O toaletă a la Liz Taylor, Rodica Ojog-Braşoveanu

...............................................................................
                                          4-6

                  - Cum? Nu mă arestați?

    - Tț! făcu Cristescu. Și dumneavoastră  o ştiaţi foarte bine. Aţi venit fără un minimum de bagaj, îmbrăcată ca de vizită. Gândul puşcăriei era la fel de departe de dumneavoastră ca şi oamenii de zăpadă din Alaska de portocalele roşii ale Andaluziei. Reflectaţi vă rog la altă variantă.

    - Nu credeţi că l-am ucis eu?

   - Cu riscul de a vă ofensa, nu. Nu cred. În ce scop însă vă autoînvinovăţiţi, pe cine vreţi eventual să salvaţi, nu ştiu. Cu siguranţă însă că o să mi-o spuneţi la viitoarea noastră întâlnire.

                                         43.

                     - Auzi, Mirciulică?

    Motanul n-auzea, dar Melania nu se sinchisi. Se simţea excelent, ca în toate dimineţile reci, cu cer fumuriu. Din punct de vedere al constituţiei fizice, predilecţia pentru anotimpul rece n-avea justificare. Fusese toată viaţa subţire, iar transpiraţia abundentă, blestemul persoanelor corpolente, îi era un fenomen necunoscut. Şi totuşi, nimic n-o înviora mai mult decât o dimineaţă rece, "ştii, draga mea, acidulată ca o şampanie bine frapată", o zi cu aromă de tufănele, umbrele ude şi şoşoni de cauciuc.

    "Chiar! De ce-or fi renunţat cucoanele la şoşoni? Mi se pare cu mult mai elegant să te duci într-o vizită şi să-i scoţi în vestibul, rămânând într-un escarpen elegant, decât să tropăi în cizme de infenterist sau oroare! să te descalţi şi să intri în ciorapi."

    - M-asculţi, dragul meu? Consider că nu e tocmai prudent să păstrăm în casă obiectele aduse de Alfred. Ce spui tu? Hoţi? Vezi, nu la aspectul ăsta mă refeream. N-am fost în viaţa mea o nababă, aşa că n-am încercat teama că aş putea fi jefuită. Tu însă eşti mai circumspect. Ştiu, de când ţi-a furat parizerul domnul Ionescu de la trei, căruia nu-i place să stea la coadă. Mă gândeam la domnul maior Cristescu.

    Se apropie tiptil, în vârful picioarelor, de fereastră, de parcă în propria-i locuinţă i-ar fi fost frică să nu fie surprinsă de cineva. Dădu la o parte un colţ de perdea. Iubea peisajul familiar al străzilor din ce în ce mai puţine în Bucureşti, cu blocuri vechi, de trei-patru etaje, ocolite de circulaţie şi deci aproape pustii, unde oamenii se cunoşteau între ei măcar după figură străzi care îşi păstraseră fizionomia iniţială, îţi dădeau impresia că timpul a rămas pe loc.
    În momentele ei de dispoziţie meditativă, Melania se simţea emoţionată închipuindu-şi multitudinea de întâmplări consumate între acele ziduri vreme de patru sau cinci decenii. În acelaşi perimetru evoluase de pildă un magistrat celibatar, cu tabieturi, baston şi Universul în buzunarul de la veston, mai târziu un cuplu ci miliţian, ea tramvaistă, amândoi tineri şi gălăgioşi, apoi o domnişoară bătrână, fără prieteni, cu părul prea lung şi rochii prea scurte, pe urmă din nou un cuplu de soţi în vârstă; seara se puneau la mare ţinută (el într-un smoking care cunoscuse şi zile mai bune. ea în rochie decoltată) şi se îmbătau la ei acasă cu vin de 14,50.
    La fel când era silită să se ducă la cimitir (ziua morţilor, parastasele colonelului, ori înmormântări unde prezenţa e obligatorie şi care se transformau în reuniuni deosebit de agreabile ale foştilor prieteni, avându-se doar decenţa să nu se pună muzică), Melania încerca un sentiment asemănător. N-o impresiona imaginea pumnului de oase zăcând în fund de gropniţă, ci feliile de viaţă zăticnite sub lespezile de marmură; emoţii, sentimente, diplome, examene, ambiţii legitime ori deşarte, procese istovitoare, prima scrisoare de dragoste, patimi mistuitoare, poeziile închinate celui mai frumos nas din lume, satisfacţia dormitorului cumpărat în rate, vacanţe splendid colorate, la mare, nervii făcuţi de servitoare, divorţuri dureroase, corigente, teze la matematică.
    Întoarsă acasă, Melania se simţea copleşită de sentimentul zădărniciei şi, în loc de un simplu păhăruţ de coniac, bea două. De aceea, evita pe cât posibil drumurile la Bellu "nu ştiu cum se face, dar numai acolo am cunoştinţe; pe undeva e bine, când va fi să mă mut, voi fi scutită de deplasări" şi, având şi o vocaţie în acest sens, îşi umplea viaţa numai cu agreabil.
    Asta intenţiona şi-acum, în dimineaţa ceţoasă de iarnă.
    - Nu, domnul maior Cristescu nu trebuie să găsească bagajul lui Alfred. Cred că nu e cazul să-ţi aduc aminte, draga mea, că băiatul acela bucălat şi drăgălaş, locotenentul Azimioară, a început să te supravegheze. Nu, nu, n-ai de ce să te superi. După atâtea coincidenţe nefericite, este firesc ca domnul maior să nu mai aibă încredere în tine. Până vei lua o hotărâre, trebuie să duci obiectele de acasă. Dar unde? Unde, Melania? Concentrează-te şi arată-mi încă o dată cât eşti de isteaţă. Hai, fetiţa mea, te rog.
    Ca întotdeauna când reflecta intens, plimbările bătrânei în lungul garsonierei căpătau un ritm mai lent, cu opriri dese şi lucruri luate în mână şi cântărite.
    - Să le îngropi undeva? Te rog, draga mea, nu fi ridicolă. Te joci de-a Comoara din insula Cocotierilor? E absolut demodat, iar despre conservarea obiectelor e inutil să mai discutăm.
    Azvârli o privire întâmplătoare pe geam şi exclamă încântată:
    - Mirciulică! Vino să-l vezi pe domnul Petrăchescu. Ei, cum nu-l ştii? Persoana aceea mare cât un garderob cu oglindă care stă la colţul străzii. Închipuieşte-ţi, l-am întâlnit alaltăieri în staţia de tramvai cu Gigel în braţe. Îl ducea la doctor.
    Plină de elan, deschise fereastra şi strigă cu o voce piţigăiată din pricina efortului!
    - Domnu' Petrăchescu! Domnu' Petrăchescu!!
    Grasul, surprins, îşi ridică privirea:
    - A! Sărut mâinile.
    - Cum îi merge lui Gigel?
    Bărbatul surâse radios:
    - E bine, sărut mâna! Aproape complet întremat... Dar nu-i mai dau drumul pe-afară.
    - Foarte bine, vă rog să-i transmiteţi multă sănătate.
    Închise fereastra şi se întoarse spre Mirciulică.
    - Nu trebuie să fii gelos, dragul meu. Nici nu-ţi trece prin minte ce răi pot fi oamenii! Gigel îi trezea dimineaţa, mă rog, concedă, în zori, şi-atunci l-au otrăvit. Cum, nu înţelegi? Gigel e cocoşul domnului Petrăchescu, un element foarte harnic şi conştiincios.
    Oftă mulţumită, "mi s-a luat o piatră de pe inimă", şi îşi reluă plimbarea constructivă.
    - Deci, draga mea, nici nu mai discutăm de îngroparea obiectelor. Ce-ar mai fi? Să le ascunzi într-un cavou la Bellu? A, nu! Ai mai folosit acest truc şi-apoi nu uita că eşti urmărită pas cu pas. În tolba poştaşului? Nici nu te gândi, proastă mică. Iartă-mă, Me-lanie, dar soluţia aceasta ar presupune o colaborare cu PTT-ul, ori tu ai fost totdeauna împotriva combinaţiilor cu complici.
    Se concentrase toată şi privirea albastră, de obicei palidă, căpătase consistenţă.
    - Dar e simplu, draga mea! Extrem de simplu. Dacă vrei să ascunzi obiectele, ele nu trebuie ascunse. Ci, dimpotrivă, expuse. Icoana o vei atârna printre celelalte. Nu-mi spune că domnul maior Cristescu, o persoană distinsă şi cultă, fără îndoială, este şi expert în materie de obiecte de artă. Tabloului lui Picasso e de ajuns să-i schimbi rama cu una mai modestă, desenul lui Lautrec îl strecori printre hârtiile vechi din birou. Iar cristelniţa? O laşi să ruginească şi o pui în blidarul din bucătărie, între ibricele de aramă... Bineînţeles, aceasta e o soluţie provizorie.
    După jumătate de ceas, fredonând bine dispusă, îi puse lesa lui Mirciulică şi-l scoase la plimbare. Înainte de a încuia uşa, îşi luă ca totdeauna bun rămas de la fotografia ei, făcută acum patru zeci de ani la Studio-Julieta.
    - La revedere, draga mea.

                                                          44.

                                        Domnea un miros specific de încăpere neîncălzită, unde s-a fumat intens, fără să se aerisească.
    - Aţi venit. Bine.
    Cuvintele lăsară o dâră de alcool, şi maiorul observă cu blândeţe:
    - Nu faceţi bine. Băutura n-a fost niciodată o soluţie.
    Anca Dragu răspunse agresiv:
    - Nu caut soluţii. Nu mă interesează nimic. Atâta doar, să înceteze coşmarul.
    Cristescu privi în jur. În mai puţin de o săptămână, locuinţa căpătase un aer de abandon, de degradare. Praf, scrum împrăştiat peste tot, pahare murdare, un combinezon uzat aruncat pe canapea, iar înfăţişarea femeii dădea relief atmosferei dezolante: nu se pieptănase, sprâncenele, neretuşate de dermatograf, lipseau. Fruntea cheală părea de-a dreptul indecentă. Dintre reverele capotului prins cu un ac de siguranţă scăpau dantelele unei cămăşi de noapte murdare.
    - N-ar trebui să staţi singură. Măcar o vreme.
    Anca rânji:
    - Cu cine să stau? Cu maică-mea?
    - Pentru moment, ar fi o ieşire. E pensionară.
    - Niciodată! strigă Anca. Niciodată! Bestia aia mi-a distrus viaţa!
    Maiorul ridică surprins sprâncenele. Glasul, întreaga făptură a femeii clocoteau de patimă.
    - Da! Ea m-a nenorocit. Cu educaţia ei cretină, cu preceptele de faţă bătrână, cu interdicţiile ei de temniceră... La optsprezece ani, n-aveam voie să întârzii după şapte seara. Terminasem liceul şi nu fusesem la un singur ceai: "Lasă, Anca, sindrofiile pentru dezmăţate şi golani... Eu una ştiu, că vreau să mă uit la bărbatu-tău când o da Dumnezeu, fără să-mi plec ochii. După aia, n-aveţi decât să faceţi ce poftiţi!" Imbecila mă ducea la control periodic, dar bani de dentist nu-mi dădea.
    - Îşi închipuia probabil că procedează înţelept. "Iadul e pavat cu bune intenţii."
    Anca întinse mâna după pahar şi-l goli cu un gest care trăda deprinderea.
    - Bune intenţii! Fac ceva cu ele... Uitaţi-vă la mine ce a izbutit: o gâscă depersonalizată, modestă, cuminte şi dobitoacă. Exact o pradă ideală pentru Marian!
    - N-aveţi prietene?
    - Niciuna care să nu fi trecut prin patul lui. N-am pe nimeni! Înţelegeţi! Pe nimeni!
    Cristescu oftă. Femeia nu putea fi ajutată cu remediile obişnuite ale "singurătăţii în marele oraş", fenomen social pretutindeni existent; solitudine tratată în cluburi, reuniuni ale celibatarilor, excursii colective, activităţi de inventată şi imaginară utilitate.
    Nefericirea Ancăi îi crea alţi parametri de singurătate, o izola definitiv într-o zonă unde paliativele, în tablete sau fiole, se iau la ore fixe, însoţind pensionări premature şi sejour-uri prelungite la Sanatoriul din Predeal.
     - Da... Îmi pare rău, doamnă.
    Anca Dragu se strâmbă. Era sătulă până în gât de compasiune convenţională sau nu, dar totdeauna la fel de ineficientă. Cristescu, încercând acelaşi sentiment de penibil, ridică imperceptibil din umeri. "Ce dracu' poţi să reciţi în situaţii din astea? Şi ceva trebuie să spui."
    - De fapt, se interesă femeia cu o bruscheţe care n-o caracteriza şi care se datora în mare parte alcoolului consumat, de ce-aţi venit?
    Cristescu arătă spre peretele încăperii:
    - Mă interesează soarta obiectelor dispărute.
    - Pe mine, nu.
    - Constituiau nişte valori.
    - Ei şi? Le-am urât şi le urăsc. Fiecare vechitură din asta preţuia pentru Marian mai mult decât zece neveste. Când îl vedeam gâdilându-şi comorile, mi se umplea gura de venin. Mie, exclusiv mie, nu-mi dăruia nici măcar o jumătate de ceas, dar pierdea după-amieze de-a rândul curăţind o bucată de lemn numai pentru că era contemporană cu Gingis-han. Trebuia să le dau foc şi să plec în lume.
    - Ştiţi cel puţin ce a dispărut?
    - Habar n-am. Toate semănau: icoane, trenţe, tablouri. Nu mă lăsa nici măcar să le şterg de praf, aşa că nu mă uitam la ele.
    Maiorul se simţi iritat. Bun, de acord, n-ai cine ştie ce simţ estetic, nu deosebeşti un autentic de un fals, dar, dă-o dracului de treabă! Ştii că aici, la tine în casă, atârnă Madona cu pruncul a lui Rafael sau o felie de harbuz şi două ştiuci.
    - Chiar nu vreţi să mă ajutaţi deloc?
    - Dacă insistaţi, înseamnă că n-aţi înţeles nimic. Fiecare boscârţă reprezenta petru mine un duşman, un rival, încă un sacrificiu. Deschideţi garderobul şi număraţi câte rochii am. Nu de un sezon sau altul. În total! Cinci. Vreţi să vă enumăr şi lenjeria? Să vă mai povestesc că mâncam roşii de bulion, iar căpşuni sau cireşe câte una ciupite de pe tarabă? Vezi, Doamne, să văd dacă sunt dulci. Când au ajuns ţăranii să mă cunoască, am schimbat piaţa. Cel mai mare harpagon care s-a născut vreodată! Până şi abonamentul la România liberă îl împărţea cu un vecin. Halal economie! Câţiva poli pe an.
    - În regulă. Presupun că soţul dumneavoastră avea un inventar al bunurilor.
    - Poate... N-am idee. Căutaţi.
    Îşi umplu din nou paharul şi sorbi absentă, cu ochii pierduţi. Maiorul îşi propuse să nu se enerveze. Respiră adânc:
    - Unde îşi păstra soţul dumneavoastră documentele, în sfârşit, hârtiile mai importante?
    - În birou. Aşa bănuiesc. Cheile sunt pe televizor. Trebuie să ştiţi că n-am avut niciodată acces la ele.
    Cristescu pătrunse în bibliotecă. Era elegantă ca şi celelalte încăperi. Masa de lucru avea una din laturi uşor ondulată, lăsând spaţiu comod pântecului. Birouri făcute acum o sută de ani, când burţile prospere, alături de mustăţile în ghidon, erau cărţile de vizită ale bărbăţiei opulente.
    Broasca sertarului, complicată, fireşte, ca tot ce presupunea zăvoreală în casa Dragu, cedă la a treia cheie. Ordinea era desăvârşită, hârtiile împărţite pe dosare, acte personale, bunuri imobiliare, bunuri mobile, chitanţe etc.
    "De ce o fi păstrat ăsta note de telefon sau de întreţinere achitate acum cinci ani?"
    În general, meticulozitatea victimei, depăşind pedantul, ţinea deja de patologic.
    Într-o cutie metalică, de pildă, maiorul găsi bonurile (şi era de bănuit că inginerul insistase pe lângă vânzătoare ca obiectul şi suma să fie nu grifonate, ci scrise desluşit) unor lucruri achiziţionate cu ani în urmă: pantofi, cămăşi, un pardesiu, şase pahare.
    "Îi era teamă de legea 18. Şi totuşi. Ce mai contau 241 de lei, o pereche de sandale, faţă de milioanele de pe ziduri?"
    - Aţi găsit ceva?
    Anca fuma, rezemată de uşor. Semăna cu o prostituată falimentară, beată.
    - Nu, şi e ciudat. Mi se pare imposibil ca un om ca Dragu, care păstra până şi bonurile de la Alimentara, să nu aibă un inventar al colecţiei.
    - Ciudat, într-adevăr.
    - Cine ar fi avut interes să-l subtilizeze?
    - Eu în niciun caz.
    - Sunt dispus să vă cred, dar intervine aici aspectul moştenirii. Doamna Zoe Dragu costituie un concurent serios. Deci nu se poate face abstracţie de interesul ca unele bunuri să nu figureze în masa succesorală.
    - Pe mine subtilităţile juridice mă depăşesc.
    Cristescu epuizase dosarele. Instinctiv, pipăi fundul sertarului. Scoase o periuţă de dinţi şi o cercetă nedumerit.
    - Ce-i cu asta?
    Anca îşi muşcă buzele privindu-l înfrigurat.
    "Hm, se miră maiorul... Ce Dumnezeu caută în birou biroul lui Dragu o perie de dinţi?"
    Derutat luă o coală de hârtie, o împachetă şi o puse în buzunar. Habar n-avea ce putea ieşi de-aici, dar avea s-o predea la laborator. Cine ştie?
    Anca Dragu stinse ţigara strivind-o de uşor.
    - Nu vă mai osteniţi!
    - Poftim?
    - Spuneam că n-are sens s-o mai duceţi la analize. E pudrată cu cianură. Aşa intenţionam să-l ucid.
    - De ce aţi păstrat-o? întrebă căpiat maiorul.
    - Marian n-a murit otrăvit.
    - Ce importanţă are? Tentativa de crimă este aspru pedepsită.
    Femeia răspunse cu indiferenţă:
    - Nu m-am gândit atât de departe. Şi, pe urmă, nu-i exclus să fi avut eu poftă de otravă. Presupun, deşi problema mă fră-mântă foarte puţin, că incidentul mă scoate din cauză. Intenţionam să-l omor, şi nu v-am ascuns-o, dar întâmplarea a decis s-o facă altul în locul meu.
    - Hm! rosti maiorul frecându-şi bărbia. Lucrurile nu sunt chiar atât de simple. O persoană căreia îi trece prin minte să-şi omoare partenerul, "sărându-i" peria de dinţi cu cianură, este o persoană cu idei. Idei remarcabile. De ce nu m-aş gândi că povestea cu cianura e un truc? Adică, practic, l-aţi doborât cu securea, având alibiul unei alte intenţii în ceea ce priveşte modalitatea de a ucide.
    - Şi de ce n-aș fi rămas la formula otravă? Recunoaşteţi singur că ideea era bună.
    - Cu o condiţie! Să fi avut cianură. După atâtea zile, în contact cu aerul, la analiză nu se mai poate detecta nimic. Iar în faptul că aţi ascuns-o în sertarul biroului, e prea multă aţă albă. Mai limpede, ţineaţi cu tot dinadinsul să dau de periuţă, să-mi sară în ochi. În baie, evident, nu mi-ar fi atras atenţia.
    - Nu vă pot împiedica să credeţi ceea ce vreţi.
    - Mai e o chestiune, reluă maiorul. La ce oră obişnuia soţul dumneavoastră să se scoale în zilele libere?
    - Cel mai târziu la nouă.
    - Dacă cele susţinute de dumneavoastră corespund realităţii, înseamnă că inginerul Dragu a fost asasinat înainte de a-şi face toaleta de dimineaţă. Deci, în jur de ora 9.
    - Şi e importantă chestia asta pentru dumneavoastră?
    - Da, pentru că aţi plecat la Caracal cu acceleratul de 9,45. În trei sferturi de oră puteaţi să-l doborâţi pe soţul dumneavoastră şi apoi, chiar fără taxi, să ajungeţi la gară în timp util.

