4.
- Creativitatea nu îți garantează nici unul dintre aceste lucruri, spuse ea trăgându-și mâinile și făcându-le pumn. Mai mult chiar, se cam amestecă în calea fericirii. Opera în sine este singura ta răsplată adevărată, este un scut împotriva singurătății și o pasiune mai sigură decât dragostea omenească.El ridică ușor capul și îi întâlni privirea. Tensiunea care se acumulase între ei atinsese cote extrem de înalte. Simți că erau amândoi vulnerabili, extrem de vulnerabili, pe punctul de a face ceva fără cale de întoarcere.
Temându-se că ochii ei de culoarea alunei aveau să pătrundă până în adâncurile inimii lui trădătoare, Kennneth se ridică brusc.
- Trebuie să mă întorc la îndatoririle mele obișnuite, spuse el. Vrei să îți pozez și mâine?
- Nu.... nu mâine, spuse ea înghițind în sec. Mai bine poimâine.
El încuviință din cap și plecă, întrebându-se cum naiba avea să supraviețuiască unor asemenea sesiuni de pozat atât de intime. Se prea poate ca Rebecca să constituie cea mai bună sursă de informații despre mama ei, însă era foarte posibil ca el să nu își poată ține mâinile acasă destul cât să afle ce dorea.
Rebecca reuși să rămână impasibilă până când auzi ușa închizându-se după căpitan, apoi închise ochii și își duse palma dreaptă la obraz. Acolo unde o atinsese el, pielea o furnica de parcă ar fi mângâiat ceva de blană pe timp de iarnă.
Să îl ia naiba! Cu ce drept venea el aici să îi distrugă scutul care o protejase atâta vreme? Avusese control asupra vieții ei, recunoscătoare pentru faptul că era liberă să picteze ceea ce dorea, fără prea multe întreruperi. În plus, nu avusese nevoie de nimic altceva.
Respirând cu greutate, se ridică și începu să măsoare în lung și lat mansarda, cu pași mari. Iubise dintotdeauna tavanul în pantă, pentru că îi permitea să meargă drept acolo unde majoritatea oamenilor trebuiau să se aplece. Căpitanul reușise să stea drept doar în centrul încăperii, în timp ce puterea și vitalitatea pe care le emana umpluseră camera până la refuz. Îl vedea peste tot unde se întorcea.
Luase o decizie înțeleaptă atunci când permisese doar câtorva oameni să pătrundă în sanctuarul ei. Ar fi fost și mai înțelept dacă nu l-ar fi lăsat pe Kenneth să intre aici.
Să nu-l lase? Bine, dar aproape că-l târâse cu forța aici.
Își trecu mâna prin păr, dând fără să vrea drumul acelor, astfel încât părul greu se desprinse din coc, căzându-i pe umeri până la mijloc. Nerăbdătoare, își făcu un coc și începu să măsoare camera.
Trecutul militar al lui Kenneth o intriga, precum și contrastul dintre exteriorul lui aspru și mintea lui ascuțită, iscoditoare. Era un subiect de tablou excelent, însă cel mai mult o atrăgea modul în care putea discuta cu el. Nimeni nu fusese vreodată atât de interesat de ceea ce avea de spus, iar timpul petrecut în compania lui avusese asupra ei același efect pe care-l are ploaia de primăvară asupra florilor. Nu își dăduse seama până acum cât de mult se izolase.
Poate că nu era singură în adevăratul sens al cuvântului, dar se simțea singură. Împărțea casa și pasiunea pentru pictură cu tatăl ei și se înțelegea destul de bine cu el, însă acesta era un om celebru, cu propria lui viață, destul de plină de altfel, din care ea nu făcea parte decât în mică măsură.
Absorbită de arta ei, nu avusese niciodată prieteni apropiați, iar după fuga ei prostească cu Frederick, care echivalase cu exilul ei din casele respectabile, și mai mulți dintre cunoscuți o abandonaseră. Membrii cercului intim al tatălui ei o tratau cu nonșalanță și cu bunătate, însă doar Lavinia și așa-zisul ei unchi George țineau cu adevărat la ea. Pentru ceilalți nu era decât fiica excentrică a lui Sir Anthony.
La fel se întâmplase și cu toți foștii secretari ai tatălui ei. Aceștia se purtaseră politicos și respectuos cu ea, dar ea bănuia că o priveau ca pe un fel de ciudățenie a naturii, o femeie-pictor dizgrațioasă pe care erau nevoiți să o tolereze din pricina slujbei lor. Așa că nu era de mirare că reacționa astfel la atenția entuziastă pe care i-o arăta Kenneth.
Deși erau cât se poate de diferiți, exista o empatie neașteptată între ei. Poate erau pur și simplu doi oameni singuri. Cu siguranță, Kenneth nu putea fi atras de ea, nu era genul de femeie care să dea naștere unei pasiuni mistuitoare. Federick nu fusese îndrăgostit de ea, ci de ideea de a fi îndrăgostit.
O străfulgeră un gând. Probabil că tensiunea pe care o simțea la Kenneth izvora din faptul că acesta era conștient că orice fel de relație cu fiica stăpânului său implica nenumărate riscuri. Nu ar fi trebuit să insiste ca el să pozeze pentru ea. Deși ea nu avusese de gândsă îl forțeze să facă asta, probabil el simțise că nu avea de ales. Poate ar fi fost mai bine pentru amândoi dacă el ar fi simțit că era liber să refuze. Cu toate acestea, nu putea regreta că ajunsese să îi pozeze.
Tot plimbându-se, își dădu seama că ajunsese la acel capăt al mansardei unde se termina atelierul ei. Își luă caietul de schițe pentru a-și studia desenele. Unele dintre ele erau destul de bune, deși nu atingeau ceea ce își dorea ea să exprime.
Răsfoi încet schițele, întrebându-se care ar fi fost cea mai bună metodă de a-i surprinde esența, amestecul de ferocitate războinică și finețe de observator. Poate c-ar trebui să-l picteze pe căpitan în uniformă. Își amintea vag că membrii brigadei de pușcași purtau o uniformă verde-închis, ceea ce ar fi fost mult mai interesant decât obișnuita uniformă stacojie, iar culoarea nu ar domina tabloul. Ar putea să îl înfățișeze după bătălie, epuizat până la sânge, însă neînvins.
Scutură din cap nemulțumită. Deși eficient, un asemenea tabloul și-ar găsi locul în seria de tablouri despre Waterloo a tatălui ei, însă nu ar avea deloc aerul mistic pe care și-l dorea ea.
Asta o făcu să și-l imagineze pe Kenneth într-o togă albă mistică, iar imaginea o făcu să zâmbească. Femeile arătau, de obicei, splendid în veșminte în stil clasic. Rochiile din perioada Revoluției Franceze fuseseră create după modele din Antichitate. Cu toate acestea, stilul nu li se potrivea prea bine bărbaților din vremea ei.
Se gândi la alte compoziții posibile fără a o găsi însă pe cea potrivită. Apoi, întorcând prea multe pagini din caiet, dădu peste una dintre schițele ei feminine. Străfulgerată dintr-o dată de o durere intensă, rupse desenul și îl aruncă în foc înjurând printre dinți. Kenneth Wilding reprezenta o problemă, dar măcar în cazul lui durerea era amestecată cu plăcere.
Capitolul 8
Kenneth se trezi gâfâind dintr-un somn neliniștit. Avusese din nou coșmaruri.
Dintotdeauna avusese o memorie vizuală excelentă. Își putea aminti exact culorile unui apus sau putea desena chipul cuiva chiar dacă văzuse acea persoană doar preț de câteva clipe. Cum mai devreme îi privise mâna Rebeccăi, acum ar fi putut să o deseneze dacă ar fi vrut. Se gândise că fusese binecuvântat cu acest talent, asta până intrase în armată. Era mult mai plăcut să își amintească apusurile decât bătăliile.
Ultima imagine din vis în care apărea Maria îi răsări în minte. Simțind cum îi chiorăiau mațele, se ridică în capul oaselor și aprinse lumânarea de pe noptieră, forțându-se să se gândească la alte lucruri. Îi veniră în minte modul în care Rebecca își mijea ochii atunci când analiza un obiect și cum o urmă de gropiță i se forma pe obrazul stâng, precum și părul ei încăpățânat.
Iar ea se afla la doar trei metri depărtare, de cealaltă parte a peretelui.
Cum pulsul i se acceleră, își dădu seama că, atunci când se gândea la ea, se supunea unor riscuri.
Totuși, excitarea era cu mult mai plăcută decât imaginile ce-i aminteau de moarte și pustiire.
Dându-și seama că nu avea să mai poată adormi, Kenneth se ridică și își îmbrăcă încet halatul uzat. Avea să deseneze puțin. Învățase de la o vârstă fragedă că, în cazul lui, desenul era o evadare mult mai potrivită decât băutura sau sexul. Îl liniștea să creeze peisaje senine, pustii. După asediul incredibil de sângeros de la Badajoz crease un set de acuarele reprezentând flori din Spania, în timp ce bătălia de la Waterloo fusese scânteia care îl făcuse să aștearnă pe hârtie niște schițe pastel destul de reușite cu copii jucându-se.
Se duse săîși caute caietul și accesoriile pentru desen, pe care le ascunsese în partea din spate a șifonierului.
În timp ce bâjbâia prin dosul hainelor agățate pe umerașe, dădu de un obiect neted, din metal, care rămăsese îndesat într-o crăpătură.
Smunci bine de el și scoase la iveală un suport frumușel de cărți de vizită din argint. În interiorul acestuia, prima carte de vizită purta inscripția "Thomas J. Morley".
Minunat! Își dorise să poată găsi un pretext pentru a-i face o vizită lui Tom Morley și a-l trage puțin de limbă, iar acum tocmai se ivise ocazia.
Luând asta drept un semn bun, scoase materialele pentru desen și se instală într-un scaun. După câteva clipe de gândire, găsi și un subiect bun. Cu câteva zile în urmă, Beth îi trimisese o scrisoare de la prietenii lui Michael și Catherine, în care îl anunțau că aveau un băiețel și îl invitau la petrecerea de botez, pe o insulă de pe lângă Cornwall, timp de o săptămână. Ce păcat că nu avea vreme să meargă - și nici banii necesari, de altfel. Nu-și putea permite nici măcar să cumpere un cadou de botez mai de Doamne-ajută. Trebuia să se mulțumească, în schimb, cu un tablou.
Se puse pe treabă, imortalizând în creion o familie care stătea în picioare, lângă un baptiseriu. Michael era în centru, încântat, dar și puțin agitat, ținându-și fiul în brațe. La stânga se afla Catherine, cu capul plecat spre soțul ei, în timp ce îi aranja cu blândețe copilului cutele veșmântului de botez. La dreapta, fiica lui Catherine, Amy, zâmbea serafic la fratele ei. Amy trebuia să aibă vreo treisprezece ani acum. Kenneth nu o mai văzuse de dinaintea bătăliei de la Waterloo, așa că era nevoit să ghicească ce mult crescuse. Era aproape o domnișoară și probabil semăna și mai mult cu frumoasa ei mamă.
Desenul finalizat fu realizat în peniță și cerneală indiană. Uneori părea că degetele îi sunt ghidate de o prezență divină, iar acesta era unul dintre acele momente. Tușul nu iartă, însă acum fiecare line era trasată exact unde trebuia. Avu deosebită grijă la redarea expresiilor, dorind să facă să transpară dragostea care dăduse naștere acestei noi vieți. Cum nu știa locul unde avea să fie ținută ceremonia, trasă câteva linii curbe, vagi, pe fundal, pentru a sugera arcadele unei biserici.
Era mulțumit de tablou și se gândi că avea să fie și pe placul lui Michael și al lui Catherine. Cu toate acestea, când dădu la o parte desenul, îl învălui un sentiment de tristețe. Visase de ani buni la întoarcerea la Sutterton și la o eventuală căsătorie. Nu-și închipuise vreodată că avea să fie prea sărac pentru a-și întreține soția și familia. Chiar dacă Lord Bowden avea să șteargă ipotecile, îl așteptau ani buni de chin. Avea să trebuiască să investească toți banii în Sutterton, iar sumele de care se putea dispensa trebuiau puse deoparte pentru zestrea lui Beth.
Își impuse să nu uite că situația lui actuală era mult mai bună decât înainte să intre Bowden în viața lui. Poate aveau să treacă zece ani de zile până să își permită să se însoare, dar, cu puțin noroc și cu multă muncă, avea să sosească și acel moment.
Aruncă o privire desenului și preț de o clipă văzu chipul lui și al Rebeccăi în locul imaginii lui Michael și a lui Catherine.
Prostii! Poate că Rebecca îl intriga, dar era cea mai puțin potrivită candidată la postul de nevastă pe care o întâlnise vreodată. Dacă avea să se așeze vreodată la casa lui, avea să o facă alături de o femeie caldă și iubitoare precum Catherine, nu lângă o fată bătrână argățoasă, care prefera pictura, în defavoarea oamenilor.
Deprimat, lăsă la o parte caietul de desen. Afară, soarele se ridica pe nesimțite deasupra liniei orizontului. Poate avea să i se schimbe starea dacă scotea puțin la plimbare calul lui Sir Anthony.
Kenneth îl studie preț de o clipă pe tânărul care muncea conștiincios într-un mic birou. Era subțire, îmbrăcat cu gust, cu chipul sclipind de inteligență, dar în același timp afișând un aer de autoimportanță destul de greu de ratat. Arăta întocmai ca un secretar personal.
Un ciocănit la ușă îl făcu să ridice privirea.
- Intrați, domnule, spuse el politicos. Sunt Thomas Morley, secretarul lui Sir Wilford. Domnia Sa nu este disponibil, însă oare vă pot fi eu de ajutor?
- De fapt, venisem să vă caut pe dumneavoastră, spuse Kenneth intrând în încăpere. Sunt Kenneth Wilding, noul secretar al lui Sir Anthony Seaton.
O grimasă de surprindere îi dădu se înțeles că Morley era unul dintre cei care nu credeau că Kenneth era potrivit pentru o asemenea slujbă.
Acesta își ascunse însă reacția și se ridică de îndată, întinzându-i mâna.
- Îmi face plăcere să vă cunosc. Auzisem că Sir Anthony a găsit, în sfârșit, pe cineva. Sunteți căpitanul Wilding, nu-i așa?
Kenneth încuviință și, după ce dădu mâna cu Morley, scoase suportul de cărți de vizită.
- Eu folosesc vechea dumitale cameră și ieri am găsit asta înțepenită într-un colț al șifonierului. Cum Sir Anthony mi-a dat adresa dumitale actuală și fiindcă aveam oricum drum prin Westminster, m-am gândit că aș putea să o aduc eu însumi.
- Minunat, exclamă Morley și fața i se lumină la vederea suportului. Este un cadou din partea nașei mele, pe care mi l-a dat când am absolvit faultatea la Oxford. Cu toată zăpăceala asta cu mutatul și cu noua slujbă, îmi era teamă că o pierdusem fără urmă, continuă el strecurând-o în buzunar. Tocmai mă pregăteam să iau prânzul la o tavernă din josul străzii. Vreți să veniți cu mine, căpitane? Aș vrea să vă fac cinste cu prânzul, în semn de recunoștință, și astfel veți putea să îmi dați vești de la reședința Seaton.
Cum Kenneth alesese această oră de vizită tocmai în ideea că l-ar putea scoate pe Morley la masă, acceptă fără ezitare. Nu peste multă vreme, se așezară la masă într-o tavernă din apropiere. Faptul că lucraseră amândoi pentru Sir Anthony creă o legătură imediată între ei, ceea ce-l făcu pe Morley să-și dea drumul la gură.
După ce își descrise munca în domeniul politic timp de vreo jumătate de oră, Morley se întrerupse, izbucnind într-un hohot de râs.
- Mă scuzați că am bătut câmpii atât de mult, dar îmi place grozav noua mea slujbă. Ce părere aveți despre reședința Seaton?
- E.... altceva, spuse Kenneth dând pe gât o gură de bere slabă.
- Ce descriere plină de tact! replică Morley zâmbind. Poți întâlnii unii dintre cei mai importanți oameni din țară în casa lui Sir Anthony, dar nu îmi pare rău că am plecat de acolo. Artiștii ăștia sunt puțin cam prea haotici, nu găsiți? Încercarea de a munci eficient în casa aceea e un fel de luptă cu morile de vânt, și sunt convins că ați aflat deja asta.
- Faptul că am condus o companie în luptă m-a pregătit destul de bine pentru așa ceva, spuse Kenneth zâmbind ușor. Lucrurile au cam luat-o razna după ce ați plecat, dar încep să le dau de cap. Sir Anthony n-a mai aruncat cu nimic în nimeni de zile bune.
- Îmi plăcea bătrânul, dar nu îmi e deloc dor de crizele lui, spuse Morley scuturat în mod voit de un fior. Nu am putut înțelege niciodată de ce făcea asta, de vreme ce e cel mai norocos om pe care îl cunosc. L-ați urmărit vreodată în timp ce lucrează? Stă la câțiva pași distanță de șevalet cu o pensulă cu coadă lungă în mână și parcă nici nu s-ar uita unde aruncă vopseaua. Câteva zile de așa ceva și pac! un nou portret pentru care cineva plătește sute de guinee, suspină Morley. Nu pare prea corect modul în care faima și norocul s-au lipit de el, în timp ce noi trebuie să muncim să ne câștigăm existența.
- Poate că Sir Anthony face să pară că e ușor să pictezi, spuse Kenneth sec, dar a fost nevoie de ani buni de disciplină și de trudă ca să ajungă să știe unde să "arunce vopseaua". Când a auzit că aveam de gând să vă fac o vizită, domnișoara Seaton s-a gândit să vă transmită gândurile ei de bine, continuă el, mințind cu nerușinare, în încercarea de a vedea ce credea celălalt bărbat despre Rebecca.
- Drăguț din partea ei, spuse Morley turnându-și niște bere slabă în pahar. Mă mir că a observat că am plecat. Cam ciudată fata, nu vi se pare? Nu am înțeles niciodată cum își petrecea timpul. Probabil spăla pe jos în camera ei. A comis un - și aici Morley făcu o pauză în căutarea unei expresii potrivite - act cât se poate de indiscret acum câțiva ani, motiv pentru care nu este primită de lumea bună. Bănuiesc că asta a cam acrit-o.
Kenneth de-abia reuși să reziste impulsului de a-și goli halba în capul celuilalt.
- Domnișoara Seaton mi s-a părut deosebit de interesantă și inteligentă, spuse el.
- Probabil cu dumneavoastră vorbește mai mult decât vorbea cu mine, spuse Morley. M-am gândit să îi captez atenția, continuă el pe un ton confidențial, aplecându-se peste masă.Până la urmă, într-o bună zi are să moștenească o avere considerabilă, și, la vârsta și reputația ei, nu prea își permite să facă nazuri în a-și alege un soț. Însă am decis să nu fac nimic în această direcție. Nu ar fi o soție potrivită pentru un bărbat cu ambițiile mele.
Probabil pentru Morley soția perfectă ar fi o păpușică prostuță care să știe doar să toarne ceaiul, fără să pună prea multe întrebări.
- Cât timp ați fost în slujba lui Sir Anthony? întrebă Kenneth, gândindu-se că ar fi momentul să pună întrebări mai serioase.
- Trei ani. M-am angajat acolo la o lună după ce am terminat facultatea.
- Trei ani, repetă Kenneth, de parcă nu ar fi știut asta deja. Atunci probabil ați cunoscut-o bine pe Lady Seaton. Cum era?
- Era o doamnă încântătoare, spuse Morley după o lungă tăcere, iar expresia amabilă i se schimbă într-un rictus imobil. Moartea ei a fost o mare tragedie.
- Cum a murit? Nimeni nu vrea să vorbească despre ea, și mi-a fost jenă să întreb, spuse Kenneth, bănuind că tânărul fusese cel puțin parțial îndrăgostit de soția stăpânului său.
- A căzut de pe o stâncă în timp ce se plimba prin împrejurimile casei lor de la țară, spuse Morley uitându-se pierdut în halba lui de bere. Nu voi uita niciodată ziua aceea. Biroul meu dădea spre aleea de la intrare. Lucram la corespondența lui Sir Anthony, când gravorul acela, George Hampton, a sosit în galop.
Chipul îi fu traversat de un spasm.
- Dar ce făcea Hampton pe-acolo? întrebă Kenneth.
- Era în vacanță. Vedeți, casa se află în Țara Lacurilor, o zonă foarte populară printre artiști. Hampton era înnebunit, continuă el în șoaptă, așa că am ieșit să văd despre ce era vorba. Spunea că văzuse pe cineva cazând de pe Skeșwith Crag, așa că venise la Ravensbeck să ceară ajutor. L-am întrebat cu era era îmbrăcată persoana respectivă, continuă Morley, înghițind cu greutate și făcând să i se miște mărul lui Adam. De îndată ce Hampton a menționat culoarea verde, am știut. Lady Seaton purta o rochie de un verde minunat în dimineața aceea. Era atât de frumoasă.... spuse el, și vocea i se frânse.
Kenneth îi lăsă puțin timp să își revină, după care vorbi:
- Așa că v-ați dus după Sir Anthony și după servitori, ați luat o funie și ați mers la fața locului.
- Cam așa ceva, cu excepția lui Sir Anthony. Acesta era plecat, la fel și domnișoara Seaton, așa că era de datoria mea să rezolv lucrurile.
- Sir Anthony era împreună cu fiica sa?
- Nu, plecaseră separat. Miss Seaton era la plimbare și ne-a ajuns din urmă în timp ce.... în timp ce aduceam corpul mamei ei.
- Ce groaznic! murmură Kenneth. Atât pentru ea, cât și pentru dumneata. O femeie care plânge a îngreunat și mai mult lucrurile, bănuiesc.
- Domnișoara Seaton n-a plâns, spuse Morley clătinând din cap. Era albă la față ca hârtia, dar n-a scos o vorbă și nu a vărsat o lacrimă, ceea ce mi s-a părut cât se poate de ciudat.
- Probabil era în stare de șoc, spuse Kenneth turnându-i lui Morley bere în halbă. Când a aflat Sir Anthony despre tragedie?
- Când a venit acasă, ca să se schimbe pentru cină, spuse Morley cu fața schimonosită. Cred că se dusese la cealaltă. E un fapt cunoscut că îi cam fug ochii.
- Dumneavostră i-ați dat vestea?
Morley încuviință.
- A fost ceva foarte ciudat. A mârâit "Să o ia naiba!", după care m-a împins din calea lui și s-a dus în dormitorul doamnei Seaton, unde o depusesem, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă că era moartă. Am mers și eu după el. Ea.... ea arăta de parcă ar fi dormit. El mi-a spus să ies naibii afară. Și-a petrecut toată noaptea acolo. A doua zi dimineață, a ieșit cât se poate de calm și a început să dea ordine privind înmormântarea, spuse Morley strângând cu putere mânerul halbei. Nenorocitul ăla egoist n-a dat nici cel mai mic semn că i-ar păsa că soția lui murise.
Kenneth fusese martor la atâta suferință, încât știa că aceasta putea lua multe forme. Faptul că Sir Anthony își petrecuse întreaga noapte lângă soția lui moartă nu părea o dovadă de insensibilitate.
- Cum a căzut doamna Seaton? A fost o furtună sau s-a năruit marginea falezei?
- Nici una, nici alta, spuse Morley neliniștit. Se pe Skelwith Crag, priveliștea era magnifică. Era unul dintre locurile ei preferate. Este greu de înțeles ce s-a întâmplat de a căzut.
- Cu siguranță nu au existat suspiciuni că ar fi fost mână criminală la mijloc, spuse Kenneth, mimând un ton șocat.
- Sigur că nu, spuse Morley puțin cam prea repede. Ancheta nu a fost decât o simplă formalitate.
- Dar, dacă toată lumea este atât de sigură că moartea lui Lady Seaton a fost un accident, de ce sunt cu toții așa de reținuți când vine vorba despre asta? întrebă Kenneth încercând să pară sincer nedumerit. Ce e cu misterul ăsta?
- Nu e niciun mister, spuse celălalt pe un ton ascuțit. Este vorba doar despre regret, regret că i-a fost curmată viața atât de curând, continuă el, după care se ridică. Trebuie să mă întorc la muncă acum. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, căpitane. Sir Anthony se află pe mâini bune cu un secretar atât de conștiincios, spuse el, după care ieși repede din tavernă.
Kenneth își termină tacticos berea, gândindu-se la lucrurile pe care le aflase. Rezerva lui Morley susținea ipoteza că moartea lui Helen Seaton putea să nu fi fost un simplu accident. Dacă George Hampton și amanta misterioasă se aflau pe acolo în acel moment, poate că și alți membrii ai cercului lor social erau prezenți în zonă. Își puse în gând să afle mai multe despre asta.
Dar oare ce voise să spună Sir Anthony când exclamase "Să o ia naiba!"? Oare să fi fost asta expresia furiei unui bărbat care se simțea abandonat de femeia iubită sau poate că vorbea despre o altă femeie? Oare era posibil ca amanta misterioasă s-o fi ucis pe soția iubitului ei, în speranța că Sir Anthony avea să se căsătorească apoi cu ea? Dacă așa se întâmplase, iar Sir Anthony începuse să suspecteze asta, se explică de ce pusese capăt relației, precum și de ce se simțea vinovat, fiindcă știa cine comisese crima, dar nu se simțea în stare să aducă probele necesare pentru a-și condamna la moarte amanta.
Amintindu-și că acestea nu erau alteva decât simple speculații, Kenneth își termină berea și ieși din tavernă.
Folosindu-se de interesul reciproc pentru cai, Kenneth se împrietenise cu rândașul familiei Seaton, Phelps, care era angajat la ei de ceva vreme.
Într-una din zilele următoare, avea să înceapă să îl chestioneze serios pe individ.
În ceea ce o privea pe Rebecca, spera ca în atmosfera intimă a atelierului să o poată convinge să îi povestească versiunea ei despre moartea mamei sale.
Capitolul 9
Rebecca își așeză caietul de schițe pe birou și se lăsă pe spate, întinzându-și mâinile deasupra capului. Deși știa prea bine ce înseamnă să ai o obsesie, uneori asta devenea o adevărată pacoste. I se întâmpla destul de des să piardă zile sau chiar săptămâni bune până se decidea cum să picteze un subiect. Imaginile îi umpleau mintea pe timpul zilei, iar noaptea îi bântuiau somnul până când găsea soluția potrivită. Deși adeseori se simțea ca un câine care tot roade un os, plăcerea resimțită atunci când găsea ideea compensa acest proces obositor prin care ajungea la ea.
De la moartea mamei ei nu o mai pasionase nicio idee atât de mult - până când dăduse cu ochii de Kenneth Wilding. Ei bine, acum era o femeie care avea o obsesie, și emoțiile atât de intense pe care le resimțea o făceau să ia cu greutate o decizie privind cea mai bună metodă de a-i face portretul. Voia să fie ceva special, care să îi capteze calitățile unice ale trupului și ale sufletului. Astfel, într-o mică, dar cât se poate de sigură măsură, avea să îi aparțină pentru totdeauna.
Nu o ajuta deloc faptul că el dormea în camera vecină. Aruncă o privire la peretele comun din cealaltă parte a camerei. Nu prea îi băgase în seamă pe ceilalți secretari, însă la Kenneth se gândea cam des. Oare era mai puțin sever atunci când dormea? Cum își petrecea timpul liber? Bănuia că citea și scria scrisori. Era atât de liniștit, că i se părea de-a dreptul ciudat.
Își frecă gâtul înțepenit, oftând iritată. Avea zeci de schițe în care îl înfățișa pe căpitan în diferite poziții, îmbrăcat în fel și chip, dar nici una nu părea cea potrivită. Mâinea avea să îi pozeze din nou, și, dacă până atunci nu îi venea nicio idee, avea să fie nevoită să anuleze ședința, ca să nu îi irosească timpul.
Gray Ghost, care dormea la piciorul patului, deschise ochii și îi aruncă o privire plină de dispreț felin.
- Sigur, ție îți e ușor să critici, spuse ea pe un ton acuzator, dar observ că nu ai nicio sugestie utilă pentru mine.
Tratând-o cu disprețul pe care îl merita, motanul scoase un oftat, obosit, și închise din nou ochii, ațipind.
- Crezi că ar trebui să mă bag în pat? întrebă ea. Mă îndoiesc că aș putea să dorm.
Din experiență, știa că avea să stea trează ore întregi, cu imagini ale lui Kenneth Wilding dănțuindu-i prin cap. Poate ar ajuta-o un pahar cu vine pe care și-l putea procura din sufragerie.
După ce aprinse o lumânare, deschise ușa și ieși pe hol, aproape izbindu-se de obiectul obsesiei ei, care tocmai ieșea din propria lui cameră. Se opri la timp, înainte de a da literalmente cu nasul în clavicula lui Kenneth, cât pe ce să se dezechilibreze.
- Scuze, spuse el și-o prinse de cot pentru a o împiedica să cadă. Mă duceam la bucătărie să mănânc ceva. Nu m-am gândit chiar deloc că ar mai putea fi cineva treaz la ora asta.
Kenneth își scosese haina și cravata și își desfăcuse nasturii de sus ai cămășii. Rebecca își dădu brusc seama de puterea mâinii de pe brațul ei și ridică privirea de la pieptul lui solid la față. Lumina lumânării arunca umbre artistice asupra trăsăturilor lui. Ceva din modul în care cădea lumina, din felul în care era îmbrăcat.... linia albă descrisă de cicatrice, ochii lui fermecători.... Ah, la naiba, fusese atât de aproape....
- S-a întâmplat ceva? întrebă el încruntându-se.
Dintr-odată, ideile ei fragmentate se transformară într-un tot unitar.
- Corsarul! izbucni ea. Vino încoace, continuă, înhățându-l de încheietură și târându-l spre camera ei.
Întotdeauna îi amintise de un pirat, iar corsarul lui Byron era chiar prototipul piratului, viteaz, îndrăzneț și romantic la modul sălbatic. Ce prostie din partea ei să nu își dea seama de asta imediat!
După ce lăsă lumânarea jos, își puse mâinile pe umerii lui Kenneth, în încercarea de a-l face să se așeze pe divan, studiind apoi cu atenție trăsăturile lui colțuroase.
- Puțin cam prea civilizat, bombăni ea ca pentru sine, în timp ce își trecea mâinile prin părul lui, ciufulind buclele întunecate, atât de moi, ca de mătase.
După ce îi aduse o șuviță de păr peste frunte, cu un gest neprotocolar, puse mâna pe cămașa lui și desfăcu încă doi nasturi. Materialul alb se dădu la o parte, lăsând să se întrevadă pieptul gol, acoperit cu păr negru și creț.
- Perfect, spuse ea satisfăcută.
- Perfect pentru ce? întrebă el.
Rebecca putea discerne o notă de amuzament în adâncurile fumurii ale ochilor lui. Amuzament și încă ceva. Dintr-odată, își dădu seama cât de groaznic de nepotrivit era să târască după ea un bărbat în camera ei și să se repeadă la hainele lui. Cu atât mai bine că nu avea ce reputație să își mai compromită.
- M-am tot jucat cu schițele, în încercarea de a găsi cel mai bun mod de a-ți face portretul, și tocmai mi-a venit ideea salvatoare, îi explică ea. Acum trei ani, Lord Byron a scris un poem, "Corsarul". A avut un succes extraordinar, este despre un pirat oriental extrem de romantic și de-a dreptul impetuos. Este metoda perfectă de a te picta.
- Cred că glumești. Nu sunt nici impetuos, nici romantic și, în mod evident, nu sunt deloc oriental, spuse el zâmbind. Dacă aș fi un pirat adevărat, aș face asta, spuse el luând-o pe după gât și trăgând-o în jos, ca să o sărute.
Deși părea să o tachineze, sărutul era cât se poate de serios. Rebecca simți un fior când buzele lui începură să se miște peste ale ei. Valul de energie creatoare care o străbătea se transformă în dorință devoratoare. Mâinile ei rămaseră pe pieptul lui și vârfurile degetelor începură să o furnice pe măsură ce i se accelera pulsul. Voia să se urce în brațele lui și să smulgă cămașa de pe el. Își dorea să exploreze fiecare centimetru al trupului lui puternic, masculin. Voia să.... să....
Kenneth îi dădu apoi drumul și își trase capul înapoi punând capăt sărutului. Rebecca vedea în privirea lui că era la fel de uluit ca ea.
După o lungă pauză, el vorbi, făcând o încercare de a se calma:
- Dar eu nu sunt corsar, ci doar un secretar.
- Odată ce ai fost căpitan, rămâi un căpitan pentru totdeauna, spuse ea la fel de nerăbdătoare să pretindă că nu se întâmplase nimic. Rebecca lăsă să îi cadă mâinile de pe pieptul lui și se îndepărtă cu pași nesiguri. Radiezi cât se poate de mult romantism și impetuozitate. Când voi termina portretul, te vei uita la el și te vei vedea pentru prima oară pe tine însuți.
- Nu cred că vreau să mă văd atât de clar pe mine însumi.
- Nu ești nevoit să vezi rezultatul final dacă nu dorești asta, spuse ea, mijindu-și ochii în timp ce se retrăgea în siguranța judecății profesionale. Vreau să mă joc puțin așa că întinde-te, relaxează-te, întinde-ți brațul pe spatele divanului.
Văzând că Kenneth se conformează, Rebecca încuviință din cap satisfăcută. Poziția aceea languroasă, dar care totodată emana putere era exact ce îi trebuia. Ce altceva ar fi bine să mai folosească? Cum nu voia să aglomereze tabloul cu o ținută complicată, trebuia să creeze acel aer misterios, oriental, într-o manieră mai subtilă.
Făcu o pauză, apoi scoase un sunet, victorioasă, și puse mâna pe un mic covor care stătea întins pe podea, lângă capătul opus al patului.
- Este decorul perfect. O să îl aștern pe divan, în spatele tău.
Kenneth se întoarse pentru a studia covorul în timp ce ea îl întindea în spatele divanului.
- Este superb, spuse el, trecându-și drăgăstos mâna pe deasupra suprafeței lustruite, cu un model deosebit de frumos. Bănuiesc că e persan, căci nu am văzut niciodată un covor cu nuanțe de roșu de burgundia atât de vii. Cât despre textură.... Parcă ar fi blana lui Gray Ghost.
- Este din mătase. Este un dar din partea ambasadorului Persiei.
- Cu siguranță există o poveste întreagă în spatele acestui dar, spuse Kenneth ridicând din sprâncene.
- Hmm, nimic prea extravagant, spuse ea ridicând din umeri, Mirza Hassan Khan s-a hotărât să își facă portretul în stil european pe perioada cât stă la Londra, așa că a venit la tata. I-a plăcut atât de mult rezultatul, încât a dorit să le facă portretul și celor două soții pe care le adusese cu el să îi țină companie, dar, cum niciun alt bărbat nu avea voie să le vadă chipul fără văl, tata a sugerat să mă ocup eu de portrete. Covorul a fost cadoul lui Mirza Hassan Khan, pe care mi l-a oferit atunci când am refuzat să iau bani pentru portret.
- Trebuie să fi fost foarte mulțumit de opera ta. Covorul ăsta valorează o avere, spuse Kenneth mângâind țesătura luxuriantă, iar eu am ocazia să-l ating cât timp mă pictezi. Mă simt privilegiat.
Covorul îi furniza exact acel gen de senzualitate vie pe care și-o dorea. Rebecca simți cum inima îi bate mai tare, în acord cu entuziasmul pe care îl simțea când vedea că piesele începeau să se așeze la locul lor.
Ei bine, acum trebuia să găsească poziția perfectă. De obicei, ea era cea care le dădea indicații subiecților ei, dar bănuia că pentru Kenneth o sugestie era de ajuns.
- Adoptă o poziție confortabilă, în care să poți rămâne pentru perioade lungi de timp, îi ordonă ea. Vreau să arăți relaxat, dar totodată vigilent. Vreau să te înfățișez mai degrabă ca un leu trândav decât ca un soldat drept ca bradul.
Kenneth se lăsă pe spate și își trase piciorul sub el, astfel încât ajunse să se sprijine de marginea divanului, apoi își întinse cu nonșalanță brațul peste genunchiul ridicat. Efectul obținut împletea senzația de tihnă pe care ți-o dădea încrederea în forțele proprii cu cea de amenințare latentă, lăsând impresia că era gata să sară în picioare, pregătit pentru orice, în fiecare clipă.
- Excelent, spuse ea. Acum privește-mă de parcă aș fi un soldat insolent și leneș din compania ta.
Expresia lui deveni aspră, și cicatricea păru mai vizibilă. Fiecare fibră a lui îl înfățișa pe căpitanul piraților gata de jaf sau de dragoste în egală măsură.
Rebecca își mușcă buzele în timp ce studia compoziția pe de-antregul. Avea să folosească iluminarea dramatică pentru a-i scoate în evidență trăsăturile, lăsând restul scenei în umbră, pentru a adăuga o aură de mister. Până aici era bine, însă lipsea ceva. Avea să fie ușor să îl facă pe Kenneth să pară feroce. Cum putea însă reda latura lui receptivă, contemplativă?
Începu să se plimbe încolo și încoace în jurul lui, în încercarea de a găsi unghiul perfect. Prinse cu coada ochiului o mișcare rapidă. Era reflexia lui Kenneth în oglinda de pe măsuța ei de toaletă. Își plimbă rapid privirea între el și oglindă, în timp ce în minte prindea contur o idee.
Evrika! Simți cum devine din ce în ce mai exaltată. Avea să facă un portret dublu. Avea să pună accentul pe el privind provocator din tablou, dar în partea dreaptă avea să deseneze o reflexie a profilului lui, care avea să transmită inteligența lui hăituită, de om obosit de luptă. Relfexia nu putea fi la fel de strălucitoare ca aceea dintr-o oglindă reală, căci ar fi mult prea puternică și ar distrage atenția privitorului. Avea să folosească un perete de marmură neagră lustruită, astfel încât privitorii tabloului să fie nevoiți să îl analizeze îndeaproape pentru a observa latura ascunsă a căpitanului.
În timp ce întindea mâna după caietul de desen, Gray Ghost se trezi și sări de pe pat pe divan, aterizând cu un zgomot puternic și întinzându-se apoi de-a lungul coapsei căpitanului. Kenneth începu să mângâie absent pisica pe cap.
- Te deranjează Ghost când desenezi? întrebă el.
Rebecca râse, îmbătată de modul în care se potriveau toate. Și când te gândești că tocmai îi spusese pisicii că nu îi dăduse niciodată vreo idee bună.
- Dimpotrivă, Gray Ghost e cireașa de pe tort. O să îl fac ceva mai mare și o să îl transform într-o pisică sălbatică asiatică de vânătoare. Este exact genul de animal pe care te-ai aștepta să-l vezi alături de un căpitan de pirați, spuse ea făcând cărbunele să zboare pe pagina de desen.
Avea să se potrivească. Avea să se potrivească numai bine.
În tăcerea care se așternu, se auzeau doar zgomotul făcut de cărbune pe hârtie și sunetele îndepărtate ale orașului adormit. Terminase personajele principale și lucra acum la fundal, când Kenneth vorbi:
- O să îmi permiți și să mănânc la un moment dat? întrebă el visător.
Rebecca tresări, se uită la ceas și văzu că era deja ora unu și ceva noaptea.
- Îmi pare rău, nu știu când a trecut timpul. Cred că m-am lăsat dusă de val, spuse ea.
- Puțin spus. Putea să intre un dragon pe horn și n-ai fi observat.
Kenneth se ridică și începu să își rotească umerii pentru a se dezmorți.
Rebecca urmări cum i se întindea cămașa peste mușchii bine conturați și își notă în minte cum avea să redea forța emanată de aceștia în tabloul ei. După aceea, se ridică repede, lăsând la o parte caietul de desen.
- O să fii un corsar splendid, căpitane!
- Dacă spui tu, replică el, ridicând caietul și examinându-i opera, încruntat. Arăt chiar așa feroce?
- Câteodată. Nu degeaba a devenit personalul nostru atât de disciplinat, spuse ea căscând, simțind cum o cuprinde dintr-odată oboseala. Sunt îngroziți că ai putea să îi vinzi sclavi pe Coasta Berberă.
- Văd că ai încercat tot felul de compoziții, sublinie el răsfoind paginile anterioare ale caietului și oprindu-se la una dintre ele, în care era înfățișat drept un soldat obosit într-o uniformă sărăcăcioasă, care privea în gol într-un peisaj cam sălbatic. Sigur nu ești clarvăzătoare?
- E doar imaginația de artist, spuse ea privind desenul, gânditoare. Chiar strălucește astfel soarele în Spania?
- Lumina soarelui este foarte puternică, extrem de diferită față de cea din Anglia. Aici ne aflăm foarte în nord, iar aerul umed face ca lumina să pară mai blândă, aproape încețoșată, spuse el, după care începu să răsfoiască din nou paginile caietului.
Mulțumită de modul în care evoluase studiul, Rebecca luă o altă bucată de cărbune de desen și o așeză în suport. Apoi tăcerea îi atrase atenția. Ridică privirea și observă că bărbatul se holba la un desen.
Simțindu-i privirea ațintită asupra lui, Kenneth ridică iute caietul, arătându-i un desen care înfățișa o femeie căzând prin aer, cu capul înainte, cu o expresie îngrozită pe chip.
- Ce este asta? întrebă el.
Bucata fină de cărbune se frânse între degetele Rebeccăi, în timp ce entuziasmul ei se transformă în tristețe. Uitase că acel desen se afla în caietul cu pricina.
- Este.... este un studiu pentru un tablou cu Didona aruncându-se din turnurile Cartaginei după ce o părăsește Eneas, improviză ea înghițind în sec.
- Îmbrăcată într-o rochie din zilele noastre? replică el cu scepticism. Total atipic pentru tine. Celelalte studii clasice ale tale reprezintă femei eroine, nu unele care pier din cauza unei iubiri neîmpărtășite. În plus, credeam că Didona s-a înjunghiat cu o sabie.
Rebecca se holbă la el fără să scoată o vorbă, incapabilă să mai inventeze o nouă minciună.
- Femeia asta arată mai degrabă ca aceea din portretul mamei tale, spuse el încet. Lady Seaton..... s-a prăbușit?
Rebecca se lăsă să cadă înapoi pe scaun, cu inima bătându-i nebunește, de parcă cineva ar fi prins-o furând.
- Da, așa s-a întâmplat, și de atunci sunt obsedată de imagini în care cade, spuse ea cu suflarea întretăiată. Cred că am făcut vreo cincizeci de asemenea studii. Mă tot întreb ce a simțit și ce a gândit în acele ultime clipe. Trebuie să fi fost groaznic să moară singură, cuprinsă de groază.
Urmă o perioadă lungă de tăcere, după care Kenneth vorbi:
- Mie mi-a fost mereu teamă, spuse el încetișor, mai ales înainte de bătălii.
- Teama îți poate salva viața, întrucât îți mărește forța și atenția.
- Cu toate acestea, în mod ciudat, în două cazuri, când știam fără vreo urmă de îndoială că aveam să mor, nu am simțit niciun fel de teamă, ci doar un fel de pace sufletească bizară. În ambele cazuri am supraviețuit ca prin minune. După al doilea incident am devenit curios, așa că am vorbit cu câțiva prieteni și am aflat că și ei simțiseră același lucru. Poate că acea stare de pace sufletească este darul ultim pe care îl face natura atunci când un deznodământ este inevitabil, adăugă Kenneth plin de compasiune și lăsă la o parte caietul de schițe.Se prea poate ca mama ta să nu se fi simțit îngrozită în acele clipe dinaintea sfârșitului, ci să fi experimentat doar câteva momente trecătoare de acceptare a sorții.
Rebecca își plecă ușor capul, încercând să își țină în frâu sentimentele.
- Ești sigur că un inventezi asta acum, ca să mă faci să mă simt mai bine? întrebă ea.
- E adevărul adevărat, așa cum l-a lăsat Dumnezeu, spuse el, așezându-se din nou pe divan și luându-i mâinile într-ale lui, încălzindu-le într-o oarecare măsură. Dacă îmi spui ce s-a întâmplat, poate vei reuși să mai scapi de demonii ăștia, continuă el.
Poate avea dreptate. Deși încercase să nu se mai gândească la ziua aceea, se forță acum să își amintească.
- Eram la Ravensbeck, casa noastră din Țara Lacurilor, spuse ea, sperând că va putea fi coerentă. Era o zi însorită, minunată, atât de senină, că puteai vedea la kilometri buni în depărtare. Făcusem o limbare pe dealuri și mă întorceam acasă, când am observat mai mulți oameni strânși pe una dintre stâncile unde mergea mereu mama, ca să se bucure de priveliștea de acolo. Deși eram încă departe, mi-am dat seama că era ceva în neregulă. Am început să alerg și, când am ajuns la stâncă.... îi aducea corpul înapoi.
- Cât de groaznic trebuie să fi fost pentru tine, spuse el, strângându-i mâinile în semn de îmbărbătare. Probabil cel mai rău lucru la un accident mortal este faptul că totul se întâmplă atât de repede, familia și prietenii nu au timp să se pregătească pentru asta.
Cuvintele lui nu prea se potriveau în situația dată, însă Rebecca se mulțumi să spună doar atât:
- Chiar și acum, uneori uit că nu mai este printre noi, spuse ea, după care vocea i se frânse.
Degetele lui mari îi mângâiau mâinile, făcând-o să simtă niște furnicături plăcute în degete și-n încheieturi.
- Mă întreb cu s-a întâmplat accidentul, spuse el gânditor. Era supărată mama ta în legătură cu ceva? Poate că grijile sau nemulțumirea i-au distras atenția și au determinat-o să facă un pas greșit.
- Nu, spuse Rebecca cu asprime, trăgându-și mâinile din ale lui, nu a fost deloc așa. Unul dintre bărbații care au coborât în prăpastie a povestit că era flori împrăștiate peste tot în jurul ei. Mamei îi plăceau mult florile de câmp și mergea des să culeagă câteva. Stânca devenise din ce în ce mai abruptă, până într-un punct, de unde nu se mai poate avansa. Cred..... cred că pur și simplu s-a dus prea aproape de margine în timp ce culegea flori, și-a pierdut echilibrul și a căzut.
- Ce ironie! murmură el cu privirea ațintită asupra ei.
- Când sunt supărată, spuse Rebecca privind la desenul cu femeia care se prăbușea, desenez ceva legat de lucrurile care mă deranjează, spuse ea cu răsuflarea întretăiată, așa cum ai înțepa o rană infectată pentru a lăsa să se scurgă puroiul. Funționa de fiecare dată, indiferent dacă era vorba de un animal drag care a murit sau despre o dezamăgire în dragoste. În cazul ăsta însă, desenatul nu m-a ajutat.
- Așadar, desenezi lucrurile care te deranjează? întrebă el plin de curiozitate. Mă gândesc că ar fi avut mai mult sens să te îndepărtezi de cauza suferinței tale desenând alte subiecte.
- Am făcut și asta, spuse ea afișând un zâmbet lipsit de orice urmă de amuzament.
Desenul și pictura fuseseră toată viața ei, și încă una extrem de plină și de rodnică. De această dată însă, arta nu fusese de ajuns.
- Dacă rana nu se vindecă înțepând-o, atunci poate ar trebui cauterizată, spuse Kenneth luându-i caietul de desen din mână și rupând pagina cu desenul care o înfățișa pe mama ei, după care o trecu prin flacăra lumânării.
- Din câte am auzit despre Lady Seaton, nu cred că ar fi vrut să rămâi paralizată de durere. Desprinde-te, Rebecca. Uită!
Rebecca simți cum o înțeapă inima în timp ce privea flacăra lumânării mistuind desenul. Fumul se ridică în spirală până când se risipi cu totul în întuneric. Rebecca aprecia dorința lui de a o ajuta, însă Kenneth nu înțelegea. Nu pe deplin. Fiind puternic, el nu avea habar ce înseamnă să fii atât de plin de amărăciune, încât să ai sufletul aproape paralizat. Nu avea de unde să știe că, dacă ar începe vreodată să plângă, nu s-ar mai putea opri, că ar plânge până și-ar da ultima suflare.
Kenneth aruncă rămășițele foii de hârtie în foc înainte să își pârlească degetele, apoi priviră amândoi în tăcere până când hârtia și imaginea schițată pe ea se transformară în cenușă, și flăcăruia galbenă se stinse.
- Cred că a fost nevoie de multă energie pentru a desena cu atâta furie, spuse el apoi. Ar trebui să mănânci ceva. Hai cu mine la bucătărie, continuă el zâmbind.
Vazându-i zâmbetul, Rebecca simți cum se înveselește. Poate nu avea cum să o înțeleagă pe de-a-ntregul, dar știa ce înseamnă suferința și era o companie plăcută.
- Ai dreptate, spuse ea, zâmbind la rândul ei. Nu mai pot de foame, și nici măcar nu mi-am dat seama de asta până acum.
În timp ce lua lumânarea și se îndrepta spre ușă, se gândi la sărutul lor scurt, copleșitor, pe care îl împărtășiseră. Deși fusese o greșeală, o făcuse să se simtă mai plină de viață decât fusese de la moartea mamei ei. Poate chiar putea exista o viață normală și după ce aveai de înfruntat o mare suferință.
Cine s-ar fi gândit că un pirat avea să-i arate drumul cel bun?
Kenneth făcu tot ce îi stătea în puteri pentru a o amuza pe Rebecca în timpul micului lor festin de la miezul nopții, și, când se retraseră în dormitoarele lor, ea era deja puțin binedispusă.
Din păcate, el nu era într-o dispoziție la fel de bună. Versiunea ei privind moartea mamei sale îi dădea de înțeles că evita să-i spună ceva important. Respinsese prea repede posibilitatea ca moartea mamei ei să nu fi fost un accident. Poate că suferința ei era amestecată cu o teamă mult prea greu de suportat, un sentiment care îl avea în centru pe tatăl ei.
Mai erau și alte motive pentru care se simțea atât de neliniștit. Unul dintre ele era șocul resimțit în urma acelui sărut. Fără îndoială, eul lui masculin primitiv așteptase să găsească o scuză cât de cât decentă pentru a confirma atracția pe care o simțise de la început față de ea. O scurtă îmbrățișare, și tot ceea ce bănuise în ceea ce privea senzualitatea latentă a Rebeccăi se adeverise. Înflăcărarea care o caracteriza ca artist se putea transforma în pasiune nestăvilită.
În alte împrejurări, nu s-ar fi oprit din sărut, însă circumstanțele nu erau deloc unele obișnuite.
Dorința fizică era însoțită și de o frământare mentală. Fusese fascinat de faptul că Rebecca desena despre ce o supăra. Era un obicei atât de diferit de al lui! Desenase în mod compulsiv întreaga lui viață, chiar și când fusese nevoit să facă asta pe ascuns, pentru a nu afla tatăl lui. Continuase să facă asta chiar și când devenise cât se poate de evident că nu avea să fie niciodată artist. În clipele lui de tristețe, desenul fusese o eliberare, o ocazie de a-și crea o platoșă sigură care să îl apere de tot ce era greu de îndurat.
Își scoase caietul de desen și se uită lung la el, de parcă foile de hârtie ar fi fost o bombă cu ceas. Oare ce s-ar întâmpla dacă ar desena una dintre imaginile care îi umpleau mintea? Pe de o parte, se temea că, făcând asta, avea să deschidă cutia Pandorei, eliberând o durere pe care nu ar mai pute-o ține sub control.
Cu toate astea, cuvintele ei îl bântuiau. "Ca și cum ai înțepa o rană infectată pentru a lăsa să curgă puroiul." Poate că fuga nu era cel mai bun remediu pentru durere. Dacă ar avea curajul să își înfrunte demonii, poate că aceștia și-ar mai pierde din puterea de a-l răni.
Pentru a-i desena bine însă, avea să fie nevoit să înfrunte durerea, să dărâme pereții mentali care îi permiseseră să își continue viața.
Pregătindu-se sufletește, întinse mâna după un toc și după niște cerneală indiană. Avea să înceapă cu o imagine care îi ocupase neîncetat mintea în timpul primei lui bătălii. Dacă desenul avea să reducă intensitatea durerii pe care o resimțea amintintindu-și de acea scenă, avea să mai facă o încercare cu alte scene mai dificile.
Își deschise mintea în fața stării de șoc pe care o resimțise când văzuse acea primă imagine și în fața durerii care însoțea scena în coșmarurile lui.
Apoi, înmuie tocul în călimară și se rugă ca metoda folosită de Rebecca să funcționeze și în cazul lui.
Capitolul 10
A doua zi după-amiază, Kenneth lucra în birou, când Lavinia Claxton intră veselă în cameră, o făptură cu păr de aur, purtând mătase albastră și o pălărie uluitoare, împodobită cu pene.
- Bună ziua, căpitane, spuse ea cu voce mieroasă, profundă. M-am hotărât să te caut în bârlogul dumitale misterios.
Kenneth ridică privirea, simțind cum i se accelerază pulsul. Deși Lavinia era un oaspete frecvent la reședința Seaton, aceasta era prima oară când avea ocazia să îi pună câteva întrebări.
- Nu este nimic misterios în a-ți face datoria, Lady Claxton, spuse el cu nonșalanță.
- Atunci probabil că misterul vine de la dumneata, căpitane, replică ea zâmbind, cu încrederea în sine a unei femei care cunoaște puterea exercitată de frumusețea ei. Ești asemenea unui tigru printre miei. Ar trebui să conduci armate sau să explorezi colțuri îndepărtate ale lumii, nu să stai la birou scriind scrisori.
- Chiar și tigrii trebuie să își câștige pâinea, spuse el zâmbind ușor. Unii vânează, alții scriu după dictare.
- Cât de lumesc, spuse ea traversând camera, legănându-și provocator silueta vopultuoasă. Prefer să mă gândesc la dumneata ca la un războinic eroic care s-a convertit de la violența bătăliei la budoarele artei.
- Budoare? Se îndepărtă de birou. Aveți o imaginație bogată, doamna mea. Majoritatea oamenilor ar crede că acesta este un simplu birou.
- Spune-mi Lavinia, toată lumea îmi spune așa, zise ea, așezându-se pe marginea biroului, astfel încât jupoanele ei atingeau genunchiul lui. Și poți să mă chemi oricând continuă ea, apropiindu-se și mângâindu-i obrazul.
Deși îi aruncase zâmbete ispititoare încă de când se întâlniseră, fu uimit de cât de directe erau avansurile ei. Poate că ea și Sir Anthony se certaseră. Împotriva voinței lui, simți cum corpul lui reacționează. Dar nu, nu se cuvenea să se culce cu cineva care avea legătură cu investigația.
- O asemenea familiaritate nu ar fi potrivită, doamna mea, spuse el prinzându-i mâna și sărutându-i-o înainte de a i-o lăsa înapoi în poală. Sir Anthony m-ar considera impertinent, și pe bună dreptate.
- Nu cred că l-ar deranja. Toată lumea știe ce mare târfă e Lavinia, spuse ea autoironizându-se, după care se strecură de la birou și începu să se plimbe prin cameră, oprindu-se sub portretul lui Lady Seaton. Total diferită de Helen. Anthony a pictat la un moment dat un tablou cu noi două intitulat Sfânta și Păcătoasa. Evident că eu eram păcătoasa.
- Și Lady Seaton chiar era o sfântă?
- Ca mulți dintre noi, putea fi egoistă sau generoasă, înțeleaptă sau nechibzuită, spuse Lavinia, privind tabloul. Uneori era foarte dificilă, dar era cea mai bună prietenă a mea, și îmi este foarte dor de ea, așa cum le e și lui Anthony și lui George.
- George?
- George Hampton. Helen era amanta lui, nu știai?
- Vorbești serios sau doar încerci să mă șochezi? întrebă Kenneth, mascându-și surpriza.
- Mă îndoiesc că ești ușor de șocat, căpitane, spuse ea sec. Helen era discretă, dar a avut și ea destui iubiți de-a lungul anilor. Cu toate acestea, doar George a contat.
- Sir Anthony știa că soția lui avea o relație cu unul dintre cei mai buni prieteni ai lui? întrebă el uluit de posibilitățile care izvorau de aici.
- O, da! Căsnicia lor era grozav de imorală, deși cât se poate de civilizată. Anthony era de acord cu relația ei cu George, pentru că știa că acesta nu avea să o rănească niciodată pe Helen, iar pe ea nu o deranjau micile lui flirturi. Știa că ea era singura care conta cu adevărat.
- Auzisem că era implicat într-o relație ceva mai serioasă în momentul morții lui Lady Seaton.
- Nu crede tot ce auzi, căpitane, spuse Lavinia, deznodând panglicile pălăriei și dându-și-o jos, după care își scutură ușor buclele blonde. Îl cunosc pe Anthony de multă vreme. Cred că aș fi bănuit dacă s-ar fi îndrăgostit de cineva, spuse Lavinia cu voce ușor nesigură.
Sub acea pojghiță de sofisticărie a Laviniei, se ascundea mai multă vulnerabilitate decât i-ar fi plăcut ei să recunoască. Kenneth se întrebă dacă nu cumva era îndrăgostită de Sir Anthony.
- Credeți că există vreo posibilitate ca Sir Anthony să se recăsătorească?
- Chiar nu știu asta, spuse ea ezitând. Moartea lui Helen încă îl bântuie ca un nor întunecat.
- A existat vreo suspiciune legată de moartea ei?
- Fără îndoială a fost vorba de un accident, spuse Lavinia împletindu-și o pană de la pălărie în jurul degetului. Cu toate acestea, începu.... Dar apoi vocea i se pierdu în eter.
- Am auzit că s-au găsit semne de luptă în locul de unde a căzut Lady Seaton, spuse el încet.
- Eh, doar plante rupte și călcate în picioare, spuse ea aruncându-i o privire tăioasă. Probabil Helen a alunecat și a încercat să se agațe de ceva, pentru a nu cădea de pe stâncă.
Deși era o explicație logică, Lavinia părea destul de neliniștită.
- Ori de câte ori aduc vorba despre moartea lui Lady Seaton, cei care au cunoscut-o devin evazivi, spuse el gânditor. Ce e cu atâta mister? A împins-o Sir Anrhony sau George Hampton de pe stâncă?
- Prostii! îi răspunse Lavinia. Nu este niciun mister. Numai că moartea nu e deloc la fel de amuzantă ca dorința fizică.
- Atunci, mai bine discutăm despre dorința fizică, spuse el pe un ton echilibrat, dându-și seama că nu avea să mai scoată nimic de la ea. Ceea ce-ați spus sprijină viziunea obișnuită pe care o are lumea despre artiști, cum că ar fi dezmățați și greu de ținut în frâu.
- Eh, nu sunt mai dezmățați decât lumea mondenă, doar mai sinceri, spuse ea zâmbind provocator. Ei bine, ca să fiu sinceră, căpitane, te găsesc foarte atrăgător.
Kenneth simți dintr-o dată dorința de a gusta dulcile plăceri ale unui trup de femeie, însă, în ciuda asigurărilor Laviniei, se îndoia că Sir Anthony ar fi bucuros să afle că își împărțea amanta cu secretarul lui.
- Sentimentul e reciproc, dar nu cred că ar fi înțelept din partea mea să dau curs invitației.
- Sper doar că, după ce vei petrece mai mult timp printre artiști, îți vei schimba această părere, spuse ea traversând camera și, petrecându-și mâna înmănușată pe după gâtul lui, se aplecă să îl sărute. Ochii îi erau de un verde-deschis, rece. Deși săruta foarte bine, Kenneth nu simți nici pe jumătate senzațiile pe care le experimentase când o sărutase pe Rebecca.
Cu colțul ochiului, prinse o mișcare, și, câteva clipe mai târziu, auzi o voce feminină adesându-li-se pe un ton rece ca gheața.
- Oricât de mult mi-ar displăcea să întrerup acest moment de tandrețe, am niște afaceri de discutat.
Kenneth ridică privirea și dădu cu ochii de Rebecca. Aceasta rămăsese în pragul ușii și scotea fum pe nări. Cu părul ei roșcat nearanjat, care îi înconjura capul ca o aură de sfânt, părea un pisoiaș roșcovan fioros.
..................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu