O toaletă a la Liz Taylor, Rodica Ojog-Braşoveanu

                                            1-6
                                              1.


                   „AM SĂ-L UCID!”
    Prin ochii Ancăi Dragu trecu o flacără pe care bărbatul n-o observă. Îşi lega cravata bleumarine cu picouri sidefii. Străluceau discret ca nişte spinele. În oglinda toaletei se reflecta patul dublu florentin, noptierele cu veilleuse gemene. Două vase de argint. Le coafau abajururi enorme din mătase trandafirie.
    Marian Dragu se consultă în oglindă cu privirea aceea specială care încearcă să fie obiectivă, să se detaşeze, să împrumute nepărtinirea ochiului străin. Era încântat de propria imagine "arăt de un milion de dolari!" dar spuse altceva:
    - O chestie e certă! În materie de cravate şi batiste, în sfârşit, accesorii, italienii sunt imbatabili.
    Nevastă-sa îl fixa din fotoliul scund, de budoar. Stătea picior peste picior, într-o atitudine de contemplaţie ironică, bălăbănindu-şi papucul pe vârful degetului gros.
    - Da ştiu că te găteşti! E aşa de interesantă şoricuţa de astă seară?
    Marian se îmbrăca rar în costum, preferind vestimentaţiile juvenile: canadiene, vindiacuri şi blugi, şepcuţe de licean, cămăşi din pânză topită descheiate până la plex şi care lăsau să se vadă medalionul de aur cu semnul scorpionului. Îşi închipuia că toate acestea îl fac să pară mult mai tânăr. Era de o cochetărie feminină, se îngrijea şi conserva cu grijă şi aplicaţie de actriţă. Nu fumase niciodată în viaţa lui, bea cu multă moderaţie şi detesta să-şi spună vârsta.
    Pe nevastă-sa, chiar după nouă ani de căsătorie, contrastul dintre toaleta meticuloasă, de pisicuţă, şi aspectul viril al bărbatului nu înceta s-o surprindă. Marian Dragu era ceea ce femeile obişnuiesc în general să definească drept "un tip superb", apăsând puternic pe cea de-a doua silabă.
    Foarte înalt, avea un trup de bun gimnast chipul seducător, oleacă prea frumos în prima tinereţe, câştigase după treizeci de ani în vigoare. Una din particularităţile cele mai fascinante ale lui Dragu era râsul puternic, plin de viaţă, cascadă de tinereţe punând în valoare o dentiţie ce ar fi stârnit invidia aştrilor de la Hollywood.
    - Dacă mi-a plăcut totdeauna ceva la tine. Anca, este că ai umor.
    - Ştiu mai bine decât oricine ce am în dotare. Zi, cine-i zâna?
    Încerca să păstreze un ton detaşat, egal, să voaleze orice tuşă de gelozie.
    - O femeie extraordinară. Într-adevăr un exemplar de excepţie, şi ştii că nu mă prea avânt în adjective.
    - Nimeni nu-ţi poate contesta competenţa în materie.
    Şi era sinceră. De pe la treisprezece-paisprezece ani, fără cel mai mic efort din partea lui, muierile îi picau în braţe, ca drogate. Într-a IX-a, la liceu, o prietenă de-a maică-sii, femeie matură, avocată renumită, având ea însăşi copii mari, făcuse pentru el o pasiune smintită.
    Bărbatu-său îi descoperise, fără investigaţii complicate. Răpusă de patimă, femeia comitea zilnic zeci de imprudenţe, îl aştepta cu maşina după terminarea orelor de şcoală, îl săruta în plină stradă sub ochii stupefiaţi ai trecătorilor. Urmase, evident, divorţul. Scandalul imens dăduse start unei cariere sentimentale care amintea, păstrând proporţiile, de cea a unui Rudolf Valentino sau Ramon Novarro.
    - Ce înţelegi tu prin exemplar de excepţie?
    - Adică nemaiîntâlnit. Simplu, nu? Arată dumnezeieşte, mintea îi e la fel de arătoasă ca şi înfăţişarea, are toate datele unei mari doamne.
    - Aha! Vasăzică de aia ai abordat strai de recepţie.
    - Normal! Un mantou de vulpi argintii şi o tarabă de bijuterii impun partenerului o anume ţinută.
    - Hm! exclamă roasă de gelozie Anca. Taraba de giuvaeruri nu-i dovadă de gust distins.
    Marian Dragu zâmbi. O ciupi neglijent de obraz.
    - Depinde cine şi cum le arborează, draga mea. Stilul e tot!
    Femeia îşi feri capul. Gândi otrăvită că în nouă ani de căsătorie nu primise nicio podoabă. Verighetele le făcuse ea din nişte fleacuri de aur două coroniţe, un inel fără piatră şi un rest de lanţ, rămase de la bunici.
    - Cine suportă oficiul financiar? Ce-i bărbatu-său?
    - Vezi, iubito, spuse Dragu atingând perfid o chestiune dureroasă, există femei care şi-au depăşit condiţia de serve obsedate să pună mâna pe un titrat, ele refugiindu-se în posturi umile de mici amploaiate cu preocupări intense în vederea realizării unei bucătării economicoase. De pildă, Lelia câştigă cât trei bărbaţi. Nu-i măritată.
    Anca, desenatoare tehnică la un institut de proiectări, îşi muşcă buzele. De când se căsătoriseră, aluziile sau trimiterile directe la absenţa unei diplome universitare (şi o gratulau toţi: Marian, soacră-sa, amicii familiei) îi înveninau zilnic existenţa. Orice pretext era bun pentru a o răni sângeros: faptul că se scumpiseră roşiile, că Vasileştii şi-au schimbat Dacia cu un Taunus, că femeia de serviciu cere acum 25 de lei pe oră, sau că n-au fost invitaţi la soareaua doctorului Gabrea.
    Soacră-sa: "Dacă amândoi soţii câştigă e altceva. S-au dus vremurile când trăgea doar bărbatul iar doamna, cu zestre confortabilă, întindea pasienţe. Azi, fără diplomă, dacă găseşti prostul să te ia, eşti o povară ruşinoasă."
    Cumnatu-său: "Gabrea invită numai lume bine. Ai văzut? Pe Matei, de când s-a însurat cu funcţionărica aia, nu l-a mai chemat niciodată."
    Marian: "Nu trebuie să ştie toată lumea că ai doar liceul. Nu zic să minţi, dar poţi lăsa să se înţeleagă că ai măcar A.S.E.-ul. Sunt economistă la."
    Anca oftă imperceptibil. Întrebă cu voce uşor alterată:
    - Te-ai culcat cu nababa ta?
    - Încă nu. Probabil că se va comite astă-seară.
    O rostise cu naturaleţe, fără urmă de jenă. Îi plăcea să-şi povestească aventurile şi Anca ştia toate muierile din ultimii nouă ani, ba şi de dinainte, deţinând fişe complete: studii, stare civilă, salariu, nume, aptitudini de pat etc.
    Pentru a fi complet edificată nu trebuia să cenzureze corespondenţa şi compartimentele secrete ale portefeuilles-ului să-i controleze telefoanele sau să-l sărute după ureche pentru a detecta marca de parfum a ultimei cuceriri. Marian îşi trăia ceea ce pentru un alt bărbat ar fi constituit o a doua existenţă pe faţă, la lumina unui bec de 1 000 de waţi, într-o paralelă firească, fără umbră de clandestinitate.
    Sadism? Orgoliu de puşti înfumurat sau de colecţionar de dame? Încă nu ştia exact şi, uneori, Anca se gândea cu satisfacţie la suferinţa lui Marian (avea să fie crâncenă!) când, căzut în dizgraţiile inerente vârstei, va pierde adoraţia femeilor.
    Dragu îşi verifică portvizitul "am două mii la mine, pentru orice eventualitate" şi îşi trase pe mânecă raglanul de un cenuşiu de argint.
    - Deci nu m-aştepţi diseară. Dacă sună Olga, spune-i că sunt la maică-mea. Tensiune, crampe, bătături, mă rog, inventezi tu ceva.
    - Te-ai plictisit de ea?
    Olga era amanta oficială a ultimelor şase luni. Marian Dragu ridică din umeri.
    - Încă nu-mi dau seama. Acum mă interesează altcineva. Pa, Pusi. Zâmbi fermecător: Nu-mi urezi succes?
    "Ba să crăpi!", dar se stăpâni. Surâse galben:
    - Cum să nu?! Am să-ţi ţin pumnii. Ştii cum e prima oară, se mai întâmplă şi rateuri.
    Bărbatul ridică arogant bărbia.
    - Era cazul să cunoşti până acum firma! Garantată, credit nelimitat.
    Îl auzi în vestibul fluierând vesel se simţea tânăr, întreprinzător, plin de seducţie, gata să ia cu asalt orice redută, apoi uşa apartamentului se închise cu zgomot.
    Anca se apropie de oglindă. Avea treizeci şi patru de ani, dar părea de patruzeci şi cinci. Cearcănele înfipte pe obrajii supţi încă din primele luni de căsătorie n-aveau să mai dispară niciodată, după cum niciodată n-aveau să se mai întoarcă prospeţimea chipului, privirea înstelată. În dantura impecabilă un canin albăstrui îi rănea surâsul.
    "De ce rabd? De ce nu plec în lume? Mai sunt tânără, mai pot fi iubită."
    Iubită, cum Marian n-o iubise niciodată. O luase pentru că altfel aşternutul Ancăi îi era inaccesibil. Fata îl adorase din prima secundă dar, lipsită de temperament, îi rezistase.
    Într-un puseu de încăpăţânare, Marian, împotriva opoziţiei familiei, consimţise să intre în primărie.
    - O să mi-o plătească! decise femeia cu voce tare. Cu preţ cumplit! Ultimul pe care-l poate plăti cineva!
    Se duse în bucătărie şi luă al treilea festal. Gestul cu care duse paharul la gură era acela al sinucigaşului. Dar nu ea avea să moară. O hotărâre ireversibilă.

                                                              2.

                                  - Dacă nu-l ucid, înseamnă să mor eu. În consecinţă.
    Olga Gabrelotti verifică telefonul dacă are ton. Aştepta de cinci ore s-o sune, tresărea la fiecare tril emis de cutia din ebonită. Aparatul îl moştenise de la taică-său, care-l achiziţionase în 1935.
    - Câţi ani ai împlinit tu, Olguţo?
    Tânăra se uită surprinsă la bătrână. Fuma rezemată de spătarul canapelei.
    - Ce-ţi veni, tanti?
    - Aşa. Mă uit la tine că ai sărit din treizeci şi tot nu ţi-a venit mintea la cap.
    Olga încleştă pumnii. Când era furioasă, îndepărtata origine italiană devenea de-a dreptul stridentă. Avea priviri înflăcărate, ten cald, catifeliu şi o gură lacomă. Una din acele guri care par totdeauna mai pline de dinţi decât ale altora, sugerându-ţi animale puternice, primejdioase: lei, tigri. O gură feroce.
    - Ţine minte că de mâna mea moare.
    Mătuşă-sa scutură indiferentă scrumul.
    - Nu vorbi prostii. În fond, individul. Apropo, cu ce se ocupă?
    - E inginer.
    - Da. Puteam să pariez. Plouă cu din ăştia, îţi vine să crezi că nu mai există alte profesii pe lume. Ce voiam să-ţi spun. Da! În fond, ţi-a promis ceva?
    Olga avu o scurtă ezitare. Nu, nu-i făgăduise nimic şi chiar în primele cinci minute petrecute împreună îi mărturisise că e însurat.
    "Pe toată viaţa" adăugase, strângând-o uşor de mână.
    Dansau în casa unor amici comuni care sărbătoreau un eveniment de familie.
    "Chiar aşa?"
    "Îhî, surâsese Marian. Sunt hotărât să nu greşesc a doua oară."
    Mătuşă-sa conchise încântată:
    - Ei vezi? Ascultă-mă pe mine, deşi sfaturile sunt totdeauna inutile. Vorba aia, fiecare ştie să greşească şi singur. Când întâlneşti un bărbat ca Don Juanul tău imposibil, scandalos de seducător din ce înţeleg eu, amuză-te cât poţi, dar ai grijă să-ţi încui inima în safe suprablindat. Dacă eşti însă slabă de înger, coteşte-o urgent pe altă uliţă.
    Olga o măsură sarcastică:
    - Aşa ai procedat tu?
    Tanti Sofia fusese o femeie plină de draci. Cu poveştile ei de dragoste, doar inventariate, ai fi umplut volume. Ultima oară se amorezase la aproape cincizeci de ani. Cea mai frumoasă dragoste dintre toate, dar şi cea mai dureroasă.
    Olga continuă, aranjând nervoasă revistele de pe masă:
    - Mie îmi faci pe înţeleaptă? Eram o puştoaică pe atunci, dar ţin minte perfect cum te învârteai ca turbată prin casă aşteptând să sune Ovid, sau cum naiba îl chema.
    Sofia Macarie, femeie în vârstă, corpolentă şi elegantă, avea înfăţişarea clasică a pocheristei înverşunate. Erau greu de definit amănuntele din aspect sau vestimentaţie care-ţi sugerau cartofoarea, dar, privind-o, instinctiv o vedeai ţinând ţigara într-o mână şi cărţile în cealaltă.
    - Faptul că eu am greşit odinioară nu e suficient pentru a mă împiedica să văd erorile altora. Ba dimpotrivă!
    - Atunci nu-mi mai vorbi mie de vârstă. Că ai treizeci, cincizeci sau o sută de ani, tot aşa iubeşti.
    - Sunt de acord. Hai s-o luăm altfel. Ce vrei de la tip? Să divorţeze?
    Olga strânse cordonul halatului de baie. Avea un trup picant, care în ciuda rotunjimilor nu-şi pierduse linia. Fausse maigre.
    - În definitiv, de ce nu? Ar trebui s-o vezi pe nevastă-sa. O oaie leşinată, fără pic de nerv sau farmec. Se îmbracă exact ca o provincială, fără stil.
    - Chestia-i să se dezbrace cu stil, o întrerupse mătuşă-sa.
    - Slăbeşte-mă cu spiritele! Şi care pe deasupra mai e şi cretină! Imaginează-ţi că dacă am să-i comunic ceva lui Marian sau viceversa i-o spunem direct, deşi ştie că sunt metresa lui.
    - Exact ce-i trebuie inginerului tău. Doar un imbecil ar schimba-o. La genul lui, n-avea nevoie de temperament acasă.
    Olga trânti cu zgomot pieptenele pe toaletă.
    - Începi să mă enervezi. Pe mine mă iubeşte.
    - Ţi-a spus-o el?
    - Trebuie să mă iubească! strigă femeia.
    - Asta-i cu totul altceva. Fetiţo! Bărbaţii ca Marian nu iubesc niciodată. Nu pot iubi! Îi stricăm noi, de mici. Cel mult îşi pierd minţile la bătrâneţe pentru câte o puştoaică. Şi, chiar şi atunci, nu iubesc practic femeia respectivă, ci tinereţea ei. O fac cu intensitate, cu o ardoare amplificată de sentimentul că ei şi-au halit porţia de tort. Îi umilesc zaharina şi pastilele pentru inimă, controlul periodic al tensiunii, paradontoza care avansează, genunchii deveniţi indiscreţi prin stofa pantalonilor şi mereu înfriguraţi.
    - Teorii de cafeluţă, şuetă de babete.
    - Ţi-l aminteşti pe Cernea? A lucrat împreună cu taică-tău la minister. Ce bărbat superb a fost ăsta, întreabă-mă pe mine! Nu, nu, nu mi-a văzut niciodată lenjeria intimă, îl ştiu însă bine, frecventam aceleaşi cercuri. Dumnezeule! Nu-l uit prin '50-'55 la mare! Dansa pe terasă la Rex, într-un costum alb cu fular bleumarin la gât. Un zeu! În fine, pe la vreo cincizeci şi ceva de ani şi arăta încă splendid a făcut o pasiune dementă pentru o mucoasă care abia terminase facultatea. Ascultă-mă, Olguţo! Doar cu zece ani înainte, nici măcar nu i-ar fi îngăduit să-i facă ghetele. O nefericită cu chip de broască râioasă prăpădita avea faţa plină de coşuri, un bazin de vacă şi în plus crăcănată.
    Olga îşi înfipse mâinile în şolduri:
    - Şi ce vrei să-mi demonstrezi cu asta?
    - Dacă n-ai înţeles, e inutil să mă repet.
    - N-am înţeles şi nu vreau să înţeleg! Îl iubesc! urlă. E viaţa mea! Asta e mult mai uşor de priceput.
    - Hm! "Iubeşte-mă că te tai!" spunea badea Vasilică.
    - Chiar aşa!
    Olga se îndreptă furioasă spre telefon.
    - Îl sun!
    - Iar? Te-ai uitat la ceas?
    - Nu-mi pasă!
    Sofia Macarie scoase o ţigară din pachet.
    - Indiferent cât ar fi de înţeleaptă nevastă-sa, există totuşi o decenţă, Olga. Parc-ai fi crescută într-un tractir.
    - De vreme ce lui nu-i pasă de legitimă, nu văd de ce aş menaja-o eu.
    - Olga!
    Femeia zvâcni din umeri "lasă-mă dracului în pace!" şi formă nervoasă numărul.
    - Cu Marian!
    Mătuşă-sa o urmărea perplexă:
    "Ce maniere! Fără scuze, fără bună-seara. Nebună asta pe de-o parte, iar ălălalt îşi aranjează combinaţiile prin nevastă. Te pomeneşti c-o pune să-i primenească şi patul când îşi primeşte curtezanele. Nu mai există nici o perdea. Sigur, ne-am făcut şi noi de cap, dar existau totuşi nişte limite, se păstra un minim de convenienţe. Hotărât, e o lume în care nu mi-ar plăcea să trăiesc. Nu regret deloc că nu mai sunt tânără."
    Văzu figura pleoştită a nepoată-sii şi-i îndreptă o privire interogativă. Brusc, Olga apucă o vază de porţelan şi-o izbi de perete:
    - Bestia!
    - Ţi-a răspuns el?
    - Nu. Curva de nevastă-sa!
    - Asta-i cea mai bună! râse bătrâna. Tot nevastă-sa e, nu tu care-i împrumuţi bărbatul! Excelentă gluma! Abia aştept s-o vând!
    Olga n-o asculta.
    - Mi-a zis că va lipsi toată noaptea.
    - Marian?! întrebă stupid Sofia Macarie.
    - Dar cine?! Vlad Ţepeş? E cu o damă, ceva nou, un "exemplar de excepţie".
    - Ce-ar fi să te culci?
    - Remedii mai inteligente nu cunoşti? Apucă umerii pufoşi ai bătrânei şi începu s-o zgâlţâie cu putere. Dacă mă conving că aşa stau lucrurile într-adevăr.
    "Şi se va confirma", gândi Sofia Macarie.
    - ...îl ucid. Ţi-o jur! Îl ucid!
    Bătrâna oftă:
    "Nu m-ar mira.”

                                                               3.

                                 - Îi dau una în cap și-l achit!
    Bătrânul trase cu urechea  spre "adăile de dincolo" şi îşi continuă monologul. Fixa fotografia unei femei mature cu trăsături cam pline, dar dulci. Cândva, acum cinci-şase decenii, fusese considerată o mare frumuseţe, dar azi, cei născuţi după războiul din Coreea îi priveau chipul dând sceptic din cap. "Poate, dar nu-mi prea vine a crede."
    - Da. Elvira! Îl achit... Chiar pe finu-tău. Un monstru! Ca întreg neamul lor. Toţi au fost demenţi, canalii, bandiţi. Am optzeci de ani... Ce-or să-mi facă? Tot dau ortul popii, măcar să plec dincolo răcorit.
    Se ridică anevoie din jilţ şi închise aparatul de radio. Un Philips răguşit, achiziţionat în '37. Era ora unu şi crainica Europei libere, Alexandra Polizu, citea ultimul buletin de ştiri.
    Cu paşi nesiguri (flebita, tu-i mama ei!) se apropie de patul aşternut şi potrivi încă o dată pernele şi păturile. Spre deosebire de mers, senil, greoi, dureros, gesturile aveau vigoare. Anton Cernat era un bătrân puternic, cu trăsături hotărâte, nealterate de vârstă. După moartea nevesti-sii, acum cincisprezece ani, avusese mai multe legături.
    Pe ultima o lichidase cu câteva luni în urmă. Două perechi de palme şi "uită-mi numărul de telefon." Iubita şaizeci de ani, văduvă, pensionară şi bunică fusese obraznică: îi ceruse să închidă televizorul (erau în pat) şi femeia refuzase.
    "Poţi s-o faci şi tu la fel de bine. Adăugase ironică: Apeşi cu degetul pe butonul roşu."
    Bătrânul alungă gândul scârbit.
    - Ce te poţi aştepta de la o profesoară de lucru manual? Faţă de Elvira însă aveam dreptul să am pretenţii. Da, mă înnebuniserăţi cu fumurile voastre. Boieri vechi, pământeni, cu urice şi hrisoave de nobleţe, proprietăţi şi moşii nu puteai să pui degetul pe hartă fără să dai de vreun acaret al Scarlaţilor, pension în străinătate, tânără, frumoasă! Toate fâs! Unde ţi-a fost capul, Antoane? se întrebă a mia şi a mia oară bătrânul cu ciudă proaspătă, intactă, de parcă nu trecuseră cincizeci de ani de atunci.
    Se lăsase păcălit ca un copil de faşă. Latifundiile de zestre se dovediseră a fi nişte ferme părăginite şi o prăvălie falimentară, pensionul din Elveţia şcoala ortodoxă de pe Principatele Unite, tinereţea cea mai sinistră farsă! Era cu doisprezece ani mai bătrână ca el. Trucaseră pur şi simplu actele, şi faptul că-l născuse pe Dorel la patruzeci şi cinci de ani fusese o adevărată minune. Măcar de-ar fi luat premiul Nobel pe chestia asta!
    Frumuseţe! Anton Cernat scrâşni iar din măselele tratate, îmbrăcate în viplă.
    Fusese şi rămăsese un bărbat sanguin, plin de pofte, care cerea în primul rând de la o femeie să fie muiere. Lui Anton îi plăceau "bucăţelele bune, pietroase, cu ochi jucăuşi şi apetituri zburdalnice".
    Înainte de a fi împlinit cincizeci de ani, Elvira era o babă (se trecuse vertiginos) cu cărnuri moi, striate de vinişoare albastre şi roşii, cu gura pustiită de paradontoză.
    Avea oroare de dentist, şi "pauzele" le umplea cu ghemotoace de vată. Cât despre pat, ferească sfântul! Pântece şi sâni de gelatină, picioare reci.
    - Şi totuşi n-am abandonat-o. Puteam să-i părăsesc atunci, în refugiu, pe ea şi pe plodul ei. Sau după ce s-a prăpădit Dorel. Mi-a fost milă. Am fost un imbecil. Pe urmă, mi l-a vârât în suflet pe Marian. "Că să năşim, nu mai am somn de când s-a dus băiatul. Drăguleştii sunt oameni de condiţie, cu influenţă, bine situaţi." Mie-mi spui?! Bogaţi ca o turmă de păduchi. Numai eu ştiu cât am cheltuit pentru canalia asta.
    Meditatori în liceu, pe urmă facultatea. Cine i-a făcut rost de serviciu în Bucureşti? Şi mulţumirea? Spune-mi dumneata! se adresă el unui interlocutor imaginar. Care a fost recunoştinţa? A sărit cu cuţitul la mine. Sunt cinci ani de-atunci, şi de cinci ani, crede-mă, domnule dragă, eu n-am mai stat cu el la masă. Ba, îmi datorează optzeci şi şase de mii de lei, toate economiile mele, şi-acum vrea să mă dea afară din casă. La situaţia lui, are nevoie de şase camere. Cum, nu mă crezi?
    Întinse braţul şi trase sertarul noptierei. Acolo, la îndemână, se aflau prinse într-o clamă vreo şase coli aşternute mărunt. Alături de sume mari cinci mii cinci sute un televizor, o mie rate la mobilă, zece mii un serviciu Rosenthal erau trecute şi cheltuielile mărunte, de o meschinărie hilară: doisprezece lei şase pâini în 3 ianuarie 1970 (nu lipsea niciodată data), trei lei o ciocolată (îi trebuia Elvirei s-o piseze deasupra tortului), o pâine, un kg de miere etc.
    - Da, şi-acum umblă să mă dea afară din casă.
    Cu opt ani în urmă, Marian, vrând să-şi cumpere maşină, îl convinsese pe naşu-său să-şi lichideze garsoniera, să-i "împrumute" patruzeci de mii şi, evident, să se mute la el.
    - Am fost un dobitoc. Asta am fost.
    După ce Marian se însurase, viaţa pentru Cernat devenise un iad. Nu pentru că Anca ar fi fost din cale-afară de rea cel mult Marian era cel care o ticăloşise, dar modul de viaţă al tinerilor i se părea de nesuportat.
    În realitate, bătrânul Cernat, obişnuit să fie şi să se comporte ca un stăpân absolut, încercase inconştient să se impună ca atare şi în casa lui finu-său. El ar fi vrut să le dicteze programul de viaţă până în cele mai personale probleme. Le cenzura relaţiile, "De ce îl primiţi în casă pe Popescu? E un profitor, sau o canalie, sau neam prost etc.", decreta asupra meniurilor, aprovizionării de toamnă, datei curăţeniei mari, orelor între care puteau petrece.
    Cu un asemenea prilej, muzica şi dansul prelungindu-se după ora unu noaptea (o sâmbătă cu sfânt), Anton Cernat năvălise în living urlând că nici el, nici vecinii nu se pot odihni şi adresându-se întregii asistenţe: "Ia mai duceţi-vă pe la casele voastre!"
    Indignat, furios, Marian îl luase de umeri vrând să-l scoată afară. Bătrânul interpretase gestul ca pe o intenţie de violenţă şi ridicase pumnul. Marian pusese mâna pe cuţit.
    - Acum trei săptămâni, armă bătrânul, m-am trezit cu boarfele împachetate lipsisem vreo trei ceasuri, eram la policlinică, ştiţi, joia am raze şi cu o cheie în mână. Da, da, domnule dragă. Mă şi mutase într-un bordei, la o bătrână. O odaie cu chirie, ca să ajung în camera mea trebuia să trec printr-a ei. M-am dus la Procuratură. Aşa am rămas aici.
    Anton Cernat dădu din cap cu tristeţe şi oftă.
    Aici. Care era viaţa lui? Zile oribile cu şicane mici şi mari, fiecare parcă mai perversă, generate de o fantezie inepuizabilă. Televizorul urla... Radioul dat la maximum şi, brusc, la orele cele mai imposibile, frigiderul blocat ("Trebuie chemat specialistul, dracul ştie ce s-o fi întâmplat." "Vorbă să fie! Când cei doi stau la masă, untul, ouăle, oalele cu mâncare nu lipsesc") Cada interzisă cu săptămânile. Canalia şi cu nevastă-sa aveau grijă să epuizeze ceasurile de apă caldă.
    Ieri de mânie, sângele îi năvăli în obraji vopsindu-l vânăt l-a auzit spunându-i Ancăi: "Dacă nu se cară urgent, îl denunţ că are cocoşei."
    Cocoşei. Doi bănuţi ca de cincisprezece bani, mascota lui din timpul războiului.
    - Da, conchise Anton Cernat, poate că eutanasia nu-i chiar o crudă, bestială aberaţie, aşa cum ne-am închipuit. Asemenea canalii trebuie stârpite. Un real serviciu adus societăţii. Şi am s-o fac!

                                                              4.

                                    Cristea nu se scula niciodată înainte de douăsprezece, aşa că Mielu 46 petrecu ceasurile dimineţii căscând gura, "pipăind piaţa" şi "bursa" de pe strada Covaci. Făcu un mic business cu un casetofon vândut de doi arabiţoi fraieri, probabil proaspăt picaţi în meleag, căci, o dată dezmeticiţi şi deprinzând obiceiurile pământului, bronzaţii dovedeau reale aptitudini în materie de învârteli: de la ciubucurile mărunte (cafea boabe, săpunuri, fumegante imperialiste mai ales Kent şi Marlboro, sprayuri, chewing-gum sau fleacuri de aur cu piaţă de desfacere în cooperativele Higiena), până la loviturile babane cu valută forte sau autoturisme.
    Lucian Cristea, sau mai simplu şi generalizat Luc (singurul din tagmă fără vreo poreclă mai colorată), îi deschise cu ochii cârpiţi de somn. Bombăni ceva nedesluşit şi se vârî din nou, vertiginos, în aşternutul răscolit, se înveli până sub nas era vestit de friguros şi întrebă înfundat, de sub plapumă:
    - Ce-i, şase? Nu te-a învăţat guvernanta că vizitele sunt valabile după ora cinci?
    - Iartă-mă, coane. Eu sunt seralist.
    - Păi pune mâna pe carte atunci! Bagă difuzorul!
    - Am prins un pont a-ntâia!
    Luc îl măsură sceptic, de la ghetele uriaşe, de gigant, nr. 46 (de unde şi porecla), şocante la un bărbat slăbuţ care nu depăşea 1,60 m, până la şapca de piele cu bumb în creştet. Nu, sărmanul nu era prea chipeş, cu gura lui ondulată şi nasul posomorât, cârmit brusc de la jumătate spre stânga. Din cauza figurii triste însă, făcea bine la înmormântări şi, cu asemenea prilejuri, avea totdeauna asigurat un loc în fotoliul I.
    Interesant era însă că, în ciuda înfăţişării funebre, 46 era de o egală bună dispoziţie, deloc complexat, şi acosta optimist, cu tupeu de Alain Delon, doar femei de nota zece.
    Cristea îi dădu brânci:
    - Cuvântează fiule, că mă trage la picioare.
    Mielu 46 îşi roti semnificativ privirea. Era garsoniera clasică a blocurilor construite înainte de război. O cameră foarte mare, o baie comodă şi un antreu încăpător. Când o vizitase prima oară, îşi manifestase mirarea:
    - La asemenea hogeac cum dracul n-au sculptat şi o bucătărie?
    - Arhitectul avea ulcer, rânjise Cristea. Băieţică, garsonierele astea erau făcute cu schepsis. Coteţe del amore.
    Unul, doi sau trei inşi, în funcţie de lovele, făceau o asociaţie şi plăteau împreună chiria; p'ormă picau la mica înţelegere: azi vin eu s-o domiciliez, mâine tu, şi aşa mai departe.
    Pentru un ochi avizat, surprinzător era însă decorul odăii, o combinaţie ciudată de mobile şi obiecte vechi, "boiereşti", şi altele amintind de locuinţele mic-burgheze, chiar de mahala, de acum cinci-şase decenii. Astfel, pe scoarţele olteneşti spânzurate pe perete (oroare!) vegheau blând icoane vechi, în vreme ce vase de argint candelă, cristelniţă, amfore, ceainic englezesc, samovar, pahare de botez etc. sălăşluiau alături de infame porţelanuri de bazar; tablouri sfârşit şi început de epocă, portrete de oameni avuţi debordând de bijuterii, zulufi, pincenezuri, decolteuri generoase şi umeri pufoşi, canotiere a la Caragiale şi mustăţi în furculiţă dominau două bufete unde tronau glastre ieftine. De pildă, clasica fântână arteziană îmbrăţişată de două nuduri despletite din sticlă cafenie. Zânele aveau o poziţie extrem de incomodă: îngenuncheate, rezemate cu fesele în călcâie în vreme ce braţele se căutau înnodându-se pe la spate într-o performanţă de fachir.
    Cristea, ghicind temerile lui Mielu 46, anticipă:
    - Da, Lelia e în baie. Ai ceva împotrivă?
    Mielu coborî glasul:
    - Uite, patroane, care-i chestia! Ştiu că gagica-i cuşer şi că mergi cu ochii legaţi pe mâna ei. Mie, însă, tot mi-e teamă şi băieţii nu-s nici ei mai viteji. Ghina e de sex feminin. Ăi mai daţi în paşte caizi s-au pârlit din pricina câte unei gagici: aşa au ajuns de-au spart norma la sare fină alde Fane Grunding, Nelu Bâţ îl ştii matale, ăla frigurosul Mitică Shop, ca să nu mai cităm şi presa străină.
    Cristea i-o reteză sec:
    - Pauză! Cine zice de Lelia, mă-njură de mamă!
    - În regulă, Luc!
    - Dă-i cep la text!
    Mielu 46 se lăsă pe spatele fotoliului îmbrăcat în creton, îşi încrucişă degetele peste pântecele supt şi începu să-şi rotească morişcă degetele cele mari.
    - E un tip care stă pe Ana Ipătescu.
    Cristea ciuli urechile. Pe bulevardul "barosanilor" nu stau naţionalizaţi.
    - Gagiul, urmă 46, inginer.
    - P...ţ făcu decepţionat celălalt, reproducând un zgomot intestin. Patru-cinci mii salariu, CAR plătibil tot anul, ca să consume concediul la hotel şi nu soileală la pânză cu pepsi cald şi haleală adusă în portbagaj, mici pe plajă.
    Colţul gurii lui Mielu dezvălui în surâs maliţios un canin îmbrăcat în aur. "Vipla ţine la opinci. Când te ajungi, trebuie retuşată poza."
    - Te grăbeşti, patroane! Nu ştiu ce hram poartă gagiul, dar după inventar zici că-l cheamă Ali-Baba.
    - Adică?
    - Icoane, argintoase, jaduri, limbiste [timbre] şi alte chestii valabile. Nu merge la ştifturi.
    - Pontu-i sigur?
    - Sută la sută!
    - Scuipă fasolea!
    - Îl cunosc pe ăla de-i citeşte contorul. Clar? Ce-a văzut la gagiu în casă îi zice Marian Dragu, cică n-a ginit în trei cincinale de meserie.
    Îl întrerupse intrarea tumultuoasă a Leliei, care, aşezându-se pe braţul fotoliului, îl luă pe după umeri şi-l sărută pe păr.
    - Ce plăcere! Amicul meu 46.
    - Chiar el, bâlbâi Mielu, incapabil să reziste farmecului femeii.
    Avea în jur de douăzeci şi cinci de ani, dar nu-i dădeai mai mult de nouăsprezece; genul despre care nu-ţi poţi închipui în ruptul capului cum va arăta la patruzeci. Părea imposibil ca figura aceasta ingenuă, cu obrajii proaspeţi, prototipul splendorii de pension, cântată de trubadurii începutului de veac, să îmbătrânească vreodată. Deşi "demodată" în viziunea estetică a contemporanilor, captiva prin inedit, unicat de feminitate între băieţoasele puse în circulaţie de Brigitte Bardot, "îmbufnata" anilor '60.
    Totul la Lelia era miniatural, suav, celest: culorile de arhanghel, candoarea privirii, dulceaţa glasului. Din clasele primare visase să fie actriţă; vis alimentat de rude, prieteni, cunoştinţe, "artistă să te faci!", în urma unei naive dar generalizate convingeri că pentru scenă e suficient un fizic agreabil (în cazul Leliei, cu totul singular) şi să ai memorie. "Chestia-i până înveţi rolul."
    Căzuse de două ori la Institutul de teatru şi ancorase în existenţa întreţinutei de lux. Avea o priză excepţională la bărbaţii maturi, săriţi din patruzeci de ani, şi în palmaresul carierei ei sentimentale se înscriau mai ales profesionişti de mare cotă: avocaţi, medici, vreo doi scriitori celebri, un compozitor de succes etc.
    Cu Cristea se încurcase închipuindu-şi că e un mare aventurier. Riscurile escrocului îi biciuiau imaginaţia romanţioasă, îi plăcea să-l confunde cu condottierii fenomenului infracţional contemporan. "Nu m-aş putea culca niciodată cu un contabil sau cu un notar", afirma mereu. În mintea Leliei, slalomul primejdios printre paragrafele Codului Penal echivala curajul, bărbăţia, tentativa aspră, forţând porţile succesului.
    Luc se ridică în capul oaselor.
    - Marian Dragu ai spus? Inginer?
    - Da, patroane, eşti la potou.
    Cristea azvârli o privire semnificativă spre Lelia.
    - Omul nostru! Urmă afirmativ-interogativ, vrând să se asigure: Un tip până în patruzeci, moacă telegenică, "nu-i scoateţi în cale neveste, surori, fiice, copiliţe până în 170 de ani." Răpune tot, nu-i rezistă nici cucoanele din fotomontajul ortodox: Paraschiva, Ecaterina, Filofteia.
    Lelia se ridică şi se privi în oglindă. Era incapabilă să lase să treacă un sfert de ceas fără să se contemple. Şi, când nu se uita în oglindă, îşi consulta într-un soi de itinerar cerc unghiile, gamba, buclele lungi, faldurile rochiei acum ale halatului, decolteul.
    - El e, Luc! Nu încape nicio îndoială.
    Cei doi colaborau, păcălirea fleţilor cvadra şi cvincvagenari fiind unul din divertismentele (altele erau loviturile mari) cuplului Luc-Lelia. De altfel, Lelia îi era fidelă, îl iubea sincer şi discret, Cristea asistă la toate "escapadele" amantei lui.
    Fu rândul lui Mielu 46 să-şi manifeste surpriza:
    - De unde naiba îl ştiţi?
    Lelia zâmbi. Dinţii aveau albeaţa albăstruie a laptelui, erau uşor orientaţi înăuntru, ca la păpuşile de porţelan ale bunicilor. Cei mai frumoşi şi cei mai vulnerabili, dar asta avea s-o afle peste vreo douăzeci de ani.
    - Am rendez-vous cu el astă-seară. Ţi-am spus, Luc, că nu mă înşel niciodată? L-am mirosit imediat că nu-i proletar.
    Cristea o învălui într-o privire fierbinte. Erau de toate acolo: dragoste, admiraţie, încredere desăvârşită, aproape fanatism. Şi-ar fi sacrificat mai degrabă mâna dreaptă decât s-o piardă.
    - I-ai vizionat apartamentul? se interesă Mielu.
    Lelia îşi scutură buclele râzând:
    - Fără OK-ul lui Luc? Eşti copil!
    Cristea râse superior, cu satisfacţie de proprietar.
    - N-o cunoşti, amigo! Ce-i drept, sortiment ca Lelia nu întâlneşti cu duzina la Lido sau Athenee.
    - Caramba! exclamă Mielu. (Habar n-avea ce înseamnă, dar suna bine.) Eşti un baftangiu.
    - Ştiu... Propui deci o gaură la tezaurul Dragu din uliţa. Ipăteascăi. Mi-ar plăcea să mergem la sigur.
    - Ia-o pe şosea, coane! Cum adică?
    - Trebuie să fim convinşi că merită deplasarea.
    Mielu îl cercetă cu o privire subţiată.
    - Adică îţi închipui că Nelu Watt mi-a vândut iordane?
    - Ţţ! Chestia e ca acareturile să nu fie ştifturi. Am nevoie aici de ochi şcolit, nu seralist. Pe un ageamiu îl aiureşte tot sclipiciul. Nichelul zice că-i argint, bronzul aur, orice peisaj cu beznă e Rembrandt. Inventarul trebuie să-l facă Lelia.
    Fata era expertă, în orice caz mult mai competentă decât oricare dintre ei.
    Bunică-său avusese un prosper magazin de antichităţi pe vremuri, concurându-l pe Djaburov, taică-său, naţionalizat, lucrase până la infarct ca specialist consultant în Consignaţia.
    - Gagiul e însurat, observă Mielu. Chiar dacă-i dai tu liber Leliei, cum poate s-o primească ăla cu nevastă-sa în casă?
    Fata râse:
    - De ce cu nevastă-sa? N-are decât s-o expedieze. Marian e îndeajuns.
    - Marian? o întrerupse neliniştit Cristea.
    Deşi miza ferm pe corectitudinea Leliei, trandafirul înflorit în inimă mai avea spini:
    - Aţi ajuns intimi?
    Lelia îi sări sprintenă de gât:
    - Luc, dragul meu! Tipul îmi ciuguleşte din palmă, a cheltuit cu mine într-o singură seară la Inter peste două mii de lei, şi vrei să mi se adreseze cu Milady?
    - O meriţi, iubita mea, rosti fermecat Cristea, sărutându-i mâna.
    - Spuneam, continuă Lelia cu un ton de fetiţă îngâmfată de fapt, mai mult răsfăţ decât infatuare, că Marian e atât de prins, încât cred că nu-mi poate refuza nimic. Pretindea că din barul lui nu lipseşte absolut nicio băutură e colecţionar şi că anevoie l-ar putea pune cineva în încurcătură solicitându-i vreo marcă de whisky sau şampanie fără să-l poată mulţumi. Am să-i spun că am chef de un coniac Napoleon ori trotil Amiralul Nelson. Aşa cum l-am intuit, snob şi grozav de mândru de muzeul lui, se va grăbi să mi-l ofere acasă. Copii, trebuie să încep să mă îmbrac!
    - OK! făcu Mielu ridicându-se. În consecinţă, urmează secundo tempo: inventarierea tezaurului şi p-ormă dăm gaură. Sper să mă ţineţi la curent.
    Lelia îi atinse obrazul cu mâna parfumată:
    - Te-am uitat noi vreodată? Dintre toţi prietenii lui Luc, pe tine te iubesc cel mai mult. Nu ţi-a spus-o încă? E un rău!
    Mielu, care ştia că femeia minte mai al naibii decât un sobor de dascăli greci, roşi totuşi de plăcere şi se plecă într-o reverenţă de nouăzeci de grade. Încercă stângaci ceea ce îşi închipuia că ar fi graţioasa reverenţă a marchizilor din secolul al XVIII-lea.
    - Cu plecăciune!
    Ieşi demn, ţeapăn, dorindu-şi din suflet (se simţea urmărit cu privirea) să fi avut măcar cu zece centimetri mai mult.
    - Ăsta-i Mielu, zâmbi Cristea.
    Lelia îi sări de gât, apoi îşi făcu degetele corniţe.
    - Beeee!

                                                           5.

                                    Va muri deci.
    Ecoul ultimei bătăi a orologiului mai pendulă, reverberaţie palidă în încăperea ticsită de mobilă.
    Laura Mircescu deschise încet ochii. De la un timp, pleoapele prea grele îi perdeluiau privirea, se săltau anevoie. Gestul de a le ţine cu arătătorul, mai ales pe cea stângă, devenise o necesitate. Fusese o femeie frumoasă, celebră în epocă, şi chiar acum, la optzeci şi cinci de ani, impresiona tenul catifelat, trăsăturile de o nobleţe princiară. Vârsta nu-i alterase cochetăria. Continua să se fardeze îngrijit încă de dimineaţă, peruca bleu-argintiu era de calitate, papucii, capotul, şalul de mohair, elegante, nu cedaseră comodităţilor senectuţii.
    - Mă auzi, mamă?
    Bătrâna dădu imperceptibil din cap. Somnola toată ziua în jilţul comod de lângă sobă când avea chef întindea mâna să răspundă la telefon. Sistemul de a lăsa aparatul să sune în van îl exaspera pe fiu-său.
    "Există apeluri importante pe care le ratez din cauza ta."
    "Cine are cu adevărat nevoie de tine te găseşte oricum. Gândeşte-te că ai locui singur. Iar pe mine..., pe mine n-are cine să mă mai caute. Amicii mei sunt definitiv cazaţi la Bellu sau în Pere Lachaise..."
    În ton se simţea resemnarea amară a mondenei frenetic solicitate altădată.
    - Te aud, Alfred. Aud totul, dar mă interesează prea puţine.
    - Hm! exclamă sarcastic Mircescu. Îmi închipuiam că certa perspectivă ca fecioru-tău să devină un asasin ţi-ar fi putut stârni un minim de curiozitate.
    Bătrâna îşi umflă buzele dispreţuitoare:
    - A d'autres, mon petit!
    Mirceştii n-au avut niciodată vocaţia actelor extraordinare. Moi, fleaşcă...
    Avea un stil special de a pronunţa x-urile. Astfel "extraordinar" devenea "egztraordinar", rostea "egzagera", cerea să i se "egzplice".
    - Mi se pare totuşi că papa reuşise destul de bine.
    - Şansă, fiule. Ursitoare generoase i-au netezit drumul încă din leagăn. Relaţii, avere, tradiţie. Cu cine a avut el de luptat? S-o fi început ca Zăvoianu. Mă-sa purta opinci din coajă de tei, iar el a venit la liceu la Craiova cu o hăinuţă şi trei patace în buzunar. După douăzeci de ani, nevastă-sa se balada la Paris în Rolls şi se îmbrăca la Lanvin.
    Mircescu respiră adânc. În special corelaţia cu Zăvoianu îl crispa. Fusese ani de zile amantul "en titre" al Laurei Mircescu şi probabil marea dragoste a vieţii ei. Înainte încă de a o înţelege. Alfred, copil pe atunci de şapte-opt ani, îl detestase instinctiv. Un bărbat abrupt, numai vână, cu trăsături unghiulare şi glas bruscat. Emana atâta virilitate, atâta forţă, încât, vorba lui Mitică Mătăsaru, judecător la Curtea Supremă, ofensa. "Individul mă umileşte, mon cher. În faţa lui mă simt ceva între moluscă şi eunuc."
    - Uită-te la tine! conchise bătrâna. N-ai fason de paladin.
    Alfred Mircescu începu să dea nervos din picior. Nu trebuia să se uite în oglindă, ştia cum arată. Scund şi slab până la monstruos (nu depăşise niciodată patruzeci şi opt de kilograme şi, la aproape cincizeci de ani, se îmbrăca la magazinele pentru adolescenţi), avea un chip de o neaşteptată frumuseţe feminină. Cu alt trup, bineînţeles, ar fi făcut furori în epoca Polei Negri şi a lui Leonardo.
    Tot ansamblul emana pregnant o atmosferă de anormal; doar privindu-l încercai o senzaţie de pervers şi obscen, te gândeai la vicii murdare faţă de care băutura ori jocul de cărţi ar fi ţinut de regnul preşcolar. Fără legătură, preciză săltându-şi arogant bărbia:
    - Sunt doctor în ştiinţe medicale, premiat.
    - De o sută de academii, îl întrerupse Laura Mircescu, dintre care cea mai importantă-i cea din Tombuctu, ai făcut un vagon de comunicări de importanţă mondială şi ta-ta-ta şi tu-tu-tu.
    Alfred îşi înfipse mâinile în buzunarele hainei de casă vişinii.
    - Ascultă, mamă, de când mă ţin minte ai făcut totul ca să mă umileşti. De ce? Şi în ce scop? Ce ai realizat?
    Bătrâna se prefăcu că doarme. În realitate, ea se simţise totdeauna umilită aducând pe lume un hibrid. Nu dorise acest copil. Mai corect spus, ar fi dorit ca altul să fie tatăl. La ce te puteai aştepta însă din partea Mirceştilor? Toţi în neam fuseseră la fel: lipsiţi de vigoare, limfatici, jalnici, mai ales după treizeci şi cinci-patruzeci de ani, când aerul lor de copii întârziaţi devenea strident. Erori ale naturii. Capabili ce-i drept și robaci, căci trebuie să-ţi ocupi cu ceva timpul când femeile se uită la tine ca la un gândac, iar pentru viciu îţi trebuie talent, energie, sănătate.
    Alfred Mircescu îi scutură uşor umărul.
    - Minţi! Nu dormi.
    Maică-sa deschise anevoie un singur ochi:
    - Poate că n-am chef să te ascult. Oricum, am obosit. Ai reclamat furtul automobilului? Pufni: Doar unui mic imbecil ca tine i se pot întâmpla asemenea curiozităţi ridicole!
    - Eşti nedreaptă. Se fură în fiecare zi.
    - Eu cunosc o grămadă de lume căreia nimeni nu i-a furat nimic.
    - Pe cine cunoşti tu.
    Iritat, medicul părăsi încăperea.
    Ştia că Laura nu-l iubeşte, o simţise încă din copilărie şi totuşi el continua să nutrească pentru ea sentimentele cele mai devotate. N-avea pe nimeni afară de ea. Nici măcar un prieten. Se simţea singur şi devorat de ură.
    În bibliotecă fostul birou avocaţial al bătrânului Mircescu şi din care nu păstrase decât biblioteca, o canapea de piele şi două marine de Catargiu Alfred îşi umplu o ceaşcă din cafeaua păstrată caldă în termos. Ca în întreg cartierul, ca în aproape tot Bucureştiul, nu existau gaze decât între miezul nopţii şi şase dimineaţa, şi Alfred, congenital anemic, tremura vârtos. Frigul cumplită iarnă! îi intrase în oase şi, în ciuda paliativelor (radiatoare încinse, sticle cu apă fierbinte, pernă electrică), avea impresia că nici măcar soarele torid al unei Andaluzii sau vipia Pompeiului n-ar mai reuşi să-l dezmorţească.
    Cu mâna nesigură, îngheţată, duse ceaşca la buze. Avea să-i demonstreze maică-sii, sieşi, tuturor. Care toţi? îl străpunse ca un ac gândul. Nu interesa pe nimeni, străbătea străzile, oraşul, viaţa, ignorat până la a se simţi invizibil. Telefonul care tăcea cu săptămânile (din când în când o greşeală îi stârnea mici sincope de emoţie), cutia poştală veşnic goală spuneau suficient despre drama singurătăţii absolute în marele oraş.
    Se aşeză pe canapea şi îşi duse genunchii la gură cu o mişcare caracteristică.
    Deasupra căminului fals atârna portretul unui străbun, paharnic în vremea domniei lui Ghica în Ţara Românească. Tabloul acesta exercitase totdeauna asupra lui o fascinaţie specială, îl atrăgea, fără să ştie de ce, chipul de rozător al boierului. Îl simţea aproape, fibre obscure păreau să realizeze, peste secole, o stranie afinitate între cele două "stârpituri". Intuia, intuise mereu, că Mircescu cel vechi fusese infirm. Figura tipică, de o spiritualitate sensibilă, ca şi mâinile, nervoase, prea delicate, "inteligente", cu vârful degetelor răsucite în sus, nu puteau aparţine decât unui cocoşat.
    Din păcate, documentele de familie nu pomeneau nimic despre o asemenea tară, iar caftanul bogat cu chenar somptuos de samur nu îngăduia să-i vezi spinarea schiloadă. Pentru Mircescu, portretul paharnicului avea atâta concret, un concret imperios, palpabil, prezent, încât dacă într-o zi i-ar fi sunat la uşă, nu ar fi fost surprins şi l-ar fi poftit înăuntru cu naturaleţe.
    - N-am altă soluţie. În ultimă analiză, puţin importă ce crede unul sau altul, n-am nimănui nimic de demonstrat, dar, ca să trăiesc eu, trebuie să moară el.
    Îl avea pe Dragu în faţa ochilor, seducător, de o sănătate stridentă, individul sortit succesului fulgerător şi nelaborios. Era de ajuns să existe, să-l vezi, să surâdă.
    De fapt, maică-sa, Laura, fusese vinovată, mă rog, relativ vinovată, autoarea inconştientă a iadului în care se zbătea de atâţia ani. Bineînţeles, el, Alfred greşise dar îşi închipuia că şapte ani de detenţiune constituie o plată copioasă pentru o mică intervenţie, efectuată până în '66 zilnic, în serie, de mii de medici din mii de localităţi, pentru treizeci de lei "bucata". Tânăra era o rudă îndepărtată, şi doamna Mircescu, căreia nimeni nu-i bănuise vreodată patriotisme de clan, insistase ca Alfred să opereze. Un chiuretaj clandestin, nefericit.
    Fusese condamnat la doisprezece ani (beneficiase de o amnistie şi scăpase cu şapte) şi "decorat", bineînţeles, cu interdicţia dreptului de a mai profesa cândva.
    În timpul detenţiei, bătrâna, ale cărei noţiuni despre bunurile materiale, în general, erau minime şi fanteziste, înstrăinase patru piese de o valoare inestimabilă. O icoană a Sfântului Martin datată din secolul XI, o cristelniţă masivă de argint, care făcuse parte din tezaurul Maricăi Brâncoveanu, un ulei de Picasso şi un desen de Toulouse-Lautrec.
    Fireşte, doamna Mircescu ştia că nu vinde seminţe, dar se lăsase ameţită de suma cash cu multe zerouri: avea nevoie de bani pentru avocat, pachetele lunare ale lui Alfred ("de parcă mi-ar fi trimis sandvişuri sărate cu diamante") şi, natural, confortul ei diurn.
    "Pentru cincizeci de mii!". Mircescu nu izbutea să se liniştească. Îi spusese de atâtea ori maică-sii că nu există piaţă în România pentru asemenea capodopere, care ar fi înnobilat colecţiile unui Aga-Khan, Onassis, Rockefeller.
    Le achiziţionase Marian Dragu, căruia Laura, într-un puseu de luciditate, îi smulsese promisiunea scrisă (total lipsită de relevanţă juridică) că va putea reintra în posesia respectivelor bunuri dacă îi restituie suma cu dobândă legală într-un interval de  cinci ani.
    Pentru superficialitatea doamnei Mircescu exista o singură circumstanţă atenuantă. Negocierile avuseseră loc după cutremur, când cotele la bursa artei înregistrau cifrele cele mai scăzute după epoca de aur a Talciocului. "Nu merită, domnule, să bagi bani, să te sacrifici pentru ziduri, ţoale, giuvaeruri sau semnături celebre. N-ai văzut la cutremur? Praful s-a ales din toate. N-au fost mai deştepţi Cătăneştii care s-au distrat toată viaţa şi n-au nici frigider? etc."
    Fireşte, când doctorul Mircescu, încropind suma de cincizeci de mii, se prezentase la Dragu, cerând rezilierea actului de vânzare, acesta îi râsese în nas. De altfel, era de-ajuns să-i vezi surâsul feroce, mâinile rapace, ca să-ţi dai seama că n-ar lăsa să-i scape din mână câteva sute de mii de dolari. La un moment dat, plictisit de insistenţe, îi spusese răspicat:
    "Ascultă, domnule doctor! De ce nu mă dai în judecată?"
    "Ştii la fel de bine ca şi mine. N-am nici o şansă să câştig. Legal, ai toate drepturile."
    "Şi-atunci?"
    "Fac apel la omenia dumitale. Sunt într-o situaţie disperată, n-am serviciu. Capodoperele pe care ai pus mâna au aparţinut străbunicilor mei. Le-au achiziţionat şi păstrat cu sfinţenie din considerente artistice, dar gândindu-se şi la vremuri de restrişte."
    "Ce pot să fac? Asta-i negustoria! Azi câştig eu şi pierzi dumneata, mâine viceversa."
    "Sunt de acord să pierd, dar în limitele unor parametri financiari decenţi. Este inuman. Şi să mai ştii, domnule inginer, că avuţie dintr-aceasta, dobândită cu japca şi sângeroasă fraudă, n-aduce noroc."
    "Zău?! Ia fă dumneata un voiaj la New York, convoacă la un congres pe tovarăşii capitalişti capete de afiş ca Rockefeller, Ford, Morgan, explică-le teoria asta barocă şi să văd dacă-şi împart safe-ul cu dumneata. La baza tuturor marilor averi deschide Economia Politică au stat totdeauna frauda, escrocheria, şantajul, mărţişoarele picante ale Codului Penal. Şi să nu-ţi închipui că străbunii dumitale maharajahi şi-au rostuit comorile făcând muşchi la coarnele plugului."
    Galben de mânie, înfrigurat, doctorul Alfred Mircescu se repezi la bibliotecă şi scoase o sticlă de vodcă. O duse direct la gură. Gestul revenea din ce în ce mai frecvent.
    "E limpede! oftă Mircescu. Aici nu mai am nimic de făcut. Orizontul meu e definitiv blocat. Trebuie să plec dincolo. Iar dincolo, la cincizeci de ani şi lefter, n-ai nici un haz. Un culcuş sub podurile Senei, oftica, dejunuri încropite din pubele înainte de a apuca gunoierii să le deşerte, haine vechi dăruite de oficiile de ajutor ale bisericilor ortodoxe."
    - Nu, domnule Dragu, nu te vei bucura de agoniseala Mirceştilor. Decât să mor eu, prefer să mori dumneata.
    Trase hotărât sertarul unui scrin Biedermeier şi scoase o fiolă umplută cu un lichid verzui.
    "Nici măcar n-o să te chinuieşti. Sunt un tip eminamente uman."
    Îl izbi propria figură reflectată în oglindă: un cap de mort care rânjea.

                                                         6.

                           "Îl ucid!"
    Se uită la calendarul de perete și calculă, mișcând buzele:
    "Suntem în 12. Am s-o fac pe 15. E sâmbătă, ziua mea bună. Da. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Nu mai am nimic de pierdui."
    - Domnu' Nanu! Domnu' Nanu, mă auzi'?
    Bărbatul avu o schimă de plictiseală, braţele îi ţâşniră brusc: "Ce dracu' mai vrea şi asta?"
    Răsuci cheia şi crăpă uşor uşa. Încercă să-şi stăpânească glasul:
    - S-a întâmplat ceva?
    Proprietăreasa, o femeie de şaizeci de ani, cu obraz, trup şi şorţ, peste capot, toate clasic "cumsecade" se interesă încercând să inventarieze odaia peste umerii lui Nanu:
    - N-ai ieşit de trei zile, domnu' Nanu. Mă gândeam. Am o ciorbiţă de pui, dreasă cu ou şi smântână, e fierbinte, fierbinte!
    Octavian Nanu clătină capul, mulţumind din vârful buzelor. Are o criză de ulcer, ţine regim etc.
    Doamna Lucreţia oftă "de!" şi se întoarse la bucătărie. Era văduvă de cinci ani, iar fiică-sa, copil unic, se măritase la Cluj. Bătrâna se simţea singură în hudubaia cu odăi înalte, sobe pântecoase şi marchiză (carouri de sticlă albastră şi galbenă), o casă tipică a Bucureştilor vechi, ridicată, aşa cum avertiza frontonul de ipsos, la 1890. De altfel, după cum se confesa vecinelor, singurătatea o determinase să închirieze una din camere.
    "Mi-e urât pustiul odăilor. N-am cu cine schimba un cuvinţel, şi să ajung să vorbesc singură ori cu motanul nu vreau. Nu mi-e de chirie, am pensie frumuşică, iar fata îmi tot trimite. S-a luat cu un doctor."
    Din nefericire, Octavian Nanu o dezamăgise cumplit. Nu era amator de şuetă, nu aprecia cafeluţele extra, naturale, bursa bârfelor din cartier ori de la Europa liberă îl lăsa rece.
    "Ciudată făptură! se minună (pentru a câta oară?) doamna Lucreţia. Slujbă, şi repede în aşternut. Nu tu o berică, o muiere, un televizor. Mirarea bătrânei mergea în crescendo: o carte, domnule, ori o gazetă! Dar baremi un telefon. În trei luni nu l-a căutat nimeni, n-a ridicat receptorul o dată..."
    În camera lui, Octavian Nanu aprinse ţigara de la mucul celeilalte. Îi era lene să se întindă după cutia de chibrituri. Camera fusese a Lucicăi, fiica proprietăresei. În rafturile micii biblioteci mai existau manuale şcolare, caiete, ici-colo ursuleţi, căţei, păpuşele de la Fondul Plastic. Cadourile unui Gigei, Bogdan sau Cătălin, adolescenţi cu portofele goale, dar inima doldora de fiorii primei iubiri.
    Între volumele lui Teodoreanu, Fata din Zlataust şi Secretul Anei Florentin, se afla un teanc de ilustrate legate cu panglică verde. Una dintre ele, expediată de la mare şi semnată Andrei, era cel puţin aşa apreciase Nanu reprezentativă.
    ”Te salut, coajă blondă! Am ancorat la Mamaia. Reşedinţa la pânză! Purii fac pe acrobaţii dar sunt scârţari. Duc deci o viaţă sportivă. Roşii calde, pepsi idem, duş colectivist, WC-ul, curs de step. Cum m-au sărit la chenzina asta, ioc lovele, ioc discotecă. În schimb, ultraviolete şi talpă în fiecare seară pe faleză. Dus şi întors, dus şi întors. Aş putea da ora exactă. Ţi-am pupat revlonul, Andrei.”
    Octavian Nanu se întoarse cu faţa spre perete. De câte ori vedea teancul de ilustrate îşi amintea de scrisorile lui către Cecilia.
    "Îi scriam în versuri! Cât puteam fi de penibili, Dumnezeule! Auzi! "Fecioara mea de vis. Iubirea noastră, floare albă. Infinitul din ochii-ţi însetaţi."
    Îl părăsise imediat ce-şi pierduse serviciul. Ar fi fost în stare să-şi sacrifice mama pentru ea (în fond o şi făcuse după primele întâlniri, subvenţiile lunare încetaseră), iar Cecilia nici măcar nu voise să-l asculte.
    "Te rog încetează! Am simţit de la început că eşti gelos pe Dragii. Nu-i suporţi succesele, inteligenţa, victoriile. Eşti un meschin incapabil să admiţi că cineva ţi-ar putea fi superior. Invidia nu te lasă să admiri. Da, asta e! N-ai capacitate de admiraţie."
    "Cecilia, te implor, ascultă-mă! Nu-mi pasă că are nasul mai frumos decât al meu, că toate toantele din institut, de la Sanda, femeia de serviciu, până la şefa contabilă, sunt picate după el. Dar înţelege că omul ăsta nu numai că mi-a furat munca, dar mi-a mai aruncat în spinare şi un fals..."
    "Asta o spui tu. Ştiu precis că situaţia ta a fost serios analizată de COM."
    "Dacă s-ar fi dovedit ceva, eram azi în puşcărie, nu-ţi dai seama?"
    "Ai un director cumsecade şi şansă."
    În ochii ei, scăpase ieftin doar cu desfacerea contractului de muncă conform unei litere ambigue, cvasi-inofensive. După două săptămâni Dragu îi semna lucrarea şi pleca la specializare pentru un an în RDG.
    Încă şase luni, spusese medicul. Cu aproximaţie.
    "Ei şi? Ce mai contează o săptămână-două în plus sau în minus? N-am împlinit încă treizeci şi cinci de ani, dar mă simt de şaptezeci... Un cretin afirma că la un individ nu actul de naştere contează, ci buletinul arterelor. Imbecil! Important e cât şi ce ai simţit. Unii ard într-un an mai mult decât într-o viaţă, iar alţii nu ard niciodată, chiar dacă ajung centenari."
    - Ar mai fi o şansă, încheiase doctorul. Există la Los Angeles un sanatoriu unde se fac experienţe interesante cu rezultate, hai să zicem optimiste. O echipă de medici condusă de doctorul Armstrong. Din comunicări reiese că au reuşit să aducă pe linia de plutire cazuri disperate...
    - Vă bateţi joc de mine! Cum să ajung acolo? Cine-mi dă drumul? De unde dolari?
    - Domnule Nanu, eu te informez. Am această obligaţie. Dacă dispui sau nu de mijloace financiare, aceasta este o chestiune care te priveşte. Poate că ai neamuri pe acolo, prieteni. În sfârşit, nu se ştie niciodată.
    Din odăile doamnei Lucreţia răsună glasul dulceag cu tremolouri demodate al lui Jean Moscopol. Placa, patent Philips, fusese înregistrată în 1932. Patefonul era contemporan.
    "Mână birjar şi du-mă în noapte."
    Octavian Nanu îşi astupă urechile.
    "Nu mai am ce pierde. Sâmbătă 15 decembrie."
    Şi îşi imagină cu voluptate faire-part-ul care avea să apară în gazetă până la sfârşitul săptămânii. "X, y, z, nevastă, părinţi, naşi, cumnaţi, cuscri, nepoţi şi etc... cutremuraţi de durere anunţă trecerea în nefiinţă (expresia de ultimă oră) a celui ce a fost inginerul Marian Dragu.”

                                                      7.

                            - Ma chere, spuse colonelul Odobescu, în locul tău aş încerca să discut mai serios cu Marian.
    Zoe Dragu îl cântări cu o privire ironică. Bătrânul, distins ca totdeauna, elegant, stătea răsturnat în fotoliu, picior peste picior, cu tâmpla rezemată în degetul gros şi arătătorul mâinii stângi. O poziţie specifică, inimitabilă, confortabilă elegantă.
     - Îl cunoşti pe Marian de când era la grădiniţă. A solicitat şi acceptat vreodată conseil-ul cuiva? Tu deviens gaga, mon petit.
    Colonelul îşi suflecă buza inferioară. Nu fusese niciodată un bărbat frumos, dar avea masculinitate. Chiar şi acum, la şaptezeci de ani, sugera forţă, vigoare. Nu dusese niciodată o viaţă de sihastru, dar excesele le compensase prin intense exerciţii fizice (oină în tinereţe, scrimă, echitaţie, tenis) şi anumite reguli fixe, respectate cu foarte mici abateri. De pildă, evita să bea alcool înainte de apusul soarelui, duşurile reci chiar şi iarna erau obligatorii, la fel jumătatea de oră de gimnastică matinală. Aceeaşi disciplină stimulată probabil şi de temperamentul bărbatului pe care femeile nu încetează să-l intereseze toată viaţa (majoritatea, după şaizeci de ani, îşi uită sexul, nu mai cedează locul unei cucoane în tramvai, uită s-o lase să intre prima într-un stabiliment sau altul) era evidentă şi în aspectul colonelului, totdeauna impecabil.
    - Draga mea, eu te consiliez pe tine, nu pe el.
    Zoe Dragu râse cochet:
    - Mă ştii pe mine mai docilă? Am făcut toată viaţa doar ce m-a tăiat capul. Marian îmi seamănă.
    Odobescu surâse. Ţinea şi azi la Zoe. Acum treizeci şi cinci de ani fusese extrem de atrăgătoare. Picantă, amuzantă, cu un apetit de viaţă inepuizabil şi o tonă de sex-appeal.
    Fusese o pasiune fulminantă, împărtăşită, care cu timpul se transformase într-o tandră şi afectuoasă camaraderie. După moartea lui Dragu, acum douăzeci de ani, îi propusese să legalizeze legătura. Refuzul Zoei îl ofuscase atunci. Azi, îi era recunoscător. Căsătoriţi, probabil că relaţiile dintre ei ar fi evoluat altfel, nu s-ar mai fi simţit la fel de bine împreună. Puţini sunt cei care într-un mariaj ştiu să păstreze intacte valorile reale ale unei iubiri. Intervin meschinăriile, o anume intimitate, care deviază în lipsă de pudoare. Ţinută neglijentă, zgomote în baie, rufărie dubioasă, gură ştirbă cu proteza la vedere, pe chiuvetă sau în paharul de pe noptieră. "Suntem în familie."
    O cercetă de la vârful escarpenului Zoe nu primea niciodată în rochie de casă până la coafura savant neglijentă. ("Părul trebuie să pară natural, să nu se vadă că acum ai ieşit din mâna coafezei. Când văd ororile acelea de buclişoare, încleiate cu fixativ.")
    Colonelul o aprecie ca un cunoscător. Rămăsese o cucoană bine, la care îţi face plăcere să te uiţi. O femeie în vârstă, bineînţeles, dar distinsă, cu clasă. Una din calităţile Zoei era că, deşi mereu în pas cu moda, se îmbrăca adecvat vârstei, adaptându-şi cu subtilitate vestimentaţia la canoanele impuse de Nina Ricci, Casa Chanel sau Yves Saint Laurent.
    - Lăsând la o parte chestiunea de principiu, în definitiv ce te îngrijorează la Marian? În ce sens ar trebui să discut cu el?
    - Ma chere, există o vorbă: În dragoste nu trebuie să fugi, ci să pleci la timp. Eu consider că aforismul nu are aplicaţie exclusivă în amor, ci e universal valabil.
    - Nu înţeleg. Unde să fugă Marian? Şi de ce? Sau de cine?
    - Oriunde şi de toată lumea. Nu i-ar strica o schimbare de climă şi de zonă.
    - Asta aşa, pour changer? Se plictiseşte în Bucureşti?
    - Îi plictiseşte pe alţii, ca să uzez de un termen indulgent. Bref, consider că un an-doi petrecuţi în provincie i-ar prii grozav.
    - Vorbeşte limpede! De ce?
    Colonelul stinse ţigara privind concentrat scrumiera.
    - Spuneai, şi-i adevărat, că Marian îţi seamănă. Dar până şi defectele tale devin delicioase datorită farmecului tău şi faptului că eşti o persoană agreabilă. Marian face totul, cel puţin asta-i impresia, pentru a deveni antipatic. Dur vorbind, e de-a dreptul detestat. Şi nu de un ins, doi.
    - Scurt! Despre ce-i vorba?
    Odobescu îşi coborî privirea încurcat. Zoe Dragu îi sesiză stânjeneala şi insistă:
    - Te rog, fără menajamente. Ştii că nu cad pe spate din orice fleac.
    - În definitiv, nu-ţi ofer nicio noutate. După cum ţi-ai dat de mult seama, afacerile lui Marian nu sunt tocmai curate.
    - E dotat cu simţ comercial. De unde l-a moştenit, habar n-am, dar incontestabil are stofă de mare negustor. Încă din facultate s-a descurcat perfect cu banii, îşi cumpărase magnetofon, motocicletă, avea o garderobă fără cusur şi ştii bine că atunci eu nu mai dispuneam.
    Colonelul o privi dintr-o parte, "hai să fim serioşi!"
    - Lasă-mă cu fleacurile din studenţie. S-o luăm concret! Marian e inginer de zece ani. Cunoşti salariile.
    - Ei, şi?
    - Ai o bandă pe ochi, ma chere? Cum îţi explici că, la un venit destul de modest, Marian este astăzi, raportat la condiţiile existente, un adevărat nabab?
    - Insinuezi că a furat?
    - Nu. A escrocat.
    Sângele vopsi obrajii discret fardaţi ai Zoei Dragu.
    - Dacă afirmaţia ar fi venit din partea altcuiva, l-aş fi dat afară.
    - Mi-ai cerut să nu te menajez. Ascultă, Zoe! Oamenii de la care Marian a achiziţionat o piesă sau alta fac parte din lumea noastră. Ceea ce a rămas din lumea noastră. Dacă pe tine s-au jenat să te informeze, cu mine n-au fost la fel de delicaţi. Capodopere cu cotă maximă pe piaţa occidentală au intrat în casa lui fecioru-tău la preţuri ridicole.
    - Cine i-a obligat să vândă?
    - Sărăcia, boala sau circumstanţe care impuneau urgenţă. Unele înstrăinări au fost făcute sub condiţii de restituire pe care Marian, ulterior, nu le-a respectat.
    Doamna Dragu săltă capul dispreţuitoare.
    - Să-l defere justiţiei.
    - Nu pot s-o facă, le lipsesc armele legale.
    - Şi-atunci?
    - Există celelalte, nelegale. Crime nu se comit doar în vest.
    - A, sări Zoe Dragu, acum m-am convins că te-ai sclerozat! O şi văd pe madame Mircescu, sau pe consilierul Dumşa, de la care a luat colţarul baroc, manevrând revolvere sau flacoane de cianură... Caraghios! De trei ori caraghios! Cred că ai reluat de curând Procesele celebre ale lui Henri Bordeaux. Acolo mişună asasinii şi kilogramele de arsenic. Era epoca, ce vrei!
    Bătrânul încercă dintr-o dată un sentiment de penibil. Acum, aici, în încăperea agreabilă, feminină tară a cădea în dulceag, temerile lui exprimate cu glas tare, gravitatea cuvântului crimă i se părură ridicole. Totuşi, nu capitulă.
    - Dragă Zoe, din câte am văzut şi trăit în şaptezeci de ani, oamenii prea deştepţi nu sfârşesc niciodată bine.
    - Zău?! Istoria e plină de asemenea specimene şi toţi au statui.
    - După ce în prealabil au primit un cuţit în inimă sau un glonţ în tâmplă. Iar pe Marian nu-l cheamă Iulius Cezar, nici Henric al IV-lea şi nici Abraham Lincoln, aşa că bronzul e discutabil. Când trăieşti doar printre vrăjmaşi, trebuie să fii atent unde pui piciorul şi în ce pat te culci. Începând cu nevastă-sa.
    - Te rog! îl întrerupse Doamna Dragii. Nu-mi vorbi de fiinţa aceea. Am ştiut de la început că nu-i de Marian.
    - Eu aş fi zis dimpotrivă, surâse Odobescu.
    - E lipsită de personalitate, n-are clasă, n-are educaţie.
    - Nu l-ar fi suportat altfel.
    - O oiţă, continuă înverşunată Zoe Dragii, care ar fi fost o bună nevastă pentru un mic funcţionar. Ca să-l stăpâneşti pe Marian îţi trebuie altă rasă, alt nerv. Un minim de subtilitate.
    - O asemenea femeie, ripostă colonelul, ar cere infinit mai mult decât poate oferi Marian.
    - Fiecare marfă cu preţul ei. Din fericire, fiu-meu arc în această privinţă ochiul sigur, evaluează exact. În fond, îl felicit, ştie să trăiască, nu trebuie să întrebe pe nimeni ce are de făcut.
    Colonelul Odobescu rosti pe gânduri:
    - Ştie să trăiască. E stupid.
    - Ce-i stupid? întrebă din ce în ce ce mai montată Zoe Dragu.
    În fond, nu era de acord în totalitate cu existenţa lui Marian, iar uneori îi lua apărarea nu atât din afecţiune excesivă cât din spirit de contradicţie şi repulsie congenitală pentru orice imixtiune în viaţa altuia. Insistă:
    - Ce-i stupid?
    - Ai băgat de seamă? surâse Odobescu. Tot ce-i bun în viaţă e ori imoral, ori îngraşă.
    Zoe Dragu se strâmbă:
    - Asta nu-i de la tine.
    - Ei bravo! râse colonelul arătând cu degetul gros spre lustra aprinsă. Că parcă electricitatea ai inventat-o dumneata...
    - Hai să nu ne mai certăm. În definitiv, Marian e destul de mare ca să-şi poarte singur de grijă. Ce-ai zice de un macao?
    - Volontiers, madame!
    Zoe Dragu deschise scrinul şi scoase cărţile de joc. Încerca o vagă nelinişte nedefinită şi constată plictisită că i se zbate ochiul stâng. Se gândi să-l sune pe Marian, aşa, ca să-i audă doar glasul, dar se răzgândi. "Fleacuri!"
    - Ciudat! remarcă în timpul jocului. Am impresia că aud în permanenţă un fâlfâit de aripi, de parcă o pasăre mi-ar zbura pe lângă urechi.
    Colonelul îşi ridică privirea deasupra ochelarilor.
    - Ţi-ai controlat tensiunea?
    Zoe Dragu clătină din cap.
    - Nu. Nu e de la tensiune. Am mai avut aceeaşi impresie când.....
    Îi fu teamă să-şi continue gândul şi puse cartea pe masă.
    "Şeptarul de pică. Nenorocire şi lacrimi. Ce-mi veni?"

                                                             8.

                                   - Draga mea, arăți absolut divin.
    Lelia, contrar femeilor frumoase, atât de obişnuite cu omagiile, încât nu mai reacţionează nici în faţa complimentelor jenant de măgulitoare al căror metru vizează Everestul, surise cu timiditate de fetiţă.
    - Adevărat?
    Marian Dragu, prea versat pentru a se lăsa păcălit de ingenuitatea reacţiei, aprecie totuşi ineditul de stil. O prinse tandrii de bărbie.
    - N-am pronunţat în viaţa mea un cuvânt mai adevărat.
    O învălui într-o privire admirativă. Era îmbrăcată cu rafinament, în nuanţe desăvârşite ţinând seama de blondul părului, ajutat discret de L'Oreal 3 să bată în argintiu. Întreaga toaletă era cenuşie: rochia angorată, blana delicată petit-gris, accesoriile. Un fular rose pal ţinea culoarea obrajilor şi a buzelor cu frăgezime de fetiţă.
    Pe Calea Victoriei, Dragu înregistră încântat privirile trecătorilor; aceleaşi omagii mute în sala Melody-ului.
    Inginerul alegea restaurantul în funcţie de clasa victimei. Astfel, Continentalul şi Athenee Palace-ul erau rezervate exemplarelor de notă maximă rarisime a căror poziţie socială şi materială corespundeau fizicului de excepţie. Aceasta era categoria "Lady" şi despre care Dragu îşi închipuia că ar putea fi competitive chiar la Ritz, Hilton, Claridge, Tour D'Arent, sau new yorkezul 21. Erau şi singurele numere pentru care se decidea să îmbrace costum şi cravată.
    "Intelectualele" erau conduse la Capşa: "Nu-i muzică (fireşte, restaurant cu adevărat de elită), vezi lume ceva mai scuturată, mai apar din când în când şi exponate ale fostelor clase exploatatoare; în fine, ce a mai rămas. Oricum, putem discuta în linişte."
    Pe gâsculiţele frumuşele, de obicei studente sărăcuţe, provinciale modeste sau mici funcţionare după două-trei rateuri la facultate, le impresiona "Bulevardul", fastuos în abundenţa lui de oglinzi, marmură şi aurărie. Muzica de cafe-concert a lui Tudor Pană le făcea sentimentale şi, după două pahare de vin, începeau să se simtă bine, nu le mai inhibau serviciile complicate de masă, faptul că nu ştiau să atace un şalău bonne-femme ori Chateau-Briand-ul, sau că toaleta lor încropită din împrumuturi nu era exact ceea ce ar fi trebuit să fie.
    Paraşutelor le asorta Berlinul gălăgios cu mulţi studenţi greci, dans dezlănţuit şi niciun fel de pretenţii vestimentare. Uneori, când Anca lipsea din oraş, se sărea restaurantul, respectivele fiind aduse direct acasă şi servindu-li-se acelaşi meniu: vodcă, sticksuri şi covrigei uscaţi, ultimele casete ale ultimei formaţii en vogue, atmosferă clar-obscură.
    Dragu observă încântat eleganţa discretă cu care mânca Lelia (nu balet, "fiţi atenţi ce desăvârşit despic eu morunul sau puiul de baltă") în general, atitudinea extrem de naturală. În mod evident, nu debuta azi în lumea marilor restaurante.
    - Câţi ani ai, Lelia?
    Femeia făcu ochii mari şi lăsă tacâmurile din mână. Inginerul se grăbi să completeze:
    - La vârsta ta asemenea mărturisiri avantajează. Eşti scandalos de tânără.
    - Peste zece ani n-am să mai fiu şi-atunci ai să calculezi: "Stai să vezi! Dacă în '83 avea aşa şi pe dincolo, înseamnă acum. Extraordinar, n-aş fi crezut!"
    Dragu începu să râdă. Îi prinse mâna şi-i sărută podul palmei.
    - Ştii, Lelia, ceva mă surprinde.
    - Îî ? făcu fata ridicând sprâncenele şi clipind, de fapt clămpănind des ca o păpuşă.
    "Compoziţia" o făcea extrem de tânără, părea o elevă de liceu care izbutise să plece boită de acasă, fără s-o vadă maică-sa.
    - Mi se pare ciudat, rosti aprinzându-i bricheta, că nu te-am întâlnit până acum. Era imposibil să nu te fi remarcat!
    - Ce caraghios eşti! Gândeşte-te că am terminat liceul abia acum doi ani.
    "Asta înseamnă cel puţin şapte!", socoti pentru el Dragu, dar se mulţumi doar să dea din cap, auditor amabil.
    - Şi, în consecinţă, nu ieşeam. Ai mei erau, sunt cam ortodocşi. Şi mai e ceva. Bucureştiul are circa două milioane de locuitori, fără a mai pune la socoteală flotanţii, cei veniţi ocazional, cu treburi sau să caşte gura, străinii. Nu era greu deci să nu ne întâlnim.
    Dragu ştia că are dreptate. De fapt, azvârlise afirmaţia doar pentru a deschide pârtie unor întrebări mai directe. Părinţi ortodocşi... Pe undeva normal. Lelia stârnea şi sfinţii zugrăviţi pe ziduri de biserică.
    - Să ştii că în provincie mentalitatea a rămas rigidă.
    - De unde eşti, Lelia?
    - Din Râmnicu Vâlcea. Ultimul an de liceu l-am făcut însă aici. Am stat la sora maică-mii.
    Fata se întrerupse. Îl zărise în sfârşit pe Luc şi se simţi dintr-o dată mult mai liniştită. Cristea ocupase o masă în apropierea orchestrei. Îl însoţea 46, înduminecat într-un costum sobru cu vestă şi papion. Părea un personaj din Opera de cinci parale în travesti.
    - Şi după aceea? se interesă încet Dragu.
    - A! Am dat la Institutul de teatru şi am căzut.
    - N-ai perseverat?
    Lelia îşi clătină buclele blonde.
    - N-am talent. Hai să zicem că fiind fotogenică aş fi intrat la cinematografie. Şi după treizeci şi cinci de ani ce făceam? Pelicula nu iartă. Dacă n-ai har, ca actriţă în maximum zece ani eşti perisabilă. Vin altele, tinere, fără riduri, "la modă."
    - Gândeşti teribil de lucid. N-ai încercat şi în altă parte?
    - Ţţ! M-am măritat.
    - Serios? Încă nu mi-ai spus.
    - Când era să ţi-o spun! râse Lelia. Dacă pui cap la cap orele petrecute împreună nu întrunim nici măcar o normă.
    - Cine e tipul? Mai există în viaţa ta? Hai, vorbeşte-mi, nu mă lăsa să te trag eu de limbă.
    Lelia ridică din umeri:
    - Era medic, cu cincisprezece ani mai mare ca mine. Te rog să mă crezi că ne-am iubit.
    - Slavă Domnului, respiră inginerul, că o spui la trecut.
    - Poate-l iubesc şi azi. Nu ştiu, adăugă visătoare.
    După cum Dragu îşi asorta restaurantul la victimă, Lelia îşi recita autobiografia trei sau patru variante bine puse la punct ţinând seama de hramul fraierului. Pentru Marian alesese basmul fermecătoarei tinere văduve, incapabilă să se desprindă de umbrele trecutului, dar care în bună parte corespundea realităţii.
    - A murit, explică, într-un accident de avion în Franţa. Se afla la un congres. Sunt doi ani de-atunci.
    - Îmi pare rău, îngână inginerul de circumstanţă. Scuză-mă că te întreb. Din ce trăieşti acum? N-ai deloc aerul unei salariate care aşteaptă chenzina, făcând socoteala că în sfârşit poate luna viitoare va reuşi să-şi cumpere rochia visată timp de un semestru.
    Lelia îşi coborî privirea.
    - Mi-a lăsat mult, foarte mult. În obiecte şi bani numerar.
    - Care se vor epuiza într-o zi.
    - Deocamdată trăiesc doar din dobânzi. Iar într-o zi, mă voi recăsători. O să-ţi par burgheză, adăugă roşind ("cum Dumnezeu reuşeşte?!", se minuna mereu, până la exasperare, 46), dar vreau să am măcar trei copii.
    "Îţi stau la dispoziţie, replică Dragu în gând. Uite o tehnică la care mă pricep binişor."
    Lelia se uită la cupa goală şi Dragu i-o umplu cu şampanie, fără să mai aştepte chelnerul.
    - E răsuflată. Trebuie să-mi promiţi că vii într-o zi la mine. Vreau să-ţi ofer un Binet 1910. Mai am câteva sticle de la taică-meu.
    Era una din pastilele preferate ale inginerului, făcând parte din repertoarul rezervat celor de nota 10 sau intelectualelor, rar, în crize acute de grandomanie, şoricuţelor. Sticlele existau, într-adevăr, dar goale. Ocazional, când voia să ia maul, le umplea cu Zarea obişnuită, în care punea o jumătate de linguriţă de bicarbonat, apoi improviza o mică toaletă de staniol. Toantele, ameţite de muzică, de alcoolul consumat înainte, de lumina difuză şi de farmecul inginerului, se lăsau impresionate de bubuitul formidabil al sticlei destupate. Unele îşi notau pe pachetul de ţigări, cu dermatograf, marca.
    Lelia îşi ridică privirea limpede:
    - Şi cu nevastă-ta ce faci? Am apreciat că m-ai avertizat chiar de la început că ai nevastă. Nu ştiu dacă eşti un om bun sau rău, dar, dat fiind startul, nu te văd mincinos şi asta înseamnă ceva.
    - Ai să te convingi că nu te înşeli. Dar fiindcă veni vorba de starea mea civilă. Cum de-ai acceptat să te întâlneşti cu un bărbat ocupat?
    - Mă simt extraordinar de bine cu tine, parcă am fi camarazi de-o viaţă. Ţi-am spus că intenţionez să mă recăsătoresc peste doi-trei ani. Până atunci însă vreau să mă distrez, dar mai ales să cunosc viaţa, oamenii. Tu nu eşti un personaj comun.
    - Deci mă studiezi. Mă aşteptam la ceva mai măgulitor, dar deocamdată mă mulţumesc şi cu atât. Dansezi?
    - Valabil tandemul, trebuie să recunoşti, aprecie Mielu 46. Gagiul e Neckermann, zici că-i din patria dolarului.
    Luc concedă zgârcit:
    - Mda, nu-i rău.
    El însă arăta foarte bine într-un ansamblu pus în circulaţie de Sfântul acum vreo douăzeci de ani, dar care continua să rămână în actualitate. Înfăţişarea masculină, un anume aer sportiv, altul decât cel al profesioniştilor, îi determina pe cei mai mulţi să-l califice spontan drept om al apelor sau aerului. De altfel, dintre toate ocupaţiile pe care şi le atribuia, în funcţie de împrejurări, avea predilecţie pentru cea de aviator.
    Îşi rezemă bărbia în mâinile încrucişate, observându-i pe cei doi. Într-adevăr făceau o pereche remarcabilă. Dansau decent un tango celebru, languros, ce-ţi purta gândul spre meleaguri cu excedent de soare şi băuturi cu multă gheaţă, dar nu crispat.
    Armonia desăvârşită nu era însă a perechii rodate, ci a două trupuri tinere, bine făcute, cu graţie firească. "În orice caz, îşi zise Cristea, îţi dai imediat seama că ăştia doi încă nu s-au culcat împreună."
    Fin observator, Luc se lăuda, şi nu fără temei, că-i este de ajuns o singură privire pentru a ghici starea socială şi materială, statutul civil, în fine, tot hramul unui individ.
    Cât priveşte cuplurile, îl amuza (în special în restaurante) să ghicească stadiul legăturii.
    "Sunt la prima ieşire, copiii se tatonează. Pe ăia de vizavi îi vezi? Cu gonzesa vopsită ca un drapel! Încă nu s-au sărutat. Nici blonda cu grasu! N-au făcut până azi amor, dar, după ce pleacă din birt, se lasă cu aşternut. Frumoşii de alături? Ascultă-mă pe mine, luna viitoare serbează cel puţin două cincinale de când nu se mai deranjează reciproc."
    - Măiculiţă! exclamă Mielu holbându-se. Fii atent, neamule, ce depou are dama în fustă verde! Uite-o acolo, lângă coloană, dansează cu un bărbos!
    Luc îşi întoarse privirea plictisit. Femeia, cam la vreo treizeci de ani, reprezenta exact genul lui Mielu. Chip drăgălaş, ochi drăcosi, bărbie dublă, şezut mai mult decât generos. Simţindu-se admirată, îşi conduse partenerul pe nesimţite spre masa escrocilor, făcând fiţe, adevărate acrobaţii cu fesele agresive.
    Lui Mielu 46 îi străluceau ochii.
    - Ce cotlete babane!
    - Mă, tu eşti nebun! spuse Cristea sincer consternat. Asta dacă-ţi dă un brânci, iei trenul de Chitila fără să mai treci prin gară. Te catapultează!
    - Nu-mi duce grija. O invit la noi la masă.
    - Auzi! Fără chestii din astea. Te trezeşti la căminul din Bolintin? Nu vreau scandal.
    - Stai ţeapăn, milord. Tipu-i mameluc, nu-şi ruinează bicepşii pentru o gagică. Dama mă place, ce mai! De cinci minute îmi arată ce dentist bun are...
    Într-adevăr, femeia râdea cu gura până la cercei, aruncându-le priviri directe, aproape agresive. Cristea dădu un bobârnac brichetei fine, cu marginile placate.
    - Te place pe dracu'!
    Mielu se ridică şi se îndreptă spre toaletă. Luc îl avertiză încă o dată:
    - Ai grijă! Nu vreau circ.
    Rămase pe gânduri, uitându-se după Lelia şi Dragu, care părăsiseră ringul. Se întreba dacă "safe-ul" inginerului merita eforturile Leliei şi riscurile pe care le presupunea implicit o eventuală devalizare.
    De câte ori o însoţea, umbră discretă, în astfel de întreprinderi, Cristea încerca un sentiment de autonemulţumire, foarte aproape de greaţă. Traficarea farmecelor iubitei ofensa bărbatul din el, o anume mentalitate extrem de virilă. Şi deşi era încredinţat că manevrele Leliei se opreau categoric la uşa tuturor dormitoarelor, presimţea că ţineau totuşi de arsenalul prostituţiei. Luc detesta proxeneţii. I se părea firesc să fure, să spargă, să escrocheze, dar găsea abject să comercializeze trupul femeii iubite. Iar în momente de mare sinceritate îşi spunea că, traficând graţiile Leliei, nu era mai puţin ticălos.
    În fond, Cristea avea veleităţi de burghez pus pe pricopseală. Visul lui era "marea lovitură", care-i va permite să ducă o viaţă de cetăţean cumsecade, în perimetrii materiali concepuţi de el. O vilă cu verandă (neapărat verandă, dă bine, sună bine, arată bine), "asezonată" cu obiecte de calitate (n-aveau fireşte să lipsească televizorul în culori şi video-casetofonul), o maşină imperialistă, o rezervă serioasă în aur şi valută.
    Toate alături de Lelia, bineînţeles, şi unul sau doi copii care să mişune în grădină, jucându-se cu un câine de rasă. Spre deosebire de alţi amici din tagmă, Luc nu viza un viraj spre occident.
    - Ce să facem acolo? îi explicase Leliei în nenumărate rânduri. Nu poţi fi bun meseriaş decât în ţara în care te-ai născut. Trebuie să cunoşti oamenii, deprinderile, unde trebuie să dai gaură, başca tehnica locală. Safe-urile lor nu seamănă cu casa de bani a lui Costică, responsabil la Restaurantul Răzoare. Pe urmă e concurenţa. Adică mă duc eu, tolomac de pe malul Dâmboviţei, să suflu în ciorba boşilor din Chicago?
    - Unii o fac, zâmbise Lelia. Există escroci internaţionali, capete de afiş pe listele Interpolului.
    - Există. Dar ăia sunt umblaţi, şcoliţi (ştiu cel puţin trei-patru limbi capitaliste), au tradiţie. Că trag la Ritz în Paris, la Royal în Monte Carlo sau la Hilton în New York, tot la îndemână sunt. Vorba aia, am fost o singură dată la Praga şi nu ştiam, la hotel Park, pe ce buton să apăs ca să evacuez WC-ul.
    - Astea se învaţă cel mai uşor. Chestia-i să ai bani.
    - Zi-mi unde e îngropată oala cu galbeni, că mă arunc într-acolo în pas gimnastic.
    - Adevărat, pentru o femeie e mult mai uşor.
    - Tot copil ai rămas, Lelia. Nu zic, eşti superbă, dar ştii ce concurenţă-i acolo? "Fetiţele" debutează la cincisprezece-şaisprezece ani, la douăzeci şi cinci eşti purie şi, dacă n-ai izbit-o, treci la sectorul marinari beţi, în speluncile din Marseille sau Barcelona. Iar gagicile sunt trăznet! Îmi spunea unul călătorit, şi tipu' nu-i un ageamiu, că cele mai frumoase muieri din Paris le-a văzut făcând trotuarul în Pigale. Baremi halotcele din Amsterdam cică stau în vitrină aşteptându-şi muşterii îţi taie pur şi simplu răsuflarea, zici c-ai picat în haremul lui Soliman Magnificul.
    - E chestie şi de noroc.
    Cristea îi prinsese amândouă mâinile:
    - Şi cu mine ce faci?
    Ridică privirea, uitând să tragă din ţigară. Mielu 46 se întorcea radios ţinând şoldana de braţ.
    - Faceţi cunoştinţă. Domnişoara Vali.
    Femeia chiţăi, întinzând o mână grăsulie cu degete strangulate de trei-patru inele banale şi de prost-gust, dar de care era foarte mândră.
    - Poţi să-mi spui Vali. E mai simplu.
    Avea o voce neaşteptat de subţire, piţigăiată, faţă de gabaritul generos. Emana un miros special de brună asudată. Stridentă era lăcomia de toate soiurile şi nuanţele de care părea impregnată întreaga făptură. O simţeai lacomă dinaintea unei mese copioase, în pat, la vederea unui portofel bine garnisit, mereu flămândă, avidă, nesăţioasă. Peste fusta verde purta un pulover care-i desena sânii enormi şi burleurile lăsate de sutien, dar amănuntul îl stimula teribil pe Mielu. Îi mângâia spinarea ondulată, iar ochii îi străluceau încântaţi.
    Cristea, fără să-i dea atenţie, se uită la Mielu:
    - Unde-i mocofanul?
    - Şi-a adus aminte că mâine semnează o condică, rânji Mielu. Bărbatul tău e în câmpul muncii, nu-i aşa, scumpete?
    - Nu-i deloc al meu, ciripi grăsana. Am fost colegi de liceu, atât.
    Cristea îi îndreptă o privire ascuţită.
    "Tu ai făcut liceul şi pe mine mă cheamă Dama cu camelii."
    Întoarse plictisit capul spre masa Leliei. Cei doi păreau adânciţi în discuţie, foarte ocupaţi şi încântaţi unul de celălalt. Cristea simţi o strângere de inimă. Dincolo de gelozia pe care încerca totdeauna să şi-o reprime, avea o stare de nelinişte nouă. Trăia sentimentul primejdiei, presimţea eşecul. Mai mult, nenorocirea.
    Vali, surprinzându-i încordarea şi direcţia privirii, îl măsură maliţioasă:
    - Îţi place cetăţeanca? E bine, nu zic, dar cu frumosul ăla de la masă îşi pârleşte manichiura. Ciuleşte receptorul, că ştiu ce vorbesc.
    - Adică?
    - Am cunoscut două tipe care s-au îmbătat cu verde de Paris din cauza lui.
    - I-auzi! se minună Mielu.
    - Pe cuvânt de sindicalistă. E inginer, procopsit are un coteţ ca'n Dallas dar fiară mare.
    - Adică? insistă Cristea.
    - Nu i-a scăpat fâţă pe care să-şi fi pus ochii. Fetele-i pică popice la picioare, gagiul are un lipici nemaipomenit, dar baiul e că în aşternut îşi prăpădesc nu numai acele de păr, dar şi inimioarele. Când se plictiseşte, cam după o lună, două, le şutează ca pe o coajă de portocală. Toantele îi plâng pe sub fereşti, câte două-trei o dată.
    Mielu o privi rânjind:
    - Tu n-ai fost toantă, nu-i aşa?
    - Nu! râse Vali. Pe mine nu m-a vrut el.
    Luc se crispă. Dragu săruta palma Leliei, care râdea. Ciudat! Lelia nu îngăduise nimănui până acum asemenea intimităţi. Şi râsul... Râsul acela senzual, din piept, pe care i-l cunoştea atât de bine. Cristea încleştă pumnii. Era râsul clipelor la care îşi închipuia că doar el avea dreptul.
    Lelia ţinea paharul lângă buze fără să soarbă din el. Surâdea vag, pe gânduri, neluându-şi ochii de la chipul inginerului.
    - Rămâne deci stabilit, rosti Dragu. Azi e miercuri. Sâmbătă bem împreună şampania Binet 1910.
    - Ascultă, zâmbi fata. Părerea mea e s-o păstrezi pentru o persoană mai competentă.
    - E plăcerea mea. În fond, era încântat de replica ei. "Nu-i proastă. Alelalte îmi înghiţeau motorina dându-mi să înţeleg că doar cu licori de juma' de secol sunt deprinse."
    - Şi cu doamna Dragu cum rămâne? Unde o expediezi?
    După zvâcnetul de nepăsare al umerilor, înţelese cât de puţin conta femeia aceea în viaţa lui. Apoi, pe neaşteptate, cu o surpriză care-i împietri o clipă obrazul, realiză cât de bine se simţea în compania inginerului. Că Marian Dragu îi plăcea, cum nu i-a mai plăcut nici un bărbat înaintea lui.
    "Şi Luc?" Îşi stăpâni pornirea instinctivă de a-şi întoarce capul spre masa lui Cristea. Nu-i era teamă de expresia de pe chipul lui. Îi era teamă de a ei. "Şi totuşi pe el îl iubesc. Ăsta mă amuză ca un căţel, ca o jucărie, ca un capriciu, ca un mărţişor..."
    - Nu-ţi face probleme, draga mea, spuse cu suficienţă şi ton de stăpân absolut Marian. Doamna Dragu n-a văzut-o pe maică-sa de astă-vară. Mi se pare normal şi cuviincios ca, după atâta vreme, să petreacă împreună la Caracal acest sfârşit de săptămână.
    Umplu din nou cupele:
    - Ultimul pahar, iubita mea!
    Era într-adevăr ultimul, dar n-o ştia.

                                                                   9.

                                        Joi seara, în conformitate cu un obicei care data de câţiva ani, Marian trecu s-o vadă pe maică-sa.
    O găsi ca totdeauna, în ţinută de vizită, coafată, parfumată; privind-o îţi venea să te uiţi instinctiv după mănuşi şi poşetă. Părea totdeauna gata să iasă pe uşă.
    Deux-pieces-ul lamat însă, de un verde adânc, mineral, smaragdul din deget şi escarpenii fini din antilopă cenuşie denunţau intenţii festive. Inginerul îi sărută obrazul întins cu mişcarea caracteristică a femeii care-şi menajează machiajul şi începu să râdă.
    - Străluceşti, ma chere, ca un pom de Crăciun.
    - Mersi, eşti amabil. Adică sunt stridentă, se strâmbă Zoe Dragu.
    - Nici gând. Pur şi simplu brillezi. la spune tu adevărul! Vreun crai? Îm?
    Zoe zâmbi cochet. Vorbe în vânt, desigur, dar era agreabil ca cineva să-şi închipuie că mai pot exista cuceriri în viaţa ei. Ultimul amant îl avusese cu doi ani în urmă. Cine spunea că dragostea-i bine venită la orice vârstă? Personajul trebuie să fi fost un nesimţit libidinos. Fă striptease la şaptezeci de ani, muşcă umărul sau buzele partenerului cu o proteză a două mii de lei bucata, zi-i iepuraş sau pisicuţă amantului-amantei, contemporani cu Răscoala Boxerilor.
    - Mon cher, vine o vreme când până şi celor mai neserioşi dintre noi ne vine mintea la cap. Mă duc la Lizeta, că are lume.
    - A avut lume şi altădată şi te-ai dus mai puţin gătită.
    - A venit Blanche în ţară.
     - Care Blanche?
    - Ei, care! Angeleasca, măritată Dupuis. Un oarecare Dupuis, zarzavagiu sau măcelar en gros, nu ştiu bine, dar Blanche îşi dă aere de parcă ar fi un de Guise.
    Marian începu să râdă. Acum ştia despre cine-i vorba. Măcelarul sau zarzavagiul era de fapt proprietarul câtorva supermagazine alimentare din Franţa. Fără exagerare, unul din regii capitalului.
    - Mă plictiseşte, continuă Zoe Dragu, s-o văd cum se uită la noi ca la nişte spălătorese falimentare, cum se făleşte cu ceasul de la Cartier, mantoul de la Sophie Sitbon, poşeta "un capriciu delicios, dragele mele" de la Kenzo etc.
    - Clar! înţelese Dragu aşezându-se la locul lui preferat, un fotoliu cu spatele spre fereastră.
    După ce Marian terminase facultatea, Zoe hotărâse să vândă apartamentul în care locuise cu bărbatu-său din 1940. "Eu, îi explicase fiului, nu sunt îndeajuns de bătrână, iar tu eşti de-ajuns de mare ca să avem dreptul la o viaţă personală. Nu suport să incomodez, dar nici să fiu incomodată."
    În consecinţă, îi dăduse o parte din bani lui Marian, iar cu restul achiziţionase un apartament pe Dimitrov, schimbat apoi cu o garsonieră dublă, pe Bulevardul Dacia, adevărată bijuterie: dale roşii în loc de parchet, lumini camuflate în antablament, baia căptuşită cu faianţă turquoise, boiserie de mahon.
    Inginerul îşi plimbă privirea asupra decorului familiar. După înstrăinarea apartamentului, maică-sa îşi păstrase obiectele preferate, îi îngăduise lui să-şi aleagă tot ce pofteşte, restul vânduse. Marian se stabilise de mult asupra pieselor pe care le va păstra după moartea Zoei. (N-o dorea, ţinea sincer la maică-sa.) Avea să reţină orologiul Second Empire, o piramidă încadrată de două obeliscuri, combinaţie de marmură neagră şi de Suedia; greoi, desigur, prea important, fără graţie, dar se potrivea cu colţarul baroc. Va păstra şi reproducerea după Murillo. Reproducerea Zoei n-avea cine ştie ce valoare, dar pictorul fusese îndemânatic şi tabloul, discret prin dimensiuni, avea să "dea bine", rapel cu gobelinul din sufragerie La vendidia, culesul strugurilor. Va vinde "chinezăriile", porţelanuri, jaduri şi miniaturi din fildeş, căci nu ţinea la arta orientală, ca şi biroul veneţian, sinistră mixtură sepulcrală de abanos şi sidef.
    - Cine mai vine? întrebă cu o curiozitate moale.
    Zoe îşi tamponă delicat nările cu batista.
    - În principiu, aceiaşi. Atena şi cu bărbatu-său, Gigeta e extraordinar ce s-a îngrăşat în ultima vreme...
     - Dă-i voie, râse Marian, la şaizeci şi opt de ani...
    - Şaptezeci şi unu, preciză apăsat Zoe, dar tot nu-i dau voie, a devenit repulsivă. Mă rog, avocatul Radian.
     - Tot craidon?
    - Mai sobru, după operaţia de prostată. Cine mai vine. A, da, Matilda şi, evident, Odobescu...
    - Mon colonel! exclamă inginerul pocnindu-şi călcâiele, fără să se ridice din fotoliu. Ce mai face?
    - Apropo de Ion.
    Zoe se opri. Îşi ţuguie buzele şi se uită la fiu-său clipind des.
    - Ce-i cu Ion?
    Evident, Marian cunoştea relaţiile dintre colonel şi Zoe. Împlinise doisprezece ani când, uitându-se pe gaura cheii în dormitor, îi văzuse dormind îmbrăţişaţi. Taică-său avea un proces în provincie. De câte ori îşi amintea de întâmplare, Dragu zâmbea. "N-am avut nici un şoc, n-a căzut nici un univers. În ziua aia aveam teză la istorie, «Războaiele punice» şi am copiat cu râvnă. De, eram blindat încă de atunci."
    - Dragul meu, nu trebuie să ţi-l descriu pe Ion, ştii că a fost toată viaţa un caraghios, dar păstra lotuşi anumite limite. Acum e de-a dreptul penibil. Cred că-i sclerozat.
    - Lasă preambulurile, mamă. În general, te exprimi mai direct.
    - Sunt atât de consternată eu însămi!
    - Ciudat! Tu nu vii uşor de-a dura!
    - Fără îndoială. Acum însă. Ideea e de-a dreptul fistichie. Gândeşte-te numai! Îşi închipuie că eşti ameninţat cu moartea.
    - Niciodată nu m-am simţit mai sănătos!
    - Nu fi imbecil, mon petit. Îi e teamă de un asasinat!
    - Asasinat?!
    - Textual. Ca soluţie, îţi sugerează să te refugiezi câţiva ani în provincie.
    Marian Dragu râse artistic. Hohote distincte subliniind aberantul temerii şi al soluţiei. Ceva însă în gargara de ilaritate răsuna nesigur, fals, şi Zoe Dragu îşi concentră privirea:
    - Marian! Te cunosc bine şi ştiu că nu eşti o pildă de virtute. N-am fost nici eu şi ar fi ridicol să-ţi pretind ţie mai mult.
    Inginerul o asculta cu buzele încleştate. (O venă pe care acum o observa Zoe prima oară îi zvâcnea sub ureche. Părea ceva viu, o râmă care se zvârcoleşte, o omidă, şi doamnei Dragu îi venea să întindă mâna s-o dea la o parte, s-o alunge.)
    - Mai ştiu, sau intuiesc că nu toate afacerile tale au fost tocmai... elegante, dar mi-am zis că asta-i negustoria... Spune-mi, dragul meu, există cineva pe care să-l fi supărat chiar atât de tare, să-l fi rănit atât de adânc încât să-ţi dorească moartea?
    Dragu se ridică şi începu să se plimbe prin odaie. Din când în când, lua câte un obiect în mână, îl răsucea, sau pur şi simplu îi schimba poziţia.
    - Vezi, mamă, există oameni şi oameni. Iar reacţiile diferă în funcţie de temperament, mentalitate, stare de spirit. I-am văzut pe unii făcând icter pentru că, la piaţă, au scos din portofel o hârtie de zece, convinşi fiind că dau una de cinci, iar vânzătorul, chilipirgiu, nu le-a atras atenţia şi evident nu le-a dat restul. Alţii, în schimb, acceptă cu seninătate că li s-a furat în tramvai o mie de lei sau că au spart un vas de preţ. "Dacă-mi rupeam o mână mă aranja mai bine?"
    - În consecinţă?
    - În consecinţă, consider că faţă de tot ce-am făcut, dar absolut tot, doar un nevropat, un nebun furios, ar putea să-mi dorească moartea.
    Se simţea însă îngrijorat, nu era la primul avertisment şi, dintr-o dată, vizita nu-i mai făcu plăcere. Rămase încă un sfert de oră schimbând fraze de circumstanţă, apoi ieşiră împreună şi o conduse pe Zoe până la prima staţie de taxiuri. Când maşina demară, doamna Dragu îi făcu un semn graţios cu mâna.
    Îl vedea pentru ultima oară.

                                                            10.

                                    Pe patul din dormitor, sacul de voiaj era aproape plin.
    Anca Dragu, în capot şi cu obrazul dat cu cremă, recapitulă cu glas tare:
    - Cred că am pus totul: vasăzică o bluză de schimb, foile cenuşii, furou, cămaşa de noapte. Trusa de cosmetice. A, da, să nu uit! Peria de dinţi. Rânji sinistru: Ar fi culmea. Tocmai peria de dinţi.
    Trase fermoarul doar pe jumătate şi duse sacul în vestibul. Marian nu era acasă, anunţase că întârzie la o canastă şi o rugase să noteze pe agendă numele persoanelor care-l caută în lipsă. Anca se executase conştiincios şi cu litere majuscule: Olga (cea mai isterică dintre toate!), Florina (perseverentă încă după şase luni de abandon), Andreea (miorlăială sâsâită), tovarăşa Doina de la organizarea muncii (trombon! tovarăşa de la... te caută la serviciu, nu acasă la zece noaptea!).
    Anca se trânti pe pat cu o carte, dar îşi dădu seama imediat că e incapabilă să se concentreze. "De-ar trece şi ziua de mâine! Să fie mai repede sâmbătă nu mai am răbdare."
    Starea aceasta de febrilitate o sfâşia. Nu mai ştia cu ce să-şi ocupe timpul.
    Spălase, călcase, îşi făcuse valiza cu două zile înainte.
    Scoase sticla de whisky din bar şi umplu sonda până la jumătate. În mod obişnuit, nu se atingea de băuturile străineşti, acestea fiind destinate decorului sau unor guri simandicoase care trebuiau zdrobite de un anumit modus vivendi.
    Însuşi Marian, când era singur, se mulţumea cu vodca autohtonă, eventual Havana Club. La "Vagabondu" (Johnnie Walker), Tovarăşul Nelu (Lord John), Cucu Ana (Queen Ann) etc, se uita cu duioşie de mamă, neîndrăznind să le atingă decât cu cârpa de praf.
    Anca sorbi cu voluptate din licoarea aurie. Nu fusese o băutoare, maică-sa, zgârcită şi austeră, nu-i îngăduise nici măcar o linguriţă de bere sau vin chiar în sărbători, şi îşi amintea azi amuzată că, până a se căsători cu Marian, nu comanda în restaurante decât limonadă sau pepsi.
    Nu pentru că s-ar fi ambalat cu Marian, abstinent din patologică dorinţă de conservare. Constatase însă că serile, nopţile în care lipsea le îndura mai uşor, fantezia până la obscen de plastică, imaginându-şi partidele lui cu diverse partenere pierdea din acutul contururilor şi cel puţin adormea. Se trezea în zori cu gura uscată, ochii injectaţi şi obrazul ciudat de întins. Buhăiala, în fază incipientă, îi dădea un aer de prosperitate.
    Colegele o întrebau numele cosmeticienei. Anca răspundea invariabil: o cheamă Vodca.
    Prietenele râdeau câş: "A început şi asta să se creadă spirituală."
    Acum, turnându-şi al treilea pahar, decise definitiv că alibiul ei era perfect, că întreaga combinaţie nu prezenta nici o fisură. Nu era o concluzie îmbujorată cu efectul alcoolului, se simţea sigură. Amănuntele le pusese la punct perfect lucidă şi reflectând vreme de săptămâni.
    "Sâmbătă dimineaţa voi fi o femeie văduvă." Se auzea declarând cu obrazul desfigurat de durere şi păr răvăşit (obligatoriu răvăşit, dă un aer nenorocit, mai eficace decât lacrimile) anchetatorului:
    "Am luat trenul de ora şase şi cinci spre Caracal. (Fii atentă! Nu uita să iei bilete şi pune şalul persan e ca un stindard pentru ca ulterior casieriţa să te poată identifica.) Nu ne-am certat. Am plecat pur şi simplu s-o văd pe mama. E singură, în vârstă, n-am fost la ea de astă-vară. Apoi mi s-a telefonat de la procuratură... Altceva nu ştiu nimic..."
    - Ba ştii, fetiţo, continuă cu glas tare. Te vei trezi ca de obicei înaintea lui Marian, îi vei pudra peria de dinţi cu cianură. O să aştepţi până crapă, ştergi toate urmele în linişte şi pleci cu trenul următor, de nouă patruzeci. La ora aceea, n-avea cine s-o vadă părăsind blocul. Dobreştii erau la băi, bătrâna Scurtu era în spital, Cernat nu ieşea înainte de douăsprezece, poştaşul venea după prânz.
    Până stinse lumina, Anca se delectă gândindu-se la modelul rochiei de doliu.
    "După şase luni, am s-o port cu perle... dă foarte distins."
    Adormi. În timpul somnului întinse mâna căutând reflex trupul bărbatului. Degetele se înfipseră crispate în aşternutul rece.

                                                             11.

                                  În mintea Olgăi Gabrelotti răsuna, refren insuportabil, discuţia cu Marian.
    - Draga mea, a fost frumos, dar acum a trecut. Fii înţelegătoare.
    - Mie nu mi-a trecut.
    - Ţi se pare. Sunt convins că exagerezi.
    Reuşise să-i vorbească dând buzna peste el la institut. Năvălise în birou ca o furie şi se proptise dinaintea biroului şuierând:
    - Îţi baţi joc de mine?
    Jenat de privirile sarcastice ale colegilor, Dragu se ridicase şi, luând-o afectuos de braţ, o scosese pe coridor.
    - Nu vrei să discutăm în altă parte?
    - Aici!
    - Olga, fii rezonabilă.
    - De cinci zile te ascunzi de mine, acum nu mai scapi.
    - Facem o convenţie. Mă aştepţi la patru jumătate în staţie.
    Intraseră apoi într-un birt modest. Dragu încercase să-i explice dialectic şi cu toate menajamentele că legătura nu-l mai interesează.
    - În definitiv nu ţi-am ascuns că sunt însurat, nu m-am angajat cu nimic.
    Olga îl sfârtecase cu privirea.
    - Vrei să-mi spui că te-ai întors la nevastă-ta? Că de dragul ei mă concediezi?
    - De ce nu? E o femeie onorabilă, drăguţă şi la care ţin foarte mult. Ca dovadă, nicio clipă nu m-am gândit s-o abandonez. Ţi-am promis vreodată s-o fac?
    Adevărat, nu-i făgăduise, dar faptul în sine i se părea Olgăi un amănunt lipsit de importanţă. Temperament pătimaş, vulcanică până aproape de patologic, neobişnuită să-şi frâneze poftele, nu suporta organic să-i stea ceva sau cineva în cale. Părinţii, divorţaţi pe când era copil de şcoală primară, nu o struniseră. Foarte tineri atunci când se despărţiseră, având fiecare o viaţă privată agitată şi încercând vagi remuşcări faţă de Olga, încercau să-şi panseze conştiinţa făcându-i cadouri costisitoare, răsfăţând-o în timpul liber. Şi-o azvârleau unul altuia şi fetiţa, până la terminarea liceului, îşi plimba garderoba prin taxiuri din Cotroceni la Domenii.
    De câte ori era expediată "te muţi la taică-tău" sau "mergi la maică-ta" primea "bacşiş" o pereche de blugi, ghete mocasin, un lănţişor de aur.
    Se căsătorise la nouăsprezece ani, cu un coleg de facultate, un băiat frumuşel, blond ca un arhanghel, domol. După câteva reprezentaţii însă de impetuozitatea din partea Olgăi, o luase la goană iepureşte, întorcându-se la părinţi...
    "Şi-a găsit o târfă! Ei bine, nu, dragul meu! Cu mine nu merge. Şi nu merge, pentru că nu pot trăi fără tine. N-o să fii al meu, dar nici al alteia nu vei fi, chiar dacă îmi rup capul! Mi-e absolut indiferent, orice s-ar întâmpla."
    Planul i se părea excelent şi eficace, ca toate soluţiile simple: Marian avea sâmbătă SRL. Nevastă-sa va fi plecată în provincie după cum îi comunicase ea însăşi. La prânz îi va suna la uşă cu un buchet de flori şi o sticlă de whisky.
    "Nu mai am nicio pretenţie, bem pentru despărţire, îţi urez noroc!"...
    Verdele de Paris avea să desăvârşească restul.

                                                          12.

                             Anton Cernat închise aparatul de radio. Îi deranja gândurile. Pe chipul parcă de lemn, doar privirea încordată vieţuia. Stătea în fotoliul orientat spre fereastră, uitându-se fix la cerul cenuşiu de iarnă.
    "Mai sunt două săptămâni până la Crăciun. Nici atâta. Ei bine, pe ăsta o să-l rateze. "
    Îşi aminti iar, clocotind de furie, de alte sărbători când făcuse sacrificii mai ales în anii grei de după război pentru ca "să se bucure băiatul". Şi toate numai din pricina Elvirei: "Noi n-avem copii, îi suntem naşi, o să ne fie de ajutor la bătrâneţe."
    - Am avut pe dracu'! mârâi Cernat uitându-se cu ură la fotografia Elvirei, al cărei obraz i se părea acum puhav, ochii palizi, mustind de idioţenie. Tu baremi ai crăpat înainte de a-ţi admira opera, iar mie, vezi bine ce ajutor îmi dă! Brânci în groapă!
    Când Marian împlinise optsprezece ani, Elvira, cu aceleaşi argumente oscilând între calculul meschin al investiţiilor pentru viitor şi afecţiunea caracteristică femeii care şi-a pierdut copilul şi acum îi căşunează pe odrasla vreunui neam sau al câte unui vecin şi începe să-l plouă cu dragoste anormală şi cadouri, îl determinase să-i dăruiască ceasul lui de aur, un Loginnes de buzunar cu patru capace. Vezi Doamne, majoratul!
    "Ce dobitoc am fost! Cu ce naiba m-a ameţit? Măcar de aş fi iubit-o, măcar de m-ar fi făcut fericit în pat! Sau să-mi fi păsat de bătrâneţe. Eram sănătos tun, nici acum nu-s bolnav iar toţi ai mei au trăit peste optzeci de ani şi nici unul n-a murit în baston sau cărucior."
    Greşeala cea mai mare o săvârşise însă când renunţase la propria lui locuinţă şi se mutase la "canalie". Băiatul n-avea maşină. "Ptiu! scuipă spre propria-i imagine din oglindă: Bătrân sclerozat!" Se gândise însă că odaia e complet separată, cu duş, şi după chef ar fi participat sau nu la viaţa tinerilor Dragu. Când nu mai avusese nimic de obţinut de la el, Marian încuiase definitiv uşa corespondentă.
    - Aici te-a ars, finule! rânji Anton Cernat. Am cheia. O să intru peste tine şi înainte de a-ţi face cruce avu un gest semnificativ Kaput! Amin! Şi asta cât de curând. Dacă nu eu.
    Îl înecă un acces de tuse. Când isprăvi, se apropie de calendar. Fără să fie propriu-zis credincios, bătrânul îşi închipuia că o crimă săvârşită chiar în timpul sărbătorilor de Crăciun ar cântări mai greu la judecata cea mare. De aceea, devansase data crimei.
    Rămăsese pentru sâmbătă 15 decembrie.

                                                                13.

                                       Piatra scăpăra  splendid la lumina veilleusei. Era un smaragd de trei carate instalat pe o crenguţă de briliante. Un model de acum circa o sută cincizeci de ani, dar "anticele" aveau picanteria lor, se purtau din nou alături de străbunii nobili.
    Pe doctorul Alfred Mircescu îl umfla râsul când auzea câte o cuconiţă (în materie de snobism, femeile deţin campionate), prima sau a doua generaţie după WC-urile cu faianţă de lemn de un par te ţii, cu celălalt dai după câini pomenind în treacăt de bunica Sturdza sau verii Ghiculeşti.
    Cu surâs condescendent, spre sporirea notei de autentic şi justificarea numelui plebeu, un "escu" oarecare, strecurau şi câte o mezalianţă; mariajul neconvenabil era determinat în general fie de pasiunea bunicii pentru un mişel de rând, ofiţer de obicei, sau de falimentul bunicului prinţ, care fatal dusese la însoţirea cu un negustor bogat.
    În continuare, "strănepoata" Callimachilor, sau Ghiculeştilor, sau Mavrocordaţilor îşi arăta inelul, broşa ori brăţara rostuite de pe la bătrâne, autentice aristocrate ajunse în mizerie:
    - Uite vezi, ăsta îl am de la bunica (sau stră, sau mătuşa mare, sau). Era născută Cantacuzino. Din păcate, au rămas doar câteva piese. Apoi, cu oftat şi surâs resemnat: Ştii cum a fost atunci, după ce s-au schimbat vremurile. S-a pierdut totul.
    Artistele în materie făceau rost şi de fotografii vechi, cucoane şi domni importanţi în straie bogate plini de giuvaeruri vezi pozele de la Bellu. Erau preferate burţile cu veste şi hara-kiri de lanţuri pe care le presimţeai scumpe şi grele la cântar, barbetele şi mustăţile a la Franz-Josef, uniformele de generali de la 1877, crinolinele şi umerii goi, ori, dimpotrivă, cascadele de dantele Bruxelles ori Valenciennes, a la Marie Stuart.
.........................................................................