5.
În timp ce el blestemă în minte, Lavinia se îndreptă de la mijloc fără prea mare grabă.- Bună, draga mea, spuse ea, și privirea i se mută de la Rebecca înapoi la Kenneth. Sper că îți merge bine cu munca. Am primit o grămadă de complimente pentru cel mai recent tablou cu mine pe care l-ai pictat. Dacă mi-ai permite să dezvălui numele artistului, ai avea atât de multe comenzi, că nu ai putea să le faci față, spuse ea zâmbind și ieșind plutind din cameră.
Rebecca o lăsă pe Lavinia să treacă, după care intră în birou și trânti ușa după ea.
- Tatăl meu se așteaptă ca secretarul lui să fie versatil, căpitane, dar dumneata îi depășești așteptările.
- Dacă ai auzit conversația de final, știi că i-am respins politicos avansurile, spuse Kenneth pe un ton blând.
- Nu se poate spune același lucru și despre sărut.
- Nu aș putea să fiu violent cu doamna.
- Nu ar fi fost deloc deplasat să o pălmuiești puțin, spuse Rebecca pe un ton obraznic. Lavinia merită o săpuneală.
- Bazându-mă pe ceea ce spunea Lady Claxton, săruturile ilicite nu ar trebui să șocheze prea mult în această casă, zise el, privind-o îndeaproape. În cursul discuției, a menționat relația mamei tale cu George Hampton.
Rebecca se crispă, însă Kenneth nu observă nicio urmă de surpriză pe chipul ei. Știuse despre relație.
- Credeam că te ridici peste nivelul unor astfel de bârfe, căpitane, izbucni ea.
- Dar eu nu bârfesc, pur și simplu ascult, spuse el ezitând. Te-a supărat ideea că părinții tăi erau atât de.... nonconformiști?
- Vrei să spui promiscui, replică ea și aruncă o privire portretului mamei ei înainte de a se refugia la fereastră. Cum m-ar fi putut supăra? Așchia nu a sărit prea departe. Mi-am distrus reputația la optsprezece ani. Imoralitatea se moștenește.
- Nu cred asta, spuse el blând. Chiar ai fugit de acasă din cauza exemplului pe care ți l-au dat părinții tăi sau pentru că erai în căutarea dragostei?
- Chiar înainte de prima mea ieșire în societate, am întâlnit un tânăr viconte care venise la tata să își facă portretul, spuse ea după o lungă pauză. Am confundat avansurile lui cu ceva serios și am consimțit să fac o plimbare călare cu el în parc. Când am descălecat și am început să ne plimbăm pe jos, a vrut să mă bruscheze, și, când am încercat să opun rezistență, mi-a spus că, de vreme ce crescusem printre artiști, nu aveam niciun drept să o fac pe cuvioasa.
- Sunt convins că i-ai dat replica.
- L-am împins în fântână și am plecat, dezgustată atât de el, cât și de tatăl meu, care mă adusese în situația de a fi insultată în acest fel. Poate nu am fost prea rezonabilă, însă eram tânără și cât se poate de rănită, spuse ea, și o veni de la gât începu să i se zbată.
- Apoi am fost prezentată în societate și l-am întâlnit pe Frederick, care suspina și scria poezii și îmi spunea că mă iubește, ceea ce era ca un balsam pentru inima mea rănită. Părinții mei nu îl plăceau, și probabil nu ar fi ieșit nimic din asta dacă nu aș fi aflat despre relația dintre mama și unchiul George. Deși știam despre escapadele tatei, am fost șocată când am aflat că nici mama nu era departe de el, așa că, trei zile mai târziu, am fugit de acasă. Mi-ar dat repede seama că părinții mei avuseseră dreptate și că ar fi fost o greșeală să mă căsătoresc cu Frederick, continuă ea cu un zâmbet strâmb. Din fericire, am aflat asta înainte de a fi legată de el pentru tot restul vieții.
Kenneth cugetă în sinea lui că părinții fetei ar fi trebuit să îi ofere fiicei lor mai puțină libertate și mai multe sfaturi bune.
- Bănuiesc că avantajul în a avea niște părinți liberali a fost faptul că s-au arătat dispuși să te primească înapoi, în ciuda scandalului.
- Singurele predici pe care mi le-au ținut au fost legate de judecata mea, nu de moralitate, spuse ea încuviințând din cap. Tata mi-a zis că se bucură că am avut atâta minte cât să nu mă mărit cu un asemenea nătărău, iar mama era convinsă că nu aveam să mai fac o asemenea greșeală. Asta a fost tot.
- Și a avut dreptate, nu ai mai repetat greșeala.
- Nici nu am de gând să fac asta pe viitor, spuse ea pe un ton care dădea de înțeles că pentru ea subiectul era închis. Am venit să te întreb ce s-a întâmplat cu valul de pânză pe care l-am comandat, am cam rămas fără material.
- I-am scris ieri furnizorului și am primit un bilet de la el cu poșta de astăzi. Și-a cerut scuze pentru întârziere și a spus că vor livra pânza poimâine. Mai voiai să mă întrebi ceva?
- A, nu, asta era, spuse ea întorcându-se și pregătindu-se să iasă.
- Mai este cazul să vin în această după-amiază pentru ședința de pozat sau ești prea supărată pe mine pentru asta?
- Nici vorbă, spuse ea aruncându-i o privire ironică. Cam toți eroii lui Byron erau asaltați de femei desfrânate precum Lavinia, ceea ce te face corsarul perfect, chicoti ea și ieși, închizând ușa.
Lui Kenneth îi pieri zâmbetul de îndată ce începu să cântărească lucrurile pe care le aflase.
Acea Helen Seaton pe care o descrisese Lavinia ar fi putut fi ucisă de mai multe persoane. Detașarea superficială cu care Sir Anthony acceptase aventurile ei ar fi putut la fel de bine ascunde o furie care dospea în tăcere. Poate că amanta lui misterioasă tânjea ca pictorul să fie doar al ei sau poate Helen hotărâse să îl scoată pe George Hampton din viața ei, iar acesta o ucisese într-un acces de gelozie furibundă. Sau poate existaseră și alți amanți necunoscuți.
Pasiunea și averea erau cele mai evidente motive pentru o crimă, asta în cazul în care chiar fusese o crimă. Kenneth oftă nemulțumit. Cu cât petrecea mai multă vreme la reședința Seaton, cu atât i se părea mai dificil să afle adevărul despre Helen Seaton și cu atât mai mult ura faptul că trebuia să joace acest joc dublu. Devenise confidentul Rebeccăi, deși el se afla aici sub un pretext fals, și asta era un fel de trădare. Dacă ea avea să afle vreodată ce făcea el.... Dar nu era, cu siguranță, un gând pe care să dorească să îl ducă la capăt.
Rebecca se dojeni în sinea ei în timp ce se retrăgea din nou în atelier, unde se simțea în siguranță. Când o găsise pe Lavinia sărutându-l pe Kenneth, ar fi trebuit să plece în liniște și să revină mai târziu. În loc de asta însă, simțise cum o străfulgerase o gelozie crescândă și, mai rău, lăsase să se vadă asta, deși nu avea niciun drept să fie geloasă pe el. Sărutul acela impulsiv pe care îl împărtășiseră nu însemnase nimic, deși îi stârnise niște senzații ce se împrăștiaseră în tot corpul. Kenneth era angajatul tatălui său, nu pețitorul ei.
Cu toate acestea, deși se împăcase mereu de minune cu Lavinia, acum îi venea să îi scoată ochii. Rebecca roși când își aminti privirea curioasă a Laviniei. Oare ghicise că secretarul tatălui ei o interesa mai mult decât era normal?
Rebecca făcu repede un portret al Laviniei, de două ori mai grasă și cu riduri serioase, în speranța că se va simți mai bine, însă exercițiul acela copilăresc, nu reuși deloc să o înveselească. Își reaminti că Kenneth nu încurajase avansurile Laviniei și se pregăti pentru ședința de pozat din acea după-amiază. Îi luă doar câteva minute să aranjeze divanul, covorul persan și oglinda pe care avea să o foloseacă pentru portretul celuilalt Kenneth.
Kenneth trebuia să vină după masa de prânz. Rebecca se uită neliniștită prin atelier. Deși avea o grămadă de lucruri de făcut, nu avea chef de nimic.
Privirea îi căzu asupra tabloului cu Diana, zeița vânătorii. Promisese să în înrămeze și să înlocuiască cu el picturile oribile din camera lui Kenneth. Gândindu-se că ar putea fi o metodă subtilă de a cere scuze pentru proasta ei dispoziție, înrămă tabloul așa cum trebuia, apoi alese încă două tablouri, un peisaj de talie mare din Țara Lacurilor și un studiu cu Gray Ghost pândind o pasăre cu o privire de panteră în ochișorii lui de culoarea chihlimbarului.
Luă cu ea cele două tablouri mai mici, coborî la parter și bătu la ușa lui Kenneth. Cum nu primi niciun răspuns, intră. Strâmbă din nas când văzu tablourile agățate în camera lui - adevărate insulte pentru orice iubitor de artă. Să fi fost în locul lui Kenneth, le-ar fi aruncat pe fereastră.
Tocmai agăța tabloul cu Diana, când dădu cu piciorul peste un portofoliu proptit de șifonier. Acesta se deschise, și din el alunecară pe covor mai multe desene. Rebecca se aplecă să închidă mapa, întrebându-se ce făcea căpitanul cu un portofoliu de artist, însă se opri siderată. Deasupra era o scenă de bătălie.
Soldații se avântau în față cu baionetele întinse, prin fumul care plutea în jur, iar caii se ridicau pe fundal. Atenția îi fu atrasă însă de personajul din centrul paginii. Definită în întregime prin liniile negre ale fundalului, zări silueta unui bărbat în agonie. Fără a face risipă de detalii, conturul sugera lovitura mortală dată de un glonț care sfâșia fragila carne umană.
Șocul morții, un moment de tăcere eternă proiectat printre ororile iadului. Era o imagine de o forță profundă, viscerală.
Rebecca se așeză cu picioarele încrucișate pe podea și începu să răsfoiască portofoliul. Acesta conținea portrete în cărbune și creioane colorate, reprezentări de clădiri, de o precizie topografică, și câteva peisaje în tempera minunate.
Deși nici una dintre acestea nu egala tragismul primei imagini, erau toate executate cu măiestrie.
Ultima schiță înfățișa doi tineri care se agățau cu disperare unul de celălalt. Legenda adăugată sugera că era vorba despre Romeo și Julieta. Deși erau îmbrăcați în haine medievale, emoția vie care transpărea din imagine o făcu să presupună că erau niște amanți din viața reală, poate aflați în pragul unei despărțiri din cauza războiului.
Tocmai analiza această imagine, când ușa de deschise și apăru Kenneth. Când o văzu, se opri, înlemnind, și expresia de pe chipul lui se întunecă, apoi trânti ușa și intră în cameră.
- Ce Dumnezeu faci aici? izbucni el furios, uitând pe dată de respectul tacit pe care-l afișa de obicei.
Rezistând impulsului de a se ghemui de teamă, Rebecca duse o mână la portofoliul din poala ei.
- Tu ai desenat imaginile astea?
- Nu ai niciun drept să îți bagi nasul în lucrurile mele, spuse el smulgându-i portofoliul.
- Dar nu îmi bag nasul pe nicăieri, protestă ea. Am răsturnat fără să vreau portofoliul în timp ce agățam noile tablouri. Asta e opera ta? repetă ea, întrebându-se de ce oare se supărase Kenneth atât de tare.
Acesta se opri, de parcă ar fi cântărit dacă spunea sau nu adevărul, apoi încuviință din cap fără tragere de inimă.
Fiindcă nu se simțea în largul ei pe podea, Rebecca se ridică, însă, din nefericire, prin statura lui, Kenneth încă o domina.
Simțea o oarecare empatie pentru bieții francezi care dăduseră nas în nas cu el pe câmpul de bătălie, căci imaginea lui inspira pur și simplu teamă.
- De ce ai ascuns faptul că ești artist? întrebă ea când curiozitatea reuși să biruie precauția.
- Nu sunt artist, sări el repede.
- Ba firește că ești, replică ea. Nimeni nu învață să deseneze atât de bine decât după ani întregi de exercițiu. De ce îți ții opera așa în secret și de ce reacționezi ca un taur înfuriat?
- Îmi cer scuze, spuse el trăgând adânc aer în piept. Nu fac chiar un secret din faptul că desenez, dar sunt un simplu diletant. Ar fi o îngâmfare din partea mea să pomenesc despre desenele mele în prezența ta sau a tatălui tău.
- Prostii, spuse ea pufnind. Ești foarte talentat. Nu este de mirare că ai reușit să îl impresionezi pe tata cu modul în care înțelegi picturile, continuă ea, zâmbind ușor. Am fost înconjurată de artiști toată viața, însă tu ești singurul pe care l-am întâlnit care să își ascundă opera.
- Nu sunt artist! spuse el furios, cu o notă de vulnerabilitate în glas.
Uimită de vehemența lui, Rebecca își puse mâinile pe umerii lui și îl făcu să se așeze pe pat.
- Care e problema, Kenneth? Te porți foarte ciudat, spuse ea cu mâinile apăsându-i ușor umerii, în timp ce îl privea în ochi aproape de la același nivel.
Simți cum i se crispează mușchii sub mâinile ei, și Kenneth își feri privirea.
- Tatăl meu ura interesul meu pentru artă și a încercat să mă facă să renunț bătându-mă, spuse el după o lungă pauză. Nu considera că desenul și pictura merită să se numere printre preocupările unicului său fiu.
- Și, cu toate astea, nu te-ai dat bătut.
- N-am putut, spuse el simplu. Era ca o flacără care ardea în interiorul meu. În desenele mele, puteam spune lucruri pe care nu le puteam formula în cuvinte. Astfel, am învățat să ascund sau să distrug orice făceam în acest domeniu, să pretind că nu era important pentru mine.
- Ce îngrozitor! izbucni Rebecca.
Nu era de mirare că fusese atât de tulburat de descoperirea ei.
- Aș fi înnebunit dacă părinții mei ar fi încercat să mă oprească să desenez, mărturisi ea, stăpânindu-și impulsul de a-l săruta pentru a-i alunga umbrele din privire și mulțumindu-se să îi atingă obrazul cu dosul mâinii, după care se îndepărtă de el.
- În loc de asta, ai avut norocul de a trăi în casa unuia dintre cei mai buni pictori din Anglia, spuse el cu un zâmbet strâmb. În tinerețea mea, visam în secret să studiez la Academia Regală, pentru a deveni artist profesionist. Acum este prea târziu. Am devenit soldat, ceea ce echivalează tocmai cu opusul artei. Văzându-mă înconjurat de atâtea picturi minunate, îmi vine să îmi ard slabele mele eforturi, spuse el aruncând o privire portofoliului.
- Ești artist, Kenneth, spuse ea cu emfază. Deja știi să desenezi mai bine decât jumătate dintre artiștii profesioniști din Londra, iar, dacă te concentrezi pe asta, ai putea fi un artist remarcabil.
- Mă pricep la desen și pictez în tempera binișor, admise el, dar astea sunt lucruri cu care se pot lăuda toate tinerele domnișoare și câțiva tineri domni. Am treizeci și trei de ani. Au trecut de mult vremurile când aș fi putut învăța să devin artist adevărat.
- Cum definești un artist? întrebă ea curioasă.
- Cineva care face mai mult decât să redea o asemănare, care dă la iveală ceva nou legat de un subiect, care scoate la lumină ce este ascuns la acesta, spuse el încet. Tabloul acesta cu Gray Ghost e tare drăguț și amuzant - și e pictat cu mare dragoste. Cu toate acestea, scoate la iveală și partea lui sălbatică, acea cruzime care sălășuiește în inima oricărei feline grăsuțe căreia îi place să stea tolănită lângă căminul călduț. La fel și în cazul tabloului cu Diana, zeița vânătorii: e înfățișată puternică și mândră de abilitățile ei, dar totodată se observă și acea singurătate ce rezultă din faptul că e diferită. Se vede că tânjește să fie ca alte femei. Îmi amintește puțin de tine.
Ah, să-l ia naiba! Nu o deranja capacitatea lui de analiză când era vorba despre tablouri cu pisici, însă. când venea vorba despre ea, nu prea îi convenea asta.
- L-am pictat pe Ghost pur și simplu așa cum l-am văzut eu, spuse ea, trecând cu vederea comentariul privind tabloul cu Diana.
- L-ai văzut astfel pentru că ai viziune artistică, spuse el, mergând să studieze mai îndeaproape tabloul. Viziunea ta unică, individuală asupra lumii se regăsește în ceea ce faci. Cred că aș putea recunoaște orice a ieșit din mâinile tale.
Gândul că el ar putea să o recunoască fără greșeală prin opera ei era la fel de intim ca un sărut. Preferând să discute despre el, și nu despre ea, Rebecca scoase câteva imagini din portofoliu.
- Dai și tu ai această capacitate, spuse ea, indicând un portret în pastel al unei frumoase spanioloaice cu părul negru. Această femeie nu este doar frumoasă, ci și hotărâtă. Feroce de devotată. Chiar periculoasă.
Chipul lui Kenneth se crispă, confirmându-i parcă descrierea.
Rebecca ridică apoi imaginea unui soldat rănit de un glonț.
- Dacă un artist este definit de viziunea lui unică, atunci și tu ești unul. Acest tablou este strălucit și plin de originalitate.
- Asta este o încercare eșuată, spuse el ridicând din umeri. Am desenat asta azi-noapte, mânat de ceea ce ai spus tu legat de faptul că desenezi lucrurile care te deranjează. Întrucât pentru mine desenul a fost mereu o cale de eliberare, m-am hotărât să văd dacă pot scăpa astfel de vreunul dintre demonii mei mai cuminți.
- Și a funcționat? întrebă ea, privind desenul.
Dacă ăsta era un demon cuminte, i-ar fi plăcut la nebunie să vadă unul rău de tot.
- Să știi că da. Imaginea aceea mi-a pârjolit mintea neîncetat în timpul primei bătălii la care am luat parte. Faptul că am pus-o pe hârtie a făcut ca amintirea ei să pară.... nu neapărat mai puțin clară, spuse el încruntându-se, ci cumva mai îndepărtată.... mai sigură.
- De asemenea, mi-a oferit mie șansa de a vedea și de a înțelege ceva ce nu voi vedea niciodată în realitate. Dacă asta nu te face artist, atunci ce? replică ea, închizând portofoliul.
- Capacitatea de a picta în ulei, spuse el cu un zâmbet timid. Niciun alt mediu de lucru nu poate concura cu intensitatea și bogăția culorilor din picturile în ulei. Cărbunele și acuarelele sunt folosite de orice amărât de măzgălitor.
- Atunci învață să pictezi în ulei, izbucni ea pe un ton caustic. Nu e mare lucru. Din multe puncte de vedere, este mai greu să pictezi cu acuarele, și totuși de pricepi de minune la asta.
Cicatricea de pe față se făcu și mai albă.
- Nu crezi că ești în stare să faci asta, spuse ea, văzând că el nu scoate o vorbă.
- Îmi.... îmi doresc prea mult asta pentru a crede că ar fi cu putință.
Cuvintele lui spuneau multe despre viața pe care o dusese.
- O să te învăț, spuse ea scurt, știind că lui Kenneth nu i-ar fi plăcut să știe că îi stârnea milă. De îndată ce depășești convingerea asta nefondată cum că nu ești în stare să pictezi în ulei, te vei descurca minunat. Ai o grămadă de idei prostești legate de ce înseamnă să fii artist, spuse ea cu voce hotărâtă, văzând că el se pregătește să protesteze. Adevărul este că un artist nu este nici mai mult, nici mai puțin decât cineva care creează artă. Ai talent, așa că prețuiește-l. Să fii în atelierul meu la ora două, îi aruncă ea peste umăr, dupe ce se întoarse și se îndreptă spre ușă.
Pașii ei încetiniră după ce închise ușa și se îndreptă spre scări. Se simțea stoarsă de puteri, și nu doar din cauza empatiei pe care o resimțea pentru ceea ce îndurase Kenneth. Gândurile lui despre ce însemna să fii artist o provocaseră să se gândească la propria ei viață. Fusese atât de norocoasă, atât de norocoasă! Poate că, din multe puncte de vedere, Sir Anthony fusese un părinte cam absent, dar îi respectase și îi încurajase mereu talentul.
Cum o fi să ai forța și îndemânarea letală a unui războinic și suflet de artist?
Sărmanul pirat damnat!
Cu hotărârea întipărită pe chip, deschise ușa atelierului ei. Când avea să termine cu Kenneth Wilding, acesta avea să știe că era artist. Dacă nu, aveau să se străduiască împreună până aveau să-și dea obștescul sfârșit.
Capitolul 11
După ce plecă Rebecca, Kenneth se prăbuși pe un scaun, tremurând de parcă ar fi fost scuturat de friguri. Se simțea ca și cum l-ar fi lovit cineva în cap cu un ciocan, deschizându-l.
Rebecca spusese că avea talent, că era deja artist. Iar Rebecca Seaton nu era genul de femeie care să facă risipă de complimente.
Își regăsi suflarea și se întrebă dacă ceea ce spusese ea era adevărat. Oare nu era prea târziu?
Fără să își dea seama, pusese întotdeauna pictura în ulei pe un piedestal, ca o artă de care erau capabili mai degrabă zeii decât niște bieți muritori. Acum, că Rebecca îl făcuse să conștientizeze acest lucru, vedea cât era de absurdă ideea. Bineînțeles că majoritatea artiștilor începeau să picteze în ulei la o vârstă mult mai fragedă. Rebecca începuse încă din pruncie, însă el chiar desena foarte bine și avea un simț aparte pentru compoziție și culoare.
Poate.... poate ar putea învăța să fie un pictor adevărat - nu unul de talia lui Sir Anthony sau al Rebeccăi, dar îndeajuns de bun pentru a fi uneori satisfăcut de propriile eforturi.
Perspectiva îl umplea de un sentiment amestecat de teamă și extaz, o senzație apropiată cumva de reacția unui tânăr la niște gânduri cam neortodoxe, își dădu el seama.
Abia când se ridică își aminti de ce venise el la reședința Seaton: ca să cerceteze o moarte misterioasă. Acum, fiica suspectului se oferise să-l ajute să-și împlinească dorința lui cea mai arzătoare. Însă a accepta acest cadou atâta vreme cât misiunea lui putea distruge persoana pe care tânăra o iubea ar fi fost un gest josnic. Cu toate astea, Dumnezeu să-l ajute, căci nu putea să refuze.
Pentru prima oară de când acceptase propunerea lui Lord Bowden se gândi să își abandoneze misiunea. Înfuriat, Bowden ar revendica imediat moșia, dar, dacă ar avea șansa de a duce viața după care tânjea, poate că ar reuși să suporte pierderea moșiei. Ar putea continua să lucreze pentru Sir Anthony ca secretar, dedicându-și timpul liber studiului și picturii. Într-o bună zi, poate ar ajunge să se întrețină din meseria de artist. Erau mulți care doreau să își facă portretul, dar nu își puteau permite să apeleze la Sir Anthony Seaton.
Oricine dusese o viață de soldat obișnuit se putea descurca cu bani puțini și cu un minim de confort, și nu ar trebui să ia prea multe comenzi ca să poată supraviețui.
Dar ce avea să se întâmple cu Beth? Ea era răspunderea lui, și el nu avea niciun drept să își cumpere fericirea sacrificându-i ei viitorul. Oricât de fires i s-ar părea lui să trăiască într-un pod, mâncând te miri ce, sora lui merita ceva mai bun.
Strânse din dinți gândindu-se la firea blândă a lui Beth. Era imposibil să dea înapoi acum, la fel cum nu putea să nu accepte oferta Rebeccăi. Avea o singură opțiune, să meargă înainte cu planul și să se roage să nu găsească nimic care l-ar putea implica pe Sir Anthony în cazul morții soției sale.
Din păcate, nu prea credea în rugăciuni.
Înainte de a se îndrepta spre atelierul Rebeccăi, Kenneth se opri pe la birou pentru a rezolva câteva treburi. Spre surprinderea lui, Sir Anthony era deja acolo și se uita lung la superbul portret al soției sale, în timp ce servea un pahar de coniac.
În timp ce Kenneth ezita în prag, Sir Anthony îi aruncă o privire și începu să vorbească pe un ton meditativ:
- Acum douăzeci și opt de ani, am întâlnit-o pe Helen. Uneori îmi este atât de greu să cred că nu se mai află printre noi.
Kenneth intră în birou. După felul în care bolborosea cuvintele, își dădu seama că Sir Anthony nu era la primul pahar.
- Lady Seaton era o frumusețe. Și fiica dumneavoastră îi seamănă.
- Aparent, dar temperamentul Rebeccăi e mai apropiat de al meu. În multe privințe, seamănă mai mult cu fratele meu mai mare, continuă el, cu un zâmbet ironic. Lui Marcus nu i-ar plăcea deloc să afle asta.
- Nu știam că aveți un frate, minți Kenneth, curios să afle și versiunea lui privind cearta dintre frați.
- Marcus e baron, și încă unul foarte scorțos. Nu prea mă are la inimă, nu m-a avut niciodată, de altfel, spuse Sir Anthony luând o înghițitură mare de coniac. Atât el, cât și tata erau convinși că pentru mine cea mai scurtă cale de a ajunge în iad era să mă fac pictor. În rarele ocazii când am mai dat unul peste celălalt, pur și simplu s-a făcut că nu mă cunoaște.
Așadar, Kenneth nu era singurul artist în devenire care avusese de îndurat opoziția familiei. Sir Anthony trecuse mai bine peste asta.
- De ce nu vă are la inimă fratele dumneavoastră?
- Pentru Marcus, a fi pictor nu e cu nimic mai presus decât a fi negustor, pufni Sir Anthony. Probabil a fost consternat acum cinci ani când am fost înnobilat, și astfel cariera mea de proastă reputație a devenit oficial respectabilă.
- Majoritatea ar considera că un artist de talia dumneavoastră ar face onoare familiei sale.
- Au fost.... au fost și alte motive pentru care ne-am îndepărtat, spuse Sir Anthony, îndreptându-și privirea spre chipul soției sale. Helen era logodnica lui Marcus. În clipa în care ne-am cunoscut, parcă am fost luați de val. Ea a încercat să se împotrivească sentimentelor și să facă întocmai ce se cuvenea. Eu, însă, nici măcar nu am încercat. Știam că eram meniți să fim împreună, așa că în două săptămâni am fugit împreună. Nu dura decât o zi să ajungi la Gretna Green, călărind spre nord. Ne-am căsătorit înainte să ne poată opri cineva.
- Bănuiesc că fratele dumneavoastră nu a fost prea încântat de asta.
- Din acea clipă, Marcus nu a mai vorbit cu mine. Mi-a trimis doar un bilet când a murit tatăl meu, în care îmi spune că nu sunt bine-venit la înmormântare, continuă Sir Anthony cu un zâmbet fals. Nu îl pot învinovăți, dacă aș fi fost în locul lui, aș fi fost gata de crimă dacă ar fi luat-o cineva pe Helen de lângă mine.
- O iubea? întrebă Kenneth, gândindu-se dacă acel comentariu al lui Sir Anthony putea fi luat literalmente.
- Pierderea ei se poate să îi fi rănit mândria, dar nu inima. Pentru el, Helen era o tânără drăduță și docilă, care ar fi fost o nevastă comodă. Nu a cunoscut-o niciodată cu adevărat și slavă Domnului a și înlocuit-o destul de repede. S-a căsătorit în anul acela și a făcut imediat câțiva băieți, ca să se asigure că nu aveam să moștenesc titlul.
- Lady Seaton nu era drăguță și docilă?
- Era o mică furie când se supăra, dar asta nu a fost o problemă, pentru că și eu sunt temperamental, spuse Sir Anthony. Era o femeie de foc și umbre. S-ar fi stins încet alături de Marcus, care este întruchiparea onoarei și a tradiției. Este un om de valoare, dar cât se poate de plictisitor.
- Nu pare să semene deloc cu dumneavoastră, remarcă Kenneth. Probabil nu v-ați supărat că v-a exclus din viața lui.
- Nu era așa rău, spuse bărbatul mai în vârstă, studiind paharul de coniac. Chiar îl admiram când eram mic. Era un gentilom adevărat, până în vârful degetelor. Eu eram cel ciudat. Tata i-a mulțumit lui Dumnezeu că m-am născut după el și n-am moștenit titlul.
Kenneth simți cum începe să îl înțeleagă din ce în ce mai bine pe Sir Anthony. Și el fusese un ciudat, și asta îl făcuse să își piardă tatăl, dar cel puțin el și Beth se înțelegeau bine.
- În mod evident, pe Lady Seaton n-a deranjat-o faptul că erați diferit de majoritatea membrilor aristrocației.
- Chiar deloc, spuse Sir Anthony îndreptându-și din nou privirea spre portret. Nu știu cum aș fi supraviețuit după moartea lui Helen dacă n-ar fi fost Rebecca. A fost atât de puternică! Ca o stâncă - stabilă, rezistentă.
Cu siguranță, un bărbat care își iubise atât de mult soția nu ar fi putut să o ucidă, și, dacă exista vreo posibilitate de a dovedi asta, Kenneth putea să își îndeplinească obligația față de Lord Bowden fără a pierde aprecierea Rebeccăi.
- Nu trebuia să pozezi pentru Rebecca acum? întrebă Sir Anthony, încruntându-se.
- Ba da, domnule, spuse Kenneth uitându-se la ceas. Am coborât ca să rezolv câteva treburi, dar mai pot aștepta, continuă el, îndreptându-se apoi spre ușă.
Prinse mânerul ușii, când îl auzi pe Sir Anthony șoptind ceva:
- Acum ea nu mai e, și să mă ierte Dumnezeu, pentru că a fost vina mea, spuse el.
Kenneth înlemni preț de o clipă, apoi se dezmetici și ieși din cameră, simțind că i se face rău de la stomac. Dacă ceea ce spusese Sir Anthony era adevărat, Dumnezeu să îi ajute pe toți!
Până să ajungă în atelier, după ce descoperise portofoliul lui Kenneth, oboseala pe care o simțea înainte dispăruse, și ea deborda de entuziasm. Imaginea cu soldatul muribund demonstra o mână remarcabil de sigură, mai ales pentru un autodidact. Nu e de mirare că se simțise atrasă de el de la început, căci sub acel înveliș plin de mușchi, de soldățoi, Kenneth era un artist, la fel ca ea. Iar interesele comune puteau forma baza unei prietenii profunde.
Se îndreptă iar spre masa ei de lucru și începu să amestece nuanțele pe care avea să le folosească la picturile din acea după-amiază. Făcuse asta atât de des, încât mintea ei era liberă să se întrebe dacă chiar își dorea ca ea și Kenneth să fie prieteni.
Preț de o clipă, îi trecu prin cap ideea căsătoriei, dar o respinse imediat. Căsătoria nu era potrivită pentru ea. Chiar dacă Kenneth ar fi fost interesat de ea și dispus să treacă cu vederea reputația ei pătată, nu avea de gând să renunțe niciodată la libertatea ei. Egoismul era esențial pentru un artist și s-ar fi dovedit fatal la o soție.
Presupunea că ar fi putut deveni iubiți. Lumea artistică londoneză era tolerantă. Dacă ea și Kenneth ar fi discreți, ar putea face ceea ce doresc. Absorbit de treburile lui, tatăl ei nu ar avea obiecții, probabil nici nu ar observa, de altfel.
Deși fusese educată cu vederi liberale, din propriile ei observații, știa că aventurile erau o treabă complicată. Fără îndoială că Lavinia i-ar putea explica cum să evite să rămână însărcinată, dar existau și alte riscuri. Chiar și o relație clandestină ar fi presupus o despărțire dureroasă, pentru că asta avea să se întâmple.
Kenneth părea a o găsi atrăgătoare, dar ea avea să îi fie mult mai utilă ca profesoară decât ca amantă cam nepricepută, și asta o știau amândoi.
Rebecca termină de amestecat culorile și oftă. O relație de prietenie era, în mod evident, cea mai bună alegere. Trebuia pur și simplu să-și reprime gândurile erotice.
Ca prietenă, îi putea face un cadou lui Kenneth, acela de a-l ajuta să se dezvolte ca pictor.
Rebecca se ridică zâmbind. Mai avea timp să facă toate pregătirile necesare pentru asta.
Kenneth sosi costumat în cizme, pantaloni, și o cămașă deschisă la gât, după cum îi ceruse ea, și Rebecca își ținu respirația când îl văzu intrând în cameră. Expresia lui avea acel aer întunecat care îl transforma într-un pirat cât se poate de convingător, un bărbat care trăia după propriile reguli. Dumnezeule mare, cât de mult își dorea să capteze asta pe pânză!
- Nu trebuie să arăți de parcă urmează să fii linșat, spuse ea încercând să îl facă să se simtă în largul lui. Înainte de a înepe, am ceva pentru tine, adăugă încet, scuturându-și mâinile de praf.
- Un papagal pe care să îl port pe umăr? întrebă el pe un ton sec.
- Ar fi o idee, dar Gray Ghost compensează papagalul. Vino cu mine, îi ceru ea, conducându-l spre holul care ducea în cealaltă parte a podului.
Trecură pe lângă ușile camerelor câtorva servitori înainte ca ea să se oprească și să deschidă în sfârșit o ușă. După aceea, Rebecca se dădu înapoi, și Kenneth putu intra în ceea ce părea o cameră de servitori goală.
Privi la mobila simplă și la singura fereastră a încăperii, observând apoi șevaletul din centrul camerei. Lângă acesta se afla o masă uzată din lemn de pine, și pe ea - o varietate de pensule de diferite mărimi și o cutie cu recipiente durdulii de vopsea. Kenneth ridică privirea întrebător spre Rebecca.
- Dacă ai de gând să te apuci serios de pictat, ai nevoie de un atelier, îi explică ea. Aici ești liniștit și ai și lumină bună. Poți folosi orice materiale ai nevoie din camera mea de lucru, spuse ea înmânându-i cheia grea de fier. Este a ta cât timp vei dori.
- Nu merit asta, spuse el crispat, închizând mâna convulsiv peste cheie și atingându-i palma cu vârfurile degetelor calde. De ce ești atât de bună cu mine, Rebecca?
Simțind că nu era o întrebare retorică, ea se gândi preț de câteva clipe înainte de a răspunde:
- Bănuiesc că e un fel de a mulțumi pentru faptul că drumul meu de artist a fost atât de lin sau poate este ceea ce aș fi sperat să găsesc dacă ar fi trebuit să trec peste obstacolele pe care le-ai avut tu în cariera ta de pictor.
- Nu merit asta, repetă el cu o expresie aproape suferindă. Dacă ai ști....
În acel moment, lucrurile puteau s-o ia foarte ușor pe o pantă sentimentală destul de periculoasă, și Rebecca se strădui să ignore vena care pulsa la baza gâtului lui. Era surprins și recunoscător că ea îi lua în serios visele.
Oare ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi înaintat și și-ar fi ridicat chipul spre el?
- Când vei termina de pozat pentru mine, îți vei fi câștigat niște lecții de pictură, spuse ea, făcându-și mâna pumn și îndepărtându-se. Vino, continuă ea repede, trebuie să începem.
Cu emoția pulsându-i în gât, Kenneth o urmă pe Rebecca înapoi în atelier. Petrecură câteva minute repetând poziția din noaptea precedentă, și, în timp ce ea începu să contureze desenul pe pânză, el se gândi la faptul că în doar câteva ore făcuse rost de profesor și de atelier, de cineva cu care putea împărtăși cele mai ascunse dorințe ale lui. Totul avea să fie perfect, asta dacă nu cumva Sir Anthony tocmai dăduse la iveală faptul că se simțea responsabil pentru moarte soției lui.
Oare ar mai fi spus ceva pictorul dacă i-ar fi forțat mâna? Probabil că nu, căci nu intenționase să fie auzit.
Cu o sinceritate sinistră, Kenneth recunoscu că nici nu își dorea să afle mai multe. Se prea poate ca o ceartă între două persoane cu temperamente vulcanice să fi condus la o violență neașteptată.
Aventurile celor doi dădeau o grămadă de motive valide. Poate că George Hampton o convinsese pe Helen să își părăsească soțul și să trăiască liber cu iubitul ei, iar Sir Anthony chiar avusese „intenții criminale” după ce aflase vestea. Sau poate Helen începuse să fie geloasă pe amanta misterioasă, așa cum nu mai fusese în cazul aventurilor pasagere ale soțului ei. Ori poate amanta se hotărâse să scape de rivala ei, Sir Anthony aflase și pusese capăt relației, fără a fi însă în stare să își dea iubita pe mâna legii, dar învinovățindu-se pentru moartea lui Helen.
De ce nu puteau oamenii ăștia să se culce doar cu partenerii lor?
Rebecca ridică privirea de la desen, trezindu-l din visare.
- Expresia periculoasă e bună, însă încearcă să te relaxezi. Dacă nu faci asta, peste vreo jumătate de oră o să simți că te înțeapă mii de ace.
Kenneth făcu tot posibilul să o asculte. Un subiect mult mai plăcut la care să se gândească era cum i-ar sta Rebeccăi cu părul ridicat sau lăsat liber pe umeri. Sau se putea gândi la cât de generoasă fusese găsindu-i rapid un spațiu numai al lui în care să lucreze, însă acest subiect îl făcea să resimtă deopotrivă vinovăție și plăcere.
Divanul se lăsă puțin sub greutatea lui Gray Ghost, care apăruse de prin vreun culcuș ascuns de-al lui. În timp ce motanul se întindea de-a lungul coapsei lui Kenneth într-o poziție perfectă, acesta remarcă:
- Ghost parte născut pentru a poza unui artist.
- Da, cu siguranță se pricepe să rămână în poziția asta, spuse Rebecca ridicând din sprâncene în timp ce îmbrăca o salopetă pătată de vopsea.
- Nu am învățat niciodată pe cineva să picteze și nu prea știu de unde să încep, zise ea. După cum am mai spus, arta e un meșteșug, e ca și cum ai face ceasuri sau ai potcovi cai. Un pictor care e și mare meșteșugar nu este neapărat și un mare artist.... însă talentul fără meșteșug nu se transformă niciodată în ceva măreț.
- Cu explicația asta deja m-ai învățat ceva, spuse Kenneth. Poți porni de la presupunerea că nu știu nimic despre pictura în ulei, ceea ce nici nu e prea departe de adevăr.
- Prea bine, replică ea, după care se gândi preț de câteva clipe. Minunatele picturi ale vechilor maeștri au fost făcute cu o grijă minuțioasă, iar rezultatul final a fost obținut prin straturi succesive de vopsea. Culorile din straturile inferioare strălucesc uneori prin cele superioare, transparente. Se puteau obține efecte nemaipomenite, dar metoda era foarte înceată. Acum se practică pictura directă, folosindu-se culorile care se doresc de la început. Este mult mai rapid, și ceea ce se pierde în adâncime se câștigă în spontanietate.
- De aceea poate fi atât de prolific tatăl tău?
- Da, este unul dintre motive, admise ea. El este și foarte organizat. Înainte să înceapă să lucreze, amestecă nuanțele, semitonurile și iluminatorii de care ar putea avea nevoie. Asta înseamnă că trebuie să se oprească din lucru pentru a amesteca culorile doar în cazuri foarte rare. L-am văzut pictând niște portrete neoficiale extraordinare după doar o singură ședință de pozat.
- Bănuiesc că și tu folosești aceeași metodă.
Rebecca încuviință din cap și veni lângă el pentru a-i arăta paleta de culori.
- Fiecare artist își dezvoltă propriul sistem de a-și organiza culorile pe paletă. De obicei, albul se pune cel mai aproape de degetul mare, pentru că este folosit cel mai mult. Lăsând asta la o parte, modul în care îți organizezi restul culorilor este alegerea personală a fiecăruia. Eu folosesc în general un număr mare de pigmenți puri pe care îi așez pe margine, apoi dispun un alt rând de culori pe paletă, care variază în funție de ceea ce pictez. Aceste culori le amestec pentru tonuri ale pielii și interioare întunecate. Dacă aș picta un peisaj, aș folosi o cu totul altă paletă de culori.
Kenneth examină paleta, memorând modul în care erau dispuse culorile. Era totul atât de logic, atât de frumos.
Rebecca se întoarse la șevalet.
- Mai târziu, îți voi explica în detaliu cum trebuie pregătită pânza, dar pentru moment îți pot spune doar că, de obicei, se începe prin a folosi grund, o culoare omogenă care acoperă întreaga suprafață a pânzei. Acest grund va influența rezultatul final chiar dacă este complet acoperit. Se folosește frecvent maro-închis, pentru că face culoarea mai bogată, însă eu folosesc culori mai deschise, pentru că acestea dau strălucire, spuse ea îndepărtând nerăbdătoare o șuviță roșcată care îi căzuse peste ochi.
Gestul făcu însă ca întreaga masă de păr să i se reverse pe umeri, și apoi până la mijloc într-o cascadă luxuriantă de bucle castanii, roșii-cafenii și blonde-roșcate. Kenneth simți cum i se oprește răsuflarea. Masa aceea topită de păr era mai provocatoare decât trupul multor femei.
- Ar fi o crimă să îți tai părul, spuse el pe un ton care încerca să pară detașat. Totuși, văzând cum îți tot care în ochi, probabil că ești tentată să faci asta uneori.
- Tata nu mă lasă să mă tund. De fiecare dată când are de făcut un subiect care implică mult păr, îi place să mă folosească pe mine ca model, spuse ea, după care, din obișnuință, își răsuci buclele într-un nod cu un gest nepăsător, înfingând coada unei pensule în el, pentru a-l fixa.
- Grundul este deja aplicat, spuse ea apoi, ridicând paleta de culori în mâna stângă, și am creionat un studiu preliminar care fixează conturul general al picturii. A sosit momentul să începem să pictăm, continuă ea, după care înmuie pensula în puțină vopsea și trasă linii pe pânză, descriind în continuare ce făcea.
Kenneth asculta cu mare atenție cum cunoștințele Rebeccăi și ale tatălui ei se scurgeau spre el asemenea unui râu de aur. Încercă să memoreze fiecare cuvânt, știind că nu ar fi putut primi lecții mai bune nici măcar de la Școala Academiei Regale.
Cuvintele Rebeccăi începură să se rărească din ce în ce mai mult, până când, într-un sfârșit, se opri cu totul din vorbit, concentrându-se exclusiv asupra pânzei din fața ei.
Pe Kenneth nu îl deranja, căci primise deja destul informații la care să poată reflecta.
Un avantaj al poziției în care era așezat era acela că o putea privi pe Rebecca. Cu intensitatea ei și cu forța delicată, dar plină de hotărâre, era un subiect nemaipomenit pentru un studiu al unui artist surprins în timpul procesului de creație. Poate că într-o bună zi avea să fie capabil să picteze un asemenea portret.
Și, mai bine, ar fi putut să o picteze dezbrăcată, acoperită doar de mantia strălucitoare a părului ei minunat. Gândul acesta îi distrăgea puternic atenția. Se pomeni imaginându-și cum arăta trupul ei subțire sub vălul protector inform, întrebându-se ce formă aveau sânii ei.
Kenneth simți cum îl cuprinde un val de căldură. La naiba! Avea să ia foc, nu alta, dacă nu se gândea la Sutterton. Trebuia să îi scrie lui Jack Davidson și să afle ce plănuia acesta să planteze. Ba ar trebui să își ocupe și locul din Parlament, deși nu putea face asta până nu își ducea la bun sfârșit sarcina. Oare pensula aia avea să țină prins părul Rebeccăi până la sfârșitul ședinței de pozat?
Și, uite așa, mintea continua să îi sară de la o idee la alta. Dacă la început îi fusese ușor să rămână în poziția aceea, apoi devenise ușor inconfortabil, acum era de-a dreptul chinuitor.
- A sosit vremea pentru o pauză, spuse el când simți că nu mai putea sta nemișcat.
Se ridică și începu să își dezmorțească mușchii, cu mâinile întinse până la acoperișul în pantă. Trecuse cel puțin o oră, poate chiar două.
- Tu nu obosești niciodată când lucrezi? întrebă el.
- Ba da, dar nu îmi dau seama de asta decât mult mai târziu, spuse Rebecca ridicând privirea și clipind de parcă ar fi ieșit din transă.
- Gray Ghost se pricepe mai bine la pozat decât mine. Aș putea jura că nu și-a clintit nici mustățile, spuse Kenneth îndreptându-se spre cămin și punând ibricul deasupra focului, după care se plimbă până la șevalet, frecându-și gâtul înțepenit.
- Pot să văd și eu ce ai pictat?
- Aș prefera să nu te uiți decât atunci când pictura devine mai închegată, spuse ea întorcând șevaletul cu fața la perete. A sosit momentul pentru prima ta lecție de pictură, continuă Rebecca.
În timp ce își beau ceaiul, ea discută despre cum estimezi corect dimensiunile, grunduri, vopseluri, verniuri și metode de estompare, după care își lăsă jos ceașca de ceai și se ridică.
- Destulă vorbă pentru după-amiaza asta, spuse ea arătând spre o cutie de lângă perete. Dacă nu am grijă, o să te plictisesc cu teoria. Alege-ți câteva obiecte și crează o natură moartă pe măsuța aceea.
Kenneth scotoci ascultător prin cutie și, ajutat de sugestiile Rebeccăi, așeză pe masă un pocal grațios, un mulaj din ipsos care înfățișa un bust antic grecesc și alte câteva lucruri, apoi le aranjă pe o bucată de catifea.
Când fu mulțumit de rezultat, ea așeză un alt șevalet lângă masă, spunându-i că pregătise diverse pânze cu grunduri de diferite culori pe care Kenneth putea experimenta.
Apoi ridică o pensulă și i-o oferi ceremonios, cu coada înainte.
- A sosit momentul să începi să aplici vopsea pe pânză, spuse ea cu un zâmbet încurajator.
Când se înrolase în armată, îi fusese înmânată o armă cam în același mod. Aceasta îl dusese pe un drum lung și dureros. Se întrebă unde avea să ajungă de această dată și luă pensula cu inima bătându-i nebunește în piept.
Capitolul 12
Poteca pustie se așternea în fața lor, printre șirurile de copaci, dispărând apoi printre cețurile dimineții.
- Haide! spuse Kenneth dând pinteni calului, și amândoi țâșniră înainte.
Timp de câteva minute, își eliberă mintea de orice gând, bucurându-se doar de plăcerea de a călări un asemenea bividiu și de vântul rece care îi biciuia fața. Însă, când își struni calul, întorcându-se fără mare tragere de inimă spre reședința Seaton, se trezi brusc la realitate.
De obicei se simțea înviorat după ce ieșea la plimbare cu calul lui Sir Anthony, dar astăzi nu era deloc așa. Amintirea lecției de pictură din ziua precedentă era încă vie în mintea lui. Nu mersese prea grozav. Textura, greutatea și fluiditatea vopselurilor în ulei erau complet diferite de acuarele și se dovediseră atât de necooperante, încât îl scoseseră din sărite.
Deși își subapreciase dintotdeauna capacitățile artistice, acum își dădu seama cât de mult se obișnuise să primească laude din partea prietenilor lui din armată. Lui Catherine Melbourne și lui Anne Mowbry le plăcuseră la nebunie crochiurile cu familia lor pe care le făcuse el. Deși știa că aceștia îi supraevaluau opera, fusese mulțumit de complimentele lor.
Când era vorba de Rebecca însă, nu putea uita ce amator era în comparație cu ea. Se simțea ca un țărănoi neîndemânatic, și nu era vina ei, căci comentariile ei calme nu fuseseră deloc disprețuitoare.
Cu toate acestea, tot îi venise să răstoarne șevaletul și înțelesese atunci de ce Sir Anthony arunca cu lucruri în stânga și în dreapta în momentele lui de furie.
Lucrurile nu se îmbunătățiseră deloc în cursul serii, când urcase în noul lui atelier și aranjase scena pentru o natură moartă, ca să poată picta în liniște. Se gândise că a doua încercare avea să meargă mai bine, dar se înșelase amarnic.
Nu putea picta nici măcar un simplu castron așa cum trebuie. Rezultatul plat, cu consistenț de noroi, îl făcuse să se rușineze de visele lui arogante, și încheiase ședința răzuind furios vopseaua de pe pânză, întrucât nu suporta să dea ochii cu propriul eșec.
Se forță să își reamintească însă că era vorba doar despre o primă lecție. Cu siguranță avea să se descurce mai bine, însă tot nu putea să nu se gândească la faptul că modestul lui talent la desen nu era deloc potrivit pentru a crea artă adevărată.
Întors în reședința Seaton, descălecă și duse armăsarul în grajd. Tocmai țesăla calul, când Phelps, rândașul și vizitiul familiei, ieși din micul lui apartament de deasupra grajdului cu o pipă în dinți. După ce dădu din cap în semn de salut, acesta se propri în cadrul ușii, privind în curte.
Era cel mai vechi servitor al familiei Seaton și, deși stilul lui taciturn nu îl prea recomanda ca o bună sursă de informații, lui Kenneth îi plăcea să îi țină de urât. După ce termină de țesălat calul, se duse și el lângă rândaș.
- Cam frig în dimineața asta, spuse el. E greu de crezut că vine primăvara în curând.
- Nu vine destul de curând, replică Phelps trăgând din pipă și dând apoi fumul afară. M-aș bucura să plec de la Londra și să mă duc în Țara Lacurilor.
- Când merge acolo Sir Anthony, în mod obișnuit?
- Cam la două săptămâni după ce începe Expoziția Academiei Regale, spuse Phepls scoțând un rotocol de fum.
Cum expoziția începea în prima zi de luni din mai, călătoria spre nord avea să aibă loc pe la mijlocul lunii mai, deci cam peste două luni. Kenneth se întrebă dacă avea să mai facă parte dintre angajați până atunci.
- Domnișoarei Seaton îi place să meargă la țară?
- O, da, îi face bine. Când suntem la Londra, domnișoara Rebecca nici nu prea scoate nasul din casă.
Kenneth își dădu seama că Phelps avea dreptate și își puse în gând să o convingă pe Rebecca să iasă puțin să ia aer.
- Din câte știu, mulți dintre prietenii lui Sir Anthony merg și ei în Țara Lacurilor, spuse Kenneth dându-și seama că rândașul avea cât de cât chef de vorbă.
- Da, așa e. Lady Claxton, Lord Frazier și o grămadă de alți prieteni de-ai lui au case pe lângă Ravensbeck, spuse Phelps strâmbându-se. De parcă nu i-am vedea destul la față la Londra!
- Și George Hampton își petrece vara acolo, nu-i așa?
- Cum trebuie să aibă grijă de magazinul lui de gravuri, domnul Hampton nu își ia decât câteva săptămâni de concediu pe an, de obicei în august, explică Phelps.
Kenneth se întrebă dacă era important faptul că Helen murise în perioada în care se afla și George Hampton prin apropiere. Fiind iubitul ei, trebuia să îl ia în calcul ca suspect.
- Am auzit că Hampton a fost cel care a descoperit-o pe Lady Seaton după accident.
Rândașul își încleștă dinții pe multiucul pipei și păstră tăcerea o vreme.
- Da, ai auzit bine, spuse el apoi. A fost o zi urâtă, foarte urâtă.
- Probabil ați fost foarte șocați de moartea ei.
- Poate nu așa mult, spuse Phelps misterios.
- Te așteptai la o asemenea tragedie? întrebă Kenneth mirat, în timp ce studia expresia celuilalt bărbat.
- A, nu, dar n-am fost prea mirat.
- Am auzit că domnul Hampton și Lady Seaton erau..... foarte apropiați, spuse Kenneth, simțind că rândașul nu avea să îi mai dea explicații despre asta.
- Prea apropiați, răspunse Phelps scuipând pe jos. Sir Anthony ar fi trebuit să pună biciul pe spinarea lui, dar el nu, nu, era cel mai bun prieten al lui. Și încă mai este. Doi nerușinați, asta erau.
- Nu sunt obișnuit cu asemenea rânduieli, fu de acord Kenneth. Dar Lord Frazier? Pare genul de bărbat căruia îi cam plac femeile.
- A, da, îi face foarte mare plăcere să îi fure femeile lui Sir Anthony, spuse rândașul zâmbind ușor. Nu că lui Sir Anthony i-ar păsa vreun pic de asta, are el alte lucruri mai importante la care să-i stea mintea.
Așadar, era posibil că existase rivalitate între cei doi bărbați, ceea ce putea fi adevărat și în cazul lui Hampton. Celebritatea lui Sir Anthony o depășea pe a celor doi vechi prieteni ai lui. Kenneth dădu să mai pună câteva întrebări, dar se răzgândi. Dacă învățase ceva cât timp lucrase ca spion, tocmai asta era, că trebuia să se oprească înainte ca subiecții lui să intre la bănuilei.
Lăsă conversația să alunece pe o altă pantă. a discuțiilor despre cai, apoi se scuză și intră în casă. Asta era cam tot ce putuse scoate de la Phelps legat de tragedia familiei Seaton, și comentariul lui cum că moartea lui Lady Seaton nu fusese chiar o surpriză era cât se poate de interesant. Poate că Helen fusese genul de femeie care nu părea că avea să moară de bătrânețe. Kenneth întâlnise asemenea oameni, care purtau semnul sfârșitului în ei într-un anumit fel. În armată, aceștia adesea deveneau eroi și martiri. Poate își trăiau viața mult prea intens, consumându-și bucățica de mortalitate în mai puțini ani decât majoritatea oamenilor.
Maria fusese un astfel de om, și, într-o oarecare măsură, el știuse întotdeauna că clipele lor împreună erau măsurate. Poate că asta făcuse relația lor atât de intensă.
Kenneth se spălă și se schimbă, apoi coborî la micul dejun.
Deși nu îi stătea deloc în caracter, Rebecca era deja în sala de mic dejun, căscând în timp ce își servea pâinea prăjită și cafeaua. Avea ochii împăienjeniți, și minunatul ei păr era legat la spate cu o panglică verde. Arăta adorabil, așa că Kenneth simți cum i se schimbă dispoziția sumbră.
- Bună dimineața, te-ai trezit mai devreme decât de obicei.
- Nu a fost alegerea mea, spuse ea cu o privire chinuită. Nu suport oameni veseli de când se crapă de ziuă.
- Ei bine, s-a crăpat de ziuă acum ceva vreme, replică el și zâmbi răutăcios. A fost tare frumos să mă plimb prin parc, cu soarele ăsta strălucind prin ceață.
- Ia pictează-l, spuse ea întinzând o lingură de marmeladă pe pâinea prăjită. O să semene suficient de bine cu zorii zilei, din punctul meu de vedere.
- Ce comentariu crud, spuse el luând o farfurie și servindu-se cu ouă, șuncă și stridii prăjite. Nicio pictură nu ar putea să redea fidel frumusețea imaginii.
- Ba da, în timp, replică ea, devenind brusc atentă.
- Nu am fost niciodată prea răbdător, mărturisi el, turnându-și niște cafea și luând apoi loc.
- Nici nu aș fi putut bănui asta, spuse ea sec.
- Când ești nervoasă, arăți ca un pisoi roșcat furios, spuse el chicotind.
- Părul meu nu este roșu, are o nunață cât se poate de cuminte de castaniu-roșcat, spuse ea, stăpânindu-și un zâmbet.
- E aproape cuminte. Din întâmplare, tatăl tău m-a rugat să mă văd cu avocatul lui în această după-amiază, așa că nu voi putea să îți pozez decât după ora trei, spuse el atacând mâncarea cu poftă. Chiar a fost minunat în parc, adăugă el, strângându-și farfuria. Tu nu ieși destul la aer. Nu vrei să te însoțesc la expoziția lui Lord Elgin?
- Nu! spuse ea tăios. N-am niciun chef să mărșăluiesc prin Londra ca o școlăriță.
- O să te ofilești dacă nu ieși la aer proaspăt și la soare.
- Nici una din astea nu există în Londra în luna martie, remarcă ea.
- Știu că te dedici complet muncii tale, dar cred că ar trebui să petreci mai mult timp afară, spuse el renunțând să o mai tachineze. Trăiești în inima unuia dintre cele mai captivante orașe din lume, și tu stai aici închisă ca o pustnică.
- Vara ies destul de des, spuse ea, coborându-și privirea. Londra e mult prea murdară și zgomotoasă.
- E oare ăsta adevăratul motiv sau faptul că te simți exclusă din punct de vedere social? întrebă el, lăsându-se condus de intuiție.
Rebecca începu să își fărâmițeze pâinea prăjită.
- Nu e așa rău să merg în locuri unde nu mă cunoaște nimeni, spuse ea după o lungă pauză, însă locurile mondene, cum ar fi parcul în timpul orelor de promenadă sau muzeul unde sunt expuse sculpturile Elgin, asta e cu totul altceva. Bănuiesc că este doar o slăbiciune de-a mea, dar nu m-aș simți în largul meu acolo.
- Au trecut aproape zece ani de când ai fugit de acasă. Cu siguranță, toată lumea a uitat de scandalul acela, spuse el încruntându-se.
- Îi subestimezi pe cei care țin condica socială, replică ea zâmbind cu tristețe. Acum șase luni, o fostă colegă de școală s-a făcut că nu mă vede când ne-am întâlnit la British Museum. Nu prea m-a încântat această experiență.
- M-aș fi gândit că poziția deținută de tatăl tău îți furnizează puțină protecție, în cazul în care ai dori să ieși în societate.
- El e un artist faimos, înnobilat de rege, iar eu sunt o fată bătrână cu reputația pătată, ceea ce este cu totul altceva. Locul meu nu este în societatea normală, ci doar la marginea societății artistice, spuse ea, aruncându-i o privire piezișă. Cu siguranță, atunci când ți-ai pierdut gradul, ți-ai dat puțin seama ce înseamnă să fii ostracizat de societate. Sau poate ai fost acceptat datorită originii tale respectabile?
- Din pură încăpățânare, nici măcar nu am încercat să-i conving pe ceilalți ofițeri că eram egalul lor, spuse el zâmbind strâmb. Asta m-a educat. Unii m-au disprețuit pentru presupusa mea vulgaritate, dar majoritatea m-au acceptat odată ce am dovedit că sunt un om competent. Apoi au fost unii care m-au acceptat așa cum eram și mi-au devenit prieteni, continuă el, gândindu-se la Michael Kenyon.
- Ești mai curajos decât mine, spuse ea oftând. Eu prefer să evit societatea decât s-o provoc.
Probabil era mai ușor să nu iei în seamă barierele sociale din armată, unde proba ultimă pe care o aveai de trecut era războiul, decât în lumea artificială din Londra, unde statutul social însemna totul. Chiar și așa, fusese și el desconsiderat de multe ori și știa cât de prost te puteai simți în asemenea situații.
Dacă și-ar revendica poziția socială la care avea dreptul prin origine și prin rang, ar putea să le ajute și pe Rebecca, și pe Beth. Odată ce Rebecca începea să iasă în oraș și să își facă prieteni, nu avea să se mai gândească atât de mult la trecut și putea să își facă viața mai frumoasă.
De fapt, dacă Michael și Catherine ar veni la Londra pentru sezonul monden, cu siguranță ar fi dispuși să o primească pe Rebecca. Catherine s-ar înțelege bine cu ea.
Kenneth respinse însă acest gând de îndată ce îi încolți în minte. Nu se putea face nimic în această privință atâta vreme cât el era secretarul lui Sir Anthony. Să le ia naiba de minciuni!
Cu toate astea, exista un alt mod, și încă unul mai bun, prin care s-ar putea reabilita Rebecca.
- Ți-ai putea crea propriul loc în societate dacă ți-ai expune lucrările. În calitatea ei de artist respectat, Angelica Kauffman era primită peste tot, deși a fost, la rândul ei, ținta unor zvonuri scandaloase.
- Nu vreau să-mi expun picturile, spuse Rebecca crispându-se.
- Dar măcar gândește-te să le înscrii la expoziția din acest an, încercă el să o convingă. Ai zeci de opere care s-ar potrivi de minune.
- Cred că nu auzi bine, căpitane, spuse ea mototolindu-și șervetul și ridicându-se, în timp ce arunca fulgere cu privire. Am spus că NU MĂ INTERESEAZĂ, continuă, după care se întoase și ieși din cameră.
Kenneth se încruntă, uitându-se după ea. Ce păcat că îi era teamă să iasă din zpna de confort a micului ei univers. Trebuia să facă iute ceva în acest sens.
În timp ce se ridică și se îndreptă spre birou, pentru ședința de dimineață cu Sir Anthony, se întrebă de ce se simțea obligat să o ajute pe Rebecca, mai ales că știa că era mai mult decât dorința de a face ceva pentru ea în schimbul ajutorului ei.
Își dădu seama cu oarecare neliniște că încerca probabil să compenseze posibila durere pe care avea să i-o provoace.
Rebecca merse apăsat până în apartamentul ei, trântind ușa după ea. Ar fi trebuit să își aducă o tavă cu micul dejun la ea în cameră, așa cum făcea de obicei. Își începuse ziua cât se poate de prost, suportând un bărbat nesuferit și arogant, mai ales că avea și dreptate!
„Să îl ia naiba!” se gândi ea în timp ce luă o pernă de pe divan și o aruncă în celălalt capăt al camerei. Înainte să apară el, era mulțumită cu viața ei. Avea munca ei și.... și cam nimic altceva.
Nu avusese niciodată o experiență prea bogată și tot ce știa despre lume izvora din propriile observații ale oamenilor care veneau să îl viziteze pe tatăl ei. Fusese mereu o ființă timidă și, după ce își distrusese reputația, se izolase complet, concentrându-se doar pe compania părinților ei.
Apoi Helen Seaton murise, și ceva esențial se rupsese în interiorul fiicei ei.
..........................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu