Capcană pentru vise, Stephen King

.............................................................................
                                         12-13

                          Jonesy jucă doierul din mâna de cărţi a lui Duddits - nu era un început rău, de fapt - apoi jucă un şapte din propria sa mână. Astea făceau nouă. Duddits avea un şase în mână; întrebarea era dacă...
    - Şase pentru cincisprezece, spuse vocea dinspre capcana pentru vise. Cincisprezece pentru doi. Pupă-mi aşezătoarea!
    Jonesy râse fără să-şi dea seama. Duddits era, sigur că da, dar, pentru o clipă, păruse a fi vocea lui Beav.
    - Haide şi-aruncă odată.
    Şi urmări fascinat cum unul dintre jetoanele de pe tăblie se ridică, pluti şi se aşeză înapoi jos în a doua gaură de pe Firth Street.
    Dintr-o dată, înţelese un lucru.
    - Ai ştiut să joci tot timpul ăsta, nu-i aşa, Duds? Aruncai jetoanele aiurea doar ca să ne faci pe noi să râdem.
    Gândul acesta aduse lacrimi proaspete în ochii lui. Toţi acei ani crezuseră că ei se joacă cu Duddits, când, de fapt, el se jucase cu ei. Şi, în acea zi, în spatele depozitului Fraţilor Tracker, cine pe cine găsise? Cine pe cine salvase?
    - Douăzeci şi unu, spuse el.
    - Treizeci şi unu pentru doi. Dinspre capcana pentru vise. Şi, încă o dată, mâna nevăzută ridică jetonul şi-l aşeză două găuri mai departe. Nu-l pot citi, Jonesy.
    - Ştiu.
    Jonesy jucă un trei. Duddits strigă treisprezece, iar Jonesy îl jucă din mâna lui Duddits de cărţi.
    - Dar tu-l poţi. Tu îi poţi vorbi.
    Jonesy îşi jucă propriul doier şi duse jetonul cu două găuri mai departe. Duddits jucă o carte, mută jetonul o gaură pentru ultima carte, iar Jonesy gândi:
    Mă bate un retardat - ca să vezi.
    Doar că acest Duddits nu era retardat. Era extenuat şi era pe moarte, dar nu era retardat.
    Jucară toate cărţile din mână; Duddits era cu mult înainte, chiar dacă era tabla de joc a lui Jonesy. Jonesy adună cărţile la un loc şi începu să le amestece.
    - Ce vrea el, Jonesy? Ce vrea în afară de apă?
    Crimă, gândi Jonesy. Îi place să omoare oameni. Dar ajunge cu asta. Te rog, Doamne, ajunge cu asta.
    - Şuncă, spuse el. Îi place şunca.
    Începu să amestece cărţile... apoi îngheţă, când Duddits îi umplu mintea. Adevăratul Duddits, tânăr, şi puternic, şi gata de luptă.

                                                   16.

                             În spatele lor, pe banchetă,  Duddits mormăi puternic. Henry se întoarse şi văzu sânge proaspăt, roşu ca birusul, curgându-i din nări. Chipul îi era schimonosit într-o crampă îngrozitoare de concentrare. Sub pleoapele închise, pupilele ochilor se mişcau cu viteză stânga-dreapta.
    - Ce-i cu el? întrebă Owen.
     - Nu ştiu.
    Duddits începu să tuşească: sunete adânci, ca de plămâni sfâşiaţi. Sângele ţâşni printre buzele lui asemenea unei ploi miniaturale.
    - Trezeşte-l, Henry! Pentru numele lui Cristos, trezeşte-l!
    Henry îi aruncă lui Owen Underhill o privire speriată. Se apropiau acum de Kennenbunkport, la mai puţin de treizeci şi doi de kilometri de graniţa cu New Hampshire, la o sută şaptezeci şi şapte de kilometri de Bazinul Quabbin. Jonesy avea o fotografie cu Quabbin pe peretele din biroul lui; Henry o văzuse. Şi, în apropiere de el, în Ware, avea şi o căsuţă de vacanţă.
    Duddits strigă: un singur cuvânt repetat de trei ori printre accese de tuse.
    Picăturile de sânge nu erau multe, nu încă, îi ieşeau din gură şi din gât, dar, când aveau să înceapă să i se frângă plămânii...
    - Trezeşte-l! Spune că-l mănâncă! Nu-l auzi...
    - Nu spune că-l „mâncă".
    - Ce spune, atunci? Ce?
    - Spune şuncă.

                                                     17.

                               Eternitatea care își spunea Dl Cenușiu - care se gândea la sine drept Dl Cenușiu - avea  o problemă gravă, dar cel puţin el (EL) ştia care e aceasta.
    Prevenit înseamnă pregătit, era felul în care se gândea Jonesy la acest lucru. Erau sute de astfel de zicători în cutiile de carton ale lui Jonesy, mii poate. Pe unele, Dl Cenuşiu le găsea extrem de neinteligibile - Pentru un cal orb, o aprobare din cap e la fel de bună ca trasul din ochi era una, Ce dai, aia primeşti era alta - dar Prevenit înseamnă pregătit era una bună.
    Problema lui putea fi cel mai bine rezumată de sentimentele pe care le avea pentru Jonesy... şi, desigur, simplul fapt că simţea ceva era destul de rău-prevestitor.
    Îşi putea spune:
    Jonesy e acum izolat şi problema mea e rezolvată; l-am introdus în carantină exact aşa cum au încercat militarii să ne introducă pe noi. Mă simt urmărit - gonit, de fapt - dar, doar dacă nu apare vreo defecţiune la motor sau vreo pană de cauciuc, nici unul dintre cele două grupuri de urmăritori nu are vreo şansă de-a mă prinde. Am un avans mult prea mare.
    Acestea erau faptele - adevărat - dar nu aveau pic de savoare. Ceea ce avea savoare era gândul de-a se duce la uşa în spatele căreia se afla încarcerată îndărătnica lui gazdă, care striga: „Te-am rezolvat,  nu-i aşa? Ţi-am rezolvat căruţa mică şi roşie, nu-i aşa?"
    Ce avea o căruţă, roşie sau de altă culoare, de-a face cu această situaţia, Dl Cenuşiu nu ştia, dar era un glonţ emotiv de un calibru destul de mare din dotarea lui Jonesy - avea o rezonanţă copilărească profundă şi satisfăcătoare. Apoi, i-ar scoate limba lui Jonesy (limba mea, gândi Dl Cenuşiu cu o satisfacţie de netăgăduit) printre buze şi i-ar face „vechea fentă cu urzica".
    Cât despre urmăritori, voia să lase pantalonii lui Jonesy în vine şi să le-arate fesele lui Jonesy. Acest gest era la fel de lipsit de sens ca şi Ce dai, aia primeşti, la fel de lipsit de sens ca şi Căruţa mică şi roşie, dar voia s-o facă. Se chema „expunerea găurii din cur" şi voia s-o facă.
    Dl Cenuşiu îşi dădu seama că era infectat cu birusul acestei lumi. Începea cu sentimentele, mergea mai departe spre descoperirile senzoriale (gustul mâncării, plăcerea incontestabilă de-a-l face pe poliţist să-şi lovească fruntea de peretele faianţat din baie - bum-bum-ul înfundat produs), după care mergea mai departe spre ceea ce Jonesy numea lucruri mai importante.
    Era o glumă, potrivit D-lui Cenuşiu, nu era prea diferit de faptul de-a spune căcat mâncării digerate sau genocid purificării rasiale. Şi, totuşi, actul de-a gândi prezenta punctele lui de atracţie pentru o fiinţă care existase întotdeauna ca parte a unei minţi vegetative, un fel de inconştienţă avansată intelectual.
    Înainte să-l reducă la tăcere Dl Cenuşiu, Jonesy îl sfătuise să renunţe la misiunea lui şi, pur şi simplu, să se bucure să fie om. Acum descoperi în el această dorinţă, în vreme ce mintea lui armonioasă de dinainte, mintea lui inconştientă începu să se fragmenteze, să se preschimbe într-o mulţime de voci contradictorii, unele dorind A, altele dorind B, altele dorind Q la pătrat şi împărţit la Z. Ar fi crezut că astfel de trăncăneli sunt îngrozitoare, sâmburele nebuniei.
    În schimb, descoperi că-i place ciorovăiala.
    Mai era şunca. Mai era „sexul cu Carla" pe care mintea lui Jonesy îl cataloga drept un act extrem de plăcut, implicând în acelaşi timp un racord senzorial şi unul emotiv. Mai era şofatul cu viteză, şi ringul mare de dans din barul lui O'Leary de lângă Parcul Fenway, şi berea, şi formaţiile care nu fac playback şi care cântă tare, şi Patty Loveless cântând „Blame it on your lyin cheatin cold deadbeatin two-timin double-dealin mean mistreatin lovin heart" (indiferent de ce însemna asta). Mai era şi felul în care se vedea pământul când se ridica ceaţa într-o dimineaţă de vară. Şi crima, desigur. Mai era şi asta.
    Problema lui era că, dacă nu încheia afacerea aceasta curând, s-ar putea să n-o mai termine niciodată. Nu mai era demult un birum; era Dl Cenuşiu. Cât mai era până să-l lase şi pe Dl Cenuşiu în urmă şi să devină Jonesy?
    Asta n-o să se întâmple, gândi el. Apăsă pedala de acceleraţie până la podea şi, deşi nu mai avea de unde, Subaru-ul mări puţin viteza. Pe bancheta din spate, câinele chelălăi... apoi strigă de durere. Dl Cenuşiu îşi extinse mintea şi atinse birumul care creştea înăuntrul câinelui. Creştea cu viteză. Aproape prea repede. Şi, poftim încă ceva - nu simţi nici un pic de plăcere întâlnindu-i mintea, niciun pic din căldura ce apare atunci când un cineva îşi întâlneşte semenul. Mintea birumului părea rece... râncedă...
    - Străină, murmură el.
    Cu toate acestea, o linişti. Când va azvârli câinele în rezerva de apă, birumul va trebui să fie încă înăuntrul lui. Va avea nevoie de timp să se adapteze. Câinele se va îneca, dar birumul va continua să mai trăiască o vreme, hrănindu-se cu corpul mort al câinelui, până ce va veni timpul. Dar, mai întâi, trebuia neapărat să ajungă acolo.
    Nu mai avea mult de mers.
    Conducând spre vest pe l-90, trecând pe lângă orăşele (balegi, le numea Jonesy în gând, dar fără pic de afecţiune) precum Westborough, Grafton şi Dorothy Pond (se apropiau acum, mai aveau poate doar şaizeci şi cinci de kilometri), căută un loc unde să-şi aşeze noua şi neliniştita conştiinţă şi de unde să nu-i creeze nicio problemă.
    Încercă la copiii lui Jonesy, dar dădu îndărăt - teren mult prea sentimental. Încercă la Duddits din nou, dar acolo era încă vid; Jonesy furase aceste amintiri. Într-un sfârşit, se mulţumi cu munca lui Jonesy, aceea de-a preda istorie, şi cu specialitatea lui, care era fascinantă într-un fel revoltător.
    Între 1860 şi 1865, se părea, America se împărţise în două, aşa cum făceau şi coloniile de birus la finele fiecărui ciclu evolutiv. Existaseră tot soiul de motive, cel mai important dintre ele fiind problema „sclavagismului", însă, iarăşi, asta era ca şi când i-ai spune căcatului sau vomei mâncare digerată. „Sclavagismul" nu însemna nimic. „Dreptul la moştenire" nu însemna nimic. „Apărarea integrităţii Uniunii" nu însemna nimic. În esenţă, nu făcuseră decât ceea ce făceau creaturile astea mai bine: se „enervaseră", care însemna acelaşi lucru cu „înnebuniseră", doar că era mai uşor de acceptat la nivel social. Oh, dar se petrecuse totul la o scară atât de mare!
    Dl Cenuşiu cerceta cutii la rând de arme fascinante - flinte, ghiulele, proiectile mici, tunuri, baionete, mine antipersonal - când se infiltră o voce.
    şuncă
    Împinse gândul în lături, deşi stomacul lui Jonesy ghiorăi. I-ar plăcea nişte şuncă, da, şunca era cărnoasă, şi unsuroasă, şi alunecoasă, şi săţioasă într-un fel primitiv, fizic, dar acum nu era momentul. Poate după ce va fi scăpat de câine. Atunci, dacă va avea timp înainte să-l ajungă ceilalţi din urmă, va putea să mănânce până ce va muri, dacă asta va vrea. Dar acum nu era momentul. Trecând pe lângă Intrarea 10 - mai avea două de trecut acum - îşi întoarse gândul înapoi la Războiul Civil, la oamenii albaştri şi la oamenii cenuşii fugind prin fum, strigând şi înjunghiindu-se reciproc în stomac, aranjând căruţe mici şi roşii fără număr, descărcând muniţia din armele lor în ţestele duşmanilor lor, dând naştere acelor poc-poc-uri scârboase, şi...
    şuncă
    Stomacul lui mai dădu un rateu. Saliva ţâşni în gura lui Jonesy şi el îşi aminti de Dysart's, de fâşiile maronii şi crocante de pe farfuria albastră, le ridicai cu degetele, textura lor era tare, era textura cărnii moarte şi gustoase...
    Nu am voie să mă gândesc la asta.
    Un claxon ţipă iritant, făcându-l pe Dl Cenuşiu să tresară, făcându-l pe Lad să scâncească. Intrase pe banda greşită de circulaţie, pe ceea ce mintea lui Jonesy numea „contrasens", şi acum se trase în lături să lase unul din camioanele acelea mari, rulând mai repede decât putea rula Subaru-ul, să treacă pe lângă el. Stropi parbrizul maşinii mici cu apă murdară, orbindu-l pentru o clipă, şi Dl Cenuşiu îşi spuse:
    - Te prind te omor, te bat până-ţi scot birusul din cap şofer nechibzuit ce eşti, pac-pac, îţi rezolv căruţa căruţa mică şi ro....
    sandviş cu şuncă
    Acesta fu ca o împuşcătură în ţeastă. Se luptă cu gândul, dar forţa lui era ceva cu totul nou. Putea fi oare vorba de Jonesy? Cu siguranţă nu, Jonesy nu era atât de puternic.
    Însă, dintr-o dată, i se păru că nu e decât un stomac, iar acel stomac era gol, îl durea, tânjea. Precis s-ar putea opri doar atât cât să-l potolească. Dacă nu va face asta, ar putea ieşi cu maşina direct în...
    sandviş cu şuncă!
    şi maioneză!
    Dl Cenuşiu scoase un ţipăt nearticulat, fără să-şi dea seama că începuse să saliveze nestăpânit.

                                                         18.

                               - Îl aud! spuse Henry brusc.
    Îşi duse pumnii la tâmple, parcă să oprească o durere de cap.
    - Cristoase, ce mai doare! E-atât de înfometat.
    - Cine? întrebă Owen.
    Tocmai trecuseră graniţa interstatală în Massachusetts. În faţa maşinii, ploaia cădea în fâşii argintii, oblice, suflate de vânt.
    - Câinele? Jonesy? Cine?
    - El, spuse Henry. Dl Cenuşiu.
    Se uită la Owen; o neaşteptată undă sălbatică de speranţă îi sclipea în privire.
    - Cred că trage pe dreapta. Cred că se opreşte

                                                           19.

                                    - Șefu!
    Kurtz era pe cale să aţipească din nou când se întoarse Perlmutter - nu fără un anume efort - şi i se adresă. Tocmai trecuseră de ghişeele pentru plata accesului pe autostrăzile din New Hampshire; Freddy Johnson avusese grijă să aleagă o bandă cu un ghişeu automat de preluare a fiselor (se temuse ca nu cumva un încasator, fiinţă umană, să bage de seamă putoarea din cabina Humvee-ului, luneta spartă şi armele... sau toate trei).
    Kurtz se uită cu interes la faţa buimacă, udă de transpiraţie a lui Archie Perlmutter. Cu fascinaţie, chiar. Unde era birocratul incolor numărător de boabe, purtătorul de servietă la birou şi de mapă pe teren, cu părul întotdeauna perfect pieptănat şi cu cărarea parcă trasă cu liniarul mereu pe partea stângă? Bărbatul care, pentru nimic în lume, nu se putea obişnui să nu folosească expresia să trăiţi?
    Bărbatul acesta dispăruse. Deşi fiind destul de osoasă, i se părea că faţa lui Pearly se umflase oarecum.
    Se transformă în Mama Joad, gândi Kurtz şi aproape chicoti.
    - Şefu', încă mi-e sete.
    Pearly aruncă o privire pofticioasă la Pepsi-ul lui Kurtz, apoi dădu drumul unei alte băşini putrede.
    Mama Joad cântând la trompetă în iad, îşi spuse Kurtz şi, de data aceasta, chiar chicoti. Freddy înjură, dar cu dezgustul de înainte; acum păru resemnat, aproape plictisit.
    - Mă tem că ăsta-i al meu, bătrâne, spuse Kurtz. Şi mi-e oleacă secat şi mie gâtlejul.
    Perlmutter începu să vorbească, apoi se crispa când îl lovi o undă nouă de durere. Se băşi iarăşi, sunetul fiind mai subţire acum, nu al unei trompete, ci sunetul scos de un copil netalentat suflând într-o piculină. Ochii i se îngustară, deveniră vicleni.
    - Dă-mi un gât şi-ţi spun ceva ce sigur vrei să ştii.
    O pauză.
    - Ceva ce sigur trebuie să ştii.
    Kurtz medita la asta. Ploaia plesnea maşina pe o parte şi intra prin luneta spartă.
    Blestematul ăsta de geam era o adevărată pacoste, lăudat fie Iisus, mâneca jachetei lui era udă leoarcă, dar va trebui să suporte inconvenientul. Cine era răspunzător de luneta spartă, la urma urmei?
    - Tu eşti, spuse Pearly, şi Kurtz tresări.
    Treaba asta cu cititul gândurilor era pur şi simplu prea ciudată. Credeai că te obişnuieşti cu ea şi apoi îţi dădeai seama că nu, negativ, nu te obişnuiseşi.
    - Tu eşti răspunzător. Aşa că dă-mi dracului un gât de Pepsi. Şefu'.
    - Ai grijă cum vorbeşti, dospitule, tună Freddy.
    - Spune-mi ce ştii şi-ţi dau cât a mai rămas.
    Kurtz ridică sticla de Pepsi şi o scutură în faţa privirii torturate a lui Pearly. Kurtz nu făcu asta fără un soi de dispreţ de sine comic. Cândva, condusese unităţi întregi şi se folosise de ele ca să modifice întregi regiuni geografice. Acum, sub comanda lui se aflau doi oameni şi o băutură carbogazoasă. Căzuse în dizgraţie.
    Mândria îl trăsese în jos, lăudat fie Domnul. Poseda mândria lui Satan şi, dacă ăsta era un cusur, era unul de care cu greu te poţi dezbăra.
    Mândria e cureaua care-ţi ţine pantalonii pe tine chiar şi atunci când aceştia au dispărut.
    - Promiţi?
    Limba acoperită cu puf roşu a lui Pearly ieşi printre buze şi udă buzele uscate.
    - Să mor dacă mint, spuse Kurtz solemn. La dracu, bătrâne, citeşte-mi gândurile dacă nu crezi!
    Pearly îl studie pentru o clipă, iar Kurtz aproape că simţi degetele scabroase ale bărbatului (sub fiecare unghie îi creşteau acum mănunchiuri de excrescenţă roşie) pipăindu-i mintea. O senzaţie cumplită, dar o îndură.
    Într-un sfârşit, Perlmutter păru satisfăcut. Dădu din cap.
    - Aflu mai multe chiar acum, spuse el, după care vocea îi slăbi până la o şoaptă îngrozită, conspirativă. Mă mănâncă de viu, ştii. Îmi mănâncă intestinele. Simt asta.
    Kurtz îl mângâie pe braţ. Chiar acum treceau pe lângă un panou pe care scria BUN VENIT ÎN MASSACHUSETTS.
    - O să am grijă de tine, băieţaş; ţi-am promis asta, nu-i aşa? Între timp, spune-mi ce ştii.
    - Dl Cenuşiu se opreşte. Îi este foame.
    Kurtz nu-şi luase palma de pe braţul lui Perlmutter. Acum, strânse priza, transformându-şi unghiile în gheare.
     - Unde?
    - Aproape de destinaţia lui. La un magazin. Pe o voce copilărească, tărăgănată, care-i făcu lui Kurtz piele de găină, Archie Perlmutter spuse: „Momeală bună, să-ţi ajungă o săptămână! Momeală bună, să-ţi ajungă o săptămână!" Apoi, revenind la un ton mai normal: Jonesy ştie că Henry, şi cu Owen, şi cu Duddits vin. Din cauza asta l-a făcut pe Dl Cenuşiu să se oprească.
    Gândul că Owen îl va prinde din urmă pe Jonesy/Dl Cenuşiu îl umplu pe Kurtz de panică.
    - Archie, ascultă bine la mine.
    - Mi-e sete, se plânse Perlmutter. Mi-e sete, fiu de căţea ce eşti.
    Kurtz ridică sticla de Pepsi în faţa ochilor lui Perlmutter, dar îl plesni peste mână când acesta se întinse s-o ia.
    - Ştiu Henry, Owen şi Dud-Duts că Jonesy şi Dl Cenuşiu s-au oprit?
    - Duddits, prost bătrân ce eşti! mârâi Perlmutter, apoi gemu de durere şi se prinse de stomac, care pornise din nou să se umfle.
    - Dits, dits, Dud-dits! Da, ştiu!
    - Duddits a dat o mână de ajutor să-l înfometeze pe Dl Cenuşiu! Au făcut-o împreună, el şi cu Jonesy!
    - Nu-mi place asta, spuse Freddy.
    Bine-ai venit la club, gândi Kurtz.
    - Te rog, şefu', spuse Pearly. Mi-e atât de sete.
    Kurtz îi dădu sticla. Se uită cu un ochi scrutător când Perlmutter o secă.
    - 495, şefu', anunţă Freddy. Ce să fac?
    - Mergi pe el, spuse Perlmutter. Apoi pe 90 spre vest.
    Râgâi. Fu puternic, dar, din fericire, inodor.
    - Ea, vietatea, mai vrea un Pepsi. Îi place zahărul. Şi cofeina la fel.
    Kurtz căzu pe gânduri. Owen ştia că urmărirea se oprise, cel puţin pentru o vreme. Acum, Owen şi cu Henry vor accelera, încercând să profite cât mai mult de întârzierea asta de nouăzeci-o sută de minute. În consecinţă, şi ei trebuiau să accelereze.
    Toţi poliţiştii care le vor apărea în cale vor trebui omorâţi, Domnul fie cu ei. Într-un fel sau altul, situaţia ajungea la o concluzie.
    - Freddy.
    - Şefu'.
    - Apasă până la podea. Fă curva asta să meargă la trap, Domnul să te iubească. Fă-o să alerge.
    Freddy Johnson făcu aşa cum i se ordonase.

                                                             20.

                                  Nu exista niciun grajd, niciun ţarc, niciun padoc şi, în loc de PLĂCUŢE DE ÎNMATRICULARE DIN AFARA STATULUI, panoul din fereastră arăta o fotografie a Bazinului Quabbin deasupra legendei MOMEALĂ BUNĂ, SĂ-ŢI AJUNGĂ O SĂPTĂMÂNĂ! dar, altfel, magazinaşul ar fi putut fi magazinul lui Gosselin fără nicio problemă: aceiaşi pereţi plini de şobolani, aceleaşi şindrile maro-nămol, acelaşi horn strâmb picurând fum în cerul ploios, aceeaşi pompă de benzină ruginită din faţă. Un alt însemn se sprijinea de pompă, de data aceasta anunţând
    NU AVEM BENZINĂ DAŢI VINA PE SECĂTURILE GUVERNAMENTALE.
    În acea după-amiază de noiembrie, magazinul era gol, cu excepţia proprietarului, un domn pe nume Deke McCaskell. Asemenea celor mai mulţi, îşi petrecuse dimineaţa lipit de televizor. Toate reportajele (chestii care se repetau, în cea mai mare parte, şi, datorită instituirii controlului militar în acea parte a Pădurilor Nordice, nici o imagine interesantă a altceva decât a ceea ce Armata, Forţele Navale şi Forţele Aviatice oferiră spre difuzare) culminase cu discursul preşedintelui. Deke îi spunea preşedintelui domnul Okeefenokee, datorită felului obscur în care fusese ales - chiar nu ştia nimeni de acolo să numere?
    Deşi nu-şi exercitase dreptul la vot de la Gipper încoace (ăsta chiar că fusese preşedinte), Deke îl ura pe preşedintele Okeefenokee, era de părere că era un dinţos nenorocit, unsuros şi nedemn de încredere (avea, totuşi, o soţie arătoasă), şi era de părere că discursul lui de la ora unsprezece fusese doar acelaşi bla-bla-bla.
    Deke nu credea niciun cuvânt din cele spuse de bătrânul Okeefenokee. În opinia lui, întreaga afacere era probabil o cacealma, nişte tactici de înfricoşare menite să-i facă pe contribuabilii americani să înghită sumele cheltuite pe apărare şi, de aici, să înghită taxele instituite. Nu exista nimic în spaţiu, o dovedise ştiinţa. Singurii extratereştri din America (cu excepţia preşedintelui Okeefenokee însuşi, desigur) erau traficanţii de droguri care treceau graniţa înot dinspre Mexic. Insă oamenii erau speriaţi, stăteau acasă şi se uitau la televizor. Câţiva, puţini, vor veni mai târziu după bere sau după sticle de vin, dar, pentru acum, atmosfera din magazin era la fel de moartă ca un motan călcat pe autostradă.
    Deke închisese televizorul în urmă cu o jumătate de oră - destul era destul, pentru numele lui Cristos - şi, când clopoţelul de deasupra uşii clincăi la unu şi un sfert, el citea o revistă luată din stativul din spatele magazinului, acolo unde un însemn proclama ORI AI 21, ORI N-AI CE CĂUTA AICI.
    Această anume publicaţie se chema Fetiţe cu fundiţe, un titlu cât se poate de cinstit, dat fiind că toate fetiţele dinăuntru purtau fundiţe. Nimic altceva, doar fundiţe, si....
    Ridică ochii spre noul-venit, vru să spună ceva de genul „Ce mai faci" sau „Alunecă pe şosea", dar se abţinu. Simţi o fulgerare de nelinişte, urmată de o convingere subită că va fi jefuit... şi că, dacă totul se va reduce la un jaf, va avea noroc.
    Niciodată nu fusese jefuit, nu în cei doisprezece ani de când avea magazinul în proprietate - dacă voia cineva să rişte închisoarea pentru un pumn de bani peşin, existau locuri prin zonă de unde puteau lua nişte pumni mult mai mari. Tipul ar fi trebuit să fie...
    Deke înghiţi.
    Tipul ar fi trebuit să fie nebun, gândise el şi poate că tipul acesta era, poate că era unul dintre acei maniaci care tocmai şi-a omorât întreaga familie şi-apoi s-a hotărât să-şi facă puţin de cap prin jur, să mai omoare câţiva oameni înainte să întoarcă ţeava uneia dintre arme către el.
    Deke nu era paranoic din fire (era din fire dintr-o bucată, i-ar fi spus fosta soţie), dar asta nu schimba faptul că se simţea ameninţat de primul client din acea după-amiază. Nu-l deranjau foarte tare tipii care veneau uneori şi care nu mai plecau din magazin, cei care vorbeau întruna despre Patriots sau despre Red Sox, sau care povesteau ce huidume de peşti prinseseră ei la bazin, dar acum şi-ar fi dorit să intre câţiva. O gaşcă întreagă, de fapt.
    Bărbatul rămase doar locului de partea din interior a uşii, la început, şi da, ceva nu era în regulă cu el. Purta o haină portocalie de vânător, dar sezonul de vânătoare la căprioare nu se deschisese încă în Massachusetts; asta însă s-ar fi putut să nu însemne nimic. Ceea ce nu-i plăcu lui Deke erau zgârieturile de pe faţa bărbatului, de parcă şi-ar fi petrecut cel puţin o parte a ultimelor zile făcând cros prin pădure; iar calitatea fantomatică, suptă a trăsăturilor înseşi... Gura i se mişca, de parcă ar fi vorbit singur.
    Mai era încă un lucru. Lumina cenuşie a după-amiezii intrând oblic prin ferestrele prăfuite din faţă se reflectau ciudat pe buzele şi pe bărbia lui.
    Fiului ăstuia de căţea îi curg balele, gândi Deke. Blestemat să fiu dacă nu-i aşa.
    Capul noului venit tresărea în ticuri scurte şi rapide, în vreme ce corpul rămânea perfect nemişcat, amintindu-i lui Deke de felul în care rămâne nemişcată o bufniţă pe cracă în vreme ce-şi urmăreşte prada. Deke se gândi pentru scurtă vreme să se strecoare afară din scaun şi să se ascundă sub tejghea, dar, înainte ca măcar să înceapă să ia în considerare elementele pro şi contra ale unei atare mişcări (nu i se învârt rotiţele chiar foarte repede, ar mai fi spus fosta lui soţie), capul tipului se mai scutură o dată în felul acela grăbit şi arătă spre el.
    Partea raţională a minţii lui Deke se agăţase de speranţa (nu era o idee cu adevărat bine articulată) că-şi imaginează totul, că suferă o halucinaţie din pricina tuturor acelor ştiri ciudate şi acelor zvonuri fantastice, fiecare prezentate cu acribie de presă, provenite din nordul statului Maine. Poate că nu era vorba decât despre un tip care voia ţigări, sau un pachet de şase cutii de bere, sau poate o sticlă de brandy cu cafea şi o revistă deocheată, ceva care să-l ajute să petreacă o noapte lungă, cu drumurile acoperite de zloată, într-un motel din afara orăşelelor Ware sau Belchertown.
    Speranţa aceasta muri când ochii bărbatului îi întâlniră pe ai lui.
    Nu era privirea unui maniac criminal de familie plecat în propria lui croazieră spre nicăieri; aproape că ar fi fost mai bine acesta să fie cazul. Ochii noului-venit, departe de-a fi goi, erau prea plini. Un milion de gânduri şi de idei păreau că-i umbresc, asemenea unei benzi din acelea de telegraf derulată cu viteză mare. Păreau că aproape saltă în orbite.
    Şi erau cei mai înfometaţi ochi pe care Deke McCaskell îi văzuse în întreaga lui viaţă.
    - E închis, spuse Deke. Cuvintele ieşiră într-un croncănit care nu semăna deloc cu vocea lui. Eu şi cu partenerul meu - el e-n spate - am închis magazinul pentru restul zilei. Din pricina celor care se petrec în nord. Eu - noi, vreau să spun - am uitat să întoarcem semnul invers. Noi...
    Ar fi putut continua aşa până la sfârşitul orelor - al zilelor, chiar - dar bărbatul în haină de vânător îl întrerupse.
    - Şuncă, spuse acesta. Unde o găsesc?
    Deke ştiu, dintr-o dată şi fără îndoială, că, dacă nu va primi şuncă, bărbatul acesta îl va ucide. S-ar putea să-l omoare şi aşa, dar fără şuncă... da, cu siguranţă.
    Avea şuncă. Slavă Domnului, slavă lui Cristos, slavă lui Okeefenokee şi tuturor secăturilor, avea şuncă.
    - Frigiderul din spate, spuse pe noua şi ciudata lui voce.
    Mâna aşezată pe coperta revistei era rece ca un cub de gheaţă. În cap, auzea voci şoptite care nu păreau să-i aparţină. Gânduri roşii şi gânduri negre. Gânduri înfometate.
    O voce inumană întrebă: Ce-i acela frigider?
    O voce obosită, foarte umană, răspunse:
    Mergi de-a lungul culoarului, frumosule. O să vezi.
    Aud voci, gândi Deke.
    Au, Iisuse, nu. Asta li se întâmplă oamenilor înainte s-o ia pe brazdă.
    Bărbatul trecu pe lângă Deke şi merse de-a lungul culoarului. Şchiopăta pronunţat.
    Lângă casa de marcat se afla un telefon. Deke se uită la el, apoi îşi mută privirea.
    Era destul de aproape să-l ajungă şi avea numărul 911 inclus în lista de preapelare, dar la fel de bine ar fi putut fi pe lună. Chiar dacă ar putea aduna destulă forţă să se întindă după telefon...
    O să ştiu, spuse vocea inumană, iar Deke scoase un geamăt scurt, sec. Era în mintea lui, ca şi când i-ar fi implantat cineva un radio în ţeastă.
    Deasupra uşii se afla montată o oglindă convexă, un mecanism extrem de folositor mai ales vara, când magazinul era plin de copiii care mergeau la bazin cu părinţii - Quabbin nu era decât la douăzeci şi nouă de kilometri de aici - pentru a pescui, sau pentru a campa, sau numai pentru un picnic. Bastarzii ăia mici au încercat întotdeauna să şparlească diverse lucruri, în mod special bomboanele şi revistele deocheate. Acum, Deke se uită în ea, urmărind cu o fascinaţie crispată cum bărbatul în haină portocalie se apropie de frigider. Rămase acolo pentru o clipă, holbându-se înăuntru, apoi luă nu un singur pachet de şuncă, ci pe toate patru.
    Bărbatul veni înapoi pe culoarul din mijloc, aducând şunca, şchiopătând şi uitându-se rapid la rafturi. Părea periculos, părea înfometat şi părea, de asemenea, îngrozitor de obosit - asemenea unui alergător la maraton intrând pe ultimul kilometru.
    Privindu-l, Deke simţi acelaşi fel de ameţeală pe care o căpăta când se uita în jos dintr-un loc înalt. Era ca şi când nu te-ai fi uitat la o singură persoană, ci la mai multe, suprapuse şi schimbându-şi locul în ordinea de perspectivă. Îl duse pe Deke în treacăt cu gândul la un film pe care-l văzuse, la o pipiţă dusă cu pluta care avea o sută de personalităţi.
    Bărbatul se opri şi luă un borcan de maioneză. În capătul culoarului se opri din nou şi luă o franzelă de pâine. Apoi, se întoarse la tejghea. Deke aproape că simţea oboseala ieşindu-i prin pori. Şi nebunia.
    Aşeză cumpărăturile jos şi spuse:
    - Sandvişuri cu şuncă şi maioneză făcute cu pâine albă. Astea-s cele mai bune.
    Şi zâmbi. Era un zâmbet de o sinceritate atât de obosită, care-ţi frângea inima, încât Deke uită de frică pentru o clipă.
    Fără să se gândească, întinse mâna:
    - Domnule, te simţi bi...
    Mâna lui Deke se opri ca şi când ar fi întâmpinat un zid. Tremură preţ de o clipă deasupra tejghelei, apoi zbură în sus şi-i plesni propria faţă - pleosc!
    Se trase încet în lături şi se opri, plutind asemenea unei nave cu pernă de aer. Al treilea şi al patrulea deget se adunară încet în palmă.
    - Nu-l omorî!
    - Ieşi afară şi opreşte-mă!
    - Dacă mă forţezi să încerc, s-ar putea să ai parte de-o surpriză.
    Vocile acestea erau în capul lui. Mâna lui plutitoare se mişcă în faţă şi primele două degete se înfipseră în nări, obturându-le. Pentru o clipă, rămaseră locului, apoi, oh, Cristoase mare, începură să sape. Şi, deşi Deke McCaskell avea multe obiceiuri îndoielnice, să-şi roadă unghiile nu era unul dintre ele. La început, degetele nu vrură să se urce prea mult - spre apartamentele de sus - dar apoi, când începu să curgă sângele lubrifiant, deveniră excesiv de vioaie. Se zbăteau aidoma viermilor.
    Unghiile murdare săpau aidoma unor colţi. Îşi croiau drum tot mai adânc, adăpostindu-se tot mai spre creier... auzea cartilagiile rupându-se... auzea...
    - Opreşte-te, Dl Cenuşiu, opreşte-te!
    Şi, dintr-o dată, degetele lui Deke îi aparţinură lui din nou. Şi le scoase cu un pocnet jilav. Sângele se scurse pe tejghea, pe suportul pentru mărunţiş din plastic pe care se afla desenat logo-ul Skoal, la fel pe fetiţa dezbrăcată cu fundiţe a cărei anatomie o studiase când intrase creatura aceasta.
    - Cât îţi datorez, Deke?
    - Ia-le! Acelaşi croncănit de cioară, dar acum era un croncănit nazal, fiindcă nările îi erau înfundate de sânge. Au, omule, ia-le doar şi pleacă! Ieşi dracului de-aici!
    - Nu, insist. E vorba de comerţ, prin care bunurile cu o valoare reală sunt schimbate pentru bunuri cu valoare fiduciară.
    - Trei dolari! strigă Deke.
    Îşi făcea loc şocul. Inima îi bătea sălbatic, muşchii i se încordau de adrenalină.
    Credea că e posibil ca bestia să plece, iar asta făcea totul infinit mai rău: să fii atât de aproape de o viaţă cu viitorul în faţă şi, totuşi, să ştii că îţi poate fi luată din cel mai mic capriciu al acestui nebun nenorocit.
    Nebunul scoase un portmoneu vechi şi ros, îl deschise şi căută prin el parcă un secol întreg. Saliva îi picură egal din gură când se aplecă deasupra portmoneului.
    Într-un sfârşit, găsi trei dolari. Îi aşeză pe tejghea. Portmoneul fu introdus la loc în buzunar. Căută în jeanşii cu aspect revoltător  (A gonit din greu şi-a lăsat ploaia-n urmă, gândi Deke), găsi un pumn de mărunţiş şi aşeză trei monede pe suportul Skoal.
    - Două de douăzeci şi cinci şi una de zece cenţi.
    - Eu dau bacşiş douăzeci la sută, spuse clientul cu o mândrie greu de trecut cu vederea. Jonesy dă bacşiş cincisprezece. Asta-i mai bine. Sunt mai mulţi.
    - Sigur, şopti Deke. Nasul îi era plin de sânge.
    - O zi plăcută.
    - Şi tu... ia-o mai uşor.
    Bărbatul în haină portocalie rămase cu capul aplecat. Deke îl auzi făcând selecţia printre mai multe posibile expresii. Îl făcea să-i vină să ţipe. Într-un sfârşit, bărbatul spuse:
    - O iau cum pot. Urmă o altă pauză. Apoi: Nu vreau să suni pe nimeni, partenere.
    - N-o să sun.
    - Juri pe Dumnezeu?
    - Mda. Jur pe Dumnezeu.
    - Eu sunt ca Dumnezeu, observă clientul lui.
    - Mda, bine. Aşa cum zi...
    - Dacă suni pe cineva, o să ştiu. O să mă-ntorc şi-o să-ţi aranjez căruţa.
    - N-o să sun!
    - Bună idee.
    Deschise uşa. Clopoţelul zornăi. Ieşi din magazin.
    Pentru o clipă, Deke rămase unde se afla, ca şi când ar fi avut picioarele lipide de podea. Apoi se grăbi să iasă de după tejghea, lovindu-şi tare şoldul de colţ. La căderea serii, acolo va avea o vânătaie mare şi neagră, dar pentru moment nu simţi nimic.
    Trase zăvorul, puse lanţul, apoi rămase acolo, uitându-se pe furiş afară. În faţa magazinului se afla parcată o rablă Subaru mică şi roşie, stropită cu noroi, şi ea părând c-a gonit din greu şi c-a lăsat ploaia în urmă.
    Bărbatul îşi mută cumpărăturile în căuşul făcut de unul dintre braţe, deschise uşa şi urcă în spatele volanului.
    Pleacă de aici, gândi Deke. Te rog, domnule, pentru numele lui Dumnezeu, doar pleacă de-aici.
    Dar nu plecă. Ridică în schimb ceva - franzela de pâine - şi rupse şnurul care lega gura pungii. Scoase vreo douăsprezece felii. Mai departe, desfăcu borcanul cu maioneză şi, folosindu-şi degetul pe post de cuţit, începu să ungă feliile de pâine cu maioneză. După ce termina fiecare felie, îşi curăţa degetul cu limba.
    De fiecare dată când făcea asta, ochii i se închideau, capul i se apleca pe spate şi o expresie extatică îi umplea chipul, radiind în toate direcţiile dinspre gură. Când termină cu pâine, luă unul dintre pachetele cu carne şi rupse hârtia învelitoare. Desfăcu punga de plastic dinăuntru cu dinţii şi scutură până ce-i căzu jumătatea de kilogram de şuncă feliată în palmă. O împachetă şi o aşeză pe o bucată de pâine, după care aşeză o altă bucată deasupra.
    Înfulecă din sandviş la fel de lacom precum un lup. Expresia aceea de plăcere divină nu-i părăsi chipul deloc; era expresia unuia care se bucură de cea mai rafinată mâncare din viaţa lui. Gâtul i se înnoda de fiecare dată când îi cobora pe el în jos câte o bucată mare. Din trei astfel de îmbucături, sandvişul fu gata.
    Când bărbatul din maşină se întinse după alte două bucăţi de pâine, un gând îi umplu lui Deke McCaskell mintea, sclipind acolo asemenea unui panou luminos.
    E chiar mai bun aşa! Aproape că-i vie! Rece, dar aproape vie!
    Deke se îndepărtă de uşă cu mişcări încete, făcute parcă sub apă. Cenuşiul zilei părea să invadeze magazinul, estompând lumina becurilor. Îşi simţi picioarele înmuindu-se şi, înainte ca podeaua murdară din scânduri să-i sară în întâmpinare, cenuşiul se schimbase în negru.

                                                       21.

                               Când își reveni Deke  în simţiri, era târziu - cât de târziu, nu-şi dădea seama, fiindcă ceasul digital Budweiser de deasupra frigiderului pentru bere pâlpâia 88:88.
    Trei dintre dinţii lui se aflau pe podea; îi săriseră din gură când căzuse, presupunea el. Sângele din jurul nasului şi de pe bărbie se uscase într-o crustă spongioasă.
    Încercă să se ridice, dar picioarele nu vrură să-l susţină. Se târî în schimb până la uşă, cu părul atârnându-i în ochi, rugându-se.
    Rugăciunea lui primi un răspuns. Rabla aceea mică şi roşie de maşină dispăruse.
    În locul unde se aflase, erau acum patru pachete de şuncă, goale toate, borcanul de maioneză, gol pe trei sferturi, şi o jumătate de franzelă de pâine albă Holsum. Mai multe ciori - creşteau nişte ciori extraordinar de mari prin preajma bazinului - descoperiseră pâinea şi ciuguleau feliile direct din ambalajul sfâşiat. Puţin mai încolo - aproape de Route 32 - alte două sau trei îşi făceau de lucru cu o baltă mizerabilă de şuncă îngheţată şi bucăţi de pâine. Prânzul ales al monsieur-ului nu fusese de acord cu el, se părea.
    Dumnezeule, gândi Deke. Sper c-ai vomitat destul de tare să-ţi strici întreaga instalaţie, bas...
    Apoi însă, propriile sale viscere avură parte de-o zdruncinare fantastică şi el îşi acoperi gura cu mâna. Văzu o imagine clară a dinţilor bărbatului închizându-se asupra cărnii crude şi grase atârnând dintre două bucăţi de pâine, carne cenuşie vârstată cu maro asemenea unei limbi de cal mort tăiate. Deke începu să scoată sunete râgâite înfundate în spatele mâinii.
    O maşină intră în parcare - exact ce avea nevoie, un client chiar când era pe cale să dea la boboci. Nu era o maşină cu adevărat, privită mai atent, nu era nici camionetă.
    Nici măcar o furgonetă. Era un Humvee din-acela hidos, vopsit în pete negre şi verzi de camuflaj. Doi oameni în faţă şi - Deke era aproape sigur - un altul în spate.
    Se întinse, întoarse semnul deschis care atârna la uşă pe partea cealaltă, unde scria închis, după care se îndepărtă. Se ridicase în picioare, reuşise cel puţin atât, dar acum se simţea periculos de aproape să cadă din nou.
    Au văzut că sunt aici, sigur ca dracu, gândi el. Vor intra şi vor întreba unde aplecat celălalt, fiindcă sunt pe urma lui. Îl vor, îl vor pe bărbatul avid după sandvişurile cu şuncă. Iar eu o să le spun tot. Or să mă facă să le spun. Apoi, o să...
    Mâna i se ridică în faţa ochilor. Primele două degete, năclăite cu sânge uscat până la a doua falangă, erau rupte şi încovoiate. Tremurau. Lui Deke aproape că i se părea că ondulează.
    Salut, ochii mei, ce mai faceţi? Bucuraţi-vă de vedere cât mai puteţi, fiindcă după voi urmează să venim.
    Persoana de pe bancheta din spate a Humvee-ului se înclină înainte, păru să-i spună ceva şoferului, şi autovehiculul ţâşni în spate, una dintre roţile din spate trecând prin balta de vomă lăsată de ultimul client al magazinului. Maşina întoarse pe şosea, făcu o pauză de o clipă, apoi porni pe direcţia Ware şi Quabbin.
    Când dispăru după primul deal, Deke McCaskell începu să plângă. Mergând înapoi spre tejghea (împleticindu-se şi bălăngănindu-se, dar stând încă pe picioare), privirea îi căzu asupra dinţilor de pe podea. Trei dinţi. Ai lui. Plătise un preţ mic. O, da, o taxă infimă. Apoi se opri, cu privirea fixă asupra celor trei bancnote de câte un dolar de pe tejghea.
    Pe ele crescuse un strat roşu-portocaliu, palid de puf.

                                                  22.

                         - Nu ici! Erdzi 'ai depa'te!
    Am dreptate? se întrebă Owen obosit, dar îl înţelesese pe Duddits cât se poate de bine (nu era chiar atât de greu o dată ce ţi se obişnu ia urechea): Nu aici! Mergi mai departe!
    Owen redresă Humvee-ul pe Route 32 în vreme ce Duddits se lăsă pe spate - se prăbuşi pe spate - şi începu să tuşească din nou.
    - Uite, spuse Henry şi arătă cu degetul. Vezi aia?
    Owen vedea. O grămadă de hârtie de ambalaj înmuindu-se în apa de ploaie murdară. Şi un borcan cu maioneză. Băgă în viteză şi se îndreptă spre nord. Picăturile de ploaie care izbeau parbrizul aveau o constituţie aparte, grasă parcă, pe care el o recunoştea: în curând se va transforma în zloată, iar apoi - foarte probabil - în ninsoare. Aproape extenuat şi ciudat de trist acum, la finele retragerii valului telepatic, Owen descoperi că principalul său regret era că trebuie să moară într-o zi atât de mizerabilă.
    - Cât de înainte e acum? întrebă el, neîndrăznind să pună adevărata întrebare, singura care conta: Ajungem oricum cu întârziere?
    Presupunea că-i va spune Henry, dacă aceasta era situaţia.
    - A ajuns acolo, spuse Henry absent.
    Se întorsese în scaun şi-i ştergea lui Duddits faţa cu o cârpă udă. Duddits se uită la el recunoscător şi încercă să zâmbească.
    Obrajii lui cenuşii erau transpiraţi acum, iar petele negre de sub ochi se extinseseră, transformându-i în ochi de raton.
    - Dacă el e acolo, de ce a trebuit ca noi să venim aici? întrebă Owen.
    Mărise viteza la o sută zece kilometri pe oră, o viteză foarte periculoasă pe porţiunea aceasta alunecoasă de drum, dar acum nu mai avea de ales.
    - Nu voiam să risc ca Duddits să piardă din vedere linia, spuse Henry. Dacă se întâmplă asta...
    Duddits scoase un geamăt prelung, îşi strânse braţele în jurul brâului şi se aplecă peste ele. Henry, încă stând în genunchi pe scaun, mângâie linia subţire a gâtului lui.
    - Ia-o uşor, Duds, spuse el. Eşti bine.
    Dar nu era. Owen ştia asta şi la fel ştia şi Henry. Având febră, având crampe în ciuda unei a doua pastile de Prednisone şi a altor două de Percocet, scuipând sânge acum la fiecare acces de tuse, Duddits Cavell era la sute de kilometri depărtare de „bine". Premiul de consolare era că şi combinaţia Jonesy-Cenuşiu era foarte departe de starea de bine.
    Din cauza şuncii. Tot ce-şi doriseră fusese să-l facă pe Dl Cenuşiu să se oprească pentru o vreme; nici unul dintre ei nu bănuise că lăcomia lui se va dovedi a fi atât de incomensurabilă. Efectul asupra digestiei lui Jonesy fusese cât se poate de previzibil. Dl Cenuşiu vomitase o dată în parcarea magazinaşului şi mai trebuise să tragă pe dreapta de alte două ori în drum spre Ware, să se aplece afară pe fereastră şi să mai descarce alte câteva sute de grame de şuncă crudă în jeturi puternice şi aproape convulsive.
    Urmase diareea. Se oprise la benzinăria Mobil de pe Route 9, la sud de Ware, şi abia ajunsese în toaleta bărbaţilor. Pancarta din faţa benzinăriei spunea BENZINĂ IEFTINĂ, TOALETE CURATE, dar partea cu TOALETE CURATE devenise fără îndoială anacronică pe când plecă Dl Cenuşiu de acolo. Nu omorî pe nimeni la benzinărie, lucru pe care Henry îl luă drept punct câştigat.
    Înainte să intre pe drumul de acces spre Quabbin, Dl Cenuşiu mai trebuise să se oprească de încă două ori şi să se năpustească în pădure, unde încercase să golească intestinele supraîncărcate ale lui Jonesy. Atunci, ploaia se transformase deja în fulgi de zăpadă moale. Organismul lui Jonesy slăbise considerabil, iar Henry spera să urmeze un leşin. Până acum, acest lucru nu se întâmplase.
    Dl Cenuşiu era furibund pe Jonesy, pe când urcă înapoi la volan după a doua excursie în pădure îl înjura deja fără să respire. Era numai vina lui Jonesy, Jonesy îl prinsese în cursă. El, unul, se hotărâse să ignore foamea şi pofta irepresibilă cu care mâncase, oprindu-se între muşcături doar să-şi lingă unsoarea de pe degete.
    Henry văzuse asemenea percepţii trunchiate asupra faptelor - evidenţiind unele, ignorând complet altele - de multe ori la pacienţii săi. Din multe motive, Dl Cenuşiu era doar un alt Barry Newman.
    Cât de uman devine, gândi el. Cât de ciudat de uman.
    - Când spui că a ajuns acolo, întrebă Owen, cât de acolo vrei să spui?
    - Nu ştiu. Comunicarea s-a închis din nou, cel puţin aşa simt eu. Duddits, tu-l auzi pe Jonesy?
    Duddits se uită obosit la Henry, apoi îşi scutură capul.
    - 'Omu enu'iu a 'uat că'ţile, spuse el - Dl Cenuşiu ne-a luat cărţile - dar aceasta era doar o traducere literală a unei expresii de jargon.
    Duddits nu poseda vocabularul necesar exprimării a ceea ce se întâmpla de fapt, însă Henry îi citea gândurile. Dl Cenuşiu nu reuşea să intre în biroul-fortăreaţă al lui Jonesy şi să-i ia cărţile de joc, dar, cumva, ştersese toate însemnele de pe ele.
    - Duddits, cum rezişti? zise Owen, uitându-se în oglinda retrovizoare.
    - Eu ine, spuse Duddits şi începu imediat să tremure.
    În poală avea sufertaşul galben şi punga maro în care erau medicamentele... medicamentele şi împletitura aceea ciudată. Era îmbrăcat în haina groasă de iarnă, şi, totuşi, pe sub ea, el încă mai tremura.
    Se stinge cu repeziciune, gândi Owen, când Henry începu iarăşi să badijoneze faţa vechiului său prieten.
    Humvee-ul alunecă pe o porţiune alunecoasă de drum, dansă pe muchia dezastrului - un accident la o viteză de o sută zece kilometri pe oră i-ar omorî probabil pe toţi trei şi, chiar dacă nu i-ar omorî, ar pune stop oricăror şanse pe care le-ar mai avea de a-l prinde pe Dl Cenuşiu - după care se redresa.
    Owen se surprinse uitându-se în spate la punga maro, gândul purtându-l iarăşi la împletitura aceea.
    - Beaver mi-a trimis-o. De Crăciun, săptămâna trecută.
    Să încerce să comunice acum telepatic, credea Owen, era ca şi când ai pune un mesaj într-o sticlă şi ai arunca sticla în ocean. Dar, chiar şi aşa, încercă, trimiţând un gând în ceea ce spera el că e direcţia lui Duddits:
    - Cum îi spui tu, fiule?
    Brusc, pe neaşteptate, văzu o încăpere vastă, o combinaţie de living, de sufragerie şi de bucătărie. Scândurile de pin matur străluceau de email. Pe podea se afla un covor Navajo şi pe un perete o carpetă - minusculi vânători indieni împrejmuind o siluetă cenuşie, extraterestrul arhetipal de pe-o mie de tabloide. Se vedea un şemineu, un horn din piatră, o masă mare de stejar. Dar, ce-i captă lui Owen atenţia (nu avea cum să nu i-o capteze; se afla în mijlocul imaginii pe care i-o transmisese Duddits şi strălucea într-o lumină aparte, specială), era împletitura manufacturată atârnând de grinda din mijloc. Era versiunea îmbunătăţită a celeia pe care o avea Duddits în punga cu medicamente, era împletită din fire intens colorate, nu din aţă albă murdară, însă, altfel, era aceeaşi. Ochii lui Owen se umplură de lacrimi. Era cea mai frumoasă cameră din lume. Simţea asta pentru că aşa simţea Duddits. Iar Duddits simţea asta pentru că era locul unde mergeau prietenii lui şi el îi iubea.
    - Capcană pentru vise, spuse bărbatul muribund de pe bancheta din spate şi pronunţă cuvintele fără cusur.
    Owen aprobă din cap. Capcană pentru vise, da.
    - Tu eşti asta, trimise el, bănuind că Henry auzea totul, dar fiindu-i indiferent.
    Mesajul acesta era pentru Duddits, doar pentru Duddits.
    - Tu eşti capcana pentru vise, nu-i aşa? Capcana lor pentru vise. Întotdeauna ai fost asta.
    În oglindă, Duddits zâmbi.

                                                          23.

                              Trecură pe lângă un panou de circulaţie pe care scria BAZINUL QUABBIN 13 KILOMETRI PESCUITUL INTERZIS NU SUNT FACILITĂŢI DE NICIUN FEL ZONĂ PENTRU PICNIC DESCHIS TRASEE TURISTICE DESCHIS INTRAŢI PE PROPRIUL RISC.
    Mai era scris ceva, dar, la o sută treizeci de kilometri la oră, Henry nu avu timp să citească tot.
    - Vreo şansă să parcheze şi să continue pe jos? întrebă Owen.
    - Nici măcar să nu speri la asta, spuse Henry. Va conduce cât va putea de repede. Poate se va împotmoli. La asta poţi spera. Sunt şanse bune ca asta să se întâmple. Iar el e slăbit. Nu se va putea deplasa repede.
    - Tu cum eşti, Henry? Tu vei putea să te deplasezi repede?
    Având în vedere cât de înţepenit se simţea şi cât de rău îl dureau picioarele, aceasta era o întrebare bună.
    - Dacă va fi nevoie, spuse el, voi merge cât voi putea de repede. În orice caz, mai e şi Duddits. Nu cred că va fi capabil de-un marş foarte susţinut.
    De orice fel de marş, nu mai adăugă el.
    - Kurtz, şi Freddy, şi Perlmutter, Henry. Cât sunt ei de în urmă?
    Henry medită la întrebare. Îl simţea pe Perlmutter destul de bine... şi putea atinge cu mintea şi creatura canibală înfometată dinăuntrul lui. Semăna cu Dl Cenuşiu, doar că nevăstuica trăia într-o lume construită în întregime din şuncă. Şunca era Archie Perlmutter, cândva căpitan în Armata Statelor Unite. Lui Henry nu-i plăcea să meargă în direcţia aceea cu mintea. Prea multă durere. Prea mare foame.
    - Douăzeci şi patru de kilometri, spuse. Poate doar nouăsprezece. Dar asta nu contează, Owen. O să ajungem înaintea lor. Întrebarea e dacă o să-l prindem pe Dl Cenuşiu. O să avem nevoie de nişte noroc. Sau de nişte ajutor.
    - Iar dacă-l prindem, Henry. O să mai fim eroi?
    Henry îi oferi un zâmbet obosit.
    - Cred că trebuie să încercăm, ca să aflăm.

                                               CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI UNU
                                                          PUȚUL 12
                                                                 1.

                             Dl Cenușiu conduse Subaru-ul aproape cinci kilometri în susul East Street-ului - noroioasă, accidentată şi, acum, îngropată sub opt centimetri de zăpadă - înainte să cadă într-o spărtură produsă de un canal de scurgere înfundat.
    Subaru-ul îşi croise săltăreţ drum prin mai multe gropi la nord de barajul Goodnough şi, în unele locuri, dăduse de pământ cu dedesubtul caroseriei destul de tare să-şi rupă toba şi ţeava de eşapament, dar spărtura aceasta în drum era prea mare. Maşina căzu cu botul în faţă şi ateriză pe tubul de canalizare, motorul înăbuşit behăind strident. Corpul lui Jonesy fu aruncat în faţă şi centura de siguranţă se blocă.
    I se strânse diafragma şi vomită instinctiv pe bord: nimic solid acum, doar funii biliare de salivă. Pentru o clipă, lumea se goli de culoare şi mugetul exasperant al motorului se disipă. Se luptă din răsputeri să-şi păstreze cunoştinţa, temându-se că, dacă ar fi leşinat fie şi doar pentru o clipă, Jonesy ar putea prelua cumva la loc controlul.
    Câinele scânci. Ţinea ochii încă închişi, dar picioarele din spate i se smuciră spasmodic şi urechile îi tresăriră. Stomacul îi era umflat, pielea de pe el se ondula.
    Clipa era aproape.
    Puţin câte puţin, culoarea şi simţul realităţii reveniră. Dl Cenuşiu inspiră de câteva ori adânc, convingând corpul acesta bolnav şi nefericit să revină la ceva ce semăna cu calmul. Cât mai avea de mers? Nu credea că mai e mult, dar, dacă maşina era cu adevărat blocată, trebuia să meargă pe jos... iar câinele nu putea face asta.
    Câinele trebuia să nu se trezească; deja era periculos de aproape să facă asta din nou.
    Mângâie centrii somnului ai creierului său rudimentar. Îşi şterse în acelaşi timp buzele subţiri. O parte a minţii lui încă era conştientă de prezenţa lui Jonesy, aflat acolo înăuntru, orb la lumea exterioară, dar pândind orice ocazie să-şi scoată coarnele şi să-i saboteze misiunea; şi, incredibil, o altă parte a minţii lui continua să râvnească după mâncare - râvnea după şuncă, exact ceea ce-l otrăvise.
    Dormi, prieten mic.
    Îi vorbea câinelui; îi vorbea, de asemenea, şi birumului. Şi amândoi îl ascultară. Lad încetă să mai scâncească. Labele încetară să se mai zbată.
    Valurile unduindu-se de-a lungul stomacului câinelui încetiniră... Încetiniră... se opriră.
    Calmul acesta nu va dura multă vreme, dar pentru moment, totul era bine. Atât de bine cât putea fi.
    Predă-te, Dorothy.
    - Taci! spuse Dl Cenuşiu. Pupă-mi aşezătoarea!
    Vârî maşina în marşarier şi apăsă acceleraţia până la podea. Motorul urlă, speriind păsările din copaci, dar nu servi la nimic. Roţile din faţă erau prinse bine, iar roţile din spate erau ridicate de la pământ, rotindu-se în aer.
    - Futu-i! strigă Dl Cenuşiu şi lovi cu pumnul lui Jonesy în volan. Cristoase-păroase! Trage-mi-o, Freddy!
    Căută în urmă vreun semn de la urmăritorii lui şi nu reuşi să citească nimic inteligibil, doar simţământul că se apropie. Două grupuri, iar în cel mai apropiat se afla Duddits. Dl Cenuşiu se temea de Duddits, simţea că el e cel mai responsabil de cât de absurd, de cât de enervant de dificilă devenise misiunea lui. Dacă îşi va putea păstra avansul faţă de Duddits, totul se va termina cu bine.
    I-ar fi fost de ajutor să ştie cât era Duddits de aproape, dar ei îl împiedicau - Duddits, Jonesy şi cel pe care-l chema Henry. Ei trei constituiau împreună o forţă cum nu mai întâlnise niciodată înainte Dl Cenuşiu, o forţă de care se temea.
    - Dar am totuşi un avans considerabil, îi spuse lui Jonesy, ieşind din maşină.
    Alunecă, aruncă o înjurătură gen Beaver, apoi trânti portiera. Ningea din nou, fulgi mari şi albi care umpleau aerul asemenea unor confeti şi care se topeau pe obrajii lui Jonesy.
    Dl Cenuşiu merse anevoie în spatele maşinii, bocancii alunecându-i şi pleoscăind în noroi. Făcu o pauză pentru o clipă să examineze spatele argintiu, ondulat al ţevii ieşind din fundul şanţului care capturase maşina (căzuse, de asemenea, victimă, într-o anumită măsură, şi curiozităţii în mare parte zadarnice, dar diabolic de alunecoase a gazdei sale), apoi ocoli până pe partea pasagerului.
    - O să-i înfrâng pe prietenii tăi poponari fără nicio problemă.
    Nicio reacţie la această înţepătură, dar îl simţi pe Jonesy aşa cum îi simţea pe ceilalţi, Jonesy tăcea, dar încă reprezenta osul din gâtul lui.
    Nu trebuia băgat în seamă. Dă-l dracului. Câinele era problema. Birumul luase poziţia de ieşire. Cum să-l transporte?
    Înapoi în seiful de depozitare al lui Jonesy. Pentru o clipă nu există nimic... apoi, o imagine de la „Şcoala Duminicală" unde mersese Jonesy copil fiind să înveţe despre „Dumnezeu" şi despre „singurul fiu adevărat al lui Dumnezeu", care părea că era un birum, creatorul unei culturi de birus pe care mintea lui Jonesy o identifica în acelaşi timp cu „creştinătatea" şi cu „abureală". Imaginea era foarte clară, era dintr-o carte numită „Sfânta Biblie". Îl reprezenta pe „singurul fiu adevărat al lui Dumnezeu" ducând în braţe un miel - purtându-l ca pe-o haină, aproape. Picioarele din faţă ale mielului atârnau pe-o parte a pieptului „fiului adevărat", picioarele din spate pe cealaltă.
    Era îndeajuns.
    Dl Cenuşiu scoase câinele dormind şi şi-l petrecu în jurul gâtului. Deja îi era greu - muşchii lui Jonesy erau nechibzuit, enervant de slabi - şi-i va fi şi mai greu pe când va ajunge acolo unde voia să meargă... dar va ajunge acolo.
    Porni la drum în susul East Street-ului prin ninsoarea din ce în ce mai deasă, purtând în jurul gâtului, asemenea unei blăni furate, ciobănescul scoţian dormitând.

                                                                  2.

                           Ninsoarea proaspătă era extrem de alunecoasă şi, de-ndată ce intrară pe Route 32, Freddy se văzu nevoit să reducă viteza înapoi la şaizeci şi cinci de kilometri. Lui Kurtz îi venea să strige de frustrare. Mai rău decât atât, Perlmutter îi aluneca de sub control în ceva ce semăna cu o semicomă. Iar asta într-un moment, blestemat să fie, când reuşise să-i citească gândurile celui pe urmele căruia se aflau Owen şi noul lui prieten, celui căruia ei îi spuneau Dl Cenuşiu.
    - Are prea multe lucruri de făcut să se mai şi ascundă, spuse Pearly. Vorbi absent, asemenea cuiva pe punctul de-a adormi. Îi este teamă. Nu ştiu cât se teme de Underhill, şefu', dar de Jonesy... Henry... Duddits... de ei se teme. Şi are dreptate să se teamă. Ei l-au omorât pe Richie.
    - Cine-i Richie, bătrâne?
    Lui Kurtz nu-i păsa de asta nici cât negru sub unghie, dar voia să-l ţină treaz pe Perlmutter. Simţea că ajungeau spre un punct când nu vor mai avea nevoie de Perlmutter, dar, pentru moment, încă mai aveau.
    - Nu... ştiu...
    Ultimul cuvânt deveni un sforăit.
    Humvee-ul derapă aproape de pe-o parte pe cealaltă a drumului. Freddy înjură, se luptă cu volanul şi reuşi să recâştige controlul înainte ca Hummer-ul să intre în şanţ.
    Kurtz nu observă nimic. Se aplecă peste scaun şi-l plesni pe Perlmutter peste obraz - tare. Când făcu asta, treceau pe lângă magazinului în fereastra căruia se afla pancarta pe care scria MOMEALĂ BUNĂ, SĂ-ŢI AJUNGĂ O SĂPTĂMÂNĂ!
    - Auuuu!
    Pleoapele lui Pearly se ridicară fluturat. Albul ochilor era acum gălbui. Lui Kurtz nu-i păsa de asta mai mult decât îi păsa de Richie.
    - Nu face asta, şefu'...
    - Unde sunt ei acum?
    - Apa, spuse Pearly. Glasul lui era slab, glasul unui invalid capricios. Stomacul îi era sub haină un munte umflat, zvâcnind din când în când.
    Mama Joad în luna a noua, Domnul să ne binecuvânteze şi să ne fie alături, gândi Kurtz. Apaaaaa...
    Ochii i se închiseră din nou. Kurtz îşi pregăti mâna să-l pălmuiască.
    - Lasă-l să doarmă, spuse Freddy.
    Kurtz se uită la el cu sprâncenele ridicate.
    - Probabil că se referă la bazin. Dacă asta e, nu mai avem nevoie de el.
    Arătă cu degetul dincolo de parbriz la urmele puţinelor maşini care călcaseră înaintea lor pe Route 32. Urmele erau negre şi bine definite pe fundalul zăpezii proaspăt depuse.
    - Nu va mai fi nimeni acolo în afară de noi, şefu'. Doar noi.
    - Lăudat fie Domnul.
    Kurtz se lăsă pe spate, îşi luă pistolul de nouă milimetri de pe scaun, se uită la el, după care-l aşeză la locul lui în teacă.
    - Spune-mi ceva, Freddy.
    - O să-ţi spun dacă pot.
    - Când totul se va termina, cum îţi sună cuvântul Mexic?
    - Bine. Atâta vreme cât nu vom bea apă.
    Kurtz izbucni în râs şi-l lovi uşor pe Freddy pe umăr. Lângă Freddy, Archie Perlmutter alunecă adânc în comă. Înăuntru intestinului său subţire, în deversarea aceea bogată de mâncare digerată şi celule moarte, ceva deschise pentru prima dată ochii ei negri.

                                                                3.

                                 Doi stâlpi de piatră marcau intrarea în vasta zonă agricolă dimprejurul bazinului Quabbin. În spatele lor, drumul se îngusta în ceea ce era de fapt o singură bandă de mers, iar Henry fu încercat de senzaţia că ajunsese să încheie cercul.
    Nu era vorba de Massachusetts, ci de Maine, şi, deşi pe pancartă scria Drumul de acces spre Quabbin, era de fapt tot Deep Cut Road-ul. Chiar se surprinse uitându-se în sus la cerul plumburiu, aproape aşteptându-se să vadă lumini jucăuşe. Nu văzu decât un vultur pleşuv, planând aproape destul de jos să-l atingi. Ateriză pe o creangă de jos a unui pin şi-i urmări cum trec pe lângă el.
    Duddits îşi desprinse capul de sticla rece, unde se sprijinise acesta până atunci, şi spuse:
    - 'Omu' enu'iu me'ge pe 'os acu'.
    Inima lui Henry făcu un salt.
    - Owen, ai auzit?
    - Am auzit, spuse Owen şi apăsă acceleraţia puţin mai tare.
    Zăpada moale de sub ei era la fel de înşelătoare ca gheaţa şi, acum că lăsaseră şoselele statale în urmă, nu mai era decât o singură pereche de urme mergând înspre nord, către bazin.
    Noi lăsăm o a doua pereche, gândi Henry. Dacă ajunge Kurtz până în acest punct, de aici încolo nu va mai avea nevoie de telepatie.
    Duddits gemu, se strânse de stomac şi tremură din tot corpul.
    - Ennie, io bo'nav. Duddits bo'nav.
    Henry îşi trecu degetul peste sprâncenele spâne ale lui Duddits, neplăcându-i căldura pe care o simţi. Ce urma? Atacuri de apoplexie, probabil. Unul mai intens l-ar putea curăţa pe Duds cât ai clipi, dată fiind slăbiciunea organismului lui, şi numai Dumnezeu ştia că asta ar însemna o uşurare pentru el. Cel mai bun lucru. Totuşi, îl durea doar să se gândească la asta. Îl durea pe el, Henry Devlin, potenţialul sinucigaş.
    În locul lui, întunericul îi înghiţise pe prietenii lui, unul câte unul.
    - Rezistă, Duds. Suntem aproape de sfârşit. Dar avea o bănuială că partea cea mai grea se putea găsi încă înaintea lor.
    Ochii lui Duddits se deschiseră din nou.
    - 'Omu' enu'iu - s-a-pot'o 'it.
    - Cum? întrebă Owen. P-asta n-am priceput-o.
    - Spune că Dl Cenuşiu s-a împotmolit, spuse Henry, încă ştergând cu degetul sprâncenele lui Duddits.
    Dorindu-şi să mai aibă ce şterge şi amintindu-şi de vremea când avusese. Amintindu-şi de părul blond al lui Duddits. Plânsul lui îi rănise, le intra în cap asemenea unei lame boante, dar cât de fericiţi îi făcuse acel râset - îl auzea pe Duddits Cavell râzând şi, pentru o vreme, credeai iarăşi în vechile minciuni: că viaţa era bună, că vieţile băieţilor şi ale bărbaţilor, ale fetelor şi ale femeilor aveau vreun sens. Că există lumină în aceeaşi măsură în care există şi întuneric.
    - De ce nu aruncă pur şi simplu blestematul ăla de câine în bazin? întrebă Owen. Vocea lui tremură de oboseală. De ce simte nevoia să meargă taman până la Puţul 12? Doar pentru că asta a făcut rusoaica?
    - Nu cred că-l convinge îndeajuns bazinul, spuse Henry. Turnul de apă ar fi fost o soluţie bună, dar apeductul e una chiar mai bună. Iar Puţul 12 e gâtul lui. Duddits, îl putem prinde din urmă?
    Duddits îl privi cu ochii lui obosiţi, apoi scutură din cap. Owen se lovi în coapsă de frustrare. Duddits îşi udă buzele. Rosti două cuvinte într-o şoaptă răguşită. Owen le auzi, dar nu le pricepu.
    - Cum? Ce-a spus?
    - Doar Jonesy.
    - Ce vrea să spună cu asta? Doar Jonesy ce?
    - Doar Jonesy îl poate opri, bănuiesc.
    Hummer-ul derapă din nou şi Henry se prinse cu mâinile de scaun. O mână rece se închise peste a lui. Duddits se uita la el cu o intensitate disperată. Încercă să vorbească şi, în schimb, începu să tuşească, scoţând scurte sunete îngrozitoare, clipocite. O parte a sângelui care-i ieşi pe gură era vizibil mai deschis la culoare, era spumos şi aproape roz. Henry crezu că era sânge din plămâni. Chiar şi atunci când îl scutură tusea, priza lui Duddits asupra mâinii lui Henry nu slăbi.
    - Gândeşte către mine, spuse Henry. Poţi să gândeşti către mine, Duds?
    Pentru o clipă nu fu nimic, dar mâna rece a lui Duddits se strânse pe a sa, ochii lui Duddits îi fixară pe ai săi. Apoi, Duddits şi interiorul drapat în kaki al Humvee-ului, cu mirosul lui estompat de ţigări fumate pe furiş, dispărură. În locul lor, Henry vede un telefon public - din-acelea de model vechi, cu găuri de diferite mărimi deasupra, una pentru monede de zece cenţi, una pentru cele de cinci. Zarva de voci bărbăteşti şi un sunet - clic-clic-clic - obsedant de familiar. După o clipă, îşi dă seama că e sunetul jetoanelor pentru jocul de dame mişcate pe o tablă de şah.
    Are în faţa ochilor telefonul public de la magazinul lui Gosselin, cel de la care-l sunaseră pe Duddits după moartea lui Richie Grenadeau. Jonesy dăduse propriu-zis telefonul, fiindcă el era singurul care deţinea un cont telefonic din care să achite convorbirea. Ceilalţi se postaseră în jurul lui, toţi încă având jachetele pe ei, fiindcă era atât de frig în magazin; chiar dacă locuia într-o pădure mare, înconjurat de copaci din toate părţile, Moş Gosselin n-ar fi aruncat un buştean în plus pe foc, mare zgârcă mai era!
    Deasupra telefonului se văd două însemne. Unul spune VĂ RUGĂM LIMITAŢI-VĂ APELURILE LA 5 MIN. Celălalt...
    Se auzi un bubuit de ceva sfărâmat. Duddits fu aruncat în spătarul scaunului lui Henry şi Henry fu aruncat în bord. Mâinile lor se despărţiră. Owen alunecase de pe şosea şi intrase în şanţ. Înaintea lor, urmele Subaru-lui, dispărând acum sub proaspătul covor de zăpadă, dispăreau în ninsoarea din ce în ce mai deasă.
    - Henry! Eşti bine?
    - Mda. Duds? Eşti bine?
    Duddits aprobă din cap, dar obrazul la care se lovise se înnegrea cu o viteză uluitoare. Leucemia Lucrează Pentru Dumneavoastră.
    Owen schimbă viteza într-o treaptă inferioară şi începu să se târască afară din şanţ. Humvee-ul stătea înclinat într-un unghi serios - treizeci de grade poate - dar se mişcă destul de bine de-ndată ce-l puse Owen în mişcare.
    - Leagă-ţi centura de siguranţă. Mai întâi leagă-i-o pe-a lui, totuşi.
    - Încerca să-mi spună ce...
    - Mă doare-n cot de ce încerca să-ţi spună. De data asta am scăpat nevătămaţi, data viitoare poate ne răsturnăm de-a berbeleacul. Leagă-i centura de siguranţă, apoi leagă-ţi-o şi pe-a ta.
    Henry făcu aşa cum i se spuse, gândindu-se la celălalt însemn de deasupra telefonului public. Ce spusese acela? Ceva despre Jonesy. Doar Jonesy îl putea opri pe Dl Cenuşiu acum, aşa spunea Evanghelia după Duddits.
    Ce spusese celălalt însemn?

                                                            4.

                                Owen fu forţat să scadă viteza la treizeci şi doi de kilometri. Îl înnebunea să se târască în ritmul acesta, dar zăpada aceea moale cădea acum cu furie şi vizibilitatea se întorsese la aproape zero.
    Înainte ca urmele lăsate de Subaru să dispară complet, ajunseră chiar la maşina căzută cu botul înainte într-un şanţ săpat de apă de-a curmezişul drumului; uşa pasagerului era deschisă, roţile din spate erau ridicate în aer.
    Owen călcă frâna de urgenţă, îşi scoase pistolul Glock, deschise portiera.
    - Rămâi aici, Henry, spuse el.
    Henry îşi desfăcu centura de siguranţă şi se întoarse către Duddits, care stătea acum împrăştiat pe bancheta din spate, luptându-se după aer, ţinut într-o poziţie sprijinită doar de centura de siguranţă. Un obraz era de un galben ceruit; celălalt fusese cuprins de sângele care se împrăştia sub piele. Nasul îi sângera din nou; tampoanele de vată atârnându-i din nări erau înmuiate şi sângele curgea din ele.
    - Duds, îmi pare atât de rău, spuse Henry. E-o curvăsărie.
    Duddits dădu din cap, apoi îşi ridică braţele. Le putu ţine aşa doar câteva secunde, dar lui Henry, sensul acestui gest îi fu suficient de evident.
    Henry deschise portiera şi coborî chiar atunci când Owen veni în fugă înapoi, cu Glock-ul acum îndesat la curea. Aerul era atât de plin de zăpadă, fiecare fulg era atât de mare, încât devenise greu să respiri.
    - Am crezut că ţi-am spus să rămâi pe loc, zise Owen.
    - Vreau doar să urc în spate cu el.
    - De ce?
    Henry vorbi cât se poate de calm, deşi vocea îi tremură uşor.
    - Fiindcă e pe moarte, spuse el. E pe moarte, dar cred că are să-mi mai spună un ultim lucru înainte de asta.

                                                              5.

                                  Owen se uită în oglinda retrovizoare, îl văzu pe Henry cu braţele petrecute în jurul lui Duddits, văzu că amândoi îşi puseseră centurile de siguranţă şi şi-o legă şi el.
    - Ţine-l bine, spuse. Vom avea parte de nişte zdruncinături date dracu'.
    Dădu cu spatele vreo treizeci de metri, schimbă viteza în treapta întâi şi porni înainte, vrând să treacă printre Subaru-ul abandonat şi şanţul din partea dreaptă.
    Spărtura din drum părea pe acolo un pic mai îngustă.
    Fură într-adevăr nişte zdruncinături date naibii. Centura de siguranţă a lui Owen se blocă şi văzu trupul lui Duddits săltând în braţele lui Henry. Capul pleşuv al lui Duddits sări pe pieptul lui Henry. Apoi, erau de partea cealaltă a crăpăturii şi mergeau iarăşi în susul East Street-ului. Owen abia întrezărea fantoma urmelor de paşi pe panglica proaspăt înălbită a drumului.
    Dl Cenuşiu mergea pe jos, iar ei încă mergeau cu maşina. Dacă l-ar putea ajunge din urmă înainte ca bastardul să intre în pădure...
    Dar nu-l ajunseră.

                                                                6.

                                       Cu o ultimă sforțare incredibilă, Duddits îşi ridică fruntea. Acum, observă Henry cu consternare şi oroare, şi ochii i se umpleau lui Duddits cu sânge.
    Clic. Clic-clic.
    Cloncănitul sec al bătrânilor când cineva realizează fantasticul salt triplu. Telefonul începu să-i reintre în câmpul vizual. La fel şi însemnele de deasupra lui.
    - Nu, Duddits, şopti Henry. Nu încerca. Păstrează-ţi forţa.
    Pentru ce, însă? Pentru ce dacă nu pentru asta?
    Însemnul din stânga: VĂ RUGĂM LIMITAŢI-VĂ APELURILE LA 5 MIN.
    Miros de tabac, miros de fum, saramura învechită de pe murături. Braţele prietenului său îmbrăţişându-l.
    Şi însemnul din dreapta: SUNĂ-L PE JONESY ACUM.
    - Duddits... Vocea îi plutea în întuneric. Întuneric, prieten vechi. Duddits, nu ştiu cum.
    Vocea lui Duddits ajunse la el pentru o ultimă dată, foarte obosită, dar calmă:
    - Repede, Henry - nu mai rezist decât încă puţin - trebuie să vorbeşti cu el.
    Henry ridică receptorul din furcă. Îşi spune, absurd (dar nu cumva întreaga situaţie e absurdă?), că nu are nici o şansă... nici măcar atât cât să se spele pe dinţi cu ea. Duce receptorul la ureche.
    Aude vocea Robertei Cavell, impersonală şi protocolară:
    - Spitalul General din Massachusetts, unde vreţi să vă fac legătura?

                                                              7.

                               Dl Cenușiu schingiui trupul lui Jonesy de-a lungul potecii care mergea pe partea de est a bazinului, din locul de unde se termina East Street, alunecând, căzând, apucându-se de crengi, ridicându-se la loc. Genunchii lui Jonesy erau sfâşiaţi, pantalonii erau rupţi şi muiaţi în sânge. Plămânii îi ardeau, inima îi bătea asemenea unui ciocan pneumatic. Totuşi, singurul lucru care-l preocupa era şoldul lui Jonesy, cel pe care acesta şi-l rupsese în accident.
    Era o bilă încinsă şi pulsândă, împrăştiind durere în jos de-a lungul coapsei până la genunchi şi în sus prin mijlocul spatelui, de-a lungul coloanei vertebrale.
    Povara câinelui agrava lucrurile. Acesta încă dormea, dar vietatea dinăuntrul lui era trează, stătea pe loc doar prin voinţa D-lui Cenuşiu.
    Odată, când se ridică în picioare, şoldul se blocase complet şi Dl Cenuşiu trebuise să-l lovească de mai multe ori cu pumnul înmănuşat al lui Jonesy ca să-l convingă să cedeze. Cât mai avea de mers? Cât mai avea de străbătut prin zăpada asta blestemată care te oprea din mers, care te orbea, care nu se mai termina? Şi: ce punea Jonesy la cale?
    Dl Cenuşiu nu îndrăznea să-şi întoarcă atenţia de la foamea neastâmpărată a birumului - nu avea nimic care să semene măcar cu un creier - atâta cât să meargă la uşa încuiată a încăperii şi să asculte.
    O siluetă fantomatică apăru înainte în ninsoare. Dl Cenuşiu se opri, respirând din greu şi scrutând-o, după care îşi croi drum mai departe, ţinând câinele de labele lui inerte şi târşâind piciorul drept al lui Jonesy.
    Iată un însemn bătut în cuie de trunchiul unui copac: PESCUITUL ABSOLUT INTERZIS LA CLĂDIREA PUŢULUI.
    Cincisprezece metri mai departe, nişte scări din piatră se ridicau pornind de la potecă. Şase la număr... nu, opt. În capul lor se vedea o construcţie din piatră ridicată pe o fundaţie din piatră care se îndrepta spre nimicul cenuşiu şi înzăpezit unde se afla bazinul - urechile lui Jonesy auzeau apa lovindu-se de stâncă, în pofida bătăilor grăbite, muncite ale inimii lui.
    Ajunsese la destinaţie.
    Strângând câinele mai bine şi folosind ultimele fărâme din forţa sleită a lui Jonesy, Dl Cenuşiu porni în sus şovăielnic, pe scările acoperite de zăpadă.

                                                               8.

                                   Când trecu  printre stâlpii de piatră ce marcau intrarea către bazin, Kurtz spuse:
    - Opreşte, Freddy. Pe marginea drumului.
    Freddy făcu aşa cum i se ceruse, fără vreo altă întrebare.
    - Ai cu tine arma automată, băieţaş?
    Freddy o ridică. Bunul şi bătrânul M-l6, încărcat şi calibrat. Kurtz aprobă din cap.
    - Arma de mână?
    - Magmum calibru 44, şefu'.
    Iar Kurtz cu cel de nouă, care-i plăcea să-l folosească la înfruntări de aproape. Îşi dorea ca aceasta să fie o asemenea înfruntare. Voia să vadă culoarea creierilor lui Owen Underhill.
    - Freddy?
    - Da, şefu'.
    - Vreau doar să ştii că aceasta e ultima mea misiune şi nu mi-aş fi putut dori un camarad mai potrivit.
    Se întinse şi-l strânse pe Freddy de umăr. Lângă Freddy, Perlmutter sforăi cu faţa lui de Mama Joad îndreptată spre plafonieră. Cu vreo cinci minute înainte să ajungă la stâlpii de piatră, trăsese mai multe băşini prelungi, cu un iz spectaculos de puternic.
    După aceea, stomacul umflat al lui Pearly coborâse din nou. Probabil pentru ultima dată, credea Kurtz.
    Ochii lui Freddy, între timp, se luminaseră de satisfacţie. Kurtz era încântat.
    Nu-şi pierduse şarmul nici chiar acum, se părea.
    - Prea bine, bătrâne, spuse el. Cu viteză maximă înainte şi dracu' să-l ia de mine. Corect?
    - Corect, să trăiţi.
    Kurtz credea că acest să trăiţi era în regulă acum. Puteau foarte bine să lase formalităţile misiunii în urmă. Acum erau băieţii lui Quantrill; doi ultimi luptători de gherilă unionişti hoinărind pe coclaurile vestice ale statului Massachusetts.
    Cu o inimitabilă grimasă mică de dezgust, Freddy arătă cu degetul spre Perlmutter.
    - Vrei să încerc să-l trezesc, să trăiţi? Poate că e prea distrus, dar...
    - De ce să te oboseşti? întrebă Kurtz.
    Încă ţinându-l pe Freddy de umăr, arătă cu degetul în faţă, unde drumul de acces dispărea în peretele de alb: ninsoarea. Blestemata de ninsoare care-i urmărise tot drumul până aici, o necruţătoare doamnă cu coasa îmbrăcată în alb în loc de negru.
    Urmele Subaru-lui erau acum complet şterse, dar cele ale Humvee-ului pe care îl furase Owen erau încă vizibile. Dacă se mişcau destul de rapid, lăudat fie Domnul, să urmeze aceste dâre ar fi ca o plimbare-n parc.
    - Nu cred că mai avem nevoie de el, ceea ce mie, unul, mi se pare o mare uşurare. Mergi, Freddy. Mergi.
    Humvee-ul mişcă din coadă, după care se stabiliză. Kurtz îşi scoase pistolul şi-l ţinu lipit de picior.
    - Vin după tine, Owen. Vin după tine, bătrâne. Şi-ai face bine să-ţi pregăteşti discursul pentru Dumnezeu, fiindcă o să ai ocazia să-l ţii cam peste o oră.

                                                         9.

                            Biroul pe care şi-l mobilase atât de frumos - îl mobilase folosindu-se de minte şi de amintiri - acum se năruia.
    Jonesy şchiopătă neliniştit dintr-o parte în cealaltă, uitându-se roată prin cameră, cu buzele atât de tare strânse încât se albiseră, cu fruntea îmbrobonită de sudoare, chiar dacă aerul se răcise aici înăuntru.
    Aceasta era Prăbuşirea Biroului lui Jonesy în loc de a Casei Usher. Cazanul huruia şi zăngănea sub el, făcând podeaua să tremure. Materie albă - cristale de gheaţă, poate - erau suflate prin gaura de ventilaţie şi lăsau o formă triunghiulară, prăfoasă pe perete. Unde cădea, şi începea să acţioneze asupra lambriurilor din lemn, în acelaşi timp putrezindu-l şi încovoindu-l. Fotografiile căzură una câte una, aterizând pe podea asemenea unor sinucigaşi. Fotoliul Eames - cel pe care şi-l dorise din totdeauna, chiar acela - se crăpă în două, ca şi când ar fi fost ciopârţit de un topor invizibil.
    Lambriul de mahon de pe pereţi începu să plesnească şi să se desprindă asemenea pielii moarte. Sertarele ieşiră scuturate afară din locurile lor din birou şi trăncăniră unul după celălalt pe podea. Obloanele montate de Dl Cenuşiu cu scopul de-a-i obtura lui vederea spre lumea de afară vibrau şi tremurau, scoţând un zbieret egal şi metalic care-l făcu pe Jonesy să-l doară dinţii.
    Să strige la Dl Cenuşiu, cerând să afle ce se petrecea, ar fi fost inutil... şi, pe lângă asta, Jonesy avea toate informaţiile care-i trebuiau. Îl încetinise pe Dl Cenuşiu, dar Dl Cenuşiu se ridicase mai întâi la înălţimea provocării, după care chiar o depăşise.
    Viva Dl Cenuşiu, care fie îşi atinsese ţelul, fie era aproape să şi-l atingă. Când căzu lambriul de pe pereţi, Jonesy văzu tencuiala murdară de dedesubt: pereţii biroului Fraţilor Tracker aşa cum îl văzuseră patru băieţi în 1978, stând aliniaţi cu frunţile sprijinite de sticla geamului, noul lor amic stând în spatele lor aşa cum i se ceruse, aşteptând ca ei să termine cu orice ar fi fost ceea ce făceau, aşteptând ca ei să-l ducă acasă.
    Acum, o altă porţiune de lambriu se desprinse, dezlipindu-se de pe perete cu un sunet asemănător cu ruperea unei hârtii, şi în spatele lui se afla un afişier pe care era lipită o singură fotografie, o fotografie Polaroid. Nu era o frumuseţe, nu era Tina Jean Schlossinger, ci doar o femeie oarecare, cu fusta ridicată până la marginea de jos a chiloţilor, destul de stupid.
    Frumosul covor de pe jos se zbârci dintr-o dată ca pielea, scoţând la iveală pardoseala murdară a biroului Fraţilor Tracker şi acei mormoloci albi, prezervativele lăsate în urmă de cuplurile care veneau aici să se reguleze sub privirea neinteresată a femeii din fotografia Polaroid, care nu era de fapt nimeni, era doar un artefact dintr-un trecut incert.
    Păşi, clătinându-se din cauza şoldului beteag, care nu-l duruse atât de tare decât chiar după accident, şi înţelese tot ce se întâmpla, o, da, chiar aşa, ai face bine să crezi asta. Şoldul lui era plin de aşchii şi de sticlă sfărâmată; umerii şi gâtul îl dureau din pricina îngrozitorului efort depus. Dl Cenuşiu îi supunea corpul la chinuri groaznice acum, când pornise pe ultima sută de metri, iar Jonesy nu putea face nimic să-l oprească.
.............................................................................