2.
Bărbatul ezită să dea colțul și privi în jos pe Hill Street. Rebecca rămase cu gura căscată când acesta întoarse capul și îi putu vedea chipul. Nu era chipeș, dimpotrivă.Trăsăturile feței erau aspre, aproape brutale, și avea o cicatrice care i se întindea peste obraz până la linia părului închis la culoare. În același timp însă, dădea impresia unei inteligențe sălbatice. Un pirat în Mayfair.
Rebecca nu își putea dezlipi privirea de la el.
Vraja se destrămă când acesta își plecă ușor capul și își reluă mersul. Fata se lăsă să cadă din nou pe băncuța de la fereastră și începu să creioneze repede trăsăturile bărbatului, până nu îi dispăreau din memorie. Trasă câteva linii care îi capturară conturul feței, însă nu reuși să îi redea expresia. Încercă din nou, repetând de câteva ori, dar nu putu să surprindă în desenul ei acel aer de neprevăzut mortal.
Ridică privirea și se uită pe fereastră. Oare l-ar putea convinge pe bărbat să-i pozeze? Desigur însă că acesta plecase de mult, se gândi ea, oftând. Odinioară, ar fi fugit după el pe stradă ca să îi vadă mai bine chipul. Poate că într-o bună zi acea pasiune creatoare avea să o anime din nou - sau cel puțin așa spera ea.
Kenneth se opri peste drum de reședința Seaton. În mod evident, făceai bani frumoși ca portretist din înalta societate. Trebuie că-l costa o avere pe Sir Anthony să întrețină reședința încăpătoare din Mayfair, atât de convenabil plasată pentru clienți nobili.
Se întrebă ce avea să găsească acolo. Deși Lord Bowden îl făcuse spion, principalele atribute ale unui ofițer de misiuni de recunoaștere erau călăritul și capacitatea de a întocmi hărți și schițe ale pozițiilor trupelor franceze. Nu fusese niciodată nevoie să se infiltreze la inamic așa cum o făcea acum.
Traversă strada către casă, cu dinții încleștați. Nu îi plăcea ce trebuia să facă, dar, de dragul lui Beth și pentru Sutterton, putea să mintă și să trădeze. Spera însă din toată inima că avea să poată stabili destul de repede dacă Seaton era sau nu vinovat.
I se răspunse atât de greu la ușă, încât Kenneth ajunsese să se întrebe dacă nu cumva Seaton plecase din Londra și uitase ciocănelul pentru vizitatori la locul lui. Ciocăni din nou, mai tare de această dată. După câteva minute, îi deschise ușa o servitoare.
- Da, domnule, spuse ea gâfâind, de parcă alergase la ușă de pe undeva din cel mai îndepărtat colț al casei.
- Sunt căpitanul Wilding, spuse Kenneth cu cea mai poruncitoare voce de care fu în stare. Aș dori să îl văd pe Sir Anthony.
- Pe aici, domnule, răspunse fata, reacționând în fața tonului autoritar și făcând o reverență.
Servitoarea îl conduse la etaj, într-un salon din spatele casei.
- Căpitanul Wilding dorește să vă vadă, Sir Anthony, spuse ea, după care o șterse.
Kenneth intră pe ușă și fu asaltat de mirosul amestecat, înțepător, de terbentină și ulei de in. Deși în prima jumătate a camerei erau scaune și divanuri comfortabile, salonul nu era deloc salon, ci atelierul unui pictor. Ferestrele franceze de pe doi dintre pereți lăsau să pătrundă multă lumină, în timp ce ceilalți pereți erau acoperiți cu un amestec de tablouri de toate formele și dimensiunile, agățate acolo la întâmplare, ca și cum cineva ar fi vrut să le depoziteze acolo.
I-ar fi plăcut să strudieze mai pe îndelete tablourile, dar avea afaceri de discutat. În cealaltă parte a camerei, o doamnă cam dezbrăcată se sprijinea de un divan de catifea. Expresia ei plictisită se învioră la vederea lui Kenneth.
Acesta își plimbă privirea de la model la prada lui. Îmbrăcat impecabil în haine de dimineață, Sir Anthony Seaton stătea în fața unui șevalet în centrul atelierului, cu o paletă de culori într-o mână și o pensulă lungă în cealaltă. Silueta lui uscată și părul era similare cu ale fratelui său mai în vârstă, dar avea un chip cu mult mai însuflețit și impunător.
Fără a-l băga în seamă pe noul venit, Seaton continuă să aplice straturi de culoare pe pânză.
Kenneth tuși ca pentru a-și drege vocea.
- Cine naiba ești și ce cauți în atelierul meu? întrebă iritat Sir Anthony fără a ridica privirea de la șevalet.
- Mă numesc Kenneth Wilding. Un prieten de-al dumneavoastră m-a trimis. Mi-a spus că aveți mare nevoie de un secretar.
- Cine a îndrăznit să facă asta? replică artistul ridicând privirea amuzat. Frazier? Turner? Hampton?
- DOmnul preferă să își păstreze anonimatul.
- Probabil că Frazier, spuse Sir Anthony, cântărindu-l din priviri pe oaspetele lui. Care vă sunt calificările, domnule Wilding?
- Cred că arată foarte calificat, gânguri modelul, fixându-și privirea asupra unei anumite părți a corpului lui Kenneth.
- Nu candidează pentru genul ăla de slujbă, Lavinia, spuse artistul sec. Un secretar trebuie să fie foarte organizat și să aibă un scris limpede și citeț.
- Până acum două săptămâni, am fpst căpitan în brigada de pușcași, răspunse Kenneth, hotărât să fie sincer. Asta mă face destul de experimentat în chestiuni de organizare și comandă. De asemenea, am fost și anghiotantul unui general și scriu frumos.
- Începi să devii interesant pentru mine, căpiane Wilding, spuse Sir Anthony lăsându-și paleta și pensula pe măsuța din stânga lui. Lavinia, du-te jos și servește-te cu o ceașcă de ceai cât vorbesc eu cu băiatul ăsta, continuă el.
Modelul se ridică și îmbrăcă un halat de mătase, cu mișcări languroase. Se îndreptă apoi spre ușă, trecând atât de aproape de Kenneth, încât materialul vaporos îi atinse piciorul. Halatul aranjat anume nu reușea să îi ascundă pieptul voluptuos. Îi oferi un zâmbet ațâțător, după care ieși legănându-se din cameră.
Kenneth o urmări cu privirea, amuzat. Munca în slujba unui artis ar putea avea avantaje nebănuite.
- De ce ar vrea un ofițer de armată să devină secretar? întrebă Seaton după ce modelul închise ușa în urma ei.
- Pentru că am nevoie de o slujbă, spuse Kenneth răspicat. Acum, că războiaele s-au terminat, este nevoie de mult mai puțini ofițeri în armată.
- E de-a dreptul rușinos cum își tratează nația asta soldații, care au salvat civilizația de monstrul corsican, replică Sir Anthony, aprinzându-se. Cu toate acestea, nu pot angaja un secretar care nu se pricepe deloc la artă, continuă el ezitând și examinând din nou nesigur constituția oaspetelui său.
Kenneth se obișnuise ca oamenii să presupună că nu știa să facă altceva mai complicat decât să pună niște cărămizi unele peste altele.
- M-a interesat dintotdeauna arta, și în anii petrecuți pe continent am fost îndejuns de norocos să pot vedea un mare număr de opere de artă. Bisericile din Țările de Jos mi-au încântat cu adevărat ochii. De asemenea, am fost în Paris în timpul ocupației. Luvrul conținea poate cea mai strălucită colecție de opere de artă din lume până când cele care fuseseră furate au fost trimise înapoi la proprietarul lor de drept.
- Ei, asta trebuie să fi fost ceva ce chiar merită văzut, spuse pictorul, apoi clătină din cap. Totuși, poți contempla marea fără să înveți să înoți. Trebuie să îmi demonstrezi ce știi. Vino, spuse el îndreptându-se spre o pereche de uși duble și dezchizându-le, dând astfel la iveală un salon formal.
Kenneth îl urmă pe Seaton în cameră, dar se opri brusc în loc, încremenit. Drept în fața lui se afla uriașa pânză a celui mai cunoscut tablou al lui Sir Anthony.
- Îl recunoști, căpitane Wilding? întrebă Seaton.
- Toată lumea din Marea Britanie a văzut, probabil, o gravură a picturii Horațiu pe pod, spuse Kenneth înghițind în sec, dar nicio copie în alb și negru nu o poate înfățișa în întreaga ei măreție. Este magnifică.
Privirea lui admirativă stărui asupra tabloului. Partea stângă era dominată de figura lui Horațiu, iar în spatele lui se afla podul peste Tibru. În planul îndepărtat apăreau mici de tot siluetele a doi alți romani care se chinuiau de zor să taie suporții podului pentru a opri înaintarea inamicului. O hoardă de războinici sălbatici năvăleau spre pod, Horațiu fiind singurul care le mai putea sta în cale.
- Povestește-mi despre acest tablou, îi ceru Sir Seaton.
- Tehnic vorbind, este strălucit, spuse Kenneth încercând marea cu degetul, nesigur de ce ar fi dorit artistul să audă. Măiestria cu care trasați liniile o egalează pe a lui Jaques-Louis David.
- Nu o egalează, îi e superioară, pufni Seaton. David nu este decât un mâzgălitor francez supraevaluat.
Cu siguranță nu îl puteai acuza pe Seaton de falsă modestie.
- Forța tabloului izvorăște din compoziție, continuă Kenneth. Unghiul în care este ridicată sabia lui Horațiu trădează o mare tensiune. Diagonala aceea domină tabloul și îl aduce la viață. Am mai văzut odată o altă reprezentare a acestui subiect, continuă Kenneth încurajat de aprobarea artistului. Horațiu era înfățișat ca un războinic călit în luptă, dar faptul că dumneavoastră l-ați reprezentat ca un băiețel face tabloul cu atât mai incisiv. Poți vedea că îi este teamă, căci nu a mai luptat niciodată. În ochii lui se zărește regretul că ar putea să își piardă viața înainte să aibă șansa de a trăi cu adevărat, și totuși fiecare linie a corpului dă de înțeles că va rezista cu orice preț.
- Foarte bine, căpitane, spuse Sir Anthony, mutându-și privirea de la Kenneth la tablou și invers. Care este însă subtextul tabloului?
Dacă ăsta se voia un test, nu era deloc unul dificil.
- V-ați folosit de povestea istorică a lui Horațiu ca paralelă pentru Marea Britanie care înfrunta singură Franța. Un pictor mai direct ar fi folosit, poate, chipul lui Napoleon pentru conducătorul dușmanilor la atac, dar dumneavoastră ați sugerat doar că este vorba despre Bonaparte, destul cât să îi faceți pe privitori să se gândească la francezi fără a ști de ce.
- Se spune că s-au vândut mai multe reprezentări ale acestui tablou decât ale oricărui tablou britanic din toate timpurile, zise Sir Anthony contemplându-și opera. Tablourile cu subiect istoric sunt cele mai frumoase opere de artă. Sunt înălțătoare, educative, îl inspiră pe privitor. Doamne cât de mult mi-aș dori să-mi pot dedica tot timpul unor asemenea tablouri! Dacă aș face, însă, asta, aș muri de foame, spuse artistul întorcându-se pe călcâie și mergând înapoi în atelier. Englezul de rând nu vrea decât portrete și peisaje. Ce rușine!
Îl conduse înapoi pe Kenneth spre un șevalet dintr-un colț al camerei și trase la o parte învelitoarea, dând la iveală un portret aproape gata al unui bărbat chipeș, cu înfățișare de șoim, și al frumoasei lui soții cu părul de aur.
Între ei era reprezentat un băiețel care își ținea una dintre mâini încleștată în a mamei sale, în timp ce cu cealaltă mângâia blana unui prepelicar.
- Ce zici de asta, căpitane Wilding? Sunt cel mai bun pictor englez din toate timpurile, și, totuși, ca să mă pot întreține pe mine și pe fiica mea, trebuie să îmi irosesc talentul pe niște prostii de portrete de duci și ducese.
În ciuda cuvintelor sale, era evident că Seaton se aștepta să-i fie lăudată opera.
- Cred că sunteți un escroc, Sir Anthony, răspunse Kenneth, asumându-și un risc calculat.
- Cum îndrăzniți, domnule?! izbucni Seaton, șocat.
- Ei bine, spuse Kennneth arătând spre portret, vorbiți despre niște prostii de portrete, și totuși uitați aici ce calitate! Nu doar că desenul și culorile sunt superbe, dar, în plus, poți simți tandrețea dintre acești oameni și felul protector al bărbatului de a se comporta față de soția și copilul lui. Nimeni nu ar putea picta cu atâta sensibilitate și forță dacă ar disprețui cu adevărat ceea ce face. Cred că, în adâncul sufletului, țineți la portretistică, însă nu vreți să recunoașteți asta pentru că este un fapt bine cunoscut printre artiști că doar tablourile cu subiecte istorice sunt cu adevărat valoroase.
Sir Anthony arăta de parcă fusese lovit cu o bâtă. Își reveni însă repede și zâmbi strâmb.
- Pe legea mea, m-ai prins! Cred că nici măcar fiica mea n-a ghicit asta. Ai trecut testul, căputane, puțin prea bine chiar.
Kenneth știa că făcuse impresie bună și că remarcile lui adulatoare fuseseră cu atât mai puternice cu cât veniseră dintr-o direcție neașteptată. Cât privește plăcerea de a discuta despre artă, se afla în pericolu de a împinge lucrurile prea departe.
- Vă cer scuze pentru insolență, Sir Anthony, spuse el cu o expresie goală, nu ar fi trebuit să vă vorbesc așa.
- Nu exagera cu umilința, căpitane, nu ești convingător, replică pictorul cu o privire aspră.
În mod evident, capacitatea de observație care îl făcea pe Seaton un portretist atât de bun îl făcea, totodată, dreu de dus de nas.
- Recunosc că nu prea mă pricep să arăt umil, domnule, dar de obicei încerc să nu fiu nepoliticos, răspunse Kenneth, spunându-și în sinea lui că pe viitor trebuia să îșă țină gura.
- Prea bine. Eu sunt singurul din această casă care are voie să fie nepoliticos, spuse Seaton acoperind din nou portretul. Nu-mi place să fie haos în casă, îmi afectează munca. De vreme ce n-am reușit să găsesc un majordom sau o menajeră care să poată avea grijă de casă, secretarul meu trebuie să îndeplinească și aceste funcții, pe lângă chestiunile de afaceri obișnuite. În plus, trebuie să-mi plimbe și calul atunci când sunt prea ocupat pentru a călări. Din aceste motive, va trebui să locuiești aici. Salariul este de două sute de lire pe an. Când poți începe?
- După ce-mi iau bagajele de la hanul unde mi-am petrecut noaptea trecută, spuse Kenneth bucuros că se rezolvase totul fără recomandări și fără alte întârzieri.
- Trimite un lacheu să-ți aducă bagajele, spuse Sir Anthony trăgând de cordonul uneia dintre sonerii. Fiica mea, Rebecca, îți va spune care îți sunt îndatoririle. Ori de câte ori este posibil, încearcă să o asaltezi pe ea cu întrebări, nu pe mine. Cu toate acestea, și ei îi displace la fel de mult să fie întreruptă, așa că, cu cât înveți mai curând ce ai de făcut, cu atât mai bine. În fiecare dimineață, vom petrece în jur de o oră vorbind despre afaceri și dictându-ți scrisorile. După aceea, nu vreau s mă mai gândesc la afaceri până a doua zi, ne-am înțeles?
- Cât se poate de clar, spuse Kenneth, neputându-și stăpâni o undă de ironie în voce.
- Astăzi nu am dispoziția necesară pentru a tolera sarcasmul, replică bărbatul aruncându-i o privire pătrunzătoare. Nu va fi mereu așa.
- Sunt convins că tendința mea spre sarcasm se va mai modera după ce mă obișnuiesc cu casa dumneavoastră, spuse Kenneth cu blândețe.
- Nu semeni cu nici unul dintre foștii mei secretari, căpitane, spuse Sir Anthony zâmbind ușor. Prevăd o relație interesantă deși nu cred că va fi una care să decurgă foarte bine.
Ușa dinspre hol se deschise, și o femeie scundă intră valvârtej în cameră. Era îmbrăcată neglijent, iar părul roșcat, bogat, era prins fără prea mari menajamente într-un coc lejer la ceafă, în timp ce pomeții înalți erau accentuați de o urmă de funingine. Cu toate acestea, manierele ei dădeau de înțeles că era fiica artistului.
- Ai sunat după mine, tată?
- Da, draga mea. Acesta este noul meu secretar, căpitanul Wilding.
Rebecca Seaton se întoarse spre Kenneth, examinându-l cu o privire sceptică din cap până-n picioare.
Kenneth se simți de parcă l-ar fi tras cineva în țeapă. Deși nu era o frumusețe convențională "fata bătrână compromisă" avea ochi șireți de culoarea alunei și o personalitate exuberantă care ți se întipărea în minte mai bine decât orice altceva. Avea să îi aducă necazuri, și încă unele serioase.
Capitolul 4
Doamne, Dumnezeule, era piratul.
Rebecca se holbă la silueta cu umeri lați care stătea lângă tatăl ei. Impresia pe care și-o făcuse uitându-se la el de la fereastră era mai intensă acum, că îl vedea mai de-aproape. Arăta puternic și periculos, ca un lup printre mieii din Mayfair.
- Acest om, secretar? Glumești, desigur.
- M-am gândit că vei fi mulțumită să afli că s-a ocupat poziția, spuse tatăl ei arcuindu-și sprâncenele.
- Vă cer scuze, căpitane.... Wilder? spuse ea, dându-și seama cât de nepoliticoasă fusese. Pur și simplu, nu arătați ca nici unul dintre secretarii pe care i-am văzut până acum.
- Wilding, domnișoară Seaton. Sunt la dispoziția dumneavoastră, spuse Kenneth, făcând o reverență curtenitoare. Mi-e teamă că arăt mai degrabă a pugilist decât a gentilom.
Deși avea o voce atât de profundă încât îi distrăgea atenția, accentul lui trăda o educație aleasă. Atunci oare de ce nu îi inspira încredre? Poate din cauza acelei răceli din ochii lui cenușii, ca de gheață. Sau poate că un om de acțiune părea atât de deplasat într-o casă dedicată artelor și ideilor. Deranja prin însăși prezența lui.
Rebecca îi aruncă o privire îngrijorată tatălui ei.
- Stai fără grijă, căpitanul Wilding este cât se poate de calificat. O să înceapă imediat. Arată-i casa și explică-i îndatoririle domestice. Căpitane, vreau să ne vedem în biroul meu la ora cinci după-amiază. O să îți explic atunci ce este nevoie în legătură cu documentele mele de afaceri. Trimite-o sus pe Lavinia, ca să mă pot apuca din nou de treabă, continuă el întorcându-se spre șevalet.
Dacă n-ar fi fost și piratul de față, Rebecca s-ar fi certat cu tatăl ei, dar se părea că era prea târziu pentru a-l împiedica să-l angajeze. Of, de ce trebuia să fie Sir Anthony atât de impulsiv? Bănui că simțul lui patriotic în a angaja un veteran de război depășise rațiunea.
- Prea bine. Veniți cu mine, căpitane Wilding, spuse ea fără prea multă grație. O să vă arăt camera dumneavoastră înainte de toate.
Kenneth o urmă în tăcere afară din atelier.
- Ați slujit în armată, căpitane? întrebă ea în timp ce îl conducea pe scări, la etaj.
- Da, în brigada de pușcași.
- V-a explicat tatăl meu că veți îndeplini în mare parte funcții domestice? continuă ea aruncându-i o privire peste umăr. Este ceva foarte diferit față de îndatoririle din armată. S-ar putea să nu vă placă.
- Nu e mare diferență. În ambele cazuri trebuie să dai ordine.
- S-ar putea sp fie mai dificil să dai oridine unor femei, spuse ea sec.
- Mă voi descurca.
Chiar părea un bărbat care avusese destulă experiență cu femeile, însă acest lucru nu o făcu deloc să îl aprecieze mai mult. Se gândi cu melancolie la foștii secretari ai tatălui ei. Toți fuseseră oameni plăcuți, provenind din familii bune, civilizați, pe care nu-i simțeai prin casă. Nu, nu era niciun pirat printre ei.
- Deși nu mă interesează să fiu omul bun la toate, sunt curios, oare de ce e nevoie de mine pentru astfel de treburi, când, în mod evident, dumneavoastră sunteți cea mai potrivită în acest domeniu, spuse căpitanul.
- Nu doresc să îmi petrec timpul făcând-o pe menajera, sări ea repede.
- Nu prea mă plăceți, domnișoară Seaton, nu-i așa? remarcă Kenneth, răspunzând mai degrabă tonului ei, nu cuvintelor pe care le folosise.
Doamne, Dumnezeule, dar omul ăsta nu avea niciun pic de discreție? Ei bine, dacă prefera să spună lucrurilor pe nume, avea să facă și ea același lucru.
Rebecca se opri pe palier și se întoarse spre el pentru a-l înfrunta. El se opri o treaptă mai jos, și astfel aproape ajunseră să se privească în ochi.
Fără să știe de ce, asta o făcu și mai conștientă de puterea lui fizică și trebui să își înăbușe dorința de a se da înapoi.
- De-abia ne-am întânit, cum ați putea să îmi placeți, fie să îmi displaceți?
- De când este necesar să cunoști pe cineva pentru a dezvolta o antipatie față de el? Este evident că vă doriți ca tatăl dumneavoastră să nu mă fi angajat.
- Arătați mai degrabă a bătăuș decât a secretar, spuse ea pe un ton obraznic. În plus, știindu-l pe tatăl meu, nici nu s-a obosit să vă ceară recomandări. Cum ați aflat de slujbă?
- Mi-a spus un prieten al tatălui dumneavoastră despre ea, răspunse el cu o privire de nepătruns.
- Cine?
- A preferat să își păstreze anonimatul.
Era, fără îndoială, o chestie pe care unii dintre prietenii excentrici ai lui Sir Anthony ar putea-o face.
- Aveți vreo scrisoare de recomandare? întrebă ea. Ceva care să ne indice că nu sunteți vreun escroc sau vreun hoț.
Kenneth își miji ochii și răspunse după o mică pauză.
- Nu, dar, dacă nu vă deranjează să așteptați puțin, cred că aș putea obține una de la ducele de Wellington. Mă cunoaște de ani buni și cred că mă consideră un om respectabil.
Răspunsul dat pe un ton cât se poate de normal era destul de convingător.
- Doamne ferește, nu am vrea să îl deranjăm pe duce pentru ceva atât de neînsemnat, spuse ea, dându-se bătută, cu tact.
Fiind atât de aproape de fața lui, îi era greu să se concentreze, căci aceasta părea chiar și mai fascinantă decât de la distanță. Ochii sfredelitori tiviți cu negru, care văzuseră lucruri greu de imaginat pentru ea, pielea bronzată de soare mult mai crud decât cel al Angliei, riduri de expresie, de la încruntat și poate și de la râns.
Probabil că odinioară profilul osos, aspru fusese îndulcit de blândețea tinereții, dar aceasta dispăruse de mult. Îi aducea aminte de un vulcan: calm la suprafață, dar cu genuni nebănuite de flacără.
- Îmi lipsește vreuna dintre trăsăturile obișnuite? spuse căpitanul.
- Mă interesează fețele oamenilor, mai ales ale celor cu care trăiesc în casă, spuse ea trecându-și privirea deasupra cicatricii care șerpuia de pe obraz până la linia părului întunecat și des de la tâmplă.
Nu avea nicio cută, ci era doar o linie palidă, ușor ridicată. Rebecca ar fi vrut să atingă cicatricea și să vadă dacă era atât de netedă pe cât părea.
- Cicatricea a fost făcută de o sabie? întrebă ea, înăbușindu-și impulsul.
Deși nu era o întrebare prea diplomată, răspunse totuși.
- Da, la Waterloo, spuse el.
Așadar, luptase în măcelul acela oribil. Își aduse vag aminte că brigada de pușcași fusese aruncată în focul luptei.
- Ați fost norocos că nu v-ați pierdut ochiul.
- Așa este, încuviință el. De vreme ce nu eram frumos nici înainte, nu am pierdut nimic.
Ea se întrebă dacă încerca cumva să o zăpăcească, ceea ce ar fi fost destul de dificil în cazul unei femei care crescuse în casa deloc convențională a unui artist.
- Dimpotrivă, spuse ea gânditoare, cicatricea vă face fața mai interesantă, o scoate în evidență, așa cum se îmtâmplă cu punctul de maximă luminozitate a unui tablou. E chiar o tăietură artistică, s-a priceput el, francezul, cum să o facă, contiună ea, și cu asta începu să urce din nou scările.
Când ajunse sus, îl conduse de-a lungul coridorului.
- Dormitoarele familiei se află la acest etaj. Cel al tatălui meu e în spatele nostru, al meu este la stânga, iar al dumneavoastră, aici, cu vedere spre grădină.
Camera lui împărțea un perete cu a ei, ceea ce părea mult prea aproape.
- Vă cer scuze, ar fi trebuit să se facă curat în cameră după plecarea lui Tom Morley, spuse ea deschizând ușa dormitorului și strâmbându-se când văzu în ce stare era.
Ar fi trebuit să știe că una dintre servitoare nu mișca un pai dacă se putea eschiva. Cealată, Betsy, avea toată bunăvoința dar nu putea face totul. De fapt, Rebecca știuse, dar nu prea o interesa. Avea o capacitate aproape infinită de a trece cu vederea lucruri care n-o interesau.
- Prezentați-mă personalului, spuse Wilding netulburat, și voi avea grijă să se facă curat.
- Vă voi conduce la parter, în sala servitorilor, în câteva clipe, spuse ea trecând un deget peste marginea lambriului de lemn și încruntându-se când văzu cât praf se strânsese pe el. Curățenia chiar lăsa de dorit. De-abia aștept să vă văd cum îi transformați în adevărate modele de eficiență.
- Dacă vreunii dintre servitori se dovedesc irecuperabili, bănuiesc că am dreptul să îi concediez și să angajez alții, nu?
- Desigur, spuse Rebecca întorcându-se și îndreptându-se spre scări. Nu e nevoie să vedeți și podul. Acolo sunt camere servitorilor și atelierul meu privat. Dacă doriți să vorbiți cu mine, trageți de unul dintre șnururile roșii pentru sonerie. Se aude la mine în atelier.
- Deci în acest mod v-a chemat tatăl dumneavoastră, murmură el în timp ce o urma. O să îmi răspundeți și mie la fel de repede?
- Nu, replică sec, roșind fără să știe de ce, așa că sper că sunteți capabil să vă rezolvați singur problemele.
Îl conduse pe scări. Căpitanul avea să fie atât de turbulent pe cât se temuse ea. Spera că avea să decidă destul de curând că nu i se potrivea viața de secretar.
Lui Kenneth îi veni greu să fie atent la turul casei și la descrierea cât se poate de limpede a îndatoririlor lui, oferită de Rebecca Seaton. Doamna în chestiune îi distrăgea atenția prin simpla ei prezență, cu limba ei ascuțită și cu privirea sfredelitoare.
Era distras de faptul că peste tot erau opere de artă: tablouri, acuarele, gravuri și chiar sculpturi.
Toată această bogăție vizuală îl lăsa la fel de amețit ca o zi de bombardament francez. Operele lui Sir Anthony se amestecau cu tablouri ale altor maeștri. Nu era de mirare că Rebecca îi ceruse dovezi că nu era vreun hoț. Din fericire, păruse să îl creadă pe cuvânt, deși nu îi plăcea nimic la el.
Următoarea oprire fu la etajul întâi, unde ea deschise ușa unei cămăruțe din spatele casei.
- Acesta este biroul tatălui meu, deși cred că dumneavoastră veți petrece mai mult timp aici decât el. Biroul din colț este al dumneavoastră. După cum puteți vedea, s-a adunat ceva treabă de când a plecat Tom Morley.
Asta era puțin spus, căci biroul secretarului era în întregime acoperit cu un teanc dezordonat de hârtii.
- Îmi dau seama de ce tatăl dumneavoastră era atât de nerăbdător să îl angajeze pe primul venit.
- De fapt, tata l-a refuzat pe cel pe care îl sugerase Tom ca înlocuitor. A spus că era un începător neștiutor.
- E bine de știut că Sir Anthony mă consideră mai mult decât atât, spuse Kenneth pe un ton grav.
Rebecca îl săgetă cu privirea, și Kenneth își dădu una peste gură în minte. Treaba lui era să fie un secretar eficient și discret. Dacă nu învăța să își țină gura, avea să ajungă afară în stradă și Sutterton avea să fie pierdută.
- Avocatul tatei se ocupă de principalele chestiuni de ordin financiar, dar dumneavoastră veți fi responsabil de corespondență și de cheltuielile casei. Jurnalele de cheltuieli și instrumentele de scris sunt în acest dulap, spuse ea luând o cheie de pe biroul secretarului și deschizând dulapul.
Kenneth aruncă o privire pe jurnalul de cheltuieli. Era similar cu cel pe care îl ținea el în armată, așa că avea să se descurce destul de bine.
Rebecca îi înmână cheia și îi întoarse spatele, gata de plecare. El închise dulapul și dădu să o urmeze, după care văzu portretul de deasupra biroului lui Sir Anthony și se opri. Înfățișa o femeie mai în vârstă uluitor de frumoasă, pe un fundal încețoșat, cu privirea șireată și cu părul roșu căzându-i pe umeri.
Aruncă o privire spre ghida lui, apoi înapoi spre tablou. Femeia arăta ca o variantă impetuoasă, senzuală, a Rebeccăi Seaton. Probabil că era vorba despre răposata Lady Seaton, și Kenneth era gata să jure că Sir Anthony pictase acel tablou cu multă dragoste. Oare era posibil ca dragostea pe care o trăda fiecare linie de penel să se fi transformat în ură ucigașă?
Rebecca privi înapoi, ca să vadă de ce nu o urma.
- Cu siguranță aceasta este mama dumneavoastră, spuse el încetișor, gândindu-se că sosise momentul să înceapă să adune informații.
- Tabloul a fost pictat la Ravensbeck, casa noastră din Țara Lacurilor, spuse ea, confirmând din cap în timp ce strângea cu putere mânerul ușii.
- Nu am auzit vorbindu-se de Lady Seaton, așa că înțeleg că a murit, spuse el șoptit.
- Da, în luna august a anului trecut, răspunse Rebecca printre dinți, ferindu-și privirea.
- Îmi pare rău, spuse el, studiind tabloul. Ce s-a întâmplat? S-a îmbolnăvit subit? Pare atât de plină de viață.
- A fost un accident, un accident stupid, replică Rebecca pe un ton aspru, după care ieși din cameră. O să vă prezint servitorilor acum, continuă ea.
El o urmă, întrebându-se dacă răspunsul ei trăda o suferință autentică sau dacă avea ceva îndoieli legate de împrejurările în care murise mama ei. Dacă tatăl ei îi omorâse cu adevărat mama, asta ar fi fost ceva cu adevărat oribil.
Aruncă o ultimă privire portretului și recunoscu în el senzualitatea latentă a Rebeccăi Seaton. Spre deosebire de mama ei însă, ea își reprima în mod rigid această latură. Se întrebă cum ar fi arătat coama ei de păr roșcat strălucitor, căzându-i în valuri simptuoase în jurul feței plăcute și a trupului subțire....
La naiba! Trase puternic de ușă și o închise în urma lui. Nu își putea permite să fie distras de capricioasa fiică a bărbatului pe care venise să îl distrugă. Din fericire, ea nu era genul care să flirtreze, ci dimpotrivă. Cu toate acestea, avea ceva foarte atractiv.
Pe drumul spre scările din spate care duceau la bucătărie și la sala servitorilor, trecură prin sala de mese principală.
- De vreme ce secretarii sunt gentilomi, în mod evident veți lua masa cu mine și cu tatăl meu, spuse Rebecca ușor sarcastic.
Era limpede ca lumina zilei că ea considera că Kenneth e bun doar la curățat grajdurile. Ce spusese oare Lord Bowden legat de fuga ei de acasă? Tânărul era un așa-zis poet. Probabil asta însemna că domnișoara prefera acel gen de bărbați deșirați buni la gură. Asta dacă nu cumva acea experiență o făcuse să evite complet bărbații, ceea ce părea cât se poate de probabil, dat fiind modul în care se comporta.
Tabloul de deasupra bufetului îi întrerupse gândurile făcându-l să se oprească brusc.
- Îmi pare rău, spuse el în chip de scuză, observând privirea nerăbdătoare a Rebeccăi, este greu să nu fii distras. Mă simt ca atunci când am vizitat Luvrul pentru prima oară. Cum poate cineva să mănânce aici când ai așa ceva de văzut?
Ideea că el ar putea aprecia asta păru să o surprindă, însă răspunsul ei veni pe un ton destul de blând:
- Aveți dreptate, în prima săptămână când a fost agățat tabloul aici, nu eram deloc atentă la ce mâncam. Este intitulat Atacul brigadei unioniste și face parte dintr-o serie de patru tablouri despre Waterloo la care tata a lucrat în ultimul an și jumătate. Speră să expună toate cele patru tablouri la Academia Regală, în acest an.
Pânza enormă reprezenta șase cai cu călăreții lor, făcând parte din brigada de cavalerie, care avansau în goană direct spre privitor.
Copitele mortale ale cailor și săbiile sclipitoare păreau gata să sară de pe pânză într-un mod atât de realist, că Kenneth simți cum îl trece un fior.
- Superb. Deși nu e chiar realist reprezentat, îmi aduce aminte de momentele când cavaleria franceză gonea înspre mine.
- Cum adică nu e realist reprezentat? întrebă ea încruntându-se. Tata a făcut toate aranjamentele necesare și a luat ca model călăreți din Cavaleria Națională, pe care i-a pus să se repeadă înspre el la galop în mod repetat, astfel încât să facă schițe cât mai autentice. Mare minune că nu l-au strivit sub copite.
- A îngrămădit caii unii lângă alții astfel încât aproape se ating, iar asta ar fi imposibil în bătălie, explică Kenneth. Și totuși, dacă armăsarii ar fi mai depărtați, tabloul ar emana mai puțină putere. Tabloul captează însăși esența a ceea ce înseamnă să fii atacat de cavalerie.
- Tata spune mereu că, în pictură, iluzia realității este mai importantă decât acuratețea tehnicii, răspunse ea înclinându-și capul gânditoare, după care îi făcu semn să o urmeze în salonul din apropiere.
- Uitați aici un tablou de luptă diferit. O înfățișează pe Boadicea, regina războinică, înainte de ultima ei luptă cu romanii. Ce părere aveți?
Kenneth studie pictura care înfățișa o femeie barbară cu părul roșu, cu o suliță într-o mână și o sabie ridicată în cealaltă. Avea spatele arcuit, iar vălurile și blana de lup în care era înfășurată îi fluturau în vânt în timp ce le ordona trupelor să o urmeze până la moarte. Îl trimitea cu gândul la o Rebecca aprigă și implacabilă. Probabil din cauza părului roșu.
- Deși ca războinică nu e prea convingătoare, a simbol al curajului și al pasiunii pentru libertate e splendidă.
- Dar de ce nu este convingătoare?
- Este prea subțire. E nevoie de mușchi ca să poți manevra asemenea arme. În plus, nu prea are semne de luptă. Oricine ar fi luptat cu romanii în mod periodic ar fi căpătat ceva semne în bătălie.
Rebecca își plimbă privirea de la fața lui distrusă la mâinile și încheieturile lui, unde se puteau observa niște cicatrici de la câteva răni minore.
- Înțeleg ce vreți să spuneți. Cel puțin veți fi util în calitate de consultant de bătălie.
Kenneth bănui că ar trebui să ia complimentul ei stângaci drept un pas în direcția bună. Își întoarse privirea spre pictură.
- Este foarte frumos tabloul, dar stilul e destul de diferit față de celelalte exemple ale stilului lui Sir Anthony pe care le-am văzut. A fost un experiment? Compoziția dramatică și bogăția culorilor îi sunt caracteristice, însă liniile sunt mult îndulcite, de-a dreptul poetice.
Rebecca nu răspunse, privindu-l cu ochii mijiți. Poate că acesta era un alt test. Se uită în colțul tabloului, unde Sir Anthony își semna operele cu inițialele AS. De această dată, inițialele păreau a fi RS. Se holbă la ele nedumerit. Să însemne asta Rebecca în loc de Anthony?
- Dumneavoastră ați pictat tabloul?
- De ce sunteți atât de șocat? întrebă ea înțepată. Sunteți genul de bărbat care crede că femeile nu sunt capabile să picteze?
- Nici vorbă, numai că nu știam că și dumneavoastră pictați, spuse el uimit, privind tabloul dintr-o perspectivă complet diferită. Și ce artist!
Din punct de vedere tehnic, era aproape egalul tatălui ei, cu un stil oarecum similar, și totuși diferit. Se gândi că nu ar trebui să fie surprins. De când lumea și pământul, artiștii de gen feminin erau de obicei fie soții, fie fiice de pictori. Era singurul mod în care o femeie putea avea șansa de a dobândi competența necesară pentru așa ceva.
- Nici nu e de mirare că nu doriți să vă petreceți timpul având grijă de casă, v-ați irosi nepermis de mult talentul.
Preț de o clipă, Rebecca păru să se rușineze în fața complimentului, dar, când răspunse, vocea ei era la fel de sarcastică.
- Sunt de acord, de aceea e esențial să se ocupe de casă cineva capabil, spuse ea cu o expresie ce dădea de înțeles că nu îl considera potrivit pentru această slujbă.
- Înainte de a face cunoștință cu personalul, trebuie să mai aflu câteva lucruri. Câți servitori sunt?
- În momentul de față, avem patru servitoare și trei servitori.
- Îi aveți de multă vreme?
- Doar vizitiul, Phepls. Restul sunt angajați doar de câteva luni.
Ce păcat! De obicei, servitorii erau o sursă de informații excelentă. Va trebui să se împrietenească cu vizitiul.
- Dar de ce este nevoie de atâta personal? În plus, de ce nu ați reușit să angajați o menajeră pricepută?
- Mama prefera să se ocupe ea singură de casă, iar, de la moartea ei, totul s-a transformat într-un haos. Tatăl meu.... nu prea a fost în apele lui. Am încercat două menajere, dar nici una nu prea înțelegea ce presupune să te ocupi de casa unui artist. Tata se enerva și îi concedia pe servitorii care îl agasau. Cei care nu erau concediați plecau de bunăvoie, căutând case ceva mai ordonate. Apoi a început să se ocupe Tom Morley de servitori și s-a descurcat binișor, deși nu prea ștergeau ei praful prin casă.
- Trebuie să mai angajăm pe cineva?
- Avem mare nevoie de un bucătar și de un majordom. Vor veni în curând doi candidați la postul de bucătar, spuse ea cu o strălucire șireată în ochi. Puteți să îi intervievați și să alegeți pe cine credeți de cuviință.
Kenneth încuviință din cap, de parcă faptul că trebuia să facă asta ar fi fost cel mai normal lucru din lume, însă, în timp ce o urma în jos pe scări, se întreba confuz ce ar spune soldații din regimentul lui dacă l-ar vedea.
Capitolul 5
Servitorii se relaxau la o ceașcă de ceai cu pâine prăjită în salonașul lor când sosi Rebecca însoțită de căpitanul Wilding. Zumzetul conversației se stinse, și nou-veniții se pomeniră cu șase perechi de ochi ațintite asupra lor. Toată lumea era prezentă, cu excepția lui Phelps, rândașul.
- Acesta este noul secretar al lui Sir Anthony, căpitanul Wilding, spuse Rebecca scurt și la obiect. Veți primi ordine de la el de acum încolo, continuă ea, făcând un gest ironic prin care arunca toată răspunderea asupra căpitanului.
În timp ce Kenneth trecea în revistă grupul. servitoarea care flirta cu toată lumea îi aruncă o privire șireată lacheului ei preferat, hilizindu-se de parcă ar fi știut un mare secret.
Privirea calmă a căpitanului coborî asupra ei, și expresia ei deveni pe dată una serioasă. Nimeni nu rosti niciun cuvânt, dar imediat servitoarea mai mică de statură, cea muncitoare, sări în picioare. Unul câte unul, toți servitorii îi urmară exemlul, și, sub privirea amuzată a Rebeccăi, grupul neconvențional începu să semene cu un detașament de soldați disciplinați.
- Văd că nu prea s-a insistat cu disciplina, spuse căpitanul Wilding pe un ton rece, dar asta se va schimba. Oricine consideră că treaba pe care o are de îndeplinit e prea grea este liber să își caute de lucru în altă parte. Pentru orice problemă sau plângere, trebuie să veniți la mine. Sir Anthony și domnișoara Seaton nu trebuie deranjați dacă nu este nevoie, ne-am înțeles?
Era cât se poate de clar. Căpitanul făcu turul camerei și află cum îi chema pe toți și cu ce se ocupa fiecare, după care le dădu voie să se retragă. Servitorii o șterseră, fără a părea neapărat intimidați, dar cu siguranță impresionați.
Rebecca trebui să recunoască, totuși, că era impresionată.
Căpitanul îi intervievă și pe cei doi candidați la poziția de bucătar cu aceeași eficiență. Primul era un francez tare grandoman. După ce îi studie scrisorile de recomandare, Willding îi ceru să prepare ceva pentru el și pentru domnișoara Seaton. Ofensat că trebuia să își dovedească competențele într-o manieră atât de umilă, acesta ieși mândru pe ușă afară.
Cel de-al doilea candidat era o franțuzioaică rotunjoară și placidă. Deși recomandările ei nu erau la fel de strălucite ca ale predecesorului său, când fu pusă să își dovedească îndemânarea, nu făcu altceva decât să ridice ușor din sprâncene, după care se apucă de treabă. Douăzeci de minute mai târziu, trimise juriului ad-hoc o omletă nemaipomenită pentru desert și o carafă de cafea aburindă.
Îndoielile Rebeccăi privind procedura de angajare se evaporară de îndată ce luă prima înghițitură de mâncare.
- Minunat, spuse ea, luând și a doua îmbucătură. Ce idee să folosească roșii și coniac ca să încropească un sos delicios. Aveți de gând să o angajați?
- Da, madame Brunei a trecut toate cele trei teste cu brio, spuse căpitanul Wilding din celălalt capăt al mesei, înghițind o bucată serioasă de omletă.
- Ce teste? întrebă Rebecca luând încă o îmbucătură.
- În primul rând, atitudinea. A fost dispusă să facă numaidecât ceea ce era nevoie, spuse căpitanul, sorbind din cafeaua excelentă. În al doilea rând, a fost ingenioasă, a reușit să se decidă într-un timp foarte scurt ce poate prepara cu ingredientele pe care le avea la dispoziție, ceva rapid, dar care să și impresioneze plăcut. În al treilea rând, rezultatul a fost delicios.
- Nu ar trebui ca priceperea ei ca bucătăreasă să conteze cel mai mult? întrebă Rebecca rămânând cu furculița în aer.
- Degeaba ar fi fost pricepută dacă ar fi fost prea temperamentală pentru a-și face treaba. Faptul că a cooperat este cu atât mai important într-o casă unde au existat probleme.
Rebecca își termină gânditoare omleta. Noul secretar înțelegea mai bine natura umană decât lăsa să se întrevadă conformația lui de hamal în port. De asemenea, păra să îi placă grozav arta. Poate că pânî la urmă Sir Anthony nu alesese atât de rău.
- Ați început cu dreptul, căpitane, spuse ea ridicându-se. Ne vedem la cină.
- Așadar, am trecut testele dumneavoastră? întrebă el ridicând sprânceana.
- Ați fost angajat de tatăl meu, nu este treaba mea să vă testez, spuse ea, stânjenită, de cât de sceptică fusese.
- Sunteți prea modestă, domnișoară Seaton, spuse el cu o ușoară ironie în glas. Sunt convins că tatăl dumneavoastră nu ar păstra un secretar pe care nu l-ați plăcea.
- Adevărat, dar nu m-aș plânge prea curând de un om pe care îl place tatăl meu, spuse ea și își dădu seama că se holba din nou la el.
Oare ce se ascundea, de fapt, în spatele acelor trăsături aspre? Fusese un model de curtoazie, dar ea era convinsă că nu îi stătea în fire să fie atât de blând. Ce îl făcea oare atât de diferit de bărbații pe care îi cunoștea? Atâta vreme cât el se simțea forțat să fie atent la fiecare cuvânt pe care îl scotea, de teamă să nu fie concediat, nu avea să afle asta.
- Nimeni nu ar trebui să fie în permanență circumspect, așa că vă dau voie să vorbiți liber când vă aflați în preajma mea, spuse ea dintr-un impuls. Nu mă voi folosi de cuvintele dumneavoastră pentru a-l convinge pe tatăl meu să scape de dumneavoastră.
- Să înțeleg că îmi oferiți libertatea de a vorbi ca un soldat nerafinat și lipsit de tact?
- Exact.
- N-ați obiecta nici dacă mi-aș exprima dorința de a vă săruta? întrebă el cu o luminiță jucăușă în ochii cenușii, limpezi.
- Poftim? răspunse ea, holbându-se la el.
- Mă scuzați, domnișoară Seaton, nu am vrut să spun că vreau, într-adevăr, să vă sărut, zise el pe un ton calm. Încercam doar să stabilesc limitele limbajului pe care îl pot folosi.
- Ei bine, tocmai le-ați depășit. Să nu o mai faceți, spuse ea, și, întorcându-se pe călcâie, ieși din salonul unde se servea micul dejun pășind apăsat.
Cu siguranță nu era deloc delicat, dar, pe legea ei, nici nu știa ce o deranja mai mult: comentariul lui revoltător despre sărut sau faptul că pretinsese că nu dorea să facă așa ceva.
Cum avea jumătate de oră liberă înainte de întâlnirea cu Sir Anthony, Kenneth se duse în camera lui.
Servitoarele o făcuseră lună, iar lacheul îi adusese bagajele de la hanul unde își petrecuse noaptea anterioară. Se gândi că majoritatea servitorilor aveau să se comporte satisfăcător - aveau însă nevoie de o mână de fier.
Îi luă câteva minute să își desfacă bagajele. Nu știa exact de ce, dar adusese și un portofoliu cu desenele lui, pe care îl ascunse în fundul dulapului, ca să nu-l găsească servitorii. Apoi se târî prin cameră, simțindu-se atât de obosit de parcă ar fi mărșăluit vreo cincizeci de kilometri. Consuma energie să amăgești pe cineva.
Se opri lângă fereastră și privi afară la micuța grădină. Dincolo de ea se înșiruiau casele și acoperișurile din Mayfair, cel mai select cartier al orașului ce reprezenta inima Marii Britanii. Deși își făcuse studiile la Harrow, la doar câteva zeci de kilometri distanță, nu petrecuse efectiv mai mult de câteva zile în Londra, iar, la vârsta la care ar fi putut începe să cunoască plăcerile oferite de acest oraș, plecase din țară.
Se întreba ce avea să-i ofere această vizită la Londra. Undeva în apropiere, Hermoine, acum văduva Kimball, trăia comfortabil cu banii de care îl jefuise pe răposatul ei soț. Kenneth spera din toată inima că nu avea să o întâlnească. Deși trecuseră aproape cincisprezece ani, nu ar fi reușit să îi vorbească politicos mamei lui vitrege.
Lord Bowden locuia și el în apropiere și dorea ca investigatorul lui să îi aducă rapoarte periodice. Oftând, Kenneth se lăsă să se afunde într-un fotoliu pentru a-și creiona în minte impresia pe care i-o lăsase casa lui Sir Anthony.
Se părea că această investigație avea să fie o treabă mai urâtă decât de gândise el. Deși Sir Anthony putea fi absent și arogant uneori, nu era greu să îl placi. Avea să fie dificil să lucreze în fiecare zi cu omul acesta în timp ce căuta dovezi pentru a-i distruge viața.
Își aminti că, dacă Seaton își omorâse soția, merita tot ce avea să i se întâmple. Era însă oare Sir Anthony capabil de crimă? Posibil. Era un bărbat puternic și impulsiv, căruia îi plăcea să obțină mereu ce voia. Într-un moment de furie, ar fi putut deveni violent. Un simplu brânci în timp ce se plimba cu soția pe faleză ar fi avut consecințe dezastruoase. Și pentru asta ar trebui trimis la închisoare, deși nu ucisese cu premeditare.
Dar cum putea fi dovedită o asemenea crimă fără martori? Kenneth trebuia să afle exact ce se întâmplase în casa lui Seaton în preajma morții lui Helen - și nu doar ce se întâmplase, ci care era starea de spirit a pricipalilor actori ai dramei.
Se gândi apoi la reacția Rebeccăi Seaton când îi spusese că mama ei murise într-un accident prostesc și oribil. Reacția ei păruse să trădeze ceva mai mult decât amărăciune. Lăsase să se înțeleagă că suspiciunile lui Bowden ar putea fi întemeiate. Se întrebă ce voise ea să spună când menționase faptul că tatăl ei nu mai fusese "în apele lui" de la moartea acesteia. Durere sau.... vină?
Kenneth se înfioră când se gândi la Rebecca Seaton. N-ar fi trebuit să facă acea remarcă prostească legată de faptul că ar vrea să o sărute. Rebecca plecase cu pasul apăsat, asemenea unei pisici furioase. Dar naiba să o ia, era ceva la ea care îl atrăgea din cale-afară! Cu siguranță nu era vorba de dragoste la prima vedere. Nici măcar nu era sigur că o plăcea. Cu toate astea, felul ei incisiv de a fi și individualitatea ei îl intrigau, motiv pentru care și vorbise atât de nesăbuit. Stătuse prea mult departe de societatea civilizată. Trebuia să reînvețe bunele maniere.
Deși după ce petrecuse doar câteva ore în casa familiei Seaton își dăduse seama că talentul lui artistic era strict al unui amator, ridică un creion și începu să schițeze în voie ceva pe un carnet de notițe. Întotdeauna se relaxase desenând, și de multe ori asta îl ajuta să își limpezească ideile și sentimentele.
Schiță o miniatură a voluptoasei Lavinia a lui Sir Anthony. Ar fi un model bun pentru o Venus decadentă. Tăie apoi desenul cu două linii rapide. Ce ciudat că, deși adorase întotdeauna frumusețea, nu se îndrăgostise niciodată de o femeie frumoasă.
Catherine Melbourne, văduva unui militar care însoțise brigada în Spania și în Belgia, era una dintre cele mai năucitoare femei de pe fața pământului și pe atât de bună la suflet și iubitoare pe cât era de frumoasă. Și-ar fi dat bucuros viața pentru ea și pentru fiica ei, însă nu nutrise niciodată mai mult decât prietenie față de ea, chiar și după ce devenise văduvă. O iubise pe Maria în schimb, o aprigă luptătoare de gherilă spaniolă.
Gândindu-se la Maria, își dădu seama că erau similitudini între ea și Rebecca. Nici una din ele nu era frumoasă în sensul convențional al cuvântului, însă fiecare arsese în focul unei pasiuni devoratoare. În cazul Mariei, era vorba despre Spania, în timp ce pentru Rebecca Seaton, Kenneth bănuia că era arta. Picturi de o asemenea calitate nu puteau fi realizate doar bazându-te pe talent. Probavil se abandona picturii până la obsesie.
Înverșunarea ei neclintită îl atrăgea. Maria trăise și murise pentru Spania, dar, când avea timp și chef, făcea dragoste ca o pisică sălbatică. Să împartă patul cu ea fusese tumultos și satisfăcător. Kenneth nu reușise că își închipuie cum ar fi arătat o viață normală, de zi cu zi, alături de ea, deși asta nu îl împiedicase să o ceară de soție. Oare ar fi fost ceva diferit dacă ea ar fi acceptat? Ar mai fi fost oare astăzi în viață?
Preț de o clipă, ultima imagine a Mariei îi răsări în minte, dar o alungă repede. Nu putea schimba trecutul. Trebuia să se gândească la prezent, la Sutterton, la Beth și la viitorul lor.
Nu avea să fie ușoară misiunea lui. Vizitiul ar putea fi de ajutor, și avea să încerce să dea și de fostul secretar, Tom Morley, dar nu era deloc optimist. Din experiența în spionaj din Spania, învățase că imaginea de ansamblu era formată din numeroase bucățele mai mici pe care le adunai cu trudă dintr-un număr de surse. Ori aici avea puține surse.
Recunoscu fără prea mare tragere de inimă că Rebecca era, probabil, cea mai bună sursă de informații privind moartea mamei ei. Ea știa, cu siguranță, lucruri de care servitorii nu aveau habar. Trebuia să se împrietenească cu ea, doar pentru ca apoi să o trădeze.
Înjură încetișor în timp ce se pregătea să coboare în biroul lui Sir Anthony. Treaba cu războiul era mai sinceră și mai onorabilă decât ce făcea el aici.
- Trimite tuturor persoanelor din acest teanc scrisori politicoase, prin care să le presezi să plătească, spuse Sir Anthony făcând semn spre un morman de scrisori. Majoritatea sunt aristrocrați, negustorii își plătesc mai repede facturile. O altă îndatorire a ta este să îmi întreții jurnalul zilnic, continuă el scotocind prin dezordinea de pe biroul secretarului și scoțând la iveală un carnețel legat în piele. Îmi notez ce vreau să țin minte pe bucățele de hârtie, spuse el deschizându-l, dând la iveală o sumedenie de foi scrise îndesate în copertă. Astea trebuie transcrise.
Kenneth luă jurnalul și parcurse repede o foaie. Notițele, scrise frumos de Tom Morley, erau "5 februarie, 10.00-11.00, Ducele de Candover și familia, lumină cam proastă". În aceeași zi, mai erau menționate încă două programări pentru portrete, alături de alte notiție privind vizitele unor prieteni și o întrunire a Consiliului Academiei Regale.
Kenneth simți cum îl cuprinde un val de entuziasm. Caietul cu programăriledin vara în care murise Lady Seaton aveau să îi furnizeze informații prețioase legate de activitățile lui Sir Anthony.
- Aveți un program foarte plin, remarcă el, ascunzându-și reacția.
- Prea plin. Anul trecut am avut trei sute șase ședințe de pozat, ceea ce mi-a lăsat suficient timp pentru tablourile mele cu subiect istoric, spuse Seaton, oftând dramatic. Este foarte dificil însă să refuzi o doamnă care se milogește să îi faci portretul, spunându-ți că nimeni nu ar putea să o facă mai bine.
Kenneth fu tentat să remarce că Seaton recunoscuse deja că îi plăcea meseria de portretist și că venitul provenit din această îndeletnicire îi permitea să își întrețină casa atât de scumpă, dar se abținu.
- Mai doriți să-mi explicați ceva, domnule? întrebă el.
- Nu, ajunge pentru astăzi, spuse Sir Anthony ridicându-se. O să îți dictez scrisorile mâine dimineașă. Ai destule lucruri de făcut deocamdată.
Puțin spus destule. Avea să îi ia ceva vreme lui Kenneth să ajungă la zi cu sarcinile acumulate. Tocmai se pregătea să îl întrebe pe Sir Anthony ce dorea să fie rezolvat înainte de toate, când se auziră pași pe hol.
După o bătaie superficială la ușă, aceasta se deschise, lăsând să intre trei personaje îmbrăcate foarte bine.
- Cum așa, Seaton, nu te afli în fața șevaletului? îl întrebă cel mai înalt dintre ei, un bărbat arătos cam de vârsta lui Seaton.
- Îmi inițiez noul secretar, care a apărut la ușa mea prin bunăvoința Providenței, spuse Seaton arătând spre Kenneth. Căpitanul Wilding a fost trimis de un prieten anonim care știa că am mare nevoie de un secretar. Oare ție ar trebui să îți mulțumesc, Malcolm?
- Cu siguranță nu ți-aș spune dacă am preferat să rămân anonim, replică Malcolm aruncându-i o privire aspră, curioasă lui Kenneth.
Sir Anthony dădu din cap amuzat, ca și cum asta i-ar fi confirmat bănuiala.
- Căpitane Wilding, aceștia sunt câțiva dintre prietenii mei dragi, cărora le place să îmi folosească atelierul pe post de salon.
- Însă doar după-amiaza târziu, spuse femeia care venea în spatele lui Malcolm.
Spre surprinderea lui, era volptuoasa Lavinia, îmbrăcată acum după toate capriciile modei.
- Dacă nu poți fi un tiran în propria ta casă, atunci unde? replică Sir Anthony înainte de a face prezentările.
Kenneth se ridică și îi salută mormăind pe oaspeți. Malcolm cel elegant se dovedi a fi Lord Frazier, un bine cunoscut nobil și pictor. Cel de-al doilea bărbat, scund și îndesat, cu un zâmbet larg, era George Hampton, gravor și proprietar al celui mai faimos magazin de gravuri din Marea Britanie. Lavinia fu prezentată ca Lady Claxton.
Kenneth nu vorbi prea mult, dar îi studie pe toți îndeaproape. Acești oameni o cunoscuseră, cu siguranță, pe Lady Seaton.
- Sperasem să văd cum te descurci cu noul tablou despre Waterloo, spuse Malcolm Frazier după câteva minute de flecăreală. Putem să aruncăm și noi un ochi?
- Nu prea am avut vreme să mai lucrez la el de la ultima voastră vizită, dar poți să îl vezi dacă vrei, spuse Sir Anthony ridicând din umri și oferindu-i Laviniei brațul.
Înainte ca grupul să iasă din cameră, Rebecca Seaton apăru în cadrul ușii cu părul și mai neîngrijit decât înainte, oprindu-se la vederea oaspeților.
- Ce face cea mai frumoasă artistă din Londra? întrebă Lord Frazier cu voce tărăgănată.
- Nu am nici cea mai vagă idee, răspunse ea. Tu cum te simți?
- Ești singura femeie pe care o cunosc care refuză să accepte complimente, spuse el râzând, trecând peste aluzia ei că ar fi vanitos.
- Dacă nu le-ai oferi atâtor persoane, poate aș fi dispusă să păstrez unul pentru mine, replică Rebecca pe un ton dulce în timp ce îi saluta pe Lavinia și pe George Hampton.
După ce oaspeții se duseră să vadă tabloul lui Sir Anthony, Rebecca i se adresă lui Kenneth:
- Văd că ați făcut cunoștință cu primii membri ai salonului lui Seaton.
- Sir Anthony mi-a spus că lumea îi folosește casa pe post de loc de întâlnire, dar am crezut că glumește, spuse Kenneth ridicând din sprâncene.
- Tata nu primește vizitatori inopinați dimineața devreme, însă, spre sfârșitul după-amiezii, îi cam place să vină lume ca să îi vadă operele și să stea la taclale cu clienții lui. Uneori e o adevărată pacoste. Ați văzut cumva o pisică pe aici? întrebă ea în timp ce cerceta din priviri biroul.
- O pisică?
- Un animal micuț cu patru picioare, mustăți și coadă, spuse ea scrutând locul de sub biroul tatălui ei. Încăperea aceasta este una dintre ascunzătorile preferate ale pisicii mele.
Kenneth căzu pe gânduri. Deși în mare parte își concentrase atenția asupra lui Sir Anthony, păru să își aducă aminte că prinsese cu coada ochiului o mică umbră. Se îndreptă spre dulapul unde erau ținute instrumenele de scris și se uită sub el. O pereche de ochi mari, galbeni, îl priviră fără teamă.
- Bănuiesc că aceasta este micuța dumneavoastră felină, spuse el.
- Ieși de acolo, Ghostie, zise Rebecca lăsându-se în genunchi lângă Kenneth. E aproape ora mesei.
Pisica se strecură de sub dulap și se întinse languros. Era un motan gri, slab, dar musculos, cu răni cicatrizate la urechi de la bătăile cu alți motani și cu o coadă scurtată nefiresc. Rebecca începu să îl alinte și îl urcă pe umeri. Lui Kenneth i se păru interesant cum asprimea ce-o caracteriza se transformă în afecțiune pură.
- Cum e corect, Ghost sau Ghostie? întrebă el.
- De fapt îl cheamă Gray Ghost, spuse ea mângâind pisica pe șira spinării, ceea ce produse un tors puternic, intermitent. Era un motan rupt de foame care obișnuia să se milogească după mâncare la ușa bucătăriei. Am început să îl hrănesc, însă de-abia după luni bune m-a lăsat să pun mâna pe el. Acum însă e o adevărată pisică de casă.
Kenneth găsi că grija ei pentru o creatură sălbatică și flămândă era înduioșătoare, deși neașteptată. Dorind să profite de atmosfera asta relaxantă pentru a-și îmbunătăți relația cu ea, îl scărpină pe Gray Ghost între urechi.
- Este un individ tare frumușel. Și unde mai pui că e și bine educat. A dormit pe perioada întregii invazii de mondeni.
..............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu