luni, 6 noiembrie 2017

Râul de foc, Mary Jo Putney

 ...............................................................................
                                                        3.

                      - E obișnuit cu asemenea asalturi. Sunt câțiva oameni care vin în vizită în mod periodic, însă ăștia trei sunt aproape nelipsiți. Tata e prieten cu George și cu Malcolm de pe vremea când erau cu toții studenți la arte frumoase. George e nașul meu. Face gravurile operelor tatei.
    - Gravurile sunt minunate și au avut un cuvânt serios de spus în faima tatălui dumneavoastră, zise Kenneth, mângâind din nou pisica, cu degetele aproape atingând obrazul Rebeccăi. Se întrebă dacă pielea delicată era la fel de moale pe cât părea, dar își retrase mâna înainte de a fi tentat să afle.
    - Am întâlnit-o pe Lavinia mai devreme și am crezut că era un model profesionit. Am fost surprins să aflu că este Lady Claxton.
    Rebecca se îndreptă spre un scaun și se așeză, cu pisica încă pe umăr.
    - V-a fost greu s-o recunoașteți acum, cu hainele pe ea? întrebă ea.
    - Trebuie să admit că am fost nevoit să mă uit mai bine ca să îmi dau seama că este vorba despre aceeași femeie, răspunse el, ascunzându-și un zâmbet.
    - Lavinia era o actriță puțin cunoscută și un model pentru pictori când s-a căsătorit cu un baronet mai în vârstă. Acum, este o văduvă bogată care se distrează de minune făcând lucruri care revoltă lumea. Nu este primită în saloanele din înalta societate, însă este foarte populară printre artiși, spuse Rebecca frecându-și obrazul de blana moale a piscii.
    - Cred că e actuala amantă a tatei, adăugă ea cu o voce mult prea liniștită.
    Kenneth deveni dintr-odată atent.
    - V-am șocat, căpitane? întrebă Rebecca pe un ton detașat, când îi văzu expresia.
    - Poate am fost plecat din Anglia pentru prea multă vreme, spuse el, revenindu-și. Când am plecat, era considerat nepotrivit ca o tânără doamnă să vorbească despre relații amoroase clandestine.
    - Dar eu nu sunt nici tânără, nici doamnă, spuse ea autoironizânduse. Sunt ruinată în mod oficial de ani buni. Lumea artiștilor e destul de neconvențională ca să mă accepte, fie doar și pentru că sunt fiica lui Sir Anthony Seaton, însă nu aș putea călca niciodată într-un salon respectabil.
    - Faptul că reputația v-a fost distrusă v-a făcut mai puternică sau mai slabă? întrebă el, știind că răspunsul lui avea să aibă un efect esențial asupra modului în care avea să îl accepte ea.
    - Bănuiesc că m-a făcut mai puternică, spuse ea, părând surprinsă de întrebare. Nu știam cât de mult îmi prețuiesc reputația până când am pierdut-o, dar, din anumite puncte de vedere, toată situația a avut un efect liberator.
    - Nu succesele noastre ne formează, ci eșecurile, spuse el, încuviințând din cap în timp ce se așeza din nou pe scaun.
    - Aveți un mod interesant de a gândi, replică ea, oprindu-se din mângâiat pisica și studiindu-i expresia feței.
    - Mi s-a mai spus asta, și nu ca un compliment.
    - Venind din partea mea, este un compliment, căpitane, îl asigură ea, cu un zâmbet care îi lumină chipul, făcându-l de-a dreptul drăguț. Ne vedem la cină, adăugă ea, ridicându-se și înfășurând pisica în jurul gâtului ca o eșarfă. Este o lege de netrecut în acestă casă ca toți să cinăm împreună. Mama mea știa că eu și tata pierdem adesea noțiunea timpului atunci când lucrăm, așa că insista ca măcar o dată pe zi să ne comportăm ca o familie civilizată, continuă, îndreptându-și privirea spre portretul lui Lady Seaton.
    - Semănați foarte mult cu ea, observă el.
    - Nu prea. Avem aceeași culoare la păr, dar era mult mai înaltă, aproape la fel de înaltă ca tata, spuse Rebecca, întorcându-se spre portret și îmbrățișând pisica. Și, desigur, mama era frumoasă.
    Kenneth se gândi să spună că și Rebecca era frumoasăă, dar se abținu, căci cu siguranță ea ar fi crezut că încerca să o flateze. Cu toate acestea, în timp ce privea cum apusul îi transforma părul în mătase de foc, observă că oricine avea ochi să vadă își putea da seama că era frumoasă.
    - Lady Seaton era la fel de fermecătoare cum pare în portret? întrebă el, amintindu-și care era, de fapt, treaba lui.
    - Când era fericită, întreaga casă strălucea, iar când era tristă.... ezită ea. O știam cu toții.
    - Avea toane?
    - Cine nu are uneori? replică ea cu o expresie împietrită pe chip și începând să se îndrepte spre ușă.
    Se pare că atinsese o coardă sensibilă. Căzu pe gânduri preț de o clipă, întrebându-se cum să își repare greșeala.
    Își dădu seama fără tragere de inimă că trebuia să spună câte ceva despre el dacă voia să câștige încrederea Rebeccăi.
    - Mama mea a murit când aveam șaisprezece ani, spuse el încet. Nimic nu m-a făcut să sufăr mai mult decât asta.
    - Îți.... îți lasă un gol în inimă, un gol pe care nimeni nu îl poate umple, spuse Rebecca oprindu-se și înghițind cu greutate. Cum a murit mama dumneavoastră? întrebă ea, ascunzându-și privirea chinuită.
    - Încet și dureros, de o boală răvășitoare, spuse el, săgetat dintr-o dată de o amintire a acelui an groaznic. Am văzut oameni curajoși în bătălie, adăugă el cu glas aspru, începând să facă ordine în hârtiile de pe birou, dar nu atât de mult cât a fost ea în fața morții.
    Deși Kenneth semăna cu tatăl lui din punct de vedere fizic, avea însă temperamentul lui Elizabeth Wilding. Unul dintre primele lucruri pe care și le amintea despre ea erau degetele lungi și grațioase conducându-i mâna grăsuță în timp ce încerca să își scrie numele. Ea îl învățase să deseneze și să observe cu adevărat lumea înconjurătoare.
    Deși, în felul lui, soțul ei nerafinat o iubise, acesta nu reușise să accepte faptul că Elizabeth murea în fiecare zi câte puțin, așa că ea căutase sprijin și înțelegere la fiul ei. Kenneth devenise fără să vrea bărbat în anul acela. Se apropiase de sora lui întrucât suferiseră împreună, și legătura aceea nu se pierduse deloc în anii cât fuseseră departe unul de celălalt.
    Gray Ghost mieună ușor, trezindu-l pe Kenneth din reverie. Acesta își dădu seama că își ținea mâinile nemișcate pe teancul de hârtii din fața lui. Își ridică privirea fără prea mare tragere de inimă și o văzu pe Rebecca privindu-l cu compasiune.
    Intenționase să dea dovadă de empatie, nu de slăbiciune.
   - Tatăl dumneavoastră mi-a explicat tot ce trebuie în privința jurnalului zilnic, spuse el ridicându-se brusc. Există alte exemplare mai vechi aici în birou? M-am gândit că m-ar putea ajuta să înțeleg mai bine cum merg lucrurile dacă m-aș uita pe munca desfășurată pe parcursul ultimilor ani.
    - Va trebui să îl întrebați pe tata despre asta, nu știu unde le ține. Ne vedem la cină, căpitane, spuse ea, după care se întoarse și ieși din cameră.
    Kenneth o privi în timp ce se îndepărta, știind că instinctul său inițial fusese corect - avea să îi creeze probleme.

      Rebecca îl mângâie pe Gray Ghost, sperând să găsească puțină alinare în asta, în timp ce cobora la bucătărie. O deranjase să vorbească despre mama ei, iar suferința căpitanului Wilding, atunci când vorbise despre moartea mamei lui, îi adusese aminte de a ei. Cu toate acestea, sensibilitatea lui îi arătase o latură necunoscută a caracterului său și, preț de o clipă, severul ofițer se transformase în băiețelul de odinioară.
    Omul era o enigmă fascinantă. Prima ei impresie inclusese, printre altele, rigurozitate și inteligență.
    Cu siguranță acele calități făceau parte din caracterul lui, însă era, de asemenea, tolerant și surprinzător de filosof. Îi vorbise în mod voit despre faptul că își pierduse reputația pentru a-i vedea reacția, însă, spre lauda lui, nu se arătase șocat și nici nu se lansase în speculații obscene.
    După ce îi dădu pisicii să mănânce, se îndreptă din nou, hotărâtă, spre atelier. Mai avea la dispoziție o jumătate de oră înainte de a se îmbrăca pentru a coborî la cină, timp suficient pentru a mai desena vreo două schițe ale căpitanului.

                                                                 Capitolul 6

                              După cum conveniseră, Kenneth îi făcu o vizită lui Lord Bowden pentru a-i da raportul după prima săptămână petrecută în casa Seaton.
    Fu condus de îndată în biroul lui Bowden. În clipa în care îl văzu pe Kenneth intrând, Bowden își lăsă ziarul la o parte și îi făcu semn să ia loc.
    - Bună ziua, Lord Kimball. Ce vești ai pentru mine?
    Kenneth studie chipul bătrânului. Cum îl întâlnise între timp pe Sir Anthony, își putea da seama de asemănarea evidentă dintre cei doi bărbați. Aveau aceeași siluetă subțire, aceeași statură medie și aceleași oase frumos sculptate ale feței.
    Cu toate acestea, însă, vitalitatea lui Sir Anthony, momentele în care fermeca pe toată lumea și irascibilitatea lui pasageră îl făceau să pară mult mai tânăr decât era de fapt față de fratele lui, de care îl despărțeau doar doi ani.
    - Nu am avansat așa de mult cum mi-aș fi dorit, spuse el în timp ce lua loc pe scaun. Va fi o  investigație care va lua ceva timp.
    Kenneth explică apoi că nu existau servitori angajați de multă vreme, povestind cât de mult timp petrecuse ocupându-se de treburile lui Sir Anthony care însemnau o grămadă de muncă acumulată. Continuă prin a descrie cum avea de gând să procedeze.
    - Sir Anthony ține niște jurnale zilnice care ar putea da la iveală multe lucruri despre perioada de timp care ne privește, spuse el în încheiere. Din păcate, am aflat că jurnalul a fost lăsat la casa de la țară cu toată comoția care a avut loc după moartea lui Lady Seaton. Singurul mod în care îl pot recupera este să rămân în slujba lui Sir Anthony până la vară, când acesta se retrage din nou la țară. Având în vedere obstacolele întâlnite, s-ar putea să trebuiască să recurg la așa ceva.
    - Sperasem să obții niște rezultate până atunci, spuse Bowden încruntat.
    - Avansez oarecum, deși nu este foarte evident, în sensul că încep să îi cunosc pe prietenii lui Sir Anthony și nu peste multă vreme, voi reuși să îi chestionez despre lucruri care s-au întâmplat în trecut. De asemenea, vreau să vorbesc și cu fostul lui secretar, Morley.
    - Ei, asta nu e greu, spuse Bowden căutând un stilou în sertarele de la birou și scriind pe o foaie de hârtie un nume și o adresă. Acum este secretarul unui membru al Parlamentului care îmi este prieten.
    - Așadar, dumneavoastră ați aranjat totul, nu? spuse Kenneth dând din cap în timp ce lua hârtia. Am bănuit că nu e o coincidență faptul că postul de secretar a devenit vacant la momentul potrivit.
    - Am afllat că Morley nutrea ambiții politice și a fost foarte simplu să fac în așa fel încât să i se ofere un post care l-ar fi ajutat în acest sens, spuse Bowden lăsându-se pe spate pe scaun și flexându-și degetele. Înțeleg că nu ai avut timp să găsești vreo dovadă palpabilă. Totuși, care sunt impresiile tale până în acest moment?
    Kenneth făcu o pauză pentru a-și pune ordine în gânduri.
    - Moartea lui Lady Seaton pare o rană deschisă, care, deși simțită, nu este recunoscută ca atare, spuse el. Sir Anthony nu a pomenit nici măcar o singură dată despre soția lui, deși uneori privește lung portretul ei, pe care îl are în birou. Fiica lui de-abia dacă suportă să vorbească despre moartea mamei ei. Aș vrea să le pot citi gândurile, dar mi-e imposibil, continuă Kenneth, aruncându-i o privire întrebătoare. Amanta despre care se zvonea că voia să o ia de nevastă este Lady Claxton? Cu siguranță au o relație intimă, însă pare să fie una întâmplătoare.
    - Lavinia Claxton? pufni Bowden. Bănuiesc că era de așteptat. Își face cam mulți "prieteni". Anthony a ucis-o pe Helen din cauza altei femei, însă nu am reușit să aflu despre cine era vorba. E destul de discret, în felul lui.
    Kenneth se încruntă în timp ce se gândea la asta. Dacă Sir Anthony ar fi iubit o altă femeie întro-o asemenea măsură încât să ucidă de dragul ei, părea destul de ciudat că se întreținea cu Lavinia, în loc să beneficieze de favorurile fostei amante. Se întrebă din ce motiv se încheiase aventura anterioară, asta în cazul în care chiar existase o aventură anterioară care să merite atenție. Se simțea ca un vânător de fantome.
    - Cum e nepoata mea? întrebă Bowden pe neașteptate.
    - Nu prea o văd pe domnișoara Seaton, cu excepția cinei, spuse Kenneth, nedorind să vorbească prea mult despre Rebecca. E destul de tăcută și își petrece tot timpul în atelier. Știați că este o pictoriță talentată?
    - Habar n-aveam, spuse Bowden ridicând din sprâncene. Poate asta explică moralitatea ei îndoielnică. Artiștilor li se pare că nu trebuie să se supună legilor lui Dumnezeu și nici celor ale societății.
    - Domnișoara Seaton o fi făcut o greșeală prostească în tinerețe, dar nu am auzit niciun zvon despre purtarea ei îndoielnică de atunci încoace, spuse Kenneth, văzându-se nevoit să își înghită mânia.
    - Mai sapă, replică Bowden cu un ton rece. Sunt convins că zvonurile nu voi întârzia. Sper că data viitoare vei avea mai multe lucruri să îmi spui.
    - Faptul că insistați să primiți rapoarte săptămânale este o greșeală, spuse Kenneth, căruia nu îi plăcea să se simtă presat. Veți fi iritat de faptul că nu am noutăți, iar pe mine chiar nu mă ajută faptul că vă tot uitați peste umărul meu la ce fac.
    Bowden se înnegură.
    - Poate ai dreptate, dar mă văd nevoit să insist cel puțin o dată pe lună, spuse el fără tragere de inimă, după o lungă pauză.
    - Prea bine, dar atunci n-ar trebui să ne vedem aici, la mai puțin de doi kilometri de casa lui Sir Anthony. Dacă acesta află că am fost văzut intrând la dumneavoastră, voi fi dat afară imediat. Din același motiv, vă rog să nu-mi scrieți la reședința Seaton decât în cazuri urgente. Folosesc acest oficiu poștal pentru corespondența personală, spuse Kenneth înmânându-i lui Bowden o bucată de hârtie cu o adresă mâzgâlită pe ea. O să-mi verific corespondența la două zile.
    - Acum, că sunteți instalat acolo, sper că lucrurile vor avansa mai repede, spuse punând hârtia într-unul dintre sertarele de la birou.
    - Tot ce se poate, dar bănuiala mea este că această investigație va lua mai mult decât ne dorim amândoi, spuse Kenneth ridicându-se. Nu este nevoie să fiu condus. Vă doresc o zi bună, Lord Bowden, continuă el, după care ieși din cameră, oprindu-se în holul umbrit, în timp ce majordomul deschise ușa unei femei scunde, dar grațioase, cu păr argintiu.
    După cum o salută majordomul, își dădu seama că era stăpâna casei. Așadar, Bowden se căsătorise, fie și numai pentru a evita să îi lase titlul fratelui pe care îl disprețuia.
    În timp ce Lady Bowden se îndrepta spre scări, îl observă pe Kenneth și dădu din cap absentă în semn de salut. Kenneth se întrebă ce căsnicie putea avea femeia cu Lord Bowden, având în vedere cât de obsedat era acesta de fosta lui logodnică.
    Pe drumul de întoarcere la reședința Seaton, se gândi că postul lui de secretar se dovedea a fo chiar plăcut. Atât Sir Anthony, cât și Rebecca erau atât de preocupați de operele lor, că nu îi puneau la îndoială activitățile atâta vreme cât își făcea treaba. Prietenii lui Sir Anthony îl acceptaseră drept secretar cu umor și voie bună și discutau fără ocolișuri în fața lui. Asta îi permisese să afle deja câteva lucruri utile.
    Îi luase ceva mai mult să se impună în fața servitorilor, dar se obișnuiseră destul de repede, după ce o concediase pe servitoarea cea leneșă și angajase un majordom foarte eficient, pe nume Minton. Nu peste multă vreme, toate aveau să meargă ca unse la reședința Seaton.
    În rarele momente de relaxare pe care și le permitea, avea o grămadă de opere de artă inunate pe care să le admire. Principalul lui regret era însă că o vedea atât de rar pe Rebecca.
    După discuția aceea din prima zi de muncă, se gândise că avea să îi câștige ușor încrederea și astfel avea să poată afla mai multe despre moartea mamei ei, dar, după cum îi spusese și Lordului Bowden, de-abia dacă reușea să o vadă.
    Aveau de obicei oaspeți la cină, ceea ce făcea orice conversație serioasă aproape imposibilă. Ea obișnuia să mănânce în tăcere, după care se scuza că nu putea rămâne să le țină celorlalți companie în salon.
    De câteva ori se întrebase dacă îl evita în mod deliberat, dar nu prea părea să fie cazul. Probabil o interesau cu totul alte lucruri. După ce îl accepase pe Kenneth ca făcând parte din personal, nu-i acordase mai multă atenție decât unei biete piese de mobilier. Trebuia să găsească o scuză pentru a vorbi cu ea.
    Problema era că dorința lui de a o vedea mai des pe Rebecca nu izvora doar din necesitatea de a-și duce la bun sfârșit misiunea. Voia să afle mai multe despre talentul ei, despre firea ei repezită și despre senzualitatea ei ascunsă. Faptul că Rebecca îl intriga îl făcea să urască și mai mult toată această mascaradă.
    Dacă, în cele din urmă, Sir Anthony avea să fie acuzat de crimă, Rebecca avea să afle, cu siguranță, că Kenneth se infiltrase în casă dintr-un cu totul alt motiv, și nu îi făcea plăcere să se gândească la cum ar fi putut reacționa ea.
    Pe drum, trecu pe lângă oficiul poștal de unde își ridica periodic corespondeța. Acesta era situat într-o papetărie, ceea ce îi permitea să treacă des pe acolo fără a da explicații. Se opri și văzu că îl aștepta o scrisoare de la sora lui.
    Probabil că Beth îi răspunsese la scrisoare de îndată ce o primise. Rupse sigiliul și citi foaia acoperită cu un scris îngrămădit.

                                 Dragă Kenneth,
    Mă bucur că îți este atât de bine la muncă. De la sosirea prietenului tău, locotenentul Davidson, lucrurile merg surprinzător de bine și aici. După cum mă avertizaseși, la început a fost destul de timid, dar acum se simte mult mai bine și are un simț al umorului chiar interesant. Și mie, și verișoarei Olivia ne place foarte mult.
    Cum locotenentul Davidson are un braț diform, asta mă face să mă simt mai în largul meu cu piciorul meu sucit, ceea ce nu mi se întâmplă de obicei în fața unor străini. Călărim în fiecare dimineață împreună pe moșie. Are multe idei despre cum am putea să ne îmbunătățim recoltele fără a investi prea mulți bani. Chiriașii și țăranii sunt impresionați de judecata lui, și moșia e complet schimbată față de vremurile când era vechiul vătaf aici.

    Beth continua prin a-i descrie sugestiile lui Davidson. Era evident că prietenul lui se pricepea mult mai bine la agricultură decât el. Dacă avea să salveze Suttertonul, spera ca Jack să rămână la ei în continuare, în calitate de administrator.
    Împături din nou scrisoarea și o introduse în buzunarul interior al hainei. Tonul vesel folosit de Beth în scrisoare îl făcea să se simtă mai puțin vinovat că o părăsise atât de repede după ce se reîntorsese în Anglia.
    Când plecă însă de la oficiul poștal, dispoziția îi era din nou dintre cele mai proaste. Nici măcar ideea că misiunea lui avea să le salveze pe Beth și moșia nu îl făcea să urască mai puțin ceea ce făcea.

    De îndată ce intră în atelierul tatălui ei, Rebecca observă că acesta era pe punctul de a exploda.
    Sir Anthony era cunoscut în societate ca un membru fin al aristocrației, cu o ținută și o inteligență impecabile, care din întâmplare era și un pictor talentat. Numai cei apropiați cunoșteau artistul extrem, de o disciplină feroce, care exista dincolo de aceste aparențe.
    În copilărie, Rebecca își reprezentase la un moment dat tatăl ca un vulcan fumegând, gata să își reverse lava incandescentă.
    Când îi arătase desenul, acesta râsese, recunoscându-se în el. Când Sir Anthony avea probleme cu un proiect la care ținea mult, vulcanul erupea și Rebecca încerca mereu să îl evite când avea asemenea crize.
    Își dădu seama de starea lui de spirit după modul în care era îmbrăcat. De obicei era atât de elgant de parcă ziceai că a ieșit dintr-un club de pe St. James. Acum, însă, haina îi era aruncată pe podea, avea mânecile suflecate și părul grizonat încurcat. Toate astea îi dădeau de înțeles să o șteargă înainte să fie observată. Era prea târziu însă.
    - Pe unde naiba umblă Wilding? lătră el lăsând brusc jos paleta și pensula.
    - Cred că a ieșit puțin în dimineața asta, spuse ea resemnată, intrând în atelier.
    Deși nu îl văzuse pe căpitan, sesizase că lucrurile erau altfel prin casă când acesta era prezent, ca și cum ar fi existat o doză suplimentarp de energie acolo.
    - Ce e în neregulă cu nenorocitul ăsta de tablou? întrebă tatăl ei, uitându-se urât la pânza largă proptită pe șevalet.
    Deși asistase la evoluția tabloului din stadiul de schiță până la cel de pictură în ulei aproape finisată, Rebecca se apropie, docilă, și în examină din nou.
    Era vorba despre ultimul tablou din seria despre bătălia de la Waterloo pe care o picta tatăl ei. Acesta îl înfățișa pe ducele de Wellington călare, cu picioarele proptite în scări, în timp ce își flutura pălăria spre armată, făcându-le semn soldaților să atace trupele franceze. Figura eroică a ducelui domina tabloul, în timp ce câteva regimente greu încercate apăreau pe fundal.
    Era o pictură bună, însă înțelegea nemulțumirea tatălui ei. Într-un mod greu de descris, parcă îi lipsea suflul, iar ea nu știa cum se putea repara o asemenea hibă.
    - De fapt, nu e nimic în neregulă, spuse ea ezitând, știind că tatăl ei aștepta un răspuns. L-ai redat foarte bine pe Wellington, iar câmpul de bătălie pare veridic. Modul în care își ține brațul ridicat este foarte dinamic.
    - Sigur că sunt bune și compoziția, și asemănarea, doar așa se întâmplă cu toate tablourile mele, spuse tatăl ei exasperat. Cu toate astea, nu e un tablou măreț, nici măcar nu e unul bun, continuă el încruntându-se din nou în timp ce privea pânza. Poate că mi-ar putea spune Wilding ce îi lipsește. Până la urmă, el chiar a fost de față. Dar de ce nu este aici? insistă el pe un ton certăreț.
    - Sunt convinsă că se întoarce repede, răspunse ea, profitând de ocazie pentru a se scuza și a pleca. O să îi spun lacheului să îl trimită la tine pe căpitan de îndată ce se întoarce.
    Înainte de a se îndrepta spre ușă însă, aceasta se deschise și intră însuși căpitanul Wilding. Deși haina albastră și pantalonii galben-închis nu erau deloc țipători, ieșea categoric în evidență, ca și cum ar fi purtat unforma stacojie. Acesta o salută pe Rebecca dând din cap și așeză un pachet pe masă.
    - Iată pigmenții pe care i-ați comandat, Sir Anthony, spuse el. Cum mă aflam prin apropierea magazinului de vopseluri, i-am ridicat eu însumi.
    În loc să profite de ocazia ivită pentru a pleca, Rebecca se dădu un pas înapoi și îl examină pe noul-venit, în încercarea de a analiza ce anume îi conferea acea alură impunătoare. Aura lui de forță fizică avea o oarecare contrinbuție la acea impresie, însă doar în mică parte. Inteligența era și ea evidentă, precum și o idee de integritate inflexibilă, însă nici una dintre aceste calități nu definea în întregime esența acestui bărbat.
    - Unde ai fost? mârâi Sir Anthony în loc să fie mulțumit că acesta sosise.
    - Am vorbit cu negustorii de vinuri, spuse Wilding pe un ton blând. Poate vă amintiți că am discutat ieri despre faptul că actualul furnizor de vinuri nu este cel mai potrivit. Ei bine, cred că am găsit unul mai bun.
    - Și bănuiesc că ai tot gustat din vin, iar acum nici nu mai gândești prea limpede, spuse Sir Anthony sarcastic.
    - Desigur că am gustat puțin vin, dar cu siguranță nu sunt beat, spuse căpitanul, fără să muște din nadă. Îmi pare rău dacă absența mea a creat probleme, nu știam că aveți nevoie de mine acasă.
    - Ar fi trebuit să fii aici când voiam să fii aici! spuse furios Sir Anthony, apucând un flacon de vopsea albă pe bază de plumb și aruncându-l înspre secretar.
    - Ce Dumnezeu înseamnă asta? replică Wilding dându-se la o parte din calea proiectilului, care se lovi cu un zgomot înfundat de lambriurile de stejar, împroșcându-le cu un arc de vopsea albă.
    Dezlănțuit complet, Sir Anthony începu să arunce tot felul de obiecte prin cameră. Vopseaua albă fu urmată de niște galben napoletan și de albastru de Prusia. Apoi, o mână de pensule speciale, cu mâner lung, se pomeniră aruncate în aer, zburând în toate direcțiile, doar pentru a se prăbuși apoi cu zgomot pe podea. Mătură totul de pe masa de lângă el cu brațul înainte de a începe să își azvârle nebunește cuțitul pentru pictură.
    Acesta trecu milimetric pe lângă umărul Rebeccăi și se izbi de perete.
    Tremurând de frică în sinea ei, ea se pregăti să se adăpostească în spatele divanului. În clipa următoare, căpitanul Wilding traversă încăperea spre Sir Anthony și îl apucă de încheietură cu putere.
    - Nu aveți decât să vă distrugeți întregul atelier, dar nu aruncați cu obiecte într-o doamnă, spuse el cu o voce periculos de blândă.
    - Dar asta nu e o doamnă, e fiică-mea! spuse tatăl ei, încercând să își elibereze mâna din strânsoare.
    - Cu atât mai mult ar trebui să vă controlați, spuse căpitanul, strângând puternic încheietura tatălui ei.
    Preț de o clipă, siluetele celor doi bărbați rămaseră nemișcate. Cea mai subțire, a lui Sir Anthony, tremura de furie, deși bărbatul era complet neajutorat în fața forței neiertătoare a căpitanului.
    Rebecca își imagină în trecere un fulger care lovește în van muntele.
    Tatăl ei își trase mâna din strânsoare și, preț de o clipă ucigător de lungă, Rebecca crezu că avea să-l lovească pe căpitan.
    Apoi, într-una dintre obișnuitele lui schimbări de dispoziție, Sir Anthony își lăsă brațul să cadă.
    - Ai drepate, să te ia naiba! Dar nu te-am lovit niciodată, nu-i așa? spuse el aruncându-i o privire Rebeccăi.
    - Doar m-ai stropit cu vopsea, răspunse ea cu o detașare forțată și își descleștă pumnii. Țintești tare prost.
    Căpitanul îi dădu drumul tatălui ei, însă își păstră mina serioasă și privirea de oțel.
    - Faceți des asemenea scene, Sir Anhtony?
    - Nu e un obicei, dar nu-i o chestie izolată, spuse acesta frecându-și încheietura dreaptă în locul unde îl prinsese în menghină căpitanul. Am ales această mobilă tocmai pentru că se poate curăța cu ușurință și rezistă la câteva mici pete.
    - Foarte amuzant, spuse Wilding. Cu toate acestea, va trebui să vă cereți scuze în fața fiicei dumneavoastră.
    - Rebecca nu îmi ia toanele în serios, replică Sir Anthony, strângând din dinți, căci tocmai fusese pus la punct de un angajat de-al lui.
    - Nu? Atunci de ce este atât de palidă, de parcă ar fi în covalescență?
    Cu asta, ambii bărbați își îndreptară privirile spre ea, și Rebecca încremeni. dându-și seama că oricine o privea îndeaproape își putea da seama că suferea.
    Cu percepția lui de artist, tatăl ei își dădu imediat seama de starea ei.
    - Te deranjează atât de mult când mă înfurii, Rebecca? întrebă el surprins.
    Ea fu pe punctul de a-l minți pentru a-i ușura conștiința, însă nu reuși să facă asta, întrucât căpitanul Wilding o fixa cu privirea lui cercetătoare.
    - Ieșirile tale mă supără de fiecare dată, recunoscu ea fără mare tragere de inimă. Când eram mică, mă făceau să mă gândesc că vine sfârșitul lumii.
    - Îmi pare rău, Rebecca, n-am știut, spuse tatăl ei trăgând adânc aer în piept. Mama ta..... începu el, dar se opri brusc.
    Mamei ei nu-i păsase niciodată de acele ieșiri, pentru că era și ea capabilă de unele mai intense. De fiecare dată când părinții ei țipau, Rebecca fugea și se ascundea sub pat.
    - Tata a avut probleme cu această pictură, căpitane Wilding, spuse Rebecca repede, pentru a rupe tăcerea stânjenitoare. S-a gândit că ați putea avea vreo părere utilă. Este ultimul lui tablou din seria despre bătălia de la Waterloo. Wellington însuși i-a pozat pentru tablou.
    Wilding își întoarse privirea spre tablou. Cum ea îl privea îndeaproape, putu observa cum i se întindea pielea pe pomeți. Deși la început crezuse că era un bărbat rece, lipsit de emoții, începea să învețe să recunoască la el semne bine ascunse de emoție.
    - Wellington dând semnalul înaintării generale, murmură căpitanul. E destul de tulburător să revăd scena.
    - L-ați văzut dând semnalul de atac? întrebă ea.
    - Da, dar eram mult mai departe, desigur, spuse el, studiind pânza. Sir Anthony, doriți ca acest tablou să fie un portret clasic, idealizat, al unui erou sau o reprezentare realistă a bătăliei în sine?
    Tatăl ei deschise gura să spună ceva, dar o închise repede.
    - Wellginton este un om măreț, și vreau ca publicul să observe asta, zise el într-un final. Vreau ca acest tablou să rămână întipărit în mintea privitorilor pentru eternitate. Peste două sute de ani, vreau să se mai vorbească încă despre Wellingtonul lui Seaton.
    - Poate că reprezentarea dumneavoastră este prea clasică și reținută, și astfel nu poate crea acea impresie de putere, spuse căpitanul. Atât ducele, cât și calul arată ca scoși din cutie, de parcă ar fi la paradă, iar la Waterloo nu a fost deloc așa. După o zi de luptă crâncenă, soldații și animalele lor erau epuizați și plini de noroi, de transpirație și praf de pușcă. Chiar și din poziția în care mă aflam, am putut observa urmele de oboseală și încordarea de pe chipul ducelui.
    - Ce expresie avea? întrebă Sir Anthony.
    Wilding se gândi puțin înainte de a-i da un răspuns.
    - Soarele apunea, și o rază de lumină îi cădea pe chip în timp ce își ridica pălăria.  Nu-i pot descrie exact expresia, dar îmi amintesc de câți ani lupta să ajungă acolo. În Spania înfruntase soarta potrivnică ani de-a rândul. Avea provizii insuficiente și o armată mult mai puțin numeroasă decât a inamicului, însă, prin voința lui de neclintit, și-a asigurat victoria, deși cu prețul vieții multora dintre cei mai buni prieteni.
    - Ce prostie din partea mea să îl înfățișez pe duce așa cum era în fața mea, în atelier, mormăi Sir Anthony ca pentru sine. Ar fi trebuit să încerc să mi-l imaginez așa cum era, de fapt, în acele clipe, continuă el, aruncându-i o privire rapidă căpitanului. Ar trebui să mai iau seama la ceva?
    Wilding arătă spre fundalul tabloului.
    - Soldații sunt la fel de vizibili ca într-o zi senină de mai, dar asta este o greșeală. Câmpul de bătălie era un iad plin de fum de praf de pușcă. Uneori era greu să vezi până și la câteva sute de metri mai încolo.
    - Pot folosi un lac cenușiu transparent ca să obțin acel efect, însă Wellington e cheia. Voința, voința de fier, asta trebuie să arăt.
    - Ce alte tablouri fac parte din serie în afară de acesta și cel care înfățișează cavaleria atacând? o întrebă Kenneth pe Rebecca.
    - Tablourile finisate nu se află aici, dar aceste schițe sunt destul de fidele, spuse ea scoțând două desene dintr-o mapă. Primul dintre ele înfățișează regimentele aliate înșiruite pe culme cât vezi cu ochii.
    Wilding se apropie și privi schița peste umărul ei. Rebecca deveni imediat conștientă de căldura trupului lui, aflat la doar câțiva centimetri în spatele ei. Omul ăsta trecuse prin iadul din peninsulă și prin bătălia de la Waterloo și supraviețuise. Asemenea lui Wellington, trebuia să fie un om de fier.
    - Unde ați fost poziționat? întrebă ea.
    - Cam pe aici, indică el, puțin la stânga de centru. Mi-am petrecut mare parte din zi luându-mă cu ei la harță în jurul unei gropi de nisip.
    - Din punctul meu de vedere, tabloul este dominat de aceșto bărbați din planul îndepărtat, spuse Rebecca îndicând figura unui tânăr stegar și a unui sergent încărunțit care păzeau stindardul regimentului lor. Deasupra lor, steagul Marii Britanii se zbătea în ghearele vântului, sfidând armata franceză care stătea tăcută, ordonată, de partea cealaltă a văii.
    - Întotdeauna ne emoționează aspectele particulare, detaliile, nu privirea de ansamblu, spuse gânditor căpitanul. Un tânăr aflat în pragul primei lui bătălii care se întreabă dacă va avea curajul să se ridice la așteptările acestei zile și un veteran plin de cicatrici, care a înfruntat moartea în repetate rânduri, întrebându-se dacă nu cumva de această dată are să-și găsească sfârșitul. Oricine va primi acest tablou se va întreba dacă acești doi bărbați vor supraviețui bătăliei care urmează.
    Din tonul lui, Rebecca înțelese că și el fusese fiecare dintre acești oameni în diferite momente din cariera sa. În tinerețe, își găsise curajul, ca ofițer experimentat își testase norocul, iar botezul bătăliei îl transformase în ceea ce era acum. Era complet diferit de cei pe care îi întâlnise pânăîn acel moment, și asta o fascina. Voia să se sprijine de el, să îi absoarbă puterea de luptător și determinarea.
    - Cel de-al doilea tablou reprezintă asediul castelului Hougoumont, spuse ea cu gura uscată, scoțând la iveală cel de-al doilea desen.
    Bătălia pentru cucerirea castelului se transformase într-o bătălie plină de răutate între un număr mic de trupe aliate și două divizii și jumătate de trupe franceze. Tatăl ei alesese momentul în care francezii pătrunseseră în curte, iar apărătorii se luptau sălbatic pentru a-i alunga înainte de a fi prea târziu.
    - Voia să obțină o scenă de luptă sălbatică corp la corp, continuă ea.
    - Soldații în starea lor primară, un tablou demn de a sta lângă cel cu atacul cavaleriei, atât de grandios.
    Rebecca încuviință din cap, impresionată. Nu era doar un războinic, ci avea și o percepție excelentă în privința tablourilor.
    - Crezi că seria asta de tablouri va spune povestea potrivită despre ce s-a întâmplat la Waterloo? întrebă tatăl ei, ridicând privirea de la tabloul cu Wellington.
    Spre ușurarea Rebeccăi, căpitanul se îndepărtă de ea.
    - Spune atât cât se poate povesti în patru tablouri, răspunse el.
    - Simt o notă de rezervă în vocea ta, replică Sir Anthony cu șiretenie. Am reprezentat începutul și sfârșitul, infanteria și cavaleria. Ce alte scene crezi că ar trebui incluse?
    - În locul dumneavoastră, spuse Wilding, aș picta mai multe tablouri. Următorul ar fi Wellington dând mâna cu prințul Blucher în momentul când britanicii se întâlnesc cu prusacii în apropiere de La Belle-Alliance. Campania de la Waterloo este povestea multor națiuni care se aliază împotriva unui dușman comun. Dacă nu ar fi sosit prusacii spre sfârșitul zilei, victoria nu ar fi fost una decisivă.
    - Mda, iată o posibilitate interesantă, reflectă Sir Anthony. Care ar fi tabloul final?
    - Arătați prețul victoriei, spuse căpitanul fără ocolișuri. Soldați epuizați, soldați răniți care dorm de parcă ar fi morți în jurul focului de tabără, iar în întunericul din jurul lor, arătați cadavrele amestecate și armele rupte. Arătați că în democrația pe care o impune moartea, toate victimele unei bătălii sunt egale.
    - Vă exprimați foarte plastic, căpitane, spuse Rebecca, întrerupând după o vreme tăcerea care se așternuse.
    - Ca să nu mai vorbim despre faptul că se pricepe și la pictură, adăugă tatăl ei. O să iau în considerație ce mi-ai sugerat, chiar o să fac asta.
    Urmă o pauză, iar Rebecca simți un val de dorință ridicându-se în ea. Era cea mai puternică emoție pe care o resimțise de luni bune. Trebuia să îl aibă pe căpitanul Wilding, să îi captureze esența astfel încât ceva din el să îi aparțină pentru totdeauna.
    Fără să îi pese de buna-cuviință, traversă camera și îi atinse obrazul, trasând cu degetele conturul cicatricii tari și totodată netede.
    - Mă dau bătută, căpitane, spuse ea cu vocea răgușită. Mi-e teamă că trebuie să te pictez cu orice preț.

                                                                  Capitlul 7

                                          Cuvintele și atingerea ușoară, senzuală a Rebeccăi îl luară atât de mult prin surprindere pe Kenneth, încât de-abia putu să scoată câteva cuvinte.
    - Poftim? îngăimă el.
    - Am tot tânjit să îmi pozați ca model de când ați venit aici, spuse ea, dându-se un pas înapoi. Sunteți cât se poate de irezistibil.
    Venind din partea altor femei, aceste cuvinte ar fi fost o invitație sugestivă, Rebecca Seaton, însă, arăta mai degrabă precum o casnică dornică să facă economii care se holbează la un pui, gândindu-se cum ar merge de minune pentru masa de duminică.
    - Ar trebui să mă simt onorat sau să mă alarmez? spuse el sec.
    - O, categoric alarmat, spuse ea, aruncându-i o privire tatălui ei. Te superi dacă ți-l fur pe căpitanul Wilding pentru o oră sau două pe zi?
    - Înțeleg perfect, spuse Sir Anthony zâmbind. De fapt, sunt tentat să îl refac pe sergentul din scena aceea de dinaintea bătăliei, ca să îl fac să arate ca Kenneth, continuă el, aruncându-i o privire secretarului. Se spune că ochii unui soldat trădează luptele pe care le-a văzut. Tot ce aș fi vrut să spun despre sergent este exprimat de chipul lui Kenneth, Dacă însă el dorește asta, îl poți lua tu prima.
    - Așadar, sunteți dispus să îmi pozați, căpitane? întrebă Rebecca.
    Kenneth se foi, deloc în largul lui, sub privirile cercetătoare ale tatălui și ale fiicei. Artiștii ăștia nenorociți observau mereu prea multe lucruri! Cu toate acestea, își dorise să petreacă mai mult timp cu Rebecca, și acum se ivise ocazia perfectă, pe care nu o putea rata.
    - Dorința dumneavoastră este poruncă pentru mine, domnișoară Seaton.
    - Atunci să mergem în atelierul meu.
    - Câteva clipe, vă rog, spuse el, arătând în jur la atelierul în dezordine. Mai întâi trebuie să chem o servitoare să curețe aici înainte ca vopselurile să distrugă complet mobila și covorul.
    - Asigură-te că trimiți pe cineva care face curat în liniște, ordonă Sir Anthony, după care, luând o tăbliță și un creion, se așeză și începu să deseneze cu mișcări sigure și rapide.
    Kenneth îi deschise ușa Rebeccăi și, în timp ce aceasta trecea pe lângă el, observă că părul începuse să iasă din cocul improvizat cu niște ace de păr. Buclele ruginii, mătăsoase, nu erau prea disciplinate, și rezultatul obținut era o coafură cu păr ciufulit, de parcă tocmai se dăduse jos din pat.
    Pentru a suta oară de când ajunsese la reședința Seaton, își aminti că trebuia să își vadă de treabă. Îi verifică pe servitori ca să afle ce se mai întâmplase în lipsa lui și o trimise pe Betsy, cea mai grijulie dintre servitoare, să facă curat în atelierul lui Sir Anthony. Apoi se îndreptă spre sanctuarul Rebeccăi.
    Bătu la ușă și intră când primi acceptul ei, privind în jur cu mare interes. Dacă atelierul lui Sir Anthony era elegant ca un salon, bârlogul Rebeccăi avea pereți vopsiți în alb, tavan în pantă și confortul unei bucătării de fermă. Ferestrele dinspre stradă avea dimensiunea obișnuită, însă, pe peretele din spate, ferestrele mari, deschise, lăsau să intre o lumină blândă, asemenea unei aurore boreale. Era lumina perfectă pentru un artist.
    În plus, peste tot în jur erau tablouri. Unele dintre ele, agățate pe perete, altele, simple pânze fără ramă proptite de perete. Bogăția culorii și a imaginii îl uluia.
    Rebecca era făcută ghem într-un scaun încăpător, cu un caiet de desen în poală și cu un creion în mână. Îi făcu semn să ia loc pe divanul din fața ei.
    - Făceți-vă comod, căpitane. O să fac câteva schițe. Trebuie să mă hotărăsc cum să vă redau mai bine.
    - Dacă tot ne vom călca pe bătături în fiecare zi, ar trebui să-mi spuneți Kenneth, zise el în timp ce lua loc.
    - Atunci trebuie să îmi spuneți și dumneavoastră Rebecca, replică ea zâmbind.
    Kenneth observă că ochii ei de culoarea alunei avea câțiva stropi de verde, ceea ce îi conferea privirii o adâncime de felină.
    - Nu am mai pozat pentru nimeni, ce trebuie să fac?
    - Pentru moment, relaxează-te și încearcă să nu îți miști capul.
    În timp ce degetele Rebeccăi trecură la treabă, Kenneth aruncă o privire la tablourile din imediata lui apropiere. Stilul ei menținea ceva din precizia clasică a tatălui ei, având însă ceva mai mult sentiment. Multe dintre tablouri înfățișau femei în chip de personaje istorice celebre și fantastice. Fără a-și roti capul, putea observa cel puțin vreo șase picturi la fel de frumoase ca tabloul Boadicea de la parter.
    - Ai expus vreodată la Academia Regală?
    - Niciodată, spuse ea fără a ridica privirea de pe caiet.
    - Ar trebui să îți prezinți operele, să le arăți ce poate face o femeie, spuse el, privind un tablou plin de forță cu Iudita și Holofern.
    - Nu simt nevoia să fac asta, spuse ea pe un ton rece.
    Pentru o vreme se așternu tăcerea. Nu se auzea decât scârțâitul creionului ei pe foaie. După ce admiră tablourile din imediata lui apropiere, Kenneth își mută atenția spre Rebecca. Avea încheieturi delicate, aproape fragile, și totuși degetele ei lungi și suple trădau putere. Se răsucise pe lateral pe scaun, și asta îi ridicase rochia de muselină puțin deasupra gleznelor, la fel de subțiri și de frumoase ca încheieturile.
    Deși Rebecca nu era volptuoasă precum Maria, era la fel de senzuală și de atrăgătoare.
    Ori de câte ori își pleca ușor capul deasupra caietului, îi oferea o priveliște seducătoare asupra cefei ei. Pielea palidă părea aproape translucidă prin comparație cu culoarea puternică a părului ei. Se întrebă cu ar reacționa dacă ar săruta-o acolo. Probabil i-ar cere să se așeze ca să își poată termina schițele.
    Părea mai cald în cameră decât era de așteptat să se facă de la mica flacără de cărbuni. Nu-l ajuta însă să își mute privirea de la ea, era așa de conștient de cum arăta corpul ei, încât ai fi zis că o ținea la el în poală. Descoperi un ușor parfum floral amestecat cu mirosul uleiului de in și al fumului de cărbune. Părea apă de trandafiri, o aromă subtilă, feminină, foarte potrivită pentru doamna care o purta.
    "Oare cum ar arăta purtând doar mireasma de apă de trandafiri și un văl strălucitor de păr roșcat?" se întrebă el și simți cum începe să îi bată inima mai repede, în timp ce borboane de sudoare i se adunau pe frunte.
    La naiba! Nu era obișnuit să stea și să nu facă nimic, așa că nu era de mirare că imaginația lui începea să țeasă fantezii erotice. Și nici faptul că nu mai fusese cu o femeie de luni bune nu îl prea ajuta. Femeile ușoare din Paris i se păruseră asemenea patiseriei franceze: extrem de delicioase, dar ușor de uitat. Rebecca Seaton avea să reprezinte un cu totul altfel de ospăț.
    - Sir Anthony într-un acces de furie este o priveliște alarmantă, comentă el, știind că trebuia să își distragă atenția de la Rebecca înainte de a lua foc. Nu te pot învinovăți că erai speriată.
    - Dar nu eram speriată, spuse ea ușor surprinsă. Tata n-ar face rău nimănui. Pur și simplu, nu îmi plac scenele.
    Deși încrederea pe care o avea în tatăl ei era cât se poate de înduioșătoare, ieșirea lui Sir Anthony îl convinsese pe Kenneth de faptul că pictorul era capabil să facă rău. Oare Helen Seaton îl provocase în legătură cu amanta lui, devenind astfel victima acelei furii de care dăduse dovadă astăzi? Ce fel de femeie fusese Helen?
    Părea momentul potrivit pentru a afla mai multe despre ea.
    - Mamei tale îi plăcea să fie înconjurată de artiști nebuni? întrebă el.
    - O, da, îi plăcea nespus, zise Rebecca fără a ridica privirea, în timp ce rupse o pagină din caiet și o puse deoparte, pentru a se apuca din nou să deseneze pe foaia următoare. Prietenii o numeau regina lumii artistice londoneze. Orice artist sărac din oraș știa că putea conta pe ea pentru câteva lire împrumut, ca să nu moară de foame.
    - Și îi mai dădeau vreodată banii înapoi?
    - Uneori, spuse Rebecca zâmbind. Unii pictori o plăteau dându-i opere de-ale lor. De obicei, erau unele destul de proaste, căci artiștii de primă mână nu prea aveau nevoie de împrumuturi.
    - Asta explică pisajele oribile din camera mea. Probabil încerca să le ascundă pe undeva.
    - Se prea poate, încuviință Rebecca. Dacă te-au ofensat cumva, putem găsi ceva mai bun. Slavă Domnului, sunt o grămadă de tablouri prin casă.
    - Mi-ai putea împrumuta un tabloul de-al tău? întrebă el uitându-se peste cele aflate în raza lui vizuală. Poate tabloul acela minunat din fața mea. Cred că e Diana, zeița vânătorii.
    Zeița era înfățișată stând tăcută în picioare, cu mâna sprijintă de un arc aproape la fel în înalt ca ea și cu o expresie gânditoare pe chip. Îi amintea de Rebecca.
    - Dacă îți place, spuse ea întorcând o altă foaie a caietului de desen. Am o ramă care s-ar potrivi numai bine.
    - Înainte să îți continui munca, te superi dacă luăm o pauză? întrebă el. Nu sunt obișnuit să stau nemișcat  atâta vreme.
    - Desigur. Îmi pare rău, spuse ea cu un zâmbet plin de regret. Când lucrez, uit cum trece timpul. Vrei niște ceai? De obicei, cam pe la ora asta fac un ibric întreg.
   - Mi-ar plăcea foarte mult, spuse Kenneth ridicându-se și întinzându-se ca să scape de tensinunea pe care o simțea în umeri.
    Rebecca se ridică și se duse la șemineu, aplecându-se grațios pentru a așeza ibricul pe foc.
    - Fii mulțumit că pozezi pentru mine, nu pentru tata, spuse ea. El e mult mai sever decât mine, continuă ea, analizându-l cu o privire tăioasă. Tata avea dreptate, ai fi un sergent grozav în tabloul lui.
    - Cred că mi se potrivește rolul, am fost sergent ani buni.
    - Sergent? Tu? întrebă ea uitându-se lung la el.
    - Am intrat în solda regelui înrolându-mă la vârsta de optsprezece ani, explică el. Am fost promovat mai târziu, pe merit.
    - Pentru fapte de vitejie ce nu puteau fi trecute cu vederea, spuse ea încet. Așa se întâmplă mereu, nu?
    - Da, așa e, dar este vorba și despre noroc aici, spuse el zâmbind ușor. Trebuie să o faci pe viteazul în apropierea unui ofițer care să te poată recomanda pentru promovarea în funcție.
    - Ești plin de surprize, căpitane. Luându-mă după felul în care te exprimi, crezusem că ești....
    Rebecca se opri, încurcată.
    - Ai presupus că sunt un gentilom, completă el, sărindu-i în ajutor.
    - Îmi pare rău, spuse ea coborând privirea. Sigur că ești un gentilom, și ar trebui cu atât mai mult să fii apreciat pentru faptul că ai dobândit prin forțe proprii ceea ce alții au doar accidental, prin naștere.
    - De fapt, mă trag dintr-o familie respectabilă, spuse el ridicând din umeri. M-am înstrăinat însă de tatăl meu, așa că n-am avut banii necesari pentru a obține un grad în armată, motiv pentru care a trebuit să mă înrolez.
    - Din ce cauză v-ați îndepărtat?
    Cum nu se simțea deloc în largul lui, Kenneth începu să măsoare mansarda de-a curmezișul, rămânând însă în centru, pentru a nu se lovi cu capul de tavanul în pantă. Ar fi trebuit să fie el cel care o chestiona pe Rebecca. Cum se ajunsese oare la această răsturnare de situație?
    - La un an după moartea mamei, tatăl meu s-a căsătorit cu o fată de șaptesprezece ani. Nu.... ne-am înțeles.
    - Ar fi fost dificil să accepți orice mamă vitregă atât de curând după moartea mamei tale, spuse Rebecca empatică. Probabil ți s-a părut o lipsă de decență să vezi o fetișcană de vârsta ta luându-i locul.
    Fusese mai mult decât o lipsă de decență. Preț de o clipă, își aminti furia și repulsia pe care le simțise atunci. Kenneth își ținu însă sentimentele în frâu, amintindu-și că avusese și el partea lui de vină în ceea ce se întâmplase.
    - În plus, nu era o persoană foarte plăcută. Cu toate astea însă, tatăl meu era îndrăgostit - sau mai degrabă în călduri. N-am mai suportat să stau sub același acoperiș cu el. Crezi că tatăl tău are de gând să se recăsătorească? continuă el, schimbând subiectul. Ce părere ai despre asta?
    Rebecca păru uimită, ca și cum nu ar fi luat în calcul o asemenea posibilitate.
    - Asta depinde de femeia pe care ar lua-o de nevastă, spuse ea fără tragere de inimă. Bănuiesc că va trebui să aștept și să văd ce se va întâmpla.
    - Lavinia speră oare că va deveni următoarea Lady Seaton?
    - Mă îndoiesc, spuse Rebecca în timp ce se apleca după un borcan cu ceai dintr-un mic dulap. Dincolo de aparenta imperinență, Lavinia e destul de drăguță, însă cred că ține prea mult la libertatea pe care i-o oferă poziția ei de văduvă pentru a renunța la ea. Probabil că tata se va recăsători într-o bună zi, îi place să aibă o nevastă care să îl răsfețe.
    Ibricul începu să scoată aburi, așa că ea îl luă de pe foc și turnă puțină apă fierbinte în ceainic, pentru a-l încălzi.
    - E un tablou cu Lavinia în spatele tău.
    Se întoarse și o găsi imediat pe Lavinia printre pânzele neînrămate sprijinite de perete. Aceasta stătea lungită pe un divan grecesc, îmbrăcată în haine din perioada clasică, ce lăsau să se vadă destul de mult corpul, cu o invitație rece în privire. În eterna bătălie dintre sexe, Lady Claxton ar fi, fără îndoială, prădătorul, nu prada.
    - Lasă-mă să ghicesc, te rog, spuse el. O întruchipează pe Messalina, împărăteasa romană care a învins-o pe cea mai faimoasă curtezană a Romei într-un maraton de desfrâu care i-a epuizat pe jumătate dintre bărbații din oraș.
    Rebecca chicoti în timp ce adăuga frunze de ceai și apă în ceainic.
    - De fapt, se presupune că e Aspasia, cea mai frumoasă și mai învățată curtezană din Atena. Am pictat-o de mai multe ori pe Lavinia. Îi place să pozeze.
    Probabil însă că Lavinia nu avea să fie următoarea soție a lui Sir Anthony. Dacă asta era adevărat, cine era acea amantă care ar fi putut constitui cauza morții lui Lady Seaton? Gândindu-se că pusese destule întrebări pentru moment, Kenneth se îndreptă spre capătul îndepărtat al mansardei. Ferestrele mici dădeau înspre stradă, iar lumina strălucitoare dinspre sud scotea la iveală o masă funcțională cu scaune.
    Acesta era atelierul Rebeccăi, cu role de pânză și rame depozitate prin colțuri. Gray Ghost dormea pe o masă, între o ramă de tablou și un mojar cu pistil. Pisica deschise puțin ochii simțindu-l pe Kenneth apropiindu-se, după care se întoarse liniștită la moțăit.
    În partea stângă se afla un alcov cu o piesă masivă de mobilier, care aducea cu o clădire complicată de inspirație italiană. Niște linii fine indicau sertarele care fuseseră ascunse meșteșugit printre pilaștri falși. Kenneth mânâie curba unei arcade care încadra un compartiment cu pensule și cu mici ustensile.
    - Dulapul acela a fost făcut special pentru un artist flamand din secolul al XVII-lea, Van Veeren, îi strigă Rebecca din celălalt capăt al mansardei, văzând ce îi captase atenția.
    - Din păcate, nu cred că am auzit de el.
    - Nici nu aveai de ce, spuse ea asamblând o tavă pentru ceai și aducând-o în atelier. Era un pictor de portrete și de naturi moarte nu prea talentat.
    - Legume și iepuri morți? replică Kenneth rânjind.
    - Exact. Cu toate acestea, probabil trăia destul de bine din asta, spuse ea așezând tava pe masă.
    Gray Ghost se trezi imediat și veni repede să vadă despre ce era vorba.
    - Sunt niște prăjituri cu afine destul de bune în tavă, dacă reușești să ajungi la ele înaintea lui Gray Ghost, spuse ea împingând cu blândețe motanul de lângă tavă. Acesta se ghemui la pândă asemenea unui leu de piatră, cu privirea lacomă ațintită asupra tăvii de copt, în timp ce Rebecca turnă ceaiul. Îi înmână lui Kenneth o ceașcă, după care se așeză pe unul dintre scaunele de lemn destul de uzate.
    Deși nu se așteptase ca Rebecca să aibă asemenea îndeletnici casnice, constată că rolul i se potrivea de minune. Foarte bine, disponibilitatea lui de a-i poza schimbase relațiile dintre ei, făcând-o să se simtă mai în largul ei când se afla în preajma lui. Ar fi trebuit să fie satisfăcut. Dorise să îi câștige încrederea, pentru a putea obține informații de la ea. Ce păcat însă că succesul obținut era temperat cumva de un sentiment de vinovăție!
    În armată învățase să lase la o parte lucrurile în legătură cu care nu putea face nimic, așa că putea la fel de bine să se bucure de ceai, mai ales că sarcinile lui obișnuite și vizita la Lord Bowden nu îi lăsaseră destul timp la dispoziție pentru a mânca nimic de la micul dejun. Adăugă un cub de zahăr în ceașcă și se așeză pe celălalt scaun.
    Mâncară în liniște delicioasele prăjituri cu afine, după care Kenneth rupse tăcerea în timp ce Rebecca se apleca pentru a mai turna ceai.
    - Bănuiesc că îți pregătești singură pânzele aici, nu?
    - Da, pe ale mele și pe majoritatea celor pe care le folosește tatăl meu, spuse ea dându-i o bucățică de prăjitură lui Gray Ghost care o lipăi elegant dintre degetele ei. De asemenea, pregătesc și creioanele noastre colorate și niște amestecuri speciale de pigmenți, pe care nu le găsești la magazinul de vopseluri.
    - Sunt convins că Sir Anthony ar putea găsi pe altcineva care să se ocupe de asemenea lucruri mărunte, spuse el cu o privire nedumerită.
    - Da, dar oare ar fi duse la bun sfârșit? Deși acum pictura este cunoscută sub numele de artă, ea a constituit, în primul rând, o meserie. Cu cât înțelegi mai bine materialele, cu atât mai eficient le vei putea folosi, spuse ea mângâind mojarul din piatră netedă. Este un sentiment minunat să amesteci pigmenții cu fluidul pentru a obține consistența și culoarea perfecte. Este primul pas în procesul de creație a unei picturi care înglobează cu succes viziunea intimă a cuiva.
    Senzualitatea atât de evidentă din portretul mamei ei era acum prezentă și pe chipul visător al Rebeccăi. Ar fi vrut să îl atingă și pe el în același mod în care atingea mojarul. O dorea....
    - Când ai început să desenezi? întrebă el, ferindu-și privirea, fără a-și mai termina ideea.
    - Conform tradiției familiei, într-o bună zi, am spart un ou moale în camera mea și am desenat o pisică destul de reușită cu gălbenușul pe perete, spuse ea pe un ton enigmatic.
    - Așadar, ai fost o artistă de la început, spuse el zâmbind, imaginându-și scena. Bănuiesc că te-a învățat Sir Anthony, nu?
    - Nu prea, tata era mereu atât de ocupat.... Ori de câte ori reușeam să scap de dădacă, mă strecuram în atelierul lui și îl urmăream cum lucra. Atâte timp cât nu-i stăteam în drum, nu-l deranja. Nu peste multă vreme, aveam propriile mele creioane colorate și propriul cărbune pentru desen, chicoti ea. Mama s-a asigurat că aveam hârtie la dispoziție, ca să nu mai distrug pereții. Uneori, când avea timp, îmi dădea lecții de desen.
    - Mama ta avea talent mai presus de standardul artistic normal pentru o doamnă de viță nobilă?
    - E o reprezentare a mea la vârsta de patru ani, spuse Rebecca indicând o mică acuarelă agățată într-un colț.
    Tabloul o înfățișa pe Rebecca micuță, un copil râzând fericit, cu bucle arămii. Părea deschisă și cu poftă de viață, complet diferită de femeia precaută de acum. Se întrebă dacă nu cmva fuga de acasă cu rezultate dezastruoase o făcuse să își piardă acea deschidere sufletească.
    - E minunată. Având în vedere că te tragi dintr-o familie de artiști, nu e de mirare că ai un asemenea talent.
    - Mama avea talent, spuse Rebecca. Acuarelele ei erau superbe, dar nu era un artist în adevăratul sens al cuvântului. Cred că asta s-a întâmplat din pricina căsătoriei.
    - De ce ai nevoie pentru a fi un artist adevărat? întrebă el curios.
    - Egoism, spuse Rebecca cu un zâmbet autoironic. Trebuie să crezi că opera ta este cel mai important lucru din lume. Poate fi cu adevărat zdrobitor să îi pui pe primul loc pe ceilalți și nevoile lor.
    El se întrebă dacă nu cumva tocmai își criticase în mod indirect tatăl. Era probabil ca un pictor de succes precum Sir Anthony să fi avut puțin timp pentru familie.
    - Un artist trebuie să fie întotdeauna egoist?
    - Ei, poate nu tot timpul, dar în marea majoritate a timpului, da, spuse ea, îndepărtându-și o buclă rebelă de pe obraz.
    O privi, gândindu-se ce artificii cosmetice ar putea egala acea nuanță bogată de arămiu a părului ei. Nimic însă nu ar putea recrea tenul ei și albeața translucidă a tenului ei de roșcată naturală.
    Fu cuprins pe dată de furie, dorindu-și să o fi întâlnit în alte circumstanțe, în care ea să nu fie fiica unui suspect de crimă și el să fie un nobil bogat, nu un sărăntoc de spion, într-un loc în care ar fi putut să exploreze complexitatea minții și a spiritului ei și unde ar fi putut să o sărute și să o convingă să îi răspundă și ea la fel.
    Trase adânc aer în piept, fără grabă. Mânia pe care o simțea împotriva sorții nedrepte începu să se potolească, însă nu și dorința de a o atinge. Se aplecă și îi luă mâinile în ale lui, întorcându-i palmele în sus. Erau mâini capabile, cu degetele lungi și elegante, asemenea celor ale unui sfânt renascentist.
    - Câtă putere și cât talent, murmură el. Ce splendori vor crea aceste mâini pe viitor?
    - Adevăratul talent este cel al minții, nu al degetelor spuse ea cu vocea răgușită, în timp ce mâinile îi tremurau în ale lui. Mintea trebuie să vizualizeze mai întâi tabloul, înaintea corpului, pentru ca acesta să-l poată crea.
    - Indiferent care este sursa lui, ai un mare talent, spuse el trasându-i liniile din palmă cu vârful degetului. Mă întreb dacă se poate cu adevărat să citești viitorul în palmă. Oare talentul tău îți va aduce celebritate? Sau poate bogăție? Fericire?
...............................................................................

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu