Prefera, de la distanţă, cartea.
   Zâmbi, gândindu-se că până a doua zi după-amiaza, când avea cursurile de auto-apărare, nu trebuia să meargă la serviciu.

                                     Capitolul 4

            Departamentul de Poliţie se afla în incinta noii primării, o clădire plăcută, cu trei nivele, din stuc alb, cu acoperiş roşu din ţiglă şi cu o logie cu bolte graţioase, care se înfăşură în jurul ei.
   Înconjurată de o peluză verde generoasă, din loc în loc cu palmieri şi cu lămpi retro, cu gaz, primăria oraşului Bell Harbor nu era doar atrăgătoare ci şi funcţională.
   Săli de tribunal cu lambriuri din stejar şi o sală de conferinţă, care era folosită în special pentru şedinţele oraşului, ocupau cel de al treilea nivel; biroul primarului, birourile funcţionarilor şi arhiva ocupau cel de al doilea etaj; iar cea mai mare parte a primului nivel era ocupată de departamentul de poliţie.
   Pentru interioare fusese angajată firma Sarei şi flerul ei îşi făcea simţită prezenţa în biroul somptuos mobilat al primarului şi în sălile de judecată, unde fotoliile erau îmbrăcate în materiale albastru închis şi bej, care complementau covoarele.
   Pentru zona destinată departamentului de poliţie, Sara şi partenerii ei primiseră un buget comparativ mic şi indicaţii stricte, care nu le lăsaseră prea mult spaţiu pentru flexibilitate sau creativitate.
   Partea centrală a acestui spaţiu era ocupată de treizeci de birouri aranjate în trei şiruri, fiecare birou cu propriul computer, cu un dulap cu două sertare, un scaun pe rotile şi un scaun alăturat. Birourile cu geam în faţă, prevăzute pentru ofiţerii superiori, se aflau în prima parte a vastei încăperi, iar în stânga şi dreapta acesteia erau aliniate sălile de conferinţă. În partea din spate a spaţiului, ascuns vederii de o uşă grea, care stătea mereu închisă, se afla un spaţiu de detenţie lung şi îngust, folosit pentru reţinerea temporară a delincvenţilor.
   În efortul curajos de a reduce efectul aspru, instituţional al linoleumului bej, a birourilor metalice bej şi a monitoarelor bej, firma Sarei acoperise zona centrală cu o mochetă din comerţ, bleumarin închis cu bej şi comandase draperii asortate, pentru ferestre.
   Din nefericire, mocheta era permanent murdărită cu mâncare, băuturi şi cu noroiul adus de cei nouăzeci de ofiţeri de poliţie, care foloseau incinta în trei schimburi, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.
   Sloan era unul dintre puţinii ofiţeri care apreciau eforturile Sarei sau care măcar le observaseră, dar în ziua aceea era la fel de indiferentă faţă de tot ce o înconjura, ca toţi ceilalţi. Zilele libere însemnau întotdeauna zile pline pentru poliţişti, dar aceasta părea chiar mai zgomotoasă şi mai înnebunitoare ca de obicei.
   Telefoanele sunau încontinuu, iar dinspre anticamera unde se strânseseră patruzeci de femei pentru cursurile lui Sloan de auto-apărare, se auzea ecoul vocilor, punctat de râsete nervoase. Toate sălile de conferinţă erau ocupate de ofiţerii de poliţie care intervievau martori şi discutau cu suspecţii implicaţi într-un jaf organizat de un grup de adolescenţi şi care se terminase cu o cursă de urmărire de mare viteză, apoi cu o uriaşă ciocnire în lanţ, pe autostradă. Părinţii adolescenţilor şi avocaţii care reprezentau familiile acestora ocupau telefoanele şi măsurau holul.
   Tot acest infern îl enerva pe Roy Ingersoll, care nu se simţea prea bine şi se răzbuna plimbându-se în sus şi în jos printre culoarele dintre mese, dând pe gât pastile antiacide şi căutând ceva de criticat.
   Marian Liggett, secretara lui în vârstă de şaizeci şi cinci de ani, care era tare de ureche şi care se uita la recent montatul telefon-intercom ca la lucrătura diavolului şi considera că nu te puteai baza pe el, îşi adăuga vocea la toată hărmălaia aceea, stând în uşa biroului lui şi strigând la el ori de câte ori era sunat.
    Ofiţerii încercau să se concentreze asupra treburilor lor şi să ignore hărmălaia, dar cu toţii găseau dificil acest lucru - exceptându-l pe Pete Bensinger, care era atât de înnebunit de petrecerea lui de holtei din seara aceea şi de apropiata lui căsătorie, încât era indiferent la dispoziţia acră a lui Ingersoll şi la tot restul. Fluierând încetişor, cutreiera printre mese, oprindu-se să stea de vorbă cu oricine era dispus să vorbească cu el.
   - Hei, Jess, spuse el oprindu-se la biroul de lângă Sloan. Cum îţi mai merge?
   - Valea, spuse Jess care lucra la un raport asupra unei minore capturi de droguri de la începutul săptămânii. N-am nevoie să-ţi freci de mine buna ta dispoziţie.
   Euforica bună-dispoziţie a lui Pete nu fu câtuşi de puţin dezumflată de respingerea lui Jeff. Oprindu-se la biroul lui Sloan, se aplecă şi încercă să imite vocea lui Humphrey Bogart:
   - Spune-mi, puştoaico, ce face o fată frumoasă ca tine într-un loc ca acesta?
   - Speră să întâlnească un vorbitor blând ca tine, glumi Sloan fără să-şi ridice privirea din notele pe care şi le făcea despre cursul pe care urma să-l predea.
  - Ai întârziat, croncăni Pete aruncându-şi mâinile în sus, de încântare. Săptămâna viitoare mă însor. Nu ai auzit?
   - Cred că am auzit un zvon, spuse Sloan zâmbindu-i scurt în timp ce continua să scrie.
   Adevărul era că, aproape ca toţi ceilalţi, fusese şi ea direct implicată în toată zbuciumata lui poveste de amor.
   Pete o cunoscuse pe Mary Beth în urmă cu cinci luni şi se îndrăgostise de ea „la prima vedere”, după propriile lui calcule. Din nefericire, nici Mary Beth şi nici înstăriţii ei părinţi nu fuseseră prea entuziasmaţi de ideea căsătoriei cu un ofiţer de poliţie ale cărui perspective de muncă şi financiare erau departe de a fi strălucitoare, dar Pete perseverase.
   Înarmat cu nenumărate sfaturi de la colegii lui, dintre care majoritatea erau de fapt sfaturi foarte proaste, insistase şi triumfase, în ciuda tuturor obstacolelor şi pronosticurilor. Acum, când doar o săptămână îl mai despărţea de nuntă, entuziasmul lui neţărmurit era copilăresc şi teribil de înduioşător, pentru Sloan.
   - Nu uita să vii diseară pe plajă, la petrecerea mea de burlac, îi reaminti el. Jess, Leo Reagan şi Ted Bumby plănuiseră iniţial să-i organizeze o petrecere cu o stripteuză şi cu beţia obişnuită în asemenea ocazii, dar Pete nici n-a vrut s-audă.
   Căsătoria cu Mary Beth însemna prea mult, declarase el, ca să facă ceva ce să regrete mai târziu... sau pe care ea să-l facă să-l regrete, adăugase Jess Jessup. Ca să se asigure că totul va fi aşa cum voia el, Pete insistase ca petrecerea lui de burlac să fie de fapt o petrecere în „cupluri” unde avea să o aducă şi pe Mary Beth.
   - Am crezut că petrecerea este mâine seară, minţi Sloan pe un ton care sugera că în seara aceasta cine ştie ce problemă ar fi împiedicat-o să vină.
   - Sloan, trebuie să vii! O să fie o petrecere formidabilă. Vom încinge un foc pe plajă şi vom face grătar...
   - Mie îmi sună ca o încălcare a Legii pentru Aer Curat, îl tachină ea.
   - Şi bei câtă bere poţi băga în tine, continuă Pete.
   - Beţie şi comportament scandalos - or să ne umfle pe toţi şi presa o va transforma într-un scandal naţional.
   - N-o să fie nimeni de serviciu ca să ne umfle, contracară el vesel.
   - O să fiu eu, spuse Sloan. În seara asta împart schimbul cu Derek Kipinski, pentru ca el să vină la începutul petrecerii, iar eu, mai târziu.
   Pete făcu o figură nefericită şi Sloan adăugă, mai serios:
   - Cineva trebuie să păzească plaja; avem aici probleme serioase cu drogurile, mai ales în weekend-uri.
   - Ştiu foarte bine asta, dar nu le vor rezolva umflând vreun traficant mărunt, ascuns sub cheu. Marfa e adusă cu vasele. Dacă vrem să-i oprim, atunci vasele sunt cele pe care ar trebui să le oprim.
   - De asta se ocupă cei de la Antidrog. Treaba noastră este să-i ţinem departe de plajă şi departe de străzi.
   Sloan se uită spre uşă, unde o văzu intrând pe Sara; apoi mai însemnă ceva pe lista ei pentru cursul de auto-apărare.
   - Peste zece minute îmi începe cursul.
   Pete o strânse prieteneşte de umăr şi se duse la biroul lui, să dea un telefon. De îndată ce se îndepărtă din raza auditivă, Leo Regan se ridică şi traversă culoarul, spre biroul lui Sloan.
   - Pun pariu că o sună pe Mary Beth. A sunat-o deja de trei ori astăzi, spuse el.
   Sara se apropie, se cocoţă cu o coapsă pe marginea biroului lui Sloan şi-i salută cu un zâmbet pe cei doi bărbaţi; apoi se aplecă pe după Leo şi se uită la Pete, care se lăsa tot mai mult pe spate în scaunul lui, zâmbind la tavan.
   - Este adorabil, spuse ea. Şi după expresia de pe chipul lui, este clar că vorbeşte cu Mary Beth.
   Mulţumit că Pete era ocupat, Leo scoase un plic din buzunarul cămăşii, întinzându-i-l lui Jess.
   - Facem chetă să cumpărăm un cadou de nuntă pentru Pete şi Mary. Fiecare pune douăzeci şi cinci de dolari.
   - Dar ce le luăm, o casă? spuse Jess. Apoi îşi vârî mâna în buzunar şi Sloan se întinse după geantă.
   - Tacâmuri de argint, îl informă Leo.
   - Glumeşti! spuse Jess în timp ce băga cei douăzeci şi cinci de dolari în plicul pe care i-l dădu apoi lui Sloan. Şi mă rog, câţi copii au de gând să hrănească?
   - Habar n-am. Tot ce ştiu este că Rose a sunat la un magazin unde se află lista cu obiectele comandate de mireasă. Poţi să crezi că cei douăzeci şi cinci de dolari ai tăi vor cumpăra doar o bucată de furculiţă?
   - Înseamnă că e o furculiţă a naibii de mare.
   Sloan schimbă o privire amuzată cu Sara în timp ce băga în plic cei douăzeci şi cinci de dolari. În clipa aceea, căpitanul Ingersoll ieşi din biroul lui cu geamuri de sticlă, studie scena şi observă adunarea veselă din jurul biroului lui Sloan şi privirea i se încruntă.
   - La naiba, uite-l pe Ingersoll, spuse Reagan.
   Se întoarse să plece, dar Sara rămase netulburată de privirea încruntată a căpitanului şi de iminenta lui apropiere.
   - Leo, stai puţin, vreau să donez şi eu ceva pe altarul tacâmurilor de argint, spuse ea băgând banii în plic.
   Apoi îşi întoarse spre căpitan cel mai seducător zâmbet, în încercarea deliberată şi altruistă de a-i schimba dispoziţia, spre binele tuturor.
   - Bună, căpitane Ingersoll. Îmi făceam griji pentru dumneata! Am auzit că ţi s-a făcut rău de la chili-ul acela cumplit de ieri şi a trebuit să te duci la Salvarea din parc!
   Încruntătura şovăi, dispăru, apoi se transformă în ceea ce trecea drept zâmbetul lui.
   - Prietena ta mi l-a recomandat, spuse el întorcându-şi capul spre Sloan, dar nu-şi putu smulge privirea din ochii Sarei.
   Chiar încercă să facă o glumă despre banii pe care aceasta tocmai i-i dăduse lui Reagan.
   - Nu ştiai că mituirea unui poliţist este considerată un delict, în acest stat?
   Chiar avea un simţ al umorului atroce, îşi spuse Sloan în timp ce el adăuga, pe un ton glumeţ:
  - La fel, şi stânjenirea unui ofiţer de poliţie, în timpul serviciului.
   Sara clipi des din ochi spre el şi Ingersoll roşi efectiv.
   - Cum stânjenesc eu?
   - Eşti o diversiune, tânără doamnă.
   - Ah, serios? spuse ea plină de uimire.
   În spatele lui Ingersoll, Jess deschise gura şi simulă că îşi vâră degetul pe gât. Din nefericire, Ingersoll care nu era un prost, se uită în jur şi îl surprinse în plină acţiune.
   - Ce naiba e cu tine, Jessup?
   Sloan îşi înghiţi un chicot şi veni în ajutorul lui Jess.
   - Cred că mă duc să aduc nişte cafea, interveni ea repede, ridicându-se. Căpitane, vrei o ceaşcă? îl întrebă ea cu o voce dulce, servilă, destinată să-l dezarmeze şi să-l surprindă.
   Care funcţionă.
   - Ce? Păi... da, o să vreau, dacă tot te-ai oferit.
   Cafetiera se afla pe o masă în partea cealaltă a culoarului, chiar în spatele imprimantelor.
   - Două linguriţe cu zahăr, strigă el când Sloan era deja la jumătatea drumului.
   Telefonul lui Sloan începu să sune şi Ingersoll îl ridică, doar ca să o impresioneze pe Sara cu cât de ocupat era el tot timpul.
   - Ingersoll, lătră el în receptor.
   Vocea bărbătească de la celălalt capăt al firului era politicoasă dar autoritară.
   - Am înţeles că acesta este numărul lui Sloan. Sunt tatăl ei.
   Îngersoll se uită la ceas. Peste trei minute Sloan îşi începea cursul.
   - Tocmai începe cursul de auto-apărare. Nu vă poate suna ea mai târziu?
   - Aş prefera să vorbesc cu ea acum.
   - Aşteptaţi.
   Îngersoll apăsă butonul de aşteptare.
   - Reynolds, ai un apel personal. Tatăl tău, strigă el.
   Sloan se uită peste umăr, în timp ce punea două linguriţe de zahăr în ceaşca lui.
   - Nu poate fi pentru mine. Eu nu am tată...
   Acest anunţ se dovedi mult mai interesant decât orice altă conversaţie din încăpere, pentru că nivelul de zgomot coborî imediat cu câţiva decibeli.
   - Toată lumea are un tată, declară Ingersoll.
   - Am vrut să spun că tatăl meu şi cu mine nu avem nici o legătură. Cine sună, caută probabil pe altcineva, explică Sloan.
   Ridicând din umeri, Ingersoll luă receptorul.
   - Cu cine aţi spus că vreţi să vorbiţi?
   - Cu Sloan Reynolds, răspunse celălalt, iritat.
   - Şi numele dumneavoastră este...?
   - Carter Reynolds.
   Îngersoll rămase cu gura căscată.
   - Aţi spus Carter Reynolds?
   - Întocmai. Şi aş vrea să vorbesc cu Sloan.
   Îngersoll puse telefonul în aşteptare, îşi încrucişă mâinile pe piept şi se ridică, zgâindu-se la Sloan cu un amestec de veneraţie, acuzaţie şi neîncredere.
   - Întâmplător, numele tatălui tău ar putea fi Carter Reynolds?
   Numele renumitului om de afaceri şi filantrop din San Francisco explodă ca o bombă în încăperea zgomotoasă, după care se aşternu o tăcere totală. Sloan se opri din drum, cu câte o ceaşcă de cafea în fiecare mână, apoi îşi reluă mersul. Chipurile familiare din încăpere se zgâiau la ea cu expresii nefamiliare de suspiciune, uimire şi fascinaţie.
   Chiar şi Sara o privea cu gura căscată. Ingersoll luă ceaşca pe care i-o întinse Sloan, dar rămase lângă biroul ei cu intenţia evidentă de a trage cu urechea.
   Lui Sloan nu-i păsă de prezenţa lui; de fapt, abia dacă o observă.
   Nu primise niciodată mai mult de o felicitare de la absentul ei tată şi indiferent ce motiv îl făcuse să dea de urma ei acum, dintr-o dată, nu avea importanţă. Voia să-i transmită acest lucru cât se poate de ferm, total şi impersonal.
   Îşi puse pe birou ceaşca de cafea, îşi îndepărtă de pe faţă părul, ridică receptorul şi îl duse la ureche. Degetul îi tremură doar o idee când apăsă butonul care împrăştia flaşuri albe.
   - Sloan Reynolds la telefon.
   Nu-i mai auzise niciodată până acum glasul; era o voce cultivată, în care se simţea o nuanţă de amuzată aprobare.
   - Ai o voce foarte profesională, Sloan.
   Nu avea nici un drept să o aprobe; nu avea dreptul la nicio opinie în legătură cu ea şi trebui să-şi înăbuşe impulsul de a-i spune asta. Spuse, în schimb:
   - E o oră nepotrivită pentru mine. O să trebuiască să mă suni altă dată.
   - Când?
   În mintea ei apăru fotografia lui recentă, dintr-un ziar, un bărbat bine, zvelt, cu părul cărunt, ca oţelul, jucând tenis cu prietenii într-un club din Palm Beach.
  - Să zicem peste alţi treizeci de ani, da?
   - Nu te condamn pentru faptul că eşti nervoasă.
   - Nervoasă. Tu nu mă condamni...! Este extrem de amabil din partea ta, domnule Reynolds, scuipă Sloan.
   Carter îi întrerupse tirada pe un ton amabil, dar ferm.
   - Haide să nu ne certăm de la prima noastră conversaţie. Peste două săptămâni mă poţi mustra personal pentru toate lipsurile mele paternale.
   Sloan îşi îndepărtă o clipă receptorul de la ureche şi se uită la el într-o confuzie plină de mustrare, apoi şi-l puse înapoi.
   - Peste două săptămâni? Personal? Nu mă interesează nimic din ce ai să-mi spui!
   - Ba da, te interesează, spuse el şi Sloan simţi un val de furioasă admiraţie pentru tupeul lui evident şi pentru forţa voinţei lui, care păreau să o împiedice să-i închidă telefonul în nas.
   - Poate c-ar fi trebuit să-ţi spun toate astea într-o scrisoare, dar mi-am zis că un telefon ar rezolva mai repede totul.
   - Şi ce anume intenţionezi să faci?
   - Eu... Sora ta şi cu mine vrem să ni te alături la Beach, pentru câteva săptămâni, ca să ne putem cunoaşte. Acum şase luni am avut un atac de cord...
   „Beach” era, în mod evident, termenul celor de acolo pentru Palm Beach, îşi spuse Sloan.
   - Am citit în ziare despre boala ta, spuse Sloan străduindu-se să împace indiferenţa studiată, cu amintirea faptului că tot ce ştia despre tatăl ei era ceea ce citea.
   Geografic, Palm Beach nu era cine ştie ce departe, dar social şi economic, Palm Beach se afla într-o altă galaxie.
   Ca să-şi sporească prestigiul, ziarul local din Bell Harbor îşi umplea întotdeauna secţiunea mondenă duminicală cu ştiri de la vecinul său din sud şi aici vedea Sloan fotografii frecvente şi citea menţiuni despre proeminentul ei tată şi despre realizata ei soră.
   - Vreau ca noi trei să ne cunoaştem înainte de a fi prea târziu.
   - Nu pot să cred ce tupeu ai! explodă Sloan, furioasă şi înnebunită de înţepăturile lacrimilor provocate de convorbirea telefonică atât de încărcată emoţional. Este deja mult prea târziu. Nu am nici cea mai mică dorinţă să te cunosc, nu acum, după toţi aceşti treizeci de ani.
   - Dar pe sora ta? Chiar nu eşti curioasă să o cunoşti?
   În mintea lui Sloan reveni aceeaşi fotografie de la clubul de tenis.
   Sora ei, Paris, fusese partenera de joc a tatălui ei. Cu părul negru dat pe spate şi cu braţul drept întins pentru un serviciu perfect, Paris nu arăta decât... perfectă.
   - Nu mă interesează să o cunosc, mai mult decât a interesat-o pe ea să mă cunoască, spuse Sloan, dar simţi parcă o gaură în cuvintele ei.
   - Paris simte că i-a lipsit o parte importantă din viaţă, prin faptul că nu te-a cunoscut.
   Considerând frecventele apariţii în ziare ale lui Paris, viaţa acesteia fusese o succesiune nesfârşită de evenimente strălucitoare şi pline de satisfacţii, de la trofeele de tenis şi călărie, la petrecerile luxoase pe care le găzduia pentru tatăl ei în San Francisco şi Palm Beach.
   La treizeci şi unu de ani, Paris Reynolds era frumoasă, sigură pe ea şi sofisticată şi până acum nu simţise nevoia şi nu dorise prezenţa lui Sloan în viaţa ei. Această convingere îi întări lui Sloan decizia care începea să slăbească, de a evita orice contact cu ramura bogată a familiei.
   - Efectiv nu mă interesează. La revedere, spuse ea cu fermitate.
   - Am vorbit astăzi cu mama ta. Sper că ea o să reuşească să-ţi schimbe decizia...
   Sloan însă puse receptorul înapoi în furcă.
   Genunchii începură să-i tremure într-o reacţie întârziată, dar nu putea ceda slăbiciunii, în faţa tuturor.
   - Asta este, spuse ea pe un ton vesel. Şi acum plec; am de ţinut un curs.

                                 Capitolul 5

             La vremea când ajunse la temporara ei sală de curs, Sloan se convinsese deja că emoţiile ei erau ferm sub control şi că se putea concentra la ceea ce avea de făcut.
   Intră în încăpere, închise uşa în urma ei şi-i zâmbi larg, fix, grupului.
  - Vom vorbi despre modalităţile corecte în care femeile pot reacţiona în diferite potenţiale situaţii periculoase... anunţă ea; apoi îşi dădu seama că uitase să salute sau să se prezinte.
   - Apropo, numele meu este Sloan Reynolds... reîncepu ea.
   Iar tatăl meu tocmai m-a contactat, pentru prima oară în viaţa mea, continuă ea în gând.
   Sloan scutură din cap ca să se descotorosească de această obsesie. Orele pe care urma să le ţină aveau importanţă vitală pentru femeile din încăpere, iar femeile erau, toate, importante pentru ea.
   Aveau nevoie de sfaturile ei; contau pe ea. Carter Reynolds nu însemna nimic pentru ea.
   Sloan şi-l alungă din minte şi-şi începu prima prelegere.
   - Vom începe cu unul dintre cele mai obişnuite scenarii, în care o femeie singură se găseşte brusc într-o situaţie periculoasă. Să presupunem că vă aflaţi singure pe drum, noaptea şi că aveţi o pană de cauciuc. Traficul este aproape inexistent şi cele mai apropiate lumini, cel mai apropiat loc populat - se află la trei sau patru mile distanţă. Ce faceţi?
   Câteva mâini se ridicară şi Sloan îi făcu semn unei femei atrăgătoare, de vârstă medie, care se ocupa de imobiliare.
   - Aş încuia maşina, aş ridica geamurile şi aş rămâne înăuntru până la sosirea unui echipaj de poliţie sau al unei maşini de la depanare sau al oricărui fel de ajutor care să-mi inspire încredere.
   Acesta era exact răspunsul la care se aştepta Sloan, răspuns care era incorect.
   - Perfect, spuse ea pregătindu-se să-şi ilustreze punctul de vedere. Să presupunem însă că în timp ce eşti încuiată în maşină, opreşte o maşină la marginea drumului. Din ea coboară un bărbat, se apropie de tine şi-ţi oferă ajutorul. Ce faci?
   - Inspiră încredere? întrebă antreprenoarea.
   - Eu nu ştiu cum arată un om de încredere, contracară ferm Sloan şi nici tu nu ştii. Vreau să spun, cine putea arăta mai de încredere decât Jeffrey Dahmer sau Ted Bundy? Dar să zicem că tipul care-ţi oferă ajutor nu inspiră încredere. Ce faci atunci?
   - Nu aş coborî fereastra şi l-aş minţi, spunându-i că ajutorul e deja pe drum! termină femeia cu entuziasmul cuiva care găsise o soluţie inspirată. Este răspunsul corect?
   - Păi să vedem dacă este sau nu, spuse Sloan îndreptându-se spre o masă unde instalase un televizor şi un video player. Dacă omul tău este de bună credinţă şi ar fi vrut sincer să te ajute, pleacă. Dar ce crezi că ar face dacă ar vrea să te jefuiască, să te violeze sau să te omoare?
  - Ce-ar putea face? replică femeia. Eu sunt în maşină, cu portierele blocate şi cu geamurile ridicate.
   - O să-ţi arăt ce ar putea, şi ar face, spuse Sloan apăsând butonul de playback.
   Ecranul televizorului se aprinse, prezentând o scenă de coşmar exact ca aceea pe care o descrisese Sloan, cu o actriţă în rolul unei şoferiţe blocată pe autostradă. Pe ecran, opri şi o a doua maşină şi un actor cu o înfăţişare ireproşabilă coborî din ea, oferindu-se să schimbe roata. Când femeia declină politicos ajutorul, bărbatul înşfăcă brusc mânerul portierei, încercând să o deschidă.
   Femeia începu să strige, panicată, iar bărbatul alergă înapoi la maşina lui, dar în loc să plece, se întoarse o clipă mai târziu, cu un levier; apoi sparse geamul, deschise portiera şi smulse afară din maşină femeia care se zbătea şi striga şi începu să dea în ea cu levierul.
   Clipul scurt era atât de realist, încât elevele lui Sloan rămaseră tăcute, zguduite, după ce ea închise playerul.
   - Lecţia numărul unu, spuse Sloan ferm, dar zâmbind ca să împrăştie tensiunea din încăpere. Nu rămâneţi într-o maşină aflată în pană. Dacă rămâneţi, vă transformaţi singure într-o potenţială victimă, oferindu-vă oricărui criminal sau nenorocit care trece pe acolo.
   - După care ce ar trebui să facem? întrebă soţia unui farmacist.
   - Aveţi câteva variante, depinde de cât de departe vă aflaţi de cea mai apropiată locuinţă sau firmă. Niciuna dintre aceste variante nu este convenabilă, dar nu sunt la fel de „neconvenabile” ca cea de a fi jefuite sau mai rău. Dacă vă aflaţi la o distanţă de mers pe jos de o clădire locuită, chiar dacă aceasta se află la câteva mile, începeţi să o porniţi într-acolo. Dacă nu aveţi cum să traversaţi prin câmp, atunci va trebui să mergeţi de-a lungul autostrăzii, dar fiţi gata să vă lăsaţi jos în spatele unui tufiş sau într-un şanţ, când vedeţi apropiindu-se luminile unei maşini. Dacă este prea mult de mers, sau dacă vremea este prea rea, atunci va trebui să rămâneţi în maşină, dar fiţi pregătite să ieşiţi din ea şi să vă ascundeţi undeva de îndată ce vedeţi apropiindu-se faruri. Dacă cineva se opreşte să controleze maşina, rămâneţi ascunsă.
   Sloan făcu o pauză pentru ca asistenţa ei să asimileze totul. Apoi spuse:
   - Dacă există un motiv care să vă oblige să rămâneţi în maşină până dimineaţa, aşteptaţi până când vedeţi faruri şi atunci coborâţi şi mergeţi în ascunzătoarea dumneavoastră. De acolo puteţi urmări şi vedea ce face individul respectiv. Dacă încearcă să pătrundă în maşină sau o vandalizează, sau vă fură capacele de la roţi, sau dacă mai este cu alţi amici beţi, atunci cel puţin ştiţi că sunteţi în siguranţă în locul în care vă aflaţi.
   Sloan se întoarse în spate şi luă de pe masă un mic obiect negru.
   Zâmbind, spuse:
   - Dacă totuşi nu vă surâde ideea să mergeţi pe jos de-a lungul autostrăzii sau prin arătură, în întuneric - şi dacă nu vreţi să petreceţi o noapte terifiantă tot sărind din şi în maşină, atunci vă recomand o alternativă.
   Ridicând braţul, ridică telefonul celular pe care-l luase de pe masă şi zâmbetul îi pieri.
   - Vă rog să vă cumpăraţi aşa ceva, le imploră Sloan. Vă rog, spuse ea accentuând, vă puteţi cumpăra unul cu mai puţin de o sută de dolari şi dacă nu-l folosiţi decât pentru urgenţe, nu o să vă coste nici prea mult pe lună. Înţeleg că pentru unele dintre voi, costul unui celular ieftin şi abonamentul v-ar putea afecta bugetul de care dispuneţi, dar viaţa nu poate fi apreciată în dolari şi tocmai viaţa v-o riscaţi fără aşa ceva. Dacă aveţi un celular când sunteţi în pană pe şosea, nu mai trebuie să vă petreceţi noaptea făcând drumeţie sau ascunzându-vă. Puteţi suna Depanarea sau Poliţia sau vă puteţi suna soţul sau prietenul şi să le spuneţi că aşteptaţi lângă maşină. După care tot ce aveţi de făcut este să staţi undeva departe de vedere, aşteptând să vă sosească ajutorul.
   - Ah, şi încă ceva, adăugă ea în clipa în care în încăpere intră Jess. Dacă aţi sunat la poliţie, spuneţi-le că staţi undeva în apropierea maşinii, nu înăuntru. Nu ieşiţi imediat de după tufiş în clipa în care am apărut.
   - De ce nu? o provocă Sara, zâmbindu-i lui Jess.
   - Pentru că asta o să ne sperie al naibii, răspunse Jess, sec.
   Toată lumea râse, dar Sloan avea o cu totul şi cu totul altă părere despre schimbul ostentativ inocent dintre Sara şi Jess. Sara, care era întotdeauna drăguţă cu toată lumea, dorise de fapt să-l forţeze pe Jess să se teamă de o încăpere plină cu femei. Sloan ştia asta la fel de sigur cum ştia că lui Jess, care nu lua niciodată în serios vreo zeflemea, sau vreo femeie, îi displăcuse sincer „gluma” Sarei. Erau amândoi cei mai atrăgători, mai plini de farmec oameni din Bell Harbor. Şi nu se puteau suporta unul pe altul. Erau cei mai apropiaţi prieteni ai lui Sloan şi animozitatea mocnită dintre ei ieşise în sfârşit la suprafaţă, explodând în aer liber.
   Sloan îşi termină prelegerea amintind că următorul curs va include câteva mişcări fizice de auto-apărare şi spunându-le femeilor să vină îmbrăcate corespunzător; apoi închise televizorul şi scoase caseta din video player. Uitase cu desăvârşire că domnul Carter Reynolds apăruse pe şoseaua întunecată a propriului ei trecut.
   Din nefericire, acest respiro dură doar până când Sara o găsi singură.
   - Nu-mi vine să cred. Carter Reynolds este tatăl tău! izbucni Sara înnebunită, în clipa în care uşile grele ale primăriei se închiseră în urma lor. Nu pot crede, repetă ea gândindu-se la articolele pe care le citise despre el în „Secţiunea mondenă Palm Beach”, din ziarul duminical local.
   - Nici eu nu am reuşit să cred vreodată asta, spuse Sloan sec. De fapt, niciodată nu am avut vreun motiv s-o cred, adăugă ea în timp ce traversau parcarea spre maşina ei.
   Sara abia dacă auzise cuvintele; gândurile ei umblau deja pe o altă potecă.
   - Când eram copii, mi-ai spus că părinţii tăi au divorţat când erai încă în scutece, dar ai uitat să menţionezi că tatăl tău este... este... Carter Reynolds! spuse ea ridicându-şi braţele, cu palmele în sus, ca şi cum s-ar fi adresat cerului. Dumnezeule, doar numele lui şi mă face să mă gândesc la iahturi şi la Rolls-Royce-uri şi la bănci şi la... bani. Munţi şi munţi de minunaţi bani! Cum ai putut păstra faţă de mine un astfel de secret, în toţi aceşti ani?
   Sloan nu avusese încă o clipă de intimitate ca să se gândească la telefonul lui, dar exuberanţa plină de veneraţie a Sarei îi întări şi mai mult determinarea de a rămâne neafectată de boala lui Carter Reynolds, de tardiva lui încercare de a o cunoaşte şi mai ales de banii lui.
   - Nu este tatăl meu decât în sensul strict biologic, în toţi aceşti ani nu am primit nici măcar o felicitare de ziua mea sau de Crăciun sau măcar un telefon de la el.
   - Dar te-a sunat astăzi, da? Ce a vrut?
   - A vrut să le fac o vizită la Palm Beach, ca să ne putem cunoaşte. I-am spus că nu o să mă duc. Categoric nu, spuse Sloan, sperând să evite orice insistenţă din partea Sarei. Este prea târziu pentru el să încerce să joace rolul tatălui, spuse ea în timp ce băga cheia în broasca portierei.
   Sara îi era total loială lui Sloan şi în circumstanţe obişnuite ar fi fost gata să simpatizeze cu decizia acesteia de a-şi ignora părintele care o respinsese din fragedă pruncie. Totuşi, din punctul de vedere al
Sarei nu era nimic „obişnuit” în a fi fata unui bărbat care ar fi putut-o face pe Sloan moştenitoare.
   - Nu cred că e bine să iei o hotărâre pripită, spuse ea gândindu-se intens la o scuză pe care i-ar fi putut-o oferi pentru ceva de nescuzat.
   Spuse prima jalnică posibilitate care-i veni în minte.
   - Nu cred că bărbaţii trebuie să fie la fel de apropiaţi de copiii lor, aşa cum sunt mamele. Eu cred că bărbaţilor le lipseşte un fel de cromozom al sentimentului de părinte, sau aşa ceva.
   Sloan îi răspunse, cu degajare:
   - Iartă-mă, dar nu poţi pune totala lui lipsă de interes faţă de mine pe seama unui defect genetic. Din tot ce am citit, de sora mea se ocupă cât se poate de mult. Joacă tenis împreună; schiază împreună; joacă golf împreună. Sunt o echipă şi încă una câştigătoare. Am pierdut şirul trofeelor pe care le-au obţinut de-a lungul timpului.
   - Sora ta! Exact! Dumnezeule, ai şi o soră! exclamă Sara uluită. Nu-mi vine să cred... am făcut împreună prăjituri din noroi, ne-am făcut lecţiile împreună, chiar şi pojarul l-am făcut de-odată, ca să descopăr acum că nu ai doar un tată foarte cunoscut, dar ai şi o soră despre care nu mi-ai spus niciodată nimic.
   - Tocmai ţi-am spus aproape tot ce ştiu despre ea, adică doar ce am citit în ziare. Tot ce ştiu în afară de asta este că o cheamă Paris şi că este cu un an mai mare ca mine. Mai mult decât atât, nici eu nu ştiu.
   - Dar cum s-au întâmplat toate astea?
   Sloan se uită la ceas.
   - Nu am decât o oră să mănânc ceva şi să mă schimb. Sunt de serviciu până la nouă. Dacă vrei într-adevăr să vorbim despre asta, putem s-o facem acasă la mine?
   Sara era aproape la fel de flexibilă pe cât era de fascinată.
   - Chiar vreau să vorbim despre asta, spuse ea pornind deja spre Toyota roşie, două locuri de parcare mai încolo. Ne vedem la tine.

                                      Capitolul 6

       Casa din stuc pe care Sloan o cumpărase cu ani în urmă se afla pe colţ, vizavi de plajă, o căsuţă minusculă, cu două dormitoare, construită pe un teren îngust, în vecinătatea altor căsuţe minuscule, vechi de patruzeci de ani.
   Vârsta şi apropierea de ocean, combinate cu dimensiunile caselor, le făcuseră extrem de căutate de tinerii cu energie şi determinare să le renoveze, dar fără prea mulţi bani. Drept rezultat al imaginaţiei şi pasiunii acestor pentru-prima-oară-proprietari-de-case, întregul cartier a căpătat un aer pitoresc şi eclectic, cu căsuţe din scânduri, avangardiste, coexistând într-o fericită armonie cu cele din stuc şi cărămidă, ieşite parcă din cărţile de poveşti.
   Sloan îşi investise toate economiile şi tot timpul liber în casa ei, transformând-o într-o căbănuţă de carte poştală, cu jardiniere la ferestre şi cu un bordaj strălucitor, care flata cenuşiul de ardezie al stucului. Când cumpărase ea casa, întinderea de plajă de-a lungul ei aparţinea aproape în exclusivitate rezidenţilor tihnitei ei vecinătăţi.
   Pe vremea aceea strada era liniştită, rezidenţii se complăceau într-o tăcere discretă şi se retrăgeau la apariţia pe plajă a unui străin.
   Dar explozia populaţiei din Bell Harbor a pus capăt la toate acestea, pe măsură ce familiile cu copii mici căutau o plajă liniştită, descoperind locul lui Sloan. Acum, când Sloan intră pe străduţa îngustă, la ora patru, aceasta era plină de maşini parcate bară la bară, unele chiar în dreptul indicatoarelor de parcare interzisă, altele blocând parţial aleile rezidenţilor. Nici măcar vuietul valurile pe care le ştia învolburate, nu îl mai putea auzi din cauza ţipetelor copiilor şi a muzicii aparatelor de radio ale părinţilor.
   Sara se repezi la singurul loc de parcare vizibil şi Sloan îşi înghiţi un zâmbet văzând-o obligând un Ford sedan să dea înapoi, ca să-şi facă ea loc. Şoferul se lăsă păcălit.
   - Chiar trebuie să faci ceva cu toate maşinile astea, decretă Sara repezindu-se spre ea, scuturându-şi praful de pe pantaloni. S-au înghesuit atât de mult încât a trebuit să mă strecor printre maşini şi m- am murdărit pe pantaloni.
   - Mă consider norocoasă dacă nu-mi blochează aleea, glumi Sloan descuind uşa de la intrare, înăuntru, casa era veselă şi luminoasă, mobilată cu mobilier de ratan cu perne imprimate cu frunze de palmier şi hibiscus galben, pe un fond alb.
   - Eu m-aş considera norocoasă dacă mi-ai povesti despre Carter Reynolds. De unde a ştiut unde să te sune, astăzi?
   - Mi-a spus că a sunat-o pe mama.
   - Deci au rămas în legătură, de-a lungul timpului?
   - Nu.
   - Mă întreb atunci ce-a gândit ea despre acest brusc interes al lui pentru tine?
   Sloan putea paria bani grei pe previzibila reacţie a mamei sale, dar în loc să răspundă îşi întoarse capul spre robotul telefonului, unde ledul roşu scânteia frenetic şi contorul de apeluri indica trei noi mesaje în aşteptare. Înghiţindu-şi un zâmbet obosit, se duse şi apăsă butonul de playback.
   Vocea mamei sale izbucni exact pe tonul de tinerească încântare la care se aşteptase Sloan. „Sloan, scumpa mea, eu sunt. Mama. O să ai o surpriză minunată astăzi, dar nu vreau să ţi-o răpesc, pentru că vreau să fi la fel de surprinsă pe cât am fost şi eu. Dar îţi dau un pont: cândva, astăzi, o să primeşti un telefon de la un bărbat foarte important pentru tine. Sună-mă acasă, după-masă, înainte de a pleca la slujbă.”
   Al doilea mesaj fusese înregistrat la două minute după primul şi venea tot din partea lui Kimberly Reynolds. „Scumpo, eram atât de înnebunită când ţi-am lăsat primul mesaj, încât nu puteam gândi ca lumea. Nu vin acasă până diseară la nouă, pentru că avem o lichidare de stoc de la Escada şi suntem foarte ocupate la prăvălie, aşa că i-am spus Lydiei că rămân să o ajut până la închidere. Iar tu nu mă poţi suna aici, pentru că Lydia se înfurie când folosim telefonul magazinului şi ştii bine cum stă cu ulcerul ei. Nu vreau să-i mai provoc o criză. Dar nu pot suporta suspansul, aşa că te rog, lasă-mi un mesaj pe robot. Nu uita...”
   Sara părea firesc de uluită.
   - Este absolut înnebunită de telefonul lui.
   - Normal. De ce te surprinde asta? spuse Sloan scuturând din cap, într-o amuzată neînţelegere a tipicului optimism al mamei ei.
   Potrivit certificatului de naştere, Kimberly Janssen Reynolds era mama ei, dar realitatea era că Sloan o crescuse pe Kimberly şi nu invers.
   - Nu ştiu. Mi-am închipuit probabil că mama ta îi poartă totuşi ranchiună.
   Sloan îşi dădu ochii peste cap.
   - Vorbim cumva despre mama mea, aceeaşi femeie dulce care nu poate refuza nimic cuiva de teamă să nu pară dură sau să nu le rănească sentimentele? Aceeaşi femeie care tocmai a lăsat-o pe Lydia să o fraierească să mai muncească încă şase ore, dar care nu îndrăzneşte să folosească telefonul Lydiei de teamă ca scorpia aia să nu mai facă o criză de ulcer din cauza asta? Aceeaşi femeie prost plătită, supra-muncită, care a dus în spate magazinul Lydiei de cincisprezece ani şi care aduce mai mulţi clienţi decât toţi ceilalţi angajaţi la un loc?
   Sara, care o iubea pe Kimberly aproape la fel de mult ca Sloan, începu să râdă în timp ce Sloan îşi termina comica diatribă.
   - Nu pot crede că îţi imaginezi cu adevărat că aceeaşi femeie care practic te-a crescut, ar putea avea un dinte împotriva lui Carter Reynolds doar pentru faptul că a ieşit din viaţa ei în urmă cu treizeci de ani, că i-a sfâşiat inima şi că nu s-a mai uitat niciodată înapoi şi nu a mai contactat-o vreodată.
   Zâmbind, Sara ridică mâna.
   - Ai perfectă dreptate. Probabil că am avut o clipă de nebunie dacă am putut măcar sugera un lucru ca ăsta.
   Mulţumită, Sloan apăsă din nou butonul de play-back. Mesajul numărul trei era tot de la Kimberly şi fusese înregistrat doar cu cincisprezece minute înainte ca Sloan şi Sara să intre în casă.
   - Scumpo, sunt mama. Sunt la un telefon cu plată, alături, în pauză. Am sunat la poliţie şi Jess mi-a spus că ai primit deja un telefon de la tatăl tău, aşa că nu îţi stric surpriza cu mesajul ăsta. Mam gândit la ce ar trebui să iei cu tine la Palm Beach. Ştiu că ţi-ai cheltuit până la ultimul cent cu casa ta, dar va trebui totuşi să-ţi cumpărăm o garderobă complet nouă. Nu-ţi face griji, scumpa mea, o să ai o mulţime de haine frumoase, când o să pleci acolo.
   Sara îşi reprimă un chicot în timp ce Sloan ştergea mesajele şi reprograma robotul.
   Sloan luă receptorul, formă numărul mamei ei şi îi lăsă un mesaj, aşa cum o rugase Kim.
   - Bună, mamă. Sunt Sloan. Am vorbit cu Carter Reynolds dar, nu mă duc la Palm Beach. Nu am nici o dorinţă să cunosc această ramură a familiei şi i-am spus-o. Te iubesc. Pa.
   Cu asta, Sloan închise telefonul şi se întoarse spre Sara.
   - Sunt leşinată de foame, anunţă ea ca şi cum subiectul Carter Reynolds ar fi fost deja îngropat şi uitat. Cred că o să-mi fac un sandviş cu ton. Vrei şi tu?
   Tăcută, Sara o privi pe Sloan intrând în bucătărie şi începând să deschidă dulapurile. Acum când şocul descoperirii trecuse, Sara începea să se simtă pe cât de rănită pe atât de uluită că Sloan şi Kim ţinuseră departe de ea acest enorm secret. Ele erau familia ei, mai aproape de ea decât orice familie cunoscuse vreodată.
   Mama Sarei fusese o alcoolică excesivă, căreia nu-i păsase sau care nu observase că fetiţa ei de patru anişori începuse să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului alături, cu Sloan şi Kimberly Reynolds.
   Stând împreună cu Sloan la masa din bucătărie, din melamină albă cu picioare din oţel, Sara învăţase să deseneze cu creioane groase în cartea de colorat pe care Sloan o împărţea întotdeauna cu ea şi Kim fusese aceea care-i admira eforturile. În anul următor, când cele două fetiţe intrau la grădiniţă, ţinându-se de mână ca să-şi dea curaj, erau echipate cu rucsăcele Snoopy identice, pe care le cumpărase Kim.
   La întoarcerea acasă, îşi strângeau în mânuţe, pline de mândrie, desenele cu steluţe mari, aplicate de învăţătoare. Kimberly îl lipise repede pe al lui Sloan pe uşa frigiderului, dar când fetiţele alergaseră alături să-i prezinte desenul mamei Sarei, doamna Gibbon îl aruncase pe o masă ticsită, unde aterizase pe o pată rotundă, umedă, lăsată acolo de paharul ei cu whiskey. Când Sloan încercase să-i explice despre steluţele primite de Sara, doamna Gibbon ţipase la ea să tacă, ceea ce o umilise şi o îngrozise pe Sara până la lacrimi.
   Dar Sloan nici nu izbucnise în lacrimi şi nici nu se arătase îngrozită. Luase în schimb desenul Sarei şi o luase şi pe Sara, de mână; şi o dusese înapoi acasă la ea. „Mama Sarei nu are un loc potrivit pentru desene”, îi explicase ea lui Kimberly cu o voce joasă, tremurată dar hotărâtă, care Sarei i se păruse ciudată. Sloan scosese apoi banda adezivă şi lipise desenul alături de al ei. „Aşa că o să le păstrăm chiar aici, nu-i aşa, mami” „ decretase ea în timp ce apăsa tare cu podul palmei banda adezivă, să fie sigură că nu se va dezlipi.
   Sara îşi ţinuse răsuflarea, de teamă că doamna Reynolds nu va fi dispusă să risipească un loc atât de preţios pentru desenele pe care nu le voia mama Sarei, dar Kimberley le îmbrăţişase pe amândouă fetiţele, spunând că era o idee minunată.
   Amintirea i se întipărise pentru totdeauna în minte, pentru că de atunci Sara nu s-a mai simţit niciodată atât de total şi de cumplit de singură. Nu a fost ultima oară când mama Sarei i-a creat probleme şi nici ultima oară când Sloan a intervenit pentru Sara, în timp ce ea se lupta cu lacrimile şi groaza. Nu a fost pentru ultima oară când Kimberly le-a îmbrăţişat sau le-a consolat sau le-a cumpărat lucruri scumpe pentru şcoală, pe care ea nu şi le putea permite. Dar a fost pentru ultima oară când Sara s-a simţit ca un paria neajutorat într-o lume crudă, înspăimântătoare, în care toţi, în afara ei, aveau pe cineva la care să se întoarcă şi în care să aibă încredere.
   În anii care au urmat, desenele lor copilăreşti au fost înlocuite de rapoartele şcolare şi de fotografii cu clasa şi de tăieturi din ziare, cu numele lor subliniate cu roşu. Cărţile de colorat şi creioanele care umpleau masa din bucătărie făcuseră loc cărţilor de algebră şi lucrărilor lor; temele lor de discuţie au trecut de la profesorii răi la băieţi, la banii care nu erau niciodată îndeajuns.
   Ajunse la adolescenţă, Sloan şi Sara au înţeles că efectiv Kim nu reuşea să guverneze banii şi atunci Sloan a preluat bugetul; nu era singurul rol inversat, între ele.
   Dar un lucru rămânea constant, adâncindu-se şi devenind tot mai puternic: Sara ştia că era un membru al familiei, apreciat, important.
   Având în vedere toate astea, era de înţeles să fie zguduită acum de descoperirea că existase un enorm secret de familie care nu-i fusese niciodată împărtăşit.
   Sara se aşeză la masa din bucătărie şi se gândi de câte ori stătuse aici, cu Sloan şi Kimberly. De mii de ori.
   Sloan se uită la prietena ei.
   - Vrei un sandviş? repetă ea.
   - Îmi dau seama că nu e problema mea, spuse Sara simţindu-se oarecum ca un paria, pentru prima oară de când le cunoscuse pe Sloan şi Kimberly, dar poţi măcar să-mi spui de ce ai ţinut în secret, faţă de mine, toată povestea despre tatăl tău?
   Sloan se întoarse în loc, deconcertată de tonul Sarei.
   - Dar nu a fost un secret atât de mare, de fapt. Când eram copii, am vorbit despre taţii noştri şi eu ţi-am spus despre al meu. Când mama mea avea optsprezece ani, a câştigat un concurs local de frumuseţe, premiul cel mare constând dintr-o excursie la Fort Lauderdale şi o săptămână în cel mai bun hotel. Carter Reynolds stătea în acelaşi hotel. Era cu şapte ani mai mare ca ea, imposibil de frumos şi de o sută de ori mai sofisticat. Mama a crezut că era dragoste la prima vedere şi că aveau să se căsătorească şi să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi. Adevărul era că el nu avea nici o intenţie să se însoare cu ea sau să se mai vadă cu ea, până când a aflat că era însărcinată şi când familia lui, dezgustată, nu i-a oferit nici o altă şansă. Vreme de doi ani au locuit aproape de Coral Gables, trăind de azi pe mâine din ce putea el câştiga. Între timp, mama a mai născut un copil.
   - Mama credea că erau binecuvântat de fericiţi, până în ziua în care a apărut la ei mama lui, descinzând dintr-o limuzină şi oferindu-i şansa de a reveni în sânul familiei, şansă de care el s-a agăţat. În timp ce mama plângea, şocată, au început să-i explice că era o dovadă de egoism din partea ei să încerce să se agaţe de un bărbat care-şi dorea libertatea, sau să încerce să ţină amândoi copiii departe de el. Au convins-o să-i lase să o ia pe Paris cu ei, la San Francisco, în ceea ce ea credea că era doar o vizită. Apoi au convins-o să semneze un document prin care era de acord cu divorţul. Nu ştia că prin documentul tipărit cu caractere mici renunţase la toate drepturile ei asupra lui Paris. Au plecat cu limuzina, la trei ore după apariţia mamei lui. Sfârşitul poveştii.
   Sara se uita la ea cu ochii în lacrimi de simpatie şi indignare pentru Kim.
   - Da, mi-ai spus povestea asta cu ani în urmă, doar că eram prea tânără să înţeleg... cruzimea gestului lor şi nefericirea provocată.
   Sloan profită de cuvintele Sarei ca să-şi expună propriul punct de vedere.
   - Şi acum că înţelegi, ai admite tu că eşti ruda acestui bărbat sau a familiei lui? Nu ai prefera să uiţi totul?
   - Aş prefera să-l ucid pe ticălos, spuse Sara râzând.
   - O reacţie sănătoasă şi o descriere onestă a individului, spuse Sloan punând pe masă două sandvişuri cu salată de ton. Cum uciderea lui nu era opţiunea mamei şi cum eu eram prea mică să o fac în locul ei şi cum vorbind despre el sau despre sora mea sau despre orice altceva legat de ziua aceea o făcea incredibil de tristă, când aveam vreo şapte sau opt ani am convins-o că ar trebui să ne prefacem că de fapt ei nici n-au existat vreodată. În fond ne aveam una pe cealaltă şi în plus, te aveam pe tine. Mi-am spus că aveam o familie formidabil de frumoasă.
   - Am avut. Am avut, spuse Sara din suflet, dar nu reuşi să zâmbească. Kim chiar nu a putut face nimic să o aducă pe Paris înapoi?
   Sloan scutură din cap.
  - Mama a stat de vorbă cu un avocat local, care i-a spus că ar costa-o o avere să angajeze genul de avocaţi cu multă putere, de care ar fi avut nevoie ca să se lupte cu ei la tribunal şi chiar şi aşa, nu era convins de reuşită. Mama îşi spunea mereu că trăind în sânul familiei Reynolds, Paris avea o viaţă minunată, cu avantaje şi oportunităţi pe care ea i le-ar fi putut oferi.
   În ciuda tonului obiectiv, Sloan se simţi înecată de furie. În trecut, cele mai puternice reacţii ale ei fuseseră indignarea pentru situaţia lui Kim şi dispreţ pentru tatăl ei.
   Acum, când repovestea toată istoria, era o femeie adultă şi ceea ce simţea era, cu mult mai mult, furie în loc de indignare; erau empatie şi compasiune, atât de intense, încât o făceau să o doară în piept. Ceea ce simţea pentru tatăl ei - nemilosul, egoistul, crudul distrugător de inocenţă şi de vise - nu era doar dispreţ, era scârbă, o scârbă tot mai mare pe măsură ce se gândea la impertinentul lui telefon de mai devreme.
   După decenii de neglijare, el chiar credea că la un simplu telefon, abandonata lui soţie şi nevăzuta lui fiică vor da din pinteni să nu rateze ocazia reunirii. Nu ar fi trebuit să-l refuze rece, la telefon; ar fi trebuit să-i spună că prefera să petreacă o săptămână într-o şerpărie, decât oriunde altundeva, cu el.
  Ar fi trebuit să-i spună că era un ticălos.

                                Capitolul 7

          Potrivit spuselor vecinei doamnei Rivera, care văzuse fum strecurându-se pe sub uşa din faţă şi sunase la 911, focul fusese observat în jurul orei nouă treizeci.
    În şase minute pompierii sosiseră la faţa locului, dar era deja prea târziu ca să mai salveze casa dărăpănată, din lemn.
   Sloan se afla în drum spre casă, cu gândul să se schimbe şi să plece pe jos, traversând plaja, până la locul unde avea loc petrecerea de burlac a lui Pete, când auzi prin staţie apelul şi decise să se ducă să-şi ofere ajutorul. Când ajunse acolo, strada era deja înţesată cu maşini de pompieri, ambulanţe şi echipaje de poliţie, cu luminile lor de urgenţă tăind noaptea ca nişte trasoare. În depărtare şuierau sirenele şi furtunurile pompierilor erau întinse pe stradă, peste peluze. Poliţiştii făceau cordon în zona imediată, încercând să ţină cât mai departe mulţimea curioasă.
   Sloan terminase tocmai de luat declaraţii de la câţiva vecini, când apăru dintr-o dată doamna Rivera. Femeia greoaie, mai în vârstă, îşi făcea loc printre poliţişti şi privitori ca un fundaş înnebunit îndreptându-se spre minge, trecu împiedicându-se peste un furtun şi ateriză în braţele lui Sloan, aproape aruncând-o la pământ.
   - Casa mea! plângea ea luptându-se să-şi elibereze încheietura mâinii din strânsoarea lui Sloan.
   - Nu poţi merge acolo. Este periculos şi n-ai face decât să stai în drumul oamenilor care încearcă să ţi-o salveze, îi spuse Sloan.
   În loc să se calmeze, doamna Rivera deveni isterică.
   - Câinele meu! Daisy a mea e înăuntru! urlă ea luptând să se elibereze.
   Sloan îşi petrecu braţul peste umerii femeii, încercând să o ţină şi să o consoleze în acelaşi timp.
   - Daisy nu este cumva o căţeluşă micuţă, cafeniu cu alb?
   - Da. E micuţă. Cafeniu cu alb.
   - Cred că am văzut-o acum câteva minute. Cred că e în siguranţă. Strigaţi-o. O s-o căutăm împreună.
   - Daisy! Daisy! Daisy... Unde eşti?! strigă plângând doamna Rivera, întorcându-se în cerc.
   Sloan cercetă strada, căutând posibile locuri unde s-ar fi putut ascunde un animal mic, terifiat, când un căpşor alb-cafeniu, plin de funingine şi praf, apăru de sub o maşină de poliţie fără însemne.
   - Uite-o, spuse Sloan.
   - Daisy! strigă doamna Rivera repezindu-se şi aplecându-se să ia în braţe animalul îngrozit.
   După care Sloan nu mai avu altceva de făcut decât să rămână alături de femeia rămasă fără casă şi să-i ofere consolarea companiei, în timp ce priveau flăcările sălbatice devorând acoperişul, prelingându-se spre veranda din faţă.
   - O vecină mi-a spus că ai o fată care locuieşte prin apropiere, spuse Sloan cu blândeţe.
   Doamna Rivera încuviinţă din cap, cu privirea spre casa ei care se prăbuşea.
   - O să chem o maşină, prin radio, să o aducă aici, se oferi Sloan.
   La vremea când Sloan ajunse acasă, era deja atât de târziu, încât nu-şi mai putea acorda timp pentru un duş şi un spălat pe cap. Parcă maşina pe aleea ei, îşi înşfăcă geanta şi o luă în grabă de-a lungul străzii, unde trebui să se strecoare printre două maşini parcate de-a lungul.
   În timp ce se strecura printre cele două bare de protecţie, îşi spuse că a văzut pe cineva pe locul şoferului, într-o altă maşină, parcată mai departe; apoi umbra dispăru, ca şi cum persoana respectivă s-ar fi lăsat în jos, în afara razei vizuale.
   Sloan îşi reţinu pornirea de a cerceta şi îşi continuă drumul iute de-a lungul străzii. Era grăbită. Poate că persoana din maşină, dacă era o persoană, scăpase ceva pe jos şi se aplecase să ridice obiectul. Poate că decisese să tragă un pui de somn. Dar cel mai probabil, văzuse doar o umbră pe parbrizul ecranat de frunzele palmierilor care se unduiau în dreptul unei lămpi stradale.
   Totuşi, cu coada ochiului continuă să urmărească maşina, un Ford, în timp ce se îndrepta spre şirul lung de tonete întinse de-a lungul drumului. Când dădu colţul după o tonetă cu îngheţată, văzu aprinzându-se luminile din interiorul Fordului şi un bărbat înalt ieşind din maşină. Omul începu să se îndrepte agale spre plajă, deplasându-se într-un unghi care îl ţinea la sud de şirul de tonete şi de-a lungul dunelor de nisip.
   Sloan nu-şi mai putu stăpâni sentimentul de nelinişte şi încremeni pe loc, folosindu-se de latura construcţiei ca să se ascundă vederii.
   În partea de nord a tonetelor cu gustări se întindea o porţiune de trei mile de plajă cu nisip, dotată cu chioşcuri circulare, folosite de ştrandişti pentru picnicuri şi grătare. Aceasta era zona bună pentru plajă, înot şi petreceri şi acolo avea loc şi petrecerea lui Pete Bensinger.
   În partea sudică a tonetelor, spre care se îndrepta străinul, nu se afla nimic altceva în afara dunelor acoperite cu vegetaţie groasă, dune care ofereau puţin, într-o noapte întunecată, cu excepţia intimităţii, pentru cupluri şi pentru oamenii care sperau să se angajeze în acţiuni mai puţin inocente.
   Sloan ştia că telefonul tatălui ei îi dăduse o stare de agitaţie şi nervozitate, dar cu bărbatul acela coborât din maşină era ceva care o făcea în mod clar să se simtă neliniştită, profesional vorbind.
   În primul rând, îi părea vag cunoscut; în al doilea rând, nu era îmbrăcat pentru o plimbare târzie pe plajă, dar mai ales, în acţiunile lui era ceva tainic, atât în timp ce se afla în maşină cât şi acum, afară din ea. Printre dune avuseseră loc acţiuni necurate, trafic de droguri, chiar şi o crimă, acum câţiva ani.
   Sloan se întoarse înapoi la colţul tonetei de îngheţată, apoi începu să-şi refacă drumul lipită de spatele tonetelor, ca să poată ieşi în capătul sudic al şirului de clădiri. De acolo, va reuşi fie să-l pândească, fie să o ia pe urmele lui.
   Înjurând în barbă nisipul care-i umplea pantofii, bărbatul stătea în aşteptare în dreptul dunelor, pândindu-şi prada să apară pe plajă, de după tonete. Fusese atât de nebănuitoare, atât de uşor de urmărit, atât de previzibilă, încât faptul că nu apăru acum de după tonete, aşa cum se aşteptase el, nu îl alarmă. Era grăbită şi cum nu mai apărea pe plajă, presupuse că uitase ceva acasă şi se întorsese din drum.
   Decât să se întoarcă după ea, adunând mai mult nisip în pantofi, se dădu câţiva paşi înapoi şi se ghemui între dune. Ascuns de nisip şi de vegetaţie, îşi luă o bomboană mentolată din buzunar şi-i aşteptă reapariţia în raza lui vizuală.
   Îndepărtând învelitoarea argintie de pe bomboană, se aplecă în faţă, aşteptând să o întrezărească în timp ce ea traversa din nou strada spre casă. Luna era ascunsă după nori, dar felinarul era suficient de aproape de snack bar şi el reuşi să o vadă când ea reapăru brusc din spatele capătului sudic al clădirilor ca să dispară aproape instantaneu în dunele acoperite cu vegetaţie înaltă.
   Manevra ei neaşteptată îl şocă, adăugând savoare şi emoţie la ceea ce fusese până acum o urmărire cât se poate de atentă, dar necesară, vreme de patru zile. Ea punea ceva la cale. Ceva special.
   Se ridică prudent, întinzându-şi gâtul, cu simţurile în alertă la orice sunet, la orice umbră, dar ea părea să fi dispărut. Înjurând în barbă, se întoarse să urce colina din spatele lui. De la înălţime va reuşi să o depisteze.
   - Stai unde eşti...
   Vocea ei îl surprinse atât de tare încât scăpă din mâini iarba înaltă de care se ţinea şi alunecă la pământ. Pierzându-şi echilibrul şi incapabil să se ridice în picioare în nisipul moale, se întoarse în loc, se împletici şi se întinse spre ea.
   Ea stătea doar puţin mai departe de atingerea lui, cu picioarele bine înfipte, uşor depărtate, cu braţele întinse şi cu un Glock de nouă milimetri în mâini.
   - Pune-ţi mâinile la spate, acolo unde le pot vedea, îi ordonă ea.
   O clipă fu tentat să se supună. Era clar că-i văzuse pistolul când i se desfăcuse jacheta, dar acum o să vrea să-l dezarmeze, ceea ce nu coincidea cu intenţia lui. Zâmbi încetişor, deliberat, în timp ce-şi ducea mâinile la spate.
   - Un pistol cam mare pentru o fată ca tine.
   - Prinde-ţi mâinile şi rostogoleşte-te pe spate.
   Zâmbetul lui se lărgi, cunoscător.
   - Cum, fără cătuşe?
   Sloan nu avea cătuşe; nici măcar un şiret nu avea, să-i lege mâinile. Ceea ce avea ea, era un bărbat înarmat, pe o plajă populată, care era suficient de stăpân pe el, sau de ciudat, ca să o întărâte şi să-i zâmbească, un potenţial psihopat care însă nu manifesta nici o reacţie firească în acest sens.
   - Fă ce ţi-am spus, îl preveni Sloan ridicând o idee mai mult arma, să-l convingă. Rostogoleşte-te pe spate, peste mâini.
   Un alt zâmbet bizar traversă faţa bărbatului, în timp ce cântărea instrucţiunile primite.
   - Nu e un plan bun. Când o să te întinzi să-mi iei arma, eu nu trebuie decât să mă ridic puţin, să te apuc de încheietură şi să te împuşc cu propria ta armă. Ai văzut vreodată cât rău poate face unui trup un nouă milimetri?
   Tipul părea destul de nebun ca să ucidă pe oricine îi apărea în cale pe plajă şi ultimul lucru pe care şi-l dorea Sloan era să-i dea ocazia să încerce să o dezarmeze. Încordată dar calmă, îndreptă pistolul spre un punct dintre ochii lui.
   - Nu mă face să-l folosesc, îl preveni ea.
   Ochii străinului se micşorară când observă schimbarea subtilă a ţintei ei; apoi se rostogoli uşor pe spate, peste mâini.
   - Am la mine douăzeci şi cinci de mii de dolari, spuse el schimbând tactica, ia-i şi dă-mi drumul. Nimeni nu va fi rănit; nimeni nu va afla.
   Sloan îl ignoră. Dându-se înapoi, îndreptă pistolul în sus, spre apă şi trase trei runde, în succesiune rapidă; apoi aţinti din nou pistolul asupra lui. Împuşcăturile răsunară în întuneric ca nişte tunuri într-un canion şi undeva de-a lungul ţărmului, cineva strigă, alarmat.
   - De ce naibii ai făcut asta? întrebă el.
   - Tocmai am cerut întăriri. Se află cu toţii chiar aici, pe plajă. Într-un minut sunt aici.
   Atitudinea lui se schimbă brusc, sub ochii ei.
   - În cazul acesta este timpul să facem prezentările, izbucni el întorcându-se repede, preocupat. Sunt agentul special Paul Richardson, FBI, iar tu eşti pe cale să-mi arunci în aer acoperirea, detectiv Reynolds.
   În afară de faptul că o ştia pe nume şi că personalitatea lui suferise tocmai o radicală schimbare, Sloan nu avea vreun alt motiv să creadă că individul era altceva decât păruse să fie cu câteva clipe în urmă. Şi totuşi...
   - Să-ţi văd legitimaţia.
   - Este în buzunarul hainei.
   - Ridică-te încetişor, scoate-o cu mâna stângă şi aruncă-mi-o aici, îi ordonă ea urmărindu-i mişcările cu pistolul.
   Un etui plat, din piele, ateriză la picioarele ei. Ţinând în continuare pistolul îndreptat spre el, Sloan se aplecă şi îl ridică, deschizându-l. Pe o parte se afla poza lui şi pe cealaltă, acreditările.
   - Eşti mulţumită? o întrebă el, începând deja să se ridice în picioare.
   Sloan nu era mulţumită; era furioasă. Îşi lăsă braţul să-i cadă şi începu să tremure din tot corpul, ca o reacţie întârziată la extrema tensiune la care o supusese el.
   - Asta a fost ideea ta despre amuzament, sau ai poate o altă scuză pentru faptul că m-ai speriat de moarte? îl întrebă ea.
   El scutură din umeri, în timp ce îndepărta nisipul de pe cracii pantalonilor.
   - Am avut ocazia să aflu cum reacţionezi la stres şi am decis să profit de asta.
   În timp ce îl urmărea, Sloan îşi dădu brusc seama de ce i se părea cunoscut şi că nu îi spusese întregul adevăr.
  - Ieri ai fost în parc şi astăzi, în parcarea de la primărie. Mă urmăreşti de câteva zile.
   În loc să-i răspundă, îşi trase în sus fermoarul jachetei, suficient ca să-i ascundă tocul din piele maronie de sub braţ; apoi, în sfârşit, îi acordă toată atenţia.
   - Ai dreptate. Te urmăresc de câteva zile.
   - Dar de ce? De ce este interesat FBI-ul de persoana mea?
   - Nu ne interesează persoana ta. Ne interesează Carter Reynolds.
   - Ce?! întrebă ea uluită.
   - Ne interesează tatăl tău.
   Sloan se uită la el, mută şi deconcertată. Tatăl ei încetase de multă vreme să existe pentru ea. Carter Reynolds nu era decât un nume pe care nimeni nu-l menţiona în prezenţa ei. Şi totuşi, în ultimele douăsprezece ore acest bărbat, acest nume părea să se ridice din cenuşa trecutului ei şi să se lipească de ea ca funinginea.
   - Nu ştiu ce credeţi voi că a făcut, dar indiferent ce anume, eu nu sunt implicată. N-am avut absolut nimic de a face cu el, toată viaţa mea.
   - Ştim toate astea.
   Aruncă o privire spre linia ţărmului, unde trei bărbaţi alergau în direcţia lor, unul dintre ei cu o lanternă care sălta în toate direcţiile, ca un far care o luase razna.
   - Se pare că întăririle tale sunt pe drum, spuse Richardson luând-o de umăr şi împingând-o înainte. Să mergem în întâmpinarea lor.
   Sloan se mişca mecanic, dar îşi simţea picioarele ca lemnul şi creierul ca rumeguşul.
   Agentul o instrui.
   - Poartă-te firesc. Prezintă-mă. Dacă întreabă cineva, ne-am cunoscut la Fort Lauderdale, acum două luni, când ai participat la seminarule poliţiei şi m-ai invitat la Bell Harbor, pentru sfârşitul de săptămână. Haide, zâmbeşte şi fă-le cu mâna.
   Sloan încuviinţă din cap şi ascultă, dar nu se putea gândi la nimic altceva decât că FBI-ul îl investiga pe Carter Reynolds... şi că o filase pe ea... şi că doar acum câteva clipe, acest agent FBI încercase să vadă dacă se lăsa mituită!
   Primul se apropie Jess, cu mult înaintea celorlalţi, cu respiraţia netulburată de goană.
   - Am crezut că am auzit trăgându-se din direcţia asta, spuse el privind dunele. Nu ai auzit?
   Sloan făcu un efort curajos să pară amuzată în timp ce-şi minţea un prieten de nădejde care tocmai alergase să o salveze.
   - Au fost focuri de artificii, Jess. Le-au lansat doi adolescenţi, printre dune, după care au tuns-o.
   - Au sunat ca nişte focuri de armă, insistă Jess punându-şi mâinile în şolduri şi uitându-se peste umărul ei.
   Peste câteva clipe, se opriră greoi lângă ei Ted Bumby şi Leo Regan.
   - Am crezut că am auzit focuri de armă, gâfâi Ted, dar Leo Regan era încă incapabil să vorbească.
   Douăzeci de kilograme în plus şi totala lipsă de antrenament îl făcură să se lase la pământ, prinzându-şi genunchii între braţe şi încercând să-şi recapete suflul.
   - Doi adolescenţi au lansat artificii, minţi Sloan din nou, simţindu-se tot mai nefericită.
   Leo şi Ted acceptară variantă mult mai uşor decât Jess, dar Jess era mai inteligent şi mult mai experimentat cu strada, un poliţist de oraş mare care se retrăsese într-o comunitate mai puţin violentă, dar ale cărui instincte erau în continuare ascuţite. După alte câteva momente, Jess renunţă în sfârşit să mai cerceteze încruntat dunele şi se încruntă în schimb la ea.
   - Petrecerea lui Pete este aproape pe sfârşite, spuse el brusc. Tocmai ne întrebam de ce n-ai apărut.
   Date fiind circumstanţele, nu exista decât un singur răspuns posibil.
   - Mă îndreptam tocmai într-acolo.
   Jess îşi coborî mâinile din şolduri, abordând o atitudine ceva mai puţin agresivă, în timp ce-i studia companionul.
   - El cine este?
   Spre uşurarea lui Sloan, agentul FBI decise să se prezinte singur.
   - Paul Richardson, spuse el întinzându-se să dea mâna cu Jess, apoi cu Ted şi cu Leo. Sunt un prieten al lui Sloan, din Ford Lauderdale, spuse el plin de o pozitivă cordialitate masculină.
   - Dacă ai de gând să mai apuci ceva de mâncare la petrecerea lui Pete, ai face bine să te grăbeşti, îl preveni Leo pe agent, cu gândul numai la mâncare. Nachos au dispărut deja, dar cârnăciorii cu chili sunt buni.
   - Am avut o zi lungă, răspunse cu regret agentul Richardson; apoi se uită la Sloan şi spuse degajat:
   - Sloan, tu poţi merge fără mine la petrecere.
   Sloan intră în panică. Intenţiona să dispară fără să mai răspundă la alte întrebări! Îl demascase, iar el avea acum să dispară pur şi simplu din Bell Harbor, lăsând-o în agonia incertitudinii, fără posibilitatea de a afla de ce anume o urmărea FBI-ul. Era atât de disperată să-l oprească, încât efectiv se agăţă de el.
   - Ah, dar vreau să-l cunoşti pe Pete. Nu stăm mai mult de câteva minute, insistă ea.
   - Zău că n-o să fiu prea amuzant în seara asta.
   - Câtuşi de puţin, spuse Sloan dintr-un foc.
   Ochii lui se micşorară.
   - Eu nu am aceeaşi impresie.
   - Efectiv nu poţi să nu fi amuzant. Eşti o persoană atât de interesantă.
   - O să te dezamăgesc.
   - Ba nu, insistă ea şi din disperare, Sloan recurse la şantaj şi le spuse prietenilor ei:
   - Să vă explic cât de realmente de interesant este...
   - Nu-i plictisi cu fleacuri, Sloan. Haide să mergem să-l cunosc pe prietenul tău şi să mâncăm ceva, o întrerupse el cu un zâmbet plin de înţeles.
   Leo se lumină la pomenirea mâncării.
   - Ei, Paul, îţi place anşoa?
   - O ador, spuse Richardson entuziast, dar Sloan avu impresia că strânsese din dinţi.
   - Atunci ai noroc, pentru că pizza e cu anşoa, drept care a rămas un munte. N-am mai cunoscut pe cineva căruia să-i placă anşoa, în afară de Pete şi acum de tine.
    De-a lungul discuţiei, Jess îl studiase insistent pe agentul FBI; apoi păru să-şi piardă interesul şi răbdarea.
   - Dacă nu ne întoarcem la petrecere, o să vină petrecerea să ne caute.
   - Să mergem, spuse amabil agentul Richardson; apoi o ului pe Sloan petrecându-şi un braţ pe după umerii ei, într-un gest care păru firesc posesiv, afectuos.
   Doar că în strângerea puternică, de atenţionare, nu era nimic afectuos.
   Jess, Leo şi Ted îşi potriviră paşii cu ai lor şi cei patru bărbaţi trecură repede la o discuţie despre sport. În curând, relativa izolare a dunelor începu să facă loc unei întinderi de plajă puternic luminată, unde radiourile portabile concurau cu zgomotul valurilor şi cearşafuri de plajă pătau nisipul ca nişte pansamente colorate, ocupate mai ales de cupluri tinere înclinate spre romantism.

                                        Capitolul 8

            Chioşcul unde avea loc petrecerea lui Pete se afla în apropierea unui grătar şi mirosul de aprinzătoare de cărbuni şi de crenvurşti răsfierţi îi revoltă lui Sloan stomacul nervos.
   Pete şi logodnica lui, împreună cu restul invitaţilor stăteau la câţiva metri distanţă, ascultându-l pe Jim Finkle cântând un superb cântec flamenco, la chitara cu care venise.
   - Ar fi trebuit să se facă muzicant profesionist, nu poliţist, spuse Jess, alăturându-se auditoriului lui Jim.
  Leo rămase totuşi o clipă în urmă.
   - Mănâncă ceva, îl sfătui el pe Richardson făcând un gest larg spre o masă din lemn acoperită cu cutii deschise de pizza, cu boluri largi cu resturi care prinseseră crustă, de sos cu brânză, chili şi salată
de cartofi şi un platou cu crenvurşti reci şi chifle.
  - Băuturile sunt acolo, în răcitor. Serveşte-te, mai spuse Leo înainte de a se duce şi el să-l asculte pe Jim.
   - Mulţumesc, aşa o să fac, spuse agentul Richardson şi cu mâna în continuare pe umărul lui Sloan, o forţă să rămână lângă el până când ajunseră la masă.
   Sloan ştia că la început fusese mânios, dar pe drum părea să se fi relaxat cu adevărat, glumind cu Leo despre bărbaţii cărora le plăcea să gătească şi râzând chiar la o remarcă a ei. De vreme ce nu-i divulgase adevărata identitate, Sloan presupuse că sentimentele lui faţă de ea deveniseră mai caritabile.
   - Un singur cuvânt dacă o să spui în seara asta, care să mă deconspire, o să te acuz de obstrucţionarea justiţiei.
   Furia lui nedomolită o luă pe nepregătite şi Sloan rămase cu gura căscată, în timp ce lua automat farfuria întinsă de el. Zâmbind în continuare, el îi întinse un şerveţel, îşi luă şi lui unul şi se răsti la ea.
   - Ai priceput?
   După ameninţarea care, Sloan ştia asta, nu era doar o vorbă aruncată în vânt, Richardson îşi puse în farfurie mâncare din fiecare bol şi luă un crenvurşti rece, dar Sloan observă că nu se atinsese de pizza, nici când chitara se opri şi Leo, împreună cu restul grupului, se apropie de masă. În mod clar, devotamentul agentului Richardson faţă de ţară şi datorie înceta când era vorba de anşoa.
   Arborând tonul calm, rezonabil, la care recurgea întotdeauna ca să neutralizeze situaţiile emoţionale, Sloan îi explică:
   - De fapt nu aveam de gând să le spun nimic despre tine, dar am dreptul la o explicaţie şi nu te puteam lăsa să dispari fără să-mi fi dat una.
  - Ar fi trebuit să aştepţi până mâine.
   Sloan înmuie un cip taco într-o salsa şi şi-l puse pe farfurie, decisă să pară la fel de nonşalantă ca şi el.
   - Serios? Şi anume cum te-aş fi găsit eu mâine?
   - Tu n-ai fi putut. Dar te-aş fi găsit eu.
   - Cu ce? Cu binoclul? sări ea cu ironie amară.
   Replica ei păru aproape că îl amuză, dar omul ăsta era un adevărat cameleon, aşa încât nu putea fi sigură.
   - Înţeleg.
   - Hei, Sloan, unde ai fost? o întrebă Pete.
   Cu braţul bine petrecut peste umerii logodnicei lui şi cu o bere în mână, Pete îşi croi drum spre ei, urmat de Jess. Mary Beth era blondă şi zveltă, o fată drăguţă, timidă şi rafinată, care reuşea să pară la fel de fericită ca şi Pete, fără să scoată un cuvânt.
  - Scumpo, arată-le medalionul pe care ţi l-am dăruit ca un memento al săptămânii noastre dinaintea nunţii, îi spuse Pete, imediat ce Sloan termină să îi prezinte „prietenului” ei Paul Richardson. Este din aur plin, de paisprezece carate, adăugă Pete mândru.
   Mary Beth ridică medalionul greu, în formă de inimă, de la gâtul ei, ca să poată fi admirat cum trebuie.
   - Este superb, şopti Sloan încercând să se concentreze asupra a tot ce se petrecea în jurul ei, atentă la orice ar fi putut considera Richardson ca punându-i cazul în „pericol”.
   Agentul Richardson se aplecă în faţă să studieze medalionul, ca şi cum n-ar fi avut nimic altceva în minte acum decât să socializeze cu prietenii lui Sloan.
   - Este cât se poate de frumos, spuse el.
   Bătând recordul personal privind lungimea conversaţiei ei cu un străin, Mary Beth îi mărturisi:
  - Luna trecută, Pete mi-a dăruit un ceas din aur ca un memento al lunii dinaintea căsătoriei noastre.
   - Înseamnă că este absolut nebun după tine, remarcă Richardson.
   - Este obsedat, îl corectă Jess cu un surâs, dar Sloan abia dacă-l auzi.
   Atenţia ei se întorsese asupra unei neaşteptate şi imediate ameninţări pentru mascarada agentului Richardson. De grupul lor se apropia Sara, însoţită de prietenul ei, ori Sara nu uita niciodată un chip masculin atrăgător. Mai devreme, Sara declarase că nu intenţiona să stea prea mult la petrecerea lui Pete, dar iat-o totuşi aici. Agentul Richardson păru să observe deruta lui Sloan şi îi urmă privirea.
   - Iat-o pe prietena mea Sara, îl preveni Sloan, cât mai firesc cu putinţă.
   - Împreună cu actualul ei „bărbatul-săptămânii”, spuse Jess sarcastic, mai luând o gură de bere. Ăsta conduce un BMV de optzeci de mii de dolari. Albastru. Îl cheamă Jonathan.
   În clipa aceea Sloan avea probleme mai mari decât ciondăneala absurdă dintre cei doi cei mai buni prieteni ai ei. Le ieşi în întâmpinare de îndată ce cuplul se apropie de ei.
   - Sara, bună! spuse ea vorbind repede, sperând să evite un posibil dezastru. Bună, Jonathan, sunt Sloan, iar el este un prieten al meu, Paul Richardson, din Fort Lauderdale.
   În timp ce bărbaţii îşi dădeau mâna, Sloan încerca fără succes să o distragă pe Sara să-l studieze pe agentul FBI.
   - Aţi auzit artificiile, puţin mai devreme? Toată lumea a crezut că au fost focuri de armă.
   - Nu, spuse Sara studiindu-l pe Richardson; apoi chipul i se lumină şi expresia intrigată îi dispăru de pe faţă. Te ştiu. Ai fost în parc, ieri!
   - Da, am fost.
   - Te-am văzut acolo. De fapt te-am arătat lui Sloan...
   Auzind informaţia, Jess Jessup îşi coborî halba, studiindu-l intens pe Richardson şi Sloan interveni repede.
   - Din păcate, când mi l-ai arătat tu, Paul stătea cu spatele la mine, spuse ea râzând. Mă căuta prin parc, l-am ratat aşa că nu ne-am întâlnit decât puţin mai devreme.
   Sara căscă gura la ea.
   - Adică ştiai că o să vină aici?
   - Fireşte că nu, spuse Sloan improvizând frenetic. Când l-am invitat să vină aici, Paul nu credea că o să reuşească să-şi facă timp liber iar eu nu credeam să o să vină. Pe ultima sută de metri însă, a reuşit să se rupă pentru o parte din weekend şi a vrut să-mi facă o surpriză.
   Interesul Sarei viră de la logistica firavă a incipientei poveşti de dragoste a lui Sloan, la perspectivele financiare ale potenţialului prieten al acesteia.
   - Să se rupă de la ce? întrebă ea.
   Spre uşurarea lui Sloan, agentul FBI se decise în sfârşit să o scoată din situaţia imposibilă în care se afla şi contribui cu o explicaţie.
   - Lucrez în asigurări, spuse el politicos.
   - Serios?! exclamă Sara cu un entuziasm pe care Sloan ştia că de fapt nu-l simţea.
   Sara îşi dorea un soţ bogat şi era decisă ca şi Sloan să aibă parte de aşa ceva.
   - Asigurările sunt un domeniu atât de interesant. Te ocupi de asigurări comerciale, rezidenţiale sau individuale?
   - Ne ocupăm de majoritatea domeniilor. Te interesează cumva încă o asigurare? se interesă el repede, părând gata să se lanseze pe panta ofertelor.
   Era o tactică diversionistă magistrală, pentru că absolut nimeni nu ar fi vrut să se afle la o petrecere unde cineva încerca să le vândă o asigurare, iar el ştia precis asta. În alte circumstanţe, Sloan ar fi fost impresionată şi s-ar fi amuzat.
   - Nu, nu vreau aşa ceva, spuse Sara panicată de perspectivă.
  Spre enorma uşurare a lui Sloan, Richardson decise să o smulgă din acest coşmar.
   - Sloan a fost atât de ocupată în week-endul acesta încât n-am reuşit încă să petrecem puţin timp împreună, iar eu trebuie să plec mâine, se adresă el micului grup din jurul lor; apoi se uită la ea ca şi cum ar fi fost cel puţin prieteni foarte apropiaţi. Sloan, ce-ai zice să-mi faci o cafea înainte de a mă duce înapoi la hotel?
   - Bună idee, reuşi ea să spună şi fluturând mâna spre prietenii ei, se întoarse şi se îndepărtă împreună cu el.
   Sara îi privi un moment nesfârşit; apoi îi spuse prietenului ei:
   - Jonathan, mi-am lăsat puloverul pe aici pe undeva. Cred că este pe pătura lui Jim. Te superi dacă te rog să mi-l aduci?
   Jonathan dădu din cap şi se îndepărtă.
   Jess îl studie pe celălalt bărbat cu o strâmbătură cinică a buzelor; apoi mai bău o gură de bere şi o întrebă sardonic pe Sara:
   - Sara, spune-mi te rog, de ce toţi bărbaţii cu care ieşi tu au nume compuse din trei silabe?
   - De ce toate femeile cu care ieşi tu au un IQ din două cifre? contracară Sara, dar forţa ei verbală slăbise, pentru că era preocupată de Sloan şi de Paul Richardson.
   Stând lângă Jess, urmări cu privirea cuplul care traversa plaja, spre stradă.
   - Este un bărbat foarte atrăgător, remarcă ea gândind cu glas tare.
   Jess ridică din umeri.
   - Mie nu-mi spune nimic.
   - Asta pentru că nu arată ca o dansatoare topless.
   - Nu am încredere în el, decise Jess ignorând remarca ei despre dansatoarea topless.
   - Nici măcar nu-l cunoşti.
  - Nici Sloan.
   - Ba da, ea îl ştie, pentru că altfel nu l-ar fi invitat aici, îl contrazise Sara loială, deşi în realitate era îndoită, pentru că Sloan nu pomenise nimic despre el, niciodată.
   - Mă mir că nu eşti deja în drum spre biroul tău, să începi nişte investigaţii serioase în legătură cu el, spuse Jess sarcastic.
   - M-am gândit să aştept până mâine, ripostă Sara refuzând să-i dea satisfacţia că ar putea-o scoate din sărite.
   - Eşti o mică scorpie mercenară.
   Niciodată până atunci, în lunga lor istorie de rivalitate, Jess Jessup nu mai trecuse linia dintre sarcasm şi atac la persoană. Sara simţi lacrimi în ochi, ceea ce o enervă şi mai mult.
   - Tu chiar nu suporţi să fi respins, nu-i aşa? contraatacă ea.
   - Nu poţi respinge ceva ce nu ţi-a fost oferit. Şi pentru că tot suntem atât de direcţi, continuă el neîndurător, îmi poţi explica de ce oare Sloan Reynolds şi-ar dori ca cea mai bună prietenă o cochetă mercantilă, superficială, ca tine?
   Sara simţi ca şi cum i-ar fi dat un pumn în stomac. Niciodată în viaţa ei nu s-a confruntat cu un dispreţ atât de virulent din partea vreunei fiinţe umane, cu excepţia mamei ei, iar amintirile copilăriei o inundară, paralizând-o.
   El aştepta o ripostă pe care însă ea era incapabilă să i-o ofere. Dintr-un motiv neştiut, ea şi Jess se displăcuseră reciproc de la prima vedere dar ea nu înţelesese, nu-şi închipuise că el efectiv o dispreţuia. Se holba la el, cu ochii strălucitori de lacrimi; apoi îşi coborî privirea şi înghiţi, încercând să-şi forţeze cuvintele să iasă.
   - Îmi pare rău, reuşi să spună şi se întoarse să plece.
   - Îţi pare rău? repetă el. Pentru ce?
   - Pentru toate lucrurile pe care trebuie să le fi făcut eu ca tu să mă dispreţuieşti.
   Se apropie Jonathan cu puloverul pe care i-l petrecu peste umeri şi se îndepărtară împreună.
   - Aş vrea să plec acasă, acum. Sunt cam obosită, îi spuse ea lui Jonathan.
   Jess o privi îndepărtându-se.
   - La naiba, spuse el cu furie; apoi strivi în mână paharul de bere şi-l aruncă în container.

                                      Capitolul 9

           Sloan salută din cap un vecin care-şi plimba câinele pe plajă şi-i zâmbi unui cuplu care stătea de vorbă cu prietenii, în faţa curţii lor, dar în secunda în care intră în casă, renunţă la mascaradă.
   - De ce mă aflu sub supravegherea FBI-ului? întrebă ea.
   - Ce-ar fi să-ţi explic totul la o cafea?
   - Da, desigur, răspunse Sloan contrariată, după o pauză şi îl conduse în bucătărie.
   Dacă era dispus să stea destul pentru o cafea, însemna că avea de gând să îi dea explicaţii sincere şi nu să o repeadă scurt, aşa cum se temuse ea.
   Se duse la chiuvetă şi umplu cafetiera cu apă. În timp ce punea cafea în compartimentul respectiv, se uită la el peste umăr, privindu-l scoţându-şi haina de în şi aşezând-o pe speteaza scaunului. Avea în jur de patruzeci de ani, era înalt şi cu o constituţie atletică, cu părul negru tuns scurt, cu ochi negri şi cu un maxiliar pătrat.
   Îmbrăcat cu o bluză polo, pantaloni sport şi pantofi din pânză, putea uşor trece drept un om de afaceri atrăgător, distins, îmbrăcat sport, doar că sub braţ avea un toc din piele maro, din care ieşea un Sig-Sauer semiautomat, de nouă milimetri. Cum părea că se destinsese puţin, Sloan îl invită să înceapă, păstrând un ton foarte politicos şi chiar zâmbindu-i uşor.
   - Ascult.
   Trăgând un scaun şi aşezându-se la masă, Richardson începu:
   - În urmă cu două săptămâni am descoperit că tatăl tău intenţiona să ia legătura cu tine. Ştim că îşi programase să te sune astăzi. Ce ţi-a spus?
   Sloan puse cafetiera în priză, se întoarse şi se rezemă de bufetul din melamină.
   - Pe asta n-o mai şti?
   - Detectiv, haide să nu ne mai jucăm.
   Răspunsul lui scurt, dictatorial, o irită pe Sloan, dar avea ea un vag sentiment că dacă rămânea distantă şi îşi juca cum trebuia cartea, el îi va spune absolut tot ce voia ea să ştie.
   - Mi-a spus că a avut un atac de cord şi că vrea să merg la Palm Beach, pentru câteva săptămâni.
   - Tu ce i-ai răspuns?
   - Eu nici măcar nu-l cunosc. Nu l-am văzut niciodată. I-am spus nu. Categoric, nu.
   Paul Richardson ştia deja asta. Îl interesau doar atitudinea ei şi reacţiile ei spontane, necenzurate, la întrebările lui.
   - De ce l-ai refuzat?
   - Tocmai ţi-am spus de ce.
   - Dar ţi-a explicat că a avut un atac de cord şi că vrea să te cunoască înainte de a fi prea târziu.
   - Este deja cu treizeci de ani prea târziu.
   - Nu eşti puţin impulsivă, aici? Ar putea fi vorba de o groază de bănet, de o moştenire.
   Impresia lui că banii lui Carter Reynolds ar trebui sau i-ar putea influenţa decizia, o umplu de dispreţ pe Sloan.
   - Impulsivă? Nu cred că poţi spune asta. Când aveam opt ani, mama şi-a pierdut slujba şi câteva săptămâni am mâncat doar hot dogs şi sandvişuri cu ulei de arahide. Mama voia să-l sune ca să-i ceară bani, dar eu am căutat într-un manual şi i-am demonstrat că untul de arahide este unul dintre cele mai hrănitoare alimente de pe pământ; apoi am convins-o că untul de arahide îmi place chiar mai mult decât ciocolata. Când aveam doisprezece ani, am făcut pneumonie şi mama s-a speriat că o să mor dacă nu mă duce la spital, doar că nu aveam asigurare. Mama mi-a spus că vrea să-l sune ca să garanteze el factura de spitalizare, dar eu nu a trebuit să mai merg la spital. Ştii de ce nu a trebuit să mai merg la spital, agent Richardson?
   - De ce? întrebă Paul, emoţionat fără să vrea de mândria aprigă, de demnitatea furioasă care emanau din ea.
   - Pentru că exact în noaptea aceea am început să mă simt mai bine. Şi ştii de ce m-am înzdrăvenit într-un mod atât de miraculos?
   - Nu, de ce?
   - M-am înzdrăvenit într-un mod atât de miraculos pentru că am refuzat să fac ceva care ne-ar fi putut constrânge, vreodată, să acceptăm un cent de la ticălosul acela.
   - Înţeleg.
   - Înseamnă că o să înţelegi şi de ce nu vreau să mă ating de banii lui acum, când nu sunt nici bolnavă şi nici flămândă. De fapt, în clipa de faţă singurul lucru pe care l-aş refuza mai repede decât banii lui este invitaţia de a petrece o vreme cu el la Palm Beach, pentru ca el să-şi poată adormi conştiinţa.
   Sloan se întoarse şi scoase dintr-un dulăpior două ceşti de cafea.
   - De ce anume ar fi nevoie ca să te facă să îţi schimbi hotărârea de a-l vizita?
   - De un miracol.
   Paul rămase tăcut, aşteptând ca odată cu tocirea animozităţii, curiozitatea ei să iasă la suprafaţă. Credea că îi vor trebui câteva minute pentru această tranziţie emoţională, dar şi aici o subestimase.
   - Carter Reynolds te-a trimis aici să încerci să-mi schimbi decizia? Te afli aici în mod oficial din partea FBI-ului, sau lucrezi oare pentru el, în timpul tău liber?
   Sugestia ei era total lipsită de bază, dar lui îi spunea că avea o imaginaţie inteligentă şi abilitatea de a face uşor aprecieri logice. Din nefericire, el nu considera niciuna dintre aceste calităţi ca un avantaj pentru el, în rolul special pe care i-l acordase, în mintea lui.
   - Biroul se interesează de anumite afaceri ale lui Reynolds şi de anumiţi parteneri ai lui, răspunse el ignorând acuzaţia. Am primit recent informaţii care arată că este implicat în anumite activităţi necurate, dar încă nu avem suficiente dovezi că ar fi implicat direct sau cel puţin că ar avea ştiinţă de acestea.
   În ciuda realei indiferenţe faţă de tatăl ei, Paul observă că devenise foarte tăcută aflând că acesta ar putea fi un delincvent. În loc să simtă o firească satisfacţie la aflarea acestei veşti, lui Sloan efectiv nu-i venea să creadă aşa ceva despre el.
   Dar depăşi totuşi repede momentul şi chiar îi zâmbi scurt, scuzându-se parcă; apoi turnă cafeaua în ceşti şi aduse tava la masă.
    - În ce fel de activităţi credeţi că este implicat?
   - Nu am libertatea să-ţi spun.
   Aşezându-se pe un scaun în faţa lui, Sloan spuse:
  - Nu înţeleg ce legătură poate avea asta cu mine. Doar voi nu credeţi că sunt implicată în ce anume face el, adăugă ea, cu atâta sinceritate în glas, încât Paul zâmbi în pofida dorinţei.
   - Nu credem asta. Până acum câteva săptămâni nu prezentai niciun interes pentru noi. Dar am avut un informator apropiat lui, care ne-a vândut pontul despre intenţia de a te contacta. Din nefericire, începând de ieri acest informator nu mai este accesibil.
   - De ce nu?
   - A murit.
   - De moarte naturală? insistă Sloan, revenind în mod inconştient la detectivul din ea.
   Aproape imperceptibila ezitare a lui Richardson îi spuse răspunsul chiar înainte de a-l rosti el.
   - Nu.
   În timp ce Sloan încă mai rumega, Richardson continuă:
   - L-am ţinut sub supraveghere, dar nu am reuşit să obţinem suficiente probe ca să convingem judecătorul să ne acorde dreptul de a-i asculta convorbirile. Reynolds deţine o garnitură impresionantă de birouri la San Francisco, dar afacerile le tranzacţionează în altă parte, posibil acasă. Este prudent şi inteligent. Urmează să plece la Palm Beach şi am vrea să avem pe cineva acolo, aproape de el.
   - Pe mine, conchise Sloan simţind cum se prăbuşeşte.
   - Nu pe tine. Pe mine. Aş vrea ca mâine să-ţi schimbi brusc sentimentele şi să-ţi suni tatăl. Spune-i că te-ai decis, că ai vrea să profiţi de ocazie ca să-l cunoşti şi că o să te duci la Palm Beach.
   - Şi asta cu ce-o să te ajute pe tine?
   Richardson îi aruncă o privire inocentă, care nu era câtuşi de puţin inocentă.
   - Desigur, o să vrei să vii cu un prieten, ca să nu te simţi complet singură acolo. Să ai şi tu pe cineva cu care să-ţi poţi petreci timpul când nu ţi-l petreci alături de regăsitul tău tată.
   Uluită de sugestie, Sloan se lăsă moale pe speteaza scaunului şi se uită la el.
   - Iar acest prieten o să fi tu?
   - Fireşte.
   - Fireşte, repetă ea total derutată.
   - Dacă Reynolds are vreo obiecţie să vii cu un prieten, spune-i că ne-am programat să petrecem împreună concediul tău de două săptămâni şi că tu nu ai de gând să-ţi schimbi planurile de vacanţă decât dacă nu pot eu să vin. O să cedeze. Are în Palm Beach o casă cu treizeci de camere, deci nu mai contează un oaspete în plus. Mai mult, nu se află în poziţia de a-ţi restricţiona drepturile, tocmai acum.
   O oboseală imposibil de stăpânit o cuprinse pe Sloan.
   - O să trebuiască să mă gândesc puţin la asta.
   - Îmi poţi da mâine răspunsul, decise el; apoi se uită la ceas, mai luă câteva înghiţituri de cafea şi se ridică, întinzându-se după haină.
   - Trebuie să plec la hotel, pentru un telefon. Mâine dimineaţă mă întorc aici. Mâine eşti liberă, ceea ce ne va da timp să ieşim cu o poveste care să-i mulţumească pe toţi, de aici şi din Palm Beach. Sloan, nu ai voie să spui nimănui adevărul. Asta îi include, în mod concret, pe Sara Gibbon, pe Roy Ingersoll şi pe Jessup.
   Sloan consideră puţin ciudat şi neliniştitor faptul că el îi indusese în mod „concret” pe toţi aceştia, dar după ce Richardson adăugă „Şi, evident, pe mama ta”, se simţi puţin mai bine.
   - Nu am cuvinte să accentuez nevoia secretului absolut, continuă el în timp ce traversau livingul. Nimeni nu trebuie considerat de încredere aici sau în Palm Beach. Riscurile sunt prea mari.
   În dreptul uşii, Sloan îi aminti cu fermitate:
   - Încă nu am fost de acord să merg cu tine la Palm Beach. Totodată, nu este o idee bună să ne întâlnim mâine aici. Sara arde de nerăbdare să-mi pună întrebări despre tine, iar mama o să încerce să mă convingă să mă duc la Palm Beach, chiar dacă i-am lăsat un mesaj pe robot că în nici un caz nu voi face asta. Probabil că vor apărea amândouă aici, la prima oră.
   - În cazul acesta, unde ne putem întâlni?
   - În acelaşi loc unde ne-am întâlnit în seara asta - la dune?
   În loc să răspundă, Paul îşi puse jacheta, studiind femeia tânără care aştepta răspunsul. În ultima oră se comportase calm şi eficient cu un bărbat pe care îl credea un atacator înarmat, apoi, având doar câteva clipe să se replieze, se adaptase la nevoia de a-l prezenta pe atacator drept prietenul ei. În urmă cu doar câteva minute o studiase, acceptând ideea că faimosul ei tată ar putea fi în realitate un criminal.
   În ciuda constituţiei delicate, minione, avea un fizic antrenat şi o minte ageră. Dar chiar şi aşa, se vedea că ziua o vămuise. Arăta tensionată şi epuizată şi simţi un neobişnuit ghimpe de vinovăţie pentru că îi slăbise vitalitatea şi căldura. Făcu un efort să o învioreze puţin.
   - Când o să mă vezi la dune, îmi promiţi că o să fi puţin mai blândă cu mine, de data asta? o întrebă el.
   - Ai de gând să mă ataci din nou? contracară ea, reuşind un zâmbet.
  - Eu nu te-am atacat; m-am împiedicat.
   - Prefer versiunea mea, îl informă ea trufaş şi Paul râse, în ciuda grijilor.
   Totuşi, în timp ce traversa curtea, amuzamentul făcu loc preocupării pentru problemele pe care era posibil ca ea să i le creeze, în Palm Beach. Iniţial respinsese ideea de a o folosi într-o acţiune sub acoperire, atât de complexă. Văzuse prea mulţi poliţişti de oraşe mici inepţi, fără experienţă şi corupţi, ca să nu-şi fi dezvoltat o instinctivă neîncredere faţă de ei toţi, iar faptul că acest poliţist de oraş mic se dovedise a fi o tânără idealistă remarcabil de isteaţă şi de cinstită, care arăta ca o majoretă de colegiu, nu îl liniştise în totalitate.
   Nu-şi făcea câtuşi de puţin griji că va refuza să meargă la Palm Beach cu el. Bazându-se pe tot ce citise despre Sloan Reynolds în dosarul ei de la FBI, cât şi pe propriile lui observaţii, era convins că ea va merge la Palm Beach.
   Aceeaşi integritate încăpăţânată care o făcuse, la doar opt ani, să aleagă untul de arahide în loc să ia legătura cu tatăl ei pentru bani, o va obliga acum să-şi înghită mândria, să renunţe la atitudinea ei dreaptă, morală, de o viaţă şi să se ducă la el, la Palm Beach.

                                  Capitolul 10

              Motelul „Vedere la Ocean” nu oferea de fapt o vedere la ocean, exceptând pescăruşii cocoţaţi pe acoperiş, dar avea un bazin de înot, un salon deschis până la ora două şi cablu de televiziune.
   Toate aceste facilităţi erau disponibile la ora unu, când Paul parcă în faţa intrării principale.
   Televizorul din hol era pus pe CNN, dar sonorul era acoperit de tonomatele din salonul în care vreo jumătate de duzină de oameni beau la bar şi ignorau ringul de dans. Paul ieşi pe o uşă din spate şi ocoli bazinul de înot, unde câţiva adolescenţi jucau volei pe apă, într-un constant refren de obscenităţi bărbăteşti.
   Când ajunse în camera lui, sună mobilul. Din obişnuinţă, nu din necesitate, îl lăsă să sune până când încuie de două ori uşa, o verifică şi trase draperiile de la ferestre; apoi se duse la pat şi ridică receptorul.
   Vocea aparţinea unui agent pe care Paul îl cunoştea de ani de zile şi care fusese şi el în Bell Harbor în ultimele două zile, ajutându-l să o urmărească pe Sloan Reynolds.
   - Ei? întrebă agentul curios. Te-am văzut cu ea pe plajă, la petrecere. O să coopereze?
   - O să coopereze, spuse Paul.
   Strângând receptorul la umăr, se întinse să dea aerul condiţionat la maxim şi mirosul de aer rece, mucegăit, îl izbi în faţă.
   - Am crezut că n-o s-o contactezi până mâine dimineaţă.
   - M-am răzgândit.
   - Când?
   - Probabil când a apărut în spatele meu şi m-a aruncat la pământ. Nu, cred că a fost imediat după aceea, când a aţintit asupra mea un Glock de nouă milimetri.
   Prietenul lui scoase un oftat.
   - Te-a avut? Glumeşti!
   - Nu, nu glumesc şi dacă speri în continua mea prietenie, te sfătuiesc să nu mai pomeneşti de asta.
   În ciuda asprimii vocii, Paul nu se putu împiedica să nu zâmbească amintindu-şi de remarcabilele jigniri la care fusese supus în seara aceasta de o femeie poliţist naivă, lipsită de experienţă, cântărind nici cincizeci de kilograme.
   - Am auzit trei împuşcături. Cu toate medaliile ei de la academia de poliţie, mă mir că nu te-a zgâriat măcar.
   - Nu în mine a tras. Prinsese ceea ce credea ea a fi un atacator înarmat, pe o plajă aglomerată şi ştia că la mai puţin de trei sute de metri se aflau colegii ei. În loc să-şi asume riscul să mă dezarmeze singură, ceea ce ar fi putut pune în pericol siguranţa unor oameni nevinovaţi care s-ar fi putut afla în jur, a tras în aer un semnal de ajutor. A fost o mişcare bună din partea ei. Prudentă, expeditivă şi imaginativă.

...........................................