Înțelepciune, Magda Isanos

Înțelepciune este să respiri
ușor, și după lacrimi să zâmbești,
petalele ce cad din trandafiri,
și nu s-aud când mor, să le iubești.

Privește pomii drepți din bătătură -
ei cată totdeauna către cer,
și-n ruga lor cea verde parcă cer
mai multă ploaie, mai puțină ură.

Nu te gândi la mâine, nici la ieri.
Poate naintea spicelor să cazi,
stăpâni când nu suntem decât azi.
Nu te gândi la mâine, nici la ieri.

Râul de foc, Mary Jo Putney

................................................................................
                                                 13.

                           Kenneth se simți  doar ușor mirat. Sir Anthony îi pictase portretul lui Hermoine cam pe vremea aceea, iar ea era frumoasă și sprințară. Spera doar că tatăl lui nu știuse despre asta.
    - Acum, că e văduvă, are ceva planuri în legătură cu Sir Anthony?
    - A pus capăt legăturii în momentul morții lui Helen și nu a mai avut de-a face cu Hermoine, spuse Lavinia cu evidentă satisfacție. Helen ar fi fost tare mulțumită. Mama ta vitregă este exact genul de ființă în legătură cu care își făcea griji Helen. Hermoine este pe punctul de a-și primi pedeapsa binemeritată, continuă ea cu un zâmbet răutăcios. Am auzit din surse sigure că are de gând să se mărite cu Lord Fydon, dar fără mare tam-tam, având în vedere că încă e în doliu. Acesta este foarte bogat, dar groaznic de nesuferit. Va regreta această decizie.
    Carevasăzică, Hermoine se hotărâse să nu își pună toate speranțele în ducele de Ashburton, constată Kenneth. La urma urmei, ce-i în mână nu-i minciună, și un conte bogat era mai sigur decât doi duci care puteau sau nu să îi cadă în plasă.
    - Sper că sursele tale sunt informate. Mă gândesc că Hermoine nu se va căsători niciodată din nou pentru că asta ar costa-o prea mult. Din testamentul tatălui meu reiese că, dacă se recăsătorește, totul revine moșiei, cu excepția acelei părți a moștenirii rezervate văduvei. Asta înseamnă că atât casa din Londra, cât și mai multe titluri de stat pe care le ține în păstrare îmi vor reveni mie.
    - Ah, se va mărita cu Fydon. Nu numai că e foarte, foarte bogat, dar bijuteriile Fydon sunt spectaculoase, și Hermoine are nevoie disperată de bijuterii. Nu știu cum ai reușit, dar trebuie să te felicit, spuse Lavinia cu luminițe jucăușe în priviri.
    - Nu am făcut nimic, o asigură el, înainte de a reveni la subiectul anterior. Există vreo femeie care se poate dovedi periculoasă pentru Sir Anthony fiindcă nu i-a împărtășit iubirea?
    - Aventurile lui au fost mereu trecătoare și prietenești, spuse Lavinia clătinând din cap, și îți spun asta pentru că l-am urmărit cu atenție în decursul anilor. Nu există nicio nebună în viața lui.
    - Oare caietul de ședințe de pozat de la Ravensbeck mi-a putea furniza niște indicii? întrebă Kenneth fără prea mari speranțe.
    - O sursă mai bună de informații ar putea fi jurnalele lui Helen.
    - Ținea un jurnal? spuse el sărind în picioare. Habar n-aveam de asta.
    - Nu cred că Anthony sau Rebecca știu de ele. Helen le ținea mai mult pentru a nota sentimente și impresii, nu evenimente.
    - Unde sunt?
    - Sunt la mine, spuse Lavinia pe un ton calm. Atunci când mi-a cerut să am grijă de Anthony, Helen mi-a spus și că, dacă avea să moară, trebuia să îi ard jurnalele. Mă întreb dacă nu cumva a avut o premoniție.
    - Dar nu le-ai ars, nu? întrebă Kenneth plin de speranță.
    - Nu, spuse Lavinia ezitând. Faptul că se află în posesia mea mă ajută să o simt mai aproape pe Helen. Dacă le-aș arde, aș distruge această legătură. Cu toate acestea, nu am avut nici curajul să le citesc. Ar fi prea dureros.
    - Lasă-mă să le văd, poate găsesc ceva indicii legate de cine ar fi putut provoca incendiul din seara asta.
    - Merită încercat, spuse Lavinia ridicându-se. Sunt convinsă că ești un investigator excelent, deși nu ți-a fost deloc ușor în situația de față.
    - Ești o femeie periculoasă, Lavinia.
    - Nu fac decât să privesc în jurul meu, spuse ea cu un zâmbet îngeresc. Noapte bună, căpitane, adăugă ea, după care ieși pe ușă.
    Mintea lui Kenneth lucra neobosită în timp ce el își dezbrăca hainele murdare de funingine. dacă Hermoine s-ar recăsători, averea lui personală ar fi salvată și ar putea, în sfârșit, să își permită o soție.
    Mai întâi însă, trebuia să îl găsească pe nenorocitul care se prea poate să o fi ucis pe Helen și care îl amenința acum pe Sir Anthony. Făcu o rugăciune în sinea lui ca jurnalele lui Helen să îi poată oferi indiciile de care avea nevoie. Poate, dacă îi salva tatăl, Rebecca se mai domolea.
    Cu toate acestea, în inima lui era conștient de faptul că asta nu putea fi de ajuns. Avea să fie mai ușor să găsească criminalul decât să îi câștige din nou încrederea.

                                                          Capitolul 30

                                În lumina dimineții, atelierul arăta și mai rău decât în noaptea precedentă. Kenneth se opri acolo în drum spre salonul de mic dejun, găsindu-l deja la fața locului pe Sir Anthony, care evalua pagubele.
    - Îmi fierbe sângele în vene, bombăni bărbatul mai în vârstă. Dacă s-ar fi întâmplat asta în timp ce pictam aici tablourile despre lupta de la Waterloo? Mi-aș fi putut pierde cele mai bune lucrări pe care le-am făcut vreodată.
    - Dar, slavă Domnului, asta nu s-ar fi întâmplat, spuse Kenneth privind în jur. Pe lângă o tencuială nouă, vopsea și mobilă, va trebui să înlocuim și mare parte din dușumea. Putea fi mai rău. Dacă obiectul inendiar ar fi aterizat la dumneavoastră în dormitor, se prea poate ca nici dumneavoastră, nici Lady Claxton să nu fi scăpat cu viață.
    - Crede-mă că m-am gândit la asta, spuse Sir Anthony pe un ton sumbru. Cum îl putem găsi pe nenorocitul care a făcut așa ceva?
    - Nu știu. Am putea angaja un polițist care să investigheze, dar, cum în cazuri de incendiere rămân foarte puține indicii, va fi aproape imposibil de investigat dacă acesta nu are măcar o vagă idee de unde să înceapă. Știți de existența vreunui inamic de moarte?
    - Sigur că nu, spuse Sir Anthony iritat. Problema e reprezentată de cei pe care nu îi cunosc. Un bărbat de condiția mea poate să ofenseze uneori fără să vrea. Poate am făcut o remarcă peiorativă despre vreun tablou prost la expoziție, cineva i-a spus artistului și acesta caută răzbunare. Pictorii sunt destul de labili psihic.
    - Înțeleg. Dacă vă vine în minte orice posibilitate, vă rog să îmii spuneți, îi ceru Kenneth examinând resturile carbonizate. Ce tablouri ați pierdut?
    - Portrete în diferite stadii de finisare. Cel mai important a fost cel de-al doilea tablou cu Strathmore și Markland. Versiunea pentru familia Markland a fost deja livrată. Va trebui să îl refac pe cel pentru familia Strathmore, spuse el, după care îi înșiră și numele celorlalți patru clienți. Trimite-le scrisori fiecăruia dintre ei și spune-le despre întârziere. Vor trebui să mai vină să îmi pozeze. În mod evident, nu pot lucra aici. Bănuiesc că pot folosi salonul pentru asta.
    Kenneth deschise ușile pârjolite care dădeau în salon.
    - Fumul a făcut ceva pagube și aici, iar noaptea trecută am observat că s-a inflitrat apa în salonul de dedesubt.
    Îi veni deodată o idee care l-ar fi dus pe Sir Anthony departe de orice pericol.
    - De ce n-am merge în Țara Lacurilor, în loc să așteptăm data obișnuită la care plecați acolo? Atelierul poate fi refăcut pe perioada verii.
    - Ce idee excelentă! spuse Sir Anthony cu vioiciune. Tu poți rămâne la Londra până faci toate aranjamentele necesare pentru reconstrucția atelierului, după care vii și tu acolo.
    Kenneth ezită, căci nu îi plăcea ideea ca Sir Anthony să plece fără a se bucura de protecția lui. Pe de altă parte, în mod evident, dușmanul se afla aici, la Londra, și probabil aici și  rămâne, pentru o perioadă. Kenneth se putea apuca de reconstrucția atelierului, după care putea pleca spre nord, în mai puțin de o săptămână.
    - Prea bine, domnule. Dacă începeți să vă faceți bagajele imediat, ați putea pleca peste două zile.
    - Dă ordinele necesare.
    Kenneth încuviință din cap și coborî la parter. În holul de la intrare dădu peste Lord Frazier, George Hampton și alți vechi prieteni de-ai lui Sir Anthony care auziseră de incendiu. El le studie chipurile, căutând indicii în vreo expresie satisfăcută sau dezamăgită, dar nu văzu decât curiozitate și îngrijorare. În timp ce cobora la micul dejun, se întrebă dacă vreunul dintre ei avea să părăsească Londra mai devreme decât plănuise inițial pentru a-și petrece vara în Țara Lacurilor.
    Pentru următoarea zi și jumătate, reședința Seaton fu cuprinsă de frenezia bagajelor. Când trăsurile și căruța cu bagaje se puseră în mișcare, Kenneth se simți de parcă pregătise toată armata peninsulară pentru un marș major de-a lungul țării.
    În timp ce trăsura care ducea familia Seaton se îndepărtă de casă, Kenneth își aminti brusc de momentul când o văzuse ultima oară pe Maria în viață. El avusese o premoniție în legătură cu plecarea ei, dar ea râsese de temerile lui și se îndepărtase în galop.
    În mod logic, nu prea exista comparație între cele două situații. Maria fusese o cunoscută luptătoare de gherilă care traversase o zonă măcinată de război, în timp ce Rebecca pornea cu familia ei pe niște drumuri moderne. În plus, avea să fie mai în siguranță departe de Londra și de dușmanul tatălui ei. Cu toate acestea, plecare lor îl făcu să simtă o teamă lipsită de orice rațiune. Poate pentru că el și Rebecca se înstrăinaseră din punct de vedere emoțional, nu voia să o scape din ochi.
    - Mă scuzați, domnule, nu vă simțiți bine? îl întrebă Minton îngrijorat.
    Majordomul avea să rămână toată vara la Londra, pentru a supraveghea lucrările de reconstrucție și pe puținii servitori care aveau să rămână în casă.
    - Îmi pare rău să o văd pe domnișoara Seaton plecând, spuse Kenneth trăgând adânc aer în piept.
    - Nerăbdarea iubirilor tinere, comentă Minton relaxându-se. Nu vă faceți griji, domnule, veți fi din nou lângă ea în câteva zile.
    În timp ce se întorcea în casă, Kenneth își impuse să nu își mai facă gânduri negre. Rebecca avea să fie bine - și, cu puțin noroc, poate chiar avea să îi simtă lipsa.
    Cu toate acestea, presimțirile îl însoțiră în plimbarea prin depozitele de țesături și de mobilă din Londra. Era o trebă obositoare, dar reuși să găsească mobila și decorațiunile potrivite pentru casa lui Sir Anthony.
    Își petrecu cea mai mare parte a serii ocupându-se de corespondența lui Sir Anthony și, când reuși să arunce o privire pe jurnalele pe care i le dăduse Lavinia fără o vorbă în dimineața aceea, deja se făcuse târziu. Ezită înainte de a deschide primul volum dintre volumele groase. Poate că Helen Seaton nu dorise ca jurnalele ei să fie citite. Însă nici nu ar fi vrut ca soțul ei să fie ucis sau ca moartea ei să rămână nepedepsită.
    Citi pe diagonală primul volum pentru a-și face o idee despre ce considera ea că merita notat. După cum îi spusese și Lavinia, erau o serie de reflecții și opinii, adesea nedatate, dar vocea lui Helen Seaton reieșea din acestea cu căldură și umor.
    Jurnalul începea la vârsta de șaptesprezece ani, după ce își pierduse ambii părinți din cauza frigurilor violente. După ce se încheie perioada de doliu, tutorele ei o trimise la Londra pentru a fi prezentată în societate. Avu un succes fulminant „în ciuda oribilului meu păr roșu”.
    Îi atrase atenția numele lui Lord Bowden. Următoarele câteva pagini descriau în linii mari logodna și fuga ei.

    Marcus Seaton, moștenitorul lui Lord Bowden, mi-a cerut mâna. Am acceptat, pentru că îl plac mai mult decât pe ceilalți pretendenți. De fapt, cred că sunt îndrăgostită, deși nu pot fi sigură, de vreme ce acest sentiment îmi este necunoscut. Marcul însă mă adoră, este fermecător și inteligent. Îmi cam place să fiu adorată. O să ne potrivim de minune.
    Săptămâna viitoare vom călători la moșia familiei lui din Țara Lacurilor, pentru a le cunoaște pe celelalte rude și pentru a-mi vedea viitoarea casă.

    Pe pagina următoare stătea scris:

    Conacul Seaton este foarte frumos, iar zona rurală este minunată. Îmi va plăcea să fiu stăpână aici. Astăzi am cunoscut-o pe fiica unor vecini, Margaret Williard. Deși nu este frumoasă, e drăguță și dulce, cu privire elocventă.
    Cred că e îndrăgostită de Marcus, pentru că, de fiecare dată când e el în apropiere, devine foarte tăcută. El nici nu o bagă în seamă. Cât de tipic masculin! Margaret nu mă place cu siguranță, dar totuși se poartă întotdeauna frumos cu mine. Sper că vom putea deveni prietene. Poate se va căsători cu fratele mai mic al lui Marcus, artistul nebun. El și doi prieteni de-ai lui sosesc mâine. De-abia aștept să îi cunosc....
    Artiștii nebuni au venit. Tânărul Lord Frazier este foarte chipeș, dar cam plin de el, deși e foarte galant. M-a desenat în rolul Afroditei. George Hampton are origini umile și este puțin timid în preajma atâtor persoane care îi sunt superioare ca statul social, dar e un drăguț, are o demnitate înnăscută care îi va folosi în viață. Cât îl privește pe fratele lui Marcus, Anthony, Dumnezeule, chiar nu știu ce să spun despre el.

    Următoarea intrare, o săptămână mai târziu, era directă:

    Anthony mi-a cerut să fug cu el. Ar fi indecet până și să iau așa ceva în considerație. Cu toate acestea, cum aș putea suporta să îi fiu cumnată? Și acum, când știu că nu îl iubesc pe Marcus, ar fi corect să mă căsătoresc cu el? Ce nesăbuită am fost să spun că mă gândeamcă sunt îndrăgostită. Dacă trebuie să te gândești la asta înseamnă că nu ești îndrăgostit.

    O zi mai târziu scria:

    O să fug cu Anthony. Putem ajunge la Grenta Green într-o zi. Nu îmi pasă de scandal, nici că nu voi mai fi Lady Bowden și stăpână la conacul Seaton. Vom avea un acoperiș deasupra capului și ne vom avea unul pe celălalt. Nimic altceva nu contează. Să mă ierte Dumnezeu și Marcus pentru răutatea mea.

    Kenneth continuă să citească, absorbit de povestea vieții ei în calitate de soție și mamă. Zâmbi cțnd citi:

    Cred că la început Anthony a fost puțin dezamăgit că nu am născut un băiat, dar acum e cât se poate de captivat de micuța lui fiică, cu buclele ei roșii. A umplut deja o jumătate de caiet de crochiuri cu desene cu ea dormind, gângurind sau făcând alte lucruri pe care le face orice bebeluș. Ai crede că este primul copil care s-a născut pe lume..

    Primul volum al jurnalului se încheia în acest punct, așa că Kenneth se ridică să se întindă puțin și să ia o pauză. Spre surprinderea lui, trecuse de miezul nopții. Sosise vremea să se culce.
    Înainte de a se băga în pat, își petrecu câteva clipe schițând cu creioanele pastel imaginea unui bebeluș cu bucle roșii strălucitoare și ochi mari de culoarea alunei.

    Pentru cel puțin a cincizecea oară, Rebecca se gândi morocănoasă că cel mai groaznic lucru legat de Țara Lacurilor era distanța față de Londra. Tatăl ei plătise bani grei pentru cai de diligență, ceea ce micșora timpul de călătorie la doar patru zile. Patru zile groznice în care tot ce puteai face era să te ții bine de o chingă și să te gândești.
    Și, de vreme ce majoritatea gândurilor ei se concentrau în jurul lui Kenneth și al pericolului care îl păștea pe tatăl ei, nu era un proces prea plăcut. În plus, nu îi plăcea ideea de a se întoarce acolo unde murise mama ei. Oare avea să fie cu putință să stea la Ravensbeck și să nu o vadă pe Helen răsărind la fiecare colț? Rebecca spera că, după câteva zile petrecute acolo, durerea care o măcina avea să se estompeze. Ar fi crud și deloc corect să nu se mai poată bucura de lacuri niciodată.
    Trăsura trecu peste un obstacol, și Rebecca se aplecă înspre Lavinia. Se prinse repede de chingă, reușind să nu se prăbușească peste femeia mai în vârstă.
    - E doar imaginația mea sau drumurile sunt tot mai proaste decât de obicei anul ăsta? întrebă Sir Anthony de pe locul din fața ei.
    - Așa spui în fiecare an, comentă Rebecca neputându-și opri un zâmbet. Uiți de fiecare dată cât de nenorocită e călătoria.
    - Da. Și tu spui asta în fiecare an, îmi amintesc acum.
    - Dar, măcar, dacă mergem în ritmul ăsta alert, vom ajunge repede, spuse Lavinia pe un ton blând.
    - Așa spunea Helen mereu, replică Sir Anthony.
    Urmă o scurtă pauză ușor tensionată. Rebecca își mută privirea de la tatăl ei la Lavinia. Odinioară, crezuse că relația lor era una pasageră, dar nu mai era cazul acum. Erau prieteni de zeci de ani, iar încrederea și camaraderia pe care le împărtășiseră dintotdeauna erau suplimentate de ceea ce Rebecca bănuia a fi o relație intimă cât se poate de satisfăcătoare. Învățase și ea să recunoască semnele de când descoperise recent ce înseamnă pasiunea.
    Tatăl ei, însă, care se simțea vinovat de moartea ambiguă a soției sale, s-ar putea să fie incapabil să caute fericirea. Trebuia împins puțin de la spate. În plus, ar fi drăguț dacă măcar unul dintre ei ar fi fericit.
    - Perioada de doliu pentru mama se va încheia în curând, spuse Rebecca. De ce nu vă căsătoriți?
    Puteai tăia tăcerea cu cuțitul, atât de șocați erau cei doi.
    - Dar el nu m-a cerut de soție, draga mea, spuse Lavinia după o lungă pauză, pe un ton nu tocmai sigur.
    - De ce nu ai cerut-o de soție? întrebă Rebecca întorcându-și privirea către tatăl ei. Voi doi practic trăiți împreună. Ar trebui să o faci o femeie cinstită.
    Sir Anthony rămase cu gura căscată.
    - Nu pot să cred că aud asta de la propria mea fiică. Nu ai niciun pic de respect?
    - Am învățat ce înseamnă să te porți revoltător sub acoperișul tatălui meu, spuse Rebecca fără regrete. Dacă te recăsătorești nu înseamnă că nu i-ai fi fidel mamei. Ea nu ar fi vrut să fii singur. Sunt foarte puține femei care ar fi la fel de răbdătoare ca Lavinia lângă un artist excentric. Se va descurca de minune să aibă grijă de casă după ce Lord Kimball va pleca.
    - Dacă mai scoți o vorbă, te dau jos, și n-ai decât s-o iei la picior până acolo, izbucni tatăl ei.
    - Măcar așa nu mă va durea atât de mult dosul, spuse ea obraznică.
    Tatăl ei pufni dezgustat și începu să privească pe fereastră la câmpurile verzi pe lângă care treceau.
    Peste mai bine de un kilometru, Lavinia vorbi încet:
    - N-am pus-o eu pe Rebecca să spună asta, Anthony.
    - Știu, spuse el supărat. Tu ai continua să îmi suporți egoismul la nesfârșit.
    - Sigur că aș face asta, replică Lavinia, vorbind de parcă ar fi fost singură în trăsură. Doar știi că te-am iubit dintotdeauna.
    - Știu asta. Și eu te-am iubit de când ai apărut în atelierul meu, la șaptesprezece ani, și mi-ai pozat pentru cea mai delicioasă Sezebel pe care am pictat-o vreodată. Însă nu merit dragostea unei femei generoase. Și pe Helen am iubit-o, dar nu i-am fost un soț prea bun, spuse el înghițind în sec.
    - Ai fost soțul pe care și l-a dorit și ești soțul pe care mi-l doresc și eu, spuse Lavinia pe un ton crispat. Mi-am construit o reputație revoltătoare, și m-am culcat cu o grămadă de bprbați de-a lungul anilor, pentru că nu puteam face asta cu cel pe care îl doream. Nici unul dintre noi nu este perfect, Anthony, și e mai bine așa, continuă ea, ducând mâna către el de-a curmezișul trăsurii.
    El i-o luă într-a lui cu un gest convulsiv. Rebecca își întoarse capul discretă, privind peisajul și neluând în seamă sunetele scoase de Lavinia în timp ce își schimba locul, așezându-se lângă Sir Anthony, și șoaptele blânde dintre ei. Se părea că își rezolvau problemele în mod satisfăcător.
    Lavinia cea veselă avea să fie un tovarăș de viață mai ușor de suportat decât Helen, cu schimbările ei de dispoziție. De fapt, Rebecca își dădu seama că motivul pentru care ambii ei părinți avuseseră relații extraconjugale putea fi faptul că, fiind amândoi firi atât de puternice și emotive, aveau nevoie de mici pauze de la căsnicia lor. Helen își găsise liniștea sufletească alături de statornicul George Hampton, iar tatăl ei avea să facă același lucru alături de Lavinia. Avea să fie o altfel de dragoste față de legătura furtunoasă pe care o împărtășise cu Helen, dar asta nu o făcea mai puțin autentică.
    Era fericită pentru ei. Chiar era. Cu toate acestea, se uita pierdută la câmpurile înverzite, simțind un mare gol în interiorul ei, unul extrem de dureros. Scurta fericire alături de Kenneth părea un miraj, genul de fericire pe care nu avea să o mai cunoască vreodată.

    Kenneth își petrecu ziua de după plecarea familiei Seaton căutând tâmplari, zugravi și tencuitori.
    Din fericire, un prieten din armată care lucra acum pentru ducele de Candover reuși să îi recomande niște meseriași buni. Kenneth își vizită și avocatul, pentru a-i spunse despre căsătoria probabilă a lui Hermoine. Acesta o ura cu cordialitate pe Lady Kimball, și putea avea încredere în el că nu va ignora interesele familiei Wilding.
    După cină, Kenneth scrise specificații detaliate privind lucrările de reconstrucție care aveau să îi servească lui Minton drept ghid. Majordomul se dovedise un administrator capabil. Următorul secretar al lui Sir Anthony nu avea să fie nevoit să se ocupe de treburile casei atât de mult cum o făcuse Kenneth.
    După ce termină de scris instrucțiunile, deschise următorul volum al jurnalului lui Helen Seaton. Cu cât se apropia de prezent, cu atât mai atent căuta indicii privind vreun dușman secret. Notase momente de gelozie, comentarii răutăcioase și aspecte politice. Cu toate acestea, nu găsise nimic care ar putea sugera un posibil pericol.
    Totuși, îi făcea plăcere să citească jurnalul. Helen era o scriitoare excelentă, amuzantă și capabilă a înfiera falsitatea cu o simplă propoziție. Crease un portret plin de viață a aproape treizeci de ani de pictură englezească și de pictori englezi. Când avea să dea înapoi jurnalele, intenționa să sugereze ca acestea să fie publicate peste cincizeci de ani, când majoritatea persoanelor menționate aveau să fie moarte.
    Desigur, erau pasaje pe care familia va dori să le editeze, fiind prea personale. Kenneth fu impresionat foarte mult de descrierea unui avort spontan pe când Rebecca avea doi ani.

    Copilul ar fi fost băiat. O, Doamne, de ce nu pot plânge? Îi simt cu disperare lipsa mamei mele la orice eveniment important din viața mea - logodna mea, căsătoria, nașterea Rebeccăi.... Îmi e dor de ea de parcă ar fi murit ieri. Cu toate acestea, nu pot plânge. Poate există o perioadă potrivită în viață pentru a jeli pe cineva, și eu nu am ajuns încă acolo, sau poate am ratat momentul potrivit, și acum sunt blestemată să jelesc mereu, fără a mă putea simți vreodată întregită. Durerea mea este ca un ocean interior fără margini, și totuși nu o pot elibera prin lacrimi.

    Cuvintele ei atinseră ceva profund în interiorul lui, și Kenneth lăsă jos jurnalul, cu chipul crispat.
    Avusese și el parte de destulă suferință și, asemenea lui Helen, pentru multă vreme, aceasta fusese închisă în inima lui, aproape uitată, cu excepția unei dureri cronice, surde. Rebecca îl învățase cum să se elibereze de propriile coșmaruri.
    În mod ironic, ea îi dăduse cheia spre libertate, în timp ce ea rămăsese prizoniera propriei suferințe. Asemenea lui Helen, ea deplângea moartea mamei ei, și Kenneth bănuia că, asemenea ei, nu plânsese niciodată. Cu siguranță nu văzuse niciodată la ea urme de lacrimi, nici chiar când ghicise în ochii ei umbre de angoasă.
    Poate când avea să o revadă ar putea să o ajute să găsească puțină consolare, dar, deocamdată, știa că venise momentul să picteze acea imagine care îi bântuia visele.
    Urcă la etaj, la atelier. Acuarelele erau cele mai potrivite, datorită fluidității lor rapide. Se rugă ca, după ce încredința imaginea hârtiei, să se simtă în sfârșit liber de a se folosi de emoțiile trecutului așa cum își dorea, în loc să se lase răstignit de ele.

    Kenneth lucră până în zori la cel mai recent coșmar al lui. Deși nu era încă terminat, găsise un sentiment vlăguit de pace făcând asta. Bănuia că tabloul ar putea avea succes din punct de vedere comercial, căci era cu siguranță dramatic. George Hampton ar fi încântat să îl adauge la seria peninsulară, dar anumite lucruri erau prea intime pentru a le arăta lumii. Rebecca era singura persoană căreia își putea imagina că i-ar arăta tabloul. Gândul că poate nu aveau să mai fie niciodată atât de apropiați îl îngheță.
    Își petrecu din nou cea mai mare parte a zilei făcând aranjamentele necesare privind reședința Seaton. Își dădu silința să rezolve totul în speranța că peste încă două zile avea să poată pleca în nord.
    Deși obosit pentru că nu dormise, după cină începu să citească al treilea și ultimul volum al jurnalului lui Helen Seaton. La începutul acestuia, ea părea copleșită de un sentiment de melancolie din ce în ce mai pronunțat.

    De ce aceleași lucruri care mă fac fericită în mai mi se par atât de triste în ianuarie? În săptămâna aceasta din urmă, viața a fost atât de groaznic de activă, încât m-am pomenit întrebându-mă dacă nu ar fi mai bine să mă culc și să nu mă mai trezesc. Cu siguranță lui Anthony, Rebeccăi și lui George le-ar fi mai bine fără mine. Doar conștiința faptului că lucrurile se vor îmbunătăți mă împiedică să nu îmi pun lașitatea în practică, chiar dacă este vorba despre o speranță cenușie, deși greu de respins. Asta și faptul că nu am atâta determinare cât să îmi pun capăt vieții.

    Kenneth clătină din cap după ce citi pasajul. Nu era de mirare că apropiații ei își făcuseră griji privind o eventuală sinucidere.
    Cu trecerea anilor, începuse să nu mai scrie în jurnal în lunile de iarnă. Kenneth ghici că scrisul îi consuma prea multă energie. Ori asta, ori nu suporta suferința propriilor gânduri.
    Cu toate acestea, încă nu găsise niciun indiciu despre un potențial dușman de moarte. Continuă, însă, să citească din pură încăpățânare.
    Apoi, cu doar câteva pagini înainte de ginal, găsi o intrare care îl trezi de-a binelea, așa tare îl uimi.

    Anthony mi-a făcut cel mai minunat portret astăzi, râzând și arătând tare imorală pe pajiștea de la Ravensbeck. Spune că sunt muza lui. A așezat portretul în salon, să îl poată admira toată lumea după cina din seara aceasta. Malcolm l-a privit cu o expresie ciudată. A spus un lucru cât se poate de absurd, cum că aș fi inima lui Anthony, că fără mine Anthony nu ar mai fi un mare artist.

    Kenneth se uită fix la rândul acela în timp ce totul începu să ia în mintea lui forma unui scenariu sumbru. Inima care lipsea din inelul de logodnă nu fusese un mesaj de la Helen, ci de Frazier. Acesta o făcuse să dispară pe femeia despre care credea că reprezenta inima și inspirația lui Sir Anthony.
    În tinerețe, lumea așteptase lucruri mărețe de la Frazier, dar acesta nu se ridicase la nivelul așteptărilor. Opera lui fusese marcată de micimea și rigiditatea sufletului său, și, de aproape treizeci de ani, era condamnat să privească cum steaua lui Sir Anthony se ridică din ce în ce mai sus.
    Ceea ce începuse ca o prietenie între egali trebuie să se fi prevertit din cauza geloziei și a resentimentelor lui Frazier. Kenneth și-l aminti pe Frazier spunând cu amărăciune că opera lui Sir Anthony nu mai fusese aceeași de la moartea soției. Probabil asta spera el, dar acest lucru nu se împlinise, dat fiind succesul repurtat la expoziție de tablourile despre bătălia de la Waterloo.
    Insulta supremă venise atunci când Anthony îi anunțase că el era cel ales de Benjamin West pentru a deveni următorul președinte al academiei. În esență, el avea să fie conducătorul acestei profesii în Marea Britanie, în timp ce Frazier rămânea un simplu profesor asociat, care nu fusese considerat suficient de valoros pentru a deveni membru cu drepturi depline al academiei.
    Kenneth își aminti că Frazier fusese șocat și nu se ascunsese prea mult când Sir Anthony le dăduse vestea. Proiectilul incendiar fusese aruncat două zile mai târziu. Încruntându-se, vizualiză scurtul moment în care îl văzuse pe incendiator. Ar fi putut fi Frazier.
    Își scoase ceasul și văzu că mai era până la miezul nopții. Era târziu, dar nu atât de târziu cât să amâne să dea ochii cu un ucigaș.
    Nu s-ar supăra dacă Frazier ar opune rezistență. I-ar face plăcere să bată un bărbat care putea ucide o femeie nevinovată. Cu toate acestea, încărcă pistolul pe care îl ținea în șifonier și îl ascunse într-un buzunar interior. Frazier nu era genul de bărbat care juca cinstit dacă putea evita asta.
    Dacă mergea repede, avea să facă doar cincisprezece minute până la casa lui Frazier. Nu se vedea nicio lumină aprinsă, dar Kenneth nu se îngrijoră până când urcă scările de la intrare și dădu să ia ciocănelul în mână pentru a bate la ușă. Acesta, însă, nu era la locul lui.
    Kenneth rămase cu gura căscată, și neliniștea care se strânsese în el de atâtea zile ieși la suprafață. Lipsa ciocănelului de la intrare însemna, în mod obișnuit, că proprietarul nu era acasă. Nenorocitul plecase din oraș.

                                                                Capitolul 31

                                    Rebecca fu bucuroasă că ajunseseră la Ravensbeck după lăsarea serii, căci asta însemna că oboseala avea să îi estompeze suferința provocată de reîntoarcerea aici. Din fericire, Kenneth trimisese un mesaj care venise la timp, astfel că personalul pregătise dormitoarele și o cină caldă. Călătorii mâncară și se duseră direct la culcare.
    După ce dormi buștean, fiind extrem de obosită, Rebecca se trezi devreme. Se dădu jos din pat și se uită pe fereastră. Venea în Țara Lacurilor de o viațăă întreagă, și, chiar și așa, prima ocheadă asupra peisajului după luni întregi de absență îți tăia respirația. Văile erau acoperite de o ceață ușoară și doar vârfurile dealurilor stâncoase se ridicau deasupra ei, ca niște insule într-o mare de nori.
    Deși își petrecuse o bună parte din viață la Londra, se simțise întotdeauna mai fericită la țară. Mai puțini oameni, mai puține probleme, aer mai curat și mai puțin zgomot. Dintr-odată, își dădu seama că nu avea niciun motiv să nu stea la Ravensbeck întregul an.
    Răsuci pe toate părțile ideea, cântărind-o. Tatăl ei și Lavinia ar avea casa de la Londra doar pentru ei, ceea ce era potrivit pentru un cuplu de proaspăt căsătoriți. În ceea ce o privea pe ea, nu ar duce lipsă de subiecte de pictat. Peisajul era vrednic de o muncă de o viață, iar localnicii aveau chipuri minunate, puternice și uscate. Ar fi ca și cum ar face portrete la Londra.
    Cel mai important dintre toate: nu ar fi nevoită să dea ochii cu Kenneth. Era pe drumul cel bunîn a deveni un artist desăvârșit. Dacă ea avea să locuiască la Londra, avea să îi fie dificil să îl evite.
    Simțindu-se puțin mai veselă, coborî la micul dejun, unde mâncă ouă fierte, pâine prăjită și ceai tare. Tatăl ei și Lavinia nu corobâseră încă, și asta o bucură, căci dorea să pornească într-unul dintre cele două pelerinaje personale ale ei.
    După ce tăie un buchet de flori de primăvară, luă un ponei și coborî în sat. Acolo își priponi căluțul lângă biserică și se îndreptă spre mormântul mamei ei. Iarba crescuse în aceste nouă luni, formând o pătură delicată, verde. Fusese așezată și piatra funerară creată de tatăl ei. Pe ea se putea citi: Helen Cosgrove SEATON. 1768-1816. PREAIUBITĂ SOȚIE, MAMĂ ȘI MUZĂ.
    Cuvintele îi provocară o durere aproape imposibil de suportat. Rebecca așeză florile pe mormânt, apoi stătu acolo cu capul plecat vreme îndelungată, sperând că mama ei avea să îi dea un semn. Nu simți însă nimic, cu excepția propriei suferințe.
    - Gata cu melancolia, mamă, șopti ea, după care se întoarse și se îndepărtă.
    Când ajunse în apropierea poneiului, fu surprinsă să o vadă pe Lavinia acolo, lângă alt ponei de la Ravensbeck.
    - Nu am vrut să te deranjez, spuse Lavinia încet.
    Rebecca zâmbi văzând buchetul pe care cealaltă femeie îl ținea în mână.
    - Grădinarul o să fie foarte supărat pe noi, spuse ea.
    - Îi putem cere să planteze flori aici, ca să îi cruțăm grădina., replică Lavinia. Chiar nu te deranjează dacă mă căsătoresc cu Anthony? continuă ea ezitând.
    - Nu mă deranjează deloc, o asigură Rebecca. Tatăl meu are nevoie de cineva care să îi poarte de grijă când se lasă prea mult în voia muncii lui. De vreme ce nici eu nu sunt mai de Doamne-ajută, nu am cum să fiu ea acea persoană.
    - Desigur, te vei căsători și tu curând.
    - Mă îndoiesc de asta, spuse Rebecca, vizibil crispată.
    - Stau chiar atât de rău lucrurile cu Kenneth? întrebă cealaltă femeie încruntându-se.
    - Da, spuse Rebecca scurt.
    Nefiind dispusă să vorbească despre Kenneth, privi peste valea de un verde intens.
    - Ce ciudat e când te gândești că moșia Seaton e la mai puțin de șaisprezece kilometri de aici, dar nu am călcat niciodată acolo.... Am întâlnit-o pe Lady Bowden în această primăvară. S-a purtat frumos cu mine, în ciuda disputei de familie.
    - Margaret a fost mereu o doamnă până în vârful degetelor. Cearta a fost inițiată doar de către Bowden, și cred că Anthony ar fi foarte fericit dacă ar putea să îi pună capăt.
    - Îl știi pe Lord Bowden?
    - Puțin. Mă disprețuiește, spuse ea cu un zâmbet slab. Când mă voi căsători cu Anthony, îi voi da încă un motiv să îl urască pe tatăl tău.
    - Ce prostie din partea lui, spuse Rebecca, după care dădu din cap în semn de rămas-bun și urcă pe poneiul ei, pentru a-i da Laviniei aceeași intimitate de care se bucurase și ea.
    Se întoarse la Ravensbeck. Primul pelerinaj se încheiase. A doua zi avea să îl facă pe al doilea, unul ceva mai dificil. Avea de gând să meargă pe stânca unde murise mama ei.

    O călătorie cu diligența Poștei Regale, în culorile ei specifie, negru și maroniu, făcea o bătaie cu biciul să pară o nimica toată. Dedicată exclusiv livrării rapide a corespondenței, confortul pentru ocupanții ei umani era inexistent. Pasagerii erau îngrămădiți ca sardinele, iar pauzele pentru masă erau scurte și destul de rare. Cu toate astea, pasagerii îndurau lipsa de confort pentru că Poșta Regală era, de departe, cel mai rapid mod de a călători.
    Din exces de extravaganță. ca urmare a îmbunătățirii situației lui financiare, Kenneth își cumpărase două locuri, întrucât nu ar fi reușit să intre pe locul standard de patruzeci de centimetri decât dacă s-ar fi tăiat în două. Merita să suporte lipsa de confort, căci avea să ajungă la Kendal, cel mai apropiat oraș de Ravensbeck, în doar două zile, la numai o zi și jumătate după ce sosise familia Seaton acolo.
    Pe parcursul întregii călătorii își spuse că urmărea o fantomă. Nu avea niciun motiv să creadă că Frazier se dusese în Țara Lacurilor pentru a provoca și mai multe probleme. Până acum, campania lui împotriva lui Sir Anthony fusese sporadică în cel mai bun caz.
    Cu toate acestea, bimba artizanală pe care o pusese la reședința Seaton păruse o declarație de război, și Kenneth voia să evite ca Rebecca să fie prinsă în focul încrucișat.
    Simți cum devine din ce în ce mai neliștit în timp ce se apropia de nordul țării. Când ajunse la cel mai mare han din Kendal, se folosi fără rușine de titlul lui nobiliar, precum și de stilul lui milităresc pentru a închiria calul proprietarului. Era un animal puternic, care îl putea duce cu ușurință, cu tot cu bagajul lui modest. Porni de îndată la drum spre Ravesbeck.
    Nu mai fusese niciodată în Țara Lacurilor, și fu fascinat de pustietatea dezolantă a acestei zone rurale. În orice altă călătorie, s-ar fi oprit pe drum să admire peisajul și să facă o schiță, două, poate chiar o acuarelă rapidă, dar de această dată dădea bice calului ca să ajungă la destinație cât mai repede. Avea destul timp să se bucure de peisaj după ce o știa pe Rebecca în siguranță.

    Lady Bowden își bău ceașca de ceai și o lăsă pe parfurioară cu un clinchet delicat de porțelan. Apoi își ridică privirea gravă spre soțul ei.
    - Mi s-a spus că Anthony și fiica lui au sosit la Ravensbeck și vor petrece vara acolo.
    - Și ce te privește pe tine asta, Margaret? întrebă Bowden, înlemnind cu ceașca în aer.
    - E o zi așa frumoasă. Am de gând să merg cu trăsura până la Ravensbeck ca să le ofer condoleanțele mele pentru moartea lui Helen, așa cum ar fi trebuit să fac vara trecută, spuse Lady Bowden împreunându-și mâinile în poală.
    - Nu putem avea nimic de a face cu vreun membru al acelei familii! izbucni soțul ei trântind ceașca pe farfurioară.
    - Poate că tu nu, dar eu da, spuse ea pe un ton hotărât. De-a lungul căsniciei noastre, am tolerat obsesia ta pentru Helen și ura pe care o nutreai față de fratele tău, dar nu am de gând să mai fac asta. Anthony și Helen s-au îndrăgostit și s-au căsătorit. Deși a fost un gest necuviincios, nu a fost, în mod cert, o crimă. A fost extrem de răutăcios din partea ta să îl angajezi pe tânărul acela drăguț pentru a dovedi că Anthony e un criminal.
    - Dar cum ai aflat de asta? întrebă el mirat până peste poate.
    - Propria ta nerăbdare te-a dat de gol, spuse ea ridicându-se. Nu ai cunoscut-o niciodată cu adevărat pe Helen. Era o femeie temperamentală, care te-ar fi făcut să te simți foarte nelalocul tău. Să știi că a avut relații extraconjugale. Ți-ai fi dorit așa ceva de la soția ta? Mă îndoiesc. A sosit vremea să încetezi să tot visezi la ea ca un băiețaș de șaptesprece ani!
    - Îți interzic să te duci la Ravensbeck! bombăni el, parcă scuipând cuvintele.
    - Și ce ai să faci, o să mă ții prizonieră aici, dragul meu soț? replică ea cu o urmă fină de sarcasm în glas. O să îmi interzici să mai intru în propria mea casă după ce îi fac o vizită fratelui tău? Mă îndoiesc.
    - Așadar, ai tânjit după Anthony în toți acești ani? întrebă el pe un ton feroce. L-ai vizitat pe ascuns ca toate celelalte târfe ale lui?
    - Nu fi atât de nesăbuit, Marcus! spuse ea pe un ton de gheață. Poți să vii cu mine sau nu, dar nu mă poți opri să mă duc acolo, continuă ea întorcându-se și ieșind cu mâinile tremurându-i.
    În atâția ani de căsnicie, nu își verificase niciodată influența pe care o avea asupra soțului ei. Se putea să își fi depășit puțina autoritate, dar trăia de douăzeci și opt de ani în umbra altei femei. Sosise momentul să își joace cartea în speranța că, într-un final, căsnicia ei avea să iasă învingătoare.

    Lord Bowden se prăbuși pe un scaun, simțindu-se de parcă i s-ar fi căscat podeaua sub picioare și era gata să alunece în prăpastie. Cum îl putea trăda astfel Margaret?
    Și, totuși, anii întregi de-a lungul cărora nutrise această obsesie pentru o altă femeie nu fuseseră oare trădare față de soția lui? Din când în când o mai văzuse pe Helen prin Londra. Se holbase cu lăcomie la ea, întrebându-se cum ar fi fost viața lui dacă nu ar fi intervenit Anthony între ei. Cu toate acestea, dacă Margaret avea dreptate în ceea ce privea temperamentul și aventurile lui Helen, era adevărat că nu o cunoscuse niciodată cu adevărat.
    Se gândi la Helen și la frumusețea ei și își dădu seama că nu simțea dragoste, ci amintirea unei iubiri. Femeia din visurile lui nu l-ar fi lăsat pentru un alt bărbat. Femeia aceea exista doar în imaginația lui.
     „Anthony și Helen s-au îndrăgostit și s-au căsătorit. Deși a fost un gest necuviincios, nu a fost, în mod cert, o crimă.”
    Dacă Anthony îi provocase moartea lui Helen, aceea era, cu siguranță, o crimă. Însă fusese oare crimă? Odinioară, fusese convins de asta. Porțiunea lipsă din inelul de logodnă pe care îl descoperise Kimball păruse o probă în acest sens, însă acum se întreba dacă așa era. Oare în ce măsură această convingere a lui izvorâse din dorința de a-l pedepsi pe Anthony pentru că fusese bărbatul pe care îl alesese Helen? Într-una mult prea mare. Simți cum îl străfulgeră un spasm de durere. Cine îi adusese în viața asta cea mai mare fericire și alinare? Margaret. O cunoștea de pe când era un copil cu inima de aur.  Pe parcursul căsniciei lor, îl înconjurase de bunătate și-i oferise mângâiere, iar acum, în câteva cuvinte, își retrăsese toată dragostea și loialitatea pe care el le luase mereu ca pe ceva ce i se cuvenea de drept.
    Uneori nu știi să prețuiești ce ai decât când pierzi totul, își dădu seama Bowden.
    Coborî la grajduri și puse să îi fie înșeuat calul, apoi o luă pe urmele soției lui, neștiind dacă avea de gând să o oprească sau să i se alăture.

    - Mă duc la un picnic și îmi voi petrece ziua desenând, anunță Rebecca la micul dejun.
    - În ce direcție să trimitem lumea să te caute în caz că uiți să vii la cină? întrebă Sir Anthony ridicând privirea absent.
    - Spre vest. M-am gândit să fac o plimbare până la Skelwith Crag.
    Sir Anthony încuviință din cap înțelegător. Rebecca bănuia că avea să se ducă și el pe stâncă, într-un pelerinaj doar al lui, când avea să fie pregătit pentru asta.
    Rebecca luă un coș cu instrumente de desenat, pâine, brânză și două urcioare, unul cu cidru și unul cu apă pentru acuarele, apoi porni la drum.
    În Țara Lacurilor era mai rece decât la Londra, și zăpada încă nu se topise de pe vârfurile celor mai înalte dealuri, așa că luă cu ea și un șal, în caz că avea să i se facă frig. Aerul rece era înviorător. Îi plăcea din ce în ce mai mult ideea de a trăi la Ravensbeck.
    Fără a se grăbi să ajungă la destinație, se plimbă în voie, culegând flori de câmp. În cele din urmă, însă, ajunse agitată la Skelwith Crag.
    În ciuda numelui pe care îl purta, acesta nu era un vârf de munte golaș, ci un deal înalt încununat cu mesteceni. Unul dintre versanți era despuiat de vegetație, oferind o panoramă amețitoare asupra văii fertile săpate de râu.
    Ieși din crângul de mesteceni și lăsă jos coșul. Apoi, în timp ce vântul îi bătea prin păr, observă cu atenție fiecare punct de reper atât de cunoscut.
    Șase lacuri și tăuri de munte limpezi ca oglinda erau vizibile, precum și mai multe râulețe jucăușe, umflate acum de zăpada topită. Dealurile colțuroase se înșiruiau fără de număr în fața ei, cu văile lor bine întreținute. Era o priveliște minunată pentru ultimele clipe de viață ale cuiva. Apoi începu să examineze în mod deliberat piscul în sine.
    În loc să coboare abrubt, stânca se înclina treptat la început, devenind din ce în ce mai abrubtă, până ajungea la un punct final, de unde orice cădere era mortală. Nu ar fi imposibil pentru cineva să coboare fără să-și dea seama dincolo de zona de siguranță.
    Să fi fost un accident, o sinucidere sau o crimă? Se îndoia că avea să afle vreodată, cu certitudine, răspunsul. Simți cum o cuprinde o durere adâncă și se întrebă dacă avea să reușească vreodată să o plângă pe mama ei.
    Una câte una, aruncă florile peste marginea stâncii și le privi plutind pe aripile vântului, în valea de dedesubt. Găsi apoi un colț adăpostit, însorit și se instală acolo, cu spatele lipit confortabil de o piatră. Rebecca se gândi că o persoană religioasă s-ar fi rugat pentru sufletul mamei ei. Ea, în schimb, își deschise cutia cu acuarele. Helen Seaton ar fi înțeles-o.

    Frazier se duse la o fereastră din podul casei lui închiriate și își ridică telescopul pentru a studia valea râului. Privirea i se îndreptă în mod automat spre Skelwith Crag. Nu se aștepta să vadă pe nimeni acolo, dar totuși zări pe cineva. Era o femeie îmbrăcată cu o rochie de un albastru-închis, care stătea jos.
    Rămase cu gura căscată când își dădu seama că nu era nimeni altcineva decât nenorocita de fiică a lui Anthony, care stătea acolo și desena.
    Se duse în camera lui și luă inelul subțire de aur, după care coborî la grajduri. Plimbarea avea să dureze cam o oră, dar, având în vedere că desena, ea avea să fie încă acolo până ajungea el. Nu avea să rămână însă mult timp acolo după aceea.

    Kenneth sosi la Ravensbeck dimineața târziu, obosit mort de la efortul depus. Fără a lua în seamă farmecul casei cenușii de piatră de var, urcă scările de la intrare sărind trei deodată. Cum ușa nu era încuiată, păși înăuntru.
    Un lacheu venit de la Londra îi ieși în întâmpinare.
    - Lord Kimball, ați ajuns devreme, spuse el surprins. Bănuiesc că de-abia așteptați să o vedeți pe domnișoara Rebecca.
    - Exact, unde este?
    - Cred că a plecat la o plimbare pe dealuri.
    - Dar Sir Anthony și Lady Claxton? întrebă Kenneth înjurând.
    - Sunt în grădină, vă duc într-acolo?
    - Te rog, spuse Kenneth, de-abia stăpânindu-și nerăbdarea.
    Sir Anthony și Lavinia se bucurau de soarele timid când sosi Kenneth.
    - Deja  ai terminat de făcut aranjamentele necesare pentru reconstrucția atelierului? Dacă ai fi condus armata, Napoleon ar fi fost înfrânt în șase luni.
    - Am venit fiindcă îmi fac griji pentru siguranța dumneavoastră, spuse Kenneth după care îi făcu semn lacheului că se putea retrage. Frazier este prin preajmă?
...............................................................................

    "Câteodată sunt atât de deştept, că nici eu nu înţeleg ce am spus."
                                           Oscar Wilde

Râul de foc, Mary Jo Putney

................................................................................
                                           12.

                            Rebecca închise ochii, întrebându-se ce cerceta Kenneth. Era absurd să se gândească la faptul că tatăl ei ar putea fi un răufăcător. Era un pictor renumit, care dispunea de o avere considerabilă, nu vreun hoț sau un reprezentant corupt al guvernului. Nu era de mirare că Kenneth nu găsise nicio dovadă a fărădelegilor lui.
    Asta, însă, nu micșora amploarea trădării lui Kenneth. Intrase în casa lor pretinzând a fi ceva ce nu era. Explicația lui cum că fusese trimis de un prieten anonim o amuzase la momentul respectiv, dar acum nu mai era cazul deloc.
    Profitase fără milă de încrederea tatălui ei pentru a avea acces la casă și la toate documentele personale ale lui Sir Anthony.
    Își aminti cu lux de amănunte de clipa când îl văzuse prima oară pe Kenneth. Îi crease o impresie de inteligență feroce, aproape brutală. Un pirat în Mayfair. Nici nu era de mirare că nu arăta a secretar - în realitate, era un spion. De câte ori îi pusese întrebări aparent nevinovate și de câte ori îi răspunsese ea? Rebecca simți că i se face rău de la stomac când își dădu seama că se folosise de ea în încercările lui de a aduna dovezi împotriva tatălui ei.
    Preț de câteva clipe, se sprijini tremurând de perete, apoi furia îi dădu putere.
    Păși în spațiul de sub arcadă. Kenneth stătea lângă șemineu, cu privirea ațintită asupra flăcărilor. Corsarul ei puternic și irezistibil. Îl crezuse un erou. Cât de nesăbuită putuse fi!
    - Ești demn de dispreț, șuieră ea.
    - Ai auzit conversația? întrebă el, ridicându-și repede capul și  holbându-se la ea.
    - Da, am auzit-o, spuse ea cu o grimasă. Dacă aș fi bărbat, te-aș ucide, dar bănuiesc că va trebui să mă mulțumesc să-ți ard portretul și să îi spun tatălui meu că secretarul lui preferat l-a trădat - și pe mine, de altfel.
    - Rebecca.... începu el, ridicând mâna și făcând un pas spre ea.
    Ea se gândi că, dacă avea să o atingă, avea să se transforme într-o femeie fără minte, adoratoare, care să accepte orice explicație mincinoasă.
    - Nu te apropia de mine, te rog! exclamă ea furioasă. Nu vreau să te mai văd niciodată, adăugă, după care se întoarse și ieși în fugă din cameră, înainte ca el să se poată apropia de ea.
    Kenneth o strigă din nou, dar Rebecca nu îl băgă în seamă, ci fugi în josul coridorului. Trebuia să iasă din casa aceea!
    Nedorind să atragă atenția asupra ei, își domoli pașii până ajunse să meargă din nou în ritm de promenadă și arboră o mască impasibilă înainte de a intra în sala de bal. Îi fu greu să avanseze, pentru că majoritatea oaspeților se mișcau în direcția opusă, spre sala în case se servea cina. Din fericire, era destul de subțire pentru a se putea strecura prin mulțime. Mai multe persoane o strigară, dar ea nu le băgă în seamă. Se afla acolo doar pentru că Kenneth voia ca ea să devină respectabilă. Poate pentru a-i crește valoarea în calitate de soție? Să îi ia naiba pe toți! Nu mai era deloc dornică să facă parte din lumea lui.
    În timp ce se apropia de vestibul, își aminti că trăsura lor avea să se întoarcă de-abia la miezul nopții. Nu avea nici bani pentru a închiria o lectică sau o birjă. Va trebui să meargă pe jos. Reședința Seaton nu putea fi mai departe de câțiva kilometri, și ar trebui să nu aibă probleme mergând pe jos prin Mayfair.
    Se gândi să se ducă să își ia șalul, dar se răzgândi când se uită peste umăr și văzu că Kenneth își croia drum prin mulțime, cu o expresie sumbră pe față. Simți cum îi crește pulsul și intră în panică. Se îndreptă în viteză spre ușa de la intrare și, în timp ce lacheul îi ținu ușa deschisă, i-l arătă pe Kenneth, care venea spre ea.
    - Acest așa-zis domn mă tot deranjează, spuse ea pe un ton poruncitor. Nu îl lăsa să mă urmărească până la trăsură.
    - Da, domnișoară, replică lacheul cu o plecăciune.
    Deși servitorul era destul de solid, se îndoia că avea să îl poată reține prea mult pe Kenneth. Cu toate acestea, întârzierea ar trebui să fie de ajuns.
    Rebecca își ridică fustele și o luă la goană în jos pe scări. La dreapta, un șir de trăsuri așteptau oaspeții de la balul Strathmore, în timp ce vizitii jucau table sau discutau. Ea se întoarse la stânga și se îndreptă spre colțul străzii, fugind constant, fără să îi pese de ce ar putea crede cei care o vedeau.
    Dădu din nou colțul, apoi trecu de o clădire mică, din nou un colț, apoi o clădire mare. Fugi până când începu să simtă o durere într-o parte și fu nevoită să se oprească. Făcu o pauză și se agăță de un grilaj ruginit de fier, în timp ce își presa partea dureroasă cu mâna și își trăgea suflul.
    Aerul umed al nopții era dureros de rece pe gâtul și brațele ei dezgolite.
    Ar fi trebuit să știe că nu era bine să îl confrunte pe Kenneth. Bineînțeles că avea să încerce să își folosească limba aia înșelătoare pentru a o convinge că negrul era, de fapt, alb. Ar fi trebuit să se întoarcă liniștită în sala de bal și să o roage pe una dintre noile cunoștințe să îi împrumute trăsura pentru a se duce acasă. Dar la cine ar fi putut apela? Erau prietenii lui Kenneth, nu ai ei.
    Preț de o clipă se gândi la Catherine și la Michael și la toți cei pe care îi întâlnise prin intermediul lui Kenneth și i se strânse inima la gândul că avea să îi piardă și pe ei alături de el. Respinse însă cu furie gândul. Nu avea nevoie de prietenii lui Kenneth, și experiența ei în materie de baluri fusese o catastrofă. Îi era mai bine singură.
    Dar cum avea să își folosească de acum înainte atelierul fără a se gândi la el? La Kenneth tolănit pe divan, în poziția pasivă și senzuală a corsarului.... La Kenneth făcând ceai și la conversația lor de după aceea. Cu doar câteva ore în urmă, făcuseră dragoste pasional în fața căminului, și el pretinsese că ea era cea mai dorită femeie din lume.
    Cuvântul cheie era pretinsese. Ea fusese dinsponibilă, Doamne, Dumnezeule, și încă cum, așa că el se culcase cu ea. În mod evident, era un vânător de zestre, așa cum spusese Bowden. Ce mod mai bun de o convinge de integritatea lui decât să susțină cu vehemență că  găsea până și ideea de a fi vânător de zestre demnă de dispreț?
    În încercarea disperată de a scăpa de aceste gânduri, începu din nou să meargă. Unde Dumnezeu se afla? Noaptea, totul arăta diferit, și ea nu fusese prea atentă la drumul către reședința Strathmore. Cartierul era mai rău famat decât se așteptase. Își aminti vag că Hanover Square se afla la marginea zonei rezidențiale. Probabil o luase în direcția greșită.
    La următoarea intersecție se uită la plăcuța cu numele străzii, dar nu recunoscu denumirea. Începând să se impacienteze, se opri și încercă să decidă în ce direcție să meargă. Nu îi plăcea cum arăta strada din fața ei - cu siguranță cartierul era rău famat.
    Se decise când văzu mai mulți bărbați îndreptându-se în direcția ei. Vorbeau tare și păreau beți. Rebecca se întoarse pe unde venise, conștientă că rochia ei de seară era decoltată și că bijuteriile pe care le purta, care îi aparținuseră mamei ei, erau scumpe. Își acoperi pandativul de opal cu mâna, cu un gest protector. Unul dintre bărbații din spatele ei strigă după ea, cu voce nedeslușită.
    - Ei, drăguță! Suntem trei aici, nu trebuie să te întorcila Covent Garden ca să găsești clienți.
    Rebecca grăbi pasul, cu inima bătându-i nebunește. Oare nu era nimeni respectabil pe străzi în seara asta? Se apropie și mai mult de zidul clădirii din stânga ei, sperând ca bărbații să o depășească.
    Pașii din urma ei de apropiară, și, dintr-o dată, o mână grea o prinse de bbraț și o întoarse cu fața.
    Bărbatul era înalt și neîngrijit și duhnea a gin.
    - Ești tare drăguță, spuse el aruncând o privire pofticioasă în decolteul ei. O să îți dăm fiecare câte o guinee. Este o afacere bună, nu crezi?
    - Greșești, spuse ea pe un ton rece și educat. Nu sunt genul de femeie pe care îl căutați.
    Pe moment, bărbatul care o ținea rămase fără vorbe, apoi unul dintre tovarășii lui izbucni într-un râs grosolan și zise:
    - I-auzi la ea, ce o mai face pe domnița! Dar, cum îmi zice șefu, dacă pășește ca o târfă și e îmbrăcată ca o târfă, atunci clar e o târfă.
    Încurajat de comentariu, cel care o ținea o trase spre el cu un sărut, în timp ce mâna i se închise peste sânul ei.
    Înecându-se de la aburii de gin pe care îi emana bărbatul, Rebecca îl împinse violent, dar nu reuși să se elibereze. Intrând în panică, ridică mâinile și îl zgârie pe față, gata să îi scoată ochiul.
    - Târfă nenorocită! Te învăț eu minte! urlă el, trăgându-și capul înapoi și lipind-o de perete, în timp ce cu cealaltă mână îi rupea rochia.
    Rebecca încercă să țipe, dar el se aplecă înainte, înăbușindu-i țipătul cu haina. Rebecca fu cuprinsă de o teamă grozavă, așa cum nu mai simțise niciodată. Ea, fiica lui Sir Anthony Seaton, ar putea fi violată de bestiile astea de parcă ar fi ceva normal, și nu putea să facă nimic pentru a împiedica asta.
    Apoi, dintr-odată, gura aceea devoratoare și mâinile acelea transformate în gheare se dădură la o parte, în timp ce atacatorul ei zbura prin aer. Când acesta căzu la pământ, ea se prăbuși lângă perete, încercând să își regăsească răsuflarea. În fața ei văzu ridicându-se silueta puternică, greu de confundat, a lui Kenneth.
    - Nu te băga, îi ordonă el, apoi se întoarse pentru a-i confrunta pe cei doi bărbați care se năpusteau asupra lui pentru a-și răzbuna prietenul.
    Cu un gest care părea amuzant de ușor, Kenneth îl doborî pe unul dintre ei, dându-i un pumn în falcă, apoi pe al doilea, cu o lovitură în stomac. Netulburat, primul bărbat se ridică iute cu un strigăt furios și se năpusti din nou asupra lui. Kenneth îl pocni în plină față pe bețiv, spărgându-i nasul. Bărbatul se prăbuși din nou, su sângele șiroindu-i pe cămașă.
    - Haide, ar trebui să plecăm înainte ca unul dintre ei să scoată vreun cuțit sau vreun pistol, spuse Kenneth întorcându-se spre ea.
    - Îți mulțumesc că m-ai salvat, spuse Rebecca privindu-l lung și tremurând violent. Dar să știi că tot te disprețuiesc.
    - Am înțeles asta, spuse el dându-și jos haina și punându-i-o pe umeri. Apoi o luă de braț și o trase repede de acolo. Suntem în apropiere de Oxford Street, ar trebui să putem găsi o birjă.
    - Trebuie să fie foarte liniștitor gândul că ești mai rău decât orice altceva pândește din întunericul nopții, spuse ea cu dinții clănțănindu-i.
    - Așa este, spuse el netulburat. Bănuiesc că ai învățat că nu e nicio fericire să fii victimă.
    Faptul că el avea dreptate o înfurie și mai mult. I-ar fi dat înapoi haina, dar avea nevoie de căldura pe care i-o oferea aceasta. O strânse mai bine în jurul umerilor, urând intimitatea de a fi învăluită în căldura și parfumul trupului lui, deși trebuia să admită că asta o liniștea.
    Înțelesese cu disperare cât de mult îi permisese acestui bărbat, dușmanul tatălui ei, să pătrundă dincolo de scutul ei defensiv. Avea să plătească un preț mare pentru slăbiciunea ei.

    Rebecca nu spuse o vorbă în timp ce Kenneth găsi o birjă și dădu ordine să fie duși acasă. Chipul ei părea sculptat în gheață. Kenneth stătu cât de departe se putea în vehiculul micuț.
    Slavă Domnului că o găsise înainte de a fi rănită. Și totuși, dacă nu ar fi fost el, nu ar fi fost niciodată în pericol.
    Kenneth privi deprimat pe fereastră la străzile pustii. Știuse că lucrurile mergeau mult prea bine. Cum putuse fi atât de nesăbuit încât să creadă că putea ieși fără nicio problemă din această încurcătură? Nu obținuse nimic în viață cu ușurință, și, acum, în câteva minute, trecuse de la fericire și speranță la un dezastru complet.
    Încercă să-și amintească ce discutase cu Bowden. Era de-ajuns să îl condamne pentru totdeauna în ochii Rebeccăi.
    Când ajunseră la reședința Seaton, plăti birja și o urmă pe Rebecca pe scările de la intrare. Ea lovi cu putere ciocănelul de ușă.
    - Strânge-ți lucrurile și pleacă. Dacă nu dispari în cincisprezece minute, voi pune servitorii să te dea afară, izbucni ea în timp ce aștepatu să le deschidă un servitor.
    - Nici unul dintre servitori nu mă poate da afară, spuse el pe un tn blând. În plus, servitorii primesc de săptămâni bune ordine de la mine. Nu îi pune în situația de a decide pe cine să asculte.
    Preț de o clipă, Rebecca se gândi că i-ar plăcea să-l lovească.
    - Am fost angajat de tatăl tău, așa că el trebuie să mă concedieze, spuse el pe un ton împăciuitor. Am de gând să mă duc să îi mărturisesc totul, și, dacă îmi va cere să plec, o voi face fără scandal. Mai întâi însă, trebuie să vorbesc cu tine.
    Înainte ca ea să poată răspunde, majordomul le deschise ușa. Rebecca se repezi înăuntru ca și cum ar fi fost normal să poarte o rochie ruptă și o haină bărbătească.
    - Tata e acasă, Minton? întrebă ea.
    - Deocamdată nu, domnișoară Rebecca, spuse acesta, făcând ochii mari când văzu cum arăta, fără a pune însă întrebări.
    Rebecca se întoarse și urcă scările cu spatele drept ca lumânarea, și Kenneth o urmă.
    - Bănuiesc că atelierul tău este cel mai bun loc unde putem discuta, spuse el de îndată ce Minton nu-i mai putea auzi.
    - Nu! exclamă ea și, dându-și haina jos, o aruncă spre el.
    În timp ce el o prinse cu un gest reflex, Rebecca își rupse mănușa stângă și își scoase furioasă inelul Wilding cu diamant, după care îl aruncă spre el și pe acesta. Kenneth îl prinse printr-un noroc, după ce acesta ricoșă de pieptul lui.
    - Poate fi atelierul meu, al tău sau un dormitor, dar trebuie să vorbim neapărat, spuse el ținându-și în frâu durerea.
    Recunoscându-i încăpățânarea, Rebecca se întoarse și urcă scările care duceau în pod, luând o lumânare pe drum. Când ajunseră în atelierul ei, Kenneth făcu focul în timp ce ea aprindea lămpile.
    Când termină, Kenneth se ridică și văzu că ea găsise un șal uzat pe care și-l înfășurase în jurul umerilor. Arăta ca un copilaș tare primejdios.
    - Crezi că există ceva ce poate diminua trădarea ta? întrebă ea cu o voce joasă, furioasă.
    - Probabil nu, dar tot trebuie să încerc. Vreau să mă crezi când îți spun că nu mi-a plăcut să vin aici sub acoperire, continuă el, rugându-se ca ea să îl creadă, însă nu prea am avut de ales. Ori acceptam să încep cercetările, ori eram ruinat. Am urât această trădare mai mult și mai mult cu fiecare zi care trecea.
    - Și tocmai de asta m-ai sedus, pentru că nu îți place minciuna, nu? replică ea cu amărăciune.
    - Eu te-am sedus? sări el, susținându-i privirea. Gândește-te puțin la ce s-a întâmplat și vezi dacă poți spune asta cu sinceritate.
    - Prea bine, spuse ea înroșindu-se ca racul, umilită, eu te-am sedus, dar niciun bărbat onorabil nu s-ar fi culcat cu mine având în vedere că se afla aici pentru a-i distruge viața tatălui meu.
    - Asta mi-am tot zis și eu, spuse el încet. Adevărul e, Rebecca, că nu m-am putut abține.
    - Ce răspuns convenabil, replică ea cu o grimasă. Ești un actor destul de bun cât să trăiești neîncetat o minciună săptămâni întregi, dar nu ai atâta stăpânire de sine pentru a rezista în fața avansurilor unei fete bătrâne patetice.
    - Bowden a făcut remarca aceea prostească despre moștenitoarea mai trecută. Crede-mă, nu ești patetică. Cred că ești cea mai formidabilă femeie pe care am întâlnit-o și cea mai atrăgătoare, spuse el mustăcind.
    Rebecca păru din nou dornică să-l lovească.
    - Nu încerca să ieși din asta flatându-mă! Mintea ta a funcționat cât se poate de bine, independent de trup, și ea a decis că eram bogată și disponibilă.
    Kenneth fu cuprins de un val de mânie egală cu furia ei. Dintr-un pas, ajunse lângă ea, o prinse de umeri și o sărută cu pasiune, strivindu-i gura sub a lui. Preț de o clipă, ea rezistă violent, dar, apoi, pasiunea, frate de sânge cu mânia, izbucni între ei, și Rebecca își desfăcu buzele într-un geamăt. În timp ce corpul ei se lăsa în voia lui, Kenneth fu cuprins de o dorință aproape copleșitoare de a continua, de a o seduce cu adevărat, de a lăsa pasiunea să construiască o punte între ei. După ce ar fi făcut dragoste, Rebecca ar fi fost mult mai dispusă, poate, să-i asculte argumentele.
    Apoi însă își dădu seama cât de nebunească era această idee. Trupul Rebeccăi ardea, într-adevăr, de dorință, dar a se culca cu ea atâta vreme cât ea îl disprețuia ar fi echivalat cu o siluire emoțională, și ea l-ar fi urât pentru totdeauna.
    - Încă mai crezi că mintea are întotdeauna control asupra corpului? întrebă el răgușit, dându-i drumul și îndepărtându-se.
    - Am înțeles ce voiai să spui, căpitane, zise ea cu ochii mari și cu privirea fixă, în timp ce își ducea mâna la gură, după care luă loc pe un scaun lângă foc și își înfășură șalul strâns. Ce Dumnezeu se presupune că cercetezi? Tatăl meu nu este un răufăcător - nu îl interesează banii într-o asemenea măsură încât să îi fure.
    Așadar, Rebecca nu auzise întreaga discuție.
    - Bowden crede că tatăl tău ți-a ucis mama, spuse el brusc, pe un ton brutal.
    - E o nebunie! izbucni ea uimită până peste poate. Ori Bowden e nebun, ori tu minți. Probabil amândouă sunt valabile.
    - Bowden e obsedat, dar nu cred că e nebun, spuse Kenneth, explicându-i fără tragere de inimă propunerea financiară pe care i-o făcuse Bowden și judecata din spatele ei.
    - Nu ai găsit nimic pentru că nu este nimic de găsit, spuse ea după ce el își încheie povestea. Este de neconceput ca tatăl meu să facă rău cuiva.
    - Ai uitat de crizele lui, de tendința lui de a arunca lucruri când e furios? întrebă Kenneth ridicând din sprâncene.
    - Asta nu înseamnă nimic, spuse ea mușcându-și buzele. Nu ar face rău nici unei femei, cu atât mai puțin mamei mele.
    - Poți garanta asta? întrebă el prăbușindu-se pe divanul familiar și dorindu-și nespus să nu fi fost nevoit să discute astfel de lucruri cu ea. Sunt de acord că este puțin probabil ca Sir Anthony să fie un criminal cu sânge rece, dar i-ar fi putut cauza moartea mamei tale fără să vrea. Toată lumea spune că amândoi aveau temperamente vulcanice. O ceartă, un pas greșit sau un brânci la mânie, în timp ce încerca să se îndepărteze de el, ar explica multe.
    - Nu! țipă ea chinuită de durere. Nu s-ar fi întâmplat așa ceva. E drept că se certau, dar niciodată violent. De ce nu poți accepta faptul că moartea mamei mele a fost un accident?
    - Asta este, într-adevăr, cea mai plauzibilă explicație, fu el de acord. Cu toate acestea, nimeni nu poate găsi un motiv pentru care a căzut ziua în amiaza mare de pe o stâncă cu care era obișnuită. În plus, mi se pare ciudat de suspect faptul că toți apropiații ei sunt cam evazivi în ceea ce privește moartea ei. Tu, Lavinia, Frazier, Hampton, Tom Morley, cu toții vă crispați când vine vorba despre asta într-un mod care dă de bănuit că e vorba despre ceva mai mult decât suferință. Mă face să bănuiesc că ascundeți ceva. Vă e teamă tuturor că Sir Anthony ar putea fi implicat?
    - Nu!
    - Dacă nu este vorba despre asta, care e problema? întrebă el.
    Rebecca se ridică și începu să măsoare camera în lung și-n lat, agitată. Apoi, de parcă ar fi luat o decizie, se întoarse cu fața spre el.
    - Prea bine, dacă vrei să știi, taina tainică se referă nu la o mână criminală, ci la o posibilă sinucidere, spuse ea pe un ton sălbatic. Dacă nu a căzut accidental, atunci mama mea trebuie să se fi sinucis. Dacă s-ar fi aflat asta, ar fi fost condamnată atât de biserică, cât și de oameni și i-ar fi fost refuzat dreptul de a fi îngropată ca toți ceilalți, în pământ sfințit. Ne poți învinovăți că nu am vrut să vrbim despre moartea ei? întrebă ea în șoaptă și închise ochii.

                                                             Capitolul 28

                                - Sinucidere! exclamă Kenneth holbându-se la ea șocat. Am auzit că Helen avea probeme emoționale, dar niciodată că ar fi avut tendințe autodistructive.
    Rebecca începu din nou să măsoare camera în lung și-n lat, simțind o satisfacție amară în faptul că reușise să-l ia prin surprindere.
    - De obicei, mama era atât de vioaie, încât majoritatea oamenilor nu ar fi crezut asta. Dar cei apropiați îi cunoșteau groaznicele crize de melancolie. Iarna era cel mai rău. Uneori, în lunile cele mai întunecate, stătea în pat zile în șir, plângând. Eu și tata nu știam niciodată ce să facem. Ne temeam amândoi că, dacă melancolia se adâncea, ea avea să se sinucidă în loc să reziste suferinței. Nimic nu părea să aibă leac pentru asta, cu excepția timpului. Pe măsură ce zilele începeau să devină mai lungi, și dispoziția ei se îmbunătățea. Vara era mult mai ușor pentru toți.
    - Și totuși a murit în plină vară, spuse Kenneth încruntându-se. A încercat vreodată să se sinucidă?
    - Ăăăă..... nu sunt sigură. S-a întâmplat ceva la un moment dat care ne-a făcut pe mine și pe tata să ne punem întrebări, spuse ea cu răsuflarea întretăiată. Și, la un moment dat, la Ravensbeck, când ne aflam toți trei pe o potecă de pe buza prăpastiei, a căpătat o expresie stranie și a privit peste vale, spunând că ar fi foarte ușor să pășești pur și simplu în gol de pe o stâncă.
    - Poate interpretezi prea mult o remarcă banală. Și eu am avut gânduri similare în timp ce mă aflam pe marginea unor stânci sau a unor clădiri înalte, și nu sunt sinucigaș, spuse el gânditor.
    - Aș putea fi de acord că a fost o remarcă banală, numai că a murit exact așa, spuse Rebecca pe un ton înțepător.
    - Nu înseamnă neapărat că s-a sinucis. Era prost dispusă înainte de moartea ei?
    - Părea destul de fericită, dar își schimba dispoziția foarte repede. Dacă a apucat-o o criză bruscă de melancolie, poate a decis, cu un gest impulsiv, să.... să pună capăt la tot, spuse Rebecca, ducându-se aproape de foc, căci simțea dintr-odată că îi era frig.
    - Se prea poate, consimți el, dar acestea sunt simple presupuneri. Din câte spui, nu există nicio dovadă că avea tendințe autodistructive în momentul în care a căzut de pe stâncă.
    Rebecca ezită. Era foarte dureros pentru ea să discute despre moartea mamei ei, dar încerca să îl convingă pe Kenneth că se înșela în privința tatălui ei. Dacă reușea să facă asta, el avea să plece și să îi lase în pace.
    - Există o dovadă. Nu am spus nimănui despre asta, nici măcar tatei, zise ea, spoi se duse la birou și scoase inelul aurit din sertarul unde îl ținea. Ești familiarizat cu inelele gimmal? Sunt formate din două sau mai multe cercuri făcute să se potrivească unul peste altul și să formeze un întreg. Cred că în Evul Mediu, în momentul în care un bărbat și o femeie se logodeau, uneori unul ținea un inel și celălalt pe al doilea, urmând să combine inelele când se căsătoreau, formând din ele verigheta cu ocazia ceremoniei respective. Acesta este o antichitate pe care tata l-a găsit pe undeva și l-a cumpărat pe post de curiozitate, spuse ea, dându-i lui Kenneth inelul. I l-a dat mamei când au fugit împreună. Mai târziu, i-a dat o verighetă normală, dar ea a continuat să poarte acest inel de dragul amintirii. Mă fascina când eram copil.
    Kenneth examină inelul care înfățișa două mâini care se strângeau, una mai mare și alta mai mică și mai feminină. Rebecca se întrebă dacă avea să observe ce era în neregulă.
    - Cele două cercuri nu se potrivesc prea bine, par prea largi, spuse el ridicând privirea.
    Avea un simț bun al observației, dar probabil acesta era un talent de bază în cazul unui spion.
    - Acest inel are trei cercuri. Când mâinile care se strâng sunt date la o parte, dar la iveală o inimă. Ea este cea care a separat și a reunit cercurile. Când i-au adus corpul de la baza stâncii, strângea inelul în mână, nu îl purta. A.... a trebuit să îi deschidă pumnul pentru a i-l scoate. Am păstrat inelul, dar nu mi-am dat seama decât mai târziu că cercul cu inima lipsea.
    - Iar tu ai interpretat asta ca un mesaj de la mama ta, cum că în inima ei își pierduse dorința de viață, spuse el privind la cele două mâini de aur goale.
    - Exact, spuse ea impresionată fără să vrea de cât de receptiv era. Purta mereu inelul, așa că cercul cu inima nu se putea pierde din întâmplare. Trebuie să fi fost scos în mod deliberat.
    Kenneth se jucă cu cercurile de aur, cu o expresie pierdută pe chip.
    - Munca de spion presupune să legi între ele piese desperecheate și să cauți lucruri care se repetă. Ceea ce spui tu nu se mulează cu scenariul unei sinucideri, spuse el.
    - Poate că nu, spuse ea cu o grimasă. Dar mi-a venit greu să cred că moartea ei a fost un accident.
    - Bănuiesc că nu s-a găsit niciun bilet de adio, ceea ce ar avea sens în cazul în care nu ar fi vrut să îi facă să sufere pe cei dragi. Însă, în acest caz, pare ciudat că a lăsat o probă în urmă. Ai găsit vreodată cercul cu inima?
    - Nu, deși l-am căutat, spuse Rebecca încercând să nu se gândească la cât de aproape fusese să izbucnească în lacrimi în timp ce căuta prin caseta de bijuterii și în măsuța de toaletă a mamei ei. Am vrut ca inelul să fie intact în caz că tata m-ar întreba vreodată de el. Dacă ar fi văzut că inima dispăruse, s-ar fi gândit la același lucru ca mine, iar el nu avea nevoie de și mai multă suferință. Cu toate acestea, nu m-a întrebat niciodată de el.
    Kenneth potrivi cele două mâini de aur.
    - Să presupunem că nu s-a sinucis și că nu a murit accidental. Asta ar însemna că altcineva a fost implicat în moartea ei.
    - Nu tatăl meu! exclamă Rebecca, mijindu-și ochii.
    - Înclin să fiu de acord cu tine, spuse el, încleștându-și mâna pe inel. Cineva care lasă în urmă un asemenea mesaj indirect, batjocoritor trebuie să fie diabolic. Mi-l pot închipui pe Sir Anthony făcând rău cuiva la mânie, dar nu mi-l pot închipui dezasamblând inelul și aruncându-și soția de pe o stâncă.
    - Te bazezi pe logică pentru a explica o situație ilogică, spuse ea tresărind, dorindu-și ca el să nu fi folosit cuvinte atât de explicite. Nu există dovezi în favoarea unei crime, cum nu există nici unele care să demonstreze fie accidentul, fie sinuciderea.
    - Există indicii. De exemplu, există semnele de luptă de pe stâncă, ce tind să elimine posibilitatea unei sinucideri. În plus, inima lipsă nu se potrivește deloc cu varianta accidentului.
    - Poate că inima s-a uzat și s-a rupt, spuse Rebecca, mușcându-și buzele.
    - Te gândești că inelul din mijloc este ultimul care se uzează, replică el ridicând cercurile rămase ale inelului. În plus, nici acestea nu par uzate.
    Kenneth avea dreptate în privința inelului, dar Rebecca nu era deplin convinsă.
    - Cine ar vrea să o ucidă pe mama mea? Toată lumea o plăcea.
    - Poate nu toată lumea. În ultimele săptămâni, m-am gândit la toate posibilitățile. Poate că mama ta s-a hotărât să pună capăt relației cu Hampton, și acesta a devenit violent.
    - Nu unchiul George, protestă ea. Cred că mama îl iubea tocmai datorită dispoziției lui pline de bunătate. Este ultima persoană care ar putea comite o crimă din dragoste obsesivă.
    - Se pare că Lady Seaton a dat naștere unor sentimente puternice, remarcă Kenneth. La aproape treizeci de ani după logodna lor eșuată, Bowden încă mai ține la ea într-atât cât să cheltuiască o avere pentru a afla cum a murit. Ultimul secretar al tatălui tău, Morley, era îndrăgostit de ea, deși îi era mamă. După ce am văzut portretul din birou, îmi pot da seama de ce. Cine știe ce alți bărbați au devenit obsedați de ea?
    - Uneori m-am întrebat dacă nu cumva ea a fost motivul pentru care Lord Frazier nu s-a căsătorit niciodată, spuse Rebecca frecându-și tâmplele. Domnul Turner și Sir Thomas Lawrence sunt alți pictori care au pretins pe jumătate în serios că nu se vor căsători niciodată de vreme ce „răpitoare Helen” nu era disponibilă. Aș putea numi cel puțin o duznă de alți bărbați care o admirau cu pasiune, dar nu mi-l pot închipui pe nici unul capabil de crimă.
    - Un ofițer de armată servește deseori drept judecător de facto pentru lucrurile care au loc între soldații lui. Am învățat că majoritatea crimelor sunt generate de pasiune sau de dorința unui câștig. În cazul mamei tale, cred că e vorba despre pasiune, de vreme ce singura persoană care a avut de câștigat din punct de vedere financiar de pe urma morții ei ești tu.
    - Doar nu te gândești că aș fi putut să o rănescc! îl întrerupse Rebecca revoltată.
    - Sigur că nu, spuse el sec. Vezi de ce prefer pasiunea în locul câștigului ca motiv? Deși există o posbilitate care le combină pe amândouă, în cazul în care amanta tatălui tău ar fi dorit să o elimine pe Helen pentru a-și netezi calea spre a deveni a doua lui soție. Știi cu cine se culca atunci?
    - Nu am vrut niciodată să știu asemenea lucruri, spuse ea scuturând din cap. Cu toate acestea, cred că de obicei ibovnicele lui erau femei pe care le pictase. De asemenea, am bănuit dintotdeauna că ele umblau după el de obicei, și nu invers.
    - Se îndrăgostea de frumusețea lor, iar ele erau îmbătate de faptul că el le vedea ca fiind frumoase, spuse Kenneth pe un ton meditativ. Legătura dintre artist și subiectul lui este una interesantă, nu?
    În alte condiții, Rebeccăi i-ar fi plăcut să discute implicațiile filosofice ale comentariului lui.
    - Nu știu ce să spun despre implicațiile filosofice, dar o metodă bună de a-i indentifica posibilele metrese ar fi să te uiți la caietul lui cu programări pentru portrete din primăvara aceea și să vezi pe cine a avut drept clienți, spuse ea.
    - Acel caiet a rămas la Ravansbeck în toată confuzia de după moartea mamei tale și întoarcerea timpurile la Londra. Crezi că Lavinia o ști cu cine se culca el pe atunci? întrebă el, cântărind lucrurile.
    - Întreb-o dacă vrei, eu n-aș face asta, spuse Rebecca ezitând. În ciuda reputației groaznice a Laviniei, nu cred că s-a culcat vreodată cu tata cât timp a fost mama în viață, adăugă ea. Mi-a spus o dată că nu credea în aventurile cu soții prietenelor ei.
    - Lavinia este o femeie interesantă.
    - Nici ea nu este o ucigașă, spuse Rebecca cu însuflețire, văzându-i expresia. Ideea că cineva mi-a ucis mama este bizară. De ce nu o putem lăsa în pace cu toții?
    - Sunt convins că și-a găsit liniștea, spuse el blând, dar, dacă cineva a ucis-o, se află încă liber. Cum ți se pare asta?
    - Bineînțeles că vreau să se facă dreptate, spuse ea trăgând puternic aer în piept, pentru a se calma. Asta dacă a fost ucisă, ceea ce nu prea cred.
    - Dorința de a face dreptate a fost parte din motivul pentru care am acceptat propunerea lui Bowden, spuse Kenneth fără entuziasm. Da, am vrut și să mă salvez de faliment, dar e la fel de adevărat că găsirea unui criminal părea o misiunea vrednică de toată atenția.
    - Se pare că nu prea ai avut succes, spuse ea, nedorind ca vorbele lui să îi tempereze mânia.
    - Este adevărat, dar în seara asta m-am convins că a fost vorba de crimă, spuse el ridicându-se pentru a mai adăuga cărbuni pe foc. Mă interesează ce ai spus mai devreme, cum că a fost un incident care v-a făcut pe tine și pe tatăl tău să vă întrebați dacă nu cumva Lady Seaton avea înclinații spre suicid. Ce s-a întâmplat?
    - Spre finalul iernii dinaintea morții ei, a căzut într-un fel de comă, spuse Rebecca oftând. Medicul a crezul că luase o doză mare de landanum. Când s-a trezit în cele din urmă din comă, nu își amintea exact ce se întâmplase, dar credea că amestecase greșit o rețetă cu pastile de dormit. A fost foarte convingătoare când ne-a spus că fusese un accident, dar.... eu și tata am avut dubiile noastre.
    Asta în ciuda faptului că nu discutaseră niciodată despre incident. De când se știa Rebecca, existase o conspirație tacită între ei de a nu aduce vorba despre problemele lui Helen.
    - Interesant, spuse Kenneth mijindu-și ochii. Asemănarea căzăturii care i-a fost fatală, și supradoza de medicament ar putea fi un accident, o încercare de sinucidere - sau un asasinat eșuat.
    - Dar dacă cineva a încercat să o ucidă folosind landanum înseamnă că persoana respectivă se afla în casa noastră, spuse ea holbându-se la el siderată.
    - Trec mulți oameni pe aici, răspunse el. Dacă cineva știa unde sunt ținute medicamentele, nu ar fi fost prea greu să le înlocuiască repede. În plus, înțeleg că o mare parte dintre prietenii tatălui tău se duc în Țara Lacurilor în fiecare an. Un ucigaș care a dat greș iarna ar fi putut încerca din nou vara.
    - Poate.... poate ai dreptate, spuse ea fără tragere de inimă, după care se duse la fereastră și privi strada întunecată.
    Ideea unei crime i se părea distantă, neclasă comparativ cu teribila realitate a absenței mamei ei. Mama era seva care ținea familia unită. Fără Helen, Rebecca și tatăl ei nu mai erau o familie, ci doi indivizi izolați, împărțind același acoperiș, separați de durere.
    Un gând urât i se strecură în minte. Era oare posibil ca, într-un moment de mânie, tatăl ei să fi.... „Nu!” își spuse ea, respingând cu violență gândul. Tatăl ei n-ar fi reușit să își ascundă sentimentul de vinovăție față de ea.
    Ceea ce percepea ea la el era un sentiment de regret profund, credința faptului că își dezamăgise soția pentru că nu o putuse împiedica să se sinucidă. Recunoștea acel sentiment de vinovăție, pentru că îl avea și ea.
    În tăcerea de afară, Rebecca auzi zgomotul făcut de o trăsură care se oprea în fața casei. Se întorsese tatăl ei.
    - Să mă duc și să îi mărturisesc totul lui Sir Anthony? întrebă Kenneth.
    Rebecca se îndepărtă de fereastră, privindu-l pe Kenneth cu un aer grav. Tatăl ei avea să fie foarte afectat să afle că un bărbat pe care îl plăcea îi trădase încrederea și avea să fie cu atât mai furios la auzul sugestiei că și-ar fi omorât soția. Ura gândul că plăcerea resimțită la perspectiva de a deveni următorul președinte al Academiei Regale ar putea să fie înnegurată atât de curând.
    - Dacă consideri că asta l-ar supăra în mod inutil, i-aș putea spune pur și simplu că situația mea financiară s-a schimbat și că este nevoie de mine la moșie, spuse Kenneth, de parcă i-ar fi putut citi gândurile.
    În câteva clipe avea să iasă cu totul din viața ei. Era exact se își dorea, nu?
    - Ar putea fi cea mai bună soluție, spuse ea cu buzele uscate.
    - Iar în ce privește posibilitatea ca mama ta să fi fost ucisă?
    - Poate voi apela la un polițist care să cerceteze lucrurile, spuse ea frecându-și tâmplele și simțind că o ia durerea de cap.
    - A făcut-o și Bowden, dar nu a aflat nimic. De aceea mi-a cerut mie ajutorul - pentru că, în calitate de secretar, aș fi avut acces mai ușor în casă decât un străin.
    - Ai ceva în minte. Despre ce e vorba? întrebă ea încruntându-se.
    - Dacă există probe asupra a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, acestea se află în Țara Lacurilor, acolo unde a murit, spuse Kenneth pe un ton sobru. Poate că există un indiciu în caietul de programări al tatălui tău sau poate vreun localnic a observat ceva. De vreme ce s-a presupus că era vorba despre un accident, nu s-au făcut cercetări la momentul respectiv.
    - Cu alte cuvinte, vrei să continui să lucrezi aici ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic și să vii cu noi în Țara Lacurilor, spuse ea direct.
    - Va fi imposibil să pretind că nu s-a întâmplat nimic, dar restul este adevărat, răspunse Kenneth cu o grimasă.  Aș vrea să duc la bun sfârșit această investigație.
    - De dragul dreptății și al ipotecilor tale, spuse ea cu ironie.
    - Exact, admise el ezitând. Și poate pentru a vă ajuta pe tine și pe tatăl tău să aflați ce s-a întâmplat. Îți datorez asta. De cum am venit aici, mi-am dat seama că este ceva în neregulă. Moartea mamei tale i-a rănit pe toți care îi erau apropiați. Indiferent ce formă va îmbrăca, adevărul va fi o eliberare.
    La naiba, cuvintele lui sunau atât de rezonabile, de amabile! Rebecca se sprijini de perete și închise ochii. O parte din ea nu voia ca el să plece, dar o altă parte, una mai mare, era îngrozită la gândul de a trăi sub același acoperiș cu umbra trădării lui plutind între ei. Ar fi mai bine dacă el ar pleca.
    Cu toate acestea, dacă cineva putea rezolva misterul morții mamei ei, acela era Kenneth. În seara aceasta dăduse dovadă de o logică deductivă pe care ea nu o cunoștea. Cu siguranț îi datora amintirii lui Helen să îl lase să își ducă la bun sfârșit cercetările.
    - Am ascuns adevăratul motiv pentru care am venit în această casă, dar aceasta a fost singura mea minciună, spuse el în timp ce ea cântărea posibilitățile. Tot ceea ce ți-am spus despre trecutul meu și tot ceea ce s-a întâmplat între noi a fost adevărat. Totul.
    Rebecca rămase cu gura căscată, simțind cum o săgetează o durere ascuțită. Își dorea atât de mult să îl creadă, dar sentimentele ei fuseseră brutal afectate. Își pironi privirea asupra covorului din fața șemineului. Cu câteva ore în urmă, cunoscuse adevărata fericire. Cu toate acestea, păruse la fel de sincer și de plauzibil și când discutase cu Bowden.
    - Ai prea multe secrete, căpitane, spuse ea crispată. Ai ascuns și poziția ta socială, abilitățile tale artistice și însuși motivul pentru care ai venit în această casă. Nu mai pot avea încredere în tine.
    - Dacă îmi permiți să rămân, o să stau cât mai departe de tine, spuse el, și cicatricea de pe față îi păli și mai mult.
    - Asigură-te că faci asta, îl avertiză ea.
    Îi oferea permisiunea, dar era semnalului unui armistițiu armat. Kenneth încuviință din cap și ieși în liniște din atelier.
    După ce el plecă, Rebecca se duse la divan și se încolăci pe covorul persan din mătase, înfășurându-și șalul în jurul corpului, ca un înveliș protector. Se întâmplaseră prea multe în seara asta nenorocită. Pasiune și trădare, atac, posibilitatea unei crime. Era mult prea epuizată pentru a se duce în dormitorul ei. Unde se sfârșea minciunea și unde începea adevărul?
    Talentul lui Kenneth era real. Experiența lui militară și sora lui erau și ele reale. Prietenii lui erau reali și îi erau loiali, iar calitatea prietenilor lui îl pune într-o lumină favorabilă.
    Asta nu însemna însă că nu era un vânător de zestre. Nu însemna că simțise și altceva în fară de dorință când se culcase cu ea și nu însemna că putea avea încredere în el.
    Cu ochii larg deschiși, Rebecca urmări cărbunii muribunzi transformându-se încet în cenușă.

    Epuizat, Kenneth își dezbrăcă hainele și se culcă de îndată ce ajunse în camera lui. Reușise să reziste cu succes primului val de furie al Rebeccăi, dar prăpastia care se căscase între ei era încă groaznic de adâncă și era posibil să nu reușească niciodată să construiască o punte peste ea.
    Rebecca era plină de contradicții. Educația ei neconvențională îi împrumutase un aer de sofisticare înșelător. Se purtase de parcă virginitatea nu reprezenta decât o mică pacoste și insistase asupra faptului că nu o interesa căsătoria.
    Cu toate acestea, el suspecta că în sinea ei era o romantică ce tânjea să se ncreadă în dragoste și-n loialitate. Astfel nu ar fi dezaprobat atât de mult infidelitățile părinților ei și nici nu ar fi așteptat până la vârsta de douăzeci și șapte de ani pentru a-și încredința trupul și măcar o mică parte din inima ei unui bărbat. Începuse să se deschidă puțin câte puțin față de el, și el sperase ca, până când își va clarifica problemele financiare, ea să fie dispusă să îi devină soție. Cu toate acestea, în această seară se retrăsese din nou în cochilia ei, poate pentru totdeauna.
    În mod ironic, catastrofa acusese ca rezultat o chestiune cu adevărat importantă care putea să fie raportată către Lord Bowden.
    Cercul cu inimă care lipsea din inel era un lucru mărunt, dar făcuse ca vagile suspiciuni pe care le avea să se transforme într-o credință de neînlăturat că Helen Seaton fusese ucisă.  Nu putea dovedi încă asta, dar acum, că era convins că fusese vorba despre o mână criminală, șansele de a-l găsi pe criminal crescuseră vertiginos.
    În timp ce cădea într-un somn agitat, Kenneth se gândi la ironia situației. Dacă misiunea lui secretă nu l-ar fi adus la reședința Seaton, nu ar fi întâlnit-o niciodată pe Rebecca. Pe de altă parte, aceste secrete s-ar putea să îi fi răpit orice șansă de a-și construi un viitor alături de ea.

                                                               Capitolul 29

                                    La două zile de la balul de la Strathmore, Rebecca primi un bilet de la Lady Bowden din care află că mătușa ei avea să se plimbe pe lângă lacul Serpentine în Hyde Park mai târziu în acea dimineață. Se gândise la Lady Bowden de multe ori de când o întâlnise. Dacă ar fi primit discreta invitație de a se cunoaște mai bine cu o zi mai devreme, i-ar fi dat curs bucuroasă, însă, auzind de dorința lui Lord Bowden de a demonstra că Sir Anthony este un criminal, nu mai era așa sigură de asta. Ar fi fost dificil să îi ascundă asta soției lui Bowden.  Pe de altă parte însă, putea fi o ocazie minunată pentru a afla mai multe despre fratele tatălui ei.
    Pragmatismul învinse, și, două ore mai târziu, Rebecca se ducea în parc, însoțită de camerista sa, Betsy. Dată fiind ora nu prea populată, erau relativ puțini oameni în parc, așa că găsi în câteva minute silueta subțire și elegantă a mătușii ei.
    - Bună ziua, Lady Bowdenn, spuse Rebecca în timp ce se apropiau una de cealaltă. Îmi pare bine să vă revăd.
    Lady Bowden îi aruncă o privire cameristei ei, și aceasta rămase în urmă cu Betsy.
    - Mă bucur că ai venit atât de repede, spuse Lady Bowden zâmbind. Plecăm mâine la țară și, deși se află doar la câțiva kilometri de casa de vacanță a tatălui tău, nu cred că ne vom putea întâlni acolo.
    - Cineva ne-ar vedea cu siguranță, consimți Rebecca. Mă bucur că am o scuză pentru a ieși într-o zi atât de frumoasă, spuse ea privind în jur. Am fost atât de ocupată, că nici nu am observat cum s-a schimbat vremea.
    Cele două femei începură să discute tot felul de nimicuri în timp ce se îndreptau spre capătul mai îngust al lacului plind de păsări acvatice, care făceau un tărăboi de neimaginat. Când ajunseră acolo, Lady Bowden scoase două bucăți de pâine din săculețul ei de mână încăpător și, după ce îi dădu Rebeccăi una din ele, rupse un colț și îl aruncă în apă. Rațele și gâștele se năpustiră spre el din toate direcțiile, măcănind pline de speranță.
    Rebecca zâmbi și aruncă și ea în apă o bucată de pâine.
    - Oare de ce este atât de liniștitor să hrănești păsările de apă?
    - Acestea sunt mult mai directe decât oamenii, îi răspunse mătușa ei. Că tot veni vorba, felicitări pentru logodnă. Bănuiesc că Lord Kimball este bărbatul splendid care te însoțea atunci când ne-am întâlnit?
    Balul de la Candover părea să fi avut loc cu atâta timp în urmă!
    - Vrei să spui domnul cu care am fost prinsă în flagrant. Ca să fiu sinceră, mătușă Margaret, logodna a fost doar o scuză pentru a evita scandalul. Aveam de gând să o rupem în liniște după o perioadă potrivită de timp.
    - După cum vorbești, pari că te-ao gândit să o transformi într-o logodnă adevăratăă, spuse mătușa ei, privind-o plină de curiozitate. Până la urmă, dacă ai fost prinsă în flagrant cu domnul acesta înseamnă că ții la el într-o oarecare măsură.
    - Lucrurile s-au schimbat. Poate n-ar trebui să-ți spun asta, pentru că nu vreau să te fac să suferi, dar într-un fel ne privește pe amândouă, spuse Rebecca aruncând o bucată de pâine cât de departe putu. O lebădă mută coborî cu grație în apă și îi fură buățica unei gâște. Am aflat de curând că soțul tău l-a angajat pe Lord Kimball pentru a intra în serviciul tatălui meu ca secretar și a căuta probe că tatăl meu mi-a omorât mama.
    - O, Doamne, înțeleg de ce nu voiai să vorbești despre asta! spuse Lady Bowden cu ochii mari de uimire. Bănuiesc că îți faci griji pentru tatăl tău și ești furioasă pe tânărul tău.
    - Nu este tânărul meu, cu atât mai puțin acum.
    - Bărbații sunt niște creaturi imprefecte, nu-i așa? Dar sunt singurul sex diferit de al nostru care există, și trebuie să ne descurcăm cu ei așa cum putem, spuse mătușa ei oftând. Ce ciudat că, după aproape treizeci de ani, soțul meu încă nu și-o poate scoate pe Helen din minte.
    - Îmi pare rău, mătușă Margaret, spuse Rebecca cu blândețe. Știu că probabil aceste lucruri te rănesc.
    - Doar puțin. Să știi că mă iubește, deși eu înțeleg asta puțin mai bine decât înțelege el. Am avut o căsnicie bună, spuse ea aruncând câteva bucăți de pâine, cu o expresie ușor tristă pe chip. Cei doi fii ai noștri sunt o mare bucurie pentru noi. Cu toate acestea, cred că, pentru că în tinerețea lui a iubit-o pe Helen, ea reprezintă visurile lui pierdute de atunci. Nu vrea să renunțe la ele.
    - Pot să empatizez cu asta, dar nu și dacă regretele lui îl fac să îl acuze în mod nejustificat pe tatăl meu, spuse Rebecca aruncând o bucată de pâine pe deasupra unei gâște canadiene grase, pentru a ajunge la o mică rață sălbatică. Te rog să mă ierți că te întreb asta, dar..... este vreo șansă ca ura pe care o simte soțul tău să îl determine să falsifice dovezi pentru a-și susține convingerea că tatăl meu este cel vinovat?
    - Nu poate fi vorba despre așa ceva. Marcus poate avea idei fixe, dar este cât se poate de cinstit. Cum ai aflat de uneltirile soțului meu? întrebă mătușa ei, aruncându-i o privire piezișă.
    - L-am auzit din întâmplare în timp ce vorbea cu Kenneth la balul de la Strathmore.
    - Poate ar fi trebuit să particip și eu, nu să refuz, spuse Lady Bowden cu o grimasă. L-ai confruntat pe Lord Kimball?
    - Da. dacă aș fi avut o armă la mine, l-aș fi atacat.
    - Te-a sfidat?
    - Nu chiar, a spus că îi pare rău pentru acest joc dublu. Gura i se încleștă într-o expresie aspră. Asta nu schimbă însă faptul că m-a mințit.
    - Odată ce a fost prins în situația asta, nu a mai putut să iasă din ea și să îți dezvăluie adevrul, spuse Lady Bowden, rezonabilă. Și-a prins urechile în dilema asta.
    - O dilemă pe care a creat-o chiar el, comentă Rebecca cu amărăciune.
    O mișcare bruscă prin aerul de deasupra lacului fu urmată de un țipăt scurt și îndurerat al unei păsări în timp ce un porumbel se stinse într-un iureș de pene și oase rupte. Un șoim se repezise spre el și își înșfăcase prada neajutorată, după care o luase cu el. Rebecca își ținu răsuflarea, impresionată de ataul iute ca fulgerul.
    Lady Bowden urmări cu privirea penele care pluteau spre apă.
    - Ești furioasă, și ai tot dreptul să fii așa, spuse ea aruncând ultimele bucăți de pâine în apă, după care își scutură mănușile de firmituri. Dacă ții însă la acest tânăr, draga mea, îți sugerez să nu dai la o parte posibilitatea de a-l ierta.
    - Dar mai poți oare să ai încredere în cineva care te-a înșelat? întrebă Rebecca cu durere în glas.
    - Dragostea poate vindeca încrederea înșelată. Dragostea poate vindeca multe lucruri. Dacă nu ar fi fost adevărat, rasa umană ar fi dispărut de mult. Mergem să ne luăm o înghețată? propuse Lady Bowden luându-și nepoata de braț. Știu că înghețata este foarte buncă când ai o dispoziție proastă.
    În timp ce Rebecca își însoțea ascultătoare mătușa, se întrebă dacă urma să aibă parte vreodată de o asemenea pace sufletească. Poate că nu, dar îi plăcea să se afla în apropierea unei asemenea persoane.

    Pentru Kenneth, cele două zile de după ce Rebecca descoperise că o trădase se scurseră dureros de încet.
    După cum îi promisese, făcu tot posibilul pentru a nu-i sta în cale. Rebecca de-abia se uita la el, și propria lui suferință era sporită de durerea puternică pe care o simțea la ea, deși nu putea face nimic pentru a o dispersa. Prin urmare, avea grijă să fie mereu ocupat. Desenele pentru seria de gravuri aveau de profitat de pe urma acestei situații.
    Singurul lucru pozitiv fusese reacția lui Lord Bowden când îi dăduse vestea că lipsea cercul cu inima din inelul de logodnă. Acesta înțelesese imediat ce însemna asta. Deși era în continuare convins că Sir Anthony era criminalul, cel puțin era satisfăcut că lucrurile avansaseră puțin.
    Kenneth își petrecu cea de-a doua seară desenând în atelierul lui de unde nu o mai auzea pe Rebecca pregătindu-se de culcare când se retrăgea în camera ei. Poate ar trebui să doarmă pe patul îngust din atelier. Cu o noapte înainte, nu putuse închide un ochi știind că ea se afla la doar câțiva metri depărtare de el.
    Când se duse în camera lui, trecuse deja de miezul nopții. Restul casei era cufundat în tăcere. Kenneth își lăsă jos caietul de schițe și se duse la fereastră. Plouase mai devreme, dar acum o lună ca ceara strălucea pe cer printre nori. Poate ar trebui să picteze o bătălie nocturnă, cu lumina lunii filtrându-se de-a lungul patului armelor și pe marginea săbiilor tăioase. Ar putea fi de o eficiență stranie.
    Reședința Seaton era construită pe colț, iar de la el din pod Kenneth văzu un bărbat stând de-a lungul străzii secundare, chiar în apropierea zidului grădinii. Kenneth deveni mai atent când bărbatul se opri, căci acesta părea să se afle acolo cu un scop.
    Apoi acesta aruncă repede ceva, o fâșie luminoasă se strecură prin aer spre casă, spărgând un geam undeva la etajele inferioare. Câteva clipe mai târziu, casa fu scuturată de o explozie.
    - Doamne, Dumnezeule! spuse Kenneth ieșind în goană din atelier.
    În timp ce alerga pe holul îngust, bătu cu putere la ușile servitorilor, apoi se năpusti pe scări, coborând câte trei deodată. Ajunse la etajul de dedesubt tocmai când Rebecca și Sir Anthony ieșeau din dormitoarele lor în hainele de dormit. Lavinia era lângă Sir Anthony, petrecându-și, în mod evident, noaptea cu iubitul ei.
    - Doamne, Dumnezeule, ce s-a întâmplat? întrebă Sir Anthony cu răsuflarea întretăiată.
    - Un incediu! îi strigă Kenneth peste umăr în timp ce se năpustea spre restul scărilor. E un incediu în atelierul dumneavoastră, cred. Asigurați-vă că s-au trezit toți servitorii, poate vom fi nevoiți să evacuăm casa.
    Lavinia se îndreptă spre pod, în timp ce Rebecca și tatăl ei îl urmară pe Kenneth pe scări. Erau cu doar câțiva pași în urma lui, când Kenneth deschise larg ușa de la elegantul atelier.
    Un val de fum înecăcios ieși din încăpere. Un incediu de proporții răvășea atelierul, deja aproape imposibil de oprit. Focarele mai mici puseseră stăpânire pe covoare și pe mobilă. Kenneth începu să înjure văzând cum explodează un borcan cu ulei de in, împroșcând mai multe fragmente în flăcări prin cameră. O casă întreagă, plină cu opere de artă, se afla în pragul distrugerii.
    - Dumnezeule, tablourile mele! strigă Sir Anthony pradă disperării, după care țâșni ca o săgeată spre portretul conteselor gemene și al soților lor, aflat pe un șevalet, sub niște draperii în flăcări.
    - Tată! urlă Rebecca văzând draperiile prăbușindu-se cu o măreție profană.
    Kenneth îl trase înapoi pe Sir Anthony într-o clipă, înainte ca țesătura arzândă să cadă pe tablou.
    - Pentru Dumnezeu, ia tablouri care sunt mai departe de foc! spuse el înșfăcând un mic covor și începând să se lupte sălbatic cu flăcările.
    Sir Anthony apucă două tablouri de pe perete și le scoase din cameră. Câteva clipe mai târziu, se întoarse după altele, cu Rebecca alături. Dacă ar fi avut vreme, Kenneth ar fi izbucnit în râs. Dacă era vorba să ignore orice pericol pentru a salva arta, era clar că artiștii se pricepeau cel mai bine la așa ceva.
    Cei doi tineri lachei intrară furtunos în atelier cu urcioare de apă strânsă de pe noptierele tuturor.
    Kenneth își scoase lavaliera și o udă bine cu apă înainte de a și-o pune la gură, apoi turnă apă din urcioare peste flăcările cele mai mari, alături de cei doi lachei.
    Deși fumul continua să iasă în nor înecăioși, reușiseră să separe incendiul în două.
    Cu toate acestea, încă mai erau focare care ardeau în atelier. Flăcările dansau, luminând atelierul și salonul din apropiere în nuanțe de galben și de portocaliu drăcesc. Kenneth văzu cu coada ochiului cum Rebecca și tatăl ei scoteau din salon Horațiu pe pod. Doar câteva limbi de foc pătrunseră în camera aceea, așa că Kenneth le stinse, apoi închise ușile duble.
    Majordomul, Minton, apăru cu o prăjină lungă cu un cârlig, folosită de obicei pentru a deschide ferestrele de sus. O folosi pentru a sparge mai multe ferestre, după care începu să culeagă țesăturile fumegânde și să le arunce afară în grădina îmbibată cu apă de ploaie.
    Mai multe servitoare apărură, ducând găleți cu apă adusă de la bucătărie.
    - Dați-mi gălețile, ordonă Kenneth, apropiindu-se cât de mult putea de focul dogoritor și aruncând apoi apa peste cel mai mare focar de incediu rămas.
    Fără să se uite, dădu înapoi găleata și, luând o alta, o ridică și o aruncă pe foc. Ridică, aruncă, ridică, aruncă. Din nou. Din nou.
    Începuseră să câștige teren. Când avea apă disponibilă, o arunca alegându-și ținta cu grijă. Când nu mai avea apă, se lupta cu focul folosindu-se de covorul pârjolit. Gura i se umplu de praf de mangal și aproape orbi din cauza fumului și a lacrimilor. Unul după altul, însă, focarele fură stinse fie cu apă, fie cu covorul.
    După un infern interminabil de flăcări și fum, și ultima flacără fu stinsă, și Kenneth se avântă nesigur pe coridor, căzând în genunchi și inspirând aerul rece.
    - Am reușit, sau, mai bine zis,tu ai reușit, spuse Sir Anthony gâfâind, aproape de nerecunoscut în hainele pline de funingine.
    - Ar trebui să mai aruncăm apă pe orice lucru fumegând, spuse Kenneth tușind, simțindu-și gâtul dureros de la fum.
    Lavinia ordonă în liniște să mai fie adusă apă, deși într-un ritm ceva mai domol. Rebecca îngenunche lângă Kenneth cu un lighean de apă în mâini. Cămașa ei de noapte, delicat brodată, era pătată de funingine, și picioarele ei desculțe se înnegriseră.
    - Ai vreo arsură, căpitane? Mâinile tale nu arată prea bine, spuse ea.
    Kenneth își privi mâinile și văzu că piele îi era roșie, acoperită de funingine și de bășici. În același timp, își dădu seama că îl dureau groaznic mâinile.
    - Cred că sunt niște răni minore, spuse el crispându-se de durere în timp ce își flexa degetele.
    Rebecca ridică o cârpă umedă și îi curăță mâna dreaptă, după care aplică o alifie peste zona cu bășici, fără a ridica privirea.
    Cămașa ei de noapte largă, din muselină, i se depărtă de trup, scoțându-i în evidență curba sânilor. Pielea era de culoarea untului acolo, contrastând puternic cu filmul de funingine care îi acoperea piele ce fusese expusă la fum. Reacția lui la această priveliște era un semn clar că nu era rănit prea serios.
    Își feri privirea. Rebecca termină de bandajat mâna dreaptă și începu să i-o doftoricească pe cealaltă cu aceeași atitudine rece și impersonală.
    - Mobila este complet distrusă și cinci tablouri au ars, spuse Sir Anthony întorcându-se din atelier. O nimica toată dacă ne gândim ce s-ar fi putut întâmpla. Dar cum s-a ajuns la asta? Nu am lăsat nicio lumânare aprinsă, nici focul în cămin. Cu siguranță uleiul de in nu a explodat din senin.
    - A fost un incediu premeditat, spuse Kenneth pe un ton sinistru. Din întâmplare, eram în atelierul meu și mă uitam pe fereastră, când am văzut un bărbat aruncând un fel de obiect incendiar spre casă. Bănuiesc că a umplut o sticlă cu praf de pușcă, a sigilat-o cu ceară și i-a făcut un fel de fitil care să ardă preț de câteva clipe înainte de a face praful de pușcă să sară în aer. Nu poate fi prea dificil.
    - Bine, dar de ce? întrebă Sir Anthony uimit peste măsurăă.
    - Cine știe? Un critic de artă, un rival gelos, un soț furios, un partizan al lui Bonaparte căruia nu îi plac tablourile dumneavoastră despre Waterloo, spuse Kenneth ridicându-se obosit. Vă recomand să angajați niște paznici care să patruleze prin preajma casei pe viitor.
    - O idee excelentă, spuse Lavinia. În seara aceasta, însă, sugerez să bem cu toții niște coniac, după care să mergem la culcare.
    Privirea lui Kenneth trecu de la un servitor la altul. Toți erau aliniați în hol, cu fețele purtând semnele aceleiași combinații de oboseală și triumf pe care o simțea și el.
    - Fără eforturile tuturor celor de față, reședința Seaton ar fi ars, și probabil jumătate din casele din jur împreună cu ea. Drept recunoștință, veți primi cu toții prime.
    Sir Anthony dădu din cap aprobator, și un murmur de mulțumire se răspândi printre servitorii murdari. Apoi acesta o luă pe Lavinia de talie. Kenneth îi urmări privirea Rebeccăi, care îl evita în continuare.
    Le dădu drumul tuturor servitorilor, cu excepția majordomului și a celor doi lachei, apoi cercetă împreună cu aceștia atelierul, pentru a se asigura că nu exista riscul ca focul să se aprindă din nou. Le spuse servitorilor că se puteau duce la culcare, în timp ce el avea să stea de pază până dimineață.
    - Mă voi ocupa eu de asta, domnul meu, dumneavoastră ați depus mai multe eforturi decât oricine, spuse Minton. De-abia vă mai țineți pe picioare de oboseală. Duceți-vă, spuse majordomul când Kenneth încercă să protesteze.
    - În armată, asta ar însemna insubordonare, comentă el cu un zâmbet șiret.
    - Dar aici nu suntem în armată, domnul meu, și tot ce puteți face este să mă concediați.
    - Slabe șanse să fac asta. Mulțumesc, spuse Kenneth, așezându-și mâna pe umărul majordomului preț de o clipă, după care urcă obosit la el în dormitor.
    Când deschise ușa, o găsi acolo pe Rebecca. Spre regretul lui, purta acum un halat de cameră care îi ascundea cât se poate de bine silueta.
    Expresia ei distantă îi dădu clar de înțeles că vizita ei nu era deloc una romantică.
    - M-am gândit că ți-ar face bine niște coniac, spuse ea ridicându-se și dându-i un pahar plin.
    - Te-ai gândit bine, spuse el luând o înghițitură mare. La început, simți cum coniacul îi arde gâtul, dar apoi i-l amorți.
    Urciorul lui de apă era intact, așa că se spălă de funingine pe față și pe mâini, după care se întoarse spre vizitatoarea lui.
    - Evenimentele s-au mutat din domeniul posibilităților vagi în cel al violenței indiscutabile, spuse el.
    - Tu crezi că există o legătură între asta și moartea mamei mele, spuse ea mușcându-și buzele.
    - Poate că nu, dar este o variantă mult mai plauzibilă decât cea conform căreia familia ar avea doi dușmani de moarte, spuse el adunând pernele lângă capul patului și întinzându-se pe cuvertură, cu mintea goală, cu gâtlejul și mușchii sfâșiați de durere. Până acum au avut loc trei incidente: supradoza de landanum a mamei tale, căderea ei fatală și obiectul incendiar din această seară. Fiecare dintre ele a fost mai dramatic și mai letal decât anterioarele.
    - Oricine a pus în pericol viețile câtorva zeci de oameni din cauza unei răzbunări personale este de o răutate fără seamăn, spuse ea cu privirea înnegurată. Ai spus că este vorba despre un dușman al familiei mele, dar tatăl meu trebuie să fie ținta. Nimeni nu mă cunoaște atât de bine încât să își dorească să mă ucidă - cu excepția ta, poate, spuse ea cu o grimasă.
    - Crede-mă, Rebecca, nu am intenționat niciodată să îți fac rău, replică el cu seriozitate.
    - Poate ar trebui să îi spunem tatei despre teoria ta cum că incendiul face parte dintr-un plan de anvergură, spuse Rebecca ferindu-și privirea.
    - Nu avem niciun avantaj din asta, comentă el clătinând din cap. După această seară, ar trebui să fie ușor de convins să rămână vigilent, chiar dacă nu o să îi împărtășesc bănuielile mele.
    - Prea bine, spuse ea ridicându-se. Noapte bună, căpitane.
    Kenneth simți o dorință aproape imposibil de stăpânit de a o lua în brațele lui și a o trage la el în pat, și asta nu doar pentru a face dragoste, ci pentru a putea să o țină în brațe, să regăsească acea armonie dintre ei.
    Însă nu se putea întâmpla așa ceva, motiv pentru care își așeză paharul gol pe noptieră și oftă.
    - Oare eforturile mele din această seară reușesc să-ți mai tempereze resentimentele față de acțiunile mele din trecut?
    - Nu m-am îndoit niciodată de curajul tău, căpitane, ci doar de cinstea ta, spuse ea oprindu-se lângă ușă, după care plecă.
    Rebecca părea atât de nefericită, încât Kenneth se pomeni întrebându-se dacă nu suferea și de altceva, nu doar fiindcă se simțise dezamăgită de el. Poate că jocul lui dublu redeschisese răni mai vechi. Prima ei dragoste din tinerețe se dovedise un dezastru, și, deși îl iubea foarte mult, tatăl ei nu era chiar un model de grijă părintească și stabilitate. Probabil îi era mai ușor să creadă că nu te puteai baza pe bărbați decât că puteai avea încredere în ei.
    Dacă așa stăteau lucrurile, poate că nu avea să se facă niciodată iertat, căci nici el nu era un model. Gândul ăsta îl tulbură profund.
    Kenneth se forță să se concentreze asupra celui care pusese focul. Cum arăta bărbatul? Nu observase nimic deosebit la el în întuneric. Era de statură medie, poate puțin mai înalt decât media.
    Tocmai se pregătea să se culce, când auzi o bătaie ușoară în ușă.
    - Intră, spuse el obosit.
    Era Lavinia. Kenneth dădu să se ridice, dar ea îi făcu semn să rămână în pat.
    - Îmi pare rău că te deranjez, spuse ea, dar, de vreme ce încă ești certat cu Rebecca, m-am gândit că nu te va deranja.
    - Observi prea multe lucruri, comentă el.
    - Trebuie să mai fie și cineva normal pe aici.
    - Nu se va întreba Sir Anthony unde ai plecat?
    - Doarme deja buștean, spuse ea închizând ușa în urma ei. Anthony e în pericol? îl întrebă ea direct.
    - Cred că ar putea fi.
    - Ce pot să fac? continuă ea, cocoțându-se pe marginea singurului scaun din cameră.
    - Îți vine în minte vreun dușman care ar vrea să îi facă rău, fizic vorbind, lui Sir Anthony? o întrebă Kenneth, dându-și seama că Lavinia, cu simțul ei de observație ascuțit și cu cercul ei larg de cunoștințe, ar putea fi de ajutor.
    Lavinia fu scuturată de un fior și își strânse mai mult halatul în jurul formelor generoase. Acum își arăta vârsta, iar expresia ei, de obicei plină de viață, era una goală.
    - Este de așteptat ca un bărbat de succes precum Anthony să fie urât, dar nu mă pot gândi la nimeni care să își dorească să îl ardă de viu, alături de toată familia lui.
    - Ești îndrăgostită de el, nu-i așa? întrebă Kenneth încet.
    - Din ziua în care ne-am cunoscut, spuse ea simplu. Aveam șaptesprezece ani când i-am pozat pentru prima oară. Am fost tentată să îl seduc, dar nu doream să fiu doar o altă aventură pasageră. M-am gândit că prietenia avea să reziste mai mult, și asta s-a și întâmplat. Helen mi-a zis odată că, dacă i s-ar întâmpla ceva, ar trebui să am grijă de Anthony, spuse ea oftând și lăsându-se pe spate pe scaun. Nu voia să cadă în ghearele vreunei harpii interesate doar de faima și de averea lui.
    - În momentul morții lui Lady Seaton, cine era metresa lui Sir Anthony? întrebă el, gândindu-se că sosise momentul potrivit pentru a primi răspunsul la o altă întrebare. Am auzit un zvon cum că avea gânduri foarte serioase legate de femeia accea, poate chiar se gândea să pună capăt căsătoriei lui. Dacă ar fi dorit asta, ar fi putut să divorțeze de Helen invocând legătura ei cu Hampton.
    - N-ar fi făcut niciodată asta. Niciodată, spuse Lavinia cu fermitate. Cu siguranță nu cu creatura aia cu care se culca. Probabil ea însăși a răspândit zvonul din vanitate, de vreme ce era căsătorită și nu s-ar fi putut căsători cu el nici dacă Anthony ar fi divorțat.
    - Și femeia era..... începu Kenneth.
    Lavinia ezită, apoi ridică din umeri.
    - Mama ta vitregă, spuse ea.
................................................................................