11.
Rebecca era fermecată de faptul că încrederea lui crescuse într-o asemenea măsură încât acum putea afirma una ca asta. Totuși, Sir Anthony afișa acea expresie circumspectă a unui om care fusese abordat de prea multe ori de către artiști amatori, cu tot felul de noțiuni exagerate privind abilitățile lor.- Tată, este foarte talentat, spuse ea pentru a-l încuraja. La sugestia mea, a început să folosească unul dintre dormitoarele goale de la mansardă ca atelier de lucru.
Sir Anthony ridică din sprâncene.
- Se pare că s-au întâmplat multe lucruri fără știrea mea. Nu-i de mirare că ești atât de perspicare când vine vorba despre pictură, Kenneth. Ce fel de favoare dorești?
- Mă gândesc să trimit două tablouri la expoziția Academiei Regale, spuse Kenneth jucându-se nervos cu furculița. Cred că este puțin probabil ca ele să fie acceptate, însă.... Ați fi dispus să le vedeți, pentru a-mi spune dacă mă voi face de râs, în cazul în care îndrăznesc să le trimit?
Sir Anthony își aranjă șervetul pe masă și se ridică.
- Dacă vrei tu, sigur. Însă, te avertizez, sunt un critic neîndurător.
- Chiar și față de propria lui fiică, spuse Rebecca, gândindu-se la cum se simțise ea cu ocazia primelor ei lecții. Tatăl ei nu acceptase niciodată de la ea decât excelență. Dacă tot mergeți la mansardă, tată, te poți uita și la cele două tablouri pe care intenționez să le prezint? întrebă ea, ridicându-se la rândul ei de la masă.
- Așadar, în cele din urmă, te-ai hotărât să expui și tu ceva! Era și timpul, spuse Sir Anthony aruncându-i o privire lui Kenneth. Presupun că aici ai intervenit tu. În mod evident, logodna vă priește.
Ea ar fi trebuit să repete faptul că nu avea nicio intenție de a se mărita, dar păstră acest gând pentru o altă zi.
- Ne-am încurajat reciproc să facem o încercare.
- Foarte bine. Acum, hai să vedem despre ce e vorba, ca să mă pot întoarce la lucru, spuse tatăl ei ridicându-se de la masă și îndreaptându-se spre scări.
Kenneth se înclină politicos, făcându-i semn Rebeccăi să meargă înaintea lui. Avea o expresie greu de citit, dar puteai ghici cât de încordat era după mușchii crispați ai feței. Nu era de mirare, având în vedere că pictura însemna foarte mult pentru el, și, în plus, urma să fie evaluat de unul dintre cei mai buni și mai severi artiști din Marea Britanie. Oricâtă încredere acumulase până acum, și-o putea pierde pe toată dacă avea să fie criticat prea aspru de tatăl ei.
Ei bine, și ea era tulburată. Nu apelase niciodată la tatăl său pentru o astfel de analiză profesională.
Mai rău, picturile ei erau profund personale.
Ajunseră mai întâi în atelierul Rebeccăi. Ea indică portretul lui Kenneth aflat în dreptul ferestrei, pe șevalet.
- Iată Corsarul.
Sir Anthony îl studie cu atenție.
- Excelent. Tabloul este tot atât de eroic pe cât este de uman. Kenneth nu vei arăta niciodată mai bine de-atât. Va fi cu siguranță expus. De asemenea, va avea și mare succes la public. Văzând amuzamentul din privirea tatălui ei, Rebecca își dădu seama că el devenise conștient de acea senzualitate pe care o detectase Lavinia când văzuse tabloul.
Din fericire, el nu comentă acest aspect.
- Ce altceva vei mai prezenta? întrebă el privind în jurul lui.
Simțindu-se în mod vizibil mult mai agitată, ea îl conduse spre imaginea femeii aflate în cădere, ce se afla pe un alt șevalet.
- Cred că o voi numi Transfigurare, spuse ea.
Amândoi bărbații se uitară lung la tablou, iar pe obrazul tatălui ei începu să zvâcnească un mușchi.
Cei mai mulți dintre privitori ar fi văzut această pictură ca pe o reprezentare romantică a unei culturi exotice. Întregul peisaj se afla înăuntrul unui crater dintr-un vulcan de pe o insulă din Pacific. În josul pânzei era înfățișat iadul clocotitor format de lava topită și de vălătuci de fum.
Înșirați pe buza de sus a craterului, un grup de locuitori ai insulei, în veștminte sclipitoare, priveau o tânără femeie ce se oferea ca jertfă zeilor păgâni ai vulcanului. Ea se afla în cădere liberă, cu brațele întinse și cu părul negru desfăcut, în timp ce sarongul strălucitor îi flutura în jurul trupului subțire. Pe fața fetei se deslușea o expresie de extaz, o capitulare absolută ce surprindea totuși puterea invincibilă de a transcede dorințele și răutățile omenești.
Imaginea fusese inspirată de remarca lui Kenneth în legătură cu inexistența fricii atunci când moartea pare inevitabilă.
Rebecca dorise să înfățișeze spiritul nemuritor în confruntarea cu moartea, seninătatea din inima tragediei.
În urma unei misterioase alchimii mentale, ea tranfigurase durerea pierderii mamei sale în idolatria acestei prințese păgâne. Dar, deși tabloul fusese o reușită în termeni artistici, nu o făcuse să dobândească acea pace sufletească la care râvnea.
Sir Anthony își controlă cu greutate emoțiile.
- Pe deplin înțeles nu va putea fi, însă toată lumea îl va admira. Ți-ai depășit limitele. Kenneth, este rândul tău acum.
Pe când tatăl ei se întoarse, îndreptându-se spre ușă, ea observă cum își stăpânea lacrimile. Ar fi trebuit să-și dea seama că el avea să înțeleagă despre ce era vorba.
- Este ceva sublim, spuse Kenneth încet, oprindu-se puțin, după care îl urmă pe Sir Anthony.
Ea se apropie de tabloul corsarului. Nu era o descriere nepotrivită pentru Kenneth. Merse apoi după cei doi bărbați până la micul atelier de la mansardă. Ajunse în momentul în care Kenneth terminase de aprins cele două candelabre cu lumânări. O privire rapidă împrejur îi confirmă faptul că portretul lui Lilith nu se afla la vedere. Se întreba care ar fi reacția tatălui ei dacă l-ar vedea. Probabil s-ar forma un vulcan în Mayfair.
Kenneth ridică un tablou și îl așeză pe pat, sprijinindu-l de perete. Pentru o clipă, ea își reaminti faptul că pe acest pat îi oferise virginitatea ei. Apoi, privind către pânză, toate gândurile ei personale dispărură.
Kenneth pictase scena unei execuții. Era un peisaj de noapte, majoritatea suprafeței tabloului fiind acoperită cu umbre, în timp ce o strălucire nefirească lumina șase partizani ai unei gherile spaniole care erau măcelăriți de către un pluton de execuție francez. Rebecca bănuia că tabloul fusese realizat destul de repede, întrucât tehnica folosită era destul de neconvențională, similară cu a acuarelei și cețoasă ca un coșmar. Cu toate acestea, avea o forță profundă, viscerală.
Amenințătorii soldați francezi erau obscuri în uniformele lor albastre, fețele lor fiind umbrite de chipiuri. Totuși, grupul de gherilă era alcătuit din indivizi reconoscibili, fiecare atât de distinct reprezentat, încât puteau fi recunoscuți cu ușurință. Mai mulți bărbați zăceau morți la pământ, printre care și un preot ce ținea un crucifix în brațe.
Punctul focal al tabloului era un tânăr cu brațele desfăcute, în timp ce gloanțele francezilor îi sfârtecau trupul. Cămașa lui albă era mânjită deja de pete de sânge. Oricine privea tabloul se simțea plin de furie față de cruzimea războiului.
- Acum îți înțleg rezervele legate de acceptarea lucrării tale, spuse Sir Anthony. De obicei, la Academie nu prea au succes lucrările ostentative din punct de vedere emoțional. Cum se cheamă lucrarea ta?
- Navarre, a cincea zi din noiembrie, 1811, răspunse Kenneth cu o expresie dezolantă.
- Arătă-mi-o și pe cealaltă, îi ceru Sir Anthony scurt.
Rebecca își privi tatăl cu surprindere. Deși stitlul lui era unul clasic, cu siguranță observase calitatea muncii lui Kenneth.
- Scenele se leagă între ele, spuse Kenneth luând tabloul de pe șevaletul lui și așezându-l pe pat, lângă scena execuției. I-am spus Pieta spaniolă.
Acesta era mult mai tulburător decât primul tablou.
Pieta în italiană însemna „milă”, iar termenul este folosit pentru a înfățișa una dintre imaginile clasice ale artei creștine, Fecioara Maria ținând în poală trupul mort al fiului ei. Rebecca observă faptul că Kenneth alesese să reproducă poziția din faimoasa sculptură a lui Michelangelo de la Bazilica Sfântul Petre.
Pe de altă parte, versiuneasa nu surprindea sobrietatea clasică a modelului. Lucrând cu o atenție deosebită și mult mai în detaliu decât la scena cu măcelul, acesta înfățișa o femeie spaniolă de vârstă mijlocie care îmbrățișa trupul tânărului aflat în centrul tabloului anterior. Avea capul lăsat pe spate, în timp ce-și înălța plânsetele ei de mamă care își văzuse copilul ucis.
Imaginea era una nemuritoare și obsedantă, care o pătrunse pe Rebecca până în adâncul ființei, eliberându-i propria durere. Cu privirea ațintită, literalmente paralizată, aproape în stare de șoc, era îngrozită de faptul că, daă începea să plângă, nu avea să se mai poată opri.
Își smulse privirea de la tablou și se uită la tatăl ei. Acesta studia tabloul lipsit de orice expresie.
Și-ar fi dorit să-l poată lovi, făcându-l vinovat pentru această tăcere. Nu putea simți el oare neliniștea lui Kenneth?
În cele din urmă, Sir Anthony rupse această liniște încordată:
- Mai ai multe de învățat până să devii un mare pictor, Kenneth, dar tu ești deja un mare artist, spuse el, după care se întoarse pe călcâie părăsind atelierul.
Kenneth îl privi în timp ce pleca, uluit, ezitând parcă, neștiind cum să interpreteze comentariul lui Sir Anthony.
- Felicitări, căpitane, spuse Rebecca după ce se asigură că își putea controla vocea. Ai primit o răsplată extraordinară.
El expiră și își frecă obosit ceafa.
- Ce crezi despre tablouri, Rebecca?
- Sunt nemaipomenite, răspunse ea cu sinceritate. Vor inspira atât iubire cât și ură. Pieta este atât de vie în intesitatea ei, încât de-abia pot rezista să mă uit. Însă, luate împreună, sunt niște tablouri care merită văzute. Sper că cei de la academie vor avea înțelepciunea să le accepte.
- Chiar dacă nu o vor face, am de gând să-l rog pe Hampton să le graveze pentru seria luptelor peninsulare. Într-un fel sau altul, vor ajunge să fie văzute.
Rebecca scrută încă o dată tablourile, iar privirea ei atentă trecu peste Pieta, pentru a zăbozi asupra scenei execuției.
- Tu ai luat parte la toate acestea.
Nu era o întrebare.
- Sunt două dintre imaginile fundamentale din galeria mea personală de coșmaruri, spuse el, și cicatricea îi păli. Ca ofițer al unui detașament de recunoaștere, mi-am petrecut majoritatea timpului călărind, de la un capăt la altul, prin întreaga Spanie, întotdeauna purtându-mi uniforma, astfel încât, în cazul în care aș fi fost luat prizonier, nu m-ar fi împușcat considerându-mă spion. Și a funcționat, continuă el, arătând spre scena execuției. Munca mea consta parțial în a lua legătura cu trupele de gherilă pentru a culege informații. Cel mai mult am lucrat cu acest grup, până când am fost înconjurați de francezi și am fost capturat alături de ei. Fiind ofițer britanic, am fost pus la loc de cinste. Francezii mi-au dat să beau vin, spunându-mi că erau invidioși pe faptul că aș putea fi trimis la Paris, asta în cazul în care n-are putea aranja niciun schimb.
Se opri aici, iar ochii lui întunecați se făcură aproape negri.
- Și te-au silit să-ți vezi prietenii măcelăriți, spuse ea încet.
- Nu am fost forțat să mă uit. Însă, dacă nu aș fi făcut-o, ar fi fost..... Se întrerupse, căutându-și cuvintele. Dezonorabil, mișelesc. Trebuia să fiu martor la curajul și sacrificiul lor.
- Și încă de pe atunci ți-au bântuit visele, spuse ea. Kenneth, acesta este un monument comemorativ cât se poate de nobil.
- Ei ar fi ales fără ezitare viața, afirmă el întristat.
Privirea ei nesigură se îndreptă iarăși spre Pieta. Se mai întremase puțin și putea să examineze tabloul cu o oarecare detașare. Chiar și așa, durerea pe care o înfățișa tabloul avea un efect tulburător asupra ei, posibil din cauza faptului că era femeie. Se întreba cum ar putea să poarte cineva în pântecul său un copil, să-i dea naștere în ciuda durerilor, să-l crească cu dragoste, iar apoi să-l vadă murind sub proprii ochi. Până și acest exercițiu de imaginație era aproape copleșitor.
- Tânărul acesta îți era prieten apropiat? îl întrebă ea cu inima strânsă.
- Eduardo era fratele mai mic al Mariei, răspunse el cu vocea stinsă. Avea doar șaptesprezece ani când a murit.
Rebecca cercetă chipul băiatului, observând o asemănare cu schița picturii în pastel pe care i-o făcuse Kenneth iubitei lui.
- Mi-ai spus că Maria a fost omorâtă de către francezi. Tot împușcată?
- Nu, spuse el, închizând ochii în timp ce o durere convulsivă îi străbătea chipul. Cândva voi picta acea scenă. Atunci poate nu voi mai avea coșmaruri, adăugă el deschizând ochii. Tu ești cea care m-a învățat faptul că suferința poate fi transfigurată prin intermediul artei. E un alt lucru pe care ți-l datorez și pentru care nu voi putea să îți mulțumesc niciodată îndeajuns.
Rebecca se întoarse cu spatele. O emoție mult prea mare pusese stăpânire pe această încăpere. Chipul lui afișa o pasiune mult prea primejdioasă.
- Nu-mi datorezi nimic, Kenneth. La rândul meu, am beneficiat de pe urma prieteniei noastre.
- Știu că toate tablourile trebuie livrate până mâine la miezul nopții, la Academia Regală, spuse Kenneth dorind, probabil, la rându-i, să se sustragă intensității sentimentelor care îl străbăteau. Dar ce se întâmplă după aceea?
- Comisia este formată din diferiți membri ai Academiei. Ei decid ce anume se acceptă. De obicei sunt acceptate în jur de o mie de lucrări. Toate operele sunt supuse jurizării, cu excepția celor care aparțin membrilor Academiei, precum tata, unchiul George și Lord Frazier. Tablourile lor vor avea întotdeauna întâietate în cadrul expoziției.
- Și ei sunt membri ai Academiei? Nu știam acest lucru.
- Unchiul George este unul dintre cei doi gravori cu statut de membru. Frazier este doar membru corespondent. Bănuiesc că s-a simțit ofensat - căci, în repetate rânduri, posturile vacante au fost disponibile doar pentru membrii cu drepturi depline - dar este mult prea mândru pentru a vorbi despre asta.
- Păcat că talentul și disciplina lui Frazier nu sunt pe măsura trufiei sale, spuse Kenneth sec. Cum vom putea afla dacă lucrările noastre au fost acceptate? Se va întocmi o listă?
- Nu va fi atât de oficial, răspunse ea zâmbind mânzește. După etapa de selecționare, artiștii vor trebui să meargă la academie și să-l întrebe pe ușier de soarta muncii lor. Va exista o coadă mare de oameni, iar ușierul adoră să urle „Nu” când lucrările lor nu au fost acceptate. E foarte jenant.
- Mă aștept ca asta să se întâmple și cu mine, spuse Kenneth cu o grimasă.
- Un refuz nu înseamnă că munca ta este fără valoare, replică ea aruncându-i o privire fermă.
- După ce am obținut aprobarea ta și a lui Sir Anthony, voi putea supraviețui lipsei de apreciere a Acadamiei, spuse el zâmbind.
Ea observă, din nou, căldura alarmantă din privirea lui. Îi amintea cu claritate de momentul în care făcuseră dragoste. Rebecca simți cum începe să plutească în derivă de-a lungul încăperii minuscule.
- Afli unde ți-au expus lucrările în Ziua Vernisajului, când artiștii pot realiza modificări de ultim moment. Domnul Turner este cunoscut pentru faptul că, practic, a pictat din nou un tablou întreg, făcându-l și mai magnific, spuse ea zâmbind.
- Cum au de gând să expună o mie de tablouri?
- Foarte aproape unul de altul. Ramele mai că se ating. De asemenea, faimoasă cameră a expoziției este imensă. O lucrare agățată aproape de plafon este practic insesizabilă. Ei spun că ar fi „împresurată de ceruri”. Presupun că mai bine așa decât să nu fie acceptată, însă în mod cert nu avantajează cariera unui artist.
- Pare destulde evident faptul că acceptarea este primul obstacol din ceea ce pare o cursă cu multe alte impedimente, spuse Kenneth cu o expresie melancolică. E destul de straniu să pot vorbi despre pictură și despre expoziție atât de degajat. Am fost crescut pentru a deveni moșier, iar soarta m-a transformat în soldat. În urmă cu trei luni de zile nu mi-aș fi imaginat că voi trăi o viață de artist.
Ea îi privi trăsăturile colțuroase și trupul puternic, gândindu-se la corsar. N-o fi fost el bărbatul din fanteziile tuturor femeilor, dar pentru ea clar era. Știind că ar trebui să plece, Rebecca apucă mânerul ușii.
- Poate există ceva a cărui valoare nu ai putut-o recunoaște, dar care te-a apropiat de artă într-o manieră de neînțeles, Kenneth. Înăuntrul tău a existat darul de a învăța fără a beneficia de o educație formală în acest sens, iar războiul ți-a asigurat realitatea obiectivă a unei arte desăvârșite. Rezultatul s-a cristalizat într-o viziune inconfundabilă, spuse ea, după care se răsuci și plecă repede, înainte de a ceda cu totul tentației de-a se arunca în brațele lui.
Capitolul 25
În momentul în care intră împreună cu Rebecca în Somerset House, Kenneth începu să fluiere încetișor.
- Nu ai exagerat în legătură cu numărul de oameni care-și așteaptă rândul pentru a putea afla dacă lucrările lor au fost expuse.
Rebecca se strecură aproape de el.
- Imaginează-ți cât de neplăcut ar fi fost dacă am fi ajuns dis-de-dimineață.
- Chiar și acum este destul de rău. Trebuie să fie în jur de cincizeci sau șaizeci de bărbați strânși aici, spuse el zâmbindu-i. Și cam trei femei.
Artiștii soseau în mod constant, unii dintre ei înghesuindu-se nelinștiți. Știind cât de mult îi displăceau Rebeccăi mulțimile, el îi privea cu o figură aspră de ofițer pe cei care se îmbrânceau prea tare. Atât lui, cât și Rebeccăi și se asigură astfel mai mult spațiu.
Ușierul care cercetă registrul tablourilor, răcni un „Nu” către omul aflat la începutul cozii.
- Săracul de el, murmură Kenneth, în timp ce artistul se întoarse și ieși de acolo cu chipul palid.
Rebecca își controlă emoțiile apucându-l de braț.
- Vorbesc serios când spun că încep să regret că am făcut asta.
El îi atinse mâna care se odihnea pe antebrațul său. Rebecca părea să aibă degetele înghețate.
- Ți-aș spune adevărul, că vei fi acceptată, dar asta nu te-ar face să te simți mai bine, nu-i așa? replică el.
- Probabil și tu simți același lucru, spuse ea cu un zâmbet crispat.
- Mai rău, răspunse el cu tristețe. Șansele mele sunt mult mai mici.
- Eu posed o tehnică mai bună, însă tu ai mai multă substanță.
- Lucrările tale au la fel de multă substanță, doar că nu sunt la fel de melodramatice.
Privindu-se reciproc, izbucniră, în același timp, în râs.
- Nu-o așa că suntem într-o stare deplorabilă? spuse Rebecca.
Niciodată nu se simțise atât de apropiat de ea. Grijile comune păreau să creeze între ei o legătură tot atât de puternică precum pasiunea. El își păstra sinceră speranța că lucrările ei aveau să fie acceptate. Se resemnase cu gândul că tablourile lui aveau să fie respinse, dar nu se putea înșela în ceea ce o privea pe ea. În definitiv, era fiica lui Sir Anthony, nu o necunoscută.
- Trebuie să schimbăm subiectul, altfel vom ajunge foarte stresați, spuse el, încercând să se gândească la un subiect de conversație ușor.
- Hai să vorbim despre Gray Ghost, propuse el. Pentru o felină care, după calculele tale, are vreo zece sau doisprezece ani, arată foarte bine.
- Așa si trebuie, spuse ea cu un surâs luminos. Din toți acești ani, a fost treazdoar vreo doi ani de zile.
El chicoti. Reușiră să mențină o conversație ușoară, în timp ce șirul înainta. Cu toate acestea, Kenneth bănuia că nici unul dintre ei nu avea să-și amintească vreun cuvânt din cele pe care le rostiseră. Observă, totuși, faptul că la trei din patru artiști li se respingeau lucrările. Credea că și Rebecca era conștientă de acest fapt.
Mai târziu, după ce părea să nu se mai termine, doar un singur bărbat îi mai despărțea de portar.
- Frederick Marshall, spuse pictorul răgușit.
Portatul căută frenetic prin toate hârtiile mototolite, mișcându-și ușor buzele în timp ce încerca să descifreze numele artișilor.
- Marshall. Nu! exclamă el privind pe deasupra ochelarilor.
Marshall lovi cu pumnul cealaltă palmă.
- Academie blestemată! Ce știu nerozii ăștia bătrâni despre arta adevărată? izbucni el, cu privirea înflăcărată, după care plecă furios în treaba lui.
Venise rândul Rebeccăi. Kenneth își puse încurajator brațele pe umerii ei.
- R. A. Seaton, spuse ea tremurat.
Portarul îi aruncă o privire dezaprobatoare, după care se aplecă din nou asupra hârtiei, mișcându-și ușor degetul în josul paginii.
- Seaton. Corsarul. Da! Transfigurare. Da!
Rebecca păru să se lumineze ca o lumânare sub mâinile lui Kenneth. Se răsuci către el, cu ochii strălucindu-i.
- Este uimitor - și binemeritat, se mulțumi el să spună cu afecțiune, deși în realitate ar fi vrut să o sărute.
- Este rândul tău, spuse ea. În privirea ei se putea observa cât de mult își dorea ca el să fie acceptat.
Făcu un pas în față.
- Kimball.
Ușierul părea a se mișca din ce în ce mai încet cu fiecare artist, bâjbâind printre pagini.
- Kimball. Nu!
Inima lui Kenneth îngheță. Deși își spusese că avea să fie respins, realitatea părea mult mai dură. Simți cum îl săgeată o durere profundă. Rebecca îl apucă mâna și i-o strânse cu putere.
- Ba nu, ăla e Kimbrough, mormăi apoi portatul. Să vedem, tu ești Kimball? spuse el cercetându-l pe Kenneth, care dădu aprobator din cap.
Portarul privi iarăși lista.
- Navarre, a cincea zi din noiembrie, 1811. Da! Pieta spaniolă. Da!
Simțind cum îl cuprinde un val de pură bucurie, Kenneth o ridică pe Rebecca în brațe și o învârti. Ea îl îmbrățișă, râzând cu încântare.
Bărbatul din spatele lor, nerăbdător, își strigă numele. Venindu-și în fire, Kenneth îi dădu drumul Rebeccăi cu grijă. Privirile lor se întâlniră, păstrând aceeași intensitate periculoasă.
El știa ce se putea întâmpla atunci când se apropia de ea, mai ales când amândoi se aflau într-o stare profund emoțională. Asta le crease necazuri înainte. Dacă n-ar fi fost înconjurați de oameni, el nu s-ar mai fi gândit la consecințe.
Rebecca își petrecu mâna pe după brațul lui și porniră amândoi mai departe.
- Am reușit, Roșcățico, am reușit! exclamă el.
Rebecca mai avea puțin și dansa pe treptele de la ieșire.
- Chiar dacă tablourile noastre vor fi situate mult prea aproape de tavan, vom putea spune întotdeauna că am expus la Academia Regală, replică ea.
Kenneth râmbi văzând cât de expansivă era Rebecca. Cel puțin astăzi, împărtășiseră acel spirit al camaraderiei simțit de toți soldații care au luptat împreună umăr la umăr și au câștigat bătălia.
În ziua vernisajului fu un mare haos. Încăperea nu era plină doar de artiști pregătiți să realizeze ultimele modificări la lucrările lor, ci și de nătăfleți care făcuseră uz de influența lor pentru a se infiltra înăuntru și a se holba prin sală.
Din instinct, Rebecca se trase puțin mai aproape de Kenneth. Într-o astfel de mulțime, el era o prezență mângâietoare. El privea, cu ochi mari, în jur, la încăperea imensă.
- M-ai avertizat în legătură cu faptul că fiecare perete va fi acoperit cu tablouri agățate dinspre podea spre plafon, însă realitatea mă șochează. Ceea ce văd este copleșitor.
- Și pentru mine. Întreaga mea viață am participat la expoziții, însă niciodată nu a trebuit să-mi caut lucrările în mijlocul unei astfel de confuzii.
- Poate ar trebui să facem asta într-un mod sistematic. Hai să începem din acel unghi și să înconjurăm de-acolo întreaga cameră, pâne ne găsim tablourile.
- Rugându-ne să fi fost expuse undeva la nivel optim, adăugă ea. Nivelul optim este reprezentat de acea margine ce înconjoară întrega încăpere, îi explică ea, observându-i privirea ironică. Are aproape doi metri și jumătate, astfel încât tablourile agățate la acest nivel sunt cel mai ușor de remarcat. Acest nivel al pereților este, de obicei, rezervat lucrărilor ce aparțin membrilor academiei, împreună cu acelea ale profanilor care sunt considerate de foarte bună calitate.
Apucându-l de braț, începură să dea ocol camerei, în timp ce diferiți artiși se agitau prin jur manevrând scări și tot felul de materiale de pictură.
Deși Kenneth își luase cu el o trusă plină de vopseluri și de pensule, hotărâseră împreună să nu aducă modificări lucrărilor lor decât dacă observau anumite detalii care băteau la ochi și necesitau modificări urgente.
- Privește! Rebecca rămase locului, oprindu-l și pe Kenneth. Tablourile tatei despre Waterloo. Nu-i așa că sunt nemaipomenite?
Cele patru tablouri aliniate unul lângă celălalt, la nivelul optim, dominau peretele. Un grup de oameni stupefiați se adunase pentru a putea admira lucrările.
- Sir Anthony și-a atins obiectivul, spuse Kenneth încetișor. De-a lungul mai multor generații, oameniii vor privi aceste tablouri și vor înțelege ce înseamnă să te afli la Waterloo.
Ea îi indică tabloul ce înfățișa linia de bătălie.
- Aici apari tu, împreună cu regimentul tău, un pic mai la stânga de centrul imaginii.
- De fapt, mă aflu aici, spuse el, arătând spre luptătorul din prim-plan ce păzea drapelul regimentului. Sir Anthony a repictat chipul sergentului pentru a-l face să-mi semene, cum, de altfel, a și spus că o va face.
- După această expoziție vei fi celebru în toată Londra, spuse ea afișând un zâmbet naiv.
El oftă.
- Identitatea mea este slab vădită în tabloul tatălui tău. În ceea ce privește Corsarul, îmi pare rău, însă trebui să-ți spun că a fost agățat aproape de tavan.
- Departe de privirea mea, spuse ea cu voioșie. Păcat că nu există nicio femeie în comisie. Ar fi asigurat tabloului un loc mai bun.
Râzând și tachinându-se, au continuat să dea ocol camerei. Era atât de multe de văzut și de discutat. Mult prea multe.
Rebecca știa din propria experiență că era necesar să mai treacă o dată pe acolo, astfel încât să poată aprecia pe de-a-ntregul lucrările expuse.
Cercetaseră doar doi pereți și evitaseră la limită să fie loviți de o paletă de culori scăpată de un tânăr nervos cățărat pe o scară, când Kenneth vorbi pe un ton liniștitor.
- Privește într-acolo, spuse el.
Tablourile lor atârnau unul lângă altul, și chiar puțin deasupra nivelului optim.
Tabloul-pereche al lui Kenneth era situat la dreapta, iar cel al Rebeccăi, la stânga.
- Slavă cerului, zise ea cu fervoare. Cariera ta este asigurată, Kenneth. Cu cât vei vrea să vinzi tablourile?
- Efectiv nu m-am gândit decât să-mi văd lucrările expuse, spuse el, părând surprins.
- Ei bine, ar fi timpul să te gândești. La urma urmei, scopul expoziției este de a atrage cumpărători.
- Tu ți-ai stabilit prețurile? replică el.
Privi către corsar și către femeia aflată în cădere.
- Cele două tablouri nu sunt de vânzare. Totuși, nu m-ar deranja să obțin niște cereri de realizare a unor portrete.
Un cuplu elegant se oprise pentru a privi tablourile.
- Privește acele tablouri spaniole. Ce putere pot avea! Par atât de reale! exclamă bărbatul.
Frumoasa femeie de la brațul lui se înfioră.
- Eu cred că sunt oribile. Arta înseamnă grație, nu dezgust. Pe de altă parte, acestea sunt frumoase, spuse ea indicând tablourile Rebeccăi. Privește exaltarea de pe chipul acelei fete care se sacrifică în favoarea semenilor ei. O imagine extrem de tulburătoare afectiv. Privirea ei se opri asupra corsarului. Portretul piratului pare-a fi mai degrabă scandalos, însă este, cu siguranță, remarcabil, continuă ea atingându-și buzele cu vârful limbii. Mă întreb cine o fi modelul.
Rebecca își înăbuși cu mâna râsetele, în timp ce îl trase pe Kenneth deoparte.
- Acesta este un eșantion echitabil a ceea ce vom auzi spunându-se despre lucrările noastre. Iar tu, lordul meu corsar, te vei trezi în ziua de după deschiderea expoziției și vei descoperi că ești celebru.
- Va trebui să părăsesc numaidecât Londra, spuse el tresărind. Tu prea te bucuri de întreaga situație, îi spuse el cu asprime când Rebecca izbucni din nou în râs. Ar fi trebuit să predau portretul lui Lilith. Astfel, bărbații ar fi fugit după tine în aceeași măsură-n care, spui tu, mă vor urmări femeile.
- Prostii, replică ea atingându-și genele cu sfială. Nimeni nu s-ar putea gândi că o astfel de diavoliță senzuală a fost inspirată de o creatură atât de modestă ca mine.
- Îți subestimezi mult prea mult puterea de atracție, Roșcățico, spuse Kenneth, și privirea i se îndreptă într-un punct din spatele ei.
- Bună ziua, Frazier, spuse el ridicând vocea pentru a acoperi zgomotul din jurul lor.
- Bună ziua, Kimball, Rebecca, răspunse cu blândețe Lord Frazier. Anthony mi-a zis că lucrările voastre au fost acceptate.
- Acestea patru, spuse Rebecca arătându-i tablourile. Am avut șansa de a fi expuși într-o zonă bună.
- Fără nicio îndoială, Anthony și-a folosit autoritatea.
Frazier își îndreptă atenția asupra Transigurării, iar chipul său deveni lipsit de expresie.
După un lung moment de tăcere, își îndreptă privirea spre celelalte tablouri, sfârșind cu Pieta.
- Interesant, însă mi-e teamă că sunt un pic cam moderne pentru gusturile mele. Tare păcat că nu ai fost instruit cum se cuvine, Kimball. Dacă ai intenția de a continua să pictezi, ar trebui să folosești subiecte istorice. Cineva nu poate pretinde să fie un artist serios fără a cunoaște arta clasică - și metoda manieristă descrisă cu atâta îndemânare de către Reynolds.
Rebecca nu părea surprinsă de faptul că el nu-i comentase tablourile. Frazier făcea parte din categoria celor care credeau că artiștii de sex feminin nu se puteau compara cu cei de sex masculin.
- Ați predat vreo lucrare anul acesta? întrebă Kenneth pe un ton politicos.
- Da, însă n-am găsit-o încă, spuse Frazier cercetând pereții încărcați peste măsură. Am ales să-l pictez pe Leonidas la Termopile. Consider că victoria grecilor din lupta cu persanii înfățișează unul dintre cele mai importante momente ale civilizației occidentale.
- De acord, este un subiect nobil. Am văzut, în partea aceea, un tablou care cred că-l ilustrează pe Leonidas. Totuși, mă îndoiesc că este cel în cauză, ca urmare a nivelului la care a fost expus, spuse Kenneth arătând înspre un tablou aflat pe peretele opus, cam la jumătatea distanței dintre nivelul optim și tavan.
Deși nu era imposibil de remarcat, părea cam departe de o poziție distinsă.
Ochii lui Frazier fixară tabloul, în timp ce chipul său căpătă o expresie rigidă.
- Acela este tabloul meu, remarcă el cu fermitate.
Tonul vocii sale o alarmă pe Rebecca. Bărbatul era la un pas de apoplexie.
- În mod evident, situarea lui în acel loc este o greșeală, spuse ea. Îmi amintesc de faptul că, au făcut o greșeală similară cu unul dintre tablourile tatei, continuă ea, lovindu-l discret cu piciorul peste gleznă pe Kenneth.
- Astfel de prejudicii aduse muncii unui membru al Academiei sunt rușinoase, afirmă el, înțelegând și începând să gesticuleze spre tablou. O compoziție extraordinar de complexă. Cred că v-a luat ceva timp să o pictați.
- Am muncit la el mai bine de doi ani de zile, spuse Frazier cu o expresie îmblânzită. Este una dintre cele mai bune lucrări ale mele.
- Ar trebui să mergi și să vezi dacă se poate remedia poziția tabloului, zise Rebecca pe un ton compătimitor.
- Da. Imediat voi avea grijă de asta. Neghiobii! exclamă Frazier și plecă fără a-și lua rămas-bun.
- Să fie oare o eroare? întrebă Kenneth în șoaptă.
Rebecca ridică din umeri.
- Ca membru corespondent al Academiei, ar fi trebuit ca tabloul lui să fie expus în mod automat la nivelul optim. Cu toate astea, nu este foarte agreat de colegii lui de breaslă. Poate cineva din comisie a vrut să se răzbune pe el.
- Ori asta, ori comisia a luat această hotărâre ca urmare a valorii lucrării.
- Ești nepoliticos, spuse Rebecca suprimându-și un surâs. Tehnici nici nu e așa rea.
- Însă e ușor de uitat, spuse Kenneth contemplând zecile de siluete dezbrăcate ce-și răsuceau săbiile și își purtau scuturile. Și extrem de absurd. Toți soldații pe care îi cunosc preferă să poarte uniforme atunci când luptă.
- Taci, spuse Rebecca râzând. Aparține clasicismului, nu realismului modern.
- Chiar și în urmă cu două mii de ani, soldații tot și-ar fi protejat părțile vulnerabile ale corpului, replică el cu fermitate.
Zâmbind, ea îl apucă de braț, astfel încât să-și poată continua turul expoziției. Doar după ce se îndepărtară, ea observă că Lord Frazier fusese acostat de către o altă persoană, la numai câțiva metri de ea. Tot ceea ce putea vedea era spatele său țeapăn, dar era posibil ca el să fi auzit criticile lui Kenneth.
Ea spera totușu să nu se fi întâmplat așa. În definitiv, mediocritatea nu-l face pe artist mai puțin sensibil.
Capitolul 26
Sosise ziua balului de la Strathmore, iar Kenneth și Rebecca serveau o gustare în salon înainte de masa de seară, ce era anunțată mult mai târziu.
- Aștept cu nerăbdare petrecerea de astă-seară, spuse el în timp ce lua încă o felie dintr-o prăjitură aromată. Acum, că expoziția a fost deschisă și amândoi am obținut un succes oficial, ne putem bucura de o seară plină de frivolitate.
Rebecca zâmbi cu indulgență și împărți în ceștile lor ceaiul ce mai rămăsese.
- Trebuie să recunosc că abia aștept, zise ea.
El o urmări cu tandrețe pe măsură ce ea își savura ceaiul, imaginându-și că arăta la fel de delicios ca prăjiturile. Fiindcă în ultima vreme nu mai pictase până la epuizare, dorința de a face dragoste cu ea începea să capete proporții. Ar face bine să înceapă lucrul la seria de picturi pentru gravuri. În felul acesta, ar putea să-și consume o parte din această energie păcătoasă.
Șirul gândurilor îi fu întrerupt în momentul în care Sir Anthony întră în salon, strălucind tot în ținuta lui de seară.
Rebecca își ridică privirea.
- Bună, tată. Credeam că te-ai dus la dineu deja, spuse ea.
- Dintr-o clipă în alta, George și Malcolm trebuie să vină după mine, dar până atunci vreau să îți transmit ultimele noutăți, replică el. Rebecca, astăzi, în cadrul expoziției, două persoane au întrebat dacă ai realizat vreodată portrete. Mă aștept să primești vești de la ele. De asemenea, au existat câteva oferte extraordinare pentru Corsar, toate venite din partea unor doamne. Presupun că nu este de vânzare?
- Așa este. Totuși.... cât de extraordinare?
- Cinci sute de guinee.
Rebecca își vărsă ceaiul.
- Asta reprezintă o avere! exclamă ea.
- Este oferta cea mai generoasă dintre cele confirmate cu fermitate, continuă el. O ducesă în vârstă a afirmat că ar fi dispusă să plătească o mie de guinee pentru el, dar înclin să cred că glumea.
- Ești faimos, căpitane, spuse Rebecca rânjind către Kenneth.
El privi cu melancolie în ceașca lui.
- Poate îmi voi lăsa barba să crească, astfel încât să nu mă mai recunoască nimeni, spuse el.
- Un interes considerabil a fost manifestat și față de tablourile tale, Kenneth. Te sfătuiesc să nu accepți mai puțin de trei sute de guinee pentru fiecare-n parte. Cred că vei putea să obții mai mult decât atât.
- Credeți că valorează chiar atât de mult? întrebă Kenneth uimit.
- Un tablou valorează atât de mult cât e cineva dispus să plătească. Nu te subestima! Cred că, în curând, va trebui să îmi găsesc un nou secretar, spuse Sir Anthony pe un ton plin de regret, în timp ce deschidea ușa ca să plece.
- Așa este. Însă nu prea curând, răspunse Kenneth, cu gândul la sarcina lui încă neîndeplinită.
Exact atunci sosiseră și Hampton, și Frazier. Din moment ce ușa salonului era deschisă, intraseră să îi salute.
- Voi doi, tinerilor, ați dat dovadă de genialitate prin lucrările expuse, spuse Hampton. Rebecca, tablourile tale sunt superbe. În ceea ce mă privește, sunt extrem de încântat de faptul că am încheiat un contract cu tine, pentru a realiza seria lucărilor peninsulare, continuă el aruncându-i o privire lui Kenneth. Există vreo șansă ca, atunci când vor fi realizate primele gravuri, să pot împrumuta Corsarul pentru a-l agăța în vitrina magazinului meu? Ar face minuni pentru vânzări.
În timp ce Kenneth scoase un oftat, iar Sir Antohny mustăci, Rebecca răspunse cu fermitate:
- Nu cred că se va putea una ca asta, unchiule George, spuse ea.
- Păcat, spuse Hampton clipind. Și astfel se ratează o bună ocazie de marketing.
Lord Frazier urmărea această interacțiune cu vagă expresie de aversiune. Omul avea nevoie de puțin simț al umorului, constată Kenneth.
- E timpul să mergem. În seara asta cinăm împreună cu familia Benjamin West. Sir Anthony făcu o pauză, timp în care expresia lui captă atenția tuturor, apoi continuă: West dorește să-mi vorbească despre faptul că ar vrea să îi succed în funcția de președinte al Academiei Regale.
Se așternu o liniște profundă, pe parcursul căreia Kenneth observă că Hampton părea luat prin surprindere, în timp ce Frazier arăta de-a dreptul șocat.
- E minunat! exclamă apoi Rebecca, după care sări să-și îmbrățișeze tatăl. Cu sprijinul actualului președinte, punerea ta în funcție va fi garantată, la momentul potrivit.
- Nădăjduiesc totuși că asta se va întâmpla peste câțiva ani. Îmi place de West și nu mă grăbesc să-l văd oale și ulcele, zise Sir Anthony. Dar, când va fi nevoie de un nou președinte, voi fi onorat să îndeplinesc această funcție.
- S-ar putea ca Tom Lawrence să aibă ceva de spus în legătură cu asta, comentă Frazier pe un ton tărăgănat. Totuși, dacă West face o alegere echitabilă, șansele lui sunt nemaipomenite.
- Anthony este, de departe, cea mai bună opțiune, spuse Hampton cu clădură în timp ce îi strânse mâna prietenului său. Cine știe? Poate că într-o zi Kimball va conduce, la rândul său, academia, spuse el privind-o pe Rebecca. Se vorbește deja despre punerea lui în funcția de membru corespondent, atunci când se va găsi un nou post vacant. Vei avea, astfel, onoarea de a fi și fiică, și soție de președinte.
Acest gând era măgulitor, însă Kenneth observăă în ochii lui Frazier o furie veritabilă.
- O astfel de discuție este extrem de nechibzuită după ce-au fost expuse doar două tablouri, spuse el pe un ton dezaprobator. De altfel, educația mea artistică este deficitară pe multe planuri.
- Mă bucură faptul că ești conștient de asta, replică Frazier cu sarcasm. Ar fi păcat să devii infatuat, când, de fapt, nu ești altceva decât un novice.
- E timpul să plecăm, spuse Hampton aruncându-i bărbatului o privire contrariată. Noapte bună, Rebecca, Kimball.
După ce ușa se închise în urma celor trei bărbați, Rebecca vorbi:
- Bietul Frazier! Cu siguranță îl ofensează faptul că steaua lui este eclipsată de strălucirea altora, spuse ea sărind către Kenneth, care își reluase locul pe scaun, și aruncându-și brațele cu entuziasm în jurul lui, fiind cât pe ce să-i verse ceașca pe care tocmai o ridicase. Însă de abia îmi vine să cred faptul că noi, restul, avem parte de-un asemenea succes extraordinar.
Îi era ușor să aleagă între un ceai rece și căldura unui braț de femeie, așa că așeză deoparte ceașca și o trase pe Rebecca în poala lui.
- Toate aceste lucruri ție ți le datorez, Rebecca. Dacă tu nu m-ai fi încurajat să pictez, nici că aș fi încercat vreodată.
El îi oferi o sărutare ce se dorea amicală, dar care deveni, într-o clipită, profundă și plină de semnificații. Brațele ei alunecară în jurul lui, și ea își deschise gura și o apropie de a lui. Avea o aromă încântătoare și condimentată, de la prăjitură, un amestec amețitor, impetuos, ce îl excită pe dată.
Își retrase capul, încercând să pretindă că nu era afectat de această îmbrățișare erotică.
- Cu siguranță acest salon nu este locul potrivit. Și, de altfel, niciun alt loc.
Pe moment, el observă la ea propria lui nesiguranță. Apoi expresia ei se schimbă, în timp ce exuberanța se transfigura într-o pasiune nechibzuită.
- Ai dreptate. Atelierul meu ar fi un loc mult mai potrivit. Își ridică mâna și îi mângâie obrazul, cu o promisiune senzuală. Conform spuselor Laviniei, Corsarul îl înfățișează pe iubitul din visele oricărei femei, fiind tainic, periculos și irezistibil, simbolizând pasiunea pură.
Aerul devenise greu de respirat. El o săltă din brațele lui, apoi se ridică.
- Lavinia are o imaginație bogată.
- Din contră, este foarte perspicace.
În loc să se îndepărteze, Rebecca se apropie de el atât de mult, încât aproape îl atinse cu sânii. În vreme ce el o privea fix, hipnotizat, ea continuă:
- Lavinia spunea că tabloul surprinde modul în care te văd eu, și pe bună dreptate.
Ar fi trebuit să se îndepărteze, însă nu făcu asta.
- Cum anume mă vezi tu pe mine?
- Tainic, spuse ea. Își strecură mâna rece pe după gâtul lui și-i mângâie ceafa, apoi își trecu degetele prin părul lui și-și lipi sânii de pieptul său, cu o apăsare caldă, insistentă.
Pulsul i-o luă razna din pricina dorinței, a tensiunii resimțite.
- Periculos.
În vârful picioarelor, ea îi atinse ușor cu buzele lobul urechii.
O senzație puternică îi cutremură întregul corp, vibrând în membrele lui și pătrunzându-i în vintre.
- Irezistibil, șopti ea în apropierea gâtului său.
Buzele îi trecuseră pe deasupra obrazului, iar gura ei se înclină către a lui.
El expiră brutal și o atrase în îmbrățișarea lui, însetat de licoarea gurii ei. Era asemenea vinului de ghimbir, ce calmează și agită în același timp. Era Lilith, diavolița dorinței aprinse. Mâinile lui trecură ușor peste coloana ei mlădioasă și se opriră pe moliciunea sculpturală a șoldurilor ei. O strânse cât mai aproape de el, simțindu-i fiecare formă a feminității ei pline de frumusețe. Fusese destul de copleșitor atunci când doar își imagina ceea ce s-ar putea afla sub rochia ei. Acum știa, iar această cunoaștere îi provoca un chin fiziologic. El voia ca ea să-și dezvăluie membrele frumos proporționate, sub privirea lui flămândă. Simțea nevoia unei echilibrări sălbatice combinate cu tandrețe, să se cufunde înăuntrul trupului ei primitor. Să vadă dezlănțuirea aprinsă din ochii ei și dulcea satisfacție ce avea s-o surprindă mai târziu.
„Nu.”
- Demonica Lilith, într-adevăr. Trimisă să-mi fure inima și reușind admirabil.
Chinuit de regrete, o îndepărtă de el.
- Un moment de nesăbuință poate fi iertat. Două ar fi prea mult.
- Ce este așa de nechibzuit în a face dragoste? întrebă ea dând drumul panglicii care îi strângea părul, astfel încât acesta îi căzu pe umeri, arătând ca un voal castaniu poleit cu auriu. Și hai să renunțăm la aceste aiureli cum că ești doar un secretar umil. Ești viconte și un tânăr artist în plină ascensiune.
El încercă să se gândească la ce fel de obstacole ar mai putea pune între ei, în afară de adevărul duplicității sale.
- După ce am evitat o dată căsătoria forțată de o eventuală sarcină nedorită, am fi nechibzuiți să ne forțăm norocul și a doua oară. Îi mângâie obrazul delicat cu podul palmei. Mă amețești, spuse el.
Rebecca îi prinse mâna și îi apăsă palma pe sânul ei. El deveni rigid, incapabil să se retragă.
- Dacă asta-i tot ce te oprește, nu ai de ce să te îngrijorezi. Lavinia mi-a explicat cum pot preveni anumite consecințe nedorite. Chipul Rebeccăi devenise trandafiriu, însă nu renunță să-l privească. Am sus tot ce-mi trebuie pentru.... pentru a mă proteja.
Stăpânirea lui fragilă se nărui asemenea unui castel din cărți de joc. De ce trebuiau ei să nege ceea ce amândoi își doreau atât de mult? Responsabilitatea lui față de Beth fusese îndeplinită, obligația față de Bowden era aproape de-a fi încheiată, și, pe deasupra, nu găsise nicio dovadă cum că Sir Anthony își omorâse soția. În doar câteva săptămâni, poate chiar zile, avea să-și redobândească controlul deplin asupra propriei vieți. Restituirea bijuteriilor ar trebui să-l salveze de la faliment, indiferent ce ar decide Bowden să facă cu bunurile ipotecate. Cu toate că aveau să rămână anumite restanțe, cel puțin putea, în sfârșit, să fie Kimball de Sutterton în adevăratul sens al cuvântului.
Când toate astea se vor întâmpla, și el va putea să fie sincer cu ea.... Ei bine, era dornic să-și reconsidere sentimentele în legătură cu eventualii moștenitori dacă Rebecca ar scăpa de aversiunea față de căsătorie.
În ceea ce privește acest moment, amândoi se înflăcăraseră - și exista doar o singură modalitate de a stinge flăcările.
De data aceasta, el nu se va supune freneziei pripite a primei lor acuplări. Ea știa cum să dăruiască, dar avea nevoie ca el să o învețe cum să primească. Îi cuprinse fața cu palmele.
- Dacă acest corsar este un amant de vis, tu ești ibovnica ideală. Pasională. Deschisă. Atrăgătoare mai presus de cuvinte, spuse el oferindu-i un sărut lung, vlăguitor. Făcu o pauză pentru a putea respira. Lilith, pregătește-te, căci ești irezistibilă, îi șopti el.
- Prea bine, spuse ea cu un glas răgușit. Ne vedem în atelier.
Părăsiră salonul la o distanță cuviincioasă unul de altul. Chiar și așa, oricine i-ar fi văzut și-ar fi dat seama de ce avea să urmeze. Acest lucru se putea înțelege din privirea ei incandescentă și din părul desfăcut, dar cu siguranță și din expresia de pe chipul lui.
Din fericire, nu-i văzuse nimeni. El se duse direct spre atelier. Acolo, luă pledul de pe divan și îl întinse pe covorul din dreptul șemineului. În plus, făcu focul, căci altfel ar fi fost prea frig pentru ca ea să poată sta dezgolită, iar el voia să-i vadă fiecare centimetru al corpului.
În clipa când el termină de îndepărtat cizmele, vestonul și cravata, ea intră în atelier. O întâmpină în mijlocul camerei, năpustindu-se asupra ei cu un sărut prelung.
Rebecca îi scoase cămașa, așezându-și ambele mâini pe pieptul lui dezgolit. Palmele ei erau reci în comparație cu trupul lui febril.
- Mi-am dorit cu ardoare asta, răsuflă ea.
- Și eu. Doamne, Dumnezeule, și eu.
Îi desfăcu micii nasturi ai corsajului cu o stângăcie dată de nerăbdare.
Partea de sus a îmbrăcăminții ei dispăru.....
- Lasă-mă să te privesc, îi ceru ea cu voce răgușită, în timp ce el se ridica.
Se conformă, scoțându-și brusc îmbrăcămintea, atât de brutal, încât cei doi nasturi pocniră și se rostogoliră pe podea.
Privirea ei înflăcărată îl făcu să se simtă asemenea irezistibilului amant din tabloul ei.
- Corpul tău înfățișează un nud magnific, îi spuse ea ușor amuzată. Oscilez între a-l picta și a-l săruta.
- Tabloul mai poate să aștepte, spuse el năpustindu-se asupra ei și ridicând-o în brațe pentru simpla plăcere de a o simți atât de aproape.
Părul ei căzu peste brațul lui, răsfirându-se până aproape de genunchi, asemenea unei cascade ispititoare. El își ghemui fața în culcușul dintre gâtul și umărul ei.
- Avem altceva mai bun de făcut.
Ea profită de avantajul apropierii pentru a-i ciuguli urechea. El gemu, simțindu-se ca și cum toate terminațiile nervoase ale trupului său erau înfierbântate. Se așeză într-un genunchi și o întinse pe așternutul moale din dreptul șemineului. Ea era asemenea unui ivorin înflăcărat, un fel de festin destinat întregii sale simțiri. Se întinse lângă ea, presărând-o cu sărutări fierbinți de-a lungul gâtului.
Ea i se dezvluise, arcuindu-și spatele, în timp ce trupul ei subțire tremura neputincios.
- Acum, Kenneth.
...........................................
Reveniră treptat la realitate. Se prăbușiră amândoi ca urmare a epuizantei amorțiri a membrelor. În vreme ce își trăgea sufletul, se întoarse pe o parte și o trase lângă el.
Părea prea mică, prea fragilă pentru înverșunarea pasională de care dădea dovadă. Și totuși, trupul lui încă tremura în urma energiei consumate în timpul împerecherii lor.
Singurele sunete ce puteau fi deslușite erau ticăitul ceasului, sforăitul cărbunilor încinși și hârșâitul respirației lor precipitate. Își strecură degetele în voalul castaniu și umed al părului ei. Lilith. Roșcățica. Rebecca. Era o colecție de paradoxuri, blândă și totodată fioroasă, aspră și totodată tandră.
El se rugă la Dumnezeu ca, la momentul potrivit, ea să îl accepte, căci se îndoia că el va avea puterea să se desprindă de ea.
Rebecca ațipi, culcușită în brațele lui Kenneth. O satisfacție mai mare era imposibil de imaginat. Însă timpul trecea.
- Chiar trebuie să mergem la bal? murmură ea când începu să simtă lipsa greutății lui.
- Ma tem că da. Kennetho mângâie alene de la umăr până la șold. Cred că Strathmore este bărbatul care a aranjat ca bijuteriile familiei Wilding să fie returnate. Mi-ar plăcea să-i mulțumesc, chiar dacă indirect.
- Este un motiv foarte bun pentru a merge, spuse ea răsucindu-se pe spate pentru a-l vedea pe corsarul ei. Tot ce remarcase Lavinia la tabloul ei se afla aici și chiar mai mult decât atât. Pentru un soldat, nu ai prea multe cicatrici.
- Din fericire, nu m-am ales niciodată cu leziuni semnificative. Rănile serioase de pe câmpul de luptă au aproape întotdeauna drept consecință ori amputarea, ori moartea. Exceptând cazul lui Michael, care este indestructibil, adăugă el zâmbind.
Ea se ridică și își strecură mâna de-a lungul spatelui lui.
- Pot simți aici câteva urme vagi. Cândva ai spus că ai fost biciuit?
El aprobă.
- La începutul carierei militare. Soldații de rând pot fi flagelați din diferite motive. În cazul meu, a fost vorba despre nesupunere. Am fost condamnat la o sută de lovituri de bici.
- Te făceai vinovat?
- Absolut, spuse el privind către foc. Deși eram doar un simplu soldat, încă aveam aroganța originii mele. I-am dat de înțeles ofițerului că îl consideram un idiot. Nici nu știa, nici nu-l interesa faptul că eu eram onorabilul Kenneth Wilding, moștenitorul vicontelui Kimball. Am fost legat de o pereche de pari încrucișați, după care am fost altoit zdravăn, pe spate, cu un gârbaci. Expresia lui devenise profund contemplativă. Va trebui să desenez această scenă pentru seria lui George Hampton. Vezi tu, cel care biciuiește este un toboșar. Ei au brațe puternice. Ceilalți toboșari bat pasul pe loc, cu o bătaie pentru fiecare lovitură asupra cărnii.
Ea tresări la imaginea extrem de vie pe care o evocă el.
- Ai fi putut fi omorât.
- Nicidecum. Doctorul regimentului stă în preajmă pentru a opri schinguirea în cazul în care soldatul pare în stare critică, replică el pe un ton sec. După ce amărâtul de întremează destul, sunt administrate celelalte lovituri.
- Dar asta e o barbarie!
- Se prea poate, însă este eficace. O privi, zâmbind neputincios. Am învățat că originea mea a încetat să conteze în clipa când m-am sustras poziției mele din cadrul societății. A fost primul pas pentru a deveni un soldat adevărat.
Ea îi atinse liniile aspre ale chipului, reflectând asupra faptului că această experiență îl deosebea de oricare alt bărbat pe care îl cunoscuse vreodată. Experimentase și traiul privilegiat, dar și represiunea dură. Simțise brutalitatea și pericolul, dar în același timp apreciase și frumusețea. E posibil ca astfel de constraste să-l fi format ca artist. De asemenea, îl făceau un iubit fără pereche - și nu avea nevoie de o experiență considerabilă pentru a ști asta.
- Când ai devenit ofițer, ai ordonat flagelarea?
- Atunci când a fost necesară. Dacă cineva are de-a face cu niște bărbați duri, uneori măsurile luate sunt dure. Se ridică sprinten. E timpul să revenim cu picioarele pe pământ, Roșcățico.
Mult mai interesată de aspectul corpului lui decât de cuvintele sale, apucă o tăbliță și niște cretă de pe masa apropiată și începu să deseneze.
- Dacă tu crezi că asta e ceva tragic, stai să vezi când te voi portretiza sub înfățișarea lui Hercule! Proporțiile tale și musculatura clar definită arată superb. Îl voi întreba pe unchiul George dacă vrea să-i realizez o serie de gravuri ce înfățișează nuduri masculine savuroase, clasice.
Văzându-i schița, el porni, amenințător, cu pași repezi spre ea.
- Fă tu asta, și Lilith va deveni, în cadrul expoziției de anul viitor, lucrarea cea mai apreciată.
- Un gentilom nu ar expune așa ceva, spuse ea cu trufie.
- Cine a spus ceva despre vreun gentilom? Ai vrut un pirat, iar asta e ceea ce vei primi. Un corsar periculos care trăiește pentru a ataca fecioarele nevinovate.
Ea chicoti.
- Atunci o să fiu în siguranță.
- Nimeni nu este în siguranță când vine vorba despre un corsar, spuse el și se aruncă asupra ei.
Ea scoase un țipăt scurt și încercă, fără reușită, să scape din strânsoarea lui. El aruncă deoparte materialele pentru desen și se trânti cu ea de-a lungul covorului, sărutând-o cu fiecare chicotit al ei.
- De atlfel, nimeni nu se află în siguranță când vine vorba despre Lilith, replică ea respirând cu greutate în timp ce încerca să riposteze, ciupindu-l de umăr și atingându-l în modurile despre care știa că îl înnebuneau.
Ea își făcuse bine temele. El gemu, și-i fixă încheieturile mâinilor pe pătură.
.....................................
Capitolul 27
În ciuda partidei de amor, Kenneth și Rebecca ajunseseră la bal la o oră rezonabilă. El se amuză de expresia ei serioasă în timp ce-și salutau gazdele. Cine n-o cunoștea putea crede că era o făptură blândă și neputincioasă. Însă el știa adevărul.
Pe când se îndreptau către sala de dans, ea își ridică ochii, și privirile li se întâlniră. El trăia minunatul sentiment al apropierii dintre ei, de parcă fiecare se afla în pielea celuilalt.
- La ce te gândești? îl întrebă ea cu un zâmbet larg, provocator.
Profitând de zarva din jurul lor pentru a putea răspunde fără a fi auzit, îi vorbi încetișor:
- Mă gândesc la faptul că te-ai transformat dintr-o diavoliță dezgolită într-o doamnă elegantă, cu o extraordinară rapiditate. Mă gândesc că mi-ar plăcea să pătrund cu tine într-o cameră goală și să mă năpustesc asupra ta. Și că aș fi nebun de fericire să petrec o întreagă noapte doar cu tine.
Obrajii ei se aprinseră într-un mod fermecător.
- Și vei acționa în conformitate cu ceea ce dorești?
- Ah, va trebui să-mi acorzi mai mult dansuri decât s-ar cuveni.
Tocmai începuse un vals, așa că Kenneth o conduse pe ringul de dans. Se gândea că, din moment ce nu se putea năpusti asupra ei, valsul era cea mai bună opțiune.
Când muzica se opri, traversară sala de dans, salutând politicos lumea. Rebecca se simțea mult mai în largul ei decât la primul bal, iar invitațiile la dans se dovediră mult mai numeroase. Data trecut, Michael își rugase prietenii să aibă grijă de ea pentru a nu se simți marginalizată. Acum, brbații veneau la ea din proprie inițiativă.
De vreme ce Rebecca se afla printre cunoscuți, Kenneth părăsi sala pentru a avea o discuție particulară cu gazda sa, Lord Strathmore.
După un schimb de politețuri, el aduse în discuție miraculoasa schimbare a atitudinii mamei sale vitrege în legătură cu bijuteriile familiei Wilding, exprimându-și profunda recunoștință față de acest deznodământ.
Strathmore zâmbi malițios, confirmându-i astfel lui Kenneth rolul lui în tot ceea ce se întâmplase.
Sperând ca într-o bună zi să se ivească oportunitatea de a-i întoarce favorul lui Strathmore, Kenneth se plimbă în jurul camerei, vorbi cu diferiți prieteni și chiar dansă. Calculă cum să facă să o intercepteze pe Rebecca la timp pentru dansul de după cină, pe care el însuși și-l rezervase. O privi de mai multe ori dansând, zveltă și fermecătoare. Nu îi putea invidia pe bărbații care aveau șansa de a dansa cu ea. La urma urmei, el era norocosul care-și petrecuse jumătate din zi în brațele ei.
Michael Kenyon îl strigă, iar Kenneth se îndreptă spre el pentru a-l saluta.
- Am fost astăzi împreună cu Catherine la Somerset House, îi spuse Michael după un schimb de complimente. Ai progresat foarte mult de la schițele în cărbune ale lui Ludovic cel Leneș.
- Un câine care nu se mișcă niciodată poate fi un subiect ușor de reprezentat, spuse el cu un rânjet.
- Sper că tablourile tale nu au fost încă promise cuiva, continuă Michael. Accepți o mie de guinee pentru amândouă?
Kenneth rămase cu gura căscată.
- Este absurd! Sau poate vrei să faci vreun act de caritate?
- Știam că vei spune una ca asta, zise calm prietenul lui. Din contră, strănepoții mei îmi vor mulțumi pentru înțelepciunea de a cumpăra două dintre magnificele tablouri Wilding. Prețul pe care sunt dispus să-l plătesc va fi considerat o nimica toată.
Kenneth zâmbi nesigur.
- Ești sigur că ți le dorești atât de mult pe ele?
- Eu și Catherine am fost, de asemenea, în Spania, spuse Michael încetișor. Aceste picturi au o încărcătură specială pentru amândoi.
- În cazul acesta, sunt ale voastre, spuse Kenneth strângându-i mâna. Și apoi, din când în când voi putea veni să le văd.
- Am speranța că așa se va întâmpla. Trebuie să-i spun lui Catherine. Era îngrijorată ca tablourile ar putea fi vândute altcuiva.
Făcând un semn de rămas-bun, Michael plecă în căutarea soției sale.
Puțin amețit de afacerea tocmai încheiată, Kenneth se întoarse pentru a se uita după Rebecca. În shimb, aproape că se ciocni de Lord Bowden.
Cu toate că Bowden nu era un bărbat corpolent, expresia de pe chipul lui prevestea o furtună cumplită.
- Mă gândeam eu că te voi găsi aici, Kimball, zise el pocnind din degete. Ai refuzat să te întâlnești cu mine sau să-mi răspunzi la scrisori, dar cu siguranță vei vorbi acum cu mine.
Kenneth tresări. Uitase că avea să vină și ziua aia când Bowden avea să se întoarcă la Londra. Ba chiar, în ultimele două săptămâni, gândise prea puțin, excepție făcând pictura și Rebecca.
- Îmi pare rău. Chiar nu am încercat să vă evit. În ultimele zile am fost mult prea ocupat pentru a merge să-mi verific corespondența. Sunt de acord cu faptul că a venit vremea ca noi doi să discutăm. Când ar fi un moment bun pentru dumneavoastră?
- Vom vorbi acum, spuse Bowden scrâșnind din dinți. Dacă este necesar, chiar în mijlocul acestei săli de bal.
Bărbatul se afla în punctul de a exploda, iar Kenneth nu-l putea condamna pentru asta. Din fericire, Rebecca dansa, astfel că nu îl putea observa pe Kenneth părăsind sala de bal.
- Cred că amândoi am prefera puțină intimitate. Haideți să căutăm o încăpere goală.
Bowden încuviință din cap sumbru, și astfel pătrunseră împreună prin mulțimea gălăgioasă.
Mintea lui Kenneth funcționa la capacitate maximă, însă fără niciun rezultat. Nu avea nimic de spus pentru a mulțumi un bărbat care voia să-l distrugă pe Sir Anthony.
Cadrilul se încheie, iar Rebecca, cu răsuflarea întretăiată, îi mulțumi partenerului ei de dans. După aceea privi împrejur după Kenneth, care trebuia să îi fie partener la următorul dans. Spre surprinderea ei, îl văzu părăsind sala de bal împreună cu un bărbat pe care nu îl recunoștea. Îi urmări cu mare atenție, răcorindu-se cu ajutorul evantaiului pe care era pictată o pisică roșiatică. Îi era mult mai drag decât verigheta de diamant, de vreme ce inelul avea să-l returneze la un moment dat. Însă evantaiul era al ei.
Rebecca ieși din sala de bal la timp pentru a-i vedea pe cei doi bărbați dispărând pe o ușă din dosul coridorului.
Îi urmă, curioasă. Ușa se deschise fără zgomot, lăsând-o să pătrundă într-o bibliotecă lungă și îngustă. Camera era împărțită în două de o arcadă. Deși capătul camerei dinspre ea se afla în umbră, lumina unei lămpi și pâlpâiala unui foc pătrundeau până la ea, alături de un murmur de voci masculine.
Rebecca ezită. Poate Kenneth discuta vreo afacere, poate își vindea tablourile. Chiar nu ar trebui să îl întrerupă. De vreme ce nu putea fi văzută de cei doi bărbați, se putea retrage în liniște și îl putea aștepta în sala de bal.
Se întoarse și, tocmai când puse mâna pe mânerul ușii, auzi un bărbat necunoscut ridicând vocea.
- Să te ia naiba, Kimball! Te-am angajat să găsești dovezi privind fărădelegile lui Anthony, nu să te căsătorești cu fiica lui! Te-a cumpărat folosindu-se de fiică-sa și de averea ei?
Rebecca îngheță. Cu siguranță nu auzise bine. Se îndepărtă de ușă cu urechile ciulite.
- Logodna a fost mai degrabă un accident, nu are nimic de-a face cu Sir Anthony, se auzi vocea adâncă a lui Kenneth.
Rebecca știa că logodna lor era falsă, dar totuși erau iubiți, și o rănea să audă că el vorbea pe un ton atât de indiferent despre relația lor. Se strecură în apropierea arcadei și se așeză în așa fel încât să nu fie văzută, dar să nu îi scape o vorbă din ceea ce se discuta.
- Atunci faci un joc dublu de capul tău, spuse celălalt bărbat pufnind cu dispreț. Când m-am întors la Londra și am aflat de la soția mea că nepoata pe care nu o cunosc se logodise, am făcut cercetări. O minte bănuitoare ar putea crede că ai conspirat cu târfa aia de Lavinia Claxton pentru a fi prins într-o situație atât de compromițătoare cu fata. Până la urmă, ea e moștenitoarea averii lui Helen. Ar fi trebuit să bănuiesc că o moștenitoare mai trecută s-ar dovedi irezistibilă pentru un bărbat cu situația ta financiară.
- Lord Bowden, le insultați atât pe Lady Claxton, cât și pe domnișoara Seaton, spuse Kenneth pe un ton mușcător. Să nu mai faceți așa ceva! Aveți tendința de a vedea comploturi acolo unde nu este cazul. Repet, relația mea cu domnișoara Seaton nu are nimic de-a face cu investigația.
Bowden? Doamne, Dumnezeule, însoțitorul lui Kenneth era fratele tatălui ei. Avea acceași sileută și un fel de a se mișca similar. Dar oare de ce dorea acesta ca fratele lui să fie cercetat, după atâția ani de când se certaseră?
Omul trebuie să fie nebun....
Însă Kenneth era unealta lui. Șocată până peste poate, Rebecca își odihni fruntea pe peretele rece, acoperit cu brocart.
- Ai avut la fel de mult noroc cu investigația pe cât ai avut cu curtatul? îl întrebă unchiul ei pe un ton rece.
- Nu am avut succes în sensul în care doriți dumneavoastră. Vă voi trimite un raport, dar am vorbit cu toți cei care ar putea ști ce s-a întâmplat și pur și simplu nu există dovezi că ar fi existat o mână criminală. Poate voi reuși să aflu ceva în Țara Lacurilor, dar nu vă pot promite nimic.
- Trebuie să existe dovezi, Kimball, mârâi Bowden. Găsește-le!
Rebecca auzi apoi zgomot ușor de pași care se deplasau prin cameră. Nu erau ai lui Kenneth. Apoi o ușă deschise și se închise la loc, trântindu-se.
...................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu