6.
Rebecca se duse la birou și scoase la iveală inelul care îi aparținuse mamei ei. După ce în studie, gânditoare, îl așeză la loc cu o expresie încruntată. Era și ea la fel de incompletă și de imperfectă ca inelul acela, și cea mai bună dovadă era propria ei operă. Nu mai pictase un tablou cu adevărat măreț de la moartea mamei sale. Toate tablourile pe care le remarcase Kenneth fuseseră pictate înainte.Desigur, fusese ocupată cu diverse tablouri în ultimele luni, toate corecte din punct de vedere tehnic.
Majoritatea le-ar considera niște picturi minunate, dar slăbiciunea ei capitală era reflectată în tablourile ei, motiv pentru care și refuza să le înscrie la Academia Regală. Ar fi fost o farsă să înscrie picturi mai vechi, pe care nu le-ar mai putea replica din punct de vedere calitativ.
Rebecca se prăbuși pe canapea, simțind covorul persan moale mângâindu-i spatele. Aproape că simțea căldura corsarului ei impregnată încă în covor.
Portretul lui Kenneth era primul proiect de care fusese cu adevărat entuziasmată de când murise mama ei. Poate va reuși să capete curaj pictându-l.
Un gând dureros îi trecu prin minte și o opri în loc. Ar putea să picteze și un alt subiect, unul pentru care ar trebui să dea dovadp de extraordinar de mult curaj.
Înainte de a-și pierde curajul, luă un caiet de desen și începu să schițeze o femeie care cădea în gol.
Întâlnirea lui Kenneth cu avocatul lui Sir Anthony privea doar chestiuni financiare de rutină, așa că profită de ocazie pentru a face câteva cercetări indirecte privind moartea lui Helen. Nu află însă nimic interesant și nu fu deloc surprins de asta, pentru că se pare că nu era nimic de aflat.
Deși, când ieși din biroul avocatului, văzu că începuse o ploaie rece se decise să se întoarcă pe jos la reședința Seaton. Pe drum, se opri la poștă, unde îl aștepta o scrisoare de la Jack Davidson.
Jack îi descria planurile lui privind lucrările de primăvară la moșie, dându-i niște costuri estimative. Kenneth se opri puțin ca să facă calculele necesare. Cu banii care îi rămăseseră de pe urma vânzării gradului lui și cu ceea ce pusese deoparte din salariu, ar trebui să se descurce, însă nu îi mai rămânea mare lucru. Nu știa ce avea să facă dacă se ivea vreo urgență.
Aruncă din nou o privire scrisorii. În ultimul paragraf, Jack trecea de la afaceri la planul personal.
Kenneth, spunea el, nu îți pot mulțumi îndeajuns că m-ai adus la Sutterton. În decursul anilor petrecuți în peninsulă și mai apoi în spital, după bătălia de la Waterloo, uitasem cât de plăcut este să trăiești în comuniune cu pământul, așa cum uitasem cât de fermecătoare poate fi o adevărată englezoaică. Sora ta a fost cât se poate de amabilă și de bună cu mine.
Aici Jack tăiase o propozișie, continuând prin a spune:
Este prea devreme pentru a vorbi despre permisiunea de a o curta pe domnișoara Wilding, dar aduc vorba despre asta acum, ca să poți să te gândești la un răspuns pe care să mi-l dai când va sosi momentul în care își voi putea cere în mod onorabil asta.
Cu respect,
J, Davidson
Kenneth zâmbi în timp ce introducea scrisoarea în interiorul hainei. Ghicise deja din scrisorile lui Beth că și ea îl plăcea pe Jack. Se potriveau de minune.
Expresia îi deveni însă ceva mai sumbră când își continuă drumul. Îi ceruse prietenului lui să vină la Sutterton știind că avea să fie potrivit pentru Beth, însă era riscant să o faci pe pețitorul și nu se așteptase cu adevărat ca lucrurile să meargă. Acum, însă, sentimentele lui erau amestecate, în această privință, și nu din pricina relației în sine, căci, deși în termeni mondeni nu era o asociere strălucită, nici că putea cere un soț mai bun pentru sora lui. Însă cuplul trebuia să aibă suficienți bani pentru a trăi confortabil, iar Beth și Jack depindeau de el.
Dacă pierdeau Sutterton, Jack avea să fie nevoit să găsească de muncă în altă parte, și aveau să treacă ani buni până să adune destui bani pentru a-și întreține soția.
Asta însemna că Kenneth nu își putea permite să renunțe la inverstigația cerută de Lord Bowden. Propriile lui dorințe puteau fi satisfăcute doar în măsura în care nu stăteau în calea misiunii lui.
Date fiind vremea mohorâtă și gândurile lui negre, Kenneth se bucură când ajunse la reședința Seaton. Își agăță pelerina udă și pălăria în cuier și se îndreptă spre atelierul lui Sir Anthony, pentru a-i da de știre că revenise.
Când intră în cameră, se pomeni pătrunzând într-o oază de căldură și râsete. Kenneth se opri în prag, fascinat. Știa din carnețelul cu programări că Sir Anthony trebuia să înceapă un portret de grup complicat, care urma să înfățișeze doi conți cu soțiile lor. Ceea ce nu știa era că doamnele erau niște gemene frumoase. Sir Anthony le așezase pe cele două femei jos, puțin îndepărtate una de cealaltă, ca o imagine în oglindă.
Cei doi soți, unul blond, celălalt brunet, le încadrau pe lateral.
Kenneth fu intrigat de modul în care aranjarea lor în cadru definea relațiile dintre ei. Gemenele, la fel și totuși diferite, apropiate una de cealaltă și încă mai apropiate de soții lor, iar bărbații, prieteni și cumnați.
- Când scrii intrările zilnice, asigură-te că ai notat faptul că aceste două doamne, contesa de Strathmore și contesa de Markland, sunt cât se poate de identice, spuse Sir Anthony pe un ton straniu, ridicând privirea, în timp ce Kenneth încerca să analizeze de ce funcționa atât de bine modul în care erau grupați.
- Este o provocare foarte interesantă pentru un pictor, domnule.
- Cu atât mai mult cu cât voi face două portrete, unul pentru fiecare familie, spuse Sir Anthony studiindu-și clienții. Cu toate acestea, vom schimba modul de grupare pentru al doilea tablou.
- Asemănarea perfectă poate fi exagerată, spuse una dintre contese, chicotind.
- Orice merită făcut merită făcut exagerat, spuse soțul brunet, zâmbindu-i soției lui, și asta e cu atât mai adevărat când e vorba despre femei frumoase.
Replica provocă un val de râsete din partea prietenilor care veniseră să îi însoțească pe actorii principali ai tabloului. Grupul de prieteni tocmai transformase o zi cenușie într-o adevărată petrecere.
După ce se asigură că servitorii oferiseră gustări oaspeților, Kenneth se retrase și se îndreptă spre camera lui, pentru a se schimba în hainele de corsar necesare pentru sesiunea de pozat pentru Rebecca. Înainte de a urca scările, se opri în fața unui tabloul pe care nu îl observase până atunci.
Reprezenta moartea lui Socrate, un subiect clasic popular. Pictura de mari dimensiuni în înfățișa pe nobilul filosof ridicând pocalul cu cucută, în timp ce în jurul lui discipolii îndurerați plângeau. Era un tablou mediocru. Dacă desenul care stătea la baza picturii era bun din punct de vedere tehnic, personajele erau țepene și convenționale, în timp ce culorile și compoziția nu aveau nimic remarcabil. Mai rău însă era faptul că pictura era lipsită de spirit.
Își aminti însă că execuția era mai bună decât orice ar fi putut realiza el.
- Vă place tabloul lui Socrate, căpitane? auzi o voce tărăgănată, tocmai când se pregătea să urce scările.
Kenneth se întoarse și văzu chipul vesel al lui Lord Frazier, prietenul lui Sir Anthony, care tocmai sosise.
- Da, domnul meu, este un subiect plin de forță, spuse Kenneth plin de tact, observând aerul interesat al lui Frazier. Este opera dumneavoastră?
- L-am pictat acum cinci ani, spuse Frazier, părând mulțumit, în timp ce își scotea pălăria, scuturând-o de picurii de ploaie. După ce a fost expusă la academie, am primit mai multe oferte cât se poate de generoase pentru el, dar le-am refuzat, desigur. Sunt gentilom, nu negustor, și, de vreme ce Anthony l-a admirat, i l-am dat lui.
Dacă Sir Anthony își exprimase admirația față de acel tablou, o făcuse din pură politețe față de un prieten, pentru că pictura nu avea nimic deosebit.
- Bineînțeles că știam de reputația dumneavoastră înainte de a veni aici, dar acesta este primul exemplu al operei dumneavoastră pe care am avut privilegiul să îl văd. Pictați multe tablouri cu subiect istoric? întrebă Kenneth, păstrând gândul anterior pentru el.
- Desigur, sunt singurele subiecte cu adevărat valoroase pentru un pictor serios. Cunoașteți scrierile lui Sir Joshua Reynolds privind pictura în stil manierist? Discută foarte frumos despre cum arta trebuie să se afle pe un plan superior, purificată de grosolanul element uman, spuse Frazier țuguindu-și buzele. Ce păcat că Anthony trebuie să facă portrete ca să aibă din ce trăi! Este foarte bun la picturile cu subiect istoric, asta când are timp de așa ceva.
Vălul perfid cu care își îmbrăcase remarca îi confirmă lui Kenneth ceea ce voise să spună Phelps, rândașul. Deși Lord Frazier și Sir Anthony erau prieteni de multă vreme, Frazier nutrea și ceva resentimente față de succesul repurtat de celălalt.
- Poate că nu sunt la fel de grandioase ca tablourile cu caracter istoric, însă portretele lui sunt foarte bune lucrate ca atare, spuse Kenneth. Cel al lui Lady Seaton din birou este cu adevărat splendid.
- Îmi amintesc de ziua în care a început tabloul acela, spuse Frazier cu o privire pierdută. Mulți dintre noi eram la picnic pe pajiștea de la Ravensbeck. După o sticlă de șampanie, Anthony a spus că Helen era atât de frumoasă, încât trebuia neapărat să o imortalizeze. S-a dus imediat să caute vopseluri și pânză, pretinzând că trebuia să lucreze afară, ca să capteze corect lumina, așa cum trebuia. Desigur că am râs cu toții de el, numai un nesăbuit ar alege să lucreze în aer liber, preferând asta condițiilor controlate pe care ți le oferă un atelier. Cu toate acestea, portretul a ieșit chiar bine. Numai câteva zile mai târziu, Helen era moartă, spuse el, scuturând cu regret din cap. Nu pot să nu mă gândesc la comentariul lui Anthony cum că voia să o imortalizeze fără să simt o durere năpraznică.
- Vă aflați în Țara Lacurilor când a avut loc accidentul lui Lady Seaton?
- Da. De fapt, ea și Anthony trebuiau să ia cina cu mine în seara aceea. Munca lui Anthony a avut de suferit de la moartea lui Helen, spuse Frazier cu o expresie tulburată. Îmi fac griji că s-ar putea să nu își mai revină niciodată complet în urma acestei pierderi.
- Chiar așa? întrebă Kenneth cu inocență. Cred că tablourile lui despre bătălia de la Waterloo sunt la fel de bune ca oricare dintre operele sale.
- Cu siguranță sunt competente, spuse Frazier cu un aer de superioritate, însă, dacă ați fi artist, ați vedea deficiențele subtile ale acestora, lipsa de forță.
- Dacă suferința i-a afectat într-o asemenea măsură munca lui Sir Anthony, spuse Kenneth încercând să pară impresionat de cunoștințele celuilalt, tragedia este cu atât mai mare.
- Reacția lui pare ceva mai mult decât suferință, replică Frazier, ca pentru el. Pare aproape.... vinovăție.
- Ce vreți să spuneți? întrebă Kenneth dintr-odată alert.
- Nimic, spuse celălalt, pălind subit. Nu ar fi trebuit să spun nimic, continuă el plecându-și capul și netezind o cută inexistentă de pe mânecă. Anthony este liber? Am trecut pe la el să văd dacă nu vrea să mergem împreună la galeria Turner.
- E ocupat cu o ședință de pozat pentru un portret, dar sunt convins că nu l-ar deranja dacă intrați în atelier să îl salutați.
- A, nu e nevoie, spuse Frazier punându-și din nou pălăria umedă pe cap. Spune-i doar că am trecut pe la el și că ne vedem în seara asta la club.
Kenneth se încruntă, uitându-se după Frazier în timp ce acesta se îndepărta, întrebându-se ce naiba voise să spună. Deși îl invidia probabil pentru succesul lui, se retrăsese foarte repede când venise în discuție posibilitatea ca Sir Anthony să se simtă vinovat de ceva.
Prietenii pictorului îi erau admirabil de loiali. Însă, făcând asta, poate că nu îi erau la fel de loiali lui Helen Seaton.
Capitolul 13
Din întâmplare, Rebecca se uita pe fereastră, și îl văzu pe Kenneth întorcându-se acasă. Evident că nu îl urmărise, dar se bucura să știe că avea să fie gata în curând pentru ședința de pozat. Efortul depus pentru a începe tabloul cu femeia care se prăbușea o făcuse să tânjească după puțină companie.
Cum Kenneth nu își făcu însă apariția, se decise să se ducă la parter și să vadă de ce întârzia. Ajunse în capul scărilor, când îl văzu punând punct unei conversații cu Lord Frazier. Se retrase, preferând să nu fie văzută. Desigur că Frazier era mereu politicos cu ea, dar știuse dintotdeauna că nu era interesat de ea, și sentimentul era reciproc. Dintre vechii prieteni ai tatălui ei, George Hampton fusese mereu cea mai bună companie.
Chipul lui Kenneth căpătase o expresie ciudată în timp ce îl privea pe Lord Frazier plecând. Nu era chiar calculată, poate mai degrabă analitică. Poate că Frazier scosese vreo frază pompoasă despre artă, și Kenneth încerca să decidă dacă avea dreptate sau nu.
Rebecca zâmbi. Kenneth avea mai mult simț artistic în degetul lui mic decât avea Lord Frazier în rafinata lui persoană.
Tocmai se pregătea să coboare scările, când ușa de la intrare se deschise din nou, lăsând înăuntru un val de aer rece și umed. Probabil că erau pritenii celor care îi pozau tatălui ei în acel moment. Se opri pentru a-i lpsa pe nou-veniți să intre în atelier.
- Kenneth! se auzi o voce de contralto exclamând încântată, și o femeie apăru în fața ochilor Rebeccăi, mișcându-se cu grație. Purta o pelerină rubinie care strălucea de stropi de ploaie. Ce surpriză minunată! spuse ea aruncându-se în brațele lui Kenneth și sărutându-l.
În timp ce făcea asta, gluga pelerinei îi căzu pe umeri.
Rebecca strânse cu putere balustrada. Femeia era cea mai frumoasă ființă pe care o văzuse vreodată, o brunetă uluitoare cu un chip incredibil de expresiv.
Iar Kenneth nu o dădea deloc la o parte, ci dimpotrivă. După ce aruncă o privire rapidă, pe furiș, prin hol, o îmbrățișă pe brunetă, șoptindu-i ceva la ureche.
Frumusețea ei și forța lui Kenneth ar fi modelele perfecte pentru Venus și soțul ei Vulcan. Rebecca ar fi vrut să picteze un asemenea tablou dacă nu și-ar fi dorit mai mult să o înjunghe pe femeie cu pensula.
- Trebuia să ne spui că ești la Londra, Kenneth, zise bruneta râzând și dându-se un pas înapoi. Sau poate ar trebui să îți spun Lord Kimball acum?
Rebecca simți cum i se taie răsuflarea și se agăță de balustradă să nu se prăbușească. „Lord Kimball?”
- Să nu îndrăznești, Catherine, spuse Kenneth ușor. Ne cunoaștem de prea multă vreme pentru astfel de formalități.
Un domn distins apăru în spatele doamnei și îi lui mâna lui Kenneth înt-a lui.
- Dumnezeule, de când nu ne-am mai văzut? întrebă el cu un zâmbet larg. De aproape doi ani.
- Nu-mi mai aminti, Michael, spuse Kenneth bătându-l pe spate pe celălalt bărbat cu mâna rămasă liberă. Când ne-am văzut ultima oară, erai pe jumătate mort, așa că nu prea ți-ai dat seama de nimic.
- După cum vezi, sunt ca nou, mult mai bine, de fapt, replică nou-venitul, trecându-și brațul pe după mijlocul femeii.
- Tomai ne-am întors de la botez, spuse Catherine. Îmi pare rău că nu ai putut veni - a fost aproape la fel de cald ca vara în Cornwall. Desenul pe care ni l-ai trimis însă a fost minunat. Arăta de parcă chiar te-ai fi aflat lângă noi acolo, în biserică.
Rebecca ascultă încremenită cum la parter cei trei își continuau discuția. În mod evident, bărbatul și femeia erau căsătoriți și entuziasmul manifestat de Catherine era al unei prietene, și nu al unei iubite. Cu toate astea, care era faza cu „Lord Kimball”?
Rebecca simți un ghme în stomac când își dădu seama ce însemna asta. Se uită pe furiș peste balustradă, bucuroasă că vizitatorii erau mult prea ocupați pentru a ridica privirea.
- Ce vă aduce la reședința Seaton? îi întrebă Kenneth.
- Niște prieteni își fac portretul și ne-au invitat să le ținem de urât, spuse bărbatul, Michael. Pare o întâmplare fericită, pentru că ne gândeam și noi să îi comandăm un portret lui Catherine, continuă el, aruncându-i soției lui o privire plină de afecțiune. Îmi place cum lucrează Sir Anthony, și asta e o ocazie bună de a-l întâlni.
- Nu facem niciun portret dacă nu e toată familia în el, spuse Catherine pe un ton ferm. Și tu ai venit tot pentru portret?
- Eu lucrez pentru Anthony, răspunse Kenneth fără vreo inflexiune în voce. Sunt secretarul lui.
Deși în mod evident surprinși, prietenii lui își reveniră repede.
- Trebuie să te simți în Paradis înconjurat de atâtea opere de artă minunate, zise Catherine cu candoare.
- Poți să iei cina cu noi mâine? Avem atâtea de discutat, adăugă soțul ei.
- Nu sunt sigur, spuse Kenneth bâțâindu-se de pe un picior pe altul. O să vă dau de știre. Unde stați?
- La reședința Ashburton, spuse Michael, luându-i din nou mâna lui Kenneth într-a lui. Dacă nu poți veni mâine, spune-ne când poți. Amy va fi grozav de furioasă dacă nu ne vizitezi cât de curând.
Plictisită, Rebecca se făcu mică lângă balustradă în timp ce la parter lumea își lua rămas bun. Dincolo de starea de șoc, simțea o durere profundă din cauza a ceea ce tocmai aflase. Credea că avea o relație specială cu Kenneth, mai presus de cuvinte, însă, de fapt, nici măcar nu știa cum îl cheamă sau alte lucruri esențiale. Se înșelase din nou în privința unui bărbat.
Auzi mult prea târziu pașii care urcau pe scări și îngheță, ca un șoricel care încearcă să se ascundă de un șoim.
Câteva clipe mai târziu, se ivi capul lui Kenneth, cu ochii aproape la același nivel cu ai ei. Acesta se opri, încremenind, cu o expresie rigidă întipărită pe chip.
- Bănuiesc că ai auzit conversația cu prietenii mei, spuse el, după o tăcere tensionată de câteva clipe.
- Lord Kimball? replică ea pe un ton rece ca gheața, simțind cum începe să se înfurie.
Kenneth tresări auzind inflexiunea vocii ei.
- Haide să mergem în atelier, e mai bine să discutăm acolo, nu pe scări, și cred că avem amândoi nevoie de o ceașcă cu ceai.
Kenneth urcă ultimele trepte rămase și o luă de mână, pentru a o ajuta să se ridice. De îndată ce se ridică, ea își trase mâna, îi întoarse spatele și o luă înainte fără o vorbă.
Când ajunseră în atelier, Kenneth se duse imediat la cămin. Ibricul sfârâia deja în suportul lui.
Știind că Kenneth era probabil înghețat după drumurile pe care le avusese de făcut, Rebecca aranjase o tavă cu ceai și prăjituri pe care să le servească împreună. Ce confortabil și romantic! Și cât de nesăbuită fusese!
În timp ce el turna apa fierbinte în ceainic, ea simți cum devenea tot mai furioasă. Cu ce drept se instalase el așa confortabil în sanctuarul ei? La naiba, la naiba cu toate!
După ce lăsă ceaiul la infuzat, Kenneth se îndreptă de la mijloc și îi oferi un zâmbet timid, ca și cum ar fi sperat să o tachineze și astfel să o facă să își schimbe dispoziția.
- Iar arăți de parcă ai fi un pisoi roșcat revoltat.
- Și poți să mă condamni? sări ea. Ești plin de surprize. Mai întâi aflu că ești artist, acum că ești aristocrat. Ce Dumnezeu cauți în casa asta, Lord Kimball?
- Lucrez ca secretar, spuse el împăciuitor. Văzând reacția ta când ai aflat de titlul meu, mă poți condamna că nu ți-am spus despre asta?
Rebecca simțea că îi venea să arunce cu ceva în el. În loc să facă asta, începu să îl dojenească aspru, folosindu-se de ceea ce o durea pe ea cel mai mult în acea clipă.
- Anul trecut, tata i-a făcut portretul lui Lady Kimball. Tabloul a ieșit foarte bine, după cum probabil știi asta. Soția dumitale este o femeie foarte frumoasă, Lord Kimball.
Kenneth se holbă la ea o vreme, după care scoase o înjurătură.
- Dumnezeule, nici nu e de mirare că ești supărată. Femeia despre care vorbești nu este nici doamnă și nici soția mea, Rebecca, este mama mea vitregă.
Fu rândul Rebeccăi să se holbeze la el. Apoi ea se prăbuși pe divan, amintindu-și că Kenneth îi pomenise despre căsătoria tatălui lui cu o fată de vârsta lui Kenneth. Privind înapoi, își aminti vag că uneori Lady Kimball era însoțită la ședințele pentru portret de un bărbat mai în vârstă cu o statură impunătoare și cu umeri largi. De-abia dacă îl observase, pentru că atenția ei era concentrată asupra frumuseții ursuze a doamnei.
- Înțeleg, spuse ea pe un ton măsurat, dar asta nu prea explică de ce lucrezi aici ca secretar și nici de ce ți-ai ascuns rangul.
Kenneth își coborî privirea și începu să îi toarne ceai în ceașcă.
- Nu e niciun mister la mijloc. Când tatăl meu a murit, acum câteva luni, am moștenit doar datorii. Aveam nevoie de o slujbă, și cineva m-a recomandat tatălui tău, spuse el, și, după ce adăugă zahăr și lapte în ceai, așa cum îi plăcea ei, îi înmână ceașca. Mi-a fost teamă că, dacă m-aș prezenta aici în calitate de lord, asta mi-ar fi afectat șansele de a primi slujba. În plus, prefer să mi se spună „căpitane”. Este titul pe care l-am câștigat prin forțe proprii, în timp ce titlul de viconte l-am dobândit doar accidental, născându-mă cu el.
- Stai așa de prost din punct de vedere financiar, încât ești nevoit să recurgi la o asemenea slujbă umilă? întrebă ea, deloc convinsă. Îmi amintesc că Lady Kimball purta niște bijuterii minunate în tablou. Cu siguranță unele dintre ele fac parte din colecția famieliei.
- Fără îndoială, spuse el turnându-și la rândul lui ceai în ceașcă și așezându-se în celălalt capăt al divanului, în timp ce gura i se strâmba într-un rictus amar, însă bijuteriile nu erau menționate în testament, și Hermoine pretinde că tata i-a dat ei întreaga colecție. Sunt convins că minte, căci tatăl meu avea un simț puternic al tradiției și oricum se preocupase ca Hermoine să trăiască mai mult decât confortabil. Cum era atât de cinstit pe cât era de vrăjit de ea, nu i-a trecut prin cap că scumpa lui nevastă va încerca să fure și bijuteriile familiei.
- Este vreo cale legală de a acționa?
- Avocatul meu spune că, în condițiile în care dorințele tatălui meu nu sunt menționate în scris, ar fi practic imposibil să recuperăm bijuteriile, spuse el scuturând din cap. Nu am banii necesari pentru a începe o acțiune în justiție, mai ales în condițiile în care sunt foarte mici șanse de succes. Ce păcat! Pe lângă bijuteriile care ar fi trebuit să aparțină viitoarei vicontese, mai erau și câteva pe care mama dorea să i le lase surorii mele mai mici.
Așadar, avea o soră. Alt lucru important pe care nu îl știuse despre el.
- Poate că bijuteriile nu mai pot fi recuperate, dar cu siguranță tatăl tău ți-a lăsat vreo proprietate.
- Într-adevăr, am moștenit reședința familiei, moșia Sutterton din Bedfordshire, încuviință el. Când mama mai era încă în viață, aceasta era bine administrată și prosperă. După ce a murit ea însă, tatăl meu și-a pierdut orice interes în moșie și, cțnd Hermoine i-a cerut să trăiască la Londra, el a contractat o serie de ipoteci pentru a cumpăra o casă în oraș și pentru a plăti alte extravaganție de-ale ei. Când a murit, toate lucrurile de valoare fuseseră deja mutate în casa de la Londra, care i-a rămas lui Hermoine.
Privirea lui îndurerată alungă și ultimele rămășițe ale mâniei ei.
- Nu se poate face nimic pentru a salva moșia? întrebă Rebecca.
- S-ar putea..... s-ar putea face ceva, spuse el lăsând la o parte ceașca de ceai și ridicându-se dintr-odată, căci nu mai putea sta locului. Cercetez acum o posibilitate, însă nu voi cunoaște rezultatul acesteia decât ceva mai încolo.
Rebecca observă cât de crispat era și își dădu seama că nu îi spunea tot adevărul.
- Îmi ascunzi ceva important.
Rebecca văzu cum începe să îi tresalte un mușchi al feței, înainte ca Kenneth să își ferească privirea.
- Recunosc că am o latură predispusă la a ține secrete. Mi-am dezvoltat-o de îndată ce am crescut îndeajuns pentru a-mi da seama că lucrul care îmi era cel mai drag pe lume, desenul, era ceva de neacceptat pentru moștenitorul unui viconte. În plus, mi-e teamă că faptul că am lucrat ca spion în Spania m-a făcut să devin și mai evaziv.
- Nu încerca să mă faci să empatizez cu tine, spuse ea, mijându-și ochii. Ascunzi ceva, o chestie care te deranjează.
- Ar trebui să știu că nu poți minți un artist, spuse el mergând la fereastră și privind lung la ploaia cenușie, parcă îmbătrânit dintr-odată. Ai dreptate, sunt implicat în ceva despre care nu pot vorbi. Îmi pare rău. Te rog să mă crezi că nu mi-aș dori nimic mai mult decât să fiu sincer cu tine, Rebecca.
- Faptul că spui că nu îți place să comiți un păcat nu te absolvă de vină în cazul în care mergi înainte și îl comiți.
- Nici nu cred asta, replică el, trecându-și mâna prin părul umed și ciufulindu-l. Uneori trebuie să faci lucruri care nu îți stau în caracter, chiar dacă știi că acestea vor provoca durerere și regrete.
Rebecca se ridică de pe divan și se apropie de el la fereastră, acolo unde îi putea observa profilul și expresia feței.
- Ai venit aici ca să ne faci rău mie sau tatălui meu? întrebă ea.
- Ca soldat, am făcut mult prea mult rău unor oameni cumsecade doar pentru că țările noastre erau în război, spuse el cu răsuflarea întretăiată. Jur că nu voi mai răni niciodată pe cineva nevinovat.
Fără îndoială, se comporta din nou prostește, dar Rebecca îl crezu. Poate că secretul lui nu avea în mod direct de a face cu familia Seaton. Dacă principalul motiv pentru care se afla la Londra era salvarea familiei sale de la dezastru, ar putea să simtă că nu își îndeplinea îndatoririle față de cel care îl angajase cu toată inima.
În cazul cuiva atât de scupulos precum Kenneth, o asemenea situație ar putea da naștere unui sentiment de vinovăție. Ori poate se lupta cu propria conștiință dacă să intre sau nu pe ascuns în casa lui Hermoine, pentru a fura bijuteriile, ceea ce, din punctul de vedere al Rebeccăi, ar fi fost o idee minunată.
- Ai de ascuns vreo soție sau vreo logodnică, și nu este vorba despre Hermoine? întrebă ea, trecându-i deodată prin minte un gând mult mai grav.
- Nu, nu e vorba despre așa ceva, spuse el imediat.
Rebecca fu șocată de cât de ușurată se simți auzind asta, ceea ce demonstra cât de mult își dorise ca el să fie liber.
- Cu siguranță, a existat la un moment dat o femeie care a contat pentru tine, spuse ea, sperând că Kenneth era mult prea absorbit de propriile gânduri pentru a-i observa reacția.
- A fost.... a fost o asemenea femeie în Spania, spuse el înghițind cu greutate, ceea ce îi făcu mărul lui Adam să se miște sub pielea bronzată. Maria se alăturase unei trupe de gherilă pentru a lupta împotriva francezilor. Am întâlnit-o în momentul în care, datorită muncii mele de spion, am intrat în contact cu gherilele spaniole. Teoretic, mi-a refuzat cererea în căsătorie pentru că nu eram catolic, dar, în realitate, țara ei a contat întotdeauna mai mult.
Rebecca se gândi la frumusețea aprigă al cărei portret îl văzuse în portofoliul lui Kenneth, Aceea trebuie să fi fost Maria. Și nu fusese doar îndrăgostit de ea, fuseseră iubiți.
- Ei, Spania a fost eliberată acum, poate a sosit momentul să o ceri din nou de soție pe Maria, spuse ea cu voce plată.
- A fost capturată și ucisă de francezi, răspunse el, și cicatricea de pe fața lui se făcu și mai albă.
Rebecca înțelese că el ar fi preferat să nu scoată la iveală acest episod dureros din trecut, dar poate simțise nevoia să compenseze cu asta alte secrete de-ale lui. Omul era ca o enigmă chinezească, făcut din straturi de mister, și, totuși, în mod ciudat, se înțelegeau.
- Îmi pare rău, spuse ea încetișor, lăsându-și o mână pe brațul lui și ridicându-i fața spre a ei, după care îi mângâie buzele cu ale ei.
El se întoarse spre ea și, dintr-odată, ceea ce fusese inițial un sentiment de simpatie se transformă în dorință dezlănțuită.
Kenneth prelungi sărutul, în timp ce degetele lui lungi în masau Rebeccăi zona sensibilă de la ceafă. Acele de păr îi alunecară și părul i se revărsă pe spate. Ea se lipi de el, mulându-se pe trupul lui ferm, simțind cum pulsau în el forța și dorința.
El o înconjură cu brațele, și, preț de câteva clipe nebune, pasiunea domni peste ei. Rebecca își plimbă nerăbdătoare mâinile pe spatele lui, peste mușchii impresionanți și peste osatura lui minunată. Michelangelo ar fi ucis ca să poată sculpta un trup ca acesta.
- N-ar fi trebuit să faci asta, spuse el răgușit, punând capăt sărutului și îndepărtându-și capul de al ei.
- Nu, nu ar fi trebuit, admise ea, ridicându-se pe vârful picioarelor și mușcându-i ușor buza inferioară.
Kenneth puse din nou stăpânire pe gura ei cu un geamăt, și își împletiră limbile într-un sărut fierbinte, adânc. Apoi ei îl atinse sfârcul unui sân cu mâna, prin rochie. Rebecca icni în timp ce senzația îi trimise un val de căldură prin corp. Ar trebui să își facă griji în legătură cu unde avea să se ajungă, dar, în clipa de față, puțin îi păsa de ce se cuvenea și ce era înțelept.
El o luă în brațe și traversă camera, iar ea să agăță de el, lingându-i gâtul și linia maxilarului, înnebunită de gustul și textura lui.
Apoi el o lăsă jos pe diva și se dădu înapoi, gâfâind.
- Roșcățico, ești un adevărat pericol.
Preț de o clipă, ea stătu nemișcată, uluită de șocul produs de despărțire, apoi rânji la el, simțindu-se atât de minunat, de plină de viață.
- Un pericol, îmi place cum sună asta. Ar cam fi vremea să încep să mă bucur de faptul că nu mai am o reputație de distrus.
- Poate faptul că mă înnebunești pe mine e ceva plăcut pentru tine, dar eu nu vreau să îmi adaug pe lista de păcate și seducerea fiicei celui pe care îl slujesc, spuse el zâmbind cu mâhnire.
Rebecca își lăsă picioarele pe podea și se ridică, mișcându-se cu încetinitorul, voit provocator. Deși nu era o frumusețe, putea vedea în ochii lui cât de mult o dorea, și gândul ăsta o îmbăta.
- Bine, dar nu tu mă seduceai pe mine, ci invers. Și acum, că am stabilit asta, ce-ar fi să continuăm?
- Nu! spuse el, trecându-și din nou mâna prin părul negru și îndepărtându-se. Dacă ai ști....
- Așadar, ne-am întors din nou la secrete, spuse ea, simțind cum momentul de relaxare se încheie. Mi-e greu să îmi imaginez ce răutăți poate pune la cale un om atât de încăpățânat de onorabil.
- Atunci mai bine să nu ne imaginăm, spuse el, dintr-odată vehement. Cu voia lui Dumnezeu, nu se va întâmpla niciodată lucrul de care îmi este teamă.
Rebecca îi observă mișcările pline de forță în timp ce se plimba încolo și-ncoace prin cameră. Era asemenea unei pisici sălbatice, un războinic cu suflet de artist. Doamne, Dumnezeule, cât își dorea să poată captura acele calități pe pânză! După cât se pare, nu prea reușea să îl captureze fizic.
- Dacă ți-ai luat această slujbă oferită de tatăl meu temporar, cât timp aștepți un verdic pentru moșia ta, nu o să rămâi prea mult pe aici, spuse ea cu regret. Mai bine m-aș grăbi cu tabloul meu, continuă ea, îndreptându-se spre șevalet și înnodându-și, fără să își dea seama, părul pentru a-și elibera fața.
Pasiunea întreruptă îi pârjolea venele, ascuțindu-i viziunea și făcând-o nerăbdătoare să înceapă.
- Când ești gata, Lord Kimball.
- Numele meu este Kenneth, spuse el îndreptându-se spre divan, dându-și jos haina și cravata și desfăcându-și câțiva nasturi de la cămașă.
Dar era totodată și viconte. Dintr-odată, Rebeccăi îi veni o idee care ar fi putut reprezenta soluția perfectă pentru problemele lui financiare.
- Dacă vrei să păstrezi moșia Sutterton, însoară-te cu o moștenitoare, spuse ea, întrebându-se cum avea el să reacționeze. Ai un titlu și.... începu ea, urmărindu-l cu sinceră apreciere, arăți bine. Sigur există o grămadă ne negustori bogați care ar fi dispuși să ți le dea pe mână pe fiicele lor, cu zestre cu tot, numai să facă rost de un viconte pe post de ginere.
- Nu știu dacă mă crezi sau nu, dar nu m-am gândit niciodată la asta, spuse el holbându-se la ea, de-a dreptul oripilat, și asta poate pentru că este o idee extrem de revoltătoare.
- Asemenea căsătorii se fac de când lumea și pământul.
- Hmm, și se mai spune că bărbații au sânge rece, mormăi el. Întoarce-te mai bine la pictatul tău, Roșcățico.
Rebeccăi începuse să îi placă apelativul, care părea să aibă ceva jucăuș și intim. Privirea i se îndreptă spre pânza de pe șevalet.
Până acum, tabloul consta doar din câteva contururi grosiere pe care le schițase cu ocazia primei ședințe. Proporțiile de masă și spațiu erau corecte, și astăzi avea să accentueze zonele de umbră și de lumină și poate să înceapă să rafineze puțin detaliile. Își șterse pensula pe paletă și aplică o zonă de umbră de-a lungul feței.
Tocmai adăuga o altă zonă de umbră, când își dădu seama de corolarul logic la sugestia pe care o făcuse pe jumătate în glumă.
Ea însăși era o astfel de moștenitoare. Nu numai că era singurul urmaș al tatălui ei, dar avea și o avere considerabilă de la mama ei, în posesia căreia intrase deja.
În mod evident, Kenneth ura ideea de a se căsători cu o străină doar de dragul averii. Dar poate era dispus să se căsătorească cu ea? Iar, dacă el ar fi interesat, ar fi și ea interesată? Ideea o făcea să se simtă atât entuziasmată, cât și puțin alarmată. Chiar nu voia să renunțe la libertatea ei, dar ura gândul că Kenneth ajunsese sărac din cauza unui tată nesăbuit și a unei mamei vitrege lacome.
- S-a întâmplat ceva? întrebă Kenneth.
Rebecca își dădu seama că își coborâse paleta și se holba la el. Bucuroasă că nu îi putea citi gândurile, se aplecă din nou deasupra.
- Evaluam lumina, spuse ea țâfnoasă.
Trebuia să se gândească serios la Kenneth, la căsătorie și la ce doare pentru ea însăși. Însă nu acum.
Acum trebuia să picteze.
Poziția nemișcată îl ajută pe Kenneth să își revină cât de cât. Era chinuitor cât de bine îl putea citi Rebecca. Din fericire, această păruse să accepte afirmația lui meșteșugit formulată cum că nu avea să rănească niciodată oameni nevinovați. Spera cu disperare că Sir Anthony chiar era nevinovat.
Senzualitatea ei trufașă era la fel de enervantă ca receptivitatea ei ascuțită. Rebecca era o combinație captivantă de timiditate și îndrăzneală, așa că Kenneth merita o medalie că se oprise când se oprise.
Se gândi la sugestia ei de a se căsători cu o moștenitoare. Era greu de explicat repulsia lui față de ceea ce devenise o practică des întâlnită. În mod evident, prefera să devină spion decât vânător de zestre.
Pe măsură ce minutele treceau, liniștea de la început se transformă în plictiseală. Se amuză privind cum părul mătăsos al Rebeccăi începea să se desfacă din nodul în care îl prinsese. În cele din urmă, nodul se destrămă cu totul, și pletele ei strălucitoare îi învăluiră spatele într-o manta lungă până la mijloc, de care și o prințesă ar fi fost mândră.
Peste câteva clipe, sări în picioare gemând.
- Gata, Roșcățico, e aproape ora mesei, nu ai deloc milă de mine.
Rebecca clipi, smulsă de cuvintele lui din transa ei creatoare.
- Să știi că nu ai voie să-ți iei pauze, spuse ea lăsând jos paleta și întinzându-se ca o pisică. Domnul pe care l-ai întâlnit jos era un prieten din armată? Părea militar.
- Michael este ofițerul care m-a recomandat pentru avansarea în grad. Chiar nu i-a păsat de mediul din care proveneam, așa că el a fost singurul căruia i-am spus adevărul, spuse Kenneth chicotind. Fiind un vechi absolvent de Eton, Michael m-a disprețuit puțin pentru că absolvisem Harrow, dar a fost dispus să treacă până și asta cu vederea.
- A părut la fel de înțelegător când a aflat că lucrezi aici ca simplu secretar, spuse Rebecca, înnodându-și din nou părul. Cine este acea Amy despre care vorbea?
Deși pusese întrebarea pe un ton nepăsător, Kenneth se amuză când detectă o urmă de gelozie în vocea ei.
- Este fiica lui Catherine, în vârstă de treisprezece ani. Obișnuiam să îi dau lecții de desen, spuse el traversând camera și servindu-se cu o prăjitură cu migdale de pe tava de ceai. Cum titlul meu a devenit cunoscut acum, am putea la fel de bine să profităm de asta, continuă el, întorcându-și privirea spre Rebecca.
- Și cum să facem asta? întrebă ea precaută.
- Îl putem folosi pentru a-și restabili reputația. Michael Kenyon este un erou de război, fratele unui duce, și se bucură de o poziție socială impecabilă. Sunt convins că atât el, cât și Catherine vor fi bucuroși să te primească în casa lor și să te facă cunoscută printre prietenii lor. Vei fi din nou respectabilă cât ai zice pește.
- Și de ce ar fi dispuși să primească în casa lor o străină cu o reputație îndoielnică? întrebă ea mușcându-și buzele, deloc încântată de această posibilitate.
- În primul rând, ar face-o pentru că le-aș cere eu asta, spuse el terminând prăjitura. Și apoi, după ce te vor întâlni, te vor accepta pentru felul tău de a fi. Cred că îi vei plăcea pe amândoi.
Rebecca își coborî privirea și începu să șteargă excesul de vopsea de pe pensulă cu o cârpă.
- Cum ar putea o femeie să placă pe cineva atât de frumos precum Catherine Kenyon? replică ea.
- Ar putea să o placă pentru că este cea mai caldă și generoasă femeie pe care o vei întâlni vreodată, spuse el blând. Când eram în armată, îi spuneau Sfânta Ecaterina, pentru că era soră de caritate pe câmpul de bătălie.
- E un model de perfecțiune, comentă Rebecca, aruncându-și încruntată pensula într-un borcan cu terbentină. M-ar disprețui de cum m-ar vedea.
- Te-ar ajuta dacă ți-aș spune că a purtat fără rușine pantaloni ori de câte ori i-a venit la îndemână și că a adoptat cel mai ciudat cățel cu picioare scurte, dându-i numele de Ludovic cel Leneș?
- Mda, pare o femeie foarte interesantă, fu de acord Rebecca, cu un zâmbet cam forțat. Însă nu știu dacă vreau să fiu reabilitată. Viața socială este, de obicei, atât de plicticoasă!
- Asta așa este, admise el luând încă o prăjitură cu migdale, dar la fel de plictisitor este să fii un paria. Gândește-te la plăcerea pe care o vei simți când te vei întâlni cu una dintre groaznicele tale colege de școală în timp ce te afli în casa lui Lord Kenyon și a soției sale în calitate de oaspete de onoare.
- Încerci să faci apel la latura mea primitivă.
- Tu ești experta când vine vorba despre făcut apel la latura primitivă, replică el cu un umor sec.
Rebecca roși și privi spre cârpa de curățat pensule.
- O să mă gândesc la ce mi-ai sugerat, spuse ea.
El spera că Rebecca avea să fie de acord. Avea nevoie de prieteni, și, dacă ar ajuta-o să facă rost de ei, și-ar mai ușura și el puțin conștiința.
Dar nu de-ajuns. Nu de ajuns.
Capitolul 14
Rebecca își începu ziua următoare cu o tavă de mic dejun în camera ei, nedorind să mai dea ochii cu Kenneth la masă. Dimineața, voința ei era destul de slabă, și ar fi putut fi tentată să muște puțin din el.
Mai târziu, după ce fu sigură că tatăl ei își terminase treburile de dimineață cu secretarul lui, coborî în atelierul lui. Învățase destul de repede că, dacă voia să vorbească cu tatăl ei, trebuia să îl prindă înainte de a se apuca de treabă.
.................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu