Râul de foc, Mary Jo Putney

............................................................................................
                                                        9.

                                     Lavinia izbucni în râs, așezându-se iute pe divan, gest care făcu să i se înfoaie jupoanele.
    - Bagă-ți la loc în teacă ghearele, draga mea. La momentul respectiv păreai destul de bucuroasă că te-am salvat. Credeam că o să leșini când ai fost descoperită, spuse ea, mângâind cu un gest apreciativ mătăsosul covor persan așezat pe divan. Ar fi trebuit să îți alegi totuși un loc ceva mai intim unde să te apuci să muști din Kenneth.
    Înroșindu-se la față, Rebecca își acoperi tabloul și îl ridică pe Gray Ghost de pe scaun, ca să se poată așeza.
    - Nu prea am avut de ales, spuse ea, în timp ce așeză pisica în poală și începu să o alinte. Pur și simplu, s-a întâmplat. În plus, nu mușcam deloc din el.
    - A, nu? replică Lavinia sceptică. Nu era deloc un sărut politicos, ci un sărut cât se poate de carnal, și eu știu despre ce vorbesc.
    - Lavinia! exclamă Rebecca plecându-și capul și concentrându-se să mângâie pisica. Mă faci să mă jenez.
    - Sigur că poți să pui capăt logodnei mai târziu, dar te rog să te gândești bine înainte de a acționa, spuse Lavinia miloasă, pe un ton blând. Ai putea da peste ceva și mai rău decât să-l ai pe Kenneth ca soț. Nu numai că e nespus de atrăgător, dar e și viconte - și chiar îi placi. Faci cinste genului tău - puține femei ar fi reușit să obțină atâtea lucruri într-o singură seară, spuse ea izbucnind într-un râs puternic. În plus, dacă te căsătorești cu el, Hermoine o să devină o vicontesă văduvă, ceea ce o va scoate din minți.
    - O știi pe Lady Kimball? întrebă Rebecca ridicând privirea.
    - Da, e o adevărată scorpie. Am observat că, după ce l-a încolțit pe Kenneth, voi doi ați ieșit repede din sala de bal. Probabil s-a comportat groaznic din nou, așa cum face de obicei.
    - S-a comportat ceva mai mult decât groaznic. A fost de-a dreptul crudă. Cum a fost căsnicia ei? L-a făcut nefericit pe Lord Kimball? continuă ea, gândindu-se că Kenneth va dori să știe asta.
    - Nu cred, spuse Lavinia după ce se gândi puțin. Hermoine știe prea bine că nu trebuie să supere găina cu ouăle de aur, ceea ce înseamnă că și-a făcut soțul fericit și a fost discretă în legătură cu aventurile ei extraconjugale. Cum a reacționat tatăl tău când a aflat de logodnă? continuă ea plecându-și capul într-o parte.
    - Nu prea bine, recunoscu Rebecca. A început să țipe că ar trebui ca Kenneth să mă ia de nevastă.
    - Ei, în acest caz, nu mai am ce spune, replică Lavinia ridicându-se grațios. Spune-i cuiva să facă ceva pentru binele lui, și cu siguranță n-o va face, continuă ea zâmbind și fluturându-și degetele, după care ieși din cameră.
    Rebecca se întoarse la tablou, dar nu reuși să se concentreze. În loc de asta, se pomeni ronțăind capătul pensulei, întrebându-se cât de mult o plăcea Kenneth.

    Pe la mijlocul după-amiezii, când Kenneth veni la ședința de pozat, Rebecca își ținea în frâu gândurile nărăvașe.
    O ajuta și faptul că el nu aduse vorba despre dilema lor comună, ci îl luă pur și simplu pe Gray Ghost în brațe și își reluă poziția obișnuită pe divan, cu pisica alături.
    - Cum iese tabloul? întrebă el.
    - Destul de bine. Am terminat cu contururile, culorile și zonele de umbră, așa că acum pot începe să adaug detaliile. În cel mult două săptămâni o să fii liber.
    Rebecca se gândi că avea să îi fie dor de ședințele de pozat, dar le rămâneau lecțiile de pictură.
    - Adoptă expresia de pirat periculos, spuse ea, ridicând paleta.
    - N-o să mă obșnuiesc niciodată cu asta, replică el închizând ochii și redeschizându-i apoi, privind-o cu intensitate din adâncurile lor întunecate.
    Efectul obținut nu era atât de periculos pe cât era de fascinant și profund masculin. Era o expresia care ar fi făcut-o pe Lavinia să leșine pe loc.
    Rebecca trase adânc aer în piept și începu să adauge detaliile chipului corsarului ei. Avea să înfățișeze expresia de regret care îi bântuia chipul în profilul întunecat reflectat, dar asta era subiectul unei alte ședințe de pozat. Astăzi avea să se concentreze asupra bărbatului blazat care putea să ucidă sau să iubească cu aceeași ușurință. Acum, că Kenneth îi era prieten, îi era mai dificil să vadă latura lui amenințătoare.
    Aplică o umbră îngustă de-a lungul obrazului lui și desenă apoi linia palidă a cicatricii cu o mișcare delicată. Semnul stătea drept mărturie a vieții pline de pericole. Mai dificil era să capteze limpezimea strălucitoare a ochilor lui cenușii, dezgustați de viață, care văzuseră mult prea multe și nu se mai încredeau în nimic. Îi scoase în evidență cu alb pentru a sublinia licărul nesigur din ei și apoi îi înconjură cu o margine subțire, neagră, pentru a-i face pătrunzători, așa cum erau și în realitate.
    Ridică pensula pentru a aplica o ultimă linie, apoi se opri. Dacă ești artist, știi și când să te oprești, așa că Rebecca lăsă pensula să cadă în borcanul cu terbentină și alese o alta cu care să adauge liniile fine din colțul ochilor, care confereau un aer matur și erau o dovadă a vieții trăite în aer liber.
    Îi defini pomeții frumos sculptați adăugând niște umbre și ajunse la gură. Aici însă se găsi repede în impas. În timp ce o schița, se trezi amintindu-și în detaliu ce simțise când buzele lui le atinseseră pe ale ei. Simți cum o traversează un val de căldură, și pensula îi alunecă.
    Rebecca scoase un sunet ce-i trăda exasperarea.
    - S-a întâmplat ceva? întrebă Kenneth.
    - Nu.... Am greșit doar ceva, spuse ea evitându-i privirea și ștergându-și palmele umede, după care răzui vopseaua.
    Încercă din nou să picteze gura aceea care îi sărutase urechea și depusese mușcături ușoare pe gât....
    Făcu din nou o greșeală și își dădu seama dezgustată că îi tremură mâna.
    Hotărându-se să revină asupra feței într-o zi în care amintirea săruturilor lui avea să fie mai estompată, își mută atenția asupra bațului întins de-a lungul divanului. Olanda albă se întindea la umăr, sugerând trupul puternic ascuns sub țesătură. Aici era nevoie doar să mai accentueze puțin umbrele. Rebecca făcu asta, apoi examină felul în care cămașa se aranja în jurul abdomenului lui.
    Se lipise fără rușine de el, cu sânii plini de dorință, turtindu-se de mușchii pieptului lui....
    Rebecca își coborî privirea și înghiți. I se uscase gura. Era extrem de erotic să se afle singură aici cu un bărbat și să se concentreze în exclusivitate asupra corpului lui. Probabil și el simțise acea energie întunecată care pulsa în aer, dar Rebecca nu îndrăznea să ridice privirea pentru a afla asta. Știa că ochii aveau să o dea de gol.
    Privirea ei de îndreptă spre picioarele lui, studiind felul cum i se întindeau pantalonii strâmți pe coapse, dar își feri imediat ochii. Îi era imposibil chiar și doar să se gândească la faptul că trebuia să îi picteze și partea de jos a corpului. Avea să adauge detalii mâinii care se odihnea pe spatele lui Gray Ghost.
    Își reluă munca, îndemnându-se să judece ca un pictor, și nu ca o femeie, privind când la subiect, când la pânza din fața ei. Mâinile erau aproape la fel de dificil de pictat și de esențiale precum chipurile. Oasele puternice care îi defineau încheietura ieșiseră bine, așa că trecu la mână efectiv.
    Degetul lui mijlociu mângâia capul pisicii, cu un gest blând și senzual, trezind în ea amintirea puternică a felului în care mâna aceea puternică o mângâiase, căldura și senzația dată de palma lui înconjurându-i sânul....
    La naiba, era absurd, dar chiar nu putea trage o linie de demarcație între modul în care era conștientă de el ca bărbat și percepția ei de artist profesionist?
    - Alte probleme? întrebă Kenneth.
    Probabil lupta ei interioară era evidentă pe chipul ei.
    - Te rog, mută mâna stângă câțiva centimetri mai jos, spuse Rebecca gândindu-se repede ce să spună și sperând că nu roșise. Apoi își umezi buzele uscate și începu să lucreze la mâna care se odihnea pe divan. Era mâna care o prinsese de coapsă, trăgând-o mai aproape și trimițând stropi de foc lichid în locuri secrete....
    - Destul pentru astăzi, spuse ea țâfnoasă, trântind paleta pe masă cu o înjurătură. Hai să luăm o pauză de ceai, apoi să începem lecția.
    - Perfect, m-am săturat să stau jos, spuse Kenneth cu iuțeală, ridicându-se și întinzându-se.
    Vrăjită, Rebecca îl privea dezmorțindu-și trupul suplu și puternic, ca un leu. Era logodită în mod oficial cu acest bărbat. În ziarele de a doua zi, aveau să spună lumii că intenționau să împartă același pat pentru tot restul vieții.
    Își desprinse privirea de la el și luă o cârpă cu care să-și șteargă pensula. Era un lucru bun că portretul era aproape terminat, se gândi ea exasperată. Altfel, ar fi trebuit să facă rost de un material în plus pentru atelierul ei: un vas cu apă rece ca gheața, ca să se răcorească artistul.

    Kenneth era bucuros că nu mai trebuia să pozeze și chiar mai bucuros că, până fierse apa și se infuză ceaiul, Rebecca rămase în celălalt capăt al atelierului. Îi fusese greu să stea nemișcat neavând altă preocupare decât să o admire pe Rebecca. Astăzi mai ales, îi fusese aproape imposibil. Mintea lui oscila între amintirile legate de cât de atrăgătoare arătase îmbrăcată în mătasea aceea de culoarea chihlimbarului și gândurile mai periculoase legate de cum ar fi arătat fără rochia aceea.
    După ce luară ceaiul, Kenneth se pregăti fără tragere de inimă pentru însă o lecție de pictură. Ajunsese să le urască din cauza faptului că nu progresa deloc. Nu era mai bun acum decât fusese la prima lui lecție, poate doar mai rău.
    Problema nu era metoda de predare a Rebeccăi, căci ea făcea remarci liniștite și logice. În plus, nu îi râsese niciodată în nas disprețuitor, indiferent cât de groaznic pictase. Problema era în interiorul lui.
    Punctul focal al naturii lui moarte era un mulaj înfățișând capul unei statui grecești, care îl reprezenta pe Zeus, cu chipul marcat de înțelepciune și de maturitate. Îl alese pentru că îi plăceau expresia și textura uzată, dar acum ajunsese să-l urască.
    Amestecă cu trudă culorile de care urma să aibă nevoie, apoi se apucă de treabă, cu o expresie încordată.
    În timp ce el se chinuia cu pânza, Rebecca stătea liniștită la masa ei de lucru, măcinând pigmenții necesari pentru pasteluri. După ce amestecă soluția care le închega cu un cuțit de pictură, se ridică și veni să vadă ce făcea el.
    - Umbrele de pe castron trebuie să fie mai accentuate, pentru a sugera suprafața lui care reflectă lumina, spuse ea după ce studie puțin pictura. În plus, culorile iluminatoare ar trebui să fie calde, pentru a da de înțeles că este făcut din alamă.
    Rebecca avea dreptate. El înțelegea asta, pentru că redase obiecte similare în pasteluri și acuarele. Dar de ce nu putea face același lucru când picta în ulei?
    - E nevoie de timp, Kenneth, spuse Rebecca, văzându-i expresia crispată. Nu fi atât de sever cu tine însuți.

    Empatia pe care i-o arăta ea fu ultima picătură, și Kenneth trasă o linie cu pensula de-a lungul pânzei, mânjind culorile grele de ulei.
    - Nu e destul timp pe lumea asta să învăț așa ceva, spuse el cu amărăciune.
    - Dar lucrarea ta nu este atât de rea, spuse ea încruntându-se.
    - Nu e însă nici prea bună. Nu va fi niciodată bună, spuse el trântind paleta și pensula și îndepărtându-se, măsurând camera cu pași mari, până ajunse în celălalt capăt.
    Simțea că emoțiile care se învolburau în el erau explozive, prea violente pentru a putea fi păstrate în interiorul unui corp omenesc. Doar prezența Rebeccăi îl oprea să zdrobească tot ce găsea în cale.
    - Nu pot să fac asta, Rebecca. Culorile nu se așază acolo unde vreau eu. E ca și cum ai încerca să aduni o ceată de porci. Chiar și când știu ce ar trebui să fac, nu îmi iese, spuse el întorcându-se și făcând semn spre tabloul distrus. Nimic altceva decât pânză și vopseluri irosite. E plat, mort. Dumnezeule, nu ar fi trebuit să încerc niciodată să învăț așa ceva.
    - Lecția nu s-a terminat, Kenneth, spuse ea scurt, în timp ce el se îndrepta spre ușă.
    - Ba da, și nici nu va mai exista alta, replică el, oprindu-se cu mâna pe clanță, în încercarea de a se calma. Îmi pare rău, Rebecca. A fost drăguț din partea ta că te-ai oferit să mă înveți, dar îți pierzi vremea.
    - Vino aici, căpitane, îi ceru ea cu fermitate. Ți-am făcut pe plac și am mers la balul ăla nenorocit, așa că îmi vei face și tu pe plac și nu te vei da bătut, cel puțin nu până când găsești un alt mod de a lucra care să ți se potrivească.
    Era un argument pe care nu putea să nu îl ia în seamă. Se uită lung la ușă, inspirând și expirând încet. Când simți că reușise să își aducă emoțiile la un nivel acceptabil, se întoarse la șevalet, însă, în loc să privească tabloul amărât, o privi pe Rebecca. Expresia ei hotărâtă și părul ciufulit erau o priveliște mult mai plăcută.
    - Tu te-ai confruntat cu astfel de dificultăți când învățai să pictezi?
    - Da, și uneori încă mai am parte de așa ceva.
    - Vorbești serios? întrebă el surprins. Mă gândeam că tu nu ai asemenea probleme.
    - Cred că nu există vreun artist care să nu aibă astfel de probleme, spuse ea strâmbându-se. De ce crezi că se transformă tata uneori într-un sălbatic care aruncă lucruri încolo și-ncoace prin atelier?
    - Sunt mai tolerant cu asemenea ieșiri decât eram când am venit aici, recunoscu el cu un zâmbet strâmb.
    Rebecca se cocoță pe un taburet și începu să bată darabana cu degetele pe masă în timp ce gțndea cu voce tare.
    - Culorile de ulei sunt un mediu, reprezintă pur și simplu un material care transmite idei sub forma unor imagini vizuale. În practică, asta înseamnă că ele îți exprimă sentimentele. Pentru că îți dorești atât de mult să stăpânești tehnica picturii în ulei, te străduiești prea mult. Ești țeapăn ca o statuie de marmură, și asta transpare pe pânză. Deși desenul de bază este așa cum trebuie, pictura în anasamblul ei este rigidă, lipsită de viață. Te mutilezi și pe tine și îți mutilezi și lucrarea.
    Kenneth nu mai văzuse lucrurile din acest unghi.
    - Asta e, cu siguranță, adevărat, încuviință el. Dumnezeu mi-e martor că nu știu cum să fac asta.
    - Elanul creator este ca.... ca un râu de foc, spuse ea căutând o expresie potrivită. Când atinge cel mai înalt nivel, umple spiritul de forță și de emoție. Sunt momente transcendente când un artist face totul așa cum trebuie, când fiecare culoare și fiecare linie de penel sunt perfecte, când imaginea de pe pânză se apropie până la potrivirea completă cu acea imagine care există în mintea artistului. Cu siguranță ai simțit o emoție similară la un moment dat în timp ce desenai.
    - Uneori, recunoscu el, încercând să-și amintească. Asta simți tu când pictezi?
    - Da, deși nu e la fel de fiecare dată. Cred că toate meseriile creative împărtășesc aceste sentimente, indiferent dacă este vorba despre scris, muzică, învățământ sau chiar creșterea unui copil. Atunci când nu există un flux creativ, asta se vede în pictură, și culorile de ulei ți se opun în fiecare clipă, spuse ea cu însuflețire. Culorile sunt mocirloase, formele greșite, nu există niciun pic de armonie.
    - Mda, partea asta din urmă o recunosc și eu, spuse Kenneth cu o grimasă.
    - Tu ai talent, replică ea privindu-l îndeaproape. Șmecheria e să găsești o cale de a elibera acest talent. Parțial, e și vina plictiselii. Am greșit când am încercat să te învăț să pictezi ca pe un începător, când tu ești un artist desăvârșit din alte puncte de vedere. Pur și simplu nu te interesează atât de mult să pictezi o natură moartă. Trebuie să îți alegi un subiect care contează pentru tine, ceva care să te entuziasmeze atât de mult, încât să uiți de problemele pe care le ai cu mediul și să te lași purtat de râul de foc.
    - Nu o să îi duc dorul bustului ăluia nenorocit al lui Zeus, recunoscu Kenneth, dar nu îmi pot imagina cum aș putea să mă las purtat de valul creator atâta vreme cât mă chinuiesc la fiecare linie pe care o trasez cu pensula de parcă m-aș lupta cu o companie de grenadieri francezi.
    - E adevărat, așa că vom face astfel încât uleiurile să se comporte ca un mediu pe care îl stăpânești deja foarte bine, spuse ea cu un surâs ștrengar.
    Rebecca se întoarse și stoarse o bucată de albastru de azurit pe o paletă goală, adăugând încet ulei de terbentină și apoi din ce în ce mai mult, până când amestecul căpătă consistența unui sirop. Când fu mulțumită de consistența obținută, luă o foaie de hârtie și se folosi de o pensulă pentru a așterne pe ea un strat de albastru.
    - Dacă sunt subțiate, culorile de ulei pot fi folosite aproape ca acuarelele. Vei putea lucra mult mai repede și vei avea mai multă libertate decât îți oferă culorile de ulei mai groase. Încearcă și vezi.
    Kenneth luă neîncrezător pensula și o înmuie în azuritul diluat. Deși vopseaua era mai grea decât acuarela, aluneca pe pânză cu o ușurință senzuală. Fără să își dea seama prea bine ce făcea, înmuie din nou pensula și trasă câteva umbre albastre asemenea celor pe care le-ar fi folosit pentru cerul dintr-un piesaj în acuarelă.
    Apoi lăsă la o parte pensula și își întinse degetele întrebător.
    - Interesant, spuse el. Mi-a mers mâna singură, de parcă aș fi lucrat cu acuarele.
    Preț de o clipă, nici nu se gândise că, de fapt, folosea vopseluri pe bază de ulei, și îndemânarea lui atent șlefuită intrase în acțiune. Intrigat, mărunți niște siena arsă pe paletă și o diluă, după care creă cu câteva linii de penel o siluetă a Rebeccăi cu părul dansându-i pe umeri.
    - Vezi avantajele? întrebă ea râzând.
    - E prea ușor, spuse el încruntându-se. Trebuie să existe un motiv pentru care nu toți pictorii în ulei lucrează astfel.
    - Culorile nu au aceeași profunzime și nu sunt la fel de vibrante, îi explică ea. De asemenea, se și estompează mai repede decât culorile de ulei în strat mai gros.
    - Nu contează, spuse el, adăugând niște alb de zinc peste siena arsă, diluând-o din nou. Încerc să învăț, nu să creez opere de artă care să dureze o eternitate, adăugă, folosind vârful pensulei pentru a schița o siluetă felină dormind, după care îi adăugă niște umbre, folosind o vopsea mai închisă.
    - Un alt avantaj este faptul că, astfel, culorile de ulei diluate se usucă mai repede și poți lucra peste ele mai curând, spuse ea dând din cap aprobator. Îți sugerez să aplici fundalul și contururile generale folosind pigmenți diluați. Apoi poți adăuga detaliile cu pigmenți mai denși. Poți crea tablouri în ulei minunate lucrând astfel. Tehnica se pretează mai ales pentru portrete neoficiale și pentru peisaje.
    Kenneth se simți cuprins de entuziasm. Chiar putea să facă asta și, chiar dacă nu era tehnica clasică, era un pas în direcția bună.
    - Roșcățico, ești minunată, spuse el și, fără să se gândească prea mult, îi dădu un sărut rapid, plin de recunoștință.
    De îndată însă ce buzele lui le atinseră pe ale ei, acea tensiune care plutise între ei toată după-amiaza dădu în clocot. Nu mai putea pune capăt sărutului cu niciun preț.
    Rebecca își desfăcu buzele, și limbile li se atinseră, alunecând împreună.
    Parfumul ei era amețitor, o combinație de apă de trandafiri, culori de ulei și parfum de femeie, unică, așa cum era și Rebecca.
    Kenneth era înfometat, tânjea după căldura primitoare a puterii și a misterului feminin, și Rebecca răspundea acestei nevoi, hrănindu-l cu buzele ei, în timp ce vârfurile degetelor se împleteau pe spatele lui ca niște gheare de felină.
    El își înfășură o mână în jurul taliei ei și o trase aproape de el, în timp ce cu cealaltă mână îi cercetă corsajul până când îi găsi sânul și începu să își miște mâna circular.
    Rebecca gemu și se arcui, agățându-se de el, suplă și seducătoare.
    Gurile lor se mișcau încet, gustând pe rând toate aromele fine. Mâinile lui o modelau asemenea unui sculptor care savurează lutul, învățând rotunjimile roditoare ale coapselor ei și îngustimea taliei, delicatețea cefei și forța brațelor ei grațioase, curbura pântecului ei. Apoi, cu un fior, cuvintele lui Sir Anthony îi răsăriră în minte:
    „Sunt convins că ai putea fi foarte.... convingător.”
    La naiba, era cât se poate de aproape de seducție, așa cum îi sugerase Sir Anthony! Faptul că nu o făcea cu premeditare nu însemna că nu aveau să existe consecințe la fel de drastice.
    Kenneth își înălță capul și se îndreptă de la mijloc, transformând îmbrățișarea dintr-una pasională într-una protectoare. Preț de o clipă, simți trupul Rebeccăi protestând, apoi ea se liniști, odihnindu-și capul sub bărbia lui. Era atât de mică, aproape fragilă. Merita un bărbat puternic și cinstit, așa cum îl considera Sir Anthony pe el, nu realitatea înșelătoare, plină de defecte.
    - Dacă nu suntem atenți, am putea să ajungem cu adevărat la altar, spuse el nesigur.
    - Doamne Ferește, să nu împlinim așteptările tuturor, replică ea pe un ton acid și se îndepărtă de el, cu o expresie vulnerabilă pe chip.
    I se desfăcuse din nou părul, și Kenneth nu se putu abține să nu își trecă degetele prin cosițele ei groase.
    Îl făceau să se gândească la mătase roșiatică și la foc stins.
    - Dacă te mai sărut vreodată, Rebecca, te rog să îmi dai un picior. Când vine vorba despre tine, nu mai am niciun pic de voință, recunoscu el.
    Rebecca zâmbi slab, satisfăcută. Îi mai trebuiau doar câteva pene în gură și ar fi arătat asemenea lui Gray Ghost după o vânătoare încununată de succes.
    - Nici a mea nu e cine știe ce, spuse ea. Adu-ți aminte că mi-am petrecut ultimii zece ani în calitate de femeie cu reputația pătată, continuă ea și ridică mâna pentru a-i trage capul în jos.
    El o prinse însă în grabă și îi sărută palma, imobilizându-i astfel mâna cu blândețe.
    - Tocmai ți-am reabilitat-o. Încearcă să îți amintești că acum ești respectabilă.
    Rebecca izbucni în râs, ceea ce îi făcu masa grea de păr să îi cadă pe spate asemenea unui val de mătase. Senzualitatea pe care o simțise el în ea atunci când se întâlniseră pentru prima oară nu mai era latentă, ci tulburător de vizibilă. După cum spusese tatăl ei, nu mai era virgină de șaptesprezece ani.
    - Ți se pare că arăt respectabilă, căpitane? întrebă ea pe un ton batjocoritor.
    Privirea lui o cercetă din cap până în picioare. De fiecare dată când se sărutau, afla ceva mai mult despre trupul ascuns sub rochiile ei de muselină. Mâna lui dreaptă, cea cu care îi mângâiase sânul, se încleștă fără să vrea.
    - Arăți precum Lilith, femeia-demon trimisă să fure sufletele bărbaților, primejdioasă și irezistibilă, spuse el cu un zâmbet melancolic. Sunt convins că era roșcată.
    - Atunci mai bine pleci până nu îți fur sufletul, îl avertiză Rebecca înclinându-și capul într-un gest voit provocator.
    Kenneth îi sărută din nou mâna, după care îi dădu drumul.
    - Mai bine ai lua ăsta, o să mai ai nevoie, spuse ea arătându-i borcanul cu ulei de terbentină.
    Kenneth îl luă mulțumindu-i cu un semn din cap, dar, în timp ce ieșea pe ușă, se opri în prag, aruncându-i o ultimă privire. Ea stătea sprijinită languros de masa de lucru, cu mâinile pe marginile acesteia, în timp ce îl studia cu o privire arzătoare, de artist și totodată de femeie.
    Kenneth se gândi neliniștit că era posibil să îi fi furat deja sufletul. Apoi se întoarse și plecă, coborând încet pe scări. Un lucru era sigur. Își găsise subiectul pentru următorul tablou, un subiect care îl incita și care l-ar face să plutească în voia unui râu de foc.

    Mult după plecarea lui Kenneth, Rebecca rămase încă sprijinită de masa de lucru. Voise ca el să o dorească, și asta se întâmplase. Nu avea încredere în dragoste sau în căsătorie și nu își putea închipui un viitor în care ea și Kenneth ar fi împreună. Cu siguranță el nu avea să rămână secretar pentru tot restul vieții. Dacă reușea să își salveze moșia, în viața lui de gentilom cu pământ urma să nu mai existe loc pentru cineva ca ea.
    Pentru o scurtă perioadă de timp însă, înainte ca Kenneth să părăsească reședința Seaton, ea ar putea să guste din fructul oprit al pasiunii. Îl dorea, și perspectiva de a concepe un copil nu o speria. Într-adevăr, avea să îi placă să aibă pe cineva care să o iubească și pe care să iubească. Și, chiar dacă asta nu avea să se întâmple, cel puțin rămânea cu amintirile, care să-i țină noaptea de cald.

                                                          Capitolul 20

                                 Kenneth își petrecu seara și mare parte a nopții în micul lui atelier, făcând experimente cu culorile de ulei diluate și cheltuind o mică avere pe lumânări. Când se retrase pentru a dormi câteva ore, reușise deja să înceapă imaginea care îi răsărise în minte în timp ce vorbea.... și o săruta.... pe Rebecca.
    Desenul de bază era gata și așternuse deja și stratul de culoare pentru fundal și figură. Adevărata provocare, însă, de-abia începea, și nu își permitea să spere prea mult. Cu toate astea, începea să simtă un optimism precaut în ceea ce privea capacitatea lui de a deveni un adevărat pictor.
    În dimineața aceea îi fu greu să se concentreze la munca lui de secretar, căci mintea îi clocăia de idei și de imagini, dar, în cele din urmă, reuși să își termine treburile. Muncea în birou când intră țanțoș prietenul lui Sir Anthony, Lord Frazier.
    - Bună ziua, rosti Frazier tărăgănat. Am văzut în ziar că ar trebui să te felicit. Așadar, ești viconte, continuă el, ridicându-și monoclul și examinându-l pe Kenneth cu o atenție exagerată. Te rog să mă ierți dacă am ieșit vreodată pe ușă înaintea ta, nu am știut că ai un titlu mai important decât al meu.
    Deși remarca părea făcută în glumă, exista și o oarecare notă caustică acolo.
    Kenneth își înăbuși un oftat. Știuse că, dacă își menționa titlul, avea să dea naștere la astfel de replici. Pentru prima oară, Frazier i se adresase ca unui egal mai degrabă decât ca unui servitor, însă ar fi preferat să rămână un nimeni în ochii acestuia.
    - Titul nu îmi aparține de multă vreme, spuse el împăciuitor și, asemenea unei perechi noi de cizme, este nevoie de timp până să mă obișnuiesc.
    - Așadar, micuța Rebecca are să devină Lady Kimball, spuse Frazier lovindu-și ritmic palma cu monoclul. Ai prezentat-o viitoarei ei mame vitrege?
    - Ne-am întâlnit din întâmplare cu Hermoine la balul de la Candover, spuse Kenneth crispându-se. O cunoașteți pe mama mea vitregă?
    - O, da, spuse Frazier cu un zâmbet de cunoscător care dădea de înțeles că o cunoștea chiar foarte bine. Are un umor delicios de răutăcios. Dar știi asta.
    - Absolut, spuse Kenneth sec. De fiecare dată când mă gândesc la Hermoine, îmi amintesc de umorul ei răutăcios.
    - Nu te înțelegi cu mama ta vitregă? întrebă Frazier sprijinindu-se de cadrul ușii.
    - După atâția ani petrecuți în armată, nu o cunosc prea bine, spuse Kenneth ridicând din umeri. Arăta bine la bal.
    - Îi priește văduvia. Ai făcut bine că ai câștigat-o pe Rebecca, continuă Frazier mijindu-și ochii. Este un adevărat premiu pentru un bărbat pe care nu prea îl urmărește norocul. Ce baftă că ai venit să lucrezi pentru Anthony. Sau n-a fost, oare, un lucru întâmplător? Nu ai spus niciodată cine te-a trimis aici.
    - Data viitoare când mai aud pe cineva sugerând că mă însor cu Rebecca pentru bani, îl voi rupe în două, spuse Kenneth pe un ton rece.
    Frazier clipi, ca și cum ar fi fost surprins să afle că pisicuța pe care o împunsese era, de fapt, un tigru.
    - Scuze, nu a fost intenția mea să insult pe nimeni. Rebecca este atât de tăcută, încât nu o cunosc atât de bine, deși ne știm de când era doar un bebeluș. Spune-mi cum este ea.
    - Timidă, dar hotărâtă, inteligentă și talentată, replică Kenneth neștiind ce răspuns se aștepta din partea lui. Este un asistent de atelier și critic de artă excelent, continuă.
    Gândindu-se că era posibil ca Frazier să nu știe că Rebecca picta, nu spuse mai multe pe tema asta.
    - Cred că abilităție și comentariile ei sunt foarte apreciate de Sir Anthony.
    - Nu aveam nici cea mai vagă idee că este atât de implicată în munca lui, spuse Frazier sincer uimit.
    - După cum ați spuse, este tăcută, spuse Kenneth zâmbind fără să vrea. Și frumoasă ca un spiriduș din pădure.
    - Iată cum vorbește un bărbat îndrăgostit, comentă Frazier gânditor. Se pare că măritișul ei va fi o mare pierdere pentru Anthony, continuă el, aruncând  o privire la ceasul de pe policioara căminului. Ar cam trebui să plec. Te rog să îi transmiți Rebeccăi felicitările mele pentru logodnă, spuse el, luându-și tălpășița.
    Kenneth se întoarse la treabă, ridicând din umeri. O rugase pe Rebecca să îl scuze pentru că nu putea poza în după-amiaza asta.
    Avea să se ducă în atelier să picteze după ce termina cu contabilitatea pentru Sir Anthony. Prin comparație cu asta, pictorii aristocrați răutăcioși nu însemnau nimic.

    De îndată ce îl văzu pe Kenneth la micul dejun, Rebecca își dădu seama că noua metodă pe care o adoptase la pictură funcționa de minune, pentru că acesta vibra de entuziasm. Înțelegându-i dispoziția, îl scuză bucuroasă de ședința de pozat din acea după-amiază.
    Absența lui nu îi perturbă munca, și Rebecca își petrecu ziua lucrând  la fundalul umbrit al tabloului cu corsarul, adăugând draperii bogate cu motive subtile orientale, pentru a amplifica atmosfera exotică. De asemenea, îl făcu și pe Ghost mai mare decât în realitate și îl transformă într-o pisică de vânătoare asiatică, cu smocuri de blană la urechi. Rezultatul o făcu să chicotească. Se întrebă ce avea să spună Kenneth despre pictură când avea să i-o arate, în cele din urmă. Avea să se simtă rușinat când avea să vadă în ce îl transformase. Tabloul însă era bun - era cea mai bună lucrare a ei de până acum.
    Rebecca luă cina singură. Tatăl ei era la o reuniune a Academiei Regale, iar Kenneth nu își făcu deloc apariția. Se gândi să urce până în pod și să îi amintească faptul că regulile casei cereau ca toată lumea să coboare la cină, dar decise să nu facă asta. Dacă se bucura de plăcerea îmbătătoare a unei picturi reușite, nu voia să îl deranjeze.
    După ce mâncă, se întoarse în atelier și lucră la tabloul cu femeia căzând. Deși subiectul o epuiza din punct de vedere emoțional, se simți încurajată să-l termine. Poate că, odată ce va terminat, ceva dificil și întunecat avea să dispară din sufletul ei.
    Atelierul lui Kenneth avea un perete comun cu al ei, și o dată sau de două ori auzi niște sunete slabe, însă niciodată zgomotul ușii deschizându-se. Probabil omul era obsedat. Neștiind dacă era îngrijorată sau doar grozav de curioasă, decise în cele din urmă să îi ducă niște mâncare. Deși mintea lui pierduse probabil noțiunea timpului, stomacul lui avea să aprecieze, cu siguranță mâncarea.
    Rebecca se duse la bucătărie și îngrămădi pe un platou niște carne feliată și brânză, jumătate de pâine, o sticlă de vin și două pahare, după care urcă din nou șirul lung de scări până în pod.
    Ținând tava în echilibru cu o mână, bătu la ușa atelierului, dar nu îi răspunse nimeni. Începând să își facă cu adevărat griji, răsuci încet mânerul.
    Nu ar fi trebuit să își facă griji. La lumina unei duzini întregi de lumânări, Kenneth lucra la șevalet complet absorbit. Cum el și șevaletul se aflau în unghi drept față de ușă, nu observă că intrase Rebecca.
    Era încruntat, și părul îi cădea pe frunte în timp ce manevra o pensulă îngustă care părea abusrd de mică în mâna lui masivă.
    Rebecca zâmbi când observă pata de vopsea de pe obrazul lui. Părea a fi ocru. Își descălțase cizmele, probabil pentru a nu face zgomot și a nu deranja servitorii care dormeau în celălalt capăt al podului. Își scosese și haina și cravata, și, prin cămașa desfăcută, se vedea o porțiune incitantă de piept.
    Rebecca îl studie cu o plăcere nedisimulată. Corpul lui musculos și grația atletică îl făceau extrem de potrivit ca pirat sau războinic, dar adevăratul Kenneth era mult mai complex și mai interesant decât un erou de-al lui Byron.
    - M-am gândit că ai vrea ceva de mâncare, spuse ea cu voce tare.
    Kenneth se întoarse spre ea cu rapiditatea unui soldat și zâmbi trist.
    - Scuze, m-ai luat prin surprindere. Am ratat cina, nu-i așa? replică el aruncând o privire la bezna de afară.
    - Puțin spus. E în jur de unsprezece noaptea, zise ea așezând jos tava. Să înțeleg că tabloul merge bine.
    - Aveai dreptate, îmi trebuia un nou mod de a lucra cu culorile în ulei și un subiect care să mă intereseze, spuse el lăsând jos paleta și pensula și începând să măsoare camera, deodată prea mică pentru energia lui debordantă. La început, am lucrat încet, dar, odată ce mi-am intrat în formă, a fost exact cum mi-ai spus tu - parcă am fost luat de un râu de foc. Nu am mai simțit niciodată ceva asemănător, nici măcar în cele mai bune momente ale mele ca desenator. Îmi plac la nebunie bogăția culorilor în ulei și efectele pe care le poți obține cu ele. Îmi plac grozav textura pânzei sub penel și modul în care se așază vopseaua.
    - Pictez de atâta vreme, încât eu iau asemenea lucruri drept ceva normal, spuse ea adăugând mai mult cărbune pe focul care începuse să se micșoreze. Auzindu-te pe tine, îmi amintesc de cât de senzual este pictatul.
    - Este tot ce am visat vreodată. Nu îmi pot imagina pentru nimic în lume de ce ieri mi se părea imposibil, spuse el râzând cu vioiciune.
    Kenneth se comporta asemeni unui soldat victorios după o bătălie grea, și entuziasmul lui o făcu să râdă alături de el.
    Curioasă să vadă lucrarea, traversă camera, avansând spre șevalet.
    - Dumnezeule, Rebecca, dar nu te poți uita, spuse el întorcându-se când văzu ce avea ea de gând.
    - Avantajul profesorului, replică ea obraznică, după care, în momentul în care ajunse în fața tabloului, se opri siderată.
    Era un portret nud al ei.
    Se holbă paralizată la tablou. Kenneth folosise tehnica culorilor în ulei diluate pentru a crea în mare ideea unei zone împădurite, pictată în nuanțe de verde. În plan apropiat se afla silueta completă a unei femei. Una din mâinile ei se odihnea pe trunchiul unui copac, în timp ce în cealaltă ținea un măr pe care îl oferea ispititoare.
    Trupul subțire, gol al femeii fusese redat cu multă dragoste, în detaliu. Pielea ei de un portocaliu cald, ca de piersică, parcă te invita să o atingi, în timp ce cosițele roșcate strălucitoare în cădeau până la pământ asemenea unei flăcări întunecate. Câteva șuvițe de păr făceau concesii provocatoare la modestie într-un mod care îi amintea Rebeccăi de Venus a lui Botticelli când inocenta zeiță nou-născută ieșea din mare. Însă, în viziunea lui Kenneth, nu exista niciun pic de inocență. Doamna dezgolită radia dorință carnală. Avea buzele pline și senzuale, în timp ce ochii ei de culoarea alunei, cu străluciri de aur, promiteau plăceri misterioase și periculoase oricărui bărbat care îndrăznea să accepte fructul oprit din mâna ei. Ei bine, modelul fusese, fără îndoială, ea însăși.
    Rebecca reuși să își smulgă privirea de la tablou și se uită la Kenneth. Chipul lui era extrem de vulnerabil, ca și cum s-ar fi așteptat ca ea să țipe, să leșine sau să sară la el. Dincolo de teama aceea, văzu și un pictor nou-născut care avea o nevoie disperată de recunoaștere.
    - Este.... este foarte bun, spuse ea după ce înghiți în sec. Ai combinat minunat diferitele texturi ale vopselurilor. Bănuiesc că este Eva.
    - Lilith, spuse el cu vocea redusă aproape la un orăcăit. Prima femeie pe care a făcut-o Dumnezeu, înaintea Evei.
    - A, desigur. Mi-ai spus că Lilith era roșcată. Nu mă gândesc la ea ca la un demon, ci ca la prima femeie independentă, creată ca egal al bărbatului, nu ca servitor al lui. Sigur că lui Adam nu i-a plăcut asta. Merge foarte bine ca personaj idealizat, mitic, dar nu s-ar potrivi pentru un portret. Lilith a ta este mult mai frumoasă decât mine.
    - Nu, spuse el cu ardoare. Exact așa arăți. Frumoasă, senzuală, nemaipomenită.
    Rebecca observă în ochii lui aceeași pasiune mistuitoare cu care crease tabloul. Ea știa cu certitudine că Kenneth o dorea nu doar întâmplător, ci cu toată ființa lui.
    Dorința lui aprinse propria ei dorință arzătoare, pe care încercase să o înăbușe. La naiba cu buna-cuviință! În ochii lui era frumoasă, și sosise vremea să dea frâu liber râului de dorință carnală care avea să îi poarte pe amândoi spre nebunie și spre o fericire mistuitoare.
    Rebecca își aruncă șalul pe singurul scaun de lemn din cameră. Rochia ei era închisă în față cu un șirag de nasturi sferici din fildeș, dispuși la mijlocul corsajului. Uimită de propria ei îndrăzneală, îl desfăcu pe primul, trecând micul glob de fildeș prin cheotoarea lui.
    - Cred că îți dorești să vezi cât de fidelă este pictura ta, spuse ea.
    - Imaginația mea își face treaba, Rebecca, replică el crispat. Nu e nevoie să îmi pozezi.
    - Nu? murmură ea, desfăcând încă un nasture. Cred că ai greșit niște proporții, continuă ea, eliberând încă un nasture.
    Privirea lui Kenneth fu iremediabil atrasă de degetele ei.
    Când și ultimul nasture fu descheiat, Rebecca își desfăcu rochia și o împinse cu o lentoare provocatoare în jos pe brațe, înainte de a o lăsa să cadă pe podea, cu un foșnet de lână. Îi displăcuseră dintotdeauna hainele complicate, așa că purta pe dedesubp doar ciorapi și o cămășuță transparentă din batist, care lăsa să se întrevadă ce se ascunde sub ea.
    După ce se eliberă de rochia boțită, își azvârli pantofii și își desfăcu acele care îi țineau părul.
    - Un artist bun lucrează după natură ori de câte ori poate, Kenneth, spuse ea.
    - Dacă nu te îmbraci la loc, mersul la altar și biciuiala tatălui tău nu vor mai putea fi evitate, replică el pălind, ceea ce îi scoase și mai mult în evidență cicatricea.
    Rebecca râse și își trecu degetele prin păr astfel încât buclele începură să i se adune în jurul capului și să îi curgă ademenitor până la brâu.
    - A zis cineva despre biciuit și despre căsătorie? Cu siguranță, pentru Lilith și pentru Corsar, dorința este tot ce contează.
    - Dar astea sunt doar fantezii, spuse el pe un ton aspru, în timp ce borboanele de sudoare se strângeau pe frunte. E greșit, Rebecca, din niște puncte de vedere pe care nu ai cum să le cunoști.
    - Ai dreptate, nu înțeleg, spuse ea cocoțându-se pe scaun și desfăcându-și jartiera, gest ce o făcu să își ridice cămășuța deasupra genunchilor.
    Crezuse întotdeauna că are picioare frumoase, și, dacă se lua după modul în care se holba Kenneth la ea, chiar așa era.
    - Nu trebuie să mă protejezi, dragul meu corsar, știu ce fac, spuse ea rulându-și ciorapii și făcându-i ghem, după care îi aruncă spre Kenneth. În cazul de față, spune-mi un motiv valid pentru care ar trebui să ne abținem de la ceva ce, în mod evident, ne dorim amândoi.
    Kenneth prinse ciorapii cu un gest reflex, încleștându-și cu atâta forță mâna pe țesătura delicată, încât tendoanele îi ieșiră în evidență. Rebecca observă în privirea lui lupta care se dădea între gentilom și pirat. Da, o dorea, dar nenorocitul lui de simț al onoarei câștiga bătălia.
    Incapabilă să suporte acest gând, ea se ridică și își aruncă mâinile în aer, implorându-l.
    - Te rog, Kenneth, te doresc atât de mult, spuse ea cu sinceritate, mângâindu-i chipul, în timp ce el își pierdu calmul, asemenea unei bucăți de marmură lovite de un ciocan.
    El își așeză mâinile peste ale ei, făcându-le să se oprească pe obrajii lui. Rebecca era cât se poate de conștientă de forța degetelor lui și de asprimea masculină a favoriților lui sub palmele ei.
    - Dumnezeu să mă ajute, Lilith! Ai învins, spuse el cu vocea îngroșată, după care îi împreună mâinile și le plasă pe pieptul lui.
    Rebecca îi simți inima bătând în timp ce își cobora gura spre a ei. Își dădu seama, ușurată, că acum nu mai era cale de întoarcere. Era prinși de curenții neiertători ai râului și aveau să fie purtați de furia lui până se spărgeau bucăți.
    Acesta era sărutul lui de pirat: poruncitor, devorator. Rebecca se sprijini de el, lăsându-și brațele să alunece în jurul taliei lui, în timp ce mâinile lui îi trecură peste șezut. Când o trase cu putere spre el, ea simți cum ia foc în îmbrățișarea lui, și trupurile li se întâlniră cu voluptate. O dorință puternică, lichidă, începu să curgă în interiorul ei.
    Când el puse capăt sărutului, Rebecca își ținu răsuflarea, protestând, până când atingerea buzelor lui pe urechea ei îi transformă protestul într-un suspind frenetic.
    - Lilith, Lilith cu părul și sufletul de foc, murmură el, după care îi sărută maxilarul, apoi piele sensibilă de pe gât, simțindu-i pulsul accelerat.
    Rebecca își vârî orbește mâinile în cămașa lui, înfometată după textura trupului lui. Avea gâtul și umerii puternici, musculoși. Ea scoase un chicot de nerăbdare când observă că nu putea desface mai mult cămașa, apoi, trecându-și mâinile peste coastele lui, îi scoase cămașa din pantaloni.
    ........... Rebecca se crispă, paralizată de plăcerea care îi învăluia corpul.
    Ieși însă din nemișcare când febra aceea o împinse să caute un mod de a se elibera, așa că Rebecca apucă iute cămașa de unde era desfăcută și trase de ea cu ambele mâini. Olanda se rupse cu zgomot până la tiv, și ea îi smulse îmbrăcămintea ruptă peste brațe și încheieturi.
    - Am vrut să fac asta din prima clipă în care te-am văzut, piratule! spuse ea satisfăcută.
    Pieptul lui dezgolit era magnific.
    Kenneth fu străbătut de un fior în timp ce ea îi atingea mușchii, simțind cum se conturau oasele pe sub carne, părul negru mătăsos și modul în care trunchiul i se subția spre talie și spre șolduri.
    Ar fi putut fi un model superb pentru un sculptor grecesc în căutarea unui atlet olimpic pe care să îl imortalizeze - sau pentru un zeu.
    Rebecca își lipi buzele de golul de deasupra claviculei și simți furnicăturile sării pe limbă.....
    Kenneth își îngropă mâinile în coama mătăsoasă a părului ei, în timp ce degetele i se deschideau și închideau fără să poată face ceva.
    - Dumnezeule, Rebecca, mă înebunești, spuse el cu răsuflarea întretăiată.
    Ea râse încântată și se îndreptă de mijloc, culcușindu-și fața în unghiul descris de gâtul și umărul lui. Kenneth avea un parfum primejdios de masculin, cu urme de mosc.
    Dintr-odată, icni surprinsă, simțind cum Kenneth îi trage cămășuța de pe umeri. Își ridică mâinile, în timp ce materialul îi flutura peste coate și încheieturi. Ieși din faldurile tivite cu dantelă cât se poate de conștientă de goliciunea ei și preț de o clipă vru să se acopere, să își ascundă imperfecțiunile umane, dar ochii lui cenușii străluceau spre ea asemenea stelelor de iarnă.
    - Ești chiar mai frumoasă decât îmi închipuiam, spuse el cu voce răgușită.......
    O luă în brațe, dar apoi ezită când ei i se opri respirația de uimire.
    - Ești așa ușoară, spuse el ușor neliniștit. Delicată.
    - Însă deloc fragilă, replică ea și, înainte ca el să fie prins în ghearele conștiinței, Rebecca îl trase în jos pentru încă un sărut, trecându-și precipitată mâinile pe fiecare bucățică a corpului lui la care putea ajunge.
    Era perfect conștinentă de contactul dintre corpul ei dezgolit și pieptul lui și de felul în care brațele lui puternice se încordau sub spatele ei gol și sub picioarele ei, pe măsură ce sărutul se adâncea. Simți din ce în ce mai puternică dorința aceea fierbinte ce-i curgea prin vene.
    Cei câțiva pași până la patul îngust din colț fură parcurși în zigzag, și totul se încheie când el o depuse pe pătura care acoperea salteaua deformată de paie. Impresia dată de lâna aspră pe spate și pe coapse adăugă încă o senzație în universul ei profund senzorial.
    - Vreau să te văd cu totul, spuse ea crispată. Te rog.
.................
    Kenneth se așeză pe marginea patului și se aplecă asupra ei. Unghiurile ascuțite ale feței lui erau îndulcite de lumina lumânării, iar cicatricea devenise aproape invizibilă.
    Ea își ridică mâinile, trecându-le peste umerii și brațele lui, vrăjită de modul în care îi umplea privirea. Își înghiți lacrimile.
    - Te-ai răzgândit, spuse el când îi observă chipul.
    Rebecca clătină din cap.
    - Ești atât de frumos, atât de frumos, spuse ea încet, cu ochii strălucindu-i.
    Kenneth se considerase în multe moduri, dar niciodată nu se gândise că ar fi frumos.
    - Am crezut că ai un simț estetic desăvârșit, murmură el. Tu ești cea frumoasă.
    Rebecca îi oferi zâmbetul cuceritor al lui Lilith. Deși era mândru de tabloul lui, nu avea să poată egala vreodată realitatea atât de ispititoare.
    - Ești făcută pentru dragoste, șopti el. Ești o adevărată viziune pentru ochi, mâini și gură, continuă, luându-i o șuviță lucitoare de păr și mângâindu-și obrazul cu ea. Părul tău extravagant, cu mii de nuanțe de roșu, bronz și aur, spuse el,  așezându-i șuvițele strălucitoare pe umăr, bucurându-se de contrastul dintre ele și pielea ei. Un ten palid, perfec de roșcată, cu urme fine de vene, continuă el, în timp ce își trecea palmele pe brațele ei. Sâni perfecți.
........
    Pe măsură ce flăcările începeau să se stingă, își dădu seama cu mirare și totodată cu disperare că își pârjolise fără speranță propriul suflet.

                                                    Capitolul 21


                            Deși patul era îngust, fu destul loc pentru amândoi odată ce Kenneth se așeză pe o parte, trăgând-o lângă el. Rebecca simțea cum îi tremurau mâinile și picioarele, de parcă fusese ruptă și pusă la loc într-o ființă diferită. Își ascunse fața în umărul lui scăldat în sudoare, știind că nu avea să se sature niciodată să îl simtă aproape, de plăcerea care îi străpunsese platoșa câștigată cu greu, înainte de a-i învălui inima cu căldură.
    Afară ploua. Era ceva minunat de intim să stea așa la căldură, protejată, în brațele lui Kenneth, la doar câțiva metri depărtare de stropii de ploaie. Ațipi puțin, trezindu-se când el se ridică în cot și îi sărută tâmpla.
    Rebecca deschise ochii și îi studie fața, gândindu-se că profilul lui aspru era mai fermecător decât trăsăturile perfecte ale lui Apollo.
    - Ar trebui să îmi ard tabloul, spuse el văzând că ea se trezise, îndepărtându-i părul de pe sprâncenele umede. Niciun tablou în ulei, nicio pânză nu te poate reprezenta atât de fidel pe cât meriți.
    - Să nu îndrăznești! E un tablou bun, spuse ea cu un surâs leneș. Numai să nu îl arăți cuiva, mai ales nu tatălui meu.
    Probabil nu ar fi trebuit să spună asta, pentru că imediat ochii lui fură acoperiți de umbre.
    - Pe tava pe care am adus-o se află o sticlă de vin și două pahare, continuă ea, în încercarea de a restabili atmosfera plină de tandrețe.
    - O idee excelentă, replică el, ridicând-se, după care se opri, privind în jos.
    Ea îi urmă privirea și observă că erau amândoi pătați de sânge.
    - Dumnezeule, erai virgină! exclamă el ridicând instantaneu capul și uitându-se la ea îngrozit. De asta a fost atât de dificil la început.
    - Da, am fost, spuse ea ferindu-și privirea.
    - Bine, dar fuga cu poetul și toate zvonurile că ți-ai fi distrus reputația? întrebă el cu voce pierită, plină de o emoție de-abia stăpânită, prinzându-i bărbia în mână și întorcând-o cu fața spre el.
    - Te poți compromite din punct de vedere social fără a exista urmări pe plan fizic. Frederick era dispus să aștepte până aveam să ne căsătorim în mod legal, dar, când am ajuns la Leeds, știam deja că făcusem o mare greșeală fugind cu el de acasă. Nu era îndrăgostit de mine, ci de ideea pe care și-o formase despre el ca iubit strălucit. A, desigur, să nu uităm nici de averea pe care urma să o moștenesc. Cel mai dificil a fost când mi-am dat seama că era plictisitor, spuse ea, scuturată de un hohot de râs. Am înțeles că nu îmi puteam petrece restul vieții cu el, așa că am luat o diligență de poștă și m-am întors la Londra. Lipseam însă de mai multe nopți, așa că reputația mea era distrusă.
    - Părinții tăi au știut că nu te culcasei cu el? întrebă Kenneth trăgând adânc aer în piept.
    - Nu avea atât de mare importanță, având în vedere că oricum îmi distrusesem reputația.
    - La naiba, mii de draci! exclamă el, așezându-și fruntea pe umărul ei în timp ce respirația lui întretăiată în încălzea Rebeccăi sânul.
    - Ai spus că știi ce faci, dar n-a fost așa. Nu aveai cum.
    Preț de câteva clipe, între ei se așternu tăcerea, apoi Kenneth ridică ușor capul, cu o expresie atât de sumbră, de parcă tocmai ar fi fost condamnat să ajungă în fața plutonului de execuție.
    - Dacă nu ar fi o greșeală majoră să ne căsătorim, aș spune că logodna noastră tocmai a devenit cât se poate de reală.
    Simțindu-se dezavantajată de poziția în care stătea, lungită pe spate, Rebecca se ridică în capul oaselor.
    - Cum am fost crescută printre artiști decadenți, îmi este greu să iau virginitatea în serios. Chiar n-ar trebui să aibă atâta importanță, spuse ea.
    - Crede-mă, Rebecca, contează, spuse el ridicându-și sprâncenele într-un mod expresiv, în timp ce se dădea jos din pat, luând un prosop de pe etajera de la lavoar.
    După ce se curăță repede, o înfășură în pătură, își trase nepăsător pantalonii și își îmbrăcă iute cămașa, după care turnă vin în pahare pentru amândoi. Se așeză apoi lângă ea și se sprijini de perete, cu o expresie profund îngrijorată.
    - Merit să fiu împușcat. Știam că nu trebuia să mă culc cu tine, dar totuși am făcut-o, spuse el.
    - De vreme ce aproape am sărit pe tine, ai fi trebuit să opui ceva forță ca să mă oprești, iar așa ceva nu ar fi fost prea frumos din partea unui domn ca tine, replică ea cu un zâmbet nesigur.
    - La vârsta mea, ar trebui să mă pot controla chiar și când sunt încolțit de o femeie seducătoare, spuse el cu privirea pironită în pahar.
    Seducătoare? Îi plăcea cum suna asta.
    - Mă bucur că nu te-ai putut controla și sunt grozav de mulțumită de rezultate. Mă plac foarte mult în rolul lui Lilith.
    - Recunosc că nu ești o fetiță naivă care de-abia a ieșit de pe băncile școlii, dar eram atât de înnebunit de dorință că nu am luat nicio măsură ca să nu rămâi însărcinată, spuse el zâmbind slab, dar scuturând în același timp din cap. Dacă ai avea un copil...., continuă el, însă vocea i se frânse.
    - E puțin probabil după o singură încercare, nu-i așa? În plus, nu mi-ar displăcea deloc să am un copil, spuse ea strângând și mai mult pătura în jurul ei. Dacă tatăl meu nu ar suporta scandalul, aș putea să mă mut în orice orășel de provincie. Poate chiar aș putea pretinde că sunt văduvă. Până la urmă, sunt independentă din punct de vedere financiar.
    - Chiar crezi că aș permite așa ceva? întrebă el încleștându-și degetele în jurul paharului cu atâta putere, încât Rebecca crezu că acesta avea să se spargă. Ar fi și copilul meu. Una este când, din cauza împrejurărilor, o femeie se vede nevoită să își crească singură copilul, și altceva să faci un copil din propriile motive egoiste și să îl lipsești de tată în mod voit. Dacă ești însărcinată, te-ai ales cu mine ca soț. Iar dacă se întâmplă așa ceva, Dumnezeu să ne ajute pe amândoi, spuse el trăgând cu putere aer în piept.
    Rebecca își mușcă buzele și începu să își pieptene părul cu degetele, pentru a-l descâlci. Chiar fusese groaznic de egoistă, gândindu-se la propriile dorințe, nu la bunăstarea copilului. Fusese și nesăbuit de nepăsătoare față de sentimentele lui Kenneth. Luându-se după sensibilitatea și onoarea care îl caracterizau, dincolo de exteriorul lui de pirat, ar fi trebuit să își dea seama că nu ar fi tratat cu superficialitate relația lor intimă.
    Oare sperase, fără să își dea seama, că va reuși să îl forțeze să o ia de soție? Nu credea asta, căci încă avea dubii serioase în privința căsătoriei. Dar îl dorise cu pasiune și asta o făcuse să fie neatentă. Uitase că pentru Kenneth consecințele ar fi fost mai serioase decât pentru ea. Acum, simțul datoriei s-ar putea să îl forțeze să ia de soție o femeie pe care nu o dorea. Nici că s-ar fi putut purta mai rău cu un dușman decât se purtase cu cel mai bun bărbat pe care îl cunoscuse vreodată.
    Nici faptul că se complăcea în sentimentul ei de vină nu era de ajutor.
    - Probabil nu sunt însărcinată și nu avem de ce să ne facem griji, spuse ea cu un calm măsurat, dându-și părul pe spate.
    Rebecca simți cum i se formează un ghem în stomac.
    - Dar, în caz că s-a întâmplat asta, de ce ți se pare atât de îngrozitor să fii căsătorit cu mine? continuă ea, știind că nu ar trebui să întrebe asta. Știu că nu mă iubești așa cum ai iubi o soție, dar se pare că ții puțin la mine. Există altcineva? Dacă nu e cazul, cred că am reuși să ne înțeleg destul de bine. Promit să nu fiu o pacoste pentru tine.
    - Nu e vorba că nu țin la tine, Rebecca, sau că există altcineva, spuse Kenneth înjurând printre dinți și înfășurându-și brațul în jurul umerilor ei, după care o trase aproape. Apoi continuă încet: Problema cu căsătoria e că..... dar se întrerupse. Am o obligație pe care trebuie să o duc la bun sfârșit, spuse el după o lungă pauză, și, după ce voi face asta, sunt șanse mari să nu îți mai dorești să ai de a face cu mine. Desigur, cu excepția cazului în care ai vrea să îmi vezi capul pe o farfurie, continuă el cu tristețe.
    Rebeccăi îi trecu prin fața ochilor, fugitiv, o imagine grotească cu capul lui tăiat pe o tavă de argint. Nu era întotdeauna un lucru bun să ai o imaginație de artist.
    - Nu înțeleg, spuse ea.
    - Sper din toată inima să n-o faci, replică el lipindu-și obrazul de capul ei. Nu e ceva ce pot discuta cu tine.
    Rebecca îi auzi inima bătându-i ritmic sub urechea ei. Se întrebă ce obligație misterioasă avea de îndeplinit. Probabil avea legătură cu problemele lui financiare atât de serioase.
    - Orice se va întâmpla, nu e vina ta, eu am provocat totul, spuse ea cu voce blândă. Și poate e o răutate din partea mea, dar nu îmi pare deloc rău că am făcut-o.
    - Nici mie, Roșcățico, nici mie, spuse el cu un suspin îndurerat.

    Rebecca își dădu seama că era ușor să păcătuiești cu un bărbat care trăia în aceeași casă cu tine, mai ales când era vorba despre casa unor artiști nebuni care se culcau la ore ciudate. Nimeni nu observase nimic.
    Desigur, ea și Kenneth știau, așa că în dimineața următoare simți tensiunea plutind între ei. Rebecca nu știa dacă să îi ceară scuze sau să rupă din nou hainele de pe el.
    Era greu de spus ce gândea Kenneth, dar, în mod evident, nu era deloc relaxat în prezența ei. Știind că ar fi fost o tortură să împartă intimitatea unei ședințe de pozat, îi spuse cu seninătate că în următoarele câteva zile avea să fie ocupată cu fundalul și cu hainele corsarului, așa că nu avea nevoie să îi pozeze.
    Kenneth încuviință, vizibil ușurat.
    Apoi, hotărând că era mai bine să afle niște lucruri mai devreme decât mai târziu, o invită pe Lavinia la ea în atelier pentru o discuție ca între femei, concentrându-se în principal asupra modurilor în care se putea împiedica sarcina.
    Considerând că această curiozitate era cât se poate de normală venind din partea unei femei aflate în pragul căsătoriei, Lavinia îi descrise în termeni prozaici diverse metode. ..........
    Rebecca nu îi spuse că încă nu se hotărâseră cu căsătoria - asta rămăsese între ea și Kenneth. Cu toate acestea, faptul că știa acum cum putea evita să rămână însărcinată o făcea să se simtă minunat de liberă. Probabil că, dacă avea să se mai culce o dată cu ea, Kenneth nu putea simți mai multe remușcări decât o făcuse deja, așa că, dacă se ivea ocazia, poate că ar putea încerca să îl seducă din nou.
    Să-l ia naiba, dar chiar avusese dreptate! Rebecca înțelesese diferența dintre a fi virgină și a fi femeie care gustase din mărul Evei. Înainte tânjise după Kenneth fără a ști exact ce voia, dar acum carnea ei își amintea cu o precizie amețitoare. Acum înțelegea cum era posibil ca pasiunea să amețească atât mintea, cât și trupul, astfel încât să nu mai existe nimic pentru tine decât iubitul tău.
    Da, acum știa ce voia și își dorea asta cu o intensitate care o scotea din minți. Și mai enervantă era conștientizarea faptului că nu își dorea satisfacție sexuală la modul general. Pe Kenneth îl dorea. Doar pe el.

    La trei zile de la publicarea anunțului de logodnă, Rebecca își dădu seama că nu putea avansa cu tabloul corsarului fără model. În dimineața următoare, avea să îi ceară lui Kenneth să îi pozeze din nou, sperând că va reuși să își țină mâinile acasă. Era și așa destul de greu să lucreze la portretul lui. Realitatea caldă, profund fizică, ar putea să o tenteze într-o asemenea măsură, încât să își piardă stăpânirea de sine.
    Rebecca se uita lung la pânza cu portretul corsarului, în timp ce îi treceau niște gânduri cam murdare prin minte, când cineva ciocăni la ușa atelierului. Era Minton, majordomul, cu o carte de vizită pe tavă.
    - De ce mi-ai adus asta? întrebă ea încruntându-se. Știi că nu sunt acasă pentru vizitatorii ocazionali.
    - M-am gândit că poate ați vrea să faceți o excepție în acest caz, spuse el tușind cu subînțeles.
    Rebecca luă cartea de vizită și ridică din sprâncene. „Onorata Elizabeth Wilding.”
    - Este vorba despre o tânără doamnă, Minton?
    - Da, domnișoară, și este însoțită de un domn cam milităros.
    Probabil era sora lui Kenneth, care îi făcea o vizită de curtoazie viitoarei mirese a fratelui ei. Rebecca nu știuse că fata se afla la Londra, și Kenneth ieșise pentru a se ocupa de niște afaceri, naiba să-l ia! Așa că trebuia să ducă singură povara de a pretinde că e o logodnică fericită.
    - Transmite-i domnișoarei Wilding că o să cobor în câteva minute, zise Rebecca, după care trecu repere prin camera ei pentru a-și disciplina puțin părul și a adăuga un superb șal indian ținutei ei cam simple. După aceea îi spuse lui Minton să îl trimită pe Kenneth la ea de îndată ce se întorcea. Păși apoi precaută în salon.
    Oaspeții ei stăteau în picioare lângă perete, admirând unul dintre tablourile lui Sir Anthony. Amândoi se întoarseră când o auziră intrând. Tânărul era blond și atrăgător, iar ochii lui trădau faptul că trăise experiențe care îl îmbătrâniseră.
    Ținuta lui dreaptă și brațul stâng diform îi confirmară presupunerea că fusese în armată.
    Fata de lângă el era frumoasă și suplă, cu un chip dulce și cu aceiași ochi cenușii impresionanți ca ai lui Kenneth.
    - Domnișoara Seaton? întrebă ea ezitând,deplasându-se spre gazda ei cu ajutorul unui baston. Sunt Beth Wilding, sora lui Kenneth.
    Recunoscând în Beth o ființă la fel de timidă ca ea, Rebecca își întâmpină oaspetele în mijlocul camerei.
    - Sunt încântată să vă cunosc, domnișoară Wilding, spuse ea, luându-i mâna și zâmbindu-i. Din câte mi-a spus Kenneth, vă credeam la Bedfordshire.
    - Te rog, spune-mi Beth, având în vedere că vom deveni surori. Când am văzut anunțul de logodnă în ziar, m-am decis să vin la Londra, pentru a-ți ura bun venit în familie. În plus, voiam.... voiam să vorbim cu Kenneth și despre o altă problemă, continuă ea, aruncându-i o privire piezișă însoțitorului ei. Iată-l pe prietenul meu, locotenentul Jack Davidson. A fost în regimentul lui Kenneth.
    - Îmi face plăcere, domnișoară Seaton, spuse Davidson cu o reverență. Vă rog să primiți felicitările mele  cu ocazia logodnei.
    Rebeccăi îi plăcea cum arăta, deși era atât de crispat, încât probabil că ar fi sunat ca un clopoțel dacă l-ar fi atins. Din modul în care el și Beth se uitau unul la celălalt, reieșea clar că erau ceva mai mult decât prieteni.
    - Insist să îmi spuneți amândoi Rebecca.
    Preferând să nu ignore rana lui Davidson, Rebecca aruncă o privire spre brațul lui beteag.
    - Waterloo? întrebă ea.
    - Kenneth - Lord Kimball - mi-a salvat viața în ziua aceea, spuse el. Dacă nu mi-ar fi pus un garou pe braț, aș fi murit din cauza hemoragiei, continuă el, devenind și mai crispat amintindu-și.
    Dorind să își facă oaspeții să se simtă în largul lor, Rebecca îi invită să ia loc și sună după niște gustări.
    - Am întâlnit-o pe mama ta vitregă acum câteva zile, îi spuse ea lui Beth după ce își ocupară locurile.
    - Și ai supraviețuit? replică Beth cu promptitudine, acoperindu-și apoi gura cu mâna. O, Doamne, n-ar fi trebuit să spun asta. Aveam intenția de a mă comporta impecabil.
    - Hermoine este cu adevărat îngrozitoare, nu-i așa? zise ea cu un surâs răutăcios, dându-și seama că avea să se înțeleagă de minune cu Beth. Cred că ești foarte puternică dacă i-ai rezistat.
    - Din fericire, nu prea mă băga în seamă. Am trăit liniștită la Sutterton cu o guvernantă minunată și m-am descurcat foarte bine.
    O tavă cu prăjituri și ceai fu adusă în salon, și Rebecca observă cu câtă îndemânare aranjă Beth ceașca de ceai și farfurioara cu prăjituri astfel încât Davidson să se descurce ușor cu o singură mână. Se completau unul pe celălalt ca mecanismele unui ceas, nu ca ea și Kenneth, care își dădeau târcoale precauți cau două pisici ciudate.
    - Știi unde îl putem găsi pe Kenneth? întrebă Beth, după ce discutară chestiuni generale preț de câteva clipe.
    - Trebuie să se întoarcă în orice clipă, are niște afaceri de rezolvat.
    - Locuiește aici? întrebă Beth surprinsă.
    - Da, este secretarul tatălui meu, spuse Rebecca, privind-o curioasă. Nu știai asta?
    - Nu ne-a spus niciodată unde locuiește. I-am trimis scrisorile la un oficiu poștal.
    Lucrurile deveneau din ce în ce mai ciudate. Rebecca se întrebă dacă nu cumva toată purtarea asta secretoasă avea legătură cu „obligația” misterioasă a lui Kenneth.
    - Probabil i-a fost teamă că i-ați scrie în calitatea lui de Lord Kimball. Este cel mai neprotocolar aristocrat pe care îl știu. Nici eu, nici tatăl meu nu am știut de titlul lui până când prietenii lui, Lord Michael Kenyon și soția lui, l-au întâlnit aici și au dat la iveală groaznicul adevăr.
    - Știți dacă Kenyon se mai află la Londra? întrebă Jack, după ce izbucni în râs alături de Beth. Mi-ar plăcea să îi fac o vizită. A fost în regimentul meu, spuse el, simțindu-se ceva mai în largul lui. Noi, amărâții de locotenenți, îi admiram foarte mult atât pe el, cât și pe Lord Kimball.
    - Și asupra mea au același efect, spuse Rebecca.
    În timp ce conversația continua cu ușurință, Rebecca era atentă la orice sunet care ar fi indicat că Kenneth se întorsese.
    Corsarul ei avea explicații de dat.

                                                         Capitolul 22

                                   Ca de obicei, pe drumul de întoarcere la reședința Seaton, Kenneth se opri la poștă să își ridice scrisorile. Îl aștepta un mesaj pe un ton mușcător de la Lord Bowden, în care acesta îi spunea că era pe picior de plecare la moșia lui de la țară, dar se aștepta ca la întoarcere să se întâlnească numaidecât pentru a afla cum progresa investigația.
    Kenneth se încruntă în timp ce punea scrisoarea deoparte. Continuase să cerceteze în mod discret orice persoană i-ar mai putea fruniza informații privind moartea lui Lady Seaton. Strânsese un dosar serios cu notițe, dar încă nu găsise nimic care să clarifice ceea ce se întâmplase. Poate avea să găsească informațiile dorite în Țara Lacurilor. Dacă nu, ei bine, când nu îi mai rămânea nicio pistă de urmărit, investigația avea să ia sfârșit. Bowden avea să se înfurie, dar Kenneth își dădu seama, cu un sentiment de vinovăție, că el avea să se simtă ușurat.
    Merse prin burnița de după-amiază, recapitulând în minte pentru a mia oară tot ce aflase. Putea spune cu toată sinceritatea că făcea tot ce îi stătea în puteri. Faptul că nu găsise nimic însemna aproape sigur că nu era nimic de găsit.
    În acest caz, avea să scape în curând de obligația față de Lord Bowden, ceea ce însemna că nu era necesar ca Rebecca să afle că venise în casa Seaton pentru a-i spiona tatăl. Nu știa dacă Lord Bowden avea să își țină în acest caz partea de învoială. Poate avea să simtă că plătise prea mult fără a obține nimic în schimb.
    Kenneth avea să fie în dificultate dacă Bowden refuza să îi predea ipotecile asupra moșiei Sutterton. Deși semnaseră un contract, nu își imagina că avea să îl poată da în judecată, dând de știre tuturor, înclusiv Rebeccăi și lui Anthony, despre existența acelei învoieli. Deși Kenneth depunea toate eforturile, era cât se poate de adevărat că sarcina impusă îi displăcea profund. Cumva, asta ar face să-i fie mai greu să își ceară plata.
    Dacă Bowden nu va dori să șteargă pe loc ipotecile, poate va fi de acord cu un compromis: să îl lase pe Kenneth să plătească datoriile eșalonat. Oricum avea să fie rezolvată problema, el își dorea ca totul să se termine, astfel încât, după încheierea investigației, să aibă timp să se gândească la un posibil viitor alături de Rebecca.
    Acum mintea îi stătea mai mult la împreunarea lui cu Rebecca și-și dorea cu disperare să poată repeta experiența.
    Tocmai intrase în casă și scutura picăturile de ploaie de pe pelerină, când apăru majordomul.
    - Domnișoara Seaton v-a rugat să veniți la ea în salon, spuse acesta.
    Gândindu-se că era posibil să fi venit familia Kenyon, Kenneth se duse să li se alăture. Văzându-i în loc pe sora lui și pe Jack Davidson, rămase ca paralizat.
............................................................................................