Poate că mă visează cineva, Ana Blandiana

Poate că mă visează cineva -
De aceea gesturile
Îmi sunt atât de moi
Şi de neterminate,
Cu scopul uitat
La jumătatea mişcării,
Grotesc,
De aceea contururile mi se şterg
Secundă cu secundă
Şi faptele mi se topesc...

Şi poate cel ce mă visează
E smuls din când în când
Din somn,
Trezit,
Purtat cu sila-n viaţa lui
Adevărată,
De aceea mă-ntunec
Suspendată uneori
Ca de-un fir care se topeşte de nea,
Fără să ştiu
Dacă va mai adormi vreodată
Ca să mi se mai întâmple
Ceva.

O toaletă a la Liz Taylor, Rodica Ojog-Braşoveanu

.......................................................................
                                  6.

                    - Da. Am sunat la uşă şi nu mi-a răspuns. Am aşteptat cam jumătate de oră, după aceea am început să mă plimb în jurul blocului. N-am rezistat mult, era un ger cumplit, iar eu venisem în taxi şi destul de uşor îmbrăcată. Hainele groase, multe, nu te pun în avantaj. M-am întors acasă şi l-am sunat toată ziua... Asta-i tot.

    Maiorul îşi prinse capul în mâini. Privi îndelung mânerul sertarului, care atârna într-un singur cui, îl cântări în palmă şi spuse brusc:

    - Nu-i tot! Povestea vrăjitoarei Bucureşti Anno Domini 198 e romantică, dar mie nu trebuie să-mi cânte nimeni nani-nani ca să adorm. Pe cine acoperiţi dumneavoastră, doamnă Gabrelotti?

                                  75.

                     ”Cum a dat foc imobilului? Cum? Era arestată de câteva ceasuri... Bombă incendiară cu întârziere n-a fost de unde s-o procure nebuna? Iar vecinii sunt categorici: nu s-a auzit nicio explozie. Şi sunt la fel de fermi când afirmă că focul a izbucnit în apartamentul ei."

    - Da! rosti maşinal, când Lucian Cristea pătrunse în birou.

    Se gândi că, văzându-l pe stradă, ar fi fost incapabil să-l situeze din punct de vedere social. Înalt, bine făcut, îmbrăcat sobru, putea fi la fel de bine inginer, sportiv sau, graţie aerului oarecum occidental, datorat vestimentaţiei şi unei anume siguranţe, lucrător în comerţul exterior, individ cu mii de kilometri parcurşi în avion la activ. În orice caz, nu mirosea a bişniţă şi nu părea mai bolnav decât un campion la karate, înot sau judo, aflat în forma lui cea mai bună.

    Din relaţiile culese de Azimioară, rezulta că este fiul unic al unor modeşti funcţionari. Absolvise liceul şi doi ani de politehnică, după care trecuse la fără frecvenţă, pentru ca, în cele din urmă, să-şi abandoneze studiile.

    - De ce? se interesă maiorul.

    - Medicii mi-au interzis orice efort cerebral şi mi-au recomandat cât mai multă mişcare fizică.

    - Şi cum aţi preconizat, totuşi, să vă câştigaţi existenţa?
    - Prestând munci care nu-mi solicită decât timpul şi foarte superficial intelectul.
    - Ca de pildă...
    - Am lucrat o vreme ca ghid ONT, câteva veri la Salvamar.
    - Şi-acum?
     - Acum, răspunse sigur de el, prestez muncă la domiciliu. Un soi de artizanat din mase plastice. Am autorizaţie.
    - Sunt covins. Ce înţelegeţi prin artizanat din mase plastice?
    - Tot felul de obiecte care se vând de obicei prin staţiuni sau în bâlciuri: bibelouri, brelocuri, mici jucării, ascuţitori, portchei...
    - Am înţeles. Este singura dumneavoastră activitate?
    - Îmi este suficientă.
    - Nu s-ar zice. Mă întreb doar cum aţi ajuns atât de tânăr şef de gang se pare că e un termen la modă şi cum de cazierul dumneavoastră judiciar este absolut virgin.
    - Poate că am avut şansă. Îşi muşcă buzele, trădând primul semn de emoţie: Vă rog să-mi răspundeţi la o întrebare. Aţi reţinut-o pe Lelia?
    Cristescu tăcu, gândindu-se că dragostea rămâne splendidă oriunde ai întâlni-o: pe un câmp de maci şi margarete, încătuşată între kilometri de sârmă ghimpată sau în cotloane neguroase, unde uneori abjectul îşi dă mâna cu duioşia şi tandreţea.
     - Ea n-are nicio vină, reluă precipitat Cristea. Îmi asum în exclusivitate toată răspunderea.
    Maiorul surâse:
    - Pentru ce? Pentru care fapte'?
    - Dumneavoastră ştiţi cel mai bine pentru ce m-aţi invitat aici.
    - Tăgăduiţi că Lelia Bogdan este complicea dumneavoastră?
    - N-a făcut nimic.
    - Doar că ademenea fraierii cu safe bine asortat. Dacă se întâmpla ca fleţul în cauză să aibă şi niscai "scule" parcă aşa le ziceţi dumneavoastră de valoare, putea fi asigurat că, după câteva întâlniri cu încântătoarea văduvă Bogdan, scăpa de grija lor.
    - N-am luat niciun singur obiect din casa inginerului Dragu. Lelia v-a informat probabil cum au decurs lucrurile.
     - În seara zilei de 25 decembrie v-aţi întâlnit cu Anca Dragu în pasajul Eforie. În ce scop?
    - Mă sunase la telefon.
    - De unde vă cunoştea?
    - Am fost la ei acasă. Lelia dispăruse şi eram înnebunit. Nu ştiam unde s-o mai caut, mă agăţam de orice fir de pai. Bineînţeles, n-a putut să-mi dea nicio informaţie. La plecare i-am lăsat numărul meu de telefon.
    - Ce voia de la dumneavoastră?
    - O aiureală. Cred că-i nebună. Îmi oferea un tablou în valoare de douăzeci de mii de lei, ca să omor o babă speriind-o!
    Cristescu se holbă. Categoric, trăia într-o lume smintită.
    - Speriind-o? Cum vine chestia asta?
    - Bătrâna în cauză suferă de inimă. După afirmaţiile lui madam Dragu, ar fi fost de ajuns să fac pe fantoma. Recte, să dau buzna peste nenorocită, eventual costumat într-un cearşaf alb şi cu o lumânare în nună.
    Maiorul îşi aduse aminte că citise ceva asemănător în Maupassant, dar lăsă pentru mai târziu amintirile livreşti.
    - Ştiţi cumva despre cine e vorba?
    - Nu, am trimis-o urgent la plimbare. Mă prezentasem la întâlnire doar în nădejdea că mi-ar putea da veşti despre Lelia. Individa categoric făcu un gest semnificativ la tâmplă e sonată. Uite o femeie cu care n-aş vrea niciodată să am de-a face! Încep să-l înţeleg pe răposatul Dragu.
    - Da, da, da.
    Maiorul se ridică şi se uită pe fereastră, de parcă ceva i-ar fi atras atenţia în mod particular. Se întoarse la birou.
    - În ce relaţii vă aflaţi cu Ion Dolga?
    Privirea lui Cristea scăpă o singură clipă în lături, apoi redeveni direcţională. Spre deosebire de majoritatea indivizilor care au ceva de ascuns în viaţa lor, mai mult sau mai puţin grav, Cristea nu evita ochii interlocutorului, privea în adâncul lor.
    - Aveam grijă să stăm la distanţă unul de celălalt.
    - Cândva aţi lucrat împreună.
    - Nu contest, faptul e de notorietate. Într-o anume lume, fireşte. Ne-am despărţit acum doi ani.
    - Despărţind Bucureştiul în două sectoare: banda dumneavoastră să zicem lucra în estul oraşului, cealaltă în vest.
    Cristea, păstrându-şi mereu calmul, începu să râdă.
    - Asta începe să semene a serial TV. Suntem la New York? Ştiţi bine că la noi nu există fenomen infracţional organizat. Dacă patru-cinci inşi colaborează operând găinării, asta nu se cheamă Cosa-Nostra.
    - Găinării. Ce înţelegeţi prin aceasta?
    - Bişniţă.
    - Ceea ce aţi încercat cu Dragu, nu se încadrează în parametrii fenomenului. Cel mai indulgent exprimat ar fi tentativă de furt din avutul particular.
    - Eu am o morală personală, domnule maior. Luam de la un escroc care în materie de şarlatanism şi canalism se afla cel puţin cu un cap deasupra noastră. Oricât aţi scotoci, nu veţi găsi în palmaresul meu infracţiuni grave: crimă, jaf, furt din avutul obştesc etc..
    - Apropo de crimă! Părerea unanimă în tagmă este că dumneavoastră l-aţi asasinat pe Dolga.
    - Mă aşteptam, dată fiind duşmănia şi rivalitatea dintre noi. Cu atât mai mult cu cât Dolga încălcase convenţia non-deranjului reciproc. Este o aberaţie!
    - Oare?
    - V-o pot dovedi. Este adevărat că de dragul Leliei aş fi fost în stare să-l ucid. De-ajuns s-o fi atins doar cu degetul. După ce a răpit-o şi a început şantajul, intenţionam să-l prind şi, prin presiuni fizice, să-l determin s-o elibereze.
    - Presiuni fizice, ricană maiorul. Ziceţi mai clar păruială până la tortură.
    Faţa frumoasă a lui Cristea se înăspri.
    - Era ultima canalie de care trebuia să-i fi fost cuiva milă. Vreau să precizez că nu aveam interesul să-l ucid. Asta i-ar fi închis definitiv gura, iar pe mine mă interesa să aflu unde e sechestrată Lelia. I-am luat toţi oamenii la întrebări. I-am mituit, i-am ameninţat. Nu ştiau. Iar Sică Tropicalu', omul de încredere al lui Dolga, dispăruse de-acasă.
    - Mai aveţi şi alte argumente?
    - Da. În general detest să vorbesc despre boala mea, dar acum sunt silit. Sufăr de un anumit gen de epilepsie... Crizele mele au dată fixă: 25 ale lunii. Mă imobilizează pe cel puţin două dacă nu trei zile. Dolga a fost asasinat pe 25 decembrie, când eu zăceam inconştient în pat. În ceea ce priveşte maladia mea, puteţi lua legătura cu doctorul Scarlat de la Policlinica Titan.
    - Am luat-o.
    Maiorul deschise sertarul şi-i întinse plicul peste masă. Cristea nici nu se uită la el.
    - Şi? Nu confirmă?
    - Ba da! Dar în vreme ce dumneavoastră, ca şi Lelia Bogdan, mi-aţi dat să înţeleg că aceste crize, într-adevăr nimicitoare, au loc lunar, medicul subliniază că ele se declanşează la două şi chiar la trei luni, niciodată o lună după cealaltă. Ori dumneavoastră aţi avut ultima criză în 25 noiembrie. Completă sarcastic: Dolga a fost asasinat în 25 decembrie.

                                                         76.

                               - Trebuie să îmi exprim recunoştinţa fierbinte, spuse doctorul Mircescu, pentru umanismul de care aţi dat dovadă. Mama a închis ochii aşa cum şi-a dorit-o, în respectul strămoşeştilor datini, iar eu mă simt cu conştiinţa împăcată şi sentimentul reconfortant că mi-am făcut datoria de fiu.
    Se echipase de "puşcărie", în conformitate cu o viziune foarte personală asupra locurilor: pulover gros cu guler rulat, pantaloni strâmţi cu elastice pentru tălpi, hanorac, o căciulită pe care o mototolea între degete nervoase. "Ce sănătos e sky-ul!"
    Maiorul rosti convenţional:
    - Mă bucur că v-am putut fi de folos. Cum vă simţiţi la noi?
    Sensul întrebării, categoric sarcastic, anihilat însă de tonul alb, lipsit de orice insinuare, ca şi expresia nevinovată a lui Cris-tescu îl derutară pe medic. Răspunse folosind automat aceleaşi intonaţii convenţionale, de amabilităţi schimbate între doi oameni civilizaţi.
    - Bine, mulţumesc.
    - Practicaţi de mult yoga?
    - De zece ani. Am început exerciţiile râse urât, fără să vrea urât, dar aşa râdea el în timpul detenţiunii mele. Unul dintre colegii mei de celulă, un profesor condamnat pentru viol, era un vechi practicant. Sunt o fire nervoasă, neliniştită... Iniţial, am căutat o modalitate de sinucidere. Nu suportam regimul de închisoare, ceasurile se dilatau îngrozitor, o zi dura câte trei. Omul acesta m-a salvat. Deşi mă întreb.
    Se întrerupse şi râse scurt.
    - Dacă nu v-ar fi ajutat mai mult, lăsându-vă să pieriţi.
    - Nu era greu de ghicit. Sunt un ratat, şansele mele, chiar înainte de această, mă rog, poveste neplăcută cu Dragu, de a fi nu fericit, termenul e mult prea ambiţios, dar măcar mulţumit, se aflau sub zero.
    Cristescu îl privi în adâncul ochilor. Îşi înţepa buzele cu vârful creionului, automat.
    - V-aţi închipuit că, asasinându-l pe Dragu, şansele dumneavoastră de a vă împăca mai comod cu această existenţă ar fi sporit?
    - O rectificare, vă rog. Nu eu l-am asasinat pe Dragu.
    "Aha! îşi zise maiorul. O luăm de la capăt, doar că în sens invers. Până mai alaltăieri, au ucis toţi, acum n-a ucis niciunul."
    - Aveţi cumva amabilitatea să-mi explicaţi atunci de ce mi-aţi recitat balada asasinului Alfred the kid?
    Simţea că-şi pierde răbdarea, stăpânirea de sine. Mircescu îl simţi. Declară cu o voce care încerca să îndulcească momentul, aproape conjurând:
    - Ştiu, a fost inelegant din partea mea...
    Cristescu îşi pocni o palmă peste frunte.
    - Inelegant! Dumnezeule! De parcă ar fi vorba că aţi uitat să-mi expediaţi de ziua mea o carte de vizită cu felicitări.
    - Vă rog, ascultaţi-mă. Sunt convins că mă veţi înţelege.
    - Mi-o doresc din tot sufletul.
    - Sunt unicul fiu al unei femei care la vremea ei a fost considerată extraordinară. Splendidă, scăpărător de inteligentă, originală în toate actele vieţii ei, voluntară, aproape tiranică, spirituală. Din nefericire, i-am produs o mare decepţie. Altfel trebuia să arate fiul Laurei Mircescu. N-am să vă înşir adjective, am să vă ofer tipuri: nedomolitul, sălbaticul, pătimaşul Heatcliff al domnişoarei Emily Bronte, iată că totuşi nu mă pot stăpâni, epitetele vin de la sine, Reth Butler, aventurierul gentleman, pe care de cincizeci de ani îl iubesc milioane de femei (am cunoscut cucoane în toată firea, bunici credincioase şi azi aceluiaşi idol), sau temerarul Trandafir Alb. Trebuie să vi-l amintiţi, era acel conte enigmatic, care facilita emigrările familiilor proscrise în timpul Revoluţiei franceze. Un astfel de fiu şi-ar fi dorit, cu un asemenea fiu s-ar fi mândrit. În locul lui, s-a trezit cu un mormoloc anemic, mereu bolnav, fricos până la patologic. Unul dintre acei copii care dau probleme părinţilor până târziu, în adolescenţă. Studios, adevărat, capabil, colecţionar de premii, dar teribila Laura aprecia la un bărbat în primul rând calităţile de virilitate. "Puţin îmi pasă că e academician sau că îl cheamă Edison, dacă nu-i în stare să mă apere de o bandă de derbedei care sar pe mine noaptea în port la Marseille sau Barcelona." Făcea aluzie la un incident penibil petrecut în străinătate, pe când se afla cu tata în voiaj de nuntă... Cum n-a fost niciodată o femeie victimă şi, în orice caz, nu dispusă să sufere toată viaţa pentru o situaţie iremediabilă, decepţia ei s-a transformat într-un dispreţ nimicitor. Nu ştiu să-i fi smuls vreodată un singur zâmbet care să nu fi fost acid, plin de maliţiozitate.
    "Hm! Până aici se pare că nu minte. Şi romanul concordă cu ceea ce mi s-a relatat pe temă. Deci fiul ar fi ideea traumatizat, copleşit de impunătoarea, strălucitoarea şi nimicitoarea statură a mamei..."
    - Fenomen paradoxal, eu am adorat-o toată viaţa. O admiram în taină şi tot în taină îi urmăream fiecare mişcare, fiecare reacţie. În copilărie, şi chiar mai târziu, mi-aş fi dat viaţa nu, nu! nu exagerez, viaţa ca s-o pot epata, să-i smulg măcar un surâs de aprobare. Visam fapte eroice, pe potriva vârstei. Să salvez un copil de la înec sau dintr-o casă incendiată, mă vedeam călărind un armăsar sălbatic şi luând obstacolele cele mai primejdioase sub privirile ei uluite şi îngrijorate, devenind campion la cursele de automobile ori făcându-l KO pe Joe Louis.
    Se opri uitându-se la maior, care îl asculta rozându-şi unghiile de la ambele degete groase.
    - Poate că abuzez de răbdarea dumneavoastră.
    - Nu, nu. Vă rog să continuaţi.
    - Dorinţa aceasta de a o epata, de a o surprinde, mi-a rămas toată viaţa. Evident, nu mă mai gândeam la acrobaţii, de fapt, nu mă mai gândeam la nimic, dar dorinţa, în stare latentă, a existat permanent. Odată, împlinisem treizeci de ani, îmi luasem doctoratul şi aveam un raft de bibliotecă plin de comunicări, studii, lucrări publicate, am auzit-o spunând unei mătuşi: ”De la foutaise, ma chere! Criminal să fie şi l-aş respecta mai mult." Când m-am hotărât să-l asasinez pe Dragu, desigur mă gândeam la recuperarea obiectelor mele, dar încercam o satisfacţie sadică, jubilam închipuindu-mi ce figură va face când va afla că l-am ucis.
    - I-aţi enunţat dinainte intenţiile dumneavoastră?
    - Bineînţeles. Şi tot bineînţeles nu m-a crezut în stare, m-a persiflat în mod sângeros. Dacă prima întâlnire cu dumneavoastră n-ar fi avut loc la noi acasă, v-aş fi făcut o declaraţie cinstită chiar de la început. Aşa, ea auzea ce vorbim. Eram fericit că aude. Citise faire-part-ul din ziar, dar parcă încă se mai îndoia. După ce aţi plecat, mi-a spus o singură vorbă. "De, băiete, se pare că tot ai moştenit ceva vână de la noi, Dumeştii. "
    - De... Ciudată satisfacţie să-ţi ştii fiul asasin, şi nu prea comod de explicat acolo sus, că eşti practic autorul moral al celei mai crunte fărădelegi. Să reluăm deci filmul zilei de sâmbătă, din unghi total opus: cel al inocentului!
    - De acord, făcu medicul. Tot ce v-am declarat cu ocazia primei noastre întâlniri rămâne valabil până la un anumit punct. Adică în primele ore ale dimineţii am făcut curăţenie, după care am mers la Boteanu pentru slujbă.
    Făcu o pauză, îşi duse arătătorul la buze şi, timp de o secundă, maiorul îl avu în faţa ochilor pe băieţelul Alfred cu breton şi flutu-raş de catifea la cămăşuţa îndantelată, fragil, îngrijorător, reflexiv.
    - După aceea, reluă, m-am dus la Dragu acasă.
    Deşi Cristescu ştia că în principiu o depoziţie nu trebuie întreruptă, nu se putu împiedica să constate ironic:
    - Aha! Aţi avut deci grijă să obţineţi în prealabil OK-ul divin.
    Mircescu trecu peste observaţie.
    - Am găsit uşa deschisă.
    - Scuzaţi-mă, la ce oră?
    - 12. Era ora rendez-vous-ului fixat. Când am dat ochi cu cadavrul lui Dragu, am avut un şoc. Câteva clipe, poate minute, nu ştiu exact cât a trecut, am rămas paralizat de groază şi surpriză... Şi iar nu ştiu cum am ajuns în stradă. Am urcat într-un taxi o şansă! l-am găsit imediat şi am venit acasă. Restul nu mai interesează.
    "Mda, gândi Cristescu. Aceeaşi placă. Mielu, Olguţa, micul Alfred. Am vrut să-l omor, dar mi-a luat-o altul înainte. Şi când l-am văzut pe ăla cu ţeasta ţăndări, s-o aduni cu pipeta, mi-am amintit că în liceu eram campion la cursa cu obstacole."
    - N-aţi întâlnit pe nimeni? Mai precis, urcând scările, în apartament sau în secundele vertiginoasei dumneavoastră retrageri?
    - Nu!
    "Cine minte? Nanu sau ăsta? Ora vizitei lor coincide."
    - Pretindeţi că nu v-aţi recuperat obiectele? Acesta era în fond mobilul esenţial al tentativei dumneavoastră.
    - Vă jur! Nu mă mai ţineau puterile.
   - Încerc să vă cred. Nu-mi pot explica însă un fenomen. De ce tocmai lucrurile dumneavoastră lipsesc din inventarul actual al victimei?
    - Asta n-o mai ştiu. Dacă existau sau nu în casă, nu mi-am putut da seama. Eram prea îngrozit ca să mai înregistrez ceva. Posibil însă, emit o simplă ipoteză, este ca Dragu să le fi înstrăinat la o dată aterioară. Nu contest că era un colecţionar pasionat, dar mai înainte de toate a fost un om de afaceri extrem de iscusit. Sunt încredinţat că s-ar fi despărţit chiar şi de cea mai îndrăgită piesă, dacă ar fi obţinut un beneficiu interesant.
    - Ipoteza cade. Asemenea înstrăinări sunt prea importante, indiferent de patrimoniu, pentru a se efectua fără actele şi formalităţile necesare. Ori între hârtiile lui Dragu, un pedant până la patologic în chestiuni care presupun cea mai neînsemnată operaţiune financiară, nu s-a găsit niciun act de vânzare-cumpărare privitor la obiectele respective.
    - Ce să vă spun?! Într-adevăr, e curios. S-ar putea ca soţia lui să vă poată oferi vreo informaţie.
    - E o soluţie, rosti alb maiorul. Îşi luă inima în dinţi şi improviză: Întâmplarea face însă că există un martor care v-a văzut părăsind apartamentul victimei. Făcu o pauză şi adăugă: Duceaţi un mic sac de voiaj.
    Maiorul înregistră un singur semn de tulburare. Mircescu clipi de câteva ori, apoi îşi reluă aerul candid, de om pus pe confesiune şi care nu are nimic de ascuns.
    "Pentru un hipernervos şi sensibil e de-ajuns să-i priveşti mâinile se stăpâneste extraordinar de bine. Te pomeneşti că o fi vreo chestie cu yoga."
    - Este o minciună. Deliberată sau nu, dar e o minciună.
    Cristescu începu să bată cu pixul în sticla biroului.
    - Consideraţi că ar putea fi vorba de o confuzie? Hm, Greu de acceptat ipoteza. Dumneavoastră nu sunteţi persoana care poate fi luată drept alta. Şi viceversa.
    Ca totdeauna când se făcea vreo aluzie la fizicul lui, medicul roşi violent.
    - Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Eu n-am contestat că am intrat în locuinţa lui Dragu, ci doar că aş fi sustras de-acolo măcar un ac.
    - Am reţinut, spuse la fel de calm maiorul. Acelaşi martor, şi de data asta nu trişa, v-a văzut în dimineaţa imediat următoare. Făcu o pauză şi accentuă: În zorii dimineţii imediat următoare, mai precis orele cinci, ducând un bagaj la locuinţa doamnei Lupu, unde aţi zăbovit circa un ceas. Când aţi plecat, ţineaţi amândouă mâinile în buzunare.
    Medicul făcu ochii mari, mimând surpriza. Brusc, începu să râdă:
    - Mi-am amintit. După cum ştiţi, suntem prieteni vechi, aş zice că o consider ca făcând parte din familie. Pentru mine a fost şi va rămâne totdeauna tanti Melania, de parcă ar fi sora mamei. În măsura posibilităţilor, îi fac mici servicii.
    Cristescu, cu degetele încrucişate, se aplecă mult peste masă, arborând o expresie zâmbitoare: "Ce frumos ştii să povesteşti matale!
    - În dimineaţa respectivă, continuă medicul, i-am dus nişte rufe pe care le dăduse la spălătoreasă.
    - În zori, la ora cinci!
    - Pachetul îl scosesem în ajun.
    - Îmi închipui! Dar nu înţeleg de ce aţi pus ceasul să vă deştepte pentru chestia asta. Ca să fiţi la Melania Lupu la ora cinci, înseamnă că v-aţi trezit la trei jumătate.
    - Ştiu că vi se pare bizar. Dumneavoastră sunteţi un bărbat ocupat, cu vremea drămuită şi riguros compartimentată, cu o destinaţie exactă a ceasurilor. La ora 16 mănânc, la 20 deschid o carte, noaptea s-a inventat ca să dormi. Pentru oameni ca mine, însă, regulile acestea nu mai există. Dacă am chef, mănânc la trei dimineaţa, dorm toată ziua sau mă plimb la miezul nopţii. Iar programul doamnei Lupu e la fel de dezordonat, fistichiu chiar.
    "Ce-i drept, aici nu se înşeală."
    Maiorul îşi sprijini coatele de birou şi începu să-şi bată vârful degetelor într-o mişcare ritmică.
    - Vedeţi, domnule doctor, situaţia dumneavoastră se prezintă în momentul de faţă în culori nu tocmai înviorătoare. Sunteţi suspectat de crimă şi, în plus, v-aţi făcut vinovat de furt din avutul particular.
    - Prin absurd, replică Mircescu, chiar dacă aş avea de dat cont în faţa instanţei pentru această a doua învinuire, voi beneficia de circumstanţe atenuante. Mi-am recuperat propriile obiecte, pe care un terţ le-a obţinut prin fraudă.
    - Fraudă din punctul dumneavoastră de vedere. Actul încheiat la vremea respectivă de către doamna Mircescu este perfect legal. Ca o curiozitate juridică dacă vreţi, chiar dacă obiectele în cauză s-ar fi aflat doar în depozitul inginerului Dragu, iar dumneavoastră le-aţi fi recuperat în absenţa şi fără ştiinţa sa, fapta păstrează aceeaşi calificare: furt.
   - Într-adevăr, o subtilitate care mi-a scăpat. Oricum ar sta lucrurile, nu eu sunt autorul furtului. În ceea ce priveşte acuzaţia de crimă, mi se pare ridicolă.
    - Vă felicit dacă vă vine să râdeţi. Nu vă ascund că, în momentul de faţă, ocupaţi pe lista suspecţilor locul întâi.
    Mircescu încercă să pară amuzat:
    - Deci mai am colegi. Asta-i perfect, nu mi-a plăcut niciodată să mă simt singur. Sunt şi ei reţinuţi?
    Maiorul se încordă. Întrebarea era puţin comună. Nu te interesează soarta altora decât în măsura în care aceasta poate influenţa propria-ţi situaţie. Îi veni să-şi pocnească o palmă peste frunte: "Tâmpitule!" Greşise din start considerând neîndoioasă o anumită stare, de fapt, aparentă. Şi anume că... Întrebarea se precipită, se rostogoli singură:
    - Cine e complicele dumneavoastră, domnule Mircescu?

                                                        77.

                                   Maiorul e scărpină discret în creştetul capului.
    "După cum arată, nu scot mare lucru de la el."
    Octavian Nanu, străveziu, surâdea. Un surâs care nu se adresa nici uneia dintre persoanele de faţă, ci cuiva nevăzut şi pe care presimţeai că Nanu îl vede minunat, că-i aduce linişte şi mângâiere.
    Slăbise îngrijorător de mult şi, faţă de cum arăta acum, Nanu, cel pe care-l cunoscuse abia cu zece zile în urmă, putea fi considerat o mostră de bărbat înfloritor.
    Capul în special se micşorase, şi maiorul îşi spuse că l-ar fi putut lesne astupa cu o batistă de damă. Gardianul Niţă reclamase faptul că Nanu refuza să mănânce: "nu de-al dracului, domnu' maior, da' nu poate, zice că parcă înghite sârmă ghimpată..."
    Cristescu dispusese efectuarea unui consult serios. Medicul diagnosticase o uremie în stare avansată şi opinase pentru spitalizare imediată. Dar chiar regimul privilegiat hrană, medicamentaţie, linişte absolută nu izbutise nimic. Omul continua să viseze cu ochii deschişi, să zâmbească imponderabilului şi se părea că nimic nu-l poate scoate dintr-o stare care aducea a transă. Nici măcar compania lui Nelu Cinci Aşi, bişniţar şi jucător de cărţi profesionist, poate cea mai simpatică figură a lumii interlope bucureştene, nu reuşise să-l anime.
    După două zile de încercări zadarnice de a-l antrena într-un dialog oarecare, Nelu se predase ridicând mâinile: "Ascultaţi-mă pe mine! Ăsta şi-a făcut mutaţia. A sărit şi peste Aleea Colivei, acum se dă în căluşei cu flăcăii din cosmos, care au uitat să se mai întoarcă."
    Cristescu se interesă cu blândeţe:
    - De ce mi-aţi ascuns starea sănătăţii dumneavoastră?
    Nanu clipi mărunt. Privirea palidă părea să se întoarcă de departe.
    - În ce măsură v-ar fi interesat problema? Este o chestiune personală, ca şi lista creditorilor mei sau a problemelor sentimentale.
    - Continuaţi să susţineţi că dumneavoastră l-aţi asasinat pe inginerul Dragu?
    - Da. Dacă vreţi, mai semnez încă o sută de declaraţii. De ce atâtea formalităţi? Kilograme de hârtie, tone de timp şi energie pentru situaţii limpezi ca lumina zilei. Peste tot e la fel. Ce lumină blândă! O simt pe piele. Lăsaţi-mă să mă odihnesc. Eu, da, eu l-am omorât. Nu-mi pare rău. M-a iertat şi El. Nu-i simţiţi prezenţa? Ce caraghioşi sunt oamenii. Nu văd nimic. Trec orbi pe lângă El. Şi e aici, printre noi, în fiece clipă. Uitaţi-vă în spatele dumneavoastră.
    Maiorul întoarse capul, de parcă realmente s-ar fi aşteptat să vadă şi altceva decât perdeaua de la fereastră şi "pac-ul" agăţat de cremonă, rămas de astă-vară.
    Ochii lui Nanu străluciră:
    - L-aţi văzut, nu-i aşa?
    Cristescu închise uşor dosarul.
    "Delirează... N-a asasinat. Ştie, a ştiut că oricum se stinge şi şi-a asumat culpabilitatea. Acoperă şi el pe cineva. Dar pe cine?"

                                                                 78.

                      Aroganţa Ancăi Dragu luase proporţii, devenise aproape agresivă, şi maiorul se întrebă când Dumnezeu jucase teatru? Ani de zile se consumase într-un show jalnic faţă de familie şi prieteni (şi în ce scop?, mai ales că Dragu făcea parte din specia bărbaţilor care trebuie struniţi cu biciul), iar acum dezvolta partituri de personalitate frizând violenţa. Cristescu se simţea cu atât mai derutat cu cât el unul nu credea în transformări radicale şi nici nu întâlnise vreun singur caz în carieră sau viaţă personală.
    Odată depăşită perioada adolescenţei, când mutaţiile psihice pot avea uneori un caracter extraordinar, acel "nu-l mai recunoşti pe cutare, nici nu-ţi imaginezi cum s-a schimbat" (bineînţeles, nu din punct de vedere fizic) îl făcea să zâmbească. Asemenea afirmaţii le eticheta scurt "legende", încă o manifestare a fascinaţiei pentru senzaţional, de care suferă mai toţi oamenii, "Probabil nu l-au văzut bine înainte, conchidea, sau persoana a fost îndeajuns de şireată, ca să nu se lase citită."
    Acum, în faţa Ancăi Dragu, se simţea derutat, având sentimentul că nu ştie cu cine stă de vorbă.
    Femeia îşi strânsese părul înnodându-l pe ceafă, şi chipul în formă de "V" cel mai primejdios susţin fizionomiştii (viclenie, vulpe, viperă) se evidenţia parcă tras în cărbune pe o coală albă de hârtie.
    - Protestez! anunţă cu glas ridicat.
    Cristescu se simţi sâcâit de insolenţa tonului, dar ştia că cea mai mare greşeală e să te laşi enervat, când interlocutorul nu urmăreşte nimic altceva decât să-ţi vadă părul zbârnâind de furie. În consecinţă, arboră un surâs de casă bună şi de "bine aţi venit, oaspeţi dragi!"
    - Aveţi, vă rog, amabilitatea să luaţi loc şi....
    - Protestez!! îl întrerupse Anca.
    - De ce?
    - Protestez în primul rând împotriva unei arestări şi detenţii abuzive. Au trecut de mult cele patruzeci şi opt de ore, termenul legal al unei reţineri în vederea cercetărilor.
    - Ridicaţi un incident aşa s-ar numi asta în limbaj juridic. Liniştiţi-vă. Sejurul dumneavoastră la noi a fost prelungit cu avizul şi semnătura procuraturii. Altceva?
    - N-aveţi niciun fel de probă împotriva mea.
    - Decât o tentativă de crimă, mă refer la periuţa pudrată cu cianură şi sustrageri din masa succesorală. Dar despre asta am mai vobit şi, dacă mai vreţi probe, vă informez că s-a mai găsit câte ceva. Există şi alte temeiuri pentru care protestaţi?
    - Da! Sunt suspectă, m-aţi făcut şi puşcăriaşă, dar asta nu înseamnă că mi-am pierdut statutul de om. Vă bateţi joc de mine!
    Ultimele cuvinte le urlase.
    - Ce anume vă nemulţumeşte?
    Tonul era duios, semăna a mângâiere: "Ce vrei tu, fetiţa tatei?"
    - M-aţi vârât într-o celulă mizerabilă, alături de nişte fiinţe mizerabile, scursura cea mai mizerabilă a societăţii. Meritam oricum alt tratament.
    - De ce? Tuţi Troleibuz şi Dora Macaroană sunt reţinute pentru fapte care pe lângă ale dumneavoastră par un joc de copiliţe care sar coarda. În ceea ce priveşte celula, ea îndeplineşte absolut toate condiţiile de ordin sanitar impuse de regulament. Poate n-aţi observat, dar pe firma de la intrare nu scrie Palace şi nu-s pictate cinci stele. Revenind la societate, ca să punem capăt acestei probleme, cred că nu vă aşteptaţi să întâlniţi aici lumea de la curtea Bourbonilor.
    Anca Dragu îl privea palidă de mânie. În ochi ura aprinsese flăcări galbene.
    - Mi se pare obligatoriu să se ţină seama de condiţia socială a celui reţinut. Nu mai rezist să ascult conversaţia acestor căzături. În viaţa mea n-am auzit lucruri atât de abjecte. Nu mai rezist, înţelegeţi?
    - Din păcate, oftă maiorul, va trebui să vă obişnuiţi. Nu toate chipurile sunt frumoase, nu toate camerele au vederea spre mare.
    Femeia răsufla precipitat. Izbucni:
    - De ce m-aţi chemat? Ce vreţi de la mine?
    - Vedeţi, stimaţi doamnă şi din nou avu gestul lui caracteristic, de parcă ar fi cântărit ceva în mână obişnuiesc să răspund la toate întrebările, cu condiţia ca ele să fie emise într-o manieră urbană. Ţinând seama însă de starea dumneavoastră de spirit, voi trece peste principii. N-am înţeles o chestiune: de ce aţi abandonat varianta otrăvirii soţului dumneavoastră? După cum am mai remarcat, ideea era excelentă şi avea şanse să se transforme într-o crimă perfectă.
    - Poate pentru că, aşa cum presupuneaţi, rânji Anca, n-aveam cianură.
    - Aţi avut cianură, replică scurt Cristescu.
    - De unde ştiţi?
    - În dosarul dumneavoastră de cadre figurează o tentativă de sinucidere care a avut loc acum doi ani. Marian Dragu a intervenit în ultima clipă. Vi s-a făcut rău iar el, pierzându-şi un moment capul, a alarmat vecinii. Pe toţi i-a izbit mirosul acut de migdale emanat de lichidul împrăştiat pe parchet. Alături se afla paharul căzut din mâna dumneavoastră.
    - Nu-i concludent.
    - Pentru noi, da. Deci, de ce v-aţi răzgândit?
    Femeia îşi frământă mâinile. Respira sacadat şi nu mai încerca deloc să se stăpânească. Izbucni:
    - Vreţi să vă spun ceva? Pe Marian l-a omorât bătrânul Cernat.
    - O formulă comodă. Morţii nu vorbesc.
    - Nu vă mint. Credeţi-mă.
    - Nu-mi oferiţi niciun gir în acest sens.
    - Vă spun că el l-a ucis. Îl ura de moarte.
    - Nici dumneavoastră nu nutreaţi sentimente mai creştineşti.
    - Sâmbătă dimineaţă m-am întors acasă. Aţi fost bine informat. Am plecat cu trenul de 9,45. La nouă şi zece am deschis uşa, convinsă că Marian şi-a isprăvit toaleta. Voiam să recuperez periuţa de dinţi.
    - Şi? făcu maiorul încordat arc.
    - L-am găsit cu capul zdrobit. Vă jur! Am plecat ca o nebună, nici nu ştiu cum am ajuns la gară.
    - Şi de ce credeţi că Cernat e vinovatul?
    - Pentru că Marian nu deschidea niciodată uşa cuiva, nici măcar poştaşului, înainte de a se fi spălat, ras şi de a fi în ţinută decentă. Iar în casă se aflau doar el şi Cernat. Concluzia mi se pare perfect logică.
    - De ce mi-aţi semnalat abia acum situaţia?
    - Mi-a fost teamă să recunosc că m-am întors acasă.
    - O teamă fără temei, de vreme ce vă dovedisem că aţi plecat cu trenul de 9,45.
    - Asta nu presupune în mod obligatoriu întoarcerea mea acasă, ori de asta mi-a fost frică. Pierdusem trenul şi basta! L-am luat pe următorul.
    - Şi dacă mi-aş închipui că dumneavoastră l-aţi lovit cu toporişca?
    - N-aş fi avut niciodată curajul.
    Maiorul începu să bată darabana cu vârful unghiilor.
    - Pretindeţi în mod categoric că Dragu la ora nouă şi zece era mort'?
    - Mă jur!
    - Mda... Chestiunea e că Cernat nu putea ucide. Avea mâna dreaptă paralizată.
    - Adevărat, făcu Anca Dragu şi dădu de câteva ori din cap, ca pentru a-şi întări afirmaţia. Dar dumneavoastră nu ştiţi că bătrânul era stângaci.
    Cristescu începu să râdă.
    - Ăsta era ultimul porumbel din joben, aşa-i? Ăla care iese la urmă fluturând panglici tricolore.
    - Jur că nu mint. Şi poştaşul se amuza când îl vedea că semnează cu stânga talonul de pensie.
    - Nu contest. Dar raportul medico-legal este categoric afirmând că loviturile care au cauzat moartea soţului dumneavoastră au fost aplicate cu mâna dreaptă.
    Femeia îl privi zăpăcită.
    - Atunci nu mai înţeleg nimic. ÎI cunosc pe Marian, am trăit atâţia ani cu el. N-a primit pe nimeni, în viaţa lui, cu părul zbârlit sau ochii încleiaţi de somn.
    Cristescu rămase pe gânduri. După câteva minute, Anca începu să se foiască pe scaun.
    - M-aţi uitat?
    Privirea maiorului tresări.
   - Nu... nu, spuse maşinal. Mă gândeam doar la dumneavoastră. Cum se poate ca într-o femeie cumpătată, o provincială cuminte cu veleităţi modeste, să se nască dintr-o dată apetitul criminal?
     - Provincială, femeie modestă, adăugaţi şi monument de candoare şi imens rezervor de afecţiune. Dacă aţi fi trăit însă un singur trimestru, nu un an, nu şapte, alături de Marian, m-aţi fi înţeles.
    - Încerc acum. Dar se pare că încep să am de-a face cu un viciu. După fiu tentativă sau fapt consumat aţi intenţionat s-o lichidaţi pe mamă.
    Femeia se făcu albă ca varul.
    - E o minciună!
    - Oricând puteţi beneficia de o confruntare cu Lucian Cristea, căruia i-aţi propus s-o "sperie", contra douăzeci de mii de lei.
    - Minte!
    - Atunci ce i-aţi propus?
    - Să-mi vândă câteva obiecte.
    - Sunteţi chiar atât de presată financiar?
    - N-o duc strălucit. Marian îmi lăsa bani de coşniţă şi atât.
    - Mi-aţi mai spus-o, dar asemenea obiecte nu se vând dansând tango. Trebuie aşteptat un moment propice, cumpărătorii potriviţi. Una-i să vinzi o pereche de pantofi italieneşti, unde ai ca amatoare două milioane de nebune, şi-alta piese de muzeu. Şi asta, reamintindu-vă că sustragerile din masa succesorală sunt pasibile de pedeapsă.
    Anca Dragu săltă din umeri:
    - Puţin îmi pasă. Iar cu baba nu vreau să împart nimic. În afară de cadoul de nuntă, o ruşine, un serviciu de masă cică Rosenthal şi-un ineluş, în şapte ani n-am primit de la ea un ac. Iar nouăzeci la sută din obiecte au fost achiziţionate în timpul căsătoriei. Puteţi consulta actele. Şi culmea! Mai are obrăznicia să ceară şi sechestru! Ei bine, domnule maior, nu va avea nimic. Mă lupt cu ea până în pânzele albe.
    - Hm! Deocamdată, în ceea ce vă priveşte, sunt cam bleumarine. E destul de ciudat, dacă nu incredibil, ca Dragu să nu fi avut un inventar la zi.
    - L-o fi avut.
    - Chestiunea nu-i chiar atât de simplă. Din toţi cei care-l înconjurau, sunteţi singura care avea interesul ca acest document să dispară.
    - O puteţi dovedi?
    - Mă străduiesc. Şi încă o problemă: vă rog să aveţi amabilitatea să-mi alcătuiţi lista obiectelor pe care le-aţi sustras. Biroul meu vă stă la dispoziţie, pixul şi un pachet de ţigări. Să nu uit, adăugă maiorul luându-şi paltonul din cuier. Daţi-mi în scris o declaraţie asupra relaţiilor dintre dumneavoastră şi Ion Dolga. Cum l-aţi cunoscut, în ce raporturi vă aflaţi etc.
    Femeia îl privi înspăimântată. Dintr-o dată păru că se frânge.

                                                           79.

                         În dotarea maiorului: "m-am pregătit, domnule, atât cât se poate pregăti un om normal, având în vedere că urmează să competiţioneze cu o nebună de performanţă" intrau de toate: argumente, mărturii insurmontabile (îşi închipuia), amănunte bombă (oare?) culese din rapoartele subalternilor, un vagon de răbdare (există totuşi nişte limite omeneşti), o panoplie de zâmbete (atenţie, nu galbene!), o platoşă (vulnerabilă chiar şi pe vremea turnirelor) împotriva farmecului personal al Melaniei Lupu, başca trei zile de lectură intensivă din literatura şi teatrul absurdului. O întâlnire cu bătrâna presupunea în primul rând un duel cu aberantul în formele lui cele mai impunătoare.
    După cum se aştepta, Melania se prezenta proaspătă şi înfloritoare. Îţi venea să-i atingi obrajii răcoroşi, să-i sorbi din privire rouă florilor albastre ale zorilor.
    Era îmbrăcată în aceeaşi rochie fistichie cu romburi, cuburi şi paralelipipede (cam pe aici osteneau cunoştinţele de geometrie plană ale lui Cristescu) în culori stridente, care cam oboseau ochiul. La invitaţia maiorului, se aşeză graţioasă. Dintr-o dată, în ochi i se aprinseră scântei de veselie şi scăpă un chicotit.
    "Începe bine, îşi zise Cristescu. Alta căreia îi vine să râdă. Încep să mă întreb dacă n-oi fi cumva glumeţ de felul meu."
    - Mă bucur că sunteţi veselă.
    - Vă rog să mă scuzaţi. Dar când a venit doamna aceea foarte drăguţă, mi se pare că o cheamă Dorobanţa...
    "Aha! Dorobanţa!" De fapt o chema Luminiţa Popeţ şi era cea mai solidă femeie gardian din toate penitenciarele ţării.
    - O persoană foarte drăguţă şi feminină, deşi cred că în locul ei aş prefera o altă nuanţă de ruj... Când a venit să mă poftească în biroul dumneavoastră, domnişoara Vali Flotanta tocmai îmi povestea ceva grozav de nostim.
    - E într-adevăr o persoană spirituală, aprecie maiorul.
    - Vă asigur! Ca şi doamna Mioara Tapir. Păcat că are nasul puţin cam scurt. De câte ori o priveşti, ai impresia că-i lipseşte ceva. Dar, în fond, nu eşti obligat să priveşti mai sus de bărbia ci.
    - Dumneavoastră veţi găsi totdeauna o soluţie chiar şi insolubilului.
    - Aţi avut totdeauna o părere mult prea bună despre mine. Am discutat mereu cu Mirciulică despre chestiunea aceasta. Apropo, îmi puteţi da veşti despre el? N-am mizat niciodată prea mult pe capacitatea lui de adaptare...
    Îşi ridică senină ochii spre maior, care încercă să descifreze, în petalele proaspete ale privirii albastre, cea mai mică umbră de încordare.
    "Mă întreabă de motan, ca să afle ce s-a întâmplat de fapt cu apartamentul din Toamnei. E scrum ori ba? Mai corect, mai există sau nu probe?"
    Cristescu ocoli răspunsul şi declară evaziv:
    - Întâmplător am fost cam ocupat în ultima săptămână şi n-am avut timp să mă interesez. Dar cu proxima ocazie...
    - A, nu, vă rog, îl opri Melania ridicând palma roz. Tocmai pentru că vă cunosc programul grozav de încărcat, nu îndrăznesc să vă deranjez. Doar poate că domnul acela dolofan şi atât de îndatoritor, Azimioară, ar putea s-o facă în locul dumneavoastră.
    - În regulă. Îi voi da un ordin în acest sens.
    - O! La cât este de amabil cred că va fi de ajuns să-l rugaţi frumos. Îşi coborî pleoapele şi se interesă cu glas ciripit: Aţi mai avansat?
    Cristescu se holbă. Melania intra în ofensivă, nici măcar nu mai bătea câmpii despre modul desăvârşit în care ştia să servească ceaiul altă zurlie decedată acum o sută de ani sau ce osatură nobilă au mâinile gunoierului care printre altele o debarasează şi de sticlele goale.
    - Poftim?
    - V-am întrebat dacă aţi mai avansat în cercetările dumneavoastră. Rândul trecut v-am găsit cam îngrijorat, ori ştiţi bine că neliniştea, stările anxioase nu priesc ulcerului. Acum însă trebuie să recunosc, arătaţi mult mai bine şi vă asigur că această constatare îmi produce multă satisfacţie. Aţi progresat deci.
    - Da, făcu maiorul, am progresat. A detecta nişte erori iniţiale, dacă nu e prea târziu, constituie totdeauna un mare pas înainte. Dar, mai ales, dezvăluirea unei noi perspective. Un obiect privit din toate părţile se înfăţişează altfel decât contemplat mereu din acelaşi unghi.
    - Încerc să vă înţeleg. Presimt că fiecare cuvânt are mult miez.
    Cristescu dădu din mână: "Las-o baltă!"
    - Am greşit de la bun început, crezând voiam s-o cred că v-aţi liniştit şi că, în sfârşit, renunţând la excentricităţile dumneavoastră, v-aţi încadrat în parametrii unei vieţi normale. Detest aluziile neplăcute, dar sunteţi la o vârstă când asemenea pretenţii, consider eu, nu sunt nesăbuite.
    - Dar eu m-am îndreptat mult, se indignă Melania Lupu. Am renunţat aproape complet la dulciuri şi nu mă mai duc la filmele cu cow-boy.
    - Mi-e egal ce filme vizionaţi, cert este că nu v-aţi astâmpărat. O constat cu durere în suflet, căci de astă dată aţi încurcat-o rău. Ce am omis eu, şi-i inadmisibil după ce am consumat patru dosare împreună, e că ochii dumneavoastră vor străluci totdeauna când treceţi pe lângă o afacere cu obiecte de artă, iar mintea şi ideile vor începe să vă vâjâie. O altă greşeală, cea mai gravă, a fost că m-am lăsat înşelat de aparenţe. Am considerat drept axiomă faptul că cei cinci suspecţi din cazul inginer Dragu nu se cunosc bine între ei şi că lucrează independent unul de celălalt. Am exclus deci aprioric ideea de complicitate. Orice fel de complicitate: din start sau intervenită pe parcurs. Colaborarea dumneavoastră cu infractorii se înscrie la a doua rubrică.
    Melania Lupu îşi scărpină uşor tâmpla, afişând un aer nedumerit:
    - Nu sunt sigură că vă înţeleg la fel de bine ca la început... Îmi permiteţi să iau o ţigară din pachetul dumneavoastră? Nu sunt o fumătoare, căci colonelului nu-i plăcea să capăt un aer prea îndrăzneţ, dar mi se întâmplă să mai aprind câte una, când particip la o discuţie importantă. Vă mulţumesc.
    Maiorul rămase tăcut câteva clipe, apoi oftă până în adâncul sufletului.
    - Stimată doamnă, vă învinuiesc pentru complicitate la infracţiunea de furt din avutul particular recte, tăinuirea obiectelor în cauză. A doua învinuire, şi cea mai gravă, o voi formula mai târziu. N-am înţeles niciodată pasiunea dumneavoastră pentru comorile de artă. Colecţionară nu sunteţi, iar modul de viaţă pe care-l preconizaţi nu depăşeşte limitele confortabilului şi civilizatului. Aţi dus totdeauna o existenţă în care nu v-aţi privat de nimic dar, în ultimă analiză, modestă. Şi dacă eu mă pricep la oameni, atât cât să deosebesc un băieţandru de o octogenară, atunci dumneavoastră v-aţi simţit foarte bine şi, în principiu, perfect mulţumită. Ce intenţionaţi cu aceste semnături ilustre Rembrandt, Goya, acum Picasso habar n-am şi, probabil, nu-mi veţi spune niciodată. Fără îndoială însă că, atunci când doctorul Mircescu a depozitat la dumneavoastră obiectele sustrase din apartamentul lui Dragu, aţi decis pe loc să vă asiguraţi un beneficiu oarecare.
    Bătrâna îşi strânse buzele ofensată:
    - N-am făcut niciodată afaceri cu prietenii.
    - Noţiunile dumneavoastră, doamnă, râse încetişor maiorul, indiferent de domeniu, sensul pe care-l acordaţi termenilor sunt atât de politicos bizare şi neaşteptate, încât chestiunea e discutabilă. N-aţi fi încheiat afaceri, dar aţi fi acceptat un cadou. E altceva, nu? Şi la fel de bine, "acceptat" se poate transforma în "pretins". Împrejurările în care Mircescu a apelat la serviciile dumneavoastră creau premise ideale de şantaj.
    - Şantaj? Ochii Melaniei se umplură de lacrimi. Eu l-aş fi şantajat pe Alfred, acel copil nefericit, căruia îi cumpăram marţipane de la Zamfirescu şi caramele de şocolată de la Anghelescu? Ştiţi, unde-i acum Albina... Erau de-a dreptul extraordinare, deşi puţin cam lipicioase. Îţi smulgeau toate plombele.
    - Un mic număr, da? În fond, nu mă interesează cum l-aţi fi operat ulterior pe Mircescu. Esenţial este că lucrurile au rămas la dumneavoastră cu scopul de a fi tăinuite, scăpate din obiectivul cercetărilor şi, ulterior, valorificate într-un fel sau altul.
    - V-a spus, v-a spus Alfred că mi-a dat mie în păstrare.
    Cristescu o întrerupse:
    - Doamnă, există un martor care l-a văzut pe Mircescu intrând la dumneavoastră cu acelaşi sac pe care l-a scos din apartamentul victimei.
    - Dar de unde ştiţi ce se afla înăuntru? Iar eu nu-mi amintesc ca Alfred să fi venit cu o sacoşă. Firesc! Probabil eram încă buimăcită de somn, iar atenţia şi spiritul meu de observaţie au pierdut mult în ultima vreme. Chiar dumneavoastră mi-aţi pomenit înainte de vârstă. Ştiţi la fel de bine ca şi mine că am împlinit săplămâna trecută şaizeci şi cinci de ani şi opt luni.
    - Iar Mirciulică şapte ani fără un sfert. Cunosc ambele fişe.
    Ochii bătrânei sclipiră de recunoştinţă:
    - Ce drăguţ din partea dumneavoastră să vă amintiţi de aniversările unor persoane atât de neînsemnate ca noi! Îmi aduc aminte cât eram de afectată deoarece colonelul uita totdeauna să-mi aducă flori de ziua mea. Deşi poate îl judecam pe nedrept şi luam drept lipsă de atenţie un gest de economie. Eu sunt născută în martie, după cum bine ştiţi, ori florile sunt foarte scumpe la începutul primăverii.
    Îl privea în ochi, judecând febril:
    "Fii atentă, draga mea. Ştie, dar n-are probe. Chiar dacă a vorbit. Alfred. Nu, nu, imposibil! Vrea din tot sufletul să se stabilească în străinătate ori aceste obiecte constituie unica lui şansă din punct de vedere material."
    Maiorul riscă:
    - Şi dacă am să vă spun că obiectele au fost găsite la percheziţie în locuinţa dumneavoastră?
    Melania îşi coborî iute pleoapele spre a-şi camufla licărul de satisfacţie.
    "Îţi dau voie să râzi, fetiţo, dar nu în nasul domnului maior căci, după cum ştii, aşa ceva nu e frumos... Percheziţia nu putea avea loc decât în prezenţa ta şi a încă doi martori... Şi, dacă n-a avut loc, înseamnă că nu putea avea loc. Calm, fetiţo, şi ai grijă ce ton imprimi glasului tău."
    - Nu, rosti tremurând nu de frică, ci de perplexitate. Nu cred.
    Cristescu oftă a neputinţă:
    - Şi bine faceţi. Aţi calculat bine. O percheziţie se efectuează obligatoriu de faţă cu învinuitul. A fost greşeala mea că am amânat-o cu câteva ceasuri. Astfel v-am lăsat timp să organizaţi un incendiu, din cauza căruia au pierit toate probele. În schimb sunteţi vinovată comiţând infracţiunea de distrugere de bunuri din avutul obştesc şi particular.
    - Doamne! Ce de grozăvii îmi puneţi în spate! Eu? Eu am distrus bunuri din, în sfârşit, n-am reţinut cuvintele acelea complicate. Cum am izbutit aşa ceva?
    - Prin incendiere. Când v-aţi dus în bucătărie să stingeţi plita, de fapt aţi dat drumul la foc. În apropierea flăcării aţi lăsat un produs inflamabil: un insecticid puternic, de exemplu, sau oricare alt spray în al cărui prospect figurează menţiunea "a se evita sursele de foc, căldură etc." Incendiul nu trebuia să izbucnească prea devreme, ci la cel puţin o oră după părăsirea apartamentului de către noi, pentru ca, astfel, să fiţi în afară de orice bănuială.
    Pe obrajii Melaniei se rostogoliră câteva lacrimi. Plângea frumos, ca de obicei, fără nas umed şi gălăgios, fără trăsături boţite.
    - Sunteţi sigur, domnule maior, că toate aceste orori le-am săvârşit eu? Nu contest că uneori sunt cam distrată şi mi s-a în-tâmplat nu o dată să uit câte ceva în priză. În afară de aceasta, eu nu mă pricep deloc la tehnică. Cât despre insecticid, sunt convinsă că asemenea produs nu există în gospodăria mea. Sunt o duşmană înverşunată a gândacilor, şi comit un act de barbarism, fără îndoială, căci îi otrăvesc cu acid boric. Ştiţi, îl pun în căpăcelele de staniol de la iaurt. Conchise încântată de propria logică: N-am o singură gânganie în casă, aşa că n-am nici insecticid. Spuneţi-mi, vă rog, pagubele sunt mari?
    Cristescu răspunse sec:
    - Din apartamentul dumneavoastră n-au mai rămas decât două ziduri.
    - Dumnezeule mare!
    - Faptele s-au consumat în conformitate exactă cu intenţiile dumneavoastră. Totul e praf şi pulbere, inclusiv probele: obiectele doctorului Mircescu.
    "Nu chiar totul, draga mea, dar domnul maior n-are de unde să ştie. Ce a fost mai de preţ ai salvat. Fii atentă acum, mulţi şi-au frânt gâtul ameţiţi de succes, iar din câte ştiu, laurii nu sunt florile tale preferate."
    Îşi ridică faţa înlăcrimată.
    - Unde am să mă întorc? Poate că prietena mea, Florence, va fi dispusă să-mi acorde azil. Au o odaie la mansardă care s-ar putea amenaja. Din păcate, nu m-am înţeles niciodată prea bine cu Serbănică, soţul ei. Nu are conversaţie şi îşi bagă toată ziua nasul în oale. Detest bărbaţii care mişună în bucătărie. Nu are preocupări intelectuale, iar la radio ascultă doar buletinul meteorologic.
    Lăcrima, frântă în faţa lui, ţinându-şi la ochi batista perfect împăturită. Cristescu, plictisit, iritat, îşi plimba ochii pe zigzagurile stridente ale rochiei.
     "Ce dracu' i-o fi venit să-şi facă toaleta asta isterică? Apocaliptică. Dar parcă ea e altfel?"
    - Şi Mirciulicà? Ce s-a întâmplat cu Mirciulică?
    Maiorul tresări, fulgerat de un gând! Da! Motanul, slăbiciunea incontestabilă a bătrânei şi pe care nu l-ar fi sacrificat în ruptul capului. E o idee!
    - Voi da dispoziţie să fie căutat.
    "Îşi bate joc de tine, fetiţă. Mirciulică nu i se pare un personaj îndeajuns de important, încât să mobilizeze o echipă de domni miliţieni care să încerce să-l descopere."
    De astă dată se înşela.

                                                            80.

                     "Soţul meu se afla de mai multă vreme circa doi ani în relaţii cu Dolga. Surprinsesem câteva convorbiri telefonice; cifrate, desigur, căci păreau fără sens, dar numele era pronunţat clar. Ştiam că raporturile lor se reduc strict la afaceri şi că Marian apela la el doar în situaţii limită. Aşa cum v-am declarat, după asasinarea soţului meu aveam nevoie stringentă de bani. M-am gândit să vând unele lucruri. Am încercat întâi prin intermediul lui Cristea, apoi mi-am amintit de Dolga şi i-am telefonat."
    Maiorul îşi scoase ochelarii. Îşi rezemă tâmpla în degetul gros şi se uită la femeia din faţa lui.
    - De unde-i ştiaţi numărul? Un individ ca Dolga îşi ascunde până şi umbra, în orice caz nu-şi face afiş din adresă şi telefon.
    - Lui Marian i l-a dat. Am trăit cu el şapte ani. Ştiam unde-şi notează numerele secrete. Sunt patru în total şi fără nume. Am încercat la toate patru, până am dat de o femeie, probabil nevastă-sa. Prin ea l-am contactat pe Dolga. Am stabilit o întâlnire la mine şi i-am arătat obiectele pe care voiam să le vând. Chiar în pierdere, dar cât mai repede.
    - Din nou vă întreb: de ce această grabă? Nu mi se pare justificată de o criză temporară de bani, când practic aveţi comori în casă care pot fi altfel valorificate. De ce? Şi iarăşi nu mă convinge mercantilul, vindicativul "să nu le ia baba!"
    O privi din nou atent, de parcă ar fi vrut să-şi dea seama cât cântăreşte, cât valorează ca om, ca femeie. La treizeci şi cinci de ani, părea de cel puţin patruzeci. O prezenţă neînsemnată, pe care n-o observi chiar căţărată pe un soclu. Desigur, machiată, bine dispusă, elegantă, ar fi însemnat mai mult. Avea o siluetă bine desenată, iar chipul putea fi retuşat.
    - Din experienţa mea.
    Cristescu se opri brusc şi un zâmbet nostalgic îi înflori pe bune. Observase dintr-o dată că, în ultima vreme, expresia revenea tot mai frecvent în conversaţia lui. "Nici nu ne dăm seama când, din şeful, ajungem pentru subalterni, bâtrânul."
    Oftă şi o luă de la capăt:
    - Da. Din experienţa mea, am constatat că oamenii recurg la riscante acrobaţii financiare doar în câteva situaţii determinate. Un viciu extrem de costisitor, cum ar fi stupefiantele, un şantaj dur, acoperirea unor fraude, sau o dragoste nesăbuită. Mă întreb ce rubrică vi se potriveşte.
    - Niciuna.
    Maiorul, cu ochii subţiaţi, calcula de parcă ar fi fost singur.
    - Viciu. Hm, adevărat, beţi, dar pentru o sticlă de vodcă nu te apuci, totuşi, să comercializezi molarul lui Sinan Paşa. Şantaj? Poate în legătură cu crima. Altfel, funcţia dumneavoastră nu oferă material, şi aceasta este valabil şi pentru capitolul eventuale fraude. Rămâne o dragoste nesăbuită... Nu, nu vă văd... L-aţi iubit pe soţul dumneavoastră. Această ură înverşunată este doar reversul puternicului sentiment iniţial. Dacă v-aţi îndrăgostit de altcineva, nu l-aţi mai fi detestat pe Dragu cu atâta ferocitate. Elementar şi verificat. Pur şi simplu nu v-ar mai fi păsat de el.
    Ridică brusc capul şi începu din nou s-o fixeze concentrat. Avu impresia pe care o încercase şi în discuţia cu Melania Lupu, că ţine în mână un cristal pe care-l răsuceşte în bătaia luminii. Mereu alte faţete. Culorile se schimbă, ba chiar şi conturul.
    - Dragostea, şopti. De ce neapărat vizavi de un bărbat... Sunt şi altfel de... O privi în ochi: Există vreun copil în viaţa dumneavoastră? Spuneţi-mi adevărul. Dacă există sau nu, o pot verifica în câteva ore.
    Anca Dragu îi azvârli o privire rătăcită.
    - De ce mă chinuiţi?
    - Există deci, şopti Cristescu impresionat.
    Femeia dădu din cap. Respiraţia sacadată îi ridicase buza superioară, lăsând să se vadă dinţii rari.
    - Câţi ani are?
    - Nouăsprezece. L-am avut la cincisprezece ani. Izbucni aproape urlând: Şi tot din cauza maică-mii, această dobitoacă sinistră, această piază-rea uscată, avară şi obtuză! M-a ţinut sub obroc! Nu filme, nu prieteni, nici un divertisment, lectură supravegheată. La cincisprezece ani eram cea mai imbecilă adolescentă din toată România. Bineînţeles, nu mai credeam în basmul cu barza, dar eram atât de neştiutoare şi atât de dornică de tandreţe, de un gest, de o prăjitură de cofetărie...
    Se întrerupse şi începu să râdă sinistru:
    - Dulciurile noastre de casă! "Economice şi proaspete, fără chimicale, făcute de mâna ta, baremi ştii ce pui acolo!" Ăsta era sloganul care camufla o zgârcenie dezgustătoare. Simt şi azi pe gât gustul uleiului din checurile noastre ieftine, din cozonacii făcuţi cu două ouă şi esenţă de rom. Esenţa asta o să mă urmărească până la capătul vieţii. Era prea scumpă o sticlă de Jamaica. Treizeci de lei!
    Se uită la maior cu privire fixă, de nebună.
    - Ştiţi cu ce m-a păcălit? Cu un bilet la cinema şi o cutie de bomboane de şaptesprezece lei cincizeci. Văd şi azi poza: un coş de răchită cu garoafe albe şi roşii pe un fond albastru. Mă simţeam pur şi simplu ameţită de atâta generozitate.
    - Ce s-a întâmplat cu bărbatul acela'?
     -Era student în anul I, venit în vacanţă. Tânăr şi inconştient. Presupun că nici nu s-a mai gândit la mine, că ideea de abandon nici nu i-a trecut prin minte. O seară de vară, o singură seară, petrecută cu o fată în braţe, într-un crâng de la marginea oraşului. Nimic dramatic, nimic tragic. Iar eu, de frica maică-mii, am tăcut. Dacă ea mi-ar fi fost prietenă, dacă m-aş fi putut apropia de ea să-mi mărturisesc "crima", viaţa mea ar fi fost alta. Când a descoperit însă "nelegiuirea ticăloasă", era prea târziu pentru o intervenţie. M-a retras de la şcoală şi m-a ascuns la Vlazi, un sat din Maramureş. Nimeni n-a aflat nimic, iar eu mi-am continuat studiile la seral.
    - Desigur, soţul dumneavoastră, sugeră Cristescu imaginându-şi că astfel explică multe din atitudinea lui Dragu faţă de nevastă-sa, cunoştea situaţia.
    - Nu. Iar eu am încercat vizavi de el un permanent sentiment de culpă. De unde şi răbdarea mea de mucenic, puterea de a-i îndura comportarea.
    - Înţeleg... Ce s-a întâmplat cu copilul?
    - A făcut şcoala elementară la Vlazi, pe urmă l-am băgat intern la Liceul Gheorghe Şincai din Cluj. A terminat anul trecut.
    - Mă întreb, spuse încet maiorul, cum aţi izbutit să-i camuflaţi existenţa atâţia ani? Sunt situaţii care nu se pot ascunde într-o cutiuţă.
    Anca Dragu râse amar:
    - Mie-mi spuneţi? Am făcut pur şi simplu acrobaţii. Cel mai greu mi-a fost însă cu banii. Marian era un zgârcit antologic, cunoştea toate preţurile mai al dracului decât cea mai a dracului cumătră şi, oricum, din ciupelile de coşniţă nu creşti un copil.
    - Şi cum v-aţi descurcat?
    - Am efectuat ore suplimentare şi proiecte pentru studenţi. Dar şi aici era nevoie de multă exhibiţie, pentru că lucram acasă; camuflând sumele reale încasate. Marian mă trata de cretină şi se oferea să-mi facă el rost de clienţi mai generoşi. Adevărat, m-a ajutat mult mama, punându-mi la dispoziţie jumătate din salariu, mai târziu din pensie. Pot să vă spun că această existenţă m-a răpus. Când mă gândesc, toată tinereţea mea a fost un slalom isteric printre zeci şi sute de minciuni mai mari sau mai mici, printre interminabile probleme de conştiinţă. Remuşcări faţă de băiat n-a avut copilărie, n-a ştiut ce-i o vacanţă petrecută cu maică-sa, o jucărie pe care s-o găsească sub pomul de Crăciun, pomul lui şi numai al lui griji materiale, complexe în ceea ce-l priveşte pe Marian, teama, obsedanta teamă de a nu se descoperi situaţia.
    - Dacă i-aţi fi mărturisit înainte de căsătorie.
    Femeia îl întrerupse scurt:
    - Nu m-ar fi luat niciodată de nevastă. Niciodată! Eram şi influenţată de teoriile maică-mii "cine-i prostul să te ia vacă cu viţel?" iar eu mă îndrăgostisem nebuneşte. Hotărâsem că, dacă Marian mă părăseşte, mă sinucid. Şi aş fi făcut-o, categoric. Tăcu o vreme, apoi reluă: Dobândisem oarecare curaj... Îmi ziceam că, dacă atâta vreme am izbutit să ascund existenţa lui Şerban când m-am căsătorit avea zece ani, voi izbuti cu oarecare abilitate s-o ascund şi mai departe. Şi, ca dovadă că nu m-am înşelat, Marian a murit fără să ştie că am un copil.
     - A fost o şansă unică.
    - Şansă, poate.  Eu i-aş zice o prudenţă de antologie. Dacă mi-aş imagina măsurile noastre de precauţie sub forma unei ţesături să zicem, atunci ea ar atinge performanţele de migală ale broderiilor chinezeşti. Serban n-a călcat în viaţa lui nici măcar la Caracal, habar n-avea că locuiesc în Bucureşti, legătura o ţineam prin mama, care se ducea la Cluj o dată, de două ori pe lună. Iar maică-mea este categoric o capodoperă de discreţie. Nu i-a mărturisit nici măcar soră-sii secretul nostru. În schimb, eu mi-am ruinat nervii. Tresăream la orice telefon, la orice sonerie. Din acest punct de vedere, moartea lui Marian mi-a adus un sentiment de eliberare.
    Maiorul dădu din cap: "Da, n-a fost prea veselă viaţa pentru amărâta asta. Un copil din flori tăinuit, o dragoste nefericită pentru un ticălos, economii sângeroase, toate pe un constant fond de teamă! Teama partener fidel, neîndurat, al nopţilor fără somn, al zilelor neguroase sau aurii, al fiecărui ceas. Şi azi, şi mâine, şi luna viitoare. "
    - Deci, conchise Cristescu, băiatul a terminat liceul anul trecut. Ce face acum?
    - N-a intrat la facultate, după cum era şi de aşteptat. De unde să iau şaizeci-şaptezeci de mii pe an să-i plătesc meditatori savanţi? Când mă gândeam că era de ajuns o singură zdreanţă din casă pentru a rezolva totul, că de o icoană ori un petic de pânză ilustrisim semnat atârnă viitorul băiatului, îmi venea să urlu, să mă dau cu capul de pereţi. Doamne! Cât urăsc toate boarfele alea! Vreţi să ştiţi ceva? Eu am distrus inventarul. I-am dat loc.
    - Eram încredinţat. De ce sumă are nevoie fiul dumneavoastră?
    Formulase anevoie întrebarea, cu inima strânsă. Intuia ce se întâmplase. Femeia tresări. Răspunse în şoaptă:
    - De cincisprezece mii. Imediat.
    - Delapidare?
    - Cam aşa ceva. Lucrează la un GAS. Gestionar. S-a înhăitat cu nişte derbedei. A dat de gustul banilor. Începu să plângă: Un copil nefericit. Abia azi înţeleg că n-a avut nicio bucurie, cel toţi aceşti ani a tânjit. Din prima chenzină şi-a cumpărat douăzeci de prăjituri "să mă satur şi eu odată!" trandafiri de douăzeci de lei şi un urs galben de catifea. Cât l-o fi dorit sărmanul.
    - Aţi făcut rost de bani până la urmă?
    - Da. Mi i-a dat Dolga.
    - Ce i-aţi vândut?
    - O cană de argint cu capac. Auzisem de la Marian că-i de mare preţ. O lucrare de un italian Ceni. Cerini. Nu ţin minte.
    - Cellini, sugeră Cristescu.
    - Da, cred că da... Ştiam cu aproximaţie cât valorează, dar Dolga n-a vrut să-mi ofere mai mult de douăzeci de mii în două rate. Am acceptat, eram forţată de termen. Vă daţi seama ce se petrecea în sufletul meu! Marian mort de câteva zile, Serban ameninţat cu puşcăria.
    Cristescu o privi fix:
    - Dar pe Laura Dragu de ce-aţi vrut s-o lichidaţi?
    - Jur că nu-i adevărat! Ticălosul ăla minte!
    Maiorul avu un gest de oboseală. Cristea n-avea niciun interes să improvizeze pe temă. Adevărul diamant pur nu-l va cunoaşte niciodată, dar ce importanţă mai avea? Dosarul Ancăi Dragu era îndeajuns de consistent, pentru a-i mai adăuga şi o instigare la crimă.
    - N-am vrut s-o omor! N-am omorât pe nimeni! Mergeţi la mine acasă, hohoti, şi ascultaţi caseta a treia din stativ. N-am vrut să vorbesc din cauza lui Dolga. Aţi fi descoperit că există Şerban. Banii.
    Îşi pierduse răsuflarea şi maiorul îi întinse un pahar cu apă.
    - Despre ce casetă este vorba?
    - O să vedeţi. Nu mai pot. Lăsaţi-mă.
    Cristescu rosti cu blândeţe:
    - O ultimă lămurire, vă rog. Cererea de bani a fiului dumneavoastră a intervenit înainte sau după asasinarea inginerului Dragu?
    Femeia rămase cu gura căscată. Apoi se cutremură ca biciuită:
    - Ce vreţi să spuneţi? Că l-am omorât pe Marian ca să-i pot vinde lucrurile?
    - Deci înainte, conchise încet maiorul. Completă în gând: "E simplu de verificat."
    Anca Dragu îşi înfipse unghiile în gulerul bluzei.
    - Nu! urlă. Nu eu l-am asasinat. Vă jur!
    Cristescu închise dosarul şi înşurubă capacul stiloului.

                                                  81.

                              - Cum vă simţiţi? se interesă automat maiorul.
    În acelaşi moment, se simţi jenat de imbecilitatea întrebării. Nanu arăta atât de rău, încât te surprindea clipitul ochilor pe obrazul cadaveric.
    - Aţi vrut să-mi vorbiţi.
    - Da, făcu stins Octavian Nanu.
    - Continuaţi să susţineţi că sunteţi asasinul inginerului Dragu?
    - Da. Nu de asta v-am chemat.
    Îşi umezi buzele şi ridică anevoie braţul scheletic. Scoase un plic de sub pernă şi i-l întinse cu mâini tremurânde.
    - Vă rog să-l expediaţi dumneavoastră... E pentru ea.
    Maiorul descifră:
    D-nei Cecilia Vintilescu, strada.
    Plicul era nelipit şi Cristescu îşi muie degetul în gură. Bolnavul surâse chinuit:
    - Puteţi să citiţi.
    - Doar dacă ţineţi cu tot dinadinsul.
    - Oricum v-ar fi spus ea despre ce este vorba. Citiţi.
    Cristescu descifra cu oarecare dificultate grafismul. Literele erau şovăitoare, neisprăvite, rândurile pierdeau linia orizontală. "Clar! îşi zise. Adresa i-a scris-o probabil asistenta..."
    Poţi fi mândră Cecilia. Ai distrus doi oameni. Pe mine, de mult, sunt zece ani de-atunci, acum pe Dragu. L-am considerat totdeauna autorul diabolic al prăbuşirii mele. dar am greşit: adevărata piază rea tu ai fost. Din pricina ta am devenit azi asasin, iar el e în pământ. Gândul acesta să te apese toată viaţa. Până la ultima suflare. Să nu uiţi. Să nu poţi uita.
    Nanu urmări chipul maiorului până ce acesta împături scrisoarea, apoi închise ochii. Nu mai răspunse la nicio întrebare şi toate stăruinţele lui Cristescu asaltară zadarnic un chip şi o inimă încremenite.

                                                         82.

                          - Iar transpiri'?! Parole, eşti senzaţional! Până şi statuile tremură de frig şi tu parcă vii de la baia de aburi. Fantastic!
    Expresia maiorului era aceea a individului care nu izbutea să-şi revină din uimire.
    Azimioară, şi aşa handicapat de ceea ce considera el că ar fi marea lui infirmitate, se simţi brusc fântână arteziană. În mâinile parcă atunci scoase de sub robinet, raportul se umezise.
    Cristescu avu un hm! semnificativ, dar nu mai comentă. Răsfoi paginile şi le abandonă. Ridică ochii spre locotenent.
     - Am să le citesc mai târziu. Acum glăsuieşte, fiule! Ce-ai făcut, în formulă concentrată!
    Azimioară îşi duse mâinile la spate şi Cristescu ştia că, pe măsură ce se va apuca să enumere, îşi va strânge câte un deget în căuşul celeilalte palme.
    - Unu! Cristea n-a minţit. În seara asasinării lui Dolga a zăcut în pat. Martora, portăreasa care-i mai deretică prin casă şi are cheia de la apartament, a venit de două sau de trei ori să vadă cum se simte şi l-a găsit în stare de inconştienţă. De aceea probabil Cristea nu s-a prevalat de mărturia ei, habar neavând că în timpul leşinului a fost vizionat.
    - Corect! aprecie maiorul. De fapt, tot balamucul Cristea, draga noastră Leliţa, Tropicalu şi ăilalţi exotici or să danseze în alt dosar. Aici n-au făcut decât să ni se încurce printre picioare, făcându-ne semn cu batistele şi ţopăind: "Alo! Fraţilor! Existăm!" Deci, tot ne-am ales cu ceva. Zi mai departe!
    - Doi! Ţinând seama de sugestia dumneavoastră, am fost la cimitir. Într-adevăr, persoanele sunt rude apropiate. Cele două nume de familie, cu diverse prenume, fireşte, umplu peretele din interior al cavoului.
     - Splendid!
    - Trei! L-am găsit pe Doru RFG. Declară că doctorul Mircescu l-a solicitat în chestiunea unei treceri frauduloase de graniţă. Amicul Doru nu se mai ocupă de mult de cărăbăneli şi ştim că aşa stau lucrurile. O spunea cu nostalgie: "Am îmbătrânit, tinere domn, sunt de două ori bunic şi Delfinul m-a asigurat că, dacă îi mai stric dosarul, mă pune sub interdicţie. Da' ce client barosan Mircescu ăsta! Ştiu că-l procopseşte pe ăla de-i rostuieşte un carnet de bal vert-bouteille."
    Cristescu râse.
    - Îl ţin minte pe Doru Coman. Eu eram pe atunci un puşti cu un an-doi de meserie. Tipul avea o prestanţă de ministru. Gomos, pantofi de antilopă cu scârţ lucraţi la Raul, melon cenuşiu, baston... Fieful lui era Capsa. Acolo negocia. Impresiona, domnule, ce mai! Anchetatori bătrâni şi-i vorbeau cu dumneavoastră. Continuă.
    - Patru! L-am găsit pe Mirciulică. L-a adoptat o vecină, doamna Wanda, şi o duce excepţional.
    - Eşti sigur că-i el?
    Azimioară îşi puse mâna roşie pe piept.
    - Îl cunosc mai bine decât pe frate-meu. Şi, pe urmă, maică-sa asta nouă i-a lăsat lănţişorul la gât. Are un mic necaz.
    - Adică?
    - Şi-a fracturat lăbuţa stângă din faţă.
    - Ciudat... N-am văzut pisici şchioape în viaţa mea.
    - Depinde! surâse cu tâlc locotenentul. Cât o fi de acrobată, dacă o arunci de la etajul doi fără paraşută, se mai întâmplă şi accidente.
    - Ce vrei să spui?
    - Doamna Wanda pretinde că a văzut cu "oroare, cum bietul motan" a fost azvârlit pe geamul bucătăriei care, ştiţi bine, dă în spaţiul verde din spatele blocului.
    Maiorul îl privi fix. Ochii îi străluceau.
    - Bravo, băiete!

                                                              83.

                        - Dublu asasinat! Ca să fiu sincer, nu vă credeam în stare de asemenea performanţă.
    Maiorul îşi ţinea mâinile în buzunare şi-l privea atent, cu o curiozitate de profesionist. Mircescu, palid, cu pielea extrem de întinsă pe trăsăturile frumoase, afişa un calm desăvârşit.
    "Domnule, îşi propuse Cristescu, trebuie să studiez mai îndeaproape care-i chestia cu yoga. Personajul, categoric, prin construcţie e de tipul isteric. Eu îi aduc acum o acuzaţie de dublă crimă şi se uită la mine de parcă ar vedea un film despre realizările noastre din siderurgie."
    - Aveţi probe că aş fi comis măcar una singură?
    - Probe! se strâmbă maiorul. Toată lumea mă întreabă dacă am probe. Mi-ar plăcea să trăiesc şi situaţia inversă. Vinovatul să-mi aducă dovezi că-i nevinovat.
    - Juridic, încă de la romani citire, anchetatorul trebuie să demonstreze culpabilitatea învinuitului. Parcă aşa reţin eu.
    - Aţi reţinut perfect. Oftă: Vă voi aduce probe. Probe certe despre vinovăţia dumneavoastră. Dosarul însă prezintă şi unele aspecte unde voi emite simple supoziţii, dat fiind că unul din personajele centrale ale piesei azi nu mai există. Mă refer la Anton Cernat. El este autorul moral al asasinării lui Dragu. Mă înşel?
    - Dacă vă referiţi la bătrânul acela care locuia împreună cu Dragu, trebuie să vă spun că nu cred să-l fi văzut de două ori în viaţa mea...
    - Ajunge o singură dată.
    - Şi atunci razant.
    - Razant sau în picaj, mi-e egal. Afirmaţia face parte dintre prezumţii. Din punctul meu de vedere, constituie însă o certitudine. Mă gândesc mai ales la poziţia strategică pe care o ocupa în casa inginerului. Nutrind împotriva acestuia o ură crâncenă, desigur motivată, pensionar şi tot timpul cu urechea la pândă, era un adevărat spion. În sensul acesta, Dragu a fost imprudent. Când duci o existenţă nu prea ortodoxă, îţi asiguri spatele. Un Cernat e primejdios chiar şi pentru cel mai inocent individ. Dragu însă nu s-a gândit la bătrân decât ca la un parazit incomod care-i ocupă o cameră. "Dă-l încolo de moşneag impotent! Ce o să-mi facă?" Spuneam, dară, că, datorită împrejurărilor şi resentimentelor, Cernat devenise un martor redutabil al existenţei lui Dragu. Îi asculta convorbirile cu nevastă-sa ori cu terţi, pândea telefoanele, ţinea în evidenţă toate intrările şi ieşirile din casă, inventarul amantelor. Astfel a descoperit că inginerul e un colecţionar de resentimente, a aflat numele, identitatea celor care le nutresc. Nu, cei cinci suspecţi nu se cunoşteau între ei, dar Cernat îi cunoştea pe toţi. Sunt convins că intenţiona să ucidă el, dar poate încerca un sentiment de nesiguranţă asupra potenţialului său fizic. Şi dacă mâna lui nu ar fi fost îndeajuns de puternică, între ceilalţi patru s-ar fi găsit desigur altcineva care să acţioneze în locul lui. Cernat v-a informat pe toţi asupra mişcărilor lui Marian Dragu, v-a sugerat că sâmbătă, având SRL e ziua ideală pentru a trece la fapte.
    Se uită la Mircescu. Îl asculta în tăcere, cu aceeaşi expresie de linişte pe chip.
    - Bineînţeles, m-a şocat de la bun început că toţi cei cinci vrăjmaşi pentru achitarea conturilor au ales acelaşi moment, au simţit puseul criminal în aceeaşi zi. M-a derutat al naibii însă faptul că aparent, şi chiar adâncind cercetările, inamicii inginerului nu se cunoşteau între ei. De aici, exclusă şi ideea de complicitate.
    Mircescu îşi drese glasul:
    - Scuzaţi-mă, dar nici acum nu ştiu la cine vă referiţi. Habar n-aveam câţi colegi am şi nici azi nu ştiu cum îi cheamă.
    - Asupra chestiunii voi mai reveni, spuse maiorul. Pe cel puţin una dintre colege o cunoaşteţi.
    - Cum doriţi. Din nou iertare, dar vreau să elucidez o problemă. Mă interesează prea puţin memoria bătrânului Cernat, dar, apropo de poziţia strategică, una la fel de avantajoasă o avea soţia lui Dragu.
    - Numai pentru că împărţeau acelaşi dormitor. Anca Dragu nu stătea toată ziua acasă, nu asista cu urechea lipită de gaura cheii la toate întâlnirile şi convorbirile bărbatului său, era sfâşiată de probleme personale cumplite care-i cheltuiau energia în altă direcţie şi, deşi îl detesta pe Dragu, n-ar fi avut niciodată nervii, răbdarea, capacitatea de a organiza o crimă, în asemenea condiţii.
    - Şi ce urmărea în fond Cernat?
    - Lichidarea cu orice preţ a lui Marian Dragu şi, bineînţeles, derutarea anchetei. Ghinionul meu a fost printre altele, că dintre toţi cei cinci suspecţi niciun personaj nu era cu adevărat normal: Anca, soţia, o isterică măcinată, cum spuneam, de frământări cărora cu greu le-ar fi putut face faţă altcineva, Octavian Nanu, un ratat aflat pe patul morţii, nemaiavând nimic de pierdut, o Olga Gabrelotti, fantastă a existenţei şi cu sânge care gâlgâie vijelios în vine, un doctor Alfred Mircescu handicapat, complexat de o mamă tiranică. Toţi ţăcăniţi, toţi mărturisindu-şi crima. Şi culmea circului!, eu trebuia să le demonstrez că mint! Că, în ciuda intenţiilor şi resentimentelor, nu ei au ucis.
    Medicul se interesă fără să zâmbească:
    - Şi aţi izbutit?
    Maiorul se uită la fărâma de om care încerca să stea ţeapăn între braţele fotoliului. Picioarele, prea scurte, nu ajungeau la parchet.
    - Am izbutit. Esenţialul era să descâlcesc motivele pentru care toţi îşi asumă o crimă imaginară. De bătrânul Cernat nu mai avem ce discuta. Şi-a simţit moartea aproape şi ne-a lăsat un bileţel precum că el e criminalul. Nu-i mai păsa.
    - Hm, pomeneaţi înainte de un... Nanu dacă nu mă înşel, care s-a autoacuzat aflându-se tot pe patul morţii. Izbitoare similitudine, nu credeţi? Întâlnită mai cu seamă între coperţile aceluiaşi dosar.
     - Lucrurile nu stau chiar aşa. Nanu şi-a ascuns până la ultimul prag fizic starea sănătăţii. S-a autoacuzat din motive sentimentale. Omul acesta a suferit o crâncenă decepţie. Distrus pe plan profesional şi afectiv de inginerul Dragu, a încercat, acum, după zece ani, să se răzbune pe fosta iubită. O răzbunare diabolică, când ai de-a face cu un om sensibil. Nu ştiu dacă este cazul cu femeia respectivă, dar Nanu a opintit s-o  silească să aibă pe conştiinţă două vieţi distruse. A lui Nanu, criminal, şi a lui Dragu, ucis pentru că odată, cândva, a fost preferat, iubit, în ciuda canalismului său. Nanu nu i-a iertat niciodată nimic femeii acesteia, nu doar pentru că l-a abandonat. L-a durut mai presus de orice lipsa de credit, în vreme ce celuilalt i-l acordase cu generozitate şi fără nici un discernământ. Şi dacă şi-a ascuns starea sănătăţii este tocmai pentru ca doamna în cauză să nu aibă satisfacţia de a conchide: "Era pe ducă, de aia a avut curaj să facă aşa şi pe dincolo..."
    - Sofisticat, dar, din punct de vedere psihologic, plauzibil. Maiorul râse încetişor:
    - Ştiţi de ce vă spun toate astea? Cred... da, cred că încerc să fac ordine în acest amalgam de situaţii demente, caractere bizare, reacţii smintite. Pentru mine o fac. Iat-o pe Anca Dragu! Şi ea vrea să-l ucidă pe inginer, are motive deosebit de puternice şi, probabil, ar fi făcut-o, dar circumstanţele, spre şansa ei, n-au favorizat-o. Ca sosul să fie bine condimentai, dumneavoastră introduceţi în numele Zoiei Dragu o cerere de inventar şi instituire de sechestru asupra masei succesorale, întrucât există primejdia ca obiectele să fie subtilizate.
    - Eu? De ce eu?
    - Simplu. Ignorând că doamna Zoe Dragu şi-a schimbat locuinţa, în acţiune aţi trecut vechea adresă, la care o vizitaserăţi acum cinci sau şase ani, respectiv cea din Bulevardul Gheorghi Dimitrov. Cât de mult şi-ar fi detestat soacra şi nu s-ar fi prăpădit cu vizitele Anca Dragu, în orice caz, ar fi ştiut exact unde stă. Dar acesta-i deja un fapt subsidiar.
    - Ce urmăream?
   - Ştiţi bine. Întârzierea şi derutarea cu orice chip a cercetărilor. Acesta e şi motivul pentru care aţi antrenat-o în joc pe Olga Gabrelotti, verişoara dumneavoastră.
    - Verişoara, făcu medicul pe un ton neutru.
    - N-are sens să contestaţi. Dovada rudeniei e înscrisă cu litere mari aurite, în cavoul dumneavoastră, unde apar frecvent numele celor două familii. Gradul înrudirii l-am stabilit la Consiliul Popular.
    - N-am contestat. Dar nu văd pe nimeni, de dragul nimănui, exclud sacrificiile părinţi copii, jertfindu-se în asemenea măsură. Înţeleg însă că şi ea şi-a asumat paternitatea crimei.
    - Pe nimeni, de dragul nimănui, reluă zâmbind maiorul. Aşa e, dar nu când ai de-a face cu o personalitate atât de neaşteptată ca a Olgăi Gabrelotti. Pătimaşă, fantastă, excesiv de voluntară, iresponsabilă, exaltată şi încredinţată că-şi poate permite orice, în starea de spirit în care se află, este de acord să se autodenunţe ca ucigaşă. E sfâşiată de dorinţă neîmplinită, plină de ură (aşa i se pare) faţă de bărbatul pe care crede ea îl adoră şi, poate, extrem de obligată faţă de dumneavoastră. Bănuiesc că la mijloc trebuie să fie o poveste de avort clandestin, care a scos-o din încurcătură. Lucrurile acestea le vom stabili ulterior, căci au un rol subsidiar. Pe undeva, Olga se şi joacă. Ştie că, la o adică, se poate dezvinovăţi cu uşurinţă. Toată dimineaţa fusese blocată în casă de doi meşteri instalatori. La ora 13,00, când a pătruns în locuinţa lui Dragu, acesta era de mult mort. Trebuie să vă spun că, de la bun început, am suspectat-o că acoperă pe cineva, că vrea să-i salveze capul, iar când dumneavoastră, în cursul unei discuţii, m-aţi întrebat dacă sunteţi singurul suspect reţinut o întrebare absolut nefirească pentru cineva care a acţionat de unul singur, ideea de complicitate s-a născut ca o consecinţă directă. Dintre toţi cei cinci, ca personaj care camuflează un altul se desemna în primul rând Olga.
    - Ce interes.
    - Ştiu cum sună întrebarea, îl întrerupse maiorul. Ce interes aveaţi ca Olga să-şi asume crima. Mereu acelaşi: să întârziaţi cercetările. Pentru a o implica şi mai mult, i-aţi sugerat să vândă o icoană prin consignaţia. Naiv! Nici ultimul borfaş nu-şi desface public marfa la o săptămână după comiterea infracţiunii. Între timp, dumneavoastră intenţionând să părăsiţi clandestin ţara cât se poate de rapid, aţi luat legătura cu Doru-RFG. Propunerile dumneavoastră au fost directe şi oricând vă pot prilejui o confruntare. Tăcu câteva clipe, consultându-şi maşinal unghiile. Da, urmă privind fără să vadă pendula electrică din spatele medicului. Lucrurile s-au complicat şi din pricina unei coincidenţe. În sâmbăta fatidică, o bandă de borfaşi decid să-l devalizeze pe Dragu. În apartament se constată lipsa mai multor bunuri. Putea să şi le însuşească aproape oricine: dumneavoastră, nevasta victimei, o membră a bandei superbă hârtie de prins muşte sau unul dintre cambrioleuri. În ultimele două situaţii, crima ar fi fost în principiu o consecinţă a furtului. Deplasare de mobil, deplasare de subiecte infracţionale. O presupusă achitare de conturi cu o a doua bandă, rivală, şi care se soldează cu o a doua crimă, pare să încurce definitiv lucrurile.
    Se ridică şi îşi îndreptă spatele amorţit. Când reluă, glasul lui păru că vine din altă odaie.
    - "Prefer să-l ştiu asasin. Ar fi o dovadă de bărbăţie." Parcă aşa spunea mama dumneavoastră.
    - Nu vă înşelaţi. Aţi reţinut aproape exact.
    - Hm, ricană maiorul. E o frază memorabilă. Ei bine, i-aţi dat această satisfacţie. Ba chiar aţi supralicitat. De două ori asasin! Cu câteva zile înainte de comiterea crimei aţi reclamat la miliţie furtul autoturismului dumneavoastră, un Renault 16 înmatriculat 2B-1619.
    Medicul se aplecă înainte:
    - S-a găsit?
    - Nu fiţi penibil, domnule Mircescu. Aţi contat la sigur că maşina se va găsi, machiată şi parcată conform scenariului preconizat. Stratagema făcea parte din filmul asasinatului. După uciderea inginerului Dragu, autoturismul a fost descoperit la două străzi de locuinţa sa, cu bara de direcţie ruptă. În intenţia dumneavoastră era ca noi să conchidem că asasinul a furat-o în vederea comiterii crimei. Sau şi mai pervers, că prezumtivul hoţ şi ucigaş încerca astfel să îndrepte suspiciunile asupra doctorului Mircescu. Intervenind pana pe care aţi provocat-o deliberat, maşina a trebuit vezi, Doamne să fie abandonată aproape de locuinţa victimei. În realitate, Renaultul a fost folosit de dumneavoastră şi numai de dumneavoastră. Şi e foarte probabil că aţi venit chiar cu el acasă la Dragu, în ziua crimei.
    Ochii catifelaţi ai medicului străluciră:
    - Cum puteţi fi atât de sigur?
    Maiorul răspunse într-un târziu. Arătă cu pixul spre picioarele scurte ale medicului, care atârnau cam la o palmă deasupra parchetului.
    - Sunteţi o persoană scundă. Excesiv de scundă. Scaunul şoferului este glisat, apropiat la maximum de volan. Altfel nu puteţi ajunge la pedalele de comandă. Nicio altă persoană n-ar fi putut şofa în aceste condiţii. Insist! Dumneavoastră aţi fost ultima şi singura persoană care a condus autoturismul.
    Îl privi atent:
    - În ciuda faptului că întâlnirea a fost fixată la prânz, dumneavoastră v-aţi prezentat la ora nouă fără un minut.
    Doctorul Mircescu începu să râdă:
    - Îmi place acest "fără un minut".
    - O să vă placă şi mai mult când am să vă precizez că aţi comis crima la nouă şi opt minute. E cronometrat exact.
    Medicul îl cercetă neîncrezător:
    - E un bluf. Şi încă unul ieftin.
    - Nu. Vă rog să ascultaţi.
    Maiorul scoase din fichet un magnetofon mic Philips şi îl vârî în priză.
    ...Hârşâit caracteristic, o sonerie, un zăvor tras, paşi, nouă bătăi de pendulă, două glasuri:
    "Te-ai grăbit, doctore. Parcă era vorba de ora douăsprezece."
    "Scuză-mă, domnule Dragu. Am fost nevoit să devansez. Mama nu se simte bine şi..."
    "De ce n-ai dat telefon?"
    "A fost tot timpul ocupat."
    "În fine, despre ce este vorba?"
    Mică pauză.
    "Vreau să vând inelul ăsta."
    "Interesant... (râs scurt) Parcă ziceai că nu mai vrei să ai de-a face cu escrocii. Sau te-ai convins că nu-s escroc?"
    "Ba da. Asta eşti. Şi canalie pe deasupra."
    Hohot de râs:
    "Caraghiosule!... Ce zici de comorile dumitale? Nu găseşti că se asortează perfect cu interiorul (glasul devine insinuant), cu personalitatea mea?"
    Trilul telefonului.
    "Scuză-mă."
    Paşi. Receptor ridicat.
    "Alo! Da, Dolga, eu sunt. Nu, nu mă deranjezi. E un mic caraghios la mine. Mircescu. Da, făcătorul de îngeri. Aşteaptă-mă un minut, am numărul în haină."
    Paşi. Un zgomot indescifrabil. Al doilea rând de paşi. Urlet îngrozitor, neomenesc. Greutate care se prăbuşeşte. Paşi alergând. Receptorul pus în furcă. Zgomote indefinite, metalice. Trilul prelung al telefonului. Zgomotul zigzagat, fâşâit, al unui fermoar. Paşi care aleargă. Din nou, obsedant, trilul telefonului.
    - Nouă minute în total, sublinie din nou maiorul.
    Pentru prima oară, medicul lăsase capul în jos.
    - Ştiţi bine că imprimările bandă de magnetofon sau casetă nu constituie probe în instanţă. Nu sunt luate în considerare.
    - Bineînţeles. Din păcate, caseta respectivă se coroborează cu celelalte probe. A fost ghinionul dumneavoastră. Când aţi sosit, Dragu probabil se pregătea să imprime ceva. Caseta a găsit-o Anca Dragu care de fapt căuta altceva... Trebuie să recunosc că aţi fost provocat. Dragu, insolent, josnic, canalie, ar fi scos şi un sfânt din sărite. Vă înţeleg, dar crima rămâne crimă. Oftă: Trebuie să vă mai spun ce anume a provocat asasinarea lui Dolga? Mă întreb doar dacă el a început imediat şantajul sau dumneavoastră l-aţi prevenit, lichidându-l înainte de a opera.
    - El a început, făcu răguşit Mircescu. Dragu, după cum aţi auzit, îi spusese că sunt la el, auzise urletul şi pe urmă nimic. Telefonul care suna în gol. Dacă mi-ar fi cerut o sumă în limitele rezonabilului, aş fi marşat, dar porcul era dement. Nu aşa se efectuează un şantaj, dacă ţii la pielea ta. Ceri în limitele solvabilităţii celuilalt şi lăsându-i suficient pentru a avea pentru ce lupta. Ştiam unde stă. Am avut cândva o afacere împreună. L-am pândit. A mers mai uşor decât mă aşteptam.
    - O greşeală psihologică din partea lui Dolga. El se păzea de un Cristea, nu i-ar fi trecut însă niciodată prin minte să se păzească de dumneavoastră.
    - Aşa e, râse chinuit medicul. Cine se fereşte de un pigmeu?
    - Nici dumneavoastră n-aţi fost cine ştie ce prudent. Există un martor care v-a văzut înfigându-i cuţitul în spate. Vorbindu-mi despre o persoană atât de firavă, încât nu era sigur dacă asasinul nu-i de fapt o femeie, m-am gândit imediat la dumneavoastră. Coroborat şi cu faptul că nu-mi închipuiam ca un Dolga să se lase atât de uşor dus. "Glonţul", metaforic vorbind, îl aştepta deci din cu totul altă direcţie. În sfârşit, mai sunt chestiuni de amănunt, pe care le vom puncta mai târziu. Spuneţi-mi acum vă rog care sunt obiectele depozitate la Melania Lupu.
    Mircescu îi azvârli o privire rătăcită.
    - Ea n-are nicio vină... Am luat-o prin surprindere. Nu ştia nimic.
    - Sunt convins.
    - Păi o icoană cu Sfântul Martin din secolul al XI-lea, o cristelniţă de argint de epocă Brâncoveanu autentică, un Lautrec şi un Picasso ulei, 30 pe 20.
    - Care e piesa cea mai valoroasă şi imediat negociabilă într-o piaţă din. Vest, să zicem?
    - Picasso, fără îndoială. Are o cotă stabilă fantastică.
    - Da. Puteţi să-mi spuneţi ce reprezintă?
    Mircescu râse:
    - Pânza se intitulează "Portul Marseille". Pentru un ochi neavizat însă pictura aceasta n-are nimic nici dintr-un port, nici din orice altceva văzut vreodată de o făptură omenească pe Terra. A fost pictată în 1906, în plină epocă cubistă.
    - Cubistă?
    Medicul îl privi amuzat.
    - Da. Vă spune ceva chestia asta?
    - Enorm. Vă mulţumesc.

                                                              84.

                          - Nu vă simţiţi bine?
    Glasul pâlpâi, flacără firavă între pereţii biroului. Maiorul trase adânc aer în piept, hotărându-se în sfârşit să înfrunte cel mai neplăcut moment al anchetei: ultima discuţie cu Melania. O Melanie vinovată, vinovată, de trei ori şi cu majuscule, cât casa de vinovată!
    Îşi luă braţele de pe masă şi ridică privirea. Bătrâna îi zâmbea timid, iar privirile decolorate emanau o blândeţe şi o nevinovăţie înduioşătoare.
    - Un cubuleţ de zahăr dizolvat într-un pahar cu apă de roze refrişează grozav şi alungă durerile de cap. Ştiu de la bunica mea, care avea migrene insuportabile. Locuia lângă regimentul de dorobanţi din oraş, care avea un tambur major foarte energic şi conştiincios.
    - Am înţeles. Voi reţine remediul.
    N-o privea mai sus de bărbie. Îi tremura ca la copii, gata să plângă.
    "Trebuie să isprăvesc cât se poate de repede. Altfel înnebunesc."
    Îşi drese glasul, apoi, discret, îşi trecu palmele peste reverele hainei, de parcă şi-ar fi căutat stiloul sau portvizitul.
    - Rândul trecut îmi cereaţi veşti despre Mirciulică. Sunt în măsură acum să vă  dau unele informaţii...
    Chipul Melaniei înflori instantaneu, obrajii i se acoperiră brusc cu o glazură trandafirie.
    - Totdeauna am afirmat că domnul Azimioară este extrem de îndatoritor. Am observat că aceasta este o calitate pe care o întâlneşti constant la persoanele dolofane. Ce v-a spus despre Mirciulică? Ard de nerăbdare să aflu.
    - Ei bine, amicul a fost adoptat de o vecină care stă chiar peste drum de fosta dumneavoastră locuinţă şi dă impresia că se simte bine. A suferit un mic neajuns.
    - Despre ce neajuns este vorba?
    Inima îi sărise din loc, îi simţeai la modul concret palpitaţiile. Cristescu vorbi rar, aproape desfăcând cuvintele în silabe:
    - Când i-aţi dat brânci pe fereastră, şi-a fracturat o lăbuţă.
    - Eu i-am dat brânci?! Eu? Ce grozăvie! De ce?
    - În primul rând, pentru că nu-l interesa un plonjon de la etajul doi şi deci nu voia să sară singur. Secundo, pentru că dumneavoastră voiaţi să-l scutiţi de o incinerare şi, în consecinţă, trebuia să-i daţi drumul pe stradă şi nu pe scările blocului, unde ar fi avut de suportat acelaşi risc. Eu fiind de faţă mi s-ar fi părut desigur bizar un abandon la primul colţ de uliţă, n-aţi avut altă soluţie...
    - Incinerare. Abandon. Nu sunt sigură că înţeleg despre ce vorbiţi.
    - Înţelegeţi perfect. Sunteţi autoarea incendiului din strada Toamnei 9 şi vă rog să mă credeţi că, de data asta, aţi încurcat-o... V-o spun cu lacrimi în ochi şi regret în suflet.
    - E... E o concluzie ciudată... Faptul că bietul Mirciulică şi-a frânt o lăbuţă...
     - Pentru mine nu, doamnă. Mai mult, vecina în cauză a văzut când i-aţi făcut vânt pe geam. La sentimentul care vă leagă de motan ar fi părut de altfel ciudat să-l sacrificaţi fără şovăire. Insist, pentru mine aceasta constituie o dovadă irefutabilă în ceea ce priveşte paternitatea incendiului. Bineînţeles că orice avocat se va avânta cu toate pânzele sus şi râs homeric, făcând ţăndări şi ridiculizând o asemenea "probă" prezentată în faţa instanţei dar, din fericire, mai există şi altele... În ciuda dezastrului, în zidul bucătăriei s-a constatat că ştecărul plitei electrice rămăsese în priză. Or, dumneavoastră mi-aţi spus că vă duceţi să-l scoateţi. Dar despre aceasta am mai discutat. Supoziţia de atunci s-a transformat în certitudine.
    - Ştiţi, dumneavoastră uitaţi că staţi de vorbă cu o persoană în vârstă. Când ai ajuns să porţi proteză, devii teribil de distrat şi uneori mâinile tale se mişcă singure, fac cu totul altceva decât intenţionai cu adevărat să faci.
    Maiorul scoase batista şi îşi şterse figura asudată.
    - Este un argument pe care vă sfătuiesc să-l sugeraţi viitorului dumneavoastră apărător. Probabil că tot din distracţie aţi introdus între faldurile rochiei dumneavoastră şi pânza lui Picasso.
    Privirea bătrânei tresări. O singură clipă. Apoi reluă jocul.
    - Poftim?
    - O idee excelentă! aprecie Cristescu. Dacă eram ceva mai instruit, aş fi ştiut că Picasso, printre alte epoci, albastre, portocalii sau ţunţurlii, a avut şi una cubistă, dar eu, în ignoranţa mea, nici măcar nu m-am interesat ce reprezenta tabloul respectiv.
    Arătă cu pixul spre rochia Melaniei, care-l privea surâzând încremenită.
    "Fii tare, fetiţo, nu-ţi pierde cumpătul!"
    - M-a surprins de la început toaleta dumneavoastră. Vă ştiam o femeie de gust, cu preferinţă pentru vestminte discrete. Culorile, croiala, accesoriile erau totdeauna rafinate, fără tuşă de stridenţă. Şi, dintr-o dată, aţi abordat un stil cu totul opus. Rochia dumneavoastră îmi amintea de ornamentaţia sălilor de chermeză din mahalalele de altădată. Lampioane chinezeşti, panglici de hârtie creponată, serpentine, becuri albastre, roşii, verzi. Vă felicit încă o dată pentru idee şi pentru realizare! Pictura se încadrează perfect în desenul ţesăturii.
    Melania clipi parcă trezită din somn:
    - Vreţi să spuneţi că eu am un Picasso, acum, pe mine?
    - Îhî! Picasso, cea mai preţioasă piesă dintre obiectele pe care vi le-a încredinţat doctorul Mircescu. Tocmai de aceea aţi păstrat-o şi trebuie să vă fi distrat grozav stând aici, de vorbă cu mine, iar eu, tontul, având-o în faţa ochilor şi căutând-o aiurea prin tramvaie, în cimitire sau în lună, ideile dumneavoastră fiind imprevizibile şi inepuizabile. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, voi dispune expertizarea acestei nepreţuite toalete. Probabil, în momentul de faţă, cea mai scumpă din lume.
    "Nu te speria, Melanie. Nu-i prima oară când te prinde cu o minciunică, dar ştii că domnul maior nu e ranchiunos, iar tu reuşeşti totdeauna să te descurci până la urmă... Mai cu seamă, fii atentă la cuvintele tale."
    Cristescu simţi dintr-o dată că nu-l mai ţin nervii. Silueta fragilă, mâinile neputincioase, privirile de fetiţă, lacrimile. Nu, nu! Toate acestea erau cu mult peste puterile sale. Izbucni pe neaşteptate:
    - Dumnezeule mare!! De ce?! De ce aţi făcut-o? De ce?
    Se opri muşcându-şi buzele. Rosti tulburat:
    - Vă rog să-mi scuzaţi ieşirea. Deocamdată atât. Vă mulţumesc.
    Apăsă pe buton şi uşa se deschise. Cristescu făcu un semn sergentului. Melania Lupu se ridică. Părea nesigură pe picioare. Făcu câţiva paşi şi întoarse capul.
    - La revedere, domnule maior.

    - O vodcă! ceru Cristescu, aprinzând ţigara de la mucul celeilalte.
    Dădu perdeaua la o parte şi se uită prin ferestrele largi ale restaurantului. O ploaie urâtă de iarnă şiroia lacrimi pe sticla verzuie. Zeci de umbrele săltau ciuperci colorate deasupra trotuarelor. La o masă, un băiat şi o fată ar fi dat orice pe lume să fie singuri. Maiorul urmări distrat mişcările barmanului care ştergea expert un pahar.
    "Oare câte milioane de pahare spală un şmecher din ăsta într-o viaţă?"
    Ospătăriţa, o jună cu şolduri nervoase şi un canin de argint, îi puse vodca pe masă.
    Cristescu sorbi încetişor. Şopti, cu ochii umezi:
    - Adio, Melania.
    - Ce-i cu ăla? se interesă barmanul, arătându-l pe maior. Pare matolit rău.
    Ospătăriţa săltă din umeri:
    - Nu ştiu! Cred că l-a lăsat fufa, una, Melania. Dă-mi două cafele şi o sută Campari.

                                          SFÂRŞIT