                                                        45.

                                   Era singura persoană care-l văzuse zâmbind, nu ricanând, care-l văzuse râzând nu rânjind. Împlinise treizeci de ani, dar îşi păstrase intacte prospeţimea, o nevinovăţie a privirii înduioşătoare, aerul de fetiţă abia intrată în adolescenţă. Aer neconstruil nu artificii de divă scuturată, rochiţe ecoliere, buclişoare, gene ce clămpăne a dulce mirare, aliniaturi în glas şi cuvânt "ce-ai adus azi lu' păpuşica?", ci sincer, de netăgăduită autenticitate.
    Avea să rămână şi la şaizeci de ani tot feciorelnică, toată viaţa va trebui dusă de mână. Inteligenţa firavă, fantezia modestă şi calineria delicioasă făceau din ea prototipul de persoană pe care femeile o dispreţuiesc, dar bărbaţii o adoră. Dinaintea lor se simt puternici, cresc în ochii proprii, "mari vom fi, statui vom avea, busturi ne vor face!"
    Când se încurcase cu Dolga Jean pentru ea avea douăzeci şi trei de ani, două rochiţe de vară şi inima zdrobită. Prima ei dragoste, un bărbat cu ochi catifelii, felin în dezmierdări, nestatornic ca un fluture şi pretenţios ca un paşă, o părăsise gustând în materie de femeie genul picant. Mioara i se părea mototoală, fără nerv.
    Dolga o iubise din prima clipă. Era vânzătoare la un magazin de confecţii. După două săptămâni îşi lua lichidarea, Jean oferindu-se s-o "ţină acasă", ceea ce în mentalitatea Mioarei echivala cu superlativul dragostei. Trecuseră şapte ani, dar îi rămăsese la fel de recunoscătoare, traiul tihnit şi prosper n-o alterase, nu îşi închipuia că probabil merită mai mult, nu tânjea după prezente masculine juvenile. Nu erau căsătoriţi, însă rămânând credincioasă aceleiaşi mentalităţi rurale, Mioara se considera măritată, dar "fără cununie".
    De ce Dolga nu legitima o legătură fericită, habar n-avea, iar chestiunea în sine îi era complet indiferentă. Pentru un observator rece, străin farmecului prin excelenţă feminin al Mioarei, ea rămânea o gâsculiţă dezirabilă, un animal drăguţ care cuvântează şi nu creează probleme.
    Când se îndrăgostise de Mioara, Dolga schimbase garsoniera din centru cu un apartament de două camere, într-un bloc vechi din Cotroceni. Nu se amestecase în decorarea interiorului, iar Mioara încercase voluptăţi rare, aranjându-l după idealuri oftate, parametri estetici de mult fixaţi, la care visase ani de-a rândul fără nădejde.
    Ambele încăperi aveau câte un set complet "Răpirea din Serai" verde în sufragerie, roşu în dormitor porţelanurile bombardau apartamentul cu scrumiere, vaze, bomboniere, pahare şi coşuleţe.
    Când Dolga se întoarse acasă, Mioara îi ieşi dinainte ca totdeauna: fragedă, cu obrajii bucalii înfierbântaţi de cuptor, în capot cu flori şi sorţuleţ. Ţinea mâinile ude de la bucătărie îndepărtate de trup şi-i întinse tandră obrazul, apoi buzele moi.
    Dolga o strânse în braţe:
    - Bucuria mea.
    Deşi obişnuită cu efluviile sentimentale, Mioara, simţindu-i în glas şi îmbrăţişare o căldură particulară, îi căută ochii:
    - Ce-i cu tine? Eşti necăjit?
    Se simţea emoţionat. Da, fetiţa asta îl iubea cu adevărat. Doar respirase altfel şi intuise că nu-i în apele lui. Arboră un aer tonic:
    - Îmm. Ce bine miroase!
    Mioara exclamă veselă ca un cintezoi:
    - E ceva ce-ţi place!
    După-masă, se întinseră. Mioara caldă, încolăcită de trupul lui, suflând uşor, ca un copil, el strângând-o lângă piept, simţind că-l doare inima de atâta fericire. Aproape adormită, insistă:
    - Ai necazuri, Jean? Pot să fac ceva pentru tine?
    - Da, şopti bărbatul sărutându-i părul! Să rămâi mereu frumoasă, mereu tu. Dormi, iubita mea.
    Simţea o nelinişte specială, pe care încerca s-o localizeze, s-o identifice. Chipul lui Cristea îi reveni dinaintea ochilor. Netotul o iubea pe Lelia o femeie care pe el nu l-ar fi interesat niciodată, dar incontestabil un număr extraordinar şi era încredinţat că fostul lui învăţăcel va face totul pentru a o elibera. Se imagină o singură clipă în situaţia lui Cristea şi, instinctiv, o strânse mai tare pe Mioara.
    Femeia mormăi prin somn cu glas răsfăţat:
    - Nu aşa, mă doare. Vrei s-o doară pe păpuşica?
    Când Dolga se trezi, în jur de cinci, cafeaua aburea în ceşti. Se învârti fără rost prin casă zornăindu-şi mărunţişul din buzunare. Mioara lălăia un cântecel, făcându-se că brodează. Migălea la o broderie macrame de vreo trei ani şi fiecare pretext era bun ca să întrerupă lucrul. Compuneau, ea şi Dolga, un paşnic peisaj de familie, cu arome şi culori tihnite de răcitor bine dotat, pat comun şi înduioşătoare atenţii conjugale: "Nu uita fularul. Mai ia bucăţica asta, de dragul meu."
    - Ne plimbăm?
    Mioara îşi ridicase obrazul rotund şi zâmbea. Lui Dolga i se păru că seamănă cu un nufăr şi femeia avea chiar ceva din carnaţia apetisantă, din frăgezimea florii. Dolga îi ciupi uşor obrazul.
    - Nu, draga mea, azi nu. Am să ies singur, am o afacere..
    Mioara nu insistă. În general, nu punea întrebări chestiune nu de principiu, ci de lipsă de curiozitate atât de totală, încât îţi purta gândul în nesimţirea ei la o rumegătoare, iar Dolga aprecia în mod deosebit genul. Mioara avea cunoştinţe foarte aproximative despre viaţa profesională a lui Dolga şi întrebată, de pildă, unde lucrează "soţul", răspundea laconic: e funcţionar. Nici nu ştia mai mult. Dolga care o adora, ceea ce nu-l lega la ochi, având perfecta, lucida reprezentare a radiografiei ei sufleteşti, se gândea de multe ori ce reacţii ar fi încercat Mioara în lipsa ei de reacţii (şi referindu-se la altcineva ar fi zis cretinism) descoperind adevăratele lui preocupări. Ar fi căscat? Şi-ar fi pus părul pe bigudiuri? Ar fi deschis televizorul?
    După ce îşi puse paltonul, cedând unei vagi nelinişti, Dolga i se adresă cu glas blând:
   - Să nu ieşi în lipsa mea...
    - Să ies acum, noaptea? Ce-ţi veni'?
    - În general, vorbesc. Vreo câteva zile, îmi spui mie ce trebuie să cumpăr. Şi să nu deschizi nimănui, indiferent cine ar suna. Nu uiţi, da?
    - Nu uit.
    Îi întinse obrazul şi bărbatul o sărută cu tandreţe. Intră apoi veselă în bucătărie, unde lăsase o prăjitură în cuptor.
    Dolga aspiră cu plăcere aerul rece al nopţii. Îşi legă mai bine fularul şi o luă cu paşi repezi spre staţia de tramvai. Nu observă silueta care se desprinse din umbra copacului de peste drum. Luă tramvaiul până la staţia Gemeni, apoi urcă într-un taxi.
    Necunoscutul urmă acelaşi itinerar.

                                                       46.

                                - Ce bizar reacționează oamenii!  exclamă Octavian Nanu. Hotărât lucru, natura umană rămâne un ghiveci de enigme.
    Deşi în birou era cald, rămăsese cu paltonul pe el, şi Cristescu se întrebă dacă individu-i friguros sau se jenează de hainele ponosite. După starea pantalonilor cu manşete murdare şi roase, îţi puteai lesne imagina cum se prezentau vestonul şi cămaşa.
    - Îmi închipuiam că, în materie de dragoste, femeile urăsc doar în două situaţii: când iubesc fără să fie iubite, sau încetează să fie iubite.
    - Mai ţineţi şi astăzi la doamna Vintilă?
    Nanu îl privi sincer surprins de naivitatea întrebării:
    - Ce înseamnă şi astăzi? Când iubeşti, iubeşti pentru toată viaţa. Dumneavoastră gândiţi altfel?
    - Cunosc destui care au avut în viaţă mai multe pasiuni. N-am întâlnit însă niciun individ care să poarte veşnic sculptat în inimă un singur chip. Fără să încurajez maniile statistice în materie, pot spune însă că vă compătimesc. Deci, dacă am înţeles bine, consideraţi că doamna Vintilă vă urăşte.
    - Nu-i limpede? Ea e aceea care v-a semnalat că exist, ca v-a spus răspicat că mă vede perfect în ipostaza de asasin al lui Dragu. Încerc doar să înţeleg esenţa acestui resentiment. Cecilia a câştigat totul de la viaţă. Dacă te gândeşti la ce am ajuns azi, o ruină din toate punctele de vedere, despărţirea de mine a constituit o mare şansă şi premisa succesului ei. Şi-atunci? Cum să-mi explic atitudinea ei? Mahalagism? A vrut să se facă interesantă, să-şi dea importanţă oferind un tuyau gras poliţiei?
    - S-ar putea, opină maiorul, să fi ţinut într-adevăr foarte mult la Dragu. Şi atunci, cu gândul de a-l răzbuna, v-a sacrificat pe dumneavoastră.
    - Poate. În fond, ce importanţă mai are, de vreme ce m-am desemnat singur ca asasin?
    Maiorul oftă. Începu să vorbească, privindu-şi degetele încrucişate deasupra biroului:
    - Ştiţi, domnule Nanu, v-am studiat cu atenţie dosarul de la întreprindere. Sunt trei factori, consider, care au contribuit la căderea dumneavoastră: superficialitate desigur, concluzii pripite şi hotărâri imprudente din partea fostei conduceri. Secundo, farmecul fascinant conjugat cu abilitatea lui Dragu şi trei, condamnabila dumneavoastră neglijenţă. Evit termenii brutali, dar nu vă pot califica altfel actele, comportarea, lipsa celor mai modeste măsuri de precauţie decât inconştientă. Citind toate hârtiile acelea, aveam sentimentul că sunteţi lipsit de un elementar spirit de conservare, că ceea ce ştiţi dumneavoastră despre viaţă intră în ghioz-dănaşul unui copil de cinci ani. Nicio probă care să vă servească, nicio semnătură, o stampilă, vreun act doveditor.
    - Am crezut în oameni, făcu obosit Nanu. Şi, pe urmă, când douăzeci şi şase de ore din douăzeci şi patru eşti în priză căutind soluţii tehnice, formule economice, propuneri viabile şi eficiente care să nu sperie, eviţi orice scurtcircuit până şi în somn. Nici prin minte nu mi-ar fi trecut să-mi pierd vremea cu compuneri ştampilate. Iar acum, domnule maior, lecţiile de morală sunt inutile. De o inutilitate cutremurătoare.
    Maiorul îi cercetă mâinile palide, slăbite, prea ostenite nu muncite, ci sleite, lipsite de vitalitate pentru vârsla lui, faţa fără sânge.
    - De ce boală suferiţi?
    Înregistră în privirea lui Nanu o tresărire scurtă. Răspunsul veni cu o iuţeală suspectă:
    - N-am nimic. Nimic fizic. Adăugă moale: N-am arătat niciodată prea viguros.
    - Da... Mă întrebam dacă, la gradul dumneavoastră de slăbiciune, aş zice de boală, fără a vrea să vă indispun, l-aţi fi putut doborî pe Dragu. Cele două lovituri aplicate presupun o forţă peste potenţialul dumneavoastră.
    Nanu râse arătând un rând de dinţi intacţi:
    - Mâna destinului e totdeauna puternică.
    - Hm! Destin! Chestia e ce nume are în buletin.
    - Vă îndoiţi că eu l-am omorât pe Dragu?
    - Da. Mă îndoiesc. Nu ştiu de ce vă atribuiţi o culpă străină, nu-mi faceţi impresia unui pervers masochist, însă minţiţi. Începu să râdă: ca anchetator, trăiesc o situaţie specială. În loc să vă demonstrez că aţi ucis, dimpotrivă, trebuie să lupt împotriva mărturisirii dumneavoastră. S-o răstorn. Rămâne de văzut cine-i ghinionistul dintre noi doi.
    - Dăm cu zarul?
    - Nu, căci s-ar putea ca dumneavoastră să fiţi un jucător mai dibaci decât mine. Vreau câteva precizări, apropo de crima comisă. Rândul trecut, vă simţeaţi prea rău ca să intru în amănunte. La ce oră i-aţi vizitat pe Dragu şi cum l-aţi determinat să vă primească?
    - La ora douăsprezece. Vorbisem cu el în prealabil, pretextând că-i cer o scrisoare de recomandare către un oarecare Popovici, bun amic de-al lui, director în minister.
    - Caraghios! Nu călăului dumneavoastră i-aţi fi cerut un asemenea serviciu.
    - Nu l-aţi cunoscut pe Dragu. Era de o vanitate patologică. A doua zi toată întreprinderea ar fi aflat despre magnanimitatea inginerului Dragu, de eleganţa cu care ştie să se comporte chiar faţă de un fost adversar. Şi, servindu-mă, nu pierdea nimic, eu fiind scos definitiv din competiţie.
    - Da, concedă Cristescu, e un argument. Deci l-aţi vizitat la ora douăsprezece. V-a deschis el?
    - Bineînţeles.
    - De ce? S-ar fi putut ca nevastă-sa să fie acasă.
    - Nu. Mă interesasem în prealabil, dându-mă drept un coleg de serviciu al doamnei Dragu.
    - Cum aţi procedat în continuare?
    - I-am explicat despre ce e vorba şi s-a oferit să mă ajute pe loc. A intrat în birou să redacteze scrisoarea. Eu aşteptam alături. Când s-a întors, l-am lovit. O dată, de două ori.
    - Cu ce?
    - Cu un mic satâr pe care-l aveam la mine. Nu suntem la Chicago, revolverele nu-s de vânzare pe Calea Victoriei, altfel lucram mai civilizat.
    - Vreţi să mi-l arătaţi şi mie?
    - Regret, dar l-am aruncat în Dâmboviţa.
    - De ce? Dacă tot v-aţi mărturisit crima...
    - Iniţial, intenţia mea a fost alta. Nu ştiam însă ce simţi după ce ai luat viaţa unui individ.
    - Regretaţi?
    - Nu. Era firesc să-l omor, aşa cum el m-a omorât pe mine. Nu-mi pare rău de Dragu, dar fapta în sine mă apasă, trebuie să mă eliberez. Dacă eram în vest, angajam un asasin plătit şi m-as fi simţit perfect. Mâncăm toţi viţel, porc sau pui, dar nu fiecare poate să le taie şi gâtul.
    - Hm! Comparaţia e cam acrobatică. Enumeraţi-mi, vă rog, fiecare gest pe care l-aţi făcut din momentul prăbuşirii lui Dragu. Insist, fără să omiteţi nimic.
    - N-am ce omite. Am împachetat într-un jurnal satârul, m-am uitat destul de superficial dacă n-am urme de sânge şi am plecat, vă asigur, fără să mă uit o secundă în urmă. De altfel, spectacolul nu era vesel.
    Cristescu nu-l slăbea din priviri. Omul îşi debita nonşalant versiunea. Cuvintele erau însă spontane, nu păreau învăţate pe dinafară.
    - Unde aţi găsit gazeta?
    - Pe masă, în odaia unde l-am aşteptat.
    Maiorul îşi supse buzele, dând nervos din picior.
    - Domnule Nanu, desigur, sancţiunea pentru declaraţii false şi derutarea autorităţilor e un fleac pe lângă ce se poate face rost în materie de crimă. Există însă. Pe lângă alte inexactităţi, mi-aţi oferit în ultimele zece minute două minciuni grosolane. Pe data de 15 decembrie, la ceasurile douăsprezece, inginerul Dragu nu mai era în viaţă. La zece, poştaşul venit cu o recomandată a sunat insistent şi nu i-a răspuns nimeni.
    - O fi fost pe-afară. Lapte, ţigări, ştiu eu.
    - Ştim în mod categoric că Dragu n-a apucat să iasă sâmbătă din casă. Deci, la douăsprezece nu mai era de cel puţin două ore în viaţă. Şi apropo de jurnalul în care v-aţi învelit satârul. În casa Dragu nu există gazete.
    - Aberant! râse Nanu. Ultimul pârlit şi tot dă doi lei măcar pe Informaţia.
    - Nu şi Dragu. De o avariţie singulară, împărţea abonamentul la România liberă cu un vecin. Jurnalul îl primea victima, dar cu obligaţia ca, la ora 19, cel mai târziu"să-l predea persoanei în chestiune. Pregătiţi-mi, vă rog, pentru data viitoare o versiune mai inteligentă. Ridicolul nu vă onorează. Vă mulţumesc.
    "Cine minte? Olga Gabrelotti pretinde că la ora 13 l-a văzut pe Dragu. Nanu pretinde că l-a asasinat la 12. Ori, la 12 victima avea întâlnire cu Mircescu. Nu i-ar fi convocat pe amândoi în acelaşi timp. Cine minte? Sau mint toți!"

                                                      47.

                                 "Dacă perorează colonelul Ionaş... îşi împleti degetele a răbdare și ascultare şi îşi compuse un facies asortat e bine. Ăstuia îi prieşte să fie indignat, siderat, enervat. Glandele încep să-i vâjâie Şi, în maximum o săptămână, dosarul se rezolvă."
    Într-adevăr, Cristescu perora înflăcărat. Părea că se adresează unui terţ nevăzut:
    - Domnule! M-am covins că există vocaţii. Şi unde e chestie de vocaţie, e chestie de predestinare. Ei, şi unde e predestinare, trebuie să fii căzut în cap să te mai îndârjeşti.
    Ionaş îl luă cu duhul blândeţii:
    - Explică-te, dragul meu.
    - Ce să mă mai explic?! Unul are vocaţie de misionar în Bermude şi, orice altceva ar face, ar fi un ratat, profund nefericit, altul are beguin pentru ţambal, X pentru fecioare blonde, Y pentru pilaful de raci. Eu am un talent Sui generis. Captez şi nu las pe nimeni să mi-o ia înainte toate cazurile fistichii, aberante, imbecile şi care te umplu de ridicol. În orice caz, bizare şi originale.
    Ionaş zâmbi:
    - Înseamnă că ţi-ai găsit fericirea. Parcă aşa teoretizai, apropo de ăla de plimbă Biblia printre băieţeii care bat cimpanzeii la 100 m căţărat.
    - Aici e aici! pocni din degete Cristescu. Am vocaţie, dar mă simt fericit dacă mă ocoleşte.
    - Şi nu te ocoleşte!
    - Să luăm cazul Dragu. Există cinci suspecţi. Toţi cinci, după cum v-am mai spus, îşi mărturisesc intenţia de a-l ucide pe Dragu, iar trei Olga Gabrelotti, Nanu şi Cernat declară că au şi făcut-o! Pe cuvântul meu, am senzaţia că trăiesc într-o lume de nebuni.
    Ionaş netezi coperta dosarului, de parcă ar fi vrut să alunge imaginare firimituri.
    - Să ne oprim la cei trei. De ce şi-ar asuma o culpă inexistentă?
    - Aia e, că habar n-am.
    - În regulă! Propun alt sistem. Plecăm de la general la special şi procedăm prin eliminare. Din ce motive un individ nevinovat îşi atribuie, încalţă ipostaza de asasin?
    - În primul rând, intenţia de a descărca de culpă un terţ. Pretind că am ucis eu ca să fie absolvit fiu-meu, taică-meu sau ibovnica.
    - Corect. În al doilea rând?
    - Apelând la manuale şi la statistici, a rămâne, fără preferinţe de rang, mitomanii, vanitoşii patologici, opintind să iasă din anonimat cu orice preţ; mai rar indivizi care urmăresc un interes material şi ţin un as în manşetă pregătit pentru ultima clipă, închi-puindu-şi că vor putea fenta tot aparatul judiciar. Evident, ar mai rămâne "glumeţii"! Eu le-aş zice ţicniţii fără certificat. Am cunoscut acum câţiva ani un ziarist. Se dădea peste cap să fie vedetă într-un proces de viol. Chestia n-a ţinut. Tipul avea la activ trei divorţuri, iar motivaţia cucoanelor în cauză era identică: omuleţul meu nu făcea parte dintre ăia care să deranjeze noaptea. Nici somnul, nici lenjeria.
    Ionaş începu să râdă:
   - Păi asta e! Condamnat într-un proces de viol, obţinea un certificat incontestabil de virilitate.
    - Şi ce făcea cu el? Îl afişa la Sfatul popular? Nu, dom'le! Pe individ îl interesa cu orice preţ să intre în puşcărie. Voia să-i tragă un material "verite". Înţelegeţi? "Reportaj cu ştreangul de gât."
     - În sfârşit, încerc să înţeleg. Cum rămâne cu cei trei? La ce rubrică îi înregistrezi?
    Cristescu ridică din umeri oftând:
    - La niciuna. Cernat a luat secretul cu el în mormânt.
    - Şi dacă totuşi el e asasinul?
    - Ar fi un banc bun din toate punctele de vedere apropo de timpul, energia şi nervii pe care-i consum eu acum. Ai mei şi ai celorlalţi. Dar nu cred. Era genul de bătrân care se ambalează, se învineţeşte, ameninţă, face spume la gură, dar, în cele din urmă, se mulţumeşte să-şi tortureze propriul ficat. Ar fi fost în stare de relatări tendenţioase, de exagerări şi de calomnii chiar, şi-ar fi acuzat victima de cele mai cumplite păcate, dar până la urmă n-ar fi apăsat pe trăgaci.
    Colonelul începu să se joace cu degetele pe birou, de parcă ar fi încercat o gamă.
    - Hai s-o luăm altfel. De ce şi-ar asuma vina de pildă o Olga Gabrelotti? După câte mi-ai spus, e femeia poftelor excesive, de nestăpânit.
    - Din cauza asta se va îngrăşa peste câţiva ani, doar dacă n-are un metabolism extrem de amabil. Nu râdeţi. Este într-adevăr omul care nu-şi cenzurează apetiturile. Trăieşte clipa şi bucuria ei.
    - Pricep, dragul meu, atunci de ce s-ar supune în perspectivă unui regim care nu seamănă a croazieră cu iahtul lui Onassis pe Coasta de Azur? Chiar cu un avocat excepţional, pledând "pasional", şi tot umflă minimum zece ani.
    Maiorul începu iar să dea din picior. Cel mai mult îl irita, îl ostenea nu munca propriu-zisă, nu nopţile scurte sau dimineţile precoce, ci lipsa de logică, neghiobia. "Nu sunt îndeajuns de deştept era unul din aforismele lui de căpătâi, ca să înţeleg mecanismul prostiei."
    - Nu ştiu! Inconştienţă? Masochism? Are chef să sufere? Habar n-am.
    - Şi Nanu?
    - Alt anormal. Dar nici ăsta nu e asasinul. Hotărât nu! N-are relief pentru asemenea faptă, moral şi... fizic!
    - Alo! Intrăm în papa Lombroso?
    - Mi-e absolut egal ce susţinea macaronarul, dar, în douăzeci şi cinci de ani de meserie, am învăţat că există anumite fizionomii care nu ucid. Nu pot să ucidă!
    - Serios! L-ai uitat pe superbul din Căciulata? Avea ochi de serafim, un cap buclat a la îngerii lui Rafael şi strangula cu o sârmă de telegraf.
    - Nu l-am uitat. Ridică brusc privirea: Adevărat, chip angelic, păr buclat, pomeţi care nu-şi pierduseră încă bujorii adolescenţei, căutătura albastră a dimineţilor de iunie.
    - Devii poetic, îl întrerupse zâmbind colonelul.
    - Oare? într-a zecea am rămas corigent la română. De-aia nici n-am atacat Filologia.
    - Probabil profesorul era un invidios.
    - Uite o ipoteză la care nu m-am gândit. Ziceam, dar, că tipul avea fotografie de arhanghel. Dar ţineţi minte gura lui? Dantura lui? Mâinile lui? Respiră adânc: Toată lumea s-a lăsat înşelată de ochi albaştri, ten pur, culori sărbătoreşti: îngeraşii pe care-i agăţăm în pomul de Crăciun. Avea o gură cu tăietura mai hapsână decât a unei ghilotine, dinţi de fiară, ascuţiţi, răi caninii cel puţin înfiorau, iar mâinile! Dumnezeule! Mâinile acelea asasinau chiar când mângâiau o pisică.
    Ionaş ridică palma:
    - Gata! M-ai convins. Deci Nanu n-are portret de ucigaş. În consecinţă, cine a ucis? Făcu o pauză şi începu să râdă: Poate vechea noastră prietenă Melania...
    Cristescu tresări. Figura i se adumbri dintr-o dată.
    - Nu... Nu e stilul ei. Deşi.
    - Deşi?
    - Am... am impresia că nu mai joacă fair-play. Lautrec, Picasso, icoane secolul al Xl-lea sunt zurgălăi la a căror chemare nu rezistă. Nici ea, nici Mirciulică.
    - Şi-atunci, cine a ucis?
    Colonelul ridică receptorul. Zbârnâia ca un bondar, care încearcă să evadeze prin geamul unei ferestre închise.
    - Da? Nu, nu. Fă-i legătura aici. Săltă bărbia spre Cristescu şi împinse aparatul. E pentru tine.
    Maiorul îngână plictisit:
    - Vă ascult... Poftim?! Hm, da! Perfect. Voi fi la dumneavoastră peste jumătate de oră.
    Ionaş ridică interogativ sprâncenele:
    - Cine?
    - Doctorul Mircescu. El l-a asasinat pe Dragu şi vrea să facă mărturisiri complete.
    - Al patrulea!
    Colonelul începu să râdă. Cristescu îl privi trist:
    - Al patrulea şi nu ultimul. Balul continuă. Cadril! Perechile! Daţi-i bice, m'sieurs, dames!
    Îmbrăcă paltonul şi îşi pipăi buzunarele căutând mănuşile. Ionaş îi prinse braţul.
    - Iubitule, circul e atât de original, încât începe să semene a Melania.
    - Dacă nu-i ea capelmaistru, categoric are un frate geamăn. De bine s-auzim!

                                           48.

                     - Un cocoș argățos! Îmi place. Ştii, e o chestie de opoziţie. Nu-mi plac persoanele care acceptă necondiţionat orice, fără să se îndârjească. Nu trebuie să fii supărat, Mirciulică. A trecut printr-o grea încercare, şi-acum e firesc să se răzvrătească.
    La fiecare cucurigu, motanul tresărea şi ciulea urechile.
    Melania, cu spatele spre Mirciulică, gusta delicat dintr-un bol cu lapte de pasăre.
    "Hotărât, azi nu te poţi bizui pe el. E mai ţepos decât însuşi domnul Vlad Ţepeş apropo, cred că dumnealui a inventat clisma şi mai ermetic decât un sfinx. Pe sfincşi i-a inventat un surdomut, poţi să mă crezi pe cuvânt, Melanie. Dar nu despre asta e vorba acum."
    Se îndreptă spre oglindă. Când nu se simţea în formă, nu aprindea lumina, iar în timpul zilei trăgea draperiile.
    "Nu pentru că te-ai confunda cu Elisabeta Angliei, fetiţa mea. Regina era slută, fecioară şi de sânge nobil. Ori tu, Melanie, prezinţi mici diferenţe. Bunica ta e din Mizil ai auzit de conţi de Mizilisburg? slută n-ai fost niciodată, iar fecioară foarte puţin, căci n-ai avut timp. Dacă eviţi oglinda sau lumina prea indiscretă, este pentru că nu are sens să te indispui azi când arăţi ca o ciupercă şifonată, tu ştiind foarte bine că mâine, după un somn reconfortant, vei fi proaspătă ca o brânduşă de pădure. Atenţie, draga mea! Devii din nou încrezută şi mai cochetă decât i se cuvine unei doamne."
    Oglinda îi întoarse chipul de toate zilele. Vag ofilit în contururi, dar mereu proaspăt colorat, cu flori roz în pomeţi şi albastre în privire. Surâsul fermecătorii putea invidia şi o fată de douăzeci de ani. Îşi trecu mâinile prin părul buclat de culoarea levănţicii eau d'argent şi băgă de seamă că piatra inelului începuse să joace. Era un ametist prins în două gheare, briliante mici, pe care-l cumpărase cu vreo douăzeci de ani în urmă.
    "Furia zodiacului, ţii minte, Melanie? Tu eşti născută în martie, iar piatra Berbecului e ametistul... Colonelul s-a enervat. Dacă tot vrei să-ţi cumperi un inel, barem să-ţi fi luat ceva ca lumea, nu un mărţisoraş vineţiu. Nu putea suporta loboda şi de aceea nu făceai borş rusesc decât când dumnealui pleca la manevre."
    După câteva ture prin casă, Melania se aşeză în fotoliu. Blocă telefonul şi ascultă câteva secunde tonul şi păcăniturile receptorului scos din furcă. Zgomotul o enerva şi puse o pernă deasupra.
    - Da, Melanie, acum ai toate condiţiile să reflectezi în linişte. Spune-mi sincer, dar sincer de tot, ştii, ca între noi două! Ce ai de gând să faci cu lucrurile lui Alfred şi, în consecinţă, cum vrei să procedezi faţă de domnul maior Cristescu? Nu uita, el te consideră prietena lui şi nu cunosc nimic mai frumos pe lume decât camaraderia. Ai de gând să-l dezamăgeşti?
    Tăcu o vreme cu ochii aţintiţi asupra peisajului lui Picasso, fără să priceapă mare lucru. Ea una prefera pictura academică se dădea în vânt după Corot şi regretase totdeauna că nu-l putuse admira la el acasă. Nu fusese niciodată în Franţa, căci.
    - Înainte de război, amânam de pe un an pe altul. Colonelul nu era ceea ce aş numi eu un voiajor şi, mai ales, nu-i plăcea să iasă dintr-o viaţă cu program cazon.
    Orice schimbare, nu mai zic fantezie sau capriciu, îl speria. După aceea, a venit o perioadă anti-turistică. Chiar o călătorie în Bulgaria părea o utopie. Iar acum. Acum n-ai bani, draga mea. Aud că cel mai modest hotel la Paris costă douăzeci de franci pe noapte, ceea ce reprezintă cu mult peste posibilităţile tale. Nu, hotărât, scoate-ţi ideile astea din cap!
    Îşi privi câteva clipe mâinile pe o parte şi pe alta şi ridică brusc capul burzuluită.
    - Adică de ce ţi le-ai scoate din cap? Ştii, Melanie, uneori modestia ta mă irită. Ba ai să te duci la Paris şi chiar la vară!
    Privirea îi căzu din nou asupra pânzei lui Picasso, dar în faţa ochilor avea o altă imagine. Un peisaj delicios.
    - Corot, evident reprezentând o felie de pădure. O pădure de menuet. Bois de Boulogne sau poate crângul de la Chantilly. Simţea pe piele soarele cald, pe obraji adierea răcoroasă a copacilor graţioşi, în nări arome dulci.
    - Spune-mi, Melanie! Ai de gând să scoţi pânza din casă? Şi vorbeşte te rog mai încet, ştii cât de indiscret e Mirciulică.. Mă priveşte ce-am să fac. Şi cu domnul maior Cristescu cum rămâne? Sper că n-ai de gând să-ţi spun. Ăsta e secretul meu. Şi-acum, noapte bună. Am obosit de atâta pălăvrăgeală.
    Se băgă în pat şi, peste câteva minute, stinse lumina.

                                                     49.

                              - V-aș fi recunoscător, domnule Mircescu, dacă m-aţi scuti de poveşti fanteziste şi de improvizaţii.
    Medicul, surprins de violenţa tonului, îl privi descumpănit. Îşi făcuse cu totul altă impresie despre Cristescu, considerându-l un tip distins, civilizat, eminamente urban, un bărbat care nu-şi pierdea eleganţa stilului, indiferent de cadrul unde ar fi evoluat: la meci, în biroul lui, pe stradă, în baie.
    - Vă spun sincer, m-aţi blocat. V-am chemat având cele mai bune intenţii.
    - Rândul trecut făceaţi afirmaţii asemănătoare. Când aţi minţit? Atunci? Acum?
    - Minţi. Cuvântul e grav.
    - Găsiţi-mi alt sinonim pentru inexactitate grosolană. Domnule Mircescu, m-am săturat de basme. Şi în zeci, poate sute de dosare rezolvate până acum, n-am întâinit atâtea poveşti şi atâtea personaje dispuse să se distreze cu organele de anchete. Un amănunt ar putea să vă dea de gândit: sunteţi al patrulea care mărturiseşte că l-a asasinat pe inginerul Dragu.
    - Interesant!
    - Pentru dumneavoastră. Pentru mine, enervant. Aproape că-mi vine să cred că lucraţi toţi de conivenţă. În sfârşit! De ce nu v-aţi mărturisit de la început fapta?
    - Câţi criminali o fac?
    - Aproape niciunul. Dumneavoastră însă vreţi cu orice chip să vă abateţi de la regulă. Întâi contestaţi, vă apăraţi, pledaţi non coupable, iar, după trei zile, vă răzgândiţi şi vă confecţionaţi altă carte de vizită: Dr. Mircescu asasin.
    - Domnule maior, dumneavoastră aţi auzit de conştiinţă?
    - Din experienţa mea ştiu că atâta vreme cât autorul unei crime premeditate deci îl excludem pe nea Gheorghe care s-a îmbătat la parastas şi a vârât cuţitul în socru-său se simte la adăpost de rigorile legii, deci nu-i e teamă că va fi decapitat, găseşte o grămadă de leacuri pentru a-şi pansa conştiinţa.
    - Eu fac excepţie de la regulă. A mai intervenit şi mâna lui Dumnezeu.
    - Şi cum s-a manifestat?
    Ochii lui Mircescu se umplură de lacrimi. Arătă spre uşa întredeschisă şi rosti încet:
    - Mama e grav bolnavă. A avut o criză de inimă din care nu-şi va reveni.
    - De ce nu închideţi uşa? Genul acesta de conversaţie nu cred că e de natură s-o învioreze.
    - Ea n-aude, iar eu pot s-o supraveghez.
    - De ce n-aţi dus-o la spital?
    - De douăzeci de ani mă pune să jur că am s-o las să moară în casa ei, în patul ei. N-a fost în spital niciodată, nici când m-am născut eu.
    - Câţi ani are?
    - Optzeci şi nouă, deşi ea, sărmana, declară doar optzeci şi cinci.
    - Mda. Nu vreau să par cinic, dar există şi dumneavoastră ca medic o ştiţi mai bine decât mine nişte praguri biologice.
    - Mama a fost toată viaţa un om perfect sănătos şi face parte dintr-o familie de longevivi. Putea să mai trăiască uşor zece ani. Până acum două zile, când a avut atacul, n-a luat nici măcar o pastilă de hiposerpil, iar tensiunea era de ctdolescent: 13 cu 7. Vă spun, e mâna lui Dumnezeu. O simt cu toată fiinţa mea.
    Cristescu îl privi lung, căutându-şi o poziţie mai comodă.
    - Vă ascult. Cum s-au petrecut faptele?
    - După cum ştiţi, aveam întâlnire fixată. Îl ştiam avid de orice chilipiruri şi i-am spus că vreau să vând un smarald de patru carate. Scoase o cutiuţă din buzunar, apăsă pe butonul mic şi i-o întinse maiorului: Uitaţi-vă, ăsta e!
    Cristescu dădu din cap şi-i făcu semn să continue.
    - Sâmbătă dimineaţă m-am dus la el.
    - La ce oră?
    - Unsprezece.
    - În agendă, întâlnirea era fixată la douăsprezece.
    - Aşa-i, dar nu mai aveam răbdare. Emoţia, un soi de trac îngrozitor, mă înnebunea. Mi-era teamă că, dacă întârzii, nu voi mai avea curajul să-l ucid, că voi renunţa.
    - Ce modalitate de crimă preconizaţi?
    - O înţepătură!
    Maiorul îl privi ironic:
   - Adică: ar fi stat să-i faceţi o injecţie?
    - Nu! Am o fiolă de curara încă de pe când eram medic secundar. E suficientă o înţepătură cu ac otrăvit, pentru ca victima să decedeze istantaneu.
    - Aha! Mai departe.
    - Era singur. M-a primit râzând.
   - O clipă, vă rog! Cum era îmbrăcat?
    - În haină de casă.
    "Corect, reflectă maiorul. Şi totuşi, nu-l văd pe pigmeul ăsta dând cu barda."
    - Mi-a arătat zidul cu icoane, apoi celălalt, unde atârna Picasso-ul meu "Fac bine aici, nu crezi?" Simţeam că-mi clocoteşte sângele în vine. Sadismul, rânjetul cinic lăbărţat pe mutra aceea de gigolo fercheş nu le-am putut îndura. "Apropo, ziceai că sunt un escroc ordinar." "Asta şi eşti!" Am văzut securea pe masă. În momentul acela, am uitat de otravă, de acul pregătii într-o fiolă, şi-am pus mâna pe satâr. Simţeam nevoia să-i crăp capul. O nevoie imperioasă, de nestăpânit. Să i-l crăp! Dând cu amândouă mâinile! Cu toată puterea!
    Din odaia alăturată se auzi un geamăt. Medicul sări de pe scaun:
    - Da, mamă, vin imediat. Scuzaţi-mă, vă rog, numai o secundă.
    Cristescu îşi trecu degetele peste pleoape. Nu ştia ce să creadă. "Fie vorba între noi, dintre toate poveştile îngurgitate până acum, asta e cea mai plauzibilă."
    Medicul se întoarse după câteva minute. Părea poate o impresie ceva mai palid, ochii îi lunecau în toate părţile, lăcuste isterice.
    - I-am administrat un tonic. E conştientă ghinion când te afli pe moarte, căci agonia trează, lucidă e cea mai rea dintre toate, dar nu mai are mult.
    - Îmi pare rău, spuse maşinal maiorul. Ce-aţi făcut după ce l-aţi doborât pe Dragu?
    - Am fugit.
    - Doar atât? Niciun gest în plus?
    - Niciunul.
    Maiorul strivi ţigara în scrumieră, încercând un vag sentiment de culpă. Se ferise dintotdeauna, încă din primii ani de meserie, de antipatiile spontane (nemotivate), de ideile preconcepute. Mircescu îi repugna şi i-ar fi repugnat în orice împrejurare. L-ar fi ocolit, de pildă, într-o staţiune unde oamenii încheie relaţii estivale, abandonate imediat ce urcă în trenul care-i va întoarce acasă, chit că la despărţire au făcut schimb de adrese şi şi-au scuturat mâinile până să le scoată din ţâţâni, zâmbind până la urechi, i-ar fi evitat compania într-un chausson excursie de trei zile pe litoral, nu s-ar fi aşezat alături de el în avion şi probabil că, solicitat, i-ar fi dat un număr de telefon fals.
    - La ce vă gândiţi? întrebă timid Mircescu.
    Maiorul dădu din mână, "n-are importanţă..."
    - De fapt care a fost mobilul dumneavoastră? Ce aţi intenţionat ucigându-l?
    - Să-mi recuperez bunurile.
    - Şi? V-aţi realizat scopul?
    - Nu. Nu m-am simţit în stare. Cred, adică sunt convins, că am fost prea speriat de propriul meu act. V-am mai spus, eu însumi m-am îndoit până în ultima clipă că voi ucide într-adevăr.
    - Şi totuşi, din casă au dispărut mai multe obiecte, icoane şi tablouri în orice caz, pentru că absenţele de pe pereţi sunt evidente.
    - Regret, dar nu vă pot da nicio informaţie în sensul acesta. La urma urmelor, ce mai conta, mărturisindu-mi crima, să recunosc că mi-am "furat" bunurile? Un furt pe care l-aş considera totdeauna legitim, o restituire chiar, dacă punctul de vedere juridic este altul.
    - În concluzie, aţi ucis şi aţi fugit. Niciun gest în plus.
    - Categoric.
    - Mda. Ceva nu-i în regulă. Cine a şters amprentele dumneavoastră de pe satâr?
    - Purtam mănuşi.
    - Tţ! Duneavoastră, scos din fire, aţi pus mâna pe satâr dar, de fapt, intenţionaţi să-l lichidaţi cu acul otrăvit. Asemenea manevre presupun o mână liberă care să se mişte cu uşurinţă.
    - Aveam mănuşi medicinale.
    - Când le-aţi pus? În faţa lui Dragu? Hai să fim serioşi!
    Mircescu se bâlbâi:
    - Care-i concluzia dumneavoastră?
    - Nu ştiu. Probabil v-a ajutat o zână bună. Aveţi grijă însă să nu vă abandoneze. Zânele sunt de obicei blonde, iar blondele îndeobşte sunt capricioase.

                                                              50.

                                   Era o locuință ciudată, cum nu mai văzuse. De un lucru era convinsă. De astă dată, se afla într-unul din vechile cartiere ale Bucureştiului. Liniştea, verdeaţa, priveliştea liberă, fără păduri de blocuri, cer săgetat de antene, stâlpi sau macarale îi purtau gândul spre Cotroceni sau Şosea. În casă existau două odăi mari, dar întunecoase, despărţite de un culoar lung şi îngust. La un capăt se afla baia cu bucătăria, la celălalt uşa de intrare. Totul era mohorât. vechi, sărac. De la dormitorul demodat un pat dublu şi două noptiere, un tavan cu huma scorojită, găurit de un bec fără abajur şi un covor a cărui culoare iniţială nu se mai ghicea până la instalaţiile din baie.
    În încăperea cealaltă, unde dormea Sică Tropicalu', se aflau un divan, o masă cu patru scaune şi un soi de gheridon unde zăcea, plin de praf, un căţel de pluş, care ar fi putut fi jucăria preferată a unui copil de patruzeci sau cincizeci de ani, azi. Şi conţinutul micii biblioteci, improvizaţia unui tâmplar nu prea dotat, avea cam aceeaşi vârstă. Erau cărţile tineretului anilor '50, de care Lelia nici măcar nu auzise: Alitet pleacă în munţi, Povestea unui om adevărat, Schimbul de onoare, poeziile unui oarecare Djambul Djabaev. Nu-i spuneau mare lucru nici nume ca Davidoglu, A. Toma, Ion Călugării. Găsise doar două cărticele mai amuzante, Emil şi detectivii şi un roman poliţist ferfeniţit, fără copertă şi, în consecinţă, fără autor: Sandala galbenă.
    - Cine stă aici?
    Lelia, obişnuită cu confortul, cu interioarele plăcute, luminoase, prospere părinţii ei erau oameni bine situaţi, îşi răsfăţaseră copilul unic şi pe ei înşişi, se simţea zăpăcită, înfiorată de sordidul locuinţei.
    Sică Tropicalu', răsturnat în aceeaşi poziţie comodă prototipul de individ pe care îl vezi veşnic cu paharul într-o mână şi ţigara în cealaltă dădu din umeri.
    - Nu-ţi frământa glagoria, păpuşică. Faci riduri la poză şi ascultă-l pe Mandea! Gargara muianului cu Gerovital şi toate vaxurile ălelalte sunt tromboane. Am întâlnit odată, în tren, doi macaronari din Milano, un el şi o ea însuraţi de vreo sută de ani. Veneau în pas gimnastic la Bucureşti, la madam Aslan, să se facă tineri şi frumoşi. Schimb de adrese vorba aia, poate mă rătăcesc vreodată pe la imperialişti, ştii, nu vreau să scap momentul când vor veni de-a dura în prăpastie, vizite la sanatorii. Mă duceam încliftat, cu guler scrobit şi portocale în sacoşă.
    - Şi? făcu Lelia amuzată.
    - Zglobiii împlinesc acum vreo trei ani de când admiră realizările noastre şi urmăresc programul gigea de la televizor. Ce-i drept, au progresat! El se crede Mastroiani, şi gagica, logodnica lui Mussolini.
    Într-un fel se împrieteniseră. "Convieţuiau" de cinci zile. Lelia se plictisea, iar Sică, în felul lui, era un tip simpatic, dar care nu comitea indiscreţii. Singura abatere, atunci când schimbaseră domiciliul:
    - Îi e teamă lui Dolga că m-a descoperit Cristea?
    - Hm... Nu trebuie să ghiceşti de trei ori.
    Lelia mai aprecia că grăsunul ăsta cu burticică jovială şi figură de Mitică nu încercase sub nici o formă să-i dea târcoale. Când îşi acoperise instinctiv genunchiul, Sică observase:
    - Stai blândă! Din partea mea poţi să faci şi nudism. Nu m-aş vârî niciodată la o gonzesă ca matale. Eu sunt de paraşute modeste: o scatoalcă pe şezut, asta de bună cunoştinţă şi un sutar-două pe seară dacă-i 23 August! La urmă ne despărţim frumos: "Mulţumesc, domn Sică, nu m-ai tratat cu seminţe ca alde Oancea, îţi dai cu odicolon şi te exprimi cu pardon." Pe viaţa mea, aşa mi-a zis ultima zână.
    Lelia râse:
    - Eşti un tip amuzant.
    - Hm, concedă Sică. Aşa şi aşa.
    - Spune-mi, cu ce te-ai ocupat până să-l cunoşti pe Dolga?
    Sică Tropicalul, în dispoziţie nostalgică, la a doua sticlă de vodcă, recapitulă succint:
    - Am făcut cică parte dintr-o familie dezorganizată. Aşi! Bătrânul a murit ce-i drept de beţie, dar nu era alcoolic. Se machea şi el o dată pe lună, la lichidare. A adormit afară, pe o viforniţă cumplită. Când l-au înregistrat îngeraşii de la Recepţie, cred că s-au bucurat: "uite omul de zăpadă!"
    - Şi mama?
    Sică stinse ţigara. O undă imperceptabilă de tristeţe îi tremură în glas ca o flamă plăpândă.
    - Amărăşteancă. A slugărit din casă în casă. De, n-avea studii şi cu patru clase, nu te fac ăştia secretară: manichiură, încălţări toc-toc-toc! cinci telefoane şi scoate rujul c-a venit o delegaţie la tovarăşii' ! A arat mai cu spor când a fost la un doctor ginecolog. Vorba aia, numai ce slobozea pacienta pruncul şi ieşea şi miarul, şi curcanul. Atunci a vieţuit şi maică-mea. bacşişuri grase, haleu să ţii un orfelinat. Venea acasă cu paporniţele pline. Din ce aruncau ăia! N-aveau ce face cu atâta produse agroalimentare, nu răzbeau, şi nici în piaţă nu puteau ieşi cu crăpelniţa: Ia pasărea, neamule! Ia bucata de telemea. Acolo să fi văzut nivel de trai! Chestia-i că n-a ţinut decât doi ani. După aia, bărbatul a cărat-o peste gârlă, să vadă cum stau tovarăşii how do you do cu agroalimentarele. Avea, aşa, o curiozitate în organism.
    Lelia, captivată, îşi ridică genunchii în dreptul gurii.
    - Mai spune, îmi placi grozav.
    Sică, deşi măgulit, nu se lăsă luat de val.
    - Îmi faci zulufi. Da, vorba aia, tot n-aveam ce face şi vodcă mai e. Asta cu doctorul a fost evul ei de aur. Încolo, a rânit doar pe la calici. "Vine femeia. Îi tragem o ciorbă de cartofi ştii, e spornică şi o fasolică cu slănină. Trebuie hrănită, că altfel nu munceşte." Ăi din familie "furau" din frigider fripturile sau ce merinde simandicoase or fi avut şi mâncau pe ascuns prin casă. "Ai grijă, să nu te vadă femeia. Nu pot să-i dau şi ei rasol, sau piftie de curcan, sau muşchi de vacă." Chestia era să nu mănânci în faţa ei, să nu-i faci poftă. Şi se credeau nobili. Ptiu!
    După un scuipat autentic, trase o duşcă zdravănă. Îşi turnă iar nu suporta vederea paharului gol şi se uită la Lelia.
    - Când te plictiseşti, exprimă-te şi închid difuzorul.
    - Ba nu! făcu Lelia ca un copil. Mai spune!
    - Ce să-ţi mai spun, fătuţo? Azi are cincizeci de ani şi arată, fără nasoale, de şaptezeci.
    - Vă întâlniţi?
    - Nu. I-am trimis de vreo două ori bani şi mi i-a făcut retur prin soră-mea, altă vită de tras la jug.
    - De ce? E nefericită?
    - Nu. Ea zice că propăşeşte. Lucrează la Tricodava de la şaişpe ani. A făcut liceul la seral şi acum termină textilele la fără frecvenţă. Adăugă gânditor: E şi asta o viaţă...
    - De ce-i supărată maică-ta pe tine?
    Sică dădu din mână:
    - Las-o dracului! Adică, de ce nu? După ce a dat în primire babacu', deştepţii de la Autoritatea Tutelară ne-au vârât, pe mine şi pe soră-mea, într-o casă de copii. Eu am nimerit la Buşteni, ea pe lângă Iaşi. Mi-aduc aminte de o duminică. În faţa căminului se afla un chioşc ţinut de un găinar. Tot soiul de rahaturi care-mi luau ochii: baletiste de plastic, soldăţei, ochelari, portchei... Îmi sticleau ochii după un breloc-maşinuţă. Costa zece lei. Se uită zâmbind la Lelia: Ai idee ce înseamnă zece lei pentru un copil de opt ani care trăieşte din mila statului, care trebuie să zică săru' mâna pentru că nu soileşte sub cer virgin şi are un blid de lături? E imens! E uriaş! E o casă! Un vapor! Un oraş! Când am auzit preţul, am îngheţat. Am continuat, totuşi, să mă uit la rahatul ăla, de parcă ar fi fost cel puţin Mickey Mouse tras în aur masiv. Am simţit o mână pe măr. O cucoană înaltă mă privea zâmbind. "Ce vrei să cumperi, flăcăule?" Înlemnisem. De ruşine, de suferinţă, de spaimă. Educatoarele ne pedepseau al naibii dacă ceream ceva străinilor. "Nimic." "Hai, spune!" "Nimic." Mi-a arătat maşinuţa de celuloid. "Pe asta o voiai?" a răspuns în locul meu vânzătoarea.
    - Da. Pe asta.
    A cumpărat-o şi mi-a pus-o în mână. Mi-a mai dat şi douăzeci şi cinci de lei. "Să ai de un film şi o îngheţată."
    Făcu o pauză şi aprinse ţigara de la mucul celeilalte. Zâmbi:
    - Auzi, coană Lelio? N-am s-o uit pe femeia aia niciodată. Şi azi i-aş săruta urma paşilor, aş face orice dar orice! pentru ea. A fost cea mai fericită zi din viaţa mea. Şi vrei să-ţi spun un pont? Pont valabil. Au trecut de atunci aproape douăzeci de ani. Din ziua aceea am crezut şi mai cred în minuni. Fără să-şi dea seama, mi-a făcut un dar pe care nu-l voi pierde niciodată.
    - Şi-acum în ce minuni crezi tu. Sică?
    Tropicalu' o privi surprins, apoi începu să râdă încetişor.
    - Întrebare salon, parol!
    - Da! Ce-ţi visezi tu extraordinar?
    Sică dădu din mâini amuzat:
    - Să fim treji! Nu mă zbat s-ajung preşedintele Statelor Unite.
    - Dar ce? Ce?
    - Uite, coană Leliţo, dacă tot ne-am pus pe spovedanie, iar mata văd că ai duh răbduriu, am să ţi-o slobod. Mie unul, o zic p-a dreaptă, nu-mi place să asud opintind. Munca, după mine, e un blestem, o osândă şi ăluia de-a zis că-i binefacere şi ţel de viaţă, eu îi strâng tovărăşeşte mâna şi-l invit la mine să facă parchetul, başca mai cunosc nişte activităţi interesante cu lipsă de personal. La deratizare, de pildă, te primesc cu flori şi drapele. De altfel, de-aia au şi început ostilităţile cu bătrâna. Cum am scăpat de la cămin, m-am dat la trai dulce. Mai o ciupeală, mai o bişniţă, am rostuit de niscai trimestre la întristare. O dată, de două ori, şi m-a dezmoştenit. Adică duminica eu lucram zice-se la găzăriile din Ploieşti nu mă mai aştepta cu clătite calde moartea mea! şi "ce să-ţi mai dau eu ţie, puiule? Uite, am păstrat pentru tine ceva bun.." Şi scotea din bufet o ciocolată de 1,50, mă mai credea copil mic, sau un păhărel de lichior de nucă. Făcut de mâna ei, înţelegi...?
    - Înţeleg. Ce vrei acum?
    - Mi-ar plăcea o singură chestie. Singura unde aş trudi cu adevărat. Un coteţ în afară de oraş şi o felioară de grădină. Am eu un bighin pentru plante, flori, animale. Să nu râzi. Aş creşte şi ceapă, şi garoafe, şi găini, şi canari... Să fiu de capul meu, fără ture, condică şi chenzină.
    - Şi-i chiar atât de complicat?
    - În gazetă am citit multe oferte. Şmecheri care propun cooperative. Au teren, bordei, niscai dobitoace, dar vor capital iniţial. Al mai fraier cerea un miar.
    Lelia făcu ochii mari:
    - O mie de lei?
    - Nu fi pionieră, râse Sică. Un miar de Bălceşti. Aştept să-i strâng, dar baiul e altul. Până umplu eu safe-ul, preţurile cresc. În fine.
    Lelia rămase pe gânduri, cu bărbia rezemată în genunchi:
    - Auzi, Sică! Am o propunere.
    - Pronunţă-te, că tot dăm la peşte pe asfalt, dar parolez de la început.
    - Nu fi prost! Eu îţi dau cuvântul meu de onoare că vei avea o sută de mii, dar ajută-mă să scap de aici.
    Fără să şovăie, Sică dădu din deget:
    - Ţţ! Şi iar ţţ! Frumoaso!
    - De ce? N-ai încredere în mine?
    - Nu. Şi chiar dac-aş avea, mi-e frică de Dolga.
    - Eşti fraier. Ce poate să-ţi facă?
    Sică ridică degetul gros:
    - Unu, mă lichidează. Prohodul nu-i melodia mea preferată. Doi, dacă mă cruţă, mă dă pe mâna gaborilor. Ştie destule despre mine.
    - Dar şi tu despre el.
    - Ei, vezi că-i iar ţţ?! Iar bară? De unde-l iei, de unde-l apuci? Nu ştiu cum îl cheamă, ce învârte, unde stă. Mă priponesc, de-o pildă, la miliţie şi vreau să-l torn. Că bat câmpii despre un mort, încă mai am un subiect. Răposatul are un domiciliu şi o cruce. Îl găseşti pe aleea cutare şi în registrul la pagina cutare; arc pe buric muşcate şi incinerarias. Dar despre Dolga? Zic sticleţii că fac mişto de activitatea şi viaţa lor şi că le recit poveşti cu fantome. Stai! Aud cheia.
    Dolga le azvârli o privire neagră. "Deşi, îşi spuse Lelia, din-tr-o dată crispată, are ochi deschişi. Albaştri, parcă."
    Sică Tropicalu' se ridică instinctiv în picioare şi îşi trase puloverul peste pântece, până după buzunare. Nu ştia ce să facă cu mâinile şi, în cele din urmă, şi le înnodă la spate. Lelia, înfrânându-şi acelaşi impuls de a lua poziţie de drepţi, reuşi să se stăpânească şi rămase pe divan.
    Dolga se propti în mijlocul odăii şi o fixă lung. Un minut-două. Imens, când privirea nu-i însoţită de sonor. Puţini sunt cei care rezistă probei, fără a începe cel puţin să se foiască neliniştiţi sau să-şi plece ochii. Lelia, cu figura încremenită, rezistă.
    - Cu dumneata discut, domnişoară!
    Vorbea ciudat, fără să-şi mişte buzele. Lelia luă o ţigară, pe care o aprinse cu mâna sigură. Părea calmul personificat, deşi inima îi bătea nebuneşte.
    - Mâine, sâmbătă la ora 10, expiră termenul acordat lui Cristea.
    - Ce pot să fac eu?
    - Dacă nu aduce marfa, ştii ce te aşteaptă!
    - Şi din nou te întreb: ce pot să fac eu?
    Accentuase în mod intenţionat pe pronumele familiar: te.
    Adică "nu mă impresionezi şi nu văd de ce-aş păstra o reverenţă excesivă, când nici tu nu-mi vorbeşti în termeni dantelaţi".
    Dolga puse pe masă o hârtie şi un pix:
    - Trimite-i câteva cuvinte. Este ultima şansă pe care ţi-o acord.
    - Mă rog! Presupun că-mi dictezi.
    - Scrie! Fă tot posibilul să-i îndeplineşti dorinţa lui Dolga. Altfel, mă lichidează fără scrupule. Semnează!
    Lelia se execută, un licăr maliţios se simţea moartă de spaimă, dar orgoliul era un demon căruia nu i se putea împotrivi, altarul unde totdeauna arseseră şi aveau să ardă până în ultima clipă nu simple luminări, ci torţe îi însufleţi privirea.
    - Pot să adaug te iubesc, mon chou?
    Palma lui Dolga îi şterse cuvintele de pe buze. Fusese atât de neaşteptată, atât de dură, că Sică, tresărind, se lovi cu tâmpla de colţul bibliotecii.
    Ochii Leliei se umplură de venin:
    - Brută!
    Dolga, cu hârtia în buzunar, se îndreptă spre uşă.
    - Nu-mi plac târfele obraznice!

                                                       51.

                              - Mielule, te întreb pentru ultima oară! Tu ai umflat marafeturile inginerului?
    Şuţul îşi făcu mai multe cruci la rând:
    - Uite, pe mâna asta ţi-o jur, jupâne! Aşa să se usuce, cum te trag eu în piept.
    - Ţine minte, Mielule, că eu fac moarte de om!
    - Bădie, în locul matale, aş parola. Nu se există muiere pe lumea asta să merite douăzeci de coţi. Dar fiecare le ştie pe-ale lui. Eu una ţi-o jur: în chestia cu abţibildurile inginerului sunt virgin.

                                                        52.

                              Se simțea mânios din nouă motive: în primul rând, pentru că îl mințea,  în al doilea rând, fiindcă ştia că nu se poate supăra pe ea. Şi doar gândul că va ajunge iar la "întristare", că va trebui din nou să se dezbrace de obiceiuri, să renunţe la conversaţiile cu Mirciulică şi la cornurile cu nucă şi frişcă (cunoştea ea o cofetărie pe Moşilor, absolut extraordinară), îl îmbolnăvea.
    "Sunt un cretin! mârâia cu glas tare, îngrozind-o pe nevaslă-sa, care, isterică de profesie, se speria când vedea nebuni în jurul ei. Da, domnule! Un cretin cu majuscule! Dacă pe ea, pe Melania, fermecătoarea mea Melanie, o lasă rece gândul unui sejour la puşcărie, de ce mă ţin pe mine şalele? I s-o fi părând monotonă viaţa şi femeia dă din aripi să intre în bizar, în formidabil, în... pastele ei de nebună."
    Şi iarăşi, pentru a n-a oară de când se cunoşteau, se întreba până la saţ fizic, până la paroxism, până la demenţă, de ce zăpăcita nu era o femeie ca toate femeile, o bătrână ca toate bătrânele, să-şi vadă de injecţiile cu iod de primăvară şi de serialul TV de luni seară, de canastele cu domnu' Mitică, fost funcţionar superior în Ministerul X, de coana Matilda cam surdă, de madam Elvira (poartă pantofi decupaţi la monturi, în schimb mai ştie ce adresă are), de Miţa Nasture (făcea bişniţă într-o dugheană cu fleacuri din plastic şi artizanat-traforaj), de dulceţuri, acadele şi vise, de propăşire, domnule!
    Când Melania îi deschise, era atât de furios, încât îi clănţăneau dinţii şi abia articulă un bună-seara gâfâit. Bătrâna, într-un capot alb, îi răspunse graţios:
    - Ce mai faceţi? Ştiţi.
    - Ştiu! făcu hotărât maiorul.
    Genele Melaniei clămpăniră a dulce mirare:
    - Ce ştiţi?
    - Ştiu că iar vă faceţi de cap. Nădăjduiam să fi ajuns la o înţelegere.
    - Înţelegere? În ce sens?!
    Maiorul luă loc fără să fie invitat.
    - Mi-am închipuit că suntem amici şi că aţi renunţat la ideile fistichii.
    - Fistichii? În viaţa mea n-am avut idei fistichii. Ştiţi.
    - Ştiu!
    - Ba nu ştiţi. Presimt lucrul acesta. Eu sunt din Vaslui şi prietenul nostru cel mai bun era un bărbat blond... Cum să vă spun, de un blond pai, aproape de albinos.
    Cristescu se bătu cu palma peste frunte.
    - Doamnă! Vă implor! Am auzit atâtea poveşti de la dumneavoastră, că mi-au ajuns până peste urechi!
    Melania îl privi consternată:
    - Ia te uită! Eu eram încredinţată că povestesc extraordinar de interesant. Şi, când colo, vă plictisesc...
    - Doamnă, pentru numele lui Dumnezeu, scutiţi-mă de circ.
    - Dar nu voiam decât să vă spun că această persoană pe care o chema Matula un nume original, trebuie să recunoaşteţi, directorul şcolii primare pretindea că ar fi de origine dacică, dar eu cred că se înşela, ştiţi, rezonanţa cuvântului te duce la incaşi, gândiţi-vă la Manitu...
    Îşi ridică braţele în unghi de 90° a la Winetou aşa cum îl vedem în filme şi se uită la Cristescu, vrând să constate efectul. Maiorul oscila între stupoare, amuzament gros şi furie abia stăpânită. Hotărî, totuşi, să-şi păstreze cumpătul. Rosti, aproape silabisind:
    - Ei bine. doamnă, ce s-a întâmplat cu acest personaj extraordinar, Matula?
    - A! Nu s-a întâmplat nimic. Doar că avea o preferinţă, un penchant ar fi spus bunica mea şi soeur Blanche, cea mai bună profesoară de la pensionatul Charite, pentru fularele în dungi pe care le croşeta cu multă aplicaţie, iar, din când în când, ştiţi, nu era ceea ce aş numi eu un plimbăreţ, dădea bună ziua prin tramvaie. Ei, despre acest bărbat se afirma că ar avea idei fistichii. N-ar fi fost cine ştie ce, doar oamenii foloseau un ton oarecum jignitor... Făcu ochii mari, albăstrele palide culese în pădure de Albă ca Zăpada: Sper, sper că n-a fost în intenţia dumneavoastră să mă jigniţi.
    Maiorul trase adânc aer în piept:
    - Stimată doamnă, ultima mea dorinţă, ultimul gând, ultima intenţie ar fi să vă ofensez. Dumnezeu mi-e martor că am chiar o slăbiciune pentru dumneavoastră şi...
    Melania îl întrerupse cu glas timid:
    - Sper, sper că aceasta nu-i o declaraţie. Trebuie să ştiţi.
    Cristescu îşi înfipse exasperat mâinile în păr:
    - Ştiu! Ştiu! Ştiu!!!
    - Nu chiar totul, căci ar însemna să cădeţi în păcatul trufiei, iar, din câte ştiu eu, dumneavoastră nu aveţi păcate. Voiam să vă spun că am rămas văduvă de cincizeci de ani, iar colonelului, un bărbat cu adevărat dârz, deşi avea picioarele crăcănate, eu totuşi i-am rămas credincioasă. Fidelitatea mea ţine puţin de tragedia greacă, ar putea să pară cam afectată, dar trebuie să ţinem seama de realităţi. Chiar asta îi povesteam lui Mirciulică zilele trecute, când domnul Petrăchescu de vizavi, o persoană foarte bine care a fost pompier o profesiune pe care o consider vitejească şi are un cocoş interesant, Gigel, m-a cerut în căsătorie. Nu că aş avea ceva împotriva acestei instituţii, dar amintirea colonelului mă împiedică să mă hotărăsc la un asemenea pas.
    - Am înţeles, doamnă. Şi-acum, pentru numele lui Dumnezeu, ce doriţi? De ce încercaţi să câştigaţi timp, oferindu-mi una din celebrele dumneavoastră salate? Ce mai puneţi la cale? Şi mai concret! Ce rol jucaţi în tot circul ăsta? Ce urmăriţi? După Rembrandt şi Goya, vreţi acum şi Picasso?
    Glasul maiorului mergea în crescendo. O venă umflată îi împărţea fruntea în două, şi Melania îşi aminti, după aproape şaizeci de ani, de Oltul care atunci, pe harta agăţată lângă tabla neagră clasa a IV-a, Şcoala Primară Oltea Doamna, i se părea că împarte Muntenia în jumătăţi exacte. Arboră o mină perplexă:
    - Domnule maior, dar dumneavoastră mă îngrijoraţi. Nu v-am văzut niciodată atât... atât de avântat şi chiar comentam cu Mirciulică: dacă admir ceva la domnul maior Cristescu, în afară de distincţie o, da!, o distincţie de marchiz şi politeţe, atunci acel ceva se numeşte stăpânirea de sine. Vă recomand călduros un medic foarte bun. Îl cheamă Dănilă, fără să fie rudă cu domnul Prepeleac al lui Ion Creangă. În această privinţă vă pot da toate asigurările, căci m-am interesat. Toată viaţa a lucrat în branşă, ceea ce reprezintă, bănuiesc, o garanţie.
    - Adică între ţicniţi.
    - A! Nu erau toţi ţicniţi, acesta este punctul de vedere profan despre instituţiile de specialitate. Unii erau doar nervoşi. În orice caz, a obţinut rezultate remarcabile. De exemplu, exista acolo un bărbat cu multă fantezie care se credea Iulius Cezar.
    - Îhî, făcu Cristescu. Şi-acum se crede Garibaldi.
    - A, nu! A progresat, într-adevăr, şi-acum se ia drept o panseluţă.
    Se uită la maior care o cerceta căpiat, cu aerul "Ei! Ce părere aveţi?" Completă cu ingenuitate:
    - Un progres remarcabil. Gândiţi-vă că a renunţat la instinctele războinice şi-acum nu cere decât o baie la picioare, în fiecare dimineaţă. Preferabil cu stropitoarea. Tovarăşul Mardare, care e deputatul nostru de stradă, întâmplător suntem şi vecini, îl consideră un cetăţean de nădejde şi l-a pus să ude spaţiile verzi din jurul blocului, o sarcină de care domnul Cucu, aşa îl cheamă, s-a achitat cu conştiinciozitate. Săptămâna trecută s-a propus ca fotografia lui să fie afişată pe gazeta de perete a străzii. Avem o gazetă foarte interesantă.
    - Dumneavoastră, ricană Cristescu, sunteţi, presupun, redactorul-şef.
    - Ţţ! făcu Melania. Eu sunt doar "capul limpede".
    - Şi în această activitate, vă consultaţi, desigur, cu Mirciulică.
     - Extraordinar! Aţi ghicit.
    Maiorul, excedat, se ridică în picioare:
    - Am sentimentul, nu prea subtil, că vă bateţi joc de mine. Nu e prima oară şi deja vă cunosc stilul, diapazonul, repertoriul. Ce sens are acest joc absurd de-a v-aţi ascunselea?
    Melania Lupu îşi ţuguie buzele ofensată.
    - Este o atitudine pe care nu mi-aş îngădui-o faţă de nimeni şi mă surprinde că dumneavoastră, chiar dumneavoastră. Izbucni în plâns. Nu! Asta n-am să i-o spun lui Mirciulică. S-ar simţi îngrozitor de dezamăgit.
    Cristescu oftă neputincios. Ce Dumnezeu avea femeia aceasta că izbutea cu un simplu surâs, cu un suspin, cu o singură privire să-i lege mâinile? Era conştient că-şi bate joc de el, că joacă teatru, că totul e recuzită şi partitură în cel mai propriu stil Melania. şi totuşi se simţea incapabil s-o brutalizeze, să uzeze de cea mai inofensivă violenţă de limbaj.
    - Hai s-o luăm altfel, doamnă! Ce-a căutat la dumneavoastră doctorul Mircescu marţi dimineaţa, la ora cinci?
    - Dumnezeule! Bietul băiat mi-a făcut o vizită. Suntem prieteni de o sută de ani.
    - Vizită la ora cinci dimineaţa?
    - E interzis cumva? Ştiţi, nu citesc gazetele în ultima vreme ca să nu-mi solicit prea mult ochii.
    - A lăsat aici un sac de voiaj.
    - Serios? Nu cred. Eu nu l-am văzut, dar, admiţând că spiritul meu de observaţie s-a anemiat vârsta nu-ţi face decât cadouri dezagreabile, precis mi-ar fi dat un telefon ca să-şi reclame sacul.
    Cristescu o privi lung. I-ar fi dezmierdat buclele argintii şi, dacă ar fi avut treizeci de ani mai puţin, ar fi cârpit-o cu plăcere. Îşi încheie paltonul:
    - Bine, stimată doamnă. Deci ne ascuţim din nou paloşele.
     - Nu-mi amintesc să fi avut aşa ceva la mine în casă vreodată, căci colonelul nu era cavalerist. Trebuie să vă spun însă că mă simt extrem de tristă. Presimt că voi avea o noapte oribilă. Nu ştiţi cât de mult ţin la prietenia dumneavoastră.
    "...Şi ta-ta-ta şi lu-lu-lu, gândi maiorul coborând furios treptele blocului. Bubulina mă cheamă, cu nimeni n-am treabă! Asta e, Cristescule! Iubita noastră Melania a redeschis balul în paşi graţioşi de menuet! Trăiască Rudotelul şi de bine s-auzim!"
    La ieşirea din bloc se întâlni cu Mirciulică. Motanul îl privi fix câteva secunde, săltă coada şi intră în imobil cu demnitate crăiască.
    Maiorul îi adresă câteva cuvinte ireproductibile. Îşi săltă gulerul paltonului şi opri un taxi.

                                                       53.

                            - Domnule! exclamă Cristescu, ără să se uite la colonelul Ionaş, adresându-se unui terţ invizibil. Încep să ader la teoria imperialistă că democraţia nu-i un meniu pentru orice stomac, nu-i valabilă pentru orice cimpanzeu care umblă pe două picioare. Asta-i pentru oameni normali şi civilizaţi. Ce să mai discutăm!
    Ionaş râse încetişor. Situaţia era într-adevăr imposibilă şi puţin comună. Patru zăpăciţi din cinci (şi era de aşteptat ca al cincilea să vină puternic din urmă) îşi asumau culpabilitatea într-o crimă, iar tu, anchetator trebuia să-ţi baţi capul să le demonstrezi că mint, sau, în fine, să-l detectezi pe ăla care spune adevărul.
    - Dacă ar fi să cedez instinctelor mele primitive, urmă maiorul, i-aş reţine pe toţi măcar o săptămână ştiţi, ca să facă cunoştinţă cu meleagurile şi le-aş administra câte trei clisme pe zi.
    - De ce clisme?!
    - E o operaţie imposibilă, pe care eu n-o suportam nici când purtam breton şi costum de marinar. Dar le-ar trece gărgăunii, domnule! Le-ar trece cheful să facă pe Al. Capone sau Jack Spintecătorul. Îşi bat pur şi simplu joc de mine şi eu, fraierul, sunt cu mâinile legate.
    Colonelul îşi stăpâni zâmbetul. Cu drept cuvânt, Cristescu se putea considera colecţionarul number one de cazuri bizare care cădeau în ridicol. Numai în ultimii trei ani, patru dosare cu inegalabila Melania Lupu, campioană în materie de afaceri demente.
    Şi iat-o acum şi în al cincilea, făcând deocamdată doar figuraţie şi cunoscând-o cât de cât, nu ţi-o puteai imagina acceptând rol de coristă , evoluând alături de alţii patru smintiţi. Maiorului, deşi dotat cu glanda humorului, începuse să-i fie silă să dea ochii cu colegii. Îl înnebuneau zâmbetele cu subînţeles, apropourile groase de genul:
    "Ştii, a mai evadat unul de la balamuc. Pariez că în următoarele trei zile, chestia o să-l intereseze pe Cristescu."
    - Admiţând totuşi că unul dintre ei e asasinul lui Dragu, pe cine ai suspecta în primul rând?
    Maiorul şovăi câteva clipe:
    - Hai să zicem pe Mircescu. Filmul crimei, aşa cum mi-l relatează el, în calitate de autor, s-ar apropia cel mai mult de verosimil. Dar nu-l văd în ipostaza de ucigaş! Se vorbeşte mereu de intuiţia detectivului. Există sau nu există. Nu mă cheamă Lemmy Caution, nici Maigret, aşa că evit sentinţele. Eu i-aş zice instinctul generat de experienţă. În nişte ani de când lucrez în circul ăsta, cam am idee cum arată fotografia pe dinafară şi pe dinăuntru a unui asasin.
    Ionaş alungă cu degetul mic scrumul căzut pe birou.
    - Dragul meu, ştii bine că tipologia criminalului e teribil de variată, înregistrând specimene de toate vârstele, păturile sociale, mediu etc.
    - Fără îndoială, dar dacă mi s-a întâmplat şi cine n-are rateuri la activ? să mă înşel asupra unui individ, considerându-l nevinovat, nu mi s-a întâmplat niciodată, dar niciodată, să mă aflu în faţa autenticului vinovat şi să trec pe lângă el cu candoare. Uneori n-aveam probe, flăcăul îmi aluneca printre degete, dar ştiam, simţeam că mă aflu în faţa omului căutat. Iar pe Mircescu îl exclud. Omul acesta, mă repet, nu poate ucide. Dacă pe o Olga Gabrelolti o văd omorând la un moment dat, într-un moment paroxistic, pe medic, sărac temperamental, obişnuit de mic să-şi stăpâneasca pornirile şi dorinţele, terorizat de o mamă tiranică şi puternică, nu-l văd dezvoltând până la crimă momentul de mânie.
    Ionaş făcu o pauză înainte de fluierul final:
    - Şi Melania? Iubita noastră Melania?
    - Nu-şi vede de treabă. Habar n-am când a intrat în bal, din start sau melodia a început să-i placă pe parcurs, dar cert este că acum şi-a pus pantofii de dans. Şi evoluează cu graţie ca întotdeauna.
    Făcu o pauză, evitând privirea colonelului, pe care o ghicea sarcastică. Îşi înfipse mâinile în buzunare şi anunţă calm. Un calm ameninţător:
    - Şi al dracului să fiu, dacă de data asta o cruţ! Pe ea şi pe consilierul ei personal, Mirciulică.
    Ionaş arboră un aer gânditor: "Oare?”

                                                                  54.

                            Era prima oară, într-o convieţuire de şapte ani, când Dolga nu venea acasă noaptea. Mioara, placidă, blândă şi fără fantezie primul amor îi reproşa privirea de vacă melancolică, asortându-i instinctiv o inteligenţă şi un temperament pe măsură, "nimic n-o poate scoate din fire, decât muştele şi ţânţarii vara" nu se impacientă decât abia a doua zi, spre seară. În conformitate cu parametrii concepuţi de ea, îşi petrecuse ziua extrem de agreabil. Debutase de dimineaţă cu o ciocolată cu frişcă (trei linguriţe de cacao şi cinci de zahăr într-o ceaşcă de apă), după care mai tândălise în pat vreo două ore, ascultând la radio muzică uşoară, şi "De vorbă cu ascultătorii". O pasiona mai ales rubrica profesorului Alexandru Graur "Cum vorbim", care-i oferea un sentiment subtil de intelectual. La ora zece îşi făcuse toaleta: un duş, oleacă de machiaj, părul scos de pe bigudiuri şi un capot roşu, ales dintr-o colecţie impresionantă de rochii de casă.
    Mâncare avea în frigider. Gătea doar de două ori pe săptămână. Dolga nu era pretenţios, aveai impresia că nu ştie ce pune în gură şi, în consecinţă, prepara doar felurile ei favorite, de care nu se sătura niciodată. De pildă, putea înghiţi fără saţ, de la un capăt la celălalt al anului, sarmale, macaroane cu nuci şi zahăr sau salată de boeuf, aşa că o oală de şapte-opt kile cu produsul preferat acoperea zilele săptămânii, nesolicitând eforturi şi timp suplimentar.
    Pe la douăsprezece, puse casetofonul înnebunea după romanţe şi bău un păhărel de liqueur de portocale, industrie casnică. La unu, se "trânti" în pat cu o carte lângă care adormi după două pagini. Spre seară o invită la ea pe Madame Tanţi, vecina de la etajul doi. Era pensionată înainte de vârstă, văduvă şi mare specialistă de dat în cărţi şi cafea. Femeia, şi aşa se explica deverul fantastic, era de-a dreptul înviorătoare. Ghicea totdeauna de bine "cade cu dar, crai de ghindă, cu gândul şi inima la dumneata, pică la drum de seară, succes în afaceri, sănătate etc.", motiv pentru care era extrem de agreată. Amatoarele nu se supărau chiar dacă profeţiile fericite nu se confirmau. "Stai să vezi. Ea, de fapt, n-a minţit. Dar! Păi n-am primit gâsca de la cumnatul Costache? Că eu mă gândeam la cadoul promis de Vasileşti care au mâncat şi băut la botez de ne-au speriat, mă priveşte... Dar a picat cu dar? A picat."
    În consecinţă, toate cucoanele din bloc o invitau frecvent. Madame Tanţi nu accepta bani "de plăcere, dragă doamnă cutare, că mi-eşti dumneata simpatică, nu-mi fac din asta o meserie, am pensioara mea şi mi-ajunge etc.", iar fraierele se simţeau şi mai abitir obligate. "Femeia e drăguţă, nu poţi să nu-i oferi o cafea, o gustare, o ţuică ceva, acolo." Madame Tanţi realiza astfel importante economii de sacoşă, timp, electricitate şi bani. Habar n-avea ce-i aia "am plecat azi cu o sută de lei în piaţă şi n-am luat mai nimic", coadă la unt, came sau fructe, iar în frigider, scos definitiv din priză, păstra lenjerie. Se sătura prin vecini şi, cu cât aceştia erau mai culanţi, cu atât profeţiile erau mai generoase.
    Mioara reprezenta una din clientele favorite. Totdeauna veselă şi amabilă, dispunând de vreme berechet şi mai toată vremea singură. Madame Tanţi evita privirile şi urechile sceptice ale soţilor, în genere mai puţin dotaţi în materie de ocultism. În plus, bucătăria Mioarei era bine dotată şi, în ciuda decorului modest, cărturăreasa era prea versată ca să nu realizeze că în casa Dolga circulau bani. Gustarea pe care i-o oferea era totdeauna consistentă, de calitate, iar la plecare, Mioara avea grijă să-i pregătească o farfurioară acoperită "cu ceva bun, să te îndulceşti şi dumneata mai încolo".
    Madame Tanţi sosi mai către seară, în uniforma de lucru: capot de zenana, trei bigudiuri înghesuite pe frunte, cremă pe faţă şi papuci comozi, în ale căror laturi interioare ţipau monturi indiscrete. Era o femeie la vreo cincizeci şi cinci de ani, despre care nu-ţi puteai imagina cum arătase în tinereţe. Figura n-avea personalitate, era cumva păstoasă, trăsăturile incerte, bărbia fugită făcea corp comun cu gâtul, ca la găini. Atrăgeau atenţia mâinile extrem de îngrijite, albe, catifelii, foarte tinere şi cu unghii lungi, totdeauna lăcuite.
    Gustând cu deliciu dintr-o tartă cu dulceaţă de căpşuni, începu să întindă cărţile pe masă.
    - Ei, ei, ei! Dar ce se întâmplă, coniţă? Ce-i grija asta pe inimioara matale! Uite-aşa te apasă, ca o negură!
    Mioara căscă gura extaziată. Deşi nu era cine ştie ce neliniştită, acum i se păru, într-adevăr, că nu dormise toată noaptea de grija lui Dolga.
    "Ce să mai discutăm, conchise, este extraordinară!"
    - A! se dumiri Madame Tanţi. Craiul de verde, la drum de seară, departe de casă. Ăsta ţi-e oful.
    Mioara, prăpădită de admiraţie, îşi duse mâna la gură:
    - Aşa e. Dar cum le citeşti dumneata pe toate astea?
    Cărturăreasa zâmbi cu superioritate.
    - Vezi, coniţă Mioară, cartea nu minte. Bătu cu unghia lustruită în riga de pică şi în şeptarul de cupă. Uită-te şi dumneata! Ăsta e craiul, ăsta-i aşternutul.
    În realitate, madame Tanţi nu zărise în vestibul paltonul şi galoşii lui Dolga, iar uşa de la dormitor era deschisă. În plus, ora la care o chemase era neaşteptată, Mioara solicitând-o cu predilecţie dimineaţa, când se afla singură.
    - Griji să nu-ţi faci... Nu zic, a trecut printr-o primejdie, are vrăjmaş mare în popa ăsta de ghindă, dar e teafăr şi-alăturea cu necazul... Stai să mai bat o dată cartea, să vezi şi dumneata.
    Le strânse şi le amestecă expert, bombănind nedesluşit:
    - Douăşpatru de cărţi, bine-ţi şti, bine-ţi ghici. Dac-o fi de bine.
    Întinse pachetul spre Mioara, care-şi înfipse cartea, dama de roşu, ţinută până atunci în dreptul buzelor, undeva pe la mijloc. Madame Tanţi studie concentrat suita din faţa cărţii, apoi din spatele ei şi exclamă triumfătoare:
    - Ce-ţi spuse-i?! Uite cum ţi se spulberă grijile! Se întoarce negreşit, cu dragoste şi dar de bani. Adăugă zâmbind: Să nu-mi zici mie madame Constanţa, dacă nu te faci măcar de un taioraş. Zic şi eu taioraş, dar aci pică o paporniţă de parale. Hai, că le mai ştii şi matale! Uite decarul de caro împreună cu ăl de cupă, adică banii vin cu bucurie. Ascultă, un coniac, o vodcă n-ai, că mă invită azi Brăiloaia la o musaca şi acum mă taie greaţa.
    Mioara sări de pe scaun.
    - Te-am rugat, madame Constanţa, să nu mai mănânci la Brăiloaia. E cumsecade, nu zic, dar, de când i-am văzut muşte şi gândaci în frigider, n-aş înghiţi la ea un dumicat nici poleit cu aur. Vino să prânzesti la mine, tot mi-e urât singură şi, cât e Dolga sănătos, slavă Domnului, s-o găsi ceva pe plită.
    - Vezi, nici aşa nu pot să deranjez, protestă moale cărturăreasa. Mai are omul şi obraz.
    - Nu mai zi de deranj, că mă fac foc!
    Se întoarse repede din bucătărie cu o sticlă de coniac albanez şi cu o farfurie cu saleuri. Madame Tanţi trase repede o duşcă, apoi încă una. Îşi supse obrajii şi buzele de plăcere şi începu să bată iar cărţile cu chef.
    - Ia să vedem ce dă roata!
    Roata dădea şi ea bine. Bucurii cu ghiotura, bani Bistriţă, realizări cât să ducă doi inşi în spinare, călătorii mai încolo da' sigur! peste mări şi ţări şi ia te uită! pe drum un Dolguţ mititel.
    Madame Tanţi se pilise şi fantezia îi înflorise grădină mai mult ca de obicei.
    Mioara roşi puternic:
    - Nu mai zi şi dumneata... La vârsta lui Jean.
    - Ci lasă-mă cu vârsta! E verde, am văzut eu bărbaţi la şaizeci de ani care...
    Mioara o întrerupse:
    - Jean n-are şaizeci.
    - Păi vezi? Şi-auzi. Să nu-mi dai mie bună ziua dacă mint era la jumătatea sticlei şi o luă razna, de obicei fiind mai prudentă se lasă cu gemeni. Uite, în scris îţi dau!
    Peste o oră, sticla de coniac era isprăvită. Madame Tanţi plecă împleticită, după ce o sărută lipicios pe amândoi obrajii şi pe frunte, de parcă ar fi binecuvântat-o.
    Mioara, rămasă singură, se uită la ceas. Aproape douăsprezece, deci a doua noapte de când lipsea Dolga. Îşi propusese la un moment dat să-i anunţe dispariţia la miliţie, dar prevestirile fericite ale cărturăresei îi alungară temerile.
    Se culcă gândindu-se la viitorii gemeni, băieţi, desigur. Avea să le pregătească nişte cămăşuţe bleu cu volane de dantelă albă. Văzuse modelul în Almanahul Femeia. Boneţele asortate.

                                                                  55.

                                         Melania Lupu îl primi pe Mielu 46 cu dezinvoltura ei obişnuită. Şuţul nu se anunţase la telefon, sunase pur şi simplu la uşă, iar bătrâna, mereu suavă şi cu ochi candizi, îi deschisese fără ezitare. Mielu îl mângâiase în treacăt pe Mirciulică, gazdă alături de Melania, iar aceasta păru fermecată de gest.
    - Presimt că dumneavoastră doi veţi deveni foarte buni prieteni. Ştiţi, Mirciulică e mai dificil, nu se apropie de oricine.
    În vederea întâlnirii cu bătrâna, Mielu se pusese la "ţol sobru". Un costum de gata de la Adam, maro, la care asortase o cravată albastră.
    "Oroare! gândi Melania, dar apreciez că tânărul se prezintă într-o ţinută decentă. Gulerul cămăşii e proaspăt şi, în orice caz, n-a venit în straie de salahor. Blugi parcă aşa le spune şi pulovere pe gât spălate la două săptămâni."
    Ospitalieră ca totdeauna, îi oferi un ceai. Mielu, nelaîndemână în ambianţă decor climatmaniere Metania acceptă cu un burghez "n-aş vrea să vă deranjaţi".
    - Poate preferaţi o vodcă. Bărbaţilor li se întâmplă să aibă asemenea preferinţe iarna. Ştiu de la colonel - bietul meu soţ care, în lunile friguroase, debuta dimineaţa cu o litră de coniac Martel, "combustibil" după cum se exprima şi nici Mirciulică nu se dă înapoi din faţa unui grog fierbinte, bine preparat.
    Mielu ca toţi cei care o întâlneau prima oară rămase perplex, întrebându-se dacă "gagica" e belalie sau "face mişto de viaţa" lui. Acceptă, totuşi, vodca şi intră în subiect având sentimentul că dacă n-o face imediat va fi incapabil să mai acţioneze. Încercă să-şi perie limbajul şi să pară cât mai distins.
    - Stimată tovarăşă ăăă doamnă.
    - Ba vă rog, spuneţi-mi tovarăşă. Mă face să mă simt extrem de tânără, căci pe vremea mea nu se întrebuinţa acest apelativ. Vorbiţi, nu ştiţi cât de nerăbdătoare sunt să aflu motivul pentru care mă vizitează o persoană atât de interesantă.
    Mielu o privi cu gura căscată: "Ce-i cu asta, domnule? A picat din scrinul bunicii?" Nesimţindu-se în stare să ţină piept unui asediu de politeţe cu jabou, declară răspicat:
    - Obiectele manglite o scăpă de doctorul Mircescu se află la dumneavoastră.
    - Manglite? Nu sunt sigură că înţeleg acest termen. În orice caz, eu nu l-am întrebuinţat niciodată şi, tot aşa, niciunul dintre prietenii mei. Poate că aveţi amabilitatea să mi-l explicaţi.
    - Adică săltate, ăăă., vreau să zic şutite, nu! nici asta! Furate din casa lui Dragu.
    - Cine? Alfred Mircescu a furat? Aceasta n-o voi crede în ruptul capului. E o persoană adorabilă... Mi-l amintesc de pe vremea când avea splendide bucle blonde.
    - Ei bine, acum are splendide bucle sure şi pesemne nu mai e atât de adorabil! Doamnă! L-am văzut cu ochii mei când le-a încărcat în roabă, vreau să zic în sacoşă, şi le-a scos din locuinţa fraierului. L-am filat vreo două zile şi l-am văzut venind la dumneavoastră cu sarsanaua.
    Melania îşi subţie privirea:
    - Habar n-am despre ce vorbiţi. Obiecte? Ce fel de obiecte?
    - Icoane, argintărie şi alte chestii de Consignaţie. Cucoană! Hai să nu ne pierdem vremea. În trimestrul ăsta mai avem de realizat şi, dacă nu ne grăbim, ne ajung capitaliştii din urmă. Vă propun un târg. Mergem la fifty-fifty sau îşi luă inima în dinţi vă torn la miliţie pentru complicitate: tăinuire de boscârţe furate şi restul tacâmului.
    Melania rămase tăcută sub privirea aţintită a escrocului.
    - Pronunţaţi-vă! făcu Mielu nerăbdător. Adăugă, renunţând la limbajul spălat: Mă grăbesc! E rece la matale şi mă trage la picioare.
    Bătrâna redeveni vioaie:
    - O! Asta e din cauza proastei circulaţii! Mă refer la circulaţia periferică. Vă recomand cu căldură frecţii cu lasonil şi un sejur, măcar trei săptămâni pe an, la Băile Felix. Sunt de-a dreptul extraordinare! Pedichiuristul meu, domnul Costică, o persoană distinsă şi cultă s-a înscris de curând la Universitatea Populară, cred că secţia canto, e sopran de coloratură s-a vindecat numai în trei şedinţe. De unde mergea cu baston, acum umblă în patru labe ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, e o dovadă de sprinteneală. Încercaţi doar şi o să vedeţi că nu e deloc uşor dacă nu te cheamă Grivei, tigrul Akbar sau Ghiţă.
    - Ghiţă?! întrebă aiurit şuţul.
    - Da, porcul Ghiţă. Numele e la fel de frecvent în lumea porcină ca, să zicem, Popescu în cartea de telefon. Voiam să vă spun că eu una n-am izbutit căci, după prima încercare, mi-au trebuit cinci minute ca să revin la poziţia normală.
    Mielu o privea căpiat. Se scutură "dă-o dracului, bătrâne, te laşi aiurit de o vice-centenară?" Exclamă enervat:
    - Lăsaţi textele! Ori mergeţi, ori parolaţi!
    Bătrâna îşi coborî pleoapele. Zvâcneau, rândunici speriate, dar aceasta era o simplă metaforă care trecu prin mintea hoţului. În realitate, se simţea la fel de stăpână pe ea ca totdeauna.
    - Îmi îngăduiţi, domnule, domnule... Iertaţi-mă, dar încă nu v-aţi prezentat.
    - Mielu! spuse scurt şutul. Mielu 46.
    Melania, clămpăni din gene:
    - Mielu Patruzeci şi şase? Ce original!! N-am auzit până acum am împlinit şaizeci şi cinci de ani şi patrii luni jumătate, deşi lumea mă crede mult mai tânără de un nume de familie care să reprezinte o cifră. De obicei, începu să bată câmpii, numele de familie derivă fie din nume mici Stan-Stănescu, Vasile-Vasilescu etc, fie din profesii Ciubotarii, Săram, Crâşmaru, Dogarii etc, sau porecle: Surdu, Mutu, Chioreanu, Şchiopii. Apropo de nume, mi se par grozav de neinspiraţi părinţii care îşi botează istoric copiii! Gândiţi-vă doar! Napoleon Ionescu, arhivar la Tribunalul din Focşani, sau Cleopatra, dactilografă! Slavă Domnului, pe mine mă cheamă doar Melania Adelaida-Evelina... Şi am să vă mai spun ceva.
    Mielu, excedat, o întrerupse cu bruscheţe:
    - Mie-mi zice 46, de la umblători, aşa sunt eu! Am talpa prosperă. Hai, cucoană, să lăsăm circul. Da sau nu!
    Melania îşi coborî privirea:
    "Fii atentă, draga mea, extrem de atentă. De răspunsul care-l dai, atârnă foarte multe lucruri. În primul rând plecarea la Paris nu! hotărât, nu te voi lăsa să ratezi şi ocazia aceasta, relaţiile tale cu domnul maior Cristescu, ca să nu mai vorbim de..."
    Şirul gândurilor îi fu curmat de intervenţia brutală a holului:
    - Ei, ce facem? Batem palma?
    - Cred, cred că da, domnule Mielu. Vă aştept mâine seară, la ora şapte să zicem, dacă dumneavoastră nu v-aţi luat alte angajamente.
    - De ce mâine şi nu azi?
    - Ştiţi, la mine e cam igrasie şi am preferat să duc lucrurile acelea la o prietenă. Mâine însă voi lua un taxi şi-atunci vom încheia tranzacţia.
    O privea circumspect, zicându-şi însă în acelaşi timp că e prea "rozată" ca să poată fi "ocnă". "I-a picat din senin care de aşi, dar e ageamie."
    Maiorul Cristescu l-ar fi asigurat că se înșeală.

                                                                    56.

                                      Din rapoartele subalternilor maiorului Cristescu:
    "Marţi, 22 decembrie, la ora 11 dimineaţa, Olga Gabrelotti a depus în Consignaţia, spre vânzare, o icoană din secolul al XVIII-lea evaluată de experţi la şaptezeci de mii lei. N-a prezentat facturi, motivând că este o moştenire de familie.
    Reproduc textual: «Acum o sută sau două de ani, dragă doamnă, când se făcea un cadou mai consistent nu se semnau chitanţe.» În cazul că există un inventar al valorilor inginerului Dragu, ar fi interesant de verificat dacă piesa respectivă figurează "
    "Miercuri, 23 decembrie, ora 14, numitul Octavian Nanu a legalizat şi depus un testament la Notariatul sectorului IV. Nanu era în mod evident bolnav. A venit cu un taxi, a fost ajutat de şofer să urce scările clădirii. Acelaşi şofer l-a aşteptat (două ore) până la isprăvirea formalităţilor."
    "Joi, 24 decembrie, în numele doamnei Zoe Dragu s-a introdus la Tribunalul sectorului II o cerere de instituire de sechestru asupra bunurilor ce figurează în patrimoniul inginerului Dragu, în scopul de a se evita eventuale sustrageri din masa succesorală."
    "Tot joi, ora 18, doctorul Alfred Mircescu s-a întâlnit la restaurantul Odobesti, de pe Calea Moşilor, cu numitul Teodor Coman, zis "Doru RFG", condamnat în 1970 la cincisprezece ani pentru procurarea de paşapoarte false şi facilitare de treceri frauduloase de graniţă."
    "Vineri 25 decembrie, Anca Dragu, soţia victimei, s-a întâlnit în pasajul subteran de la Universitate cu numitul Lucian Cristea, aşa-zis "şef de gang". Întrevederea, aparent calmă, a durat un sfert de oră. Disimulau importanţa întâlnirii, blocând telefonul public de la intrarea în WC-uri, unde încercau cu rândul un număr de telefon la care, evident, nu răspundea nimeni."
    "...Ora 18, Melania Lupu a primit vizita numitului Vasile Curcan, supranumit Mielu 46, persoană cunoscută în lumea interlopă, "proprietar" de cazier judiciar: două condamnări pentru furt (ca minor) executate într-o şcoală de reeducare, a treia pentru escrocherie (patru ani). Vizita mi se pare cel puţin interesantă: Mielu 46 face parte din oastea lui Cristea, fiind considerat în tagmă drept primul lui locotenent."
    "Sâmbătă, 26 decembrie, orele cinci dimineaţa, cetăţeanul I.G., muncitor la uzinele Republica, a descoperit în drum spre serviciu, pe strada Orizont (Pajura), în dreptul imobilului cu nr. 11, cadavrul numitului Ion Dolga, contabil la cooperativa Avântul îmbrăcămintei." Muzeograf de profesie, a executat o pedeapsă de cinci ani pentru fals şi escrocherie. După efectuarea anilor de detenţie, s-a reprofilat. Poate că este vorba despre o simplă coincidenţă, dar asociaţia muzeograf (deci specialist în obiecte de artă) şi patrimoniul "cu acelaşi profil" al inginerului Dragii mă pun pe gânduri."
    "Da, conchise maiorul Cristescu. Azimioară nu e prost. Asociaţia e cel puţin interesantă."
    Raportul continua:
    "Moartea numitului Dolga se datorează unei lovituri de cuţit magistral administrate. Având o constituţie extraordinară, a supravieţuit un număr de ore. A decedat din cauza hemoragiei. Descoperit şi spitalizat la timp, ar fi fost salvat!”

                                                        57.

                                  - Ce ai de gând să faci?
    Maiorul se uită la colonel. Ionaş, calm ca totdeauna, avea o figură prosperă de gestionar care a ieşit cu bine după ultima vizită a revizorului contabil. De altfel, ducea cel puţin acasă o viaţă liniştită: nevastă-sa, fire domoală, nu se supăra niciodată că "i s-a ars mâncarea în cuptor" aşteptându-l, se uita la el ca la Arhanghelul Gavril (îl chema Gabriel) şi n-o interesa setul de vulpe polară (guler-căciulă egal cinci mii) de la Romarta; fiică-sa nu-i dădea dureri de cap se căsătorise cuminte, la Primărie, cu burta suplă şi bâlciul de rigoare la restaurantul CCA, lăutari (zece mii de lei) şi fotografii luxoase (trei mii) la Studio-Baby, iar peste câţiva ani, când se va retrage, pe colonel îl aştepta o căsuţă modestă, dar bine utilată pe malul Argeşului, unde avea să pescuiască, să citească tot ce achiziţionase în bibliotecă, dar n-avusese vreme să consume şi de aia cărţile erau noi, parcă atunci aduse de la librărie.
    - Arăt bine? surâse Ionaş.
    Maiorul îl fixa de două minute, verificate pe ceas.
    - Nu! răspunse neatent Cristescu. Adică, da, scuzaţi-mă. Mă gândeam la altceva.
    Ionaş începu să râdă. Nu se suspectase niciodată că ar fi vreun superb, iar acum, la cincizeci şi unu de ani, rubicond, cu tâmplele şi ceafa albe în creştet îi răsărise luna la douăzeci de ani şi obrajii pudraţi de cuperoză, nu-i trecea prin minte că s-ar putea face artist de cinema.
    - În primul rând, începu Cristescu, vreau să văd ce-i cu Dolga ăsta. Mă bate gândul că ar fi una şi aceeaşi persoană cu escrocul specializat în obiecte de artă pe care-l căutăm de mult. Am cerut relaţii de la serviciu, iar eu vreau să-i cunosc familia, dacă există.
    Vorbea repede, lapidar, iar Ionaş, cunoscându-i genul, îşi dădu seama că anchetarea cazului Dolga trecea pe plan secund. Când o problemă îl preocupa în principal, o analiza cu meticulozitate de artizan chinez, despicând firul nu în patru, ci în paişpe, avântându-se în ipoteze fantastice, apoi repliindu-se, dezvoltând variante, concluzionând, consumând "benzină", cum spuneau subalternii, cât cinci Mercedes-uri supraturate. Întrebă cu tâlc:
    - Ce ai de gând să faci în al doilea rând?
    Maiorul îi azvârli o privire cruntă. Ionaş, ştia că, de fapt, nu-i este adresată.
    - Îi arestez pe toţi! exclamă Cristescu. Uite aşa, de-al dracului! Barem să mă distrez şi eu.
    Ionaş se lăsă pe spate, ţinând masa cu amândouă mâinile. Îl luă cu duhul blândeţii:
    - Dragul meu, credeam că-i o glumă.
    - Depinde din ce punct de vedere priviţi chestiunea. Dacă amicii se ţin de bancuri, vreau să le demonstrez că pot fi şi eu glumeţ.
    - Spune-mi, Cristescule, vorbeşti serios?
    - Cât se poate de serios.
    - Hm, ştii că fără avizul meu.
    - Ştiu, dar o să mi-l daţi!
    - Nu!
    - Ba da. Altfel îmi declin competenţa în acest dosar.
    - Mă ameninţi? zâmbi Ionaş.
    - Nu-mi îngădui. Dar este singura modalitate de a face cât de cât ordine în această adunătură de smintiţi. Sunt convins că n-am întâlnit niciodată atâţia adunaţi la un loc. O spun a nouăş' noua oară.
    Ionaş îşi azvârli privirea pe fereastră. Cerul greu, plin de zăpadă, era atât de scund, încât îţi venea să crezi că-l puteai atinge ridicându-te pe vârful picioarelor.
     - Practic, ce realizezi arestându-i?
    - Îi dezmeticesc.
    - Crezi?
    - Aşa sper. N-o văd pe zăpăcita asta de Olga Gabrelotti, o plaisiristă prin excelenţă, rezistând mai mult de două zile regimului de penitenciar, fie el cel mai blând. Or să-i lipsească Whiskyul, oglinda şi pila de unghii. Mircescu e un tip slab. Face acum demonstraţie de forţă, dar nu ştiu pentru cine. Poate faţă de maică-sa, vis-a-vis de care a încercat toată viaţa crunte complexe. Hipersensibil însă, nervos cât un salon suprapopulat de neurastenici, nu va rezista claustrării. Probleme mai complicate s-ar putea să am cu Nanu.
    - De ce?
    - Ăsta-i alt căzut în cap. Cel mai periculos, pentru că dă impresia că nu mai are nimic de pierdut. Iar cu ăştia, vorba lui papa Shopenhauer, să nu te iei niciodată la luptă.
    - Ascultă, iubitule, şi dacă totuşi asasinul este bătrânul Anton Cernat?
    Maiorul scutură energic din cap:
    - Nu! Asta-i categoric scos din cauză. Avea mâna dreaptă paralizată s-a constatat la autopsie , iar lovitura care l-a doborât pe Dragu n-a fost administrată cu stânga.
    - De ce şi-ar fi asumat o crimă care nu-i aparţinea?
    - Întrebarea e valabilă pentru oricare dintre ceilalţi zăpăciţi. La Cernat însă "mărturisirea" nu mai conta. Simţea că moare sau că, oricum, n-o duce mult. În sinea lui, l-a felicitat pe asasin şi şi-a zis că merită chiar un premiu pentru lichidarea lui Dragu. Din punctul lui de vedere, o pedeapsă cinşpe, douăzeci de ani ar fi constituit o nedreptate. Asumându-şi culpa, l-a decorat.
    - La ipoteza ca Anca Dragu să fi lucrat în cooperativă cu Cernat te-ai gândit?
    - Nu. Sincer, nu. Dar văd unde bateţi. Ăla-i bătrân, foarte bătrân şi foarte bolnav, îşi numără, dacă nu zilele, săptămânile.
    - Vasăzică încă unul care n-are ce pierde, sublinie Ionaş.
    - ... exact, iar amândoi îl urăsc de moarte. Deci, complici. Probabil. Însă nu cred.
    Ionaş se montă:
    - Dar ce crezi, pentru numele lui Dumnezeu?!!
    - În arestarea lor. A tuturor. Câteva zile măcar de detenţie vor duce la o departajare. Din patru nebuni care mărturisesc, se auto-exclud măcar doi sau trei. Trebuie să aprobaţi mandatele de arestare. Dacă o sugeraţi dumneavoastră, o va accepta şi procuratura.
    - Mandate de arestare. Inclusiv surâse parşiv al amicei noastre Melania Lupu?
    - Inclusiv!

                                                           58.

                                       Asupra cadavrului lui Ion Dolga se găsise o scrisoare, un bilet mai bine-zis, al cărui conţinut era mai mult decât limpede. O femeie, Lelia, fusese sechestrată de victimă, iar destinatarului şantajat i se "poruncea" un târg: eliberarea persoanei contra unui preţ (sumă de bani?, servicii?) probabil cochet.
    "Cine-i Lelia?" se întrebă Cristescu, concluzionând că, înainte de a descoperi identitatea sechestratei, trebuia să afle cine e Dolga.

................................................................................