13.
Kenneth se simți doar ușor mirat. Sir Anthony îi pictase portretul lui Hermoine cam pe vremea aceea, iar ea era frumoasă și sprințară. Spera doar că tatăl lui nu știuse despre asta.- Acum, că e văduvă, are ceva planuri în legătură cu Sir Anthony?
- A pus capăt legăturii în momentul morții lui Helen și nu a mai avut de-a face cu Hermoine, spuse Lavinia cu evidentă satisfacție. Helen ar fi fost tare mulțumită. Mama ta vitregă este exact genul de ființă în legătură cu care își făcea griji Helen. Hermoine este pe punctul de a-și primi pedeapsa binemeritată, continuă ea cu un zâmbet răutăcios. Am auzit din surse sigure că are de gând să se mărite cu Lord Fydon, dar fără mare tam-tam, având în vedere că încă e în doliu. Acesta este foarte bogat, dar groaznic de nesuferit. Va regreta această decizie.
Carevasăzică, Hermoine se hotărâse să nu își pună toate speranțele în ducele de Ashburton, constată Kenneth. La urma urmei, ce-i în mână nu-i minciună, și un conte bogat era mai sigur decât doi duci care puteau sau nu să îi cadă în plasă.
- Sper că sursele tale sunt informate. Mă gândesc că Hermoine nu se va căsători niciodată din nou pentru că asta ar costa-o prea mult. Din testamentul tatălui meu reiese că, dacă se recăsătorește, totul revine moșiei, cu excepția acelei părți a moștenirii rezervate văduvei. Asta înseamnă că atât casa din Londra, cât și mai multe titluri de stat pe care le ține în păstrare îmi vor reveni mie.
- Ah, se va mărita cu Fydon. Nu numai că e foarte, foarte bogat, dar bijuteriile Fydon sunt spectaculoase, și Hermoine are nevoie disperată de bijuterii. Nu știu cum ai reușit, dar trebuie să te felicit, spuse Lavinia cu luminițe jucăușe în priviri.
- Nu am făcut nimic, o asigură el, înainte de a reveni la subiectul anterior. Există vreo femeie care se poate dovedi periculoasă pentru Sir Anthony fiindcă nu i-a împărtășit iubirea?
- Aventurile lui au fost mereu trecătoare și prietenești, spuse Lavinia clătinând din cap, și îți spun asta pentru că l-am urmărit cu atenție în decursul anilor. Nu există nicio nebună în viața lui.
- Oare caietul de ședințe de pozat de la Ravensbeck mi-a putea furniza niște indicii? întrebă Kenneth fără prea mari speranțe.
- O sursă mai bună de informații ar putea fi jurnalele lui Helen.
- Ținea un jurnal? spuse el sărind în picioare. Habar n-aveam de asta.
- Nu cred că Anthony sau Rebecca știu de ele. Helen le ținea mai mult pentru a nota sentimente și impresii, nu evenimente.
- Unde sunt?
- Sunt la mine, spuse Lavinia pe un ton calm. Atunci când mi-a cerut să am grijă de Anthony, Helen mi-a spus și că, dacă avea să moară, trebuia să îi ard jurnalele. Mă întreb dacă nu cumva a avut o premoniție.
- Dar nu le-ai ars, nu? întrebă Kenneth plin de speranță.
- Nu, spuse Lavinia ezitând. Faptul că se află în posesia mea mă ajută să o simt mai aproape pe Helen. Dacă le-aș arde, aș distruge această legătură. Cu toate acestea, nu am avut nici curajul să le citesc. Ar fi prea dureros.
- Lasă-mă să le văd, poate găsesc ceva indicii legate de cine ar fi putut provoca incendiul din seara asta.
- Merită încercat, spuse Lavinia ridicându-se. Sunt convinsă că ești un investigator excelent, deși nu ți-a fost deloc ușor în situația de față.
- Ești o femeie periculoasă, Lavinia.
- Nu fac decât să privesc în jurul meu, spuse ea cu un zâmbet îngeresc. Noapte bună, căpitane, adăugă ea, după care ieși pe ușă.
Mintea lui Kenneth lucra neobosită în timp ce el își dezbrăca hainele murdare de funingine. dacă Hermoine s-ar recăsători, averea lui personală ar fi salvată și ar putea, în sfârșit, să își permită o soție.
Mai întâi însă, trebuia să îl găsească pe nenorocitul care se prea poate să o fi ucis pe Helen și care îl amenința acum pe Sir Anthony. Făcu o rugăciune în sinea lui ca jurnalele lui Helen să îi poată oferi indiciile de care avea nevoie. Poate, dacă îi salva tatăl, Rebecca se mai domolea.
Cu toate acestea, în inima lui era conștient de faptul că asta nu putea fi de ajuns. Avea să fie mai ușor să găsească criminalul decât să îi câștige din nou încrederea.
Capitolul 30
În lumina dimineții, atelierul arăta și mai rău decât în noaptea precedentă. Kenneth se opri acolo în drum spre salonul de mic dejun, găsindu-l deja la fața locului pe Sir Anthony, care evalua pagubele.
- Îmi fierbe sângele în vene, bombăni bărbatul mai în vârstă. Dacă s-ar fi întâmplat asta în timp ce pictam aici tablourile despre lupta de la Waterloo? Mi-aș fi putut pierde cele mai bune lucrări pe care le-am făcut vreodată.
- Dar, slavă Domnului, asta nu s-ar fi întâmplat, spuse Kenneth privind în jur. Pe lângă o tencuială nouă, vopsea și mobilă, va trebui să înlocuim și mare parte din dușumea. Putea fi mai rău. Dacă obiectul inendiar ar fi aterizat la dumneavoastră în dormitor, se prea poate ca nici dumneavoastră, nici Lady Claxton să nu fi scăpat cu viață.
- Crede-mă că m-am gândit la asta, spuse Sir Anthony pe un ton sumbru. Cum îl putem găsi pe nenorocitul care a făcut așa ceva?
- Nu știu. Am putea angaja un polițist care să investigheze, dar, cum în cazuri de incendiere rămân foarte puține indicii, va fi aproape imposibil de investigat dacă acesta nu are măcar o vagă idee de unde să înceapă. Știți de existența vreunui inamic de moarte?
- Sigur că nu, spuse Sir Anthony iritat. Problema e reprezentată de cei pe care nu îi cunosc. Un bărbat de condiția mea poate să ofenseze uneori fără să vrea. Poate am făcut o remarcă peiorativă despre vreun tablou prost la expoziție, cineva i-a spus artistului și acesta caută răzbunare. Pictorii sunt destul de labili psihic.
- Înțeleg. Dacă vă vine în minte orice posibilitate, vă rog să îmii spuneți, îi ceru Kenneth examinând resturile carbonizate. Ce tablouri ați pierdut?
- Portrete în diferite stadii de finisare. Cel mai important a fost cel de-al doilea tablou cu Strathmore și Markland. Versiunea pentru familia Markland a fost deja livrată. Va trebui să îl refac pe cel pentru familia Strathmore, spuse el, după care îi înșiră și numele celorlalți patru clienți. Trimite-le scrisori fiecăruia dintre ei și spune-le despre întârziere. Vor trebui să mai vină să îmi pozeze. În mod evident, nu pot lucra aici. Bănuiesc că pot folosi salonul pentru asta.
Kenneth deschise ușile pârjolite care dădeau în salon.
- Fumul a făcut ceva pagube și aici, iar noaptea trecută am observat că s-a inflitrat apa în salonul de dedesubt.
Îi veni deodată o idee care l-ar fi dus pe Sir Anthony departe de orice pericol.
- De ce n-am merge în Țara Lacurilor, în loc să așteptăm data obișnuită la care plecați acolo? Atelierul poate fi refăcut pe perioada verii.
- Ce idee excelentă! spuse Sir Anthony cu vioiciune. Tu poți rămâne la Londra până faci toate aranjamentele necesare pentru reconstrucția atelierului, după care vii și tu acolo.
Kenneth ezită, căci nu îi plăcea ideea ca Sir Anthony să plece fără a se bucura de protecția lui. Pe de altă parte, în mod evident, dușmanul se afla aici, la Londra, și probabil aici și rămâne, pentru o perioadă. Kenneth se putea apuca de reconstrucția atelierului, după care putea pleca spre nord, în mai puțin de o săptămână.
- Prea bine, domnule. Dacă începeți să vă faceți bagajele imediat, ați putea pleca peste două zile.
- Dă ordinele necesare.
Kenneth încuviință din cap și coborî la parter. În holul de la intrare dădu peste Lord Frazier, George Hampton și alți vechi prieteni de-ai lui Sir Anthony care auziseră de incendiu. El le studie chipurile, căutând indicii în vreo expresie satisfăcută sau dezamăgită, dar nu văzu decât curiozitate și îngrijorare. În timp ce cobora la micul dejun, se întrebă dacă vreunul dintre ei avea să părăsească Londra mai devreme decât plănuise inițial pentru a-și petrece vara în Țara Lacurilor.
Pentru următoarea zi și jumătate, reședința Seaton fu cuprinsă de frenezia bagajelor. Când trăsurile și căruța cu bagaje se puseră în mișcare, Kenneth se simți de parcă pregătise toată armata peninsulară pentru un marș major de-a lungul țării.
În timp ce trăsura care ducea familia Seaton se îndepărtă de casă, Kenneth își aminti brusc de momentul când o văzuse ultima oară pe Maria în viață. El avusese o premoniție în legătură cu plecarea ei, dar ea râsese de temerile lui și se îndepărtase în galop.
În mod logic, nu prea exista comparație între cele două situații. Maria fusese o cunoscută luptătoare de gherilă care traversase o zonă măcinată de război, în timp ce Rebecca pornea cu familia ei pe niște drumuri moderne. În plus, avea să fie mai în siguranță departe de Londra și de dușmanul tatălui ei. Cu toate acestea, plecare lor îl făcu să simtă o teamă lipsită de orice rațiune. Poate pentru că el și Rebecca se înstrăinaseră din punct de vedere emoțional, nu voia să o scape din ochi.
- Mă scuzați, domnule, nu vă simțiți bine? îl întrebă Minton îngrijorat.
Majordomul avea să rămână toată vara la Londra, pentru a supraveghea lucrările de reconstrucție și pe puținii servitori care aveau să rămână în casă.
- Îmi pare rău să o văd pe domnișoara Seaton plecând, spuse Kenneth trăgând adânc aer în piept.
- Nerăbdarea iubirilor tinere, comentă Minton relaxându-se. Nu vă faceți griji, domnule, veți fi din nou lângă ea în câteva zile.
În timp ce se întorcea în casă, Kenneth își impuse să nu își mai facă gânduri negre. Rebecca avea să fie bine - și, cu puțin noroc, poate chiar avea să îi simtă lipsa.
Cu toate acestea, presimțirile îl însoțiră în plimbarea prin depozitele de țesături și de mobilă din Londra. Era o trebă obositoare, dar reuși să găsească mobila și decorațiunile potrivite pentru casa lui Sir Anthony.
Își petrecu cea mai mare parte a serii ocupându-se de corespondența lui Sir Anthony și, când reuși să arunce o privire pe jurnalele pe care i le dăduse Lavinia fără o vorbă în dimineața aceea, deja se făcuse târziu. Ezită înainte de a deschide primul volum dintre volumele groase. Poate că Helen Seaton nu dorise ca jurnalele ei să fie citite. Însă nici nu ar fi vrut ca soțul ei să fie ucis sau ca moartea ei să rămână nepedepsită.
Citi pe diagonală primul volum pentru a-și face o idee despre ce considera ea că merita notat. După cum îi spusese și Lavinia, erau o serie de reflecții și opinii, adesea nedatate, dar vocea lui Helen Seaton reieșea din acestea cu căldură și umor.
Jurnalul începea la vârsta de șaptesprezece ani, după ce își pierduse ambii părinți din cauza frigurilor violente. După ce se încheie perioada de doliu, tutorele ei o trimise la Londra pentru a fi prezentată în societate. Avu un succes fulminant „în ciuda oribilului meu păr roșu”.
Îi atrase atenția numele lui Lord Bowden. Următoarele câteva pagini descriau în linii mari logodna și fuga ei.
Marcus Seaton, moștenitorul lui Lord Bowden, mi-a cerut mâna. Am acceptat, pentru că îl plac mai mult decât pe ceilalți pretendenți. De fapt, cred că sunt îndrăgostită, deși nu pot fi sigură, de vreme ce acest sentiment îmi este necunoscut. Marcul însă mă adoră, este fermecător și inteligent. Îmi cam place să fiu adorată. O să ne potrivim de minune.
Săptămâna viitoare vom călători la moșia familiei lui din Țara Lacurilor, pentru a le cunoaște pe celelalte rude și pentru a-mi vedea viitoarea casă.
Pe pagina următoare stătea scris:
Conacul Seaton este foarte frumos, iar zona rurală este minunată. Îmi va plăcea să fiu stăpână aici. Astăzi am cunoscut-o pe fiica unor vecini, Margaret Williard. Deși nu este frumoasă, e drăguță și dulce, cu privire elocventă.
Cred că e îndrăgostită de Marcus, pentru că, de fiecare dată când e el în apropiere, devine foarte tăcută. El nici nu o bagă în seamă. Cât de tipic masculin! Margaret nu mă place cu siguranță, dar totuși se poartă întotdeauna frumos cu mine. Sper că vom putea deveni prietene. Poate se va căsători cu fratele mai mic al lui Marcus, artistul nebun. El și doi prieteni de-ai lui sosesc mâine. De-abia aștept să îi cunosc....
Artiștii nebuni au venit. Tânărul Lord Frazier este foarte chipeș, dar cam plin de el, deși e foarte galant. M-a desenat în rolul Afroditei. George Hampton are origini umile și este puțin timid în preajma atâtor persoane care îi sunt superioare ca statul social, dar e un drăguț, are o demnitate înnăscută care îi va folosi în viață. Cât îl privește pe fratele lui Marcus, Anthony, Dumnezeule, chiar nu știu ce să spun despre el.
Următoarea intrare, o săptămână mai târziu, era directă:
Anthony mi-a cerut să fug cu el. Ar fi indecet până și să iau așa ceva în considerație. Cu toate acestea, cum aș putea suporta să îi fiu cumnată? Și acum, când știu că nu îl iubesc pe Marcus, ar fi corect să mă căsătoresc cu el? Ce nesăbuită am fost să spun că mă gândeamcă sunt îndrăgostită. Dacă trebuie să te gândești la asta înseamnă că nu ești îndrăgostit.
O zi mai târziu scria:
O să fug cu Anthony. Putem ajunge la Grenta Green într-o zi. Nu îmi pasă de scandal, nici că nu voi mai fi Lady Bowden și stăpână la conacul Seaton. Vom avea un acoperiș deasupra capului și ne vom avea unul pe celălalt. Nimic altceva nu contează. Să mă ierte Dumnezeu și Marcus pentru răutatea mea.
Kenneth continuă să citească, absorbit de povestea vieții ei în calitate de soție și mamă. Zâmbi cțnd citi:
Cred că la început Anthony a fost puțin dezamăgit că nu am născut un băiat, dar acum e cât se poate de captivat de micuța lui fiică, cu buclele ei roșii. A umplut deja o jumătate de caiet de crochiuri cu desene cu ea dormind, gângurind sau făcând alte lucruri pe care le face orice bebeluș. Ai crede că este primul copil care s-a născut pe lume..
Primul volum al jurnalului se încheia în acest punct, așa că Kenneth se ridică să se întindă puțin și să ia o pauză. Spre surprinderea lui, trecuse de miezul nopții. Sosise vremea să se culce.
Înainte de a se băga în pat, își petrecu câteva clipe schițând cu creioanele pastel imaginea unui bebeluș cu bucle roșii strălucitoare și ochi mari de culoarea alunei.
Pentru cel puțin a cincizecea oară, Rebecca se gândi morocănoasă că cel mai groaznic lucru legat de Țara Lacurilor era distanța față de Londra. Tatăl ei plătise bani grei pentru cai de diligență, ceea ce micșora timpul de călătorie la doar patru zile. Patru zile groznice în care tot ce puteai face era să te ții bine de o chingă și să te gândești.
Și, de vreme ce majoritatea gândurilor ei se concentrau în jurul lui Kenneth și al pericolului care îl păștea pe tatăl ei, nu era un proces prea plăcut. În plus, nu îi plăcea ideea de a se întoarce acolo unde murise mama ei. Oare avea să fie cu putință să stea la Ravensbeck și să nu o vadă pe Helen răsărind la fiecare colț? Rebecca spera că, după câteva zile petrecute acolo, durerea care o măcina avea să se estompeze. Ar fi crud și deloc corect să nu se mai poată bucura de lacuri niciodată.
Trăsura trecu peste un obstacol, și Rebecca se aplecă înspre Lavinia. Se prinse repede de chingă, reușind să nu se prăbușească peste femeia mai în vârstă.
- E doar imaginația mea sau drumurile sunt tot mai proaste decât de obicei anul ăsta? întrebă Sir Anthony de pe locul din fața ei.
- Așa spui în fiecare an, comentă Rebecca neputându-și opri un zâmbet. Uiți de fiecare dată cât de nenorocită e călătoria.
- Da. Și tu spui asta în fiecare an, îmi amintesc acum.
- Dar, măcar, dacă mergem în ritmul ăsta alert, vom ajunge repede, spuse Lavinia pe un ton blând.
- Așa spunea Helen mereu, replică Sir Anthony.
Urmă o scurtă pauză ușor tensionată. Rebecca își mută privirea de la tatăl ei la Lavinia. Odinioară, crezuse că relația lor era una pasageră, dar nu mai era cazul acum. Erau prieteni de zeci de ani, iar încrederea și camaraderia pe care le împărtășiseră dintotdeauna erau suplimentate de ceea ce Rebecca bănuia a fi o relație intimă cât se poate de satisfăcătoare. Învățase și ea să recunoască semnele de când descoperise recent ce înseamnă pasiunea.
Tatăl ei, însă, care se simțea vinovat de moartea ambiguă a soției sale, s-ar putea să fie incapabil să caute fericirea. Trebuia împins puțin de la spate. În plus, ar fi drăguț dacă măcar unul dintre ei ar fi fericit.
- Perioada de doliu pentru mama se va încheia în curând, spuse Rebecca. De ce nu vă căsătoriți?
Puteai tăia tăcerea cu cuțitul, atât de șocați erau cei doi.
- Dar el nu m-a cerut de soție, draga mea, spuse Lavinia după o lungă pauză, pe un ton nu tocmai sigur.
- De ce nu ai cerut-o de soție? întrebă Rebecca întorcându-și privirea către tatăl ei. Voi doi practic trăiți împreună. Ar trebui să o faci o femeie cinstită.
Sir Anthony rămase cu gura căscată.
- Nu pot să cred că aud asta de la propria mea fiică. Nu ai niciun pic de respect?
- Am învățat ce înseamnă să te porți revoltător sub acoperișul tatălui meu, spuse Rebecca fără regrete. Dacă te recăsătorești nu înseamnă că nu i-ai fi fidel mamei. Ea nu ar fi vrut să fii singur. Sunt foarte puține femei care ar fi la fel de răbdătoare ca Lavinia lângă un artist excentric. Se va descurca de minune să aibă grijă de casă după ce Lord Kimball va pleca.
- Dacă mai scoți o vorbă, te dau jos, și n-ai decât s-o iei la picior până acolo, izbucni tatăl ei.
- Măcar așa nu mă va durea atât de mult dosul, spuse ea obraznică.
Tatăl ei pufni dezgustat și începu să privească pe fereastră la câmpurile verzi pe lângă care treceau.
Peste mai bine de un kilometru, Lavinia vorbi încet:
- N-am pus-o eu pe Rebecca să spună asta, Anthony.
- Știu, spuse el supărat. Tu ai continua să îmi suporți egoismul la nesfârșit.
- Sigur că aș face asta, replică Lavinia, vorbind de parcă ar fi fost singură în trăsură. Doar știi că te-am iubit dintotdeauna.
- Știu asta. Și eu te-am iubit de când ai apărut în atelierul meu, la șaptesprezece ani, și mi-ai pozat pentru cea mai delicioasă Sezebel pe care am pictat-o vreodată. Însă nu merit dragostea unei femei generoase. Și pe Helen am iubit-o, dar nu i-am fost un soț prea bun, spuse el înghițind în sec.
- Ai fost soțul pe care și l-a dorit și ești soțul pe care mi-l doresc și eu, spuse Lavinia pe un ton crispat. Mi-am construit o reputație revoltătoare, și m-am culcat cu o grămadă de bprbați de-a lungul anilor, pentru că nu puteam face asta cu cel pe care îl doream. Nici unul dintre noi nu este perfect, Anthony, și e mai bine așa, continuă ea, ducând mâna către el de-a curmezișul trăsurii.
El i-o luă într-a lui cu un gest convulsiv. Rebecca își întoarse capul discretă, privind peisajul și neluând în seamă sunetele scoase de Lavinia în timp ce își schimba locul, așezându-se lângă Sir Anthony, și șoaptele blânde dintre ei. Se părea că își rezolvau problemele în mod satisfăcător.
Lavinia cea veselă avea să fie un tovarăș de viață mai ușor de suportat decât Helen, cu schimbările ei de dispoziție. De fapt, Rebecca își dădu seama că motivul pentru care ambii ei părinți avuseseră relații extraconjugale putea fi faptul că, fiind amândoi firi atât de puternice și emotive, aveau nevoie de mici pauze de la căsnicia lor. Helen își găsise liniștea sufletească alături de statornicul George Hampton, iar tatăl ei avea să facă același lucru alături de Lavinia. Avea să fie o altfel de dragoste față de legătura furtunoasă pe care o împărtășise cu Helen, dar asta nu o făcea mai puțin autentică.
Era fericită pentru ei. Chiar era. Cu toate acestea, se uita pierdută la câmpurile înverzite, simțind un mare gol în interiorul ei, unul extrem de dureros. Scurta fericire alături de Kenneth părea un miraj, genul de fericire pe care nu avea să o mai cunoască vreodată.
Kenneth își petrecu ziua de după plecarea familiei Seaton căutând tâmplari, zugravi și tencuitori.
Din fericire, un prieten din armată care lucra acum pentru ducele de Candover reuși să îi recomande niște meseriași buni. Kenneth își vizită și avocatul, pentru a-i spunse despre căsătoria probabilă a lui Hermoine. Acesta o ura cu cordialitate pe Lady Kimball, și putea avea încredere în el că nu va ignora interesele familiei Wilding.
După cină, Kenneth scrise specificații detaliate privind lucrările de reconstrucție care aveau să îi servească lui Minton drept ghid. Majordomul se dovedise un administrator capabil. Următorul secretar al lui Sir Anthony nu avea să fie nevoit să se ocupe de treburile casei atât de mult cum o făcuse Kenneth.
După ce termină de scris instrucțiunile, deschise următorul volum al jurnalului lui Helen Seaton. Cu cât se apropia de prezent, cu atât mai atent căuta indicii privind vreun dușman secret. Notase momente de gelozie, comentarii răutăcioase și aspecte politice. Cu toate acestea, nu găsise nimic care ar putea sugera un posibil pericol.
Totuși, îi făcea plăcere să citească jurnalul. Helen era o scriitoare excelentă, amuzantă și capabilă a înfiera falsitatea cu o simplă propoziție. Crease un portret plin de viață a aproape treizeci de ani de pictură englezească și de pictori englezi. Când avea să dea înapoi jurnalele, intenționa să sugereze ca acestea să fie publicate peste cincizeci de ani, când majoritatea persoanelor menționate aveau să fie moarte.
Desigur, erau pasaje pe care familia va dori să le editeze, fiind prea personale. Kenneth fu impresionat foarte mult de descrierea unui avort spontan pe când Rebecca avea doi ani.
Copilul ar fi fost băiat. O, Doamne, de ce nu pot plânge? Îi simt cu disperare lipsa mamei mele la orice eveniment important din viața mea - logodna mea, căsătoria, nașterea Rebeccăi.... Îmi e dor de ea de parcă ar fi murit ieri. Cu toate acestea, nu pot plânge. Poate există o perioadă potrivită în viață pentru a jeli pe cineva, și eu nu am ajuns încă acolo, sau poate am ratat momentul potrivit, și acum sunt blestemată să jelesc mereu, fără a mă putea simți vreodată întregită. Durerea mea este ca un ocean interior fără margini, și totuși nu o pot elibera prin lacrimi.
Cuvintele ei atinseră ceva profund în interiorul lui, și Kenneth lăsă jos jurnalul, cu chipul crispat.
Avusese și el parte de destulă suferință și, asemenea lui Helen, pentru multă vreme, aceasta fusese închisă în inima lui, aproape uitată, cu excepția unei dureri cronice, surde. Rebecca îl învățase cum să se elibereze de propriile coșmaruri.
În mod ironic, ea îi dăduse cheia spre libertate, în timp ce ea rămăsese prizoniera propriei suferințe. Asemenea lui Helen, ea deplângea moartea mamei ei, și Kenneth bănuia că, asemenea ei, nu plânsese niciodată. Cu siguranță nu văzuse niciodată la ea urme de lacrimi, nici chiar când ghicise în ochii ei umbre de angoasă.
Poate când avea să o revadă ar putea să o ajute să găsească puțină consolare, dar, deocamdată, știa că venise momentul să picteze acea imagine care îi bântuia visele.
Urcă la etaj, la atelier. Acuarelele erau cele mai potrivite, datorită fluidității lor rapide. Se rugă ca, după ce încredința imaginea hârtiei, să se simtă în sfârșit liber de a se folosi de emoțiile trecutului așa cum își dorea, în loc să se lase răstignit de ele.
Kenneth lucră până în zori la cel mai recent coșmar al lui. Deși nu era încă terminat, găsise un sentiment vlăguit de pace făcând asta. Bănuia că tabloul ar putea avea succes din punct de vedere comercial, căci era cu siguranță dramatic. George Hampton ar fi încântat să îl adauge la seria peninsulară, dar anumite lucruri erau prea intime pentru a le arăta lumii. Rebecca era singura persoană căreia își putea imagina că i-ar arăta tabloul. Gândul că poate nu aveau să mai fie niciodată atât de apropiați îl îngheță.
Își petrecu din nou cea mai mare parte a zilei făcând aranjamentele necesare privind reședința Seaton. Își dădu silința să rezolve totul în speranța că peste încă două zile avea să poată pleca în nord.
Deși obosit pentru că nu dormise, după cină începu să citească al treilea și ultimul volum al jurnalului lui Helen Seaton. La începutul acestuia, ea părea copleșită de un sentiment de melancolie din ce în ce mai pronunțat.
De ce aceleași lucruri care mă fac fericită în mai mi se par atât de triste în ianuarie? În săptămâna aceasta din urmă, viața a fost atât de groaznic de activă, încât m-am pomenit întrebându-mă dacă nu ar fi mai bine să mă culc și să nu mă mai trezesc. Cu siguranță lui Anthony, Rebeccăi și lui George le-ar fi mai bine fără mine. Doar conștiința faptului că lucrurile se vor îmbunătăți mă împiedică să nu îmi pun lașitatea în practică, chiar dacă este vorba despre o speranță cenușie, deși greu de respins. Asta și faptul că nu am atâta determinare cât să îmi pun capăt vieții.
Kenneth clătină din cap după ce citi pasajul. Nu era de mirare că apropiații ei își făcuseră griji privind o eventuală sinucidere.
Cu trecerea anilor, începuse să nu mai scrie în jurnal în lunile de iarnă. Kenneth ghici că scrisul îi consuma prea multă energie. Ori asta, ori nu suporta suferința propriilor gânduri.
Cu toate acestea, încă nu găsise niciun indiciu despre un potențial dușman de moarte. Continuă, însă, să citească din pură încăpățânare.
Apoi, cu doar câteva pagini înainte de ginal, găsi o intrare care îl trezi de-a binelea, așa tare îl uimi.
Anthony mi-a făcut cel mai minunat portret astăzi, râzând și arătând tare imorală pe pajiștea de la Ravensbeck. Spune că sunt muza lui. A așezat portretul în salon, să îl poată admira toată lumea după cina din seara aceasta. Malcolm l-a privit cu o expresie ciudată. A spus un lucru cât se poate de absurd, cum că aș fi inima lui Anthony, că fără mine Anthony nu ar mai fi un mare artist.
Kenneth se uită fix la rândul acela în timp ce totul începu să ia în mintea lui forma unui scenariu sumbru. Inima care lipsea din inelul de logodnă nu fusese un mesaj de la Helen, ci de Frazier. Acesta o făcuse să dispară pe femeia despre care credea că reprezenta inima și inspirația lui Sir Anthony.
În tinerețe, lumea așteptase lucruri mărețe de la Frazier, dar acesta nu se ridicase la nivelul așteptărilor. Opera lui fusese marcată de micimea și rigiditatea sufletului său, și, de aproape treizeci de ani, era condamnat să privească cum steaua lui Sir Anthony se ridică din ce în ce mai sus.
Ceea ce începuse ca o prietenie între egali trebuie să se fi prevertit din cauza geloziei și a resentimentelor lui Frazier. Kenneth și-l aminti pe Frazier spunând cu amărăciune că opera lui Sir Anthony nu mai fusese aceeași de la moartea soției. Probabil asta spera el, dar acest lucru nu se împlinise, dat fiind succesul repurtat la expoziție de tablourile despre bătălia de la Waterloo.
Insulta supremă venise atunci când Anthony îi anunțase că el era cel ales de Benjamin West pentru a deveni următorul președinte al academiei. În esență, el avea să fie conducătorul acestei profesii în Marea Britanie, în timp ce Frazier rămânea un simplu profesor asociat, care nu fusese considerat suficient de valoros pentru a deveni membru cu drepturi depline al academiei.
Kenneth își aminti că Frazier fusese șocat și nu se ascunsese prea mult când Sir Anthony le dăduse vestea. Proiectilul incendiar fusese aruncat două zile mai târziu. Încruntându-se, vizualiză scurtul moment în care îl văzuse pe incendiator. Ar fi putut fi Frazier.
Își scoase ceasul și văzu că mai era până la miezul nopții. Era târziu, dar nu atât de târziu cât să amâne să dea ochii cu un ucigaș.
Nu s-ar supăra dacă Frazier ar opune rezistență. I-ar face plăcere să bată un bărbat care putea ucide o femeie nevinovată. Cu toate acestea, încărcă pistolul pe care îl ținea în șifonier și îl ascunse într-un buzunar interior. Frazier nu era genul de bărbat care juca cinstit dacă putea evita asta.
Dacă mergea repede, avea să facă doar cincisprezece minute până la casa lui Frazier. Nu se vedea nicio lumină aprinsă, dar Kenneth nu se îngrijoră până când urcă scările de la intrare și dădu să ia ciocănelul în mână pentru a bate la ușă. Acesta, însă, nu era la locul lui.
Kenneth rămase cu gura căscată, și neliniștea care se strânsese în el de atâtea zile ieși la suprafață. Lipsa ciocănelului de la intrare însemna, în mod obișnuit, că proprietarul nu era acasă. Nenorocitul plecase din oraș.
Capitolul 31
Rebecca fu bucuroasă că ajunseseră la Ravensbeck după lăsarea serii, căci asta însemna că oboseala avea să îi estompeze suferința provocată de reîntoarcerea aici. Din fericire, Kenneth trimisese un mesaj care venise la timp, astfel că personalul pregătise dormitoarele și o cină caldă. Călătorii mâncară și se duseră direct la culcare.
După ce dormi buștean, fiind extrem de obosită, Rebecca se trezi devreme. Se dădu jos din pat și se uită pe fereastră. Venea în Țara Lacurilor de o viațăă întreagă, și, chiar și așa, prima ocheadă asupra peisajului după luni întregi de absență îți tăia respirația. Văile erau acoperite de o ceață ușoară și doar vârfurile dealurilor stâncoase se ridicau deasupra ei, ca niște insule într-o mare de nori.
Deși își petrecuse o bună parte din viață la Londra, se simțise întotdeauna mai fericită la țară. Mai puțini oameni, mai puține probleme, aer mai curat și mai puțin zgomot. Dintr-odată, își dădu seama că nu avea niciun motiv să nu stea la Ravensbeck întregul an.
Răsuci pe toate părțile ideea, cântărind-o. Tatăl ei și Lavinia ar avea casa de la Londra doar pentru ei, ceea ce era potrivit pentru un cuplu de proaspăt căsătoriți. În ceea ce o privea pe ea, nu ar duce lipsă de subiecte de pictat. Peisajul era vrednic de o muncă de o viață, iar localnicii aveau chipuri minunate, puternice și uscate. Ar fi ca și cum ar face portrete la Londra.
Cel mai important dintre toate: nu ar fi nevoită să dea ochii cu Kenneth. Era pe drumul cel bunîn a deveni un artist desăvârșit. Dacă ea avea să locuiască la Londra, avea să îi fie dificil să îl evite.
Simțindu-se puțin mai veselă, coborî la micul dejun, unde mâncă ouă fierte, pâine prăjită și ceai tare. Tatăl ei și Lavinia nu corobâseră încă, și asta o bucură, căci dorea să pornească într-unul dintre cele două pelerinaje personale ale ei.
După ce tăie un buchet de flori de primăvară, luă un ponei și coborî în sat. Acolo își priponi căluțul lângă biserică și se îndreptă spre mormântul mamei ei. Iarba crescuse în aceste nouă luni, formând o pătură delicată, verde. Fusese așezată și piatra funerară creată de tatăl ei. Pe ea se putea citi: Helen Cosgrove SEATON. 1768-1816. PREAIUBITĂ SOȚIE, MAMĂ ȘI MUZĂ.
Cuvintele îi provocară o durere aproape imposibil de suportat. Rebecca așeză florile pe mormânt, apoi stătu acolo cu capul plecat vreme îndelungată, sperând că mama ei avea să îi dea un semn. Nu simți însă nimic, cu excepția propriei suferințe.
- Gata cu melancolia, mamă, șopti ea, după care se întoarse și se îndepărtă.
Când ajunse în apropierea poneiului, fu surprinsă să o vadă pe Lavinia acolo, lângă alt ponei de la Ravensbeck.
- Nu am vrut să te deranjez, spuse Lavinia încet.
Rebecca zâmbi văzând buchetul pe care cealaltă femeie îl ținea în mână.
- Grădinarul o să fie foarte supărat pe noi, spuse ea.
- Îi putem cere să planteze flori aici, ca să îi cruțăm grădina., replică Lavinia. Chiar nu te deranjează dacă mă căsătoresc cu Anthony? continuă ea ezitând.
- Nu mă deranjează deloc, o asigură Rebecca. Tatăl meu are nevoie de cineva care să îi poarte de grijă când se lasă prea mult în voia muncii lui. De vreme ce nici eu nu sunt mai de Doamne-ajută, nu am cum să fiu ea acea persoană.
- Desigur, te vei căsători și tu curând.
- Mă îndoiesc de asta, spuse Rebecca, vizibil crispată.
- Stau chiar atât de rău lucrurile cu Kenneth? întrebă cealaltă femeie încruntându-se.
- Da, spuse Rebecca scurt.
Nefiind dispusă să vorbească despre Kenneth, privi peste valea de un verde intens.
- Ce ciudat e când te gândești că moșia Seaton e la mai puțin de șaisprezece kilometri de aici, dar nu am călcat niciodată acolo.... Am întâlnit-o pe Lady Bowden în această primăvară. S-a purtat frumos cu mine, în ciuda disputei de familie.
- Margaret a fost mereu o doamnă până în vârful degetelor. Cearta a fost inițiată doar de către Bowden, și cred că Anthony ar fi foarte fericit dacă ar putea să îi pună capăt.
- Îl știi pe Lord Bowden?
- Puțin. Mă disprețuiește, spuse ea cu un zâmbet slab. Când mă voi căsători cu Anthony, îi voi da încă un motiv să îl urască pe tatăl tău.
- Ce prostie din partea lui, spuse Rebecca, după care dădu din cap în semn de rămas-bun și urcă pe poneiul ei, pentru a-i da Laviniei aceeași intimitate de care se bucurase și ea.
Se întoarse la Ravensbeck. Primul pelerinaj se încheiase. A doua zi avea să îl facă pe al doilea, unul ceva mai dificil. Avea de gând să meargă pe stânca unde murise mama ei.
O călătorie cu diligența Poștei Regale, în culorile ei specifie, negru și maroniu, făcea o bătaie cu biciul să pară o nimica toată. Dedicată exclusiv livrării rapide a corespondenței, confortul pentru ocupanții ei umani era inexistent. Pasagerii erau îngrămădiți ca sardinele, iar pauzele pentru masă erau scurte și destul de rare. Cu toate astea, pasagerii îndurau lipsa de confort pentru că Poșta Regală era, de departe, cel mai rapid mod de a călători.
Din exces de extravaganță. ca urmare a îmbunătățirii situației lui financiare, Kenneth își cumpărase două locuri, întrucât nu ar fi reușit să intre pe locul standard de patruzeci de centimetri decât dacă s-ar fi tăiat în două. Merita să suporte lipsa de confort, căci avea să ajungă la Kendal, cel mai apropiat oraș de Ravensbeck, în doar două zile, la numai o zi și jumătate după ce sosise familia Seaton acolo.
Pe parcursul întregii călătorii își spuse că urmărea o fantomă. Nu avea niciun motiv să creadă că Frazier se dusese în Țara Lacurilor pentru a provoca și mai multe probleme. Până acum, campania lui împotriva lui Sir Anthony fusese sporadică în cel mai bun caz.
Cu toate acestea, bimba artizanală pe care o pusese la reședința Seaton păruse o declarație de război, și Kenneth voia să evite ca Rebecca să fie prinsă în focul încrucișat.
Simți cum devine din ce în ce mai neliștit în timp ce se apropia de nordul țării. Când ajunse la cel mai mare han din Kendal, se folosi fără rușine de titlul lui nobiliar, precum și de stilul lui milităresc pentru a închiria calul proprietarului. Era un animal puternic, care îl putea duce cu ușurință, cu tot cu bagajul lui modest. Porni de îndată la drum spre Ravesbeck.
Nu mai fusese niciodată în Țara Lacurilor, și fu fascinat de pustietatea dezolantă a acestei zone rurale. În orice altă călătorie, s-ar fi oprit pe drum să admire peisajul și să facă o schiță, două, poate chiar o acuarelă rapidă, dar de această dată dădea bice calului ca să ajungă la destinație cât mai repede. Avea destul timp să se bucure de peisaj după ce o știa pe Rebecca în siguranță.
Lady Bowden își bău ceașca de ceai și o lăsă pe parfurioară cu un clinchet delicat de porțelan. Apoi își ridică privirea gravă spre soțul ei.
- Mi s-a spus că Anthony și fiica lui au sosit la Ravensbeck și vor petrece vara acolo.
- Și ce te privește pe tine asta, Margaret? întrebă Bowden, înlemnind cu ceașca în aer.
- E o zi așa frumoasă. Am de gând să merg cu trăsura până la Ravensbeck ca să le ofer condoleanțele mele pentru moartea lui Helen, așa cum ar fi trebuit să fac vara trecută, spuse Lady Bowden împreunându-și mâinile în poală.
- Nu putem avea nimic de a face cu vreun membru al acelei familii! izbucni soțul ei trântind ceașca pe farfurioară.
- Poate că tu nu, dar eu da, spuse ea pe un ton hotărât. De-a lungul căsniciei noastre, am tolerat obsesia ta pentru Helen și ura pe care o nutreai față de fratele tău, dar nu am de gând să mai fac asta. Anthony și Helen s-au îndrăgostit și s-au căsătorit. Deși a fost un gest necuviincios, nu a fost, în mod cert, o crimă. A fost extrem de răutăcios din partea ta să îl angajezi pe tânărul acela drăguț pentru a dovedi că Anthony e un criminal.
- Dar cum ai aflat de asta? întrebă el mirat până peste poate.
- Propria ta nerăbdare te-a dat de gol, spuse ea ridicându-se. Nu ai cunoscut-o niciodată cu adevărat pe Helen. Era o femeie temperamentală, care te-ar fi făcut să te simți foarte nelalocul tău. Să știi că a avut relații extraconjugale. Ți-ai fi dorit așa ceva de la soția ta? Mă îndoiesc. A sosit vremea să încetezi să tot visezi la ea ca un băiețaș de șaptesprece ani!
- Îți interzic să te duci la Ravensbeck! bombăni el, parcă scuipând cuvintele.
- Și ce ai să faci, o să mă ții prizonieră aici, dragul meu soț? replică ea cu o urmă fină de sarcasm în glas. O să îmi interzici să mai intru în propria mea casă după ce îi fac o vizită fratelui tău? Mă îndoiesc.
- Așadar, ai tânjit după Anthony în toți acești ani? întrebă el pe un ton feroce. L-ai vizitat pe ascuns ca toate celelalte târfe ale lui?
- Nu fi atât de nesăbuit, Marcus! spuse ea pe un ton de gheață. Poți să vii cu mine sau nu, dar nu mă poți opri să mă duc acolo, continuă ea întorcându-se și ieșind cu mâinile tremurându-i.
În atâția ani de căsnicie, nu își verificase niciodată influența pe care o avea asupra soțului ei. Se putea să își fi depășit puțina autoritate, dar trăia de douăzeci și opt de ani în umbra altei femei. Sosise momentul să își joace cartea în speranța că, într-un final, căsnicia ei avea să iasă învingătoare.
Lord Bowden se prăbuși pe un scaun, simțindu-se de parcă i s-ar fi căscat podeaua sub picioare și era gata să alunece în prăpastie. Cum îl putea trăda astfel Margaret?
Și, totuși, anii întregi de-a lungul cărora nutrise această obsesie pentru o altă femeie nu fuseseră oare trădare față de soția lui? Din când în când o mai văzuse pe Helen prin Londra. Se holbase cu lăcomie la ea, întrebându-se cum ar fi fost viața lui dacă nu ar fi intervenit Anthony între ei. Cu toate acestea, dacă Margaret avea dreptate în ceea ce privea temperamentul și aventurile lui Helen, era adevărat că nu o cunoscuse niciodată cu adevărat.
Se gândi la Helen și la frumusețea ei și își dădu seama că nu simțea dragoste, ci amintirea unei iubiri. Femeia din visurile lui nu l-ar fi lăsat pentru un alt bărbat. Femeia aceea exista doar în imaginația lui.
„Anthony și Helen s-au îndrăgostit și s-au căsătorit. Deși a fost un gest necuviincios, nu a fost, în mod cert, o crimă.”
Dacă Anthony îi provocase moartea lui Helen, aceea era, cu siguranță, o crimă. Însă fusese oare crimă? Odinioară, fusese convins de asta. Porțiunea lipsă din inelul de logodnă pe care îl descoperise Kimball păruse o probă în acest sens, însă acum se întreba dacă așa era. Oare în ce măsură această convingere a lui izvorâse din dorința de a-l pedepsi pe Anthony pentru că fusese bărbatul pe care îl alesese Helen? Într-una mult prea mare. Simți cum îl străfulgeră un spasm de durere. Cine îi adusese în viața asta cea mai mare fericire și alinare? Margaret. O cunoștea de pe când era un copil cu inima de aur. Pe parcursul căsniciei lor, îl înconjurase de bunătate și-i oferise mângâiere, iar acum, în câteva cuvinte, își retrăsese toată dragostea și loialitatea pe care el le luase mereu ca pe ceva ce i se cuvenea de drept.
Uneori nu știi să prețuiești ce ai decât când pierzi totul, își dădu seama Bowden.
Coborî la grajduri și puse să îi fie înșeuat calul, apoi o luă pe urmele soției lui, neștiind dacă avea de gând să o oprească sau să i se alăture.
- Mă duc la un picnic și îmi voi petrece ziua desenând, anunță Rebecca la micul dejun.
- În ce direcție să trimitem lumea să te caute în caz că uiți să vii la cină? întrebă Sir Anthony ridicând privirea absent.
- Spre vest. M-am gândit să fac o plimbare până la Skelwith Crag.
Sir Anthony încuviință din cap înțelegător. Rebecca bănuia că avea să se ducă și el pe stâncă, într-un pelerinaj doar al lui, când avea să fie pregătit pentru asta.
Rebecca luă un coș cu instrumente de desenat, pâine, brânză și două urcioare, unul cu cidru și unul cu apă pentru acuarele, apoi porni la drum.
În Țara Lacurilor era mai rece decât la Londra, și zăpada încă nu se topise de pe vârfurile celor mai înalte dealuri, așa că luă cu ea și un șal, în caz că avea să i se facă frig. Aerul rece era înviorător. Îi plăcea din ce în ce mai mult ideea de a trăi la Ravensbeck.
Fără a se grăbi să ajungă la destinație, se plimbă în voie, culegând flori de câmp. În cele din urmă, însă, ajunse agitată la Skelwith Crag.
În ciuda numelui pe care îl purta, acesta nu era un vârf de munte golaș, ci un deal înalt încununat cu mesteceni. Unul dintre versanți era despuiat de vegetație, oferind o panoramă amețitoare asupra văii fertile săpate de râu.
Ieși din crângul de mesteceni și lăsă jos coșul. Apoi, în timp ce vântul îi bătea prin păr, observă cu atenție fiecare punct de reper atât de cunoscut.
Șase lacuri și tăuri de munte limpezi ca oglinda erau vizibile, precum și mai multe râulețe jucăușe, umflate acum de zăpada topită. Dealurile colțuroase se înșiruiau fără de număr în fața ei, cu văile lor bine întreținute. Era o priveliște minunată pentru ultimele clipe de viață ale cuiva. Apoi începu să examineze în mod deliberat piscul în sine.
În loc să coboare abrubt, stânca se înclina treptat la început, devenind din ce în ce mai abrubtă, până ajungea la un punct final, de unde orice cădere era mortală. Nu ar fi imposibil pentru cineva să coboare fără să-și dea seama dincolo de zona de siguranță.
Să fi fost un accident, o sinucidere sau o crimă? Se îndoia că avea să afle vreodată, cu certitudine, răspunsul. Simți cum o cuprinde o durere adâncă și se întrebă dacă avea să reușească vreodată să o plângă pe mama ei.
Una câte una, aruncă florile peste marginea stâncii și le privi plutind pe aripile vântului, în valea de dedesubt. Găsi apoi un colț adăpostit, însorit și se instală acolo, cu spatele lipit confortabil de o piatră. Rebecca se gândi că o persoană religioasă s-ar fi rugat pentru sufletul mamei ei. Ea, în schimb, își deschise cutia cu acuarele. Helen Seaton ar fi înțeles-o.
Frazier se duse la o fereastră din podul casei lui închiriate și își ridică telescopul pentru a studia valea râului. Privirea i se îndreptă în mod automat spre Skelwith Crag. Nu se aștepta să vadă pe nimeni acolo, dar totuși zări pe cineva. Era o femeie îmbrăcată cu o rochie de un albastru-închis, care stătea jos.
Rămase cu gura căscată când își dădu seama că nu era nimeni altcineva decât nenorocita de fiică a lui Anthony, care stătea acolo și desena.
Se duse în camera lui și luă inelul subțire de aur, după care coborî la grajduri. Plimbarea avea să dureze cam o oră, dar, având în vedere că desena, ea avea să fie încă acolo până ajungea el. Nu avea să rămână însă mult timp acolo după aceea.
Kenneth sosi la Ravensbeck dimineața târziu, obosit mort de la efortul depus. Fără a lua în seamă farmecul casei cenușii de piatră de var, urcă scările de la intrare sărind trei deodată. Cum ușa nu era încuiată, păși înăuntru.
Un lacheu venit de la Londra îi ieși în întâmpinare.
- Lord Kimball, ați ajuns devreme, spuse el surprins. Bănuiesc că de-abia așteptați să o vedeți pe domnișoara Rebecca.
- Exact, unde este?
- Cred că a plecat la o plimbare pe dealuri.
- Dar Sir Anthony și Lady Claxton? întrebă Kenneth înjurând.
- Sunt în grădină, vă duc într-acolo?
- Te rog, spuse Kenneth, de-abia stăpânindu-și nerăbdarea.
Sir Anthony și Lavinia se bucurau de soarele timid când sosi Kenneth.
- Deja ai terminat de făcut aranjamentele necesare pentru reconstrucția atelierului? Dacă ai fi condus armata, Napoleon ar fi fost înfrânt în șase luni.
- Am venit fiindcă îmi fac griji pentru siguranța dumneavoastră, spuse Kenneth după care îi făcu semn lacheului că se putea retrage. Frazier este prin preajmă?
...............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu