10.
- Ia uite cine a venit să ne felicite cu ocazia logodnei, dragul meu, spuse Rebecca cu umorul ei răutăcios în privire.- Bună, Kenneth. Îți pare rău că ne vezi? întrebă Beth cu o privire neliniștită, ridicându-se și apropiindu-se de el.
- Nu. Mai avem încă o mulțime de ani de recuperat, spuse el îmbrățișând-o. Cu toate astea, mă surprinde că ai bătut atâta drum, până la Londra. Cum Dumnezeu m-ai găsit?
- Verișoara Olivia a văzut anunțul de logodnă și a spus că ar trebui să o vizitez pe logodnica ta, spuse Beth desprinzându-se din îmbrățișarea lui. Ea a rămas la Sutterton din cauza unei răceli, însă eu și Jack am aflat cu destulă ușurință unde locuiește Sir Anthony Seaton de îndată ce am ajuns la Londra. Ce noroc că te-am găsit aici! continuă ea pe un ton sec.
Beth avea toate motivele să pună la îndoială motivul pentru care îi ascunsese lucrurile, și Kenneth fu recunoscător că nu o făcea.
- Arăți mult mai bine decât când ne-am văzut ultima oară, Jack, zise el făcând un pas înainte, cu brațul pe talia surorii lui, după care luă mâna prietenului său.
- Bedfordshire și Beth au făcut minuni, domnule.
În timp ce își strângeau mâinile, Kenneth observă că celălalt bărbat părea nervos ca un șoarece pe o plităă încinsă. În plus, era ciudat de formal. Poate la moșie apăruseră probleme atât de serioase, încât acesta crezuse de cuviință să vină să i le spună prin viu grai.
- Jack dorește să îți vorbească în privat, spuse Rebecca, confirmându-i bănuielile. Salonul mic ar trebui să fie liber acum, continuă ea.
Începând să se îngrijoreze cu adevărat, Kenneth îl conduse pe Jack în salonul cel mic.
- Sunt probleme la Sutterton? îl întrebă el direct de îndată ce închise ușa după ei.
- Ah, nu, spuse Jack, începând să măsoare camera în lung și-n lat. Cel puțin nu sunt probleme legate de moșie. Din punctul ăsta de vedere totul merge bine.
- Atunci de ce ești așa nervos?
Jack începu să își maseze brațul beteag, de parcă ar fi încercat să aline o durere imaginară.
- Am.... am venit să îți cer permisiunea de a mă căsători cu Beth, spuse el.
- Voi fi fericit să îți dau binecuvântarea mea când va sosi momentul, spuse Kenneth surprins, dar, când mi-ai scris despre intențiile tale, ai spus că e prea devreme, și eu am fost de acord. Nu vă cunoașteți de prea multă vreme, iar viitorul moșiei este încă nesigur.
- Îmi e teamă că nu mai putem aștepta, spuse Jack înghițind în sec. Sau poate ar fi mai corect să spun că nu am așteptat.
Între cei doi se lăsă o tăcere de rău augur.
- Vrei să spui că Beth e însărcinată? tună Kenneth cu o voce amenințătoare.
- Așa credem, spuse bărbatul mai tânăr, cu o privire amărâtă, dar hotărâtă, susținându-i însă privirea lui Kenneth. Îmi pare rău, domnule. Trebuie să mă provocați la duel, aveți tot dreptul să o faceți. S-a.... s-a întâmplat o singură dată, și nu am plănuit așa ceva, dar asta nu mă scuză cu nimic. Mi-ați salvat viața, iar eu vă răsplătesc seducându-vă sora, spuse el cu o grimasă. Tot ce pot spune este că o iubesc pe Beth din tot sufletul și jur că o voi iubi mereu și voi avea grijă de ea, chiar dacă Sutterton va fi vândută și va trebui să îmi găsesc de lucru în altă parte.
Prima reacție de mânie de frate a lui Kenneth fu urmată repede de o recunoaștere a ironiei sorții. Nu putea să o facă pe virtuosul atâta vreme cât el și Rebecca ar putea fi nevoiți să meargă în grabă la altar. Dumnezeu îi era martos că înțelegea cum anii petrecuți în iureșul războiului pot face un bărbat să tânjească după căldura vindecătoare a brațelor unei femei - atât de mult, încât dorința să îi întunece judecata.
- Deși nu este chiar cum mi-aș fi dorit, bănuiesc că nu e nicio problemă, spuse el trăgând adânc aer în piept. Presupun că v-ați sedus unul pe celălalt. Beth poate fi destul de hotărâtă.
Jack zâmbi trist, iar Kenneth înțelese că avea dreptate. Cu siguranță Beth și Rebecca semănau din anumite puncte de vedere, deși Kenneth se îndoia că sora lui era la fel de minunat de nerușinată. După ce îi trecu prin fața ochilor o amintire a lui Lilith scuturându-și provocator părul de foc pe umeri, Kenneth vorbi din nou:
- Ne întoarcem în salon să le dăm vestea doamnelor?
- Reacționați foarte bine, domnule, mai bine decât merit, spuse Jack, părând extrem de ușurat.
- Am văzut amândoi multe lucruri groaznice pe lumea asta, în comparație cu care impetuozitatea dragostei este o problemă infimă. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi mai spune domnule! continuă Kenneth, aruncându-i o privire severă bărbatului mai tânăr.
- În situația de față, ar fi cu atât mai insultător să mă adresez dumneavoastră pe numele de botez, spuse Jack cu un zâmbet timid.
- De vreme ce vom deveni cumnați, ai face bine să îmi spui Kenneth. Ce ai fi făcut dacă nu ți-aș fi dat permisiunea să o iei de soție? îl întrebă el în timp ce se îndreptau spre ușă.
- M-aș fi căsătorit oricum cu ea. Beth e majoră. Niciunul dintre noi nu voia însă să își înceapă viața în comun îndepărtându-se de dumneavoastră, spuse Jack, ținând ușa deschisă pentru Kenneth.
Iată un punct de vedere bun și practic. În timp ce se îndreptau din nou spre salon, Kenneth își dădu seama că se simțea atât de încântat de căsătoria surorii lui, că nici nu mai conta că momentul nu era chiar cel mai potrivit. Atât Beth, cât și Jack erau liniștiți și păreau a fi tare îndrăgostiți. Spera doar că avea să îi poată oferi cât de curând surorii lui zestrea la care avea dreptul. Nu voia să vadă tânărul cuplu forțat să trăiască de pe o zi pe alta, mai ales că așteptau și un copil.
Intrară amândoi în salon.
- Jack mi-a cerut mâna ta, și am de gând să mă asigur că vă căsătoriți înainte să afle ce drăcușor ești. Cum suntem cu toții la Londra, ce-ar fi să vă căsătoriți în baza unei permisiuni speciale în următoarele câteva zile?
- O, Kenneth! Ești cel mai bun frate! exclamă Beth strălucind de bucurie, aruncându-se ușurată în brațele lui.
- Nu sunt, și tu știi asta. Jack o să aibă grijă de tine mai bine decât am avut eu, spuse el îmbrățișând-o în timp ce mintea i se pusese deja la treabă, găsind idei despre cum ar putea să îi facă nunta de neuitat, în ciuda grabei și a lipsei de bani. Sosise vremea să ceară câteva favoruri.
- Michael și Catherine Kenyon stau la reședința Ashburton House, spuse el dându-i drumul lui Beth. Michael a tot subliniat cât de mare și de pustiu e acel loc. Cred că se vor bucura să vă aibă oaspeți pentru câteva zile.
- Dacă ar fi acord, ar fi mult mai comod decât să stăm la han, spuse Jack cu un zâmbet mulțumit.
- Știu că de-abia m-ai cunoscut, Beth, spuse Rebecca ezitând, dar, dacă nu ai nicio prietenă la Londra cu care să stai, aș fi onorată să fiu eu aceea.
Beth îi acceptă oferta pe loc. Cum începură deja să planifice nunta, Kenneth le trimise o scrisoare lui Michael și lui Catherine pentru a vedea dacă puteau să găzduiască două persoane. Michael îi răspunse într-o oră, spunând că orice ofițer din regimentul 95 și orice soră a lui Kenneth aveau să fie bineveniți sub acoperișul lui. Răspunsul fu livrat alături de o trăsură frumoasă aflată la ordinele oaspeților.
Undeva în mijlocul acestui haos, tensiunea dintre el și Rebecca se evaporă.
O altfel de tensiune se instală atunci când Kenneth se gândi ce fel de mireasă ar fi ea. Privindu-i pe Beth și pe Jack urcând în trăsură, se întrebă dacă nu cumva căsătoriile erau contagioase.
În ziua următoare, George Hampton veni în vizită cu o gravură de probă a celui de-al treilea tablou al lui Sir Anthony din seria Waterloo.
Cei doi bărbați se certară zgomotos până căzură de comun acord în privința zonelor care trebuiau îmbunătățite. Sir Anthony se întoarse în atelierul lui, și Hampton se pregăti să plece, când Kenneth îl abordă.
- Mi-ar plăcea să vă vorbesc la un moment dat, domnule. Când ar fi convenabil pentru dumneavoastră?
- Am câteva clipe libere chiar acum. Apropo, felicitări, spuse Hampton bătându-l pe umăr pe bărbatul mai tânăr. Cred că tu și Rebecca vă veți potrivi de minune. M-am amuzat când am aflat că i-am dat ordine unui viconte, spuse el chicotind, dar cred că aș fi făcut asta chiar dacă aș fi știut.
- Am..... am ceva să vă arăt, spuse Kenneth, simțindu-se mai nervos decât atunci când aștepta atacul cavaleriei franceze.
Îl conduse la birou și scoase la iveală un portofoliu cu o duzină de desene pe care le selectase dintre lucrările lui realizate când fusese încartiruit pe continent.
Hampton își ridică sprâncenele stufoase în semn de uimire, văzând imaginea cu soldatul rănit de moarte care o afectase atât pe Rebecca.
Gravorul o studie fără o vorbă o lungă perioadă de timp, răsfoind apoi celelalte crochiuri. Când termină, ridică privirea cu o expresie extrem de aspră.
- De unde ai astea? întrebă el.
- Eu le-am desenat, spuse Kenneth trăgând adânc aer în piept, știind că făcea un pas important.
- Serios? Habar n-aveam că ești artist.
- Desenez de când mă știu, răspunse el simplu.
- I-ai arătat lui Anthony lucrările tale?
- Nu a fost niciun motiv pentru care să le vadă. Cu toate acestea, Rebecca crede că desenele sunt bune.
- Cam are dreptate. O să vă potriviți chiar mai bine decât am crezut, spuse Hampton închizând portofoliul și așezând una dintre mâini pe coperta din piele. Îmi dai voie să fac gravuri după ele? Deși războiul s-a încheiat, există încă un interes crescut pentru subiectele militare.
- Sperasem că veți vrea să faceți asta, spuse Kenneth ezitând, încercând să găsească vorbele potrivite pentru a sublinia faptul că îl interesau atât banii, cât și onoarea de a-și vedea opera publicată. Deși m-am ocupat de contabilitatea lui Sir Anthony, nu am nici cea mai vagă idee ce aranjamente financiare ar trebui făcute pentru desenele unui necunoscut.
- Hmm, bună încercare, spuse Hampton, încruntându-se gânditor, în timp ce scoase o țigară și o aprinse. Bănuiesc că aș putea să profit de ignoranța ta și să îți ofer zece lire pentru toate. Ar fi însă un mod cam urât de a mă purta cu viitorul soț la finei mele.
- De fapt, am auzit că sunteți foarte generos cu artiștii ale căror lucrări le folosiți, spuse Kenneth respingând sentimentul de vinovăție legat de falsa logodnă.
- E vorba doar despre a face afaceri bune. Asta îmi garantează că am posibilitatea de a alege dintre opere de primă mână, spuse Hampton strâmbându-se de parcă ar fi fost acuzat de furt. Ai un stil deosebit. În ce mod am putea profita de pe urma lui? continuă el bătând darabana pe birou. Poate am putea face o serie intitulată „Viziunea unui soldat asupra recentului război”. Am putea scoate majoritatea gravurilor individual, apoi o carte cu cele adăugate mai nou. În acest mod, lumea va fi nevoită să cumpere cartea pentru a avea celelalte gravuri.
O serie! O carte!
- Veți avea nevoie de mai multe. Cum ar trebui să fie? întrebă Kenneth încercând cu greu să-și ținăă în frâu entuziasmul.
- Cu siguranță mai multe scene de luptă. Cam câte lupte au fost duse, atâtea tablouri, răspunse gravorul scoțând un nor gros de fum. În plus, oameni, orașe și peisaje, ca subiecte militare. Poți să faci asta?
- Am participat la aproape toate bătăliile importante și am o memorie bună a detaliilor. Prea bună, se gândise Kenneth adesea, dar se pare că acum această capacitate a lui avea să se dovedească valoroasă. Îi plăcea ideea unei serii. Primele lui încercări de a-și elibera cele mai negre amintiri pe hârtie îl făcuseră să își dorească să facă mai mult de atât. Poate că, după ce avea să povestească propriul război, avea să se elibereze de el.
- Ce zici de două sute de lire avans contra unui procentaj din vânzări? întrebă Hampton pufăind și mai mult fum în timp ce medita. Dacă am dreptate, și de obicei cam am, în următorii câțiva ani ai putea scoate un venit frumușel din proiectul ăsta.
Era mai mult decât sperase Kenneth. Ajungea pentru un dar de nuntă decent pntru Beth și Jack.
- De acord. Și mulțumesc, spuse el întinzându-i mâna lui Hampton.
- O să colaborăm bine, Kimball, zise acesta, strângându-i mâna, după care se ridică și ascunse portofoliul sub braț. Fă-mi o listă cu scenele pe care de gând să le realizezi. O să întocmesc un contract și o să îți trimit o poliță de două sute de lire. Nu prea arăți a artist, dar nici eu, spuse el examinând silueta solidă a lui Kenneth, cu un zâmbet insinuându-se în privire. Asta este treaba cu aparențele, continuă el, după care își puse pălăria și ieși.
Uimit și plin de entuziasm, Kenneth ieși din birou, fără a se gândi încotro se îndrepta, până când se pomeni bîtând la ușa atelierului Rebeccăi. Bineînțeles că acolo se dusese. Cine altcineva ar fi putut înțelege ce însemna oferta lui Hampton pentru el?
Rebecca îi dădu permisiunea de a intra.
- Arăți asemenea unei pisici care s-a ospătat cu un canar, spuse ea ridicând privirea de la șevalet.
- Tocmai am trecut de la statutul de amator la cel de profesionist, spuse el râzând. George Hampton îmi dă două sute de lire pentru a grava o serie formată din crochiurile mele. Va fi cronică de război, și poate mai târziu va scoate și o carte din ea.
- E minunat și e exact ceea ce meriți! spuse ea lăsând paleta jos și îndreptându-se spre el, cu ochii de culoarea alunei sclipindu-i ca niște monede de aur proaspăt turnate.
Rebecca era irestibilă în starea ei de încântare plină de generozitate. Kenneth o luă în brațe și o învârti cu entuziasm.
- Ești nebun, căpitane, spuse ea izbucnind în râs, deși de-abia evitase să nu dea cu capul de tavanul în pantă.
- Da, dar unul fericit, replică el.
Rebecca era ca o flacătă în brațele lui, plină de viață. Când încetă să o mai învârtă, își dădu seama că nu putea să îi dea drumul. O lăsă încet pe spate, pe podea, în timp ce trupul ei aluneca alături de al lui, moale, feminin și erotic.
Părea să fi trecut o eternitate de când făcuseră dragoste. Se aplecă și o sărută. Brațele ei se strânseră în jurul lui, și buzele i se desfăcură, dulci ca primele căpșune de primăvară.
Kenneth era pe punctul de a o duce pe divan, când simți cum îi revine puțină judecată și puse capăt sărutului fără mare tragere de inimă.
- Tot uit că nu ar trebui să facem asta, spuse el.
- Da, și eu, replică ea pe un ton inegal, desprinzându-se din îmbrățișarea lui.
Buzele ei erau cărnoase și roșii ca după un sărut.
Încercând să își regăsească stăpânirea de sine, se uită în jur prin apartamentul cunoscut. Era atât de reprezentativ pentru Rebecca. Îi fusese dor de el.
- Hampton e de acord cu logodna noastră. Mă înfior de fiecare dată când mă felicită cineva. Par cu toții atât de fericiți de această perspectivă.
- Probabil pentru că presupuseseră că sunt o fată bătrână lipsită de speranță, spuse ea pe un ton ușor autoironic. Te admiră mult pentru curajul de a mă lua de nevastă.
- Rebecca, murmură el. Când ea se uită la el, continuă: Dacă ascunzi un giuvaer în pod, lumea nu are cum să îl aprecieze. Cred că mă invidiază pentru că sunt acel bărbat norocos care a descoperit o comoară ascunsă.
O umbră a ceva ce aducea a suferință se vădi în ochii ei.
- Ce lucru romantic. Este o prostie, desigur, dar tot e drăguț, spuse ea îndreptându-se spre șevalet. Este, cu siguranță, ziua ta norocoasă: am aflat că nu sunt însărcinată.
Sentimentul de ușurare fu estompat puțin de o surprinzătoare umbră de regret. O mică parte din el, cea plină de sentimente, unde rațiunea nu ajungea, ar fi considerat bine-venită situația în care singura soluție rămasă ar fi căsătoria.
Însă nu voia o căsnicie cu riscul ca Rebecca să îl disprețuiască dacă el avea să afle ceva care să îi facă rău tatălui ei.
- Ședința din această după-amiază e la aceeași oră? întrebă el, redevenind calm.
- La aceeași oră, spuse ea fără a-l privi, apoi ridică pensula și îi încercă vârful cu palma.
Kenneth plecă întrebându-se dacă într-o bun zi avea să poată vorbi liber cu ea. Mai mult, se întrebă ce i-ar spune el dacă s-ar întâmpla așa ceva - și cum ar reacționa ea.
Capitolul 23
Pe când așteptau în salonul reședinței Ashburton House trăsura ce avea să transporte alaiul miresei la biserică, Rebecca se învârtea în jurul lui Beth pentru o ultimă verificare rapidă. Sora lui Kenneth arăta fermecătoare în veștminte de mătase de culoarea untului. Acestea fuseseră cadou din partea Laviniei, care adora nunțile. În timp ce gravita în jurul lui Beth, Rebecca se opri pentru a face o mică ajustare la trena rochiei.
- Simt că ești mult mai agitată decât mine, sublinie Beth zâmbind..
- Probabil. Nu am mai participat la nicio nuntă până acum, spuse Rebecca bucurându-se de combinația de entuziasm și isterie ce plana în jurul întregului eveniment.
Faptul că se ascunsese de lume o făcuse să piardă multe ocazii când s-ar fi putut distra.
Și totuși, era nerăbdătoare să se vadă plecată.
Kenneth și Catherine se duseseră să discute cu bucătarul despre masa de după cununie, ce era asigurată la reședința Ashburton House de către familia Kenyon.
Atât Michael, cât și Catherine fuseseră extraordinari. N-o fi strâns Kenneth prea multe în materie de bunuri lumești, dar cu siguranță dobândise niște prieteni de neprețuit.
- Curând, vei ajunge și tu aici, deși nu într-un timp atât de scurt, remarcă Beth. Tu și Kenneth ați stabilit data?
- Încă nu. Nu avem nicio grabă, spuse Rebecca aruncându-i o privire distantă.
- Spre deosebire de mine și de Jack, spuse Beth, și mâna îi alunecă protectoare peste abdomen. Cu toate că este destul de ciudat, nu-mi pare rău.
Rebecca rămase cu privirea ațintită, întrebându-se dacă interpretase greșit gestul.
- Vrei să spui că.... că.....
- Că sunt însărcinată? completă Beth veselă. M-am gândit că ți-a spus Kenneth, doar ești logodnica lui. Cred că și-a jucat discret rolul de frate mai mare, cu toate că nu vorbim despre o chestiune ce poate fi păstrată prea mult timp ascunsă. Atunci când se va naște copilul, oricine va putea număra și își va pune întrebări, chiar dacă termenul nu e bătut în cuie.
Nu-i de mirare că Kenneth fusese de acord cu o căsătorie în regim de urgență. Rebecca nu era surprinsă că nu-i spusese toate astea. Cu toate că se mai întâlniseră la o ședință de pozat, avuseseră amândoi un comportament rezervat. Era nevoie doar de o scânteie pentru ca pasiunea lor să explodeze. Chiar și conversațiile prietenești păreau periculoase.
Când se deschise ușa, Kenneth intră împreună cu Catherine, ducând un pachet voluminos.
- Beth, acesta a fost livrat în urmă cu câteva minute, și ne este adresat amândurora, spuse el, așezând pachetul pe masă lângă ea. Presupun că este un dar de nuntă, deși nu-mi dau seama de ce ar fi și numele meu pe el.
Beth desfăcu pachetul. Înăuntru găsi o casetă poleită meșteșugit cu aur. Deblocă și ridică încet capacul, după care rămase cu gura căscată de uimire. Înăuntru se aflau o mulțime de bijuterii strălucitoare, împreună cu un bilet sigilat așezat deasupra.
- Doamne, Dumnezeule! exclamă Kenneth. Bijuteriile Wilding. Nu îmi vine să cred, spuse el, după care luă răvașul și îl desfăcu. În vreme ce Rebecca și Catherine se întindeau deasupra mesei, el citi: „Pentru Beth și Kenneth: Am luat decizia ca bijuteriile familiei Wilding să vă revină. Cele mai bune urări cu ocazia căsătoriei, Beth. Hermoine Kimball.”
Cu ochii larg deschiși, Beth culese o pereche de cercei din safir, luându-i cu delicatețe în palmă.
- N-aș fi crezut că voi mai vedea vreodată toate acestea. Ce gest generos din partea lui Hermoine!
- Nu prea aș crede, spuse Kenneth sec. N-a avut în toată viața ei un astfel de impuls altruist.
- Cu toate acestea, sub ochii noștri se află dovada.
Beth se încruntă în timp ce puse perechea de cercei în compartimentul căptușit cu catifea.
- Și nici măcar nu am invitat-o la nuntă, spuse ea aruncându-i o privire gazdei. Este prea târziu pentru a mai ajunge la ceremonie, dar o pot invita la masa de după aceea?
- Sigur că da, spuse Catherine. Găsești hârtie și cerneală pe măsuța din colț. Îi poți scrie un bilet, iar eu voi trimite numaidecât un valet pentru a-l transmite.
În timp ce Catherine și Beth se duseră la birou, Kenneth împături răvașul și îl ascunse în interiorul haine sale.
- Mie tot nu-mi vine să cred.
- Nici mie, spuse Rebecca încetișor. Această femeie este o viperă, și, cu toate că șerpii își schimbă pielea, nu își schimbă felul de a fi. Trebuie să fi avut vreun motiv ascuns.
Kenneth se încruntă.
- Mi-aș dori să știu acest motiv, dar totuși nu-mi pot imagina o modalitate prin care ar putea profita de pe urma restituirii acestor bunuri.
Rebecca atinse strălucitoarele diamante ale magnificului colier pe care Hermoine îl avusese la balul de la Candover. Într-o bună zi, acesta avea să fie purtat de soția lui Kenneth.
- Bijuteriile familiei sunt toate aici?
- Cred că da. Văd câteva pe care nu le recunosc, spuse el cercetând conținutul cutiei.
- Poate a inclus unele dintre bijuteriile sale personale într-un moment de remușcare pentru modul în care ți-a jefuit familia, sugeră Rebecca.
Când Kenneth pofni dezaprobator, ea chicoti.
- Sau poate s-a îmbătat zdravăn ieri noapte și a acționat astfel când nu judeca bine. Indiferent care ar fi motivul, calul de dar nu se caută la dinți. Acum, că bijuteriile se află în mâinile tale, ele îți aparțin.
În ochii lui se putea discerne o expresie de uimire profundă. Înainte ca Rebecca să-l întrebe la ce anume se gândea, Beth se ridică de la masa de scris, iar Catherine sună după un servitor. Atunci când acesta sosi, luă scrisoarea lui Beth și anunță:
- Trăsura pentru alaiul miresei e pregătită, doamnă.
Catherine se întoarse către ceilalți.
- Așadar, mergem? Voi ruga majordomul să așeze, până mai târziu, caseta într-un loc sigur.
- Imediat, spuse Kenneth culegând din casetă un colier foarte frumos format dintr-o multitudine de șiraguri de perle. Beth, te poți mărita purtând perlele mamei. Ți-au fost destinate dintotdeauna.
- Ce binecuvântare a zilei de azi! exclamă Beth încetișor, în timp ce fratele ei îi prindea perlele în jurul gâtului. Acum regret toate lucrurile urâte pe care le-am spuse despre Hermoine. Are totuși o inimă dincolo de carcasa strălucitoare.
Rebecca nu era chiar așa sigură. De acord, mama vitregă a lui Kenneth avea o carcasă strălucitoare, însă una formată din solzi de reptilă. În spatele casetei cu bijuterii se ascundea o poveste interesantă, și spera ca într-o bună zi să afle mai multe.
În câteva minute, echipajul tras de cai transporta alaiul miresei la mica biserică unde avea loc nunta. Kenneth le ajută pe cele trei doamne să coboare din trăsură. Apoi, la braț cu sora sa, pătrunse în biserică.
Fură întâmpinați de o cascadă voioasă de muzică de orgă, ce rezona în străvechii pereți de piatră. Catherine o îmbrățișă pe Beth, apoi intră în sanctuar luând loc alături de un grup restrâns de persoane.
În timp ce așteptau să înceapă ceremonia, Kenneth o urmărea pe sora sa simțind o oarecare tristețe. Avea s-o piardă dinainte de a avea șansa de a deveni cu adevărat apropiați. Exista, de asemenea, o diferență coniderabilă de vârstă, prea mulți ani în decursul cărora el fusese absent.
Este posibil ca fața să îi fi trădat starea sufletească, întrucât Rebecca îi vorbi pe un ton energic:
- Curaj, Kenneth. Nu îți pierzi sora, ci câștigi un intendent, spuse ea, după care privi cu atenție către perechea de uși pentru a verifica desfășurarea evenimentelor. E momentul tău, Beth. Jack arată extraordinar de chipeș. În plus, e aproape gata să-și dea duhul. Michael își face datoria de cavaler de onoare, fiind pregătit să-l prindă pe Jack în cazul în care leșină. Ah, Jack e tot numai un zâmbet știind că acum te afli și tu aici. Până la urmă, cred că va supraviețui.
Rebecca așteptă ca muzica religioasă să înceapă, după care, așezându-și buchetul în față, păși agale, cu eleganță, către altar. Purta din nou rochia de mătase de culoare chihlimbarului și părea aproape la fel de radioasă ca Beth.
Sora lui își sprijini bastonul de perete și îl apucă apoi de braț.
- Nu mă voi duce la altar ajutată de un baston, spuse ea hotărâtă când el ridică din sprâncene. Și, de altfel, nu voi avea nevoie de el. Acum mă pot sprijini de tine, iar mai târziu de Jack, spuse ea zâmbindu-i, cu chipul luminat de dragoste și de determinare.
- Arăți minunat, Beth, spuse Kenneth, zâmbindu-i la rândul lui. Mi-aș fi dorit ca mama să fie aici pentru a te putea vedea, continuă el, resimțind apoi o durere pătrunzătoare și un regret profund.
Beth arătă cu ajutorul bastonului către tavanul boltit și către vitraliile viu luminate.
- Eu cred că ne poate vedea, Kenneth, spuse ea, după care îl apucă cu fermitate de braț, pășind împreună spre altar - și spre viitorul lui Beth.
După ceremonie, cuplul proaspăt căsătorit și invitații lor se întoarseră la reședința Ashburton pentru ospățul de nuntă, toate doamnele, cu excepția lui Rebecca, ștergându-și lacrimile de bucurie. Urmă un moment dominat de confuzia ce plutea în amplu hol de la intrare.
Procesul de înlăturare a mantiilor și a pălăriilor fu îngreunat de faptul că Ludovic cel Leneș, câinele familiei Kenyon, hotărî să tragă un pui de somn pe trena rochiei lui Beth. În cele din urmă, întreaga adunare se mută în sufragerie.
Kenneth rămase puțin în urmă cu Michael.
- Vă mulțumesc ție și lui Catherine pentru că ați transformat această zi într-una specială.
- Cui nu-i plac nunțile? replică el. Întotdeauna am avut o părere bună despre Jack Davidson, iar sora ta este o drăguță. Cred că ți s-a luat o piatră de pe suflet acum că e căsătorită și în siguranță.
- Presupun că toate astea reprezintă un fel de antrenament pentru când se va căsători Amy.
- Nu vorbi despre asta, spuse Michael și oftă. Tare mi-e teamă că aș putea să-i frâng gâtul oricărui tânăr blestemat ce s-ar încumeta să o invite la o plimbare în parc.
Kenneth zâmbi, gândindu-se că prietenul său își luase foarte în serios rolul de tată vitreg. Străbăteau împreună coridorul care ducea către sufragerie, când auziră deodată ciocănelul de la intrare sunând cu furie. Michael merse să deschidă.
- E posibil să fie un oaspete întârziat? Nu-mi dau seama cine lipsește.
Când deschise ușa, Hermoine intră glonț în hol. Ignorându-l pe Michael de parcă ar fi fost un servitor, își lansă atacul direct asupra lui Kenneth.
- Cum îndrăznești? urlă ea. Întâi intri cu forța la mine în casă pentru a-mi fura bijuteriile. Apoi dai dovadă de o nerușinare fără limite punând-o pe Beth să-mi scrie și să-mi mulțumească pentru așa-zisa „restituire” a bijuteriilor. Tu..... bestie ce ești! Canalie vrednică de dispreț!
Aceasta era mama vitregă pe care o știa el. Întrucât se aruncase asupra lui pentru a-i sfâșia fața cu unghiile, Kenneth îi prinse încheietura mâinii într-o strânsoare de oțel.
- E cam târziu ca să te răzgândești, Hermoine, spuse el cu fermitate. Am dovada faptului că tu ai dat înapoi bijuteriile de bunăvoie, astfel încât acuzațiile tale înverșunate nu-ți vor aduce nimic bun.
- Mincinosule! Eu nu am făcut așa ceva, spuse ea echilibrându-și încheietura mâinii, printr-o smucitură violentă. Te voi pune sub urmărirea magistraților pentru furt!
- Poftim?
Kenneth scoase din interiorul hainei biletul pe care îl primise împreună cu caseta.
- Acesta îmi pare scrisul tău.
Hermoine despături biletul cu mâinile tremurânde.
- Este un fals! spuse ea cu gura căscată. Eu nu am scris niciodată asta.
- Poate că ai făcut-o totuși într-un moment de rătăire, după care ai uitat.
Voind să păstreze răvașul pentru a-l folosi ca dovadă, Kenneth îl smulse din degetele ei neputincioase.
În timp ce Hermoine se pregătea pentru o nouă izbucnire, un glas melodios i se adresă cu delicatețe:
- Lady Kimball, cât de minunat poate fi că ați ajuns la masă. Beth va fi tare bucuroasă, spuse Catherine intrând în vestibul, cu fiecare părticică din ea emanând bunăvoința unei gazde pline de amabilitate. Eu sunt Lady Michael Kenyon. Nu am făcut niciodată cunoștință, dar cu siguranță vă recunosc drept una dintre cele mai frumoase doamne ale societății londoneze.
Zâmbetul ei iradia lumina și căldura a o mie de lumânări.
- Am fost profund mișcată azi-dimineață când bijuteriile au fost livrate. Vă face onoare faptul că ați pus revendicările tradiției și sentimentele înaintea interesului personal.
Hermoine se holbă, mută de uimire, în fața unui asemenea farmec generos.
- Imediat ce bijuteriile au sosit, i-am scris cumnatului meu, Ashburton, despre gestul dumneavoastră altruist, continuă Catherine. Cu siguranță trebuie să-l cunoașteți.
În ochii de un albastru pal ai lui Hermoine apăru o strălucire precaută.
- Nu am avut niciodată privilegiul de a-l întâlni pe duce.
- Atunci am să vă invit să luați masa cu noi când se va reîntoarce la Londra. Bineînțeles, va fi doar o reuniune privată, întrucât el poartă doliu după moartea soției, însă mi-ar plăcea să îl întâlniți. Este atțt de important ca el să ia o decizie corectă atunci când se va recăsători.
Se așternu o liniște îndelungată, profundă prin semnificația ei, în timpul în care cele două doamne se priviră reciproc. Apoi buzele lui Hermoine se curbară într-un zâmbet prădalnic.
- Dat fiind că și eu mi-am pierdut de curând soțul, sunt sigură că eu și ducele vom avea destule în comun.
- Alăturați-vă nouă la masă, spuse Catherine cu un zâmbet radiant. Beth va fi nerăbdătoare să vă mulțumească pentru că i-ați dat posibilitatea de a purta perlele mamei ei în ziua nunții.
- Nu pot rămâne, dar aș vrea totuși să-i transmit lui Beth cele mai calde urări, spuse Hermoine cu un râset melodios. Poate fi atât de ridicol faptul că am o fiică vitregă cu un an sau doi mai tânără decât mine! Vedeți, eram doar un biet copil atunci când m-am măritat cu Kimball.
- Corectează-mă dacă greșesc, însă mi se pare că tocmai am văzut-o pe minunata ta soție îmblânzind o scorpie cu promisiunea de a încuraja o căsătorie cu cel mai eligil bărbat de pe piață, spuse Kenneth pe un ton respectuos, plin de evlavie, după ce cele două femei părăsiră holul.
Michael chicoti.
- Catherine este o femeie periculoasă, nu-i așa? Zilnic îi aduc mulțumiri pentru că îmi este alături.
- Ar putea să îi dea lui Wellington lecții de strategie militară. Cu toate astea, credeam că îl simpatizezi pe fratele tău. Ar fi destul de cumplit să-l arunci în ghearele lui Hermoine.
- Stephen are prea mult bun-simț pentru a putea fi atras de o harpie ca ea, răspunse Michael pe un ton liniștitor. Când își va da seama, cu timpul, că nu are nicio șansă să devină următoarea ducesă, va fi mult prea târziu ca să pretindă că bijuteriile au fost furate.
Fiindcă i se părea suspect felul în care Catherine intervenise cu atâta dibăcie, Kenneth întrebă cu prudență.
- Nu ai jefuit casa lui Hermoine, nu-i așa?
Michael își arcui sprâncenele într-o expresie de dispreț aristocratic.
- Sigur că nu am făcut asta. Ce aș putea să știu eu despre intrarea prin efracție?
- Presupun că nu prea multe. Totuși, nu era unul dintre prietenii tăi un fel de spion guvernamental? Un om ca cesta ar putea avea niște abilități extrem de interesante.
- Se poate să-i fi pomenit lui Lucien despre comportamentul dizgrațios la mamei tale vitrege, spuse Michael cu o lucire de amuzament în privire. El are un simț acut al dreptății. Poate a făcut, indignat, o aluzie la întreaga situație față de unii dintre cunoscuții săi cu o reputație nu tocmai onorabilă.
- Unii dintre ei posibil falsificatori și hoți.
- Fără îndoială, spuse Michael binevoitor.
- Nu cred că vreau să aflu mai multe detalii, spuse Kenneth cu un rânjet. Te rog să oferi celor care s-au ocupat de asta cele mai profunde mulțumiri ale mele.
- Pentru ce există prietenii? replică Michael așezându-și brațul pe după umerii lui Kenneth. Acum hai să mergem! Trebuie ca noi să ciocnim în cinstea proaspătului cuplu.
Ca toate petrecerile de nuntă reușite, cea a lui Beth și a lui Jack se lungi până după-amiaza. În cele din urmă, celebrarea se încheiase printr-o mulțime de urări de bun-rămas, o forfotă de mulțumiri și de îmbrățișări.
În timp ce Lavinia își punea mănușile, li se adresă Rebeccăi și lui Kenneth.
- Merg în direcția voastră. Vă pot lua cu trăsura mea?
Kenneth clătină din cap.
- Du-o acasă pe Rebecca. Eu vreau să mă plimb și să mă bucur de această vreme frumoasă.
- Pot veni și eu? întrebă Rebecca. După atâta șampanie, vreau să-mi limpezesc mintea.
- Voi fi fericit să îmi ții companie, spuse el oferindu-i brațul cu un zâmbet.
Ea acceptă, gândindu-se că el arăta foarte bine în ziua aceea, ca un pirat cizelat pentru nuntă.
De îndată ce pășiră în strada de dincolo de reședința Ashburton, ea oftă, simțindu-se parcă ușurată.
- A fost o zi surprinzător de fermecătoare, însă puțină pace sufletească este întotdeauna bine-venită după o asemenea agitație. Timp de șase luni nu mai vreau să particip la alte evenimente publice.
- Atunci, poate că acesta nu este tocmai un moment bun să-ți reamintesc că săptămâna viitoare trebuie să mergem la altă petrecere.
- Așa este, la familia Strathmore. Uitasem, spuse ea cu o grimasă. Cred că până atunci îmi voi reveni sufiecient cât să înfrunt din nou mulțimea.
Pe când se plimbau pe străzile din Mayfair, ea îl examină pe Kenneth, privindu-l cu coada ochiului. Chiar dacă lucra la portretul său de săptămâni bune, nu se sătura să-l privească. Într-un moment ca acesta, tot ce-și dorea era să-l poată păstra.
- Ce anume s-a întâmplat cu Hermoine? întrebă ea, respingând acel gând periculos. De când a venit și-am văzut-o rânjind ca un câine turbat, mi-am dorit tare mult să aflu.
Cu un surâs în privire, Kenneth îi descrise modul în care mama sa vitregă făcuse o criză de furie și cum fusese domesticită cu mare abilitate de Catherine.
După ce termină de povestit, Rebecca izbucni în râs.
- Minunată întâmplare! Cum Hermoine e o ființă venală, o fi crezând că și Catherine e la fel.
- Catherine lipsită de scrupule? spuse el, părând intrigat. M-am gândit în acele momente că îmi scapă totuși ceva. Oare ce să fie?
- Atunci când Catherine a afirmat că vrea ca Ashburton să aleagă o soție bună, se referea la faptul că vrea ca el să se însoare cu o femeie care să nu poată da naștere unui posibil moștenitor, îi explică Rebecca. În felul acesta, propriul ei fiu, prin prisma filiației, ar putea moșteni rangul de duce.
- Aha, spuse Kenneth, începând să priceapă. Dar fiindcă Hermoine a fost căsătorită ani de zile fără a zămisli vreo odraslă, există posibilitatea ca ea să nu poată procrea. Totodată este îndeajuns de frumoasă pentru a atrage un duce, ceea ce o califică pentru așa-zisele scopuri ale lui Catherine.
- Exact. Ironia este că mie Catherine mi-a spus că nu e dornică să-l vadă pe tânărul Nicholas drept moștenitor, zise Rebecca râzând iarăși. Firește, Hermoine nu poate concepe că cineva poate refuza puterea și bogăția.
- Carevasăzică, așa stau lucrurile. Catherine pare mult mai vicleană decât aș fi crezut eu.
- Nimic nu mă poate convinge că mama ta vitregă s-a lepădat de bună-voia de aceste bijuterii, spuse Rebecca aruncându-i o privire piezișă. Oare a amenințat-o cineva cu moartea, în numele tău?
- Cred că Michael l-a rugat pe un amic, amestecat în tot felul de chestii infame, să pună la punct furtul bijuteriilor din casă și să falsifice biletul, spuse Kenneth rânjind. Fără ca eu să vreau ca acest lucru să se întâmple.
- Dreptatea e dincolo de lege. Pot accepta asta, spuse ea ridicând buchetul pe care îl purta și inspirând mireasma florilor culese din serele Ashburton. Crezi că, prin vânzarea bijuteriilor, ai putea să plătești datoriile?
- Probabil nu aș strânge suficient cât să pot achita totul. Însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi putea obține destul pentru a reeșalona ipotecile.
- Asta înseamnă că vei scăpa de faliment. E minunat!
- E mult prea devreme pentru a mă bucura, spuse el prudent. Aș spune chiar că șansele de izbândă sunt slabe, continuă el, oprindu-se pentru a permite unei trăsuri să trecă prin fața lor. În schimb, există un singur lucru pe care, fără îndoială, îl pot face. Pe vremea bunicului meu, un conac din apropiere, numit Ramsey Grange, a fost alipit moșiei. Conacul, care este destul de frumos, a fost închiriat, iar pământul este luat în arendă împreună cu ce a mai rămas din Sutterton. De vreme ce Ramsey Grange este ipotecat separat de cealaltă proprietate, îmi pot achita datoriile și le pot ceda drepturile de proprietate lui Beth și Jack.
- Asta înseamnă că vor avea un acoperiș deasupra capului chiar dacă la un moment dat moșia Sutterton va fi pierdută, spuse ea încetișor. Ești o persoană extrem de generoasă.
Ei ridică din umeri.
- Este pur și simplu zestrea la care Beth are drepturi depline.
Poate nu toți frații ar face așa ceva, mai ales dacă s-ar afla într-o criză financiară. Ce bărbat cumsecade putea fi piratul ei, constată ea, după ce mirosi din nou florile, cugetând la tot felul de gânduri romantice. Probabil era din cauza șampaniei.
- Nu este acesta buchetul pe care l-a purtat Beth? întrebă el.
Rebecca făcu o grimasă.
- Mi-a spus că, din moment ce oricum urmează să mă căsătoresc, preferă să-mi ofere buchetul direct decât să-l arunce la întâmplare.
- O falsă logodnă aduce cu sine tot felul de consecințe, spuse el cu un zâmbet melancolic, înțelegător.
- Nu este falsă, ci destul de oficială. Ne-am propus să rupem logodna puțin înainte de a ajunge la altar.
- Însă nu deocamdată.
Ajungând la o răscruce de drumuri, Kenneth se opri, căutând ceva în buzunar.
- Scoate-ți mănușa de la mâna stângă, spuse el.
Ascultătoare, Rebecca își scoase mănușa din piele albă de căprioară. Ridicându-i mâna, Kenneth îi strecură pe cel de-al treilea deget un inel deosebit de frumos. Lumina soarelui se reflectă în briliantul extrem de fin, strălucind în mii de culori.
Rebecca își aținti privirea asupra mâinii ei. Cunoștea faptul că, în conformitate cu tradiția, o grijă considerabilă se acorda dimensiunii perfecte a inelului, astfel încât putea fi considerat un semn de bun augur în favoarea unei uniuni armonioase.
Acesta se potrivea perfect. Ea își stăpâni emoțiile, simțind că îi venea să plângă, deși știa exact de ce.
- Este..... este foarte frumos.
- Inelul a aparținut, de-a lungul mai multor generații familiei Wilding, spuse el cu severitate. L-am găsit în caseta lui Hermoine și m-am gândit că ar fi util pentru a menține iluzia logodnei.
Mâna Rebeccăi se strânse protector în jurul inelului.
- Voi avea o deosebită grijă de inel până când va veni vremea să îl dau înapoi.
Apropiindu-și chipul de al lui, constată că și el simțea aceleași lucruri ca ea. Inelul ăsta avea ceva mult prea intim, mult prea încărcat de promisiuni.
Rebecca își puse la loc mănușa, întinzând pielea subțire de căprioară peste diamant. După aceea îl luă din nou de braț pe Kenneth și continuară să meargă.
- Până la Ziua Predării mai sunt aproape trei săptămâni, spuse ea preferând să discute despre afaceri decât despre problemele personale.
- Ce înseamnă asta?
- Vorbesc despre ultima zi în care se mai pot trimite lucrări la expoziția de la Academia Regală, spuse ea îngândurată, descântând cu degetele buchetul de flori. Până la miezul nopții pe data de zece aprilie. Timpul care ți-a mai rămas ar trebui să-ți fie de ajuns pentru a pregăti un tablou. Totuși, spre să nu fie acela cu portretul lui Lilith.
- Poftim? replică el încremenind. Eu să expun la Academie? Este absurd.
- Ba chiar deloc, ripostă ea. Poate îți vine greu să accepți, însă, căpitane, acum ești un artist profesionist. Unul dintre cei mai buni gravori din Marea Britanie îți va publica desenele. Următorul pas e să-ți vezi lucrarea atârnată pe perete la expoziția Academiei Regale. Este cea mai bună cale de a atrage atenția potențialilor cumpărători asupra muncii tale.
Privind-o de parcă l-ar fi luat la bătaie cu o stinghie de lemn, Kenneth vorbi slab:
- Chiar dacă pot picta destul de bine, ceea ce vreau eu să fac ar putea fi considerat mult prea radical.
- Așa cum spune tatăl meu, un artist trebuie să facă ceea ce are de făcut, răspunse ea, fără a se da bătută. Sute de pictori își fac lucrările publice în fiecare an, și cei mai mulți dintre ei de-abia dacă ating nivelul mediocrității. Datorită talentului tău, ai putea avea șansa extraordinară de a fi selectat. Dacă tablourile tale sunt prea radicale, atunci.... asta e. Continui să pictezi și încerci din nou anul următor.
Kenneth o privi vreme îndelungată cu chipul încordat, apoi își schimbă expresia.
- Voi participa doar dacă o vei face și tu.
- Eu!? spuse ea cu un glas care aducea a scheunat. Vorbești prostii. Nu am niciun motiv pentru care să îmi expun lucrările.
- Nu-i așa că se shimbă treaba când se inversează rolurile? Deși nu ești presată financiar să-ți vinzi lucrările, eu cred că ar fi important pentru tine să le expui, spuse el cu un surâs malițios. Tu chiar ai un dar. Respectă-l așa cum se cuvine.
Rebecca simți cum propriile cuvinte se întorc împotriva ei.
- Eu îmi respect munca, spuse într-o manieră defensivă. Întotdeauna încerc să deprind noi tehnici și să mă străduiesc să-mi îmbunătățesc abilitățile.
- Asta nu poate fi de ajuns, spuse el luând-o de umeri, cu o expresie arzătoare pe chip. Îți aduci aminte de parabola biblică a omul care a preferat să își îngroape talentul decât să-l folosească? Asta faci tu. Ești o artistă grozav de talentată - și ai obligația morală de a împărtăși acest dar cu alții. Oferă-le celorlalți oportunitatea de a fi pătrunși și înălțați sau poate chiar înfuriați de munca ta.
Rebecca încercă să-și întoarcă privirea, însă ochii lui Kenneth, de-un cenușiu pătrunzător, o prinseseră în capcană.
- De ce anume îți este frică? întrebă el încetișor. Cu siguranță nu este vorba de eșec. Tablourile tale sunt superbe și tu știi acest lucru.
Lucrările ei reprezentau rezultatul vindecător al slăbiciunii spirituale care își făcuse simțită prezența după moartea mamei sale. Atunci de ce gândul de a-și expune tablourile îi făcea inima să-i bată ca unui iepure îngrozit? Care anume era adevăratul motiv?
Încercând cu greu să pronunțe cuvintele venite din lăuntru ei, recunoscu:
- Mie.... îmi este frică să-mi expun, în fața unor străini, latura intimă.
- Înțeleg, însă treci peste asta, rosti el fără menajamente. Fiecare artist se supune expunerii. Fiecare scriitor. Fiecare muzician. Cel puțin cei care au ceva bun de transmis. Tu crezi că e plăcut să mă gândesc la faptul că toate coșmarurile mele intime vor putea fi disponibile oricui își permite să se lipsească de câțiva șilingi? Totuși, dacă eu nu îmi exprim prin desenele mele această latură intimă, ele nu voi spune nimic nimănui. Același lucru este valabil și pentru tine. Dacă tu vei continua să-ți îngropi talentul, e posibil ca în cele din urmă să se stingă sau să moară. O, tu vei fi întotdeauna capabilă să pictezi imagini frumoase, însă îți vei pierde talentul de a atinge latura sensibilă a privitorului.
Undeva în adâncul ei recunoscu, intuitiv, că vorbele lui ascundeau un adevăr.
- Căpitane, ai ștuit să înfigi sulița în cel mai vulnerabil loc, spuse ea răsuflând întretăiat. Prea bine. O să trimit tablouri la expoziție dacă o faci și tu.
- De acord! spuse el, aplecându-se și atingându-i buzele într-un sărut ușor. Asta-i pentru reușita noastră comună.
La atingerea lui, Rebecca începu să tremure. Ce anume în legătură cu Kenneth îi tulbura atât de tare mintea? Înainte ca el să vină la reședința Seaton, ea luase decizia de a nu-și expune vreodată lucrările. Acum, în timp ce îi apucă din nou brațul și traversară cele din urmă străzi spre casă, simți cum în interiorul ei începea să crească o emoție debordantă legată de această perspectivă.
Kenneth avea dreptate. Sosise vremea ca ea să riște.
Atunci când Kenneth intră după cină în atelierul său, petrecu câteva minute examinând portretul lui Lilith. Era gata, exceptând lacul de final. Tare păcat că nu avea să fie arătat nimănui niciodată. Tabloul avea să ocupe mereu un loc aparte în inima lui - și nu doar pentru că îl eliberase de blocajul mental de lucrul cu culorile în ulei.
Pentru o clipă, privirea lui rătăcitoare fixă patul. Mult mai important, vedea imaginea Rebeccăi în toată puterea ei seducătoare.
Acoperind portretul lui Lilith, sprijini tabloul de perete. Apoi, așeză o altă pânză pe șevalet. O acoperise deja cu un grund roșu, pregătind astfel imaginea pe care avea s-o picteze acum. Nu era un proiect care să necesite lungi schițe și experimente de compoziție, deoarece imaginea i se fixase în minte cu mulți ani în urmă.
Pentru a putea reda subiectul într-o manieră cât mai realistă, avea să fie nevoit să trezească la viață mare parte din vechea agonie. Tehnica avea să fie îndrăzneață, un urlet pasionat, fulgerător către ceruri, pe când grundul roșu avea să-l ajute să sugereze o notă subtilă de furie.
Rezultatul avea să fie destul de diferit în comparație cu subiectele istorice reci și detaliate, atât de îndrăgite la Academie. Toată lumea, cu posibila excepție a Rebeccăi, avea să îl urască.
Totuși, era un tablou ce trebuia a fi pictat.
Kenneth invocă în mod deliberat imaginea în mintea lui, împreună cu groaza care o însoțeam cy suferința care se diminuase, însă nu dispăruse niciodată complet.
Apoi, cu lacrimile strălucindu-i în ochi, puse cărbunele pe pânză și începu să deseneze.
Capitolul 24
Folosind o pensulă extrem de subțire, Rebecca întunecă o umbrăă firavă în colțul ochiului corsarului. Examină efectul și, tocmai când se pregătea să aplice o linie nouă pe pânză, se dădu înapoi cu un pas, zâmbind cu tristețe. Era mult mai ușor să începi un tablou decât să-l termini. Întotdeauna exista o dorință încordată de a face mai multe, de a insista până când perfecțiunea avea să fie dobândită. Era greu de acceptat faptul că perfecțiunea era imposibil de atins și că încercarea de a o atinge ar putea distruge tot ceea ce realizase.
Rebecca se simțea cumva pustiită la gândul că lucrarea care o absorbise era la un pas de a fi terminată. Dar măcar, în acest caz, faptul că termina un tablou însemna că nu avea să o mai ia razna gândindu-se neîncetat la Kenneth și la trupul lui magnific. În schimb, avea să se gândească la el doar.... of, poate doar zece sau douăsprezece ore pe zi.
Ușa se deschise cu un sunet strident și Lavinia se năpusti înăuntru.
- Trebuie să înveți să bați la ușă, spuse Rebecca oftând.
- Dar am bătut. De trei ori chiar. Nu m-ai auzit.
- Oh. Îmi pare rău.
Rebecca aruncă o privire afară. Era după-amiaza târziu. Se pare că ratase prânzul.
- Vrei o ceașcă de ceai?
- Îți mulțumesc, însă nu am timp. Am venit să las rochia pe care slujnica mea a modificat-o pentru tine pentru balul Strathmore. I-am dat-o fetișcanei ăleia, Betsy. Se pare că are stofă de viitoare cameristă. Cu siguranță este mai interesată de modă decât tine.
- Îmi cer din nou scuze. Lucrurile sunt întotdeauna oarecum haotice, mai ales în apropierea Zilei Predării.
- Am observat. Datorită celor patru tablouri majore, cu tematică istorică, pe care trebuia să le facă să arate desăvârșit, Anthony de-abia dacă se mai comportă civilizat. Dar de ce ești așa ocupată? Nu-mi spune că ai decis, în cele din urmă, să-ți trimiți vreo lucrare la expoziție! exclamă Lavinia.
Rebecca încuviință cu sfială din cap.
- Aleluia! Era și timpul. Ce anume vei trimite?
- Probabil pe acesta pe care l-am terminat și încă unul, spuse ea arătând spre șevalet. Ai vrea să îmi vezi corsarul?
- Mi-ar face mare plăcere, spuse Lavinia apropiindu-se de șevalet, după care scoase un fluierat ușurel în semn de apreciere. Pe toți zeii! Ce părere are Kenneth?
- Încă nu l-a văzut. Bineînțeles că nu-l voi trimite dacă el va avea vreo obiecție.
- Dacă se va întâmpla una ca asta, ignoră-l și trimite-l oricum. Toate femeile care apreciază arta și bărbații îți vor mulțumi.
Rebecca se încruntă.
- Ce vrei să spui cu asta?
- Ai captat exact esența masculinității, răspunse Lavinia afișând un zâmbet viclean. Corsarul tău este amantul din fanteziile oricărei femei. Tainic. Periculos. Irezistibil. Și totuși, când îl privește-n ochi, știe că ea este motivul pentru care el respiră, spuse ea începând să își facă vânt cu săculețul de mână. Pe scurt, draga mea, este pură pasiune.
Rebecca tresări.
- Spune-mi că glumești.
- Exagerez un pic, dar nu glumesc, spuse femeia mai în vârstă, țuguindu-și buzele în timp ce examina tabloul. Ar trebui să îl iei de bărbat dacă chiar îl vezi în felul acesta.
- Lavinia, este un tablou. Un tablou în ulei. Un portret romanțat al unui fost ofițer de armată. Nu este o declarație de iubire veșnică.
- Hmm. Asta este ceea ce gândești. Nu mi-am petrecut jumătate din viață în jurul artiștilor fără a învăța câte cevva. Majoritatea dintre voi nu vă puteți da seama de propriile emoții fără să țineți un creion în mână, spuse Lavinia începând să-și facă vânt din ce în ce mai repede. Dacă tu nu-l vrei, mi-l poți da mie? Te rog?
- Kenneth nu este o eșarfă pe care s-o pot împrumuta sau pe care s-o pot da, spuse Rebecca râzând. Și, cu riscul de a fi lipsită de tact, i-ai făcut câteva avansuri pe care el nu ți le-a acceptat.
- Nici nu mă așteptam ca el să-mi răspundă, însă era atât de serios, încât nu am rezistat să nu-l șicanez, spuse Lavinia cu un zâmbet răutăcios. Ține minte ce-ți spun: dacă el ar fi acceptat, nu aș fi ezitat, ci aș fi mers până la capăt.
- Ești irecuperabilă, replică Rebecca, clătinând din cap.
- Probabil, admise Lavinia, cercetând iarăși pânza. Lăsând gluma la o parte, este o pictură uimitoare. Cea mai bună pe care ai făcut-o până acum. Ce altceva vei mai prezenta?
Rebecca ezită, nedorind să aducă în discuție tabloul femeii în cădere.
- Încă nu sunt sigură, spuse ea.
- Tot e bine că vei trimite ceva. Academia ar avea de câștigat dacă ar expune mai multe lucrări ale artiștilor de sex feminin. Într-o bună zi vor trebui să ofere iarăși femeilor statul de membru. Când vor face asta, va trebui să fii pregătită. Când vei merge la bal, nu te mai lăsa prinsă în situații compromițătoare, adăugă Lavinia, îndepărtându-se de șevalet. În noaptea asta nu voi mai putea fi acolo pentru a te salva.
- Fiind deja cu reputația știrbită și logodită, nu-mi pot imagina ce altceva aș mai putea face pentru a-mi prejudicia reputația.
- Găsirea unei modalități de a te arunca singură în dizgrație va fi doar o joacă de copil pentru o femeie cu talentele tale creatoare. Încearcă să te stăpânești, pufni Lavinia.
- Nu pot promite, spuse Rebecca râzând.
După ce femeia plecă, Rebecca examină din nou tabloul. Pură pasiune? Își dădu seama că exista un adevăr în asta, chiar dacă era unul neliniștitor. După cum îi spusese lui Kenneth, vopseaua era un mediu, și ea trasmisese cât se poate de fidel dorința ascunsă pe care i-o stârnea modelul ei. Din fericire, puțini oameni aveau să vadă asta cu aceeași claritate ca Lavinia.
Rebecca se gândi la noaptea în care ea și Kenneth făcuseră dragoste, profund răscolită de o căldură fluidă. O imagine vie a trupului lui, strâns lipit de al ei, o făcu să se îndepărteze de tablou, strângându-și buzele. Voia cu o intensitate feroce să celebreze, alături de bărbatul care o inspirase, terminarea tabloului. Nu îi ajunsese să guste o singură dată din acea undă de pasiune.
Cu toate acestea, nu îndrăznea să cedeze dorinței, chiar dacă amândoi ar fi încântați peste măsură. Ar fi mult prea ușor să devină dependentă de plăcerea de-a se culca cu el. Judecata îi fusese deja deformată. Dacă ar deveni iubiți, Rebecca ar junge la mila propriilor ei emoții.
Iar dacă și-ar pierde controlul emoțional, ar fi distrusă. Mai bine să rămână doar prieteni.
Dar, în calitate de prietenă, ar merge la el la atelier pentru a vedea cum progresa cu tabloul. În definitiv, Ziua de Predare era chiar a doua zi. Ar face bine să fie gata amândoi.
- Eu sunt! Pot intra? se auzi vocea Rebeccăi, însoțită de un ciocănit în ușa atelierului.
- Sigur că da, spuse Kenneth așezând la o parte paleta de culori și, în timp ce ea pătrundea în încăpere, își frecă mușchii încordați ai gâtului.
Rebecca era de-a dreptul încântătoare. Purta o rochie bleumarin și o panglică de culoare roșu-aprins ce-i lega la spate valurile groase de păr. Culoarea roșie ar fi fost de așteptat să nu se potrivească atât de bine cu părul ei roșcat, însă ea alesese coloritul perfect.
Kenneth îi privi șuvițele care se ondulau în jurul feței, scoțându-i în evidență gâtul subțire, după care se forță să privească în altă parte.
- Ești o priveliște încântătoare pentru niște ochi obosiți, spuse el.
Ea cercetă încăperea.
- E destul de interesant cum personalitățile noastre se imprimă în aspectul atelierelor. Cel al tatălui meu este dichisit. Am meu este confortabil. Al tău surprinde un fel de acuratețe militărească, ceea ce este un dar foarte rar la un artist, deși se poate dovedi o chestie folositoare, mai ales când atelierul este atât de mic. În orice caz, tu arăți de parcă nu ai mai dormit de săptămâni întregi. Cum merge treaba? întrebă ea cu o privire amuzată.
Kenneth se gândi la efortul chinuitor depus, încă de la nunta lui Beth, pentru a picta. Cât de angoasant fusese să-și reviziteze propriile coșmaruri!
- Voi putea dormi după Ziua Predării, răspunse el, gândindu-se că, la momentul potrivit, lucrările lui vor vorbi de la sine. Sunt pe deplin recunoscător că Sir Anthony a fost atât de ocupat cu propriile lucrări încât nu prea a mai avut nevoie de mine. Altminteri, nu mi-aș fi putut termina la timp tablourile.
Ea își aruncă privirea asupra șevaletului fără a încerca să analizeze lucrarea neterminată. De când cu portretul lui Lilith, începuse să îl privească mai degrabă că pe un coleg de breaslă, nu ca pe un învățăcel, iar asta, mai mult decât orice, îi dăduse încredere în el.
- Ai de gând să prezinți mai mult de o pictură? întrebă ea.
- Două, amândouă cu aceeași tematică. Primul tablou este, în mod cert, inacceptabil pentru Acadamie, și nu-mi dau seama dacă cel de-al doilea va face vreo diferență, spuse el oftând. Totuși, împreună ele transmit ceea ce eu am avut de spus.
- Din când în când, cei de la Academie ne surprind prin recunoașterea valorii unei lucrări noi și provocatoare. Poate că asta se va întâmpla și în cazul tău. După cină, putem să-l rugăm pe tata să ne examineze lucrările, spuse ea ezitând. El încă nu știe că amândoi avem intenția de a trimite lucrări la expoziție.
- Nu ne mai putem eschiva prea mult timp, spuse el aruncându-i o privire ironică și întrebătoare. Asta înseamnă că voi putea, în cele din urmă, să văd corsarul?
- Chiar acum, dacă dorești, spuse ea, și privirea îi alunecă din nou către șevalet. Dar eu îți pot vedea lucrările?
Kenneth clătină din cap.
- Aș prefera să aștepți să vi le arăt în același timp și ție, și tatălui tău. Mi-e teamă că ai putea fi mult prea îngăduitoare.
- Îmi supraestimezi generozitatea, spuse Rebecca râzând în timp ce traversă atelierul pentru a ajunge la fereastră. Nu am spus nimic nesincer despre munca ta.
El o urmări pe furiș, în timp ce-și acoperea tabloul. Materialul rochiei o făcea să se miște într-o manieră fluidă, de parcă n-ar fi purtat nimic pe dedesubt. Ca majoritatea rochiilor sale, se închidea cu nasturi în față. Avantajos pentru ea - și o tentație majoră. Avea niște sâni micuți atât de ațâțători....
Kenneth simți cum i se încordează corpul și își plecă ochii asupra pensulelelor. Era un lucru bun faptul că fusese atât de ocupat în ultimul timp, altfel numai Dumnezeu știe ce s-ar fi putut întâmpla.
- O să te rog să mă conduci. Crezi că-mi va plăcea tabloul?
- Nu am de unde să știu. Tocmai l-a văzut Lavinia, spuse ea peste umăr în timp ce se îndrepta spre ieșire. Reacția ei a fost oarecum alarmantă, dar, în orice caz, i-a plăcut.
După ce intrară amândoi în atelierul Rebeccăi, ea îi indică tăcută șevaletul aflat în dreptul ferestrei dinspre nord. Fusese întors cu spatele la ușă, astfel încât lumina cădea direct peste tablou.
Dornic să vadă ce anume făcuse din el, se învârti de jur împrejur, cercetându-l cu atenție. Întrucât se instală tăcerea, Rebecca spuse cu glas șoptit:
- Nu-ți place.
Kenneth însercă să ia și el aerul detașat cu care se privise ea portretizată sub înfățișarea dezgolită a unei feminități demonice.
- Dimpotrivă. Este un tablou superb, spuse el. Doar că mi se pare un pic..... cutremurător să mă văd reprodus atât de dramatic.
Fu nevoit să tragă o linie de demarcație între propria lui judecată și faptul că se trezea privit de proprii ochi, de acolo din tablou.
Începuse să analizeze imaginea cu de-amănuntul.
Draperiile orientale și covorul persan de pe divan erau bogat ornamentate, dar totuși tăcute, creând o ambianță exotică fără a pune în umbră obiectul principal. Cercetă pictura cu profundă admirație. Rebecca se pricepea de minune să lase impresia de textură bogată cu doar câteva linii fluide.
Gray Ghost se transformase, într-o manieră extraordinară, într-o pisică de vânătoare arogantă. Deși moțată și vărgată, și de două ori mai mare decât în realitate, expresia felinei trufașe îl trezise pe motan la viață.
Simțind că acum putea avea o atitudine mult mai obiectivă, Kenneth își îndreptă atenția asupra piratului care domina tabloul. Figura puternică, arogantă, se întindea parcă sfidătoare pe divan, ca un tigru care își urmărește prada, provocând privirile celor curioși cu ochii săi accentuați de liniile îngroșate cu cărbune.
- Ai reușit să captezi esența cuiva care a avut o viață plină de violență, spuse el încetișor, privind corsarul mai degrabă ca pe un străin decât ca pe ceva asemănător lui însuși. Este îndârjit. Chiar brutal. Un om lipsit de iluzii, care a trebuit să ucidă pentru a nu fi ucis. Este o combinație fascinantă. Iar asta face ca tabloul să fie perfect.
Kenneth indică profilul misterios reflectat pe zidul ce se profila în spatele piratului, cu suprafața la fel de netedă și de întunecată ca un obsidian șlefuit.
- Această imagine surprinde cât l-a costat pe piratul tău o asemenea violență. A pierdut foarte multe dintre lucrurile pentru care viața merită trăită. Acum, cunoscând prețul pe care l-a plătit pentru a supraviețui, este bântuit de îndoiala dacă nu ar fi fost mai bine să fi murit.
- Să fie acesta modul în care te vezi pe tine, Kenneth? întrebă ea cu delicatețe.
El se gândea la consecințele războaielor, dar și la Maria.
- Au existat momente în care am trăit asta. Cu toate acestea, nu mă pot identifica pe de-a-ntregul. mai degrabă aș zice că tu ai dezvăluit o fațetă îngropată a firii mele și ai extras esențialul, realizând ceva universal și captivant. Ai de gând să-l predai mâine?
- Nu te superi?
- Nu prea mă încântă ideea de a-mi expune sufletul zdrențăros în fața adunării mondene a Londrei, dar cred că voi supraviețui. Pe cei care au discernământ tabloul îi va tulbura profund. Care a fost reacția Laviniei? întrebă el întorcându-și privirea dinspre tablou către Rebecca.
- Doar o cunoști pe Lavinia, replică ea și râse. A spus că imaginea surprinde pasiunea pur și că, dacă asta este ceea ce simt, ar trebui să mă căsătoresc numaidecât cu tine. Cu siguranță o absurditate de neînțeles.
Kenneth își opri un oftat. Păcat că Rebecca era atât de rigidă când venea vorba despre căsătorie. În schimb lui, cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât mai mult îi surâdea ideea.
- Sir Anthony, vreau să vă cer o favoare, spuse Kenneth cu puțin înainte să se încheie cina din seara aceea.
Tatăl ei îl privi pe Kenneth cu uimire. Rebecca bănuia că era prima oară când secretarul îl ruga ceva.
- Nu știu dacă Rebecca v-a spus vreodată, însă eu.... eu însumi sunt un așa-zis artist, continuă Kenneth.
...................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu