Capcană pentru vise, Stephen King

.................................................................................
                                   10-13

                   La fereastra biroului său,  zâmbind, lui Jonesy i se făcu milă.
    - Clătite, spuse Dl Cenuşiu.
    - Îhî. Mă gândeam eu. Vrei şi cafea la ele?
    - Te rog.
    Îşi închise rapid carneţelul şi dădu să plece. Dl Cenuşiu fu cât ai clipi din nou la uşa închisă a biroului lui Jonesy şi era iarăşi furios.
    - Cum ai putut face asta? întrebă el. Cum ai putut face asta de acolo dinăuntru?
    Se auzi o lovitură viguroasă când Dl Cenuşiu lovi uşa. Era mai mult decât furios, îşi dădu Jonesy seama. Era şi speriat. Fiindcă, dacă Jonesy putea interveni în orice fel, totul era pus în pericol.
    - Nu ştiu, spuse Jonesy cât se poate de sincer. Dar n-o lua în nume de rău. Bucură-te de mâncare. M-am jucat doar cu tine puţin.
    - De ce?
    Încă era furios. Încă bea din fântâna emoţiilor lui Jonesy şi, oricât ar fi negat, îi plăcea s-o facă.
    - De ce ai face una ca asta?
    - Ia-o ca pe-o răzbunare pentru că ai încercat să mă prăjeşti în birou câtă vreme dormeam, spuse Jonesy.
    Fiindcă restaurantul parcării pentru camioane era aproape pustiu, Darlene se întoarse cu mâncarea cât ai clipi. Jonesy se gândi să preia controlul corzilor vocale atâta cât să spună ceva scandalos (Darlene, pot să iau o gură din părul tău? fură cuvintele care-i trecură prin minte), apoi se răzgândi.
    Îi aşeză farfuria în faţă, îi aruncă o privire circumspectă, apoi se îndepărtă. Dl Cenuşiu, uitându-se la grămada galbenă de ouă şi la bucăţile negre de şuncă (nu doar crocante, ci aproape arse, potrivit bunei tradiţii de la Dysart's) cu ochii lui Jonesy, era la fel de circumspect.
    - Dă-i drumul, spuse Jonesy.
    Stătea la fereastra biroului, privind şi aşteptând amuzat şi curios. Era posibil ca şunca şi ouăle să-l omoare pe Dl Cenuşiu? Probabil că nu, dar i-ar putea provoca hoţului ăstuia nenorocit puţin rău la stomac.
    - Dă-i drumul, D-le Cenuşiu, mănâncă. Bon-appetit, staţi-ar în gât.
    Dl Cenuşiu consultă dosarele lui Jonesy cu privire la folosirea corectă a tacâmurilor, apoi ridică o bucată mică de omletă cu vârful furculiţei şi o vârî în gura lui Jonesy.
    Ce urmă fu atât uimitor, cât şi comic. Dl Cenuşiu înfulecă totul în muşcături mari, oprindu-se doar să înece clătitele în înlocuitor de sirop de arţar. Îi plăcură toate, dar în mod special şunca.
    - Carne! îl auzi Jonesy exultând - aproape că era vocea uneia dintre creaturile acelea din filmele prosteşti cu monştri din anii treizeci. Carne! Carne! Ăsta-i gustul cărnii!
    Comic... dar, poate, nu chiar atât de comic, la urma urmei. Poate îngrozitor, într-un fel. Strigătul unui vampir nou-născut.
    Dl Cenuşiu se uită în jur, se asigură că nu este privit (poliţaiul ataca acum o bucată mare de plăcintă cu cireşe), apoi ridică farfuria şi linse unsoarea de pe ea cu mişcări ample ale limbii lui Jonesy. Termină lingând siropul lipicios de pe vârfurile degetelor.
    Darlene se întoarse, mai turnă nişte cafea, se uită la farfuriile goale.
    - Măi să fie, meriţi o medalie, spuse. Mai vrei ceva?
    - Mai vreau şuncă, spuse Dl Cenuşiu. Consultă dosarele lui Jonesy pentru exprimarea corectă, apoi adăugă: Porţie dublă.
    Sper să mori înecat cu ea, gândi Jonesy, acum însă fără prea mari speranţe.
    - Tre' să pui lemne pe foc, spuse Darlene, o remarcă pe care Dl Cenuşiu nu o înţelese şi a cărei explicaţie nu se obosi s-o caute în dosarele lui Jonesy. Puse două pliculeţe de zahăr în cafea, se uită în jur să nu fie văzut, apoi turnă conţinutul unui al treilea direct în gură. Ochii lui Jonesy se închiseră pe jumătate pentru o clipă, când Dl Cenuşiu se cufundă fericit în minunăţia dulceţii.
    - Poţi avea aşa ceva oricând vrei, spuse Jonesy prin uşă.
    Acum credea că ştie cum se simţise Satan când îl dusese pe Iisus pe vârful muntelui şi-l ademenise cu toate viciile lumii. Nu era un sentiment plăcut; nu era nici foarte neplăcut; îşi făcea doar treaba, îşi vindea doar marfa.
    - Doar că... fii atent. Se simţise cu adevărat bine, fiindcă ştia că dobândeşte teren.
    Nu făcea chiar gaură în cer, dar îi clătina cel puţin poziţia D-lui Cenuşiu. Îl făcea să transpire broboane mici din sângele dorinţei.
    - Nu te mai opune, îl sfătui Jonesy. Devino pământean. Ai ani întregi la dispoziţie să experimentezi simţurile mele. Sunt destul de ascuţite; nu am încă patruzeci de ani.
    Niciun răspuns din partea D-lui Cenuşiu. Se uită în jur, nu văzu pe nimeni privind în direcţia lui, turnă înlocuitor de sirop de arţar în cafea, amestecă şi se uită din nou în jur după porţia sa suplimentară de şuncă. Jonesy suspină. Parcă ar fi privit un musulman habotnic care a ajuns cumva într-o vacanţă la Las Vegas.
    De partea cealaltă a restaurantului se afla o arcadă deasupra căreia scria pe o tablă SALONUL ŞI DUŞURILE CAMIONAGIILOR.
    În scurtul culoar de după aceasta, se afla un şir de telefoane publice. Mai mulţi şoferi se aflau acolo, explicând fără-ndoială soţiilor şi şefilor că nu vor ajunge la timp, că fuseseră opriţi din drum în Maine de o neaşteptată furtună, că se află la Parcarea Dysart's (cunoscută iniţiaţilor sub numele de Băşini Stătute, gândi Jonesy), la sud de Derry şi că e foarte probabil că vor rămâne aici cel puţin până mâine la prânz.
    Jonesy se întoarse de la fereastra biroului care dădea spre parcarea pentru tiruri şi se uită la masa de lucru, acum aflată în vechea şi confortabila lui dezordine. Acolo se afla telefonul, aparatul Trimline albastru. L-ar putea oare suna pe Henry de la el? Mai era Henry măcar în viaţă? Jonesy credea că este.
    Credea că, dacă ar fi murit Henry, ar fi simţit-o chiar în momentul trecerii lui în nefiinţă - ar fi fost mai multe umbre în cameră, poate.
    Elvis a părăsit clădirea, spunea des Beaver când citea un nume cunoscut la necrologuri. Ce nenorocire pişăcioasă.
    Jonesy nu credea că Henry părăsise clădirea încă. Era posibil ca Henry chiar să pună ceva la cale.

                                                               8.

                                D-lui Cenușiu nu-i rămase a doua porţie de şuncă în gât, dar, când stomacul îi fu cuprins dintr-o dată de crampe, scoase un ţipăt de uimire.
    - M-ai otrăvit!
    - Calmează-te, spuse Jonesy. E nevoie să faci doar puţin loc, prietene.
    - Să fac loc? Ce vrei să...
    Se opri când o altă crampă îl prinse de viscere.
    - Vreau să spun că ar fi mai bine să ne grăbim spre toaletă, zise Jonesy. Dumnezeule mare, chiar nu aţi învăţat nimic despre anatomia umană din toate răpirile pe care le-aţi făcut în anii şaizeci?
    Darlene lăsase nota de plată pe masă şi Dl Cenuşiu o ridică.
    - Lasă-i cincisprezece la sută pe masă, spuse Jonesy. Acesta e bacşişul ei.
    - Cât e cincisprezece la sută?
    Jonesy răsuflă din greu. Aceştia erau stăpânii universului de care ne-au învăţat filmele să ne temem? Cuceritori nemiloşi de pe stele-ndepărtate, care nu ştiau cum să se cace şi cum să calculeze un bacşiş?
    O altă crampă, plus o băşină destul de silenţioasă. Mirosea, dar nu a eter.
    Mulţumesc cerului pentru micile favoruri, gândi Jonesy. Apoi, către Dl Cenuşiu:
    - Arată-mi nota de plată.
    Jonesy se uită la fiţuica verde prin fereastra de la birou.
    - Lasă-i un gologan jumătate.
    Şi, când Dl Cenuşiu păru neîncrezător:
    - Ăsta-i un sfat bun, prietene. Dacă dai mai mult te va ţine minte drept clientul cu cel mai mare bacşiş. Dă-i mai puţin, şi-o să te ţină minte ca pe-un zgârie-brânză.
    Îl simţi pe Dl Cenuşiu căutând semnificaţia lui zgârie-brânză în dosarele lui.
    Apoi, fără vreo altă împotrivire, lăsă un dolar şi două monede de douăzeci şi cinci de cenţi pe masă. O dată asta rezolvată, se îndreptă spre casa de marcat, care se afla în drum spre toaleta bărbaţilor.
    Poliţistul se muncea cu plăcinta - cu mişcări oarecum suspect de încete, gândi Jonesy - şi, când trecură pe lângă el, Jonesy îl simţi pe Dl Cenuşiu dizolvându-se ca entitate (o entitate mai umanizată ca înainte), ieşind din el ca să arunce o privire în mintea poliţistului. Nu mai rămăsese acum în propria sa minte decât norul vesperal, care supraveghea numeroasele sisteme de întreţinere ale lui Jonesy.
    Repede ca un fulger, Jonesy prinse telefonul de pe masă. Ezită, nesigur, pentru o clipă.
    Formează doar l-800-HENRY, gândi Jonesy.
    Pentru o clipă, nu se întâmplă nimic... apoi, în cine ştie ce „undeva", începu să sune un telefon.

                                                          9.

                             - E ideea lui Pete,  bolborosi Henry.
    Owen, la volanul Humvee-ului (era o maşină mare şi zgomotoasă, dar era echipată cu roţi supradimensionate pentru zăpadă şi despica furtuna asemenea pachebotului QW2), se uită la el. Henry dormea. Pleoapele lui, acum uşor acoperite cu birus, se ondulară când se mişcară pupilele de sub ele. Henry visa.
    Despre ce? se întrebă Owen. Bănuia că poate arunca o privire în mintea noului său partener, dar gestul i se părea o perversitate.
    - E ideea lui Pete, repetă Henry. El a văzut-o primul.
    Şi suspină, un sunet atât de obosit, încât lui Owen i se făcu milă de el. Nu, hotărî el, nu voia să ia parte la ce se petrecea în mintea lui Henry. Mai era o oră până la Derry, mai mult dacă-şi păstra vântul intensitatea. Mai bine să-l lase să doarmă.

                                                          10.

                               În spatele Liceului Derry se află terenul de fotbal unde Richie Grenadeau şi-a arătat cândva valoarea, însă Richie e de cinci ani în mormântul lui de erou adolescent, victima unui nou accident de maşină gen James Dean dintr-un oraş mic. Alţi eroi s-au ridicat de atunci, şi-au trăit gloria şi au mers mai departe. Acum, oricum, nu e sezonul de fotbal. E primăvară şi pe teren se vede ceva ce seamănă cu o conferinţă a păsărilor - păsări imense, roşii, cu capete negre. Graurii aceştia mutanţi râd şi pălăvrăgesc şezând în scaune pliante, dar dl Trask, directorul liceului, nu are probleme să se facă auzit; se află pe podiumul scenei încropite în faţa lor, iar microfonul e la el.
    - Încă un lucru înainte să vă dau liber! tună el. N-o să vă spun să nu aruncaţi tichiile la sfârşitul ceremoniei, ştiu din experienţă personală că aş putea la fel de bine să vorbesc în oglindă despre aşa ceva...
    Râsete, urări, aplauze.
    - ... dar vă spun să LE RIDICAŢI ŞI SĂ LE PREDAŢI ÎNAPOI ORI O SĂ TREBUIASCĂ SĂ LE PLĂTIŢI!
    Se aud câteva, puţine, sunete aprobatoare şi câteva dezaprobatoare, vocea lui Beaver Clarendon e cea mai puternică.
    Dl Trask le oferă o ultimă privire panoramică.
    - Tineri domni şi tinere domnişoare, membri ai Promoţiei '82, cred că vorbesc în numele întregului corp profesoral când spun că sunt mândru de voi. Aici se încheie repetiţiile, aşa încât...
    Restul se pierde, cu sau fără sistem de amplificare; graurii roşii se ridică într-o fluturare grabnică de nailon şi-şi iau zborul. Mâine la amiază îşi vor lua zborul de-a binelea; deşi cei trei grauri care râd şi se înghiontesc în drum spre parcarea unde se află maşina lui Henry nu-şi dau seama că faza de copilărie a prieteniei lor e la doar câteva ore depărtare de sfârşit. Nu-şi dau seama, şi asta e probabil spre binele lor.
    Jonesy îi fură tichia lui Henry, şi-o aşază lui pe cap şi o tuleşte spre parcare.
    - Hei, prostule, dă-mi-o înapoi! ţipă Henry, după care-i fură lui Beaver tichia.
    Beav face ca o găină şi fuge după Henry râzând.
    Astfel fug ei trei peste gazon, prin spatele stadionului, robele de absolvenţi fluturându-le pe lângă ginşi. Jonesy are două căciuli pe cap, ciucurii legănându-se în două direcţii diferite, Henry are una singură (mult prea mare; i se sprijină pe urechi), iar Beaver fuge cu capul gol, părul lui lung şi negru fluturând în urma lui, cu o scobitoare ieşindu-i dintre buze.
    Jonesy se uită în urmă în timp ce fuge, ironizându-l pe Henry („Haide, domnule Baschet, alergi ca o fată!") şi aproape cade peste Pete, care se uită LA CHESTII DIN DERRY, panoul de afişaj de sticlă montat la nord de intrarea în parcare. Pete, care nu absolvă anul acesta decât clasa a unsprezecea, îl prinde pe Jonesy, îl apleacă pe spate cum ai face cu o fată frumoasă în timpul tangouului şi-l sărută direct pe gură.
    Amândouă tichiile-i cad de pe cap lui Jonesy şi ţipă speriat.
    - Fătălăule! strigă Jonesy, ştergându-se apăsat pe buze...
    Însă începe, în acelaşi timp, să şi râdă. Pete e o ciudăţenie - se comportă liniştit uneori săptămâni la rând, un fel de Norman Normal, după care-şi iese din minţi şi face ceva nebunesc. De obicei, gestul lui nebunesc apare după vreo două beri, dar nu şi în după-amiaza asta.
    - Întotdeauna mi-am dorit să fac asta, Gariella, spune Pete afectat. Acum ştii care sunt adevăratele mele sentimente pentru tine.
    - Fătălău nenorocit, dacă-mi dai sifilis, te-omor!
    Soseşte şi Henry, îşi ia tichia din iarbă şi-l plesneşte pe Jonesy cu ea.
    - Sunt pete de iarbă pe ea, spune. Dac-o să trebuiască s-o plătesc, o să-ţi fac mai multe decât doar să te sărut, Gariella.
    - Nu face promisiuni pe care nu le poţi respecta, poponarule, spune Jonesy.
    - Frumoasă Gariella, spune Henry solemn.
    Beav îi ajunge cu greu din urmă, suflând obosit pe lângă scobitoare. Ia tichia lui Jonesy, se uită atent în ea şi spune:
    - E-o pată de spermă-n ea. Crezi că n-am văzut destule pe cearşaful meu ca să-mi dau seama?
    Trage aer profund în piept şi o ia la goană spre ceata de absolvenţi ai Liceului Derry îmbrăcaţi în robe, care se îndepărtează:
    - Gary Jones se masturbează în căciula de absolvire! Hei, toată lumea, ascultaţi, Gary Jones se masturbează...
    Jonesy îl prinde, îl trage la pământ şi se rostogolesc amândoi într-o fluturare de nailon roşu. Amândouă tichiile sunt aruncate la o parte şi Henry le ridică să nu fie strivite.
    - Dă-te jos de pe mine! strigă Beaver. Mă striveşti! Cristoase-păroase! Pentru numele lui Dumnezeu...
    - O cunoaşte Duddits, spune Pete.
    Şi-a pierdut interesul în joacă, nu mai e cuprins de spiritul lor vesel (Pete e poate singurul dintre ei care simte marile schimbări că se apropie). Se uită din nou la panoul de afişaj.
    - Şi noi o cunoaştem. E cea care stătea mereu în faţa Academiei Retardaţilor.
    „Bună, Duddie", zicea.
    Când spune Bună, Duddie, vocea lui Pete se ascute, devine pe dată feminină, într-un fel mai de grabă adorabil decât ironic. Şi, deşi Pete nu e un imitator foarte bun, Henry recunoaşte vocea aceea imediat. Îşi aminteşte şi fata, cea care avea păr blond, vaporos, şi ochi căprui mari, şi genunchi juliţi, şi o gentuţă albă din plastic în care se afla prânzul şi trusa cu păpuşi BarbieKen. Aşa le numea ea mereu, BarbieKen, ca şi când ar fi fost o singură fiinţă.
    Şi Jonesy cu Beav ştiu pe cine imită Pete, la fel cum ştie şi Henry. Există o legătură între ei; există deja de mulţi ani. Există şi între ei şi Duddits. Jonesy şi cu Beav nu-şi amintesc numele fetiţei cu păr blond, aşa cum nici Henry nu şi-l aminteşte - îşi amintesc doar că numele de familie e incredibil de lung şi de îmbârligat. Şi că are o pasiune pentru Dudster, motiv pentru care-i aştepta mereu în faţa Academiei Retardaţilor.
    Cei trei îmbrăcaţi în robe de absolvenţi se adună în jurul lui Pete şi se uită la panoul CHESTII DIN DERRY.
    Ca de obicei, acesta e plin cu anunţuri - de la solduri de prăjituri şi la spălătorii pentru maşini, la promoţii pentru versiunea Extinsă a jocului The Fantastiks, la cursuri de vară ţinute la Fenster, colegiul din oraş, plus o mulţime de anunţuri ale studenţilor scrise de mână - cumpăr asta, vând aia, am nevoie de-o cursă până la Boston după absolvire, caut coleg de cameră în Providence.
    Şi, taman sus în colţ, fotografia unei fete zâmbitoare cu metri întregi de păr blond (împletit strâns aici, nu vaporos) şi cu ochii larg deschişi, uşor nedumeriţi. Nu mai e o fetiţă mică - Henry se simte din ce în ce mai surprins de felul în care copiii cu care a crescut (inclusiv el însuşi) sunt acum de nerecunoscut - însă ar recunoaşte oricând ochii aceia întunecaţi şi nedumeriţi.
    DISPĂRUTĂ, spune singurul cuvânt scris cu majuscule sub fotografie. Şi, mai jos, cu litere puţin mai mici:
    JOSETTE RINKENHAUER A FOST VĂZUTĂ
    ULTIMA DATĂ PE TERENUL DE SOFTBALL DIN PARCUL
    STRAWFORD ÎN 7 IUNIE 1982.
    Mai sunt câteva date pe lângă acestea, dar Henry nu stă să le citească. În schimb, se gândeşte le cât de ciudat dispar copiii în Derry - nu e deloc ca alte oraşe. Acum e opt iunie, ceea ce înseamnă că fetiţa a dispărut doar de o zi şi, totuşi, anunţul acesta a fost deja împins în colţul panoului de afişaj (sau a fost mutat cu bună-ştiinţă), ca şi când cineva s-ar fi răzgândit în privinţa lui. Şi asta nici măcar nu-i tot. Nu a existat nici un anunţ în ziarul de azi - Henry ştie, fiindcă l-a citit. Ei bine, l-a frunzărit în vreme ce-şi mânca fulgii de porumb.
    Poate-a fost îngropat undeva în spate, la rubrica locală, se gândeşte şi-şi dă imediat seama că aşa trebuie să fie. Cuvântul-cheie e îngropat.
    Multe lucruri sunt îngropate în Derry.
    Cum ar fi, de pildă, copiii dispăruţi. Au fost multe dispariţii în oraş de-a lungul anilor - băieţii de faţă ştiu lucrul acesta, le-a trecut chiar prin minte în ziua când l-au întâlnit pe Duddits Cavell, dar nimeni nu discută despre asta. E ca şi când dispariţia câte unui copil e preţul pe care trebuie să-l plătească pentru că locuiesc într-un loc atât de plăcut şi liniştit. La acest gând, Henry simte copleşindu-l o indignare crescândă, care mai întâi se infiltrează doar, apoi înlocuieşte cu totul bucuria lui prostească de dinainte.
    Era dulce, cu BarbieKen-ul ei. Dulce cum e Duddits.
    Îşi aminteşte cum îl duceau pe Duddits la şcoală - toate acele plimbări - şi cât de des aştepta ea în faţa clădirii, Josie Rinkenhauer cu genunchii ei juliţi şi cu nelipsita ei gentuţă din plastic:
    - Bună, Duddie.
    Era dulce.
    Şi încă e, gândeşte Henry. Este...
    - Este-n viaţă, spune Beaver plat. Îşi scoate scobitoarea roasă dintre dinţi, se uită la ea şi o aruncă în iarbă. E-n viaţă şi e prin apropiere. Nu-i aşa?
    - Mda, spune Pete.
    Încă se mai uită fascinat la fotografie, iar Henry ştie la ce se gândeşte, aproape la acelaşi lucru la care se gândeşte şi el: a crescut. Chiar şi Josie a crescut, Josie care, într-o viaţă mai bună, ar fi fost iubita lui Doug Cavell.
    - Dar cred că a... ştiţi voi...
    - A dat de belea, spune Jonesy.
    Şi-a dezbrăcat roba şi acum şi-o împătură pe braţ.
    - E prinsă, înţepenită, spune Pete visător, încă uitându-se la fotografie.
    Degetul lui a-nceput să se mişte dintr-o parte-ntr-alta, tic-tac, tic-tac.
    - Unde? întreabă Henry, însă Pete scutură din cap. La fel face şi Jonesy.
    - Să-l întrebăm pe Duddits, spune brusc Beaver.
    Şi cunosc cu toţii motivul. Nu e nevoie să-l rostească. Fiindcă Duddits vede linia. Duddits...

                                                         11.

                            - ...vede linia! strigă Henry fără veste şi se îndreptă smucit în scaunul Humvee-ului.
    Îl sperie până-n măduva oaselor pe Owen, care hoinărea liniştit cu mintea într-un loc unde nu era decât el, şi furtuna, şi nesfârşitul şir de reflectoare care-l anunţau că în că e pe şosea.
    - Duddits vede linia.
    Humvee-ul derapă, făcu o piruetă, după care se redresă.
    - Iisuse Cristoase, omule! spuse Owen. Avertizează-mă, te rog, data viitoare înainte să strigi în gura mare!
    Henry îşi trecu o palmă peste faţă, inspiră adânc, după care lăsă aerul să iasă.
    - Ştiu unde mergem şi ce avem de făcut...
     - Păi, e bine...
    - ... dar trebuie să-ţi spun o poveste că să mă înţelegi.
    Owen se uită la el.
    - Tu te înţelegi?
    - Nu complet, dar înţeleg mai mult ca înainte.
    - Dă-i drumul. Mai avem o oră până la Derry. Avem suficient timp?
    Henry credea că e mai mult decât suficient, mai ales când comunicai mintal.
    Începu cu începutul - ceea ce ştia el acum că e începutul. Nu cu venirea cenuşiilor, nu cu birusul sau cu nevăstuicile, ci, nici mai mult, nici mai puţin, cu patru băieţi care speraseră să vadă fotografia Reginei Balului cu fusta ridicată. În vreme ce Owen conducea, mintea i se umplu cu o serie de imagini succesive, mai de grabă ca-ntr-un vis decât ca-ntr-un film.
    Henry îi povesti despre Duddits, despre prima lor excursie la Bivuac şi despre cum vomase Beav în zăpadă. Îi povesti lui Owen despre toate drumurile lor spre şcoală şi despre versiunea Duddits a jocului: ei jucau, iar Duddits arunca jetoanele. Îi povesti despre cum îl duseseră pe Duddits să-l vadă pe Moş Crăciun - în ce dezastru se transformase acea excursie! Şi despre cum văzuseră fotografia lui Josie Rinkenhauer pe panoul de afişaj CHESTII DIN DERRY în ziua de dinainte să absolve liceul cei trei băieţi mai mari. Owen îi văzu mergând la Duddits acasă, pe Maple Lane, în maşina lui Henry, cu robele şi tichiile împachetate pe bancheta din spate; îi văzu spunându-le bună domnului şi doamnei Cavell, care se aflau în sufragerie alături de un bărbat cenuşiu la faţă, îmbrăcat într-o salopetă de la Derry Gas şi alături de o femeie care plângea - Roberta Cavell şi-a petrecut braţul pe după umerii Ellenei Rinkenhauer şi-i spune că totul va fi bine, că Dumnezeu nu va permite să i se întâmple ceva rău micuţei Josie.
    E puternic, gândi Owen ca-n vis. Măi să fie, e atât de puternic tipul ăsta. Cum de e posibil aşa ceva?
    Soţii Cavell de-abia se uită la băieţi, fiindcă băieţii sunt oaspeţi obişnuiţi ai casei de pe Maple Lane nr. 19, iar soţii Rinkenhauer sunt prea înfricoşaţi să-i observe măcar. Nici nu s-au atins de cafeaua servită de Roberta.
    - E-n camera lui, băieţi, spune Alfie Cavell, oferindu-le un zâmbet şters.
    Şi Duddits, înălţându-şi ochii spre ei de la figurinele lui GI Joe – le are pe toate – se ridică în picioare de îndată ce-i vede în uşă.
    Duddits nu umblă niciodată încălţat în pantofi în camera lui, poartă doar şoşonii sub formă de iepuraşi pe care i i-a dat Henry la ultima sa aniversare - îi plac şoşonii-iepuraşi, îi va purta până ce nu vor mai rămâne din ei decât nişte cârpe roz lipite cu bandă izolantă - însă acum e încălţat în pantofi. Îi aştepta şi, deşi zâmbetul lui e la fel de radios ca-ntotdeauna, privirea îi e sobră.
    - U eem? întreabă Duddits - Unde mergem?
    - Şi...
    - Aţi fost cu toţii aşa? şopti Owen.
    Credea că-i explicase deja Henry asta, dar, până acum, nu înţelesese ce voise să spună.
    - Chiar şi-nainte de asta? îl atinse pe-o parte a feţei, unde puful de birus îi creştea acum în jos spre obraz.
    - Da. Nu. Nu ştiu. Taci, Owen. Ascultă.
    Şi mintea lui Owen se umplu din nou cu imaginile acelea din 1982.

                                                         12.

                              Pe când ajung în Parcul  Strawford e patru treizeci şi un grup de fete îmbrăcate în tricouri galbene cu CONFECŢII DERRY scris pe ele se află pe terenul de softball, toate cu părul prins în codiţe aproape identice, scoase prin gaura din spate a băscuţelor. Cele mai multe poartă aparate de corecţie a danturii.
    - Măi, să fie - se încurcă-n propriile lor picioare, spune Pete, şi poate că aşa e, însă par că se distrează cu adevărat.
    Henry nu se distrează deloc, stomacul îi este răscolit de senzaţia de nelinişte, iar faptul că măcar Jonesy arată la fel ca şi el, serios şi speriat, îl face să se simtă mai bine. Pete şi cu Beaver nu posedă o imaginaţie prea prodigioasă; el şi cu buna Gariella au cu ghiotura. Pentru Pete şi Beav, aceasta nu e decât o aventură ca-n poveştile cu Frank şi Joe Hardy, ca-n cele cu Danny Dunn.
    Pentru Henry însă lucrurile arată altfel. Să n-o găsească pe Josie Rinkenhauer ar fi o tragedie (fiindcă e posibil aşa ceva, Henry e convins de asta), dar să o găsească moartă...
    - Beav, spune el.
    Beaver se uita la fete. Acum se întoarce spre Henry:
    - Ce-i?
    - Încă mai crezi că-i în viaţă?
    - Ăă... - zâmbetul lui Beav se ofileşte, iar el pare contrariat - nu ştu', omule. Pete?
    Însă Pete scutură din cap a negare.
    - Aşa credeam pe când eram la şcoală - la dracu, poza aia aproape că-mi vorbea - dar acum... ridică din umeri.
    Henry se uită la Jonesy, care ridică şi el din umeri, după care-şi depărtează braţele:
    - Nu ştu'.
    Aşa încât Henry se întoarce spre Duddits.
    Duddits se uită la lume prin ceea ce el numeşte oea'i işto, ochelarii lui mişto în Duddits-eză - ochelari cu lentile-oglindă care-i acoperă şi extremităţile câmpului vizual. Lui Henry oea 'i işto i se pare că-l fac pe Duddits să arate ca Ray Walton în Marţianul meu iubit, însă nu i-ar spune niciodată un asemenea lucru lui Duds... sau nu l-ar gândi în prezenţa lui. Duds mai are pe cap şi tichia lui Beaver; îi place în mod special să sufle ciucurele.
    Duddits nu are percepţie selectivă; pentru el, boschetarul căutând sticle reciclabile în tomberoanele de gunoi, fetele care joacă softball şi veveriţele care fug una după alta pe crengile copacilor sunt la fel de fascinante. Acesta este unul din lucrurile care-l fac deosebit.
    - Duddits, spune Henry. Ţi-aminteşti de-o fată care-a fost împreună cu tine la şcoală, la Academie, Josie o chema? Josie Rinkenhauer?
    Duddits se arată curios din politeţe, fiindcă îi vorbeşte prietenul lui, Henry, dar numele nu-i spune nimic şi de ce i-ar spune? Duds nu-şi aminteşte ce-a mâncat la micul dejun, aşa încât de ce şi-ar aminti o fetiţă împreună cu care a fost la şcoală în urmă cu trei sau patru ani?
    Henry simte o boare de deşertăciune, care se amestecă într-un mod ciudat cu una de amuzament. La ce le-o fi stat lor capul?
    - Josie, spune Pete, însă nici el nu pare că-şi face prea multe speranţe. Te tachinam cu faptul că ea ar fi iubita ta, ţi-aminteşti? Are ochi căprui... Îi curge o grămadă de păr blond din cap... şi...
    Suspină, dezgustat:
    - Futu-i.
    - Aeaş aat, ată i, spune Duddits, fiindcă asta-i face de obicei să zâmbească: acelaşi rahat, altă zi.
    Nu dă roade, aşa încât Duddits mai încearcă una:
    - Nu-oci, nu-îstiji.
    - Mda, spune Jonesy. Nu joci, nu câştigi, corect. Am putea la fel de bine să-l ducem acasă, băieţi, n-o să...
    - Nu, spune Beaver şi se uită cu toţii la el.
    Ochii lui Beaver sunt aprinşi de înţelegere şi încurcaţi în acelaşi timp. Mestecă scobitoarea din gură atât de repede şi atât de tare, încât aceasta-i saltă între buze asemenea unui piston.
    - Capcana pentru vise, spune el.

                                                            13.

                         - Capcana pentru vise? întrebă Owen.
    Vocea-i păru chiar şi lui că vine de departe. Farurile Humvee-ului străpungeau deşertăciunea înzăpezită, nesfârşită din faţa lor, care semăna cu un drum doar datorită reflectorizantelor galbene care apăreau şi dispăreau în ritm de marş sub ochii lui Owen.
    Capcana pentru vise, gândi el şi, iarăşi, mintea i se umplu de imagini din trecutul lui Henry, aproape înecându-l în ipostazele, şi sunetele, şi mirosurile acelei zile din prag de vară:
    Capcana pentru vise.

                                                            14.

                          - Capcana pentru vise, spune Beav și înțeleg cu toții despre ce e vorba, așa cum înțeleg uneori fără a fi nevoie de alte cuvinte, aşa cum cred (greşit, îşi va da Henry seama mai târziu) că se înţeleg toţi prietenii.
    Cu toate că nu au discutat pe şleau despre visul pe care l-a avut fiecare în timpul primei lor excursii de vânătoare la Bivuac, ştiu că Beaver crede că a fost provocat cumva de capcana pentru vise a lui Lamar. Niciunul nu a încercat să-l convingă de contrariu, în parte pentru că nu vor să pună la îndoială superstiţia lui Beaver în legătură cu micuţa, nevinovata împletitură sub formă de pânză de păianjen şi, în parte, cea mai mare parte, pentru că nu vor deloc să discute despre acea zi. Acum însă înţeleg că Beaver a rostit măcar jumătate din adevăr.
    O capcană pentru vise i-a unit într-adevăr, dar nu cea a lui Lamar.
    Duddits e capcana lor pentru vise.
    - Haideţi, spune Beaver cu voce slabă. Haideţi, băieţi, nu vă fie frică. Puneţi mâna şi ajutaţi-l.
    Aşa şi fac, chiar dacă le este frică - puţin, în orice caz; până şi lui Beaver. Jonesy îl apucă pe Duddits de mâna lui dreaptă, care a devenit foarte pricepută cu maşinăriile de la şcoala profesională Voke.
    Duddits pare surprins, apoi zâmbeşte şi-şi adună degetele peste ale lui Jonesy. Pete apucă mâna lui stângă. Beaver şi cu Henry se apropie şi-şi petrec braţele în jurul mijlocului lui.
    Astfel stau toţi cinci sub unul dintre cei mai mari şi mai bătrâni stejari din Parcul Strawford, un desen de lumină de iunie şi umbre împodobindu-le feţele. Sunt asemenea unor băieţi care formează un cerc înaintea cine ştie cărui meci important.
    Fetele care joacă softball în tricouri galben-deschis îi ignoră; la fel şi veveriţele; la fel şi harnicul boschetar, care adună una câte una cutiile de sucuri răcoritoare.
    Henry simte lumina pătrunzându-l şi înţelege că lumina aceasta sunt prietenii lui şi el însuşi; o generează împreună, acea împletire minunată de lumină şi umbre verzui, iar, dintre ei toţi, Duddits străluceşte cel mai puternic. El e mingea lor; fără el nu există nici joc, nu există nici câştig. El e capcana lor pentru vise, el îi uneşte într-o unică fiinţă. Inima lui Henry se umple cum nu se va mai umple niciodată (iar vidul rămas în urma acestei dispariţii va creşte şi se va întuneca pe măsură ce anii îl vor împovăra), şi gândeşte:
    Totul se reduce la găsirea unei fete retardate rătăcite care probabil nu însemna nimic pentru nimeni, cu excepţia părinţilor ei? Totul se reduce la uciderea unui bătăuş zevzec, la unirea minţilor noastre pentru a-l face să iasă de pe şosea, la faptul că am făcut asta, oh, pentru numele lui Dumnezeu, la faptul că am făcut-o în somn?
    Asta să fie tot? Ceva atât de măreţ, ceva atât de miraculos, irosit pentru lucruri atât de mărunte? Asta să fie tot?
    Fiindcă, dacă e - gândeşte aceasta chiar în timpul extazului cauzat de uniunea lor - atunci care e folosul? Ce însemnătate mai poate avea ceva?
    Apoi, acesta şi toate celelalte gânduri sunt şterse de puterea experienţei. Chipul lui Josie Rinkehaure se ridică înaintea lor, o imagine instabilă, care e mai întâi compusă din patru puncte de vedere diferite şi din amintiri... apoi dintr-o a cincea, când înţelege Duddits despre cine se face atâta tevatură.
    Când intervine Duddits, imaginea se luminează de o sută de ori mai mult, se clarifică de o sută de ori mai mult. Henry aude pe cineva - Jonesy - suspinând; ar suspina şi el însuşi, dacă ar avea aerul cu care s-o facă. Fiindcă, poate că Duddits e retardat în unele privinţe, dar nu şi în aceasta; în această privinţă, ei sunt sărmanii, împiedicaţii idioţi debili şi Duddits e geniul.
    - O, Dumnezeule, îl aude Henry pe Beaver strigând şi în vocea lui răzbate extaz şi spaimă în acelaşi timp.
    Fiindcă Josie se află acolo, alături de ei. Înţelegerea lor diferită asupra vârstei ei a transformat-o într-un copil de vreo doisprezece ani, mai în vârstă decât a fost când au întâlnit-o ei prima dată aşteptând în faţa Academiei Retardaţilor, cu siguranţă mai tânără decât trebuie să fie acum. S-au pus de acord asupra unei rochiţe marinăreşti, cu dungi care se succed de la albastru la roz, la roşu, la roz şi, din nou, la albastru. Ţine în mână gentuţa de plastic din care iese trusa ei BarbieKen, iar genunchii îi sunt splendid zgâriaţi. Cercei sub formă de mămăruţe apar şi dispar sub lobii urechilor ei, iar Henry îşi spune:
    - O, da, mi-amintesc de ăştia, după care cerceii se fixează în amalgamul amintirilor.
    Fata deschide gura şi spune:
    - Bună, Duddie.
    Se uită în jur şi spune:
    - Bună, băieţi.
    Apoi, ca din senin, dispare. Ca din senin, sunt cinci în loc de şase, cinci băieţi mari stând sub bătrânul stejar cu ancestrala lumină de iunie tatuându-le feţele şi cu strigătele de bucurie ale fetelor care joacă softball intrându-le în urechi. Pete plânge. La fel şi Jonesy. Boschetarul a dispărut - a adunat probabil destul cât să-şi poată cumpăra o sticlă de tărie - dar a sosit un alt bărbat, un bărbat impozant, îmbrăcat într-o canadiană în pofida căldurii de afară. Obrazul lui stâng e acoperit cu o materie roşie, care-ar putea fi un semn din naştere, doar că Henry ştie că nu e aşa. E birus.
    Owen Underhill li s-a alăturat în Parcul Strawford, se uită la ei, însă asta nu e o problemă; nimeni nu vede acest vizitator din partea îndepărtată a capcanei pentru vise, cu excepţia lui Henry însuşi.
    Duddits zâmbeşte, dar se uită nedumerit la lacrimile de pe obrajii a doi dintre prietenii lui.
    - E-e înji? îl întreabă pe Jonesy - de ce plângi?
    - Nu contează, spune Jonesy.
    Când îşi scoate mâna dintr-a lui Duddits, şi ultimul fir al legăturii dintre ei se rupe. Jonesy îşi şterge faţa şi la fel face şi Pete. Beav scoate un râset slab, plângăcios.
    - Cred că mi-am înghiţit scobitoarea, spune el.
    - Na, uite-o acolo, fătălăule, spune Henry şi arată spre iarbă, acolo unde se află beţişorul ros.
    - Ăzesc Osie? întreabă Duddits.
    - Poţi face asta, Duds? întreabă Henry.
    Duddits păşeşte spre terenul de softball şi ei îl urmează într-un grup compact, admirativ. Duds trece chiar pe lângă Owen, dar, desigur, nu-l vede; pentru Duds, Owen Underhill nu există, cel puţin nu încă. Păşeşte peste gazon, trece de a treia bază, trece de debitul mic de gustări. Apoi se opreşte.
    Lângă el, Pete gâfâie.
    Duddits se întoarce şi se uită la el cu ochii luminaţi de interes, aproape râzând.
    Pete ridică un deget, îl flutură înainte şi-napoi, uitându-se dincolo de degetul mişcător, spre pământ. Henry îi urmăreşte privirea şi, pentru o clipă, crede că vede ceva - o strălucire galbenă scurtă şi puternică în iarbă, asemenea vopselei - după care aceasta dispare. Nu e decât Pete făcând ceea ce face când apelează la darul lui special de rememorare.
    - Ezi inia, Ete? întreabă Duddits într-un fel patern care aproape că-l face pe Henry să râdă - Vezi linia, Pete?
    - Mda, spune Pete, cu ochii cât cepele. Futu-i, da. Se uită-n sus la ceilalţi. A fost aici, băieţi! A fost chiar aici!
    Traversează Parcul Strawford, urmând o linie pe care doar Duddits şi cu Pete o pot vedea, în vreme ce un bărbat pe care doar Henry îl poate vedea vine în urma lor. În partea de nord a parcului se află un gard şubrezit de scânduri cu un însemn pe el:
    D.B.&A. PROPRIETATE A CĂILOR FERATE PĂSTRAŢI DISTANŢA!
    Copiii ignoră acest însemn de ani de zile şi au trecut ani întregi de când Derry, Bangor şi Aroostook s-au folosit de şinele care traversează Maidanul. Copiii văd şinele când pătrund printr-o spărtură din gard; se află la poalele povârnişului, strălucind ruginite-n lumina soarelui.
    Povârnişul e abrupt, e năpădit de oţetari şi urzici, şi, la jumătatea coborârii, găsesc gentuţa de plastic a lui Josie Rinkenhauer. E învechită acum şi întristător de roasă - e cârpită pe alocuri cu bandă izolantă - însă Henry ar recunoaşte-o dintr-o mie.
    Duddits sare asupra ei cu viteză, o deschide smucit, se uită prelung înăuntru.
    - ArbyEN! anunţă el şi scoate figurinele dinăuntru.
    Între timp, Pete a continuat să caute prin iarbă, aplecat de mijloc, înverşunat ca Sherlock Holmes aflat pe urmele Profesorului Moriarty. Şi Pete Moore e cel care, de fapt, o găseşte, uitându-se sălbatic la ceilalţi de lângă o ţeavă de canalizare murdară, din ciment, care iese din pământul povârnit printre vegetaţia bogată:
    - E-aici! strigă Pete în delir.
    Cu excepţia a două pete intens colorate din obraji, faţa i-e la fel de albă ca hârtia.
    - Băieţi, cred că-i aici!
    Există un sistem de canalizare şi drenaj vechi şi incredibil de complex sub Derry, un orăşel care dăinuie pe ceea ce a fost cândva un pământ mlăştinos ocolit până şi de indienii Micmac care trăiau prin preajma lui. Cea mai mare parte a sistemului de canalizare a fost construit în anii 1930, cu banii primiţi prin programul Noua Afacere, şi mare parte se va prăbuşi în 1985, în timpul marii furtuni care va inunda oraşul şi va distruge Turnul de Apă. Astăzi, ţevile încă mai există. Aceasta coboară vertical în pământ, imediat ce-a străpuns suprafaţa dealului.
    Josie Rinkenhauer s-a aventurat înăuntru, a căzut, după care a alunecat vreo patruzeci de metri prin frunze moarte. A alunecat asemenea unui copil pe tobogan şi acum se află acolo jos. Încercările ei de-a se căţăra pe peretele unsuros, scorţos au obosit-o; a mâncat cele două sau trei prăjituri pe care le avea în buzunarele pantalonilor şi pentru orele nesfârşite care-au urmat - douăsprezece, poate paisprezece - a stat doar întinsă în întunericul jilav, ascultând murmurul şters al lumii de afară în care nu se putea întoarce şi aşteptând să moară.
    Acum, provocată de sunetul vocii lui Pete, înalţă capul şi strigă cu toată forţa care i-a mai rămas:
    - Ajutoooor! Nu pot ieşi! Vărooog, ajutaţi-măă-ăăăăă!
    Nici nu le trece prin gând că ar trebui să meargă 689 să anunţe un adult - poate pe ofiţerul Nell, cel care patrulează aceste împrejurimi. Sunt porniţi fără întoarcere s-o scoată afară; fata a devenit responsabi-litatea lor. Nu-l lasă pe Duddits să se implice, şi-au păstrat măcar atâta inteligenţă, dar ei ceilalţi formează un lanţ în întuneric, fără să piardă nici măcar treizeci de secunde cu alte discuţii: Pete mai întâi, apoi Beav, după care Henry, iar la urmă Jonesy, cel mai greu, servindu-le de ancoră.
    În această manieră, se târăsc în întunericul cu miros de canal (mai miroase a ceva, ceva bătrân şi oribil dincolo de orice imaginaţie) şi, înainte să parcurgă trei metri, Henry găseşte în noroi unul din pantofii sport ai lui Josie. Îl vâră într-unul din buzunarele din spate ale ginşilor lui, fără ca măcar să-şi dea seama ce face.
    Câteva clipe mai târziu, Pete strigă în urmă peste umăr:
    - Oau, opreşte.
    Plânsetul şi rugăminţile de ajutor ale fetei se aud acum foarte tare, iar Pete o vede de-a dreptul şezând la poalele pantei, unde s-au adunat frunzele. Se uită fix în sus către ei, faţa ei fiind un cerc alb-mânjit în întunecime.
    Întind lanţul format de corpurile lor şi mai departe, având mare grijă, în pofida nerăbdării lor. Jonesy şi-a prins picioarele după o bucată mare de ciment spart. Josie se întinde şi ea... bâjbâie... nu reuşeşte să prindă mâna întinsă de Pete. Într-un sfârşit, când pare că trebuie să-şi accepte înfrângerea, fata reuşeşte să ajungă ceva mai sus. Pete o prinde de încheietura zgâriată şi murdară a mâinii.
    - Daa! strigă el în triumf. Te-am prins!
    O trag cu grijă în sus prin ţeavă spre locul unde-i aşteaptă Duddits, care ţine într-o mână gentuţa ei şi în cealaltă cele două păpuşi, strigându-i lui Josie să nu-şi facă griji, să nu-şi facă griji că-i are pe BarbieKen. Se vedea lumina soarelui, se simte aerul curat şi, pe când o ajută să iasă din ţeava de canalizare...

                                                              15.

                                      Nu exista telefon în Humvee - două feluri diferite de radiouri, dar niciun telefon.
    Cu toate acestea, un telefon sună în forţă, spulberând amintirea vie pe care Henry o ţesea între ei şi speriindu-i până-n măduva oaselor pe amândoi.
    Owen tresări ca un om trezit dintr-un vis profund şi Humvee-ul îşi pierdu precara aderenţă asupra şoselei, derapând la început, apoi făcând o piruetă lentă şi greoaie, aidoma unui dinozaur care dansează.
    - Sfinte futai...
    Încercă să redreseze direcţia. Volanul i se mişcă sub mâini ca uns, rotindu-se asemenea cârmei unei goelete care şi-a pierdut paleta de direcţie. Humvee-ul alunecă în spate de-a lungul pârtiei înşelătoare în care se transformase partea dinspre sud a Interstatalei 95 şi, într-un sfârşit, se opri brusc, strâmb, în bancul de zăpadă de pe mijlocul şoselei, farurile aruncând un con de lumină în care zăpada dansa în direcţia din care veniseră ei.
    Ţââââr! Ţâăââr! Ţăââăr!
    Din senin.
    E-n mintea mea, gândi Owen. Eu proiectez sunetul, dar cred că se află, de fapt, în mintea mea, blestmata asta de telepa...
    Pe scaunul dintre ei se afla un pistol, un Glock. Henry îl ridică şi, când făcu aceasta, ţârâitul se opri. Duse vârful ţevii acestuia la ureche, ţinând pumnul strâns pe mânerul lui.
    Desigur, gândi Owen. E perfect logic. A primit un apel pe Glock, asta-i tot. Se-ntâmplă mereu.
    - Alo, spuse Henry.
    Owen nu auzi replica, dar chipul obosit al camaradului se lumină într-un zâmbet.
    - Jonesy! Ştiam că tu trebuie să fii!
    Cine altcineva putea fi? se întrebă Owen retoric. Oprah Winfrey?
    - Unde...
    Ascultă.
    - Îl voia pe Duddits, Jonesy? Din cauza asta... Ascultă din nou. Apoi: Turnul de apă? De ce... Jonesy? Jonesy?
    Henry ţinu pistolul la ureche încă o clipă, apoi se uită la el fără să pară că-şi dă seama ce este de fapt. Îl aşeză la loc pe scaun. Zâmbetul dispăruse.
    - A închis. Cred că se întorcea celălalt. Dl Cenuşiu, aşa-i spune el.
    - E-n viaţă amicul tău, dar nu pari prea fericit de asta.
    Gândurile lui Henry nu păreau prea fericite, dar nu mai era nevoie acum să spună asta. Fusese fericit la început, fericit aşa cum eşti întotdeauna când te ţârâie pe Glock cineva de care-ţi place, dar acum nu mai era fericit. De ce?
     - El - ei - sunt la sud de Derry. S-au oprit să mănânce la o parcare pentru tiruri numită Dysart's... doar că Jonesy i-a spus Băşini Stătute, cum îi spuneam când eram mici. Cred că nici nu şi-a dat seama. Părea speriat.
    - Pentru viaţa lui? Pentru a noastră?
    Henry îi aruncă lui Owen o privire sumbră.
    - Spunea că se teme că Dl Cenuşiu vrea să omoare un poliţist ca să-i ia maşina. Cred că asta e tot ce mi-a spus. Futu-i.
    Henry îşi lovi piciorul cu pumnul.
    - Însă e teafăr.
    - Mda, spuse Henry cu o pronunţată lipsă de entuziasm. E imun. Duddits... Înţelegi acum cum vine treaba cu Duddits?
    - Nu. Şi mă îndoiesc că tu înţelegi, Henry... dar poate că înţeleg atât cât e nevoie.
    Henry apelă din nou la limbajul gândurilor - era mai uşor.
    - Duddits ne-a schimbat - faptul că am fost alături de Duddits ne-a schimbat. Când a fost lovit Jonesy de acea maşină în Cambridge, a fost schimbat pentru a doua oară. Undele cerebrale ale oamenilor care trec prin experienţe la limită cu moartea se schimbă adesea, am citit un articol în revista Lancet despre asta, anul trecut. În privinţa lui Jonesy, schimbarea trebuie să însemne că Dl Cenuşiu se poate folosi de el, fără să-l infecteze sau să-l distrugă din punct de vedere fizic. Şi cred că i-a permis să nici nu se lase absorbit, cel puţin până acum.
    - Absorbit?
    - Cooptat. Înghiţit pe nemestecate.
    După care, cu voce tare:
    - Ne poţi scoate din bancul ăsta de zăpadă?
    - Aşa cred.
    - De asta mă temeam, spuse Henry sumbru.
    Owen se întoarse spre el; faţa îi era verde de la luminile instrumentelor de bord.
    - Ce dracu-i cu tine?
    - Cristoase, nu înţelegi? În câte feluri să-ţi mai spun?
    - El e încă înăuntru! Jonesy!
    Pentru a treia sau a patra oară de când el şi cu Henry porniseră goana, Owen fu forţat să sară peste ceea ce ştia conştient, spre ceea ce ştia din instinct.
    - Oh, aşa deci. Făcu o pauză. E-n viaţă. Teafăr şi nevătămat. Mai dă, pe deasupra, şi apeluri telefonice.
    Făcu încă o pauză.
    - Cristoase.
    Owen băgă în viteza întâi şi Hummer-ul merse în faţă vreo douăzeci de centimetri înainte ca roţile să derapeze din nou. Băgă în marşarier şi dădu cu spatele în bancul de zăpadă – pâââr!
    Partea din spate a Hummer-ului se ridică însă puţin în zăpada tasată şi asta era exact ceea ce-şi dorea Owen. Când va băga din nou în viteza întâi, vor ieşi din bancul de zăpadă ca dopul dintr-o sticlă. Dar mai aşteptă o clipă cu talpa bocancului apăsată pe frână. Hummer-ul, ţinut la ralanti, tremura atât de tare, că scutura toată caroseria. Afară, vântul mârâia şi urla, dădea naştere unor diavoli de zăpadă care patinau în josul autostrăzii pustii.
    - Ştii că trebuie s-o facem, nu-i aşa? spuse Owen. Bineînţeles, presupunând că-l vom putea prinde din urmă. Fiindcă, indiferent de detalii, planul de ansamblu este aproape cu siguranţă o contaminare totală. Iar calculul matematic...
    - Ştiu şi eu să fac calculul, spuse Henry. Şase bilioane de oameni de pe Naveta Spaţială Terra în schimbul unui singur Jonesy.
    - Mda, cifrele-s exacte.
    - Cifrele pot minţi, spuse Henry, dar vorbi fără prea multă încredere în propriile cuvinte.
    De-ndată ce deveneau cifrele suficient de mari, nu mai puteau minţi. Şase bilioane era o cifră mare.
    Owen ridică piciorul de pe frână şi-l puse pe acceleraţie. Humvee-ul porni înainte - câţiva metri, de data aceasta - începu să derapeze, apoi prinse aderenţă şi ieşi huruind din bancul de zăpadă aidoma unui dinozaur. Owen întoarse maşina spre sud.
    - Povesteşte-mi ce s-a-ntâmplat după ce-aţi scos-o pe copilă din ţeava de scurgere.
    Înainte ca Henry să dea curs invitaţiei, unul dintre radiourile de sub bord pârâi. Vocea care se auzi apoi fu puternică şi limpede - proprietarul ei s-ar fi putut afla chiar acolo, alături de ei în Hummer.
    - Owen? Eşti acolo, bătrâne?
    Kurtz.

                                                           16.

                                 Le luă aproape o jumătate de oră să străbată primii douăzeci şi şapte de kilometri la sud de Baza Blue (de fosta Bază Blue), însă Kurtz nu era îngrijorat. Dumnezeu le va purta de grijă, era suficient de sigur de acest lucru.
    Îi conducea Freddy Johnson (cvartetul vesel era înghesuit într-un alt Humvee echipat pentru zăpadă). Perlmutter şedea în scaunul pasagerului, încătuşat de mânerul de la uşă. Cambry era încătuşat la fel, în spate. Kurtz şedea în spatele lui Freddy, Cambry în spatele lui Pearly. Kurtz se întreba dacă aceşti doi băieţaşi mână-n mână cu presa conspirau telepatic. Că mult le folosea, dacă făceau asta. Kurtz şi cu Freddy aveau amândoi geamurile deschise, deşi făceau să fie în Humvee mai frig ca-n şopronul babacului în ianuarie; încălzirea era dată la maximum, dar, pur şi simplu, nu ţinea pasul.
    Geamurile deschise erau necesare, totuşi. Fără ele, aerul din Hummer ar fi devenit cu iuţeală irespirabil, la fel de sulfuros ca şi cel dintr-o mină de cărbuni dezafectată. Doar că mirosul de suprafaţă nu era sulf, ci eter. Părea că mare parte din el venea dinspre Perlmutter. Bărbatul îşi tot schimba poziţia în scaun, uneori gemând slab, cu răsuflarea tăiată. Cambry era plin de Ripley; creştea acesta pe el ca grâul pe câmp după o ploaie primăvăratică; şi mirosea şi el - Kurtz simţea asta chiar dacă avea masca pe faţă. Pearly era însă împuţitul-şef, cum îşi tot schimba el poziţia pe scaun, încercând să se băşească fără zgomot (pufăit printre buze, numiseră ei tehnica aceasta în zilele îndepărtate ale copilăriei lui Kurtz), prefăcându-se că mirosul acela sufocant nu venea de la el. Pe Gene Cambry creştea Ripley; Kurtz bănuia că pe Pearly, slăvit fie de Dumnezeu, creştea cu totul altceva.
    Cât îi stătea lui în puteri, Kurtz ascundea aceste gânduri după o mantra proprie: Davis şi Roberts, Davis şi Roberts, Davis şi Roberts.
    - Vrei, te rog, să-ncetezi cu-aia? întrebă Cambry din dreapta lui Kurtz. Mă scoţi din minţi.
    - Şi pe mine, spuse Perlmutter.
    Îşi schimbă poziţia şi-i scăpă un pffft înfundat. Sunetul scos de-o jucărie de gumă care se dezumflă, poate.
    - O, omule, Pearly! strigă Freddy.
    Lăsă geamul şi mai jos, dând drumul înăuntru unui vârtej de zăpadă şi aer rece. Humvee-ul alunecă şi Kurtz se încordă, însă maşina reveni apoi pe direcţie.
    - Vrei, te rog, să-ncetezi cu-mpuţitul ăla de parfum anal?
    - Îmi cer respectuos iertare, spuse Perlmutter înţepat. Dacă insinuaţi că am scos un vânt, atunci va trebui să vă spun...
    - Nu insinuez nimic, spuse Freddy. Îţi spun să încetezi să mai împuţi aerul de-aici sau...
    Din moment ce nu era nicio modalitate de-a încheia satisfăcător această ameninţare - pentru moment, aveau nevoie de doi telepatici, unul principal şi altul de rezervă - Kurtz interveni cu calm:
    - Povestea lui Edward Davis şi a lui Franklin Roberts e o poveste instructivă, fiindcă demonstrează că nu există cu adevărat nimic nou sub soare. S-a petrecut în Kansas, demult, când Kansas-ul era într-adevăr Kansas...
     Kurtz, un povestitor destul de bun, îi purtă înapoi în timp în Kansas, pe vremea conflictului coreean. Ed Davis şi Franklin Roberts avuseseră în proprietate ferme mici asemănătoare nu departe de Emporia şi nu departe de ferma aflată în proprietatea familiei Kurtz (care nu se prea numise Kurtz). Davis, fiind încă de la început nu prea apropiat de el, deveni din ce în ce mai sigur că vecinul lui, Roberts cel neobrăzat, îşi plănuise să-i fure ferma. Roberts răspândea vorbe despre el prin oraş, pretindea Ed Davis. Roberts îi otrăvea recoltele, Roberts exercita numeroase presiuni asupra Băncii din Emporia de-a declara prescrisă ipoteca pusă fermei Davis.
    Ceea ce făcuse Ed Davis, spuse Kurtz, fusese că prinsese un raton turbat şi-l băgase în coteţul de găini - în propriul lui coteţ de găini. Ratonul omorâse găinile pe apucate şi, când îl istovise măcelul, lăudat fie Dumnezeu, Fermierul Davis spulberase creierii din capul dungat-negru-gri al domnului Raton.
     Bărbaţii erau tăcuţi în interiorul răcoros al Humvee-ului, ascultând.
    Ed Davis urcase toate găinile şi puii morţi - şi ratonul mort - în spatele camionetei lui International Harvester şi condusese până pe proprietatea vecinului lui şi, la lumina lunii, aruncase cadavrele lor în amândouă fântânile lui Franklin Roberts - atât în fântâna de rezervă, cât şi în cea de uz casnic. Apoi, în noaptea următoare, beat criţă şi râzând din toţi rărunchii, Davis îşi sunase duşmanul la telefon şi-i spusese ce făcuse.
    - O fo' dăstul dă cald azi, nu-aşa? îl întrebase nebunul, râzând atât de tare, că de-abia-l înţelesese Franklin Roberts. Pă care dintre ele aţ' băut-o tu şi cu fetili tale, Roberts? Apa dă raton sau cea dă pui? Io nu-ţ' po' zâce fiin'că nu-mi amintesc ce-am aruncat şi-n care puţ! Ce păcat!
    Colţul stâng al gurii lui Gene Cambry tremura, asemenea gurii unuia care-a suferit un grav atac cerebral. Ripley-ul care-i creştea pe despicătura dintre sprâncene era acum atât de avansat, încât dl Cambry arăta ca un om căruia-i fusese tăiată fruntea prin mijloc.
    - Ce vrei să spui? întrebă el. Vrei să spui că eu şi cu Pearly nu suntem prea diferiţi de doi pui infectaţi cu rabie?
    - Ai grijă cum îi vorbeşti şefului, Cambry, spuse Freddy.
    Masca i se mişcă sus-jos pe faţă.
    - Ei, omule, să-l ia dracu' pe şef. Misiunea asta s-a încheiat!
    Freddy ridică o mână ca şi când ar fi vrut să-l plesnească pe Cambry peste spătarul scaunului. Cambry îşi apropie faţa colţoasă, marcată de spaimă, ca să scurteze distanţa.
    - Haide, Bubby. Sau poate vrei să-ţi verifici palma mai întâi, să te asiguri că nu ai nicio tăietură. Fiindcă nu-i nevoie decât de-o tăietură mică.
    Mâna lui Freddy flutură prin aer pentru o clipă, după care se aşeză din nou pe volan.
    Şi, fiindcă tot am ajuns aici, Freddy, ai face bine să-ţi păzeşti spatele. Dacă crezi că şeful va lăsa vreun martor să trăiască, eşti nebun.
    - Nebun, da, spuse Kurtz cu căldură şi chicoti. Mulţi fermieri înnebunesc; sau înnebuneau, înainte să apară Willie Nelson şi concertele „Farm Aid", Dumnezeu să-i binecuvânteze sufletul. Cred că stresul vieţii e de vină. Sărmanul Ed Davis a ajuns în Organizaţia Veteranilor - a luptat în Mondialul Doi, ştii? - şi nu la mult timp după chestia cu fântânile, Frank Roberts şi-a vândut ferma, s-a mutat în Wichita şi s-a angajat ca reporter pentru agenţia Allis-Chalmers. Niciunul dintre puţuri n-a fost poluat, desigur. A chemat un inspector de protecţia mediului să facă nişte teste, iar inspectorul a spus că apa e potabilă. Turbarea, în orice caz, nu se răspândeşte prin apă, a spus el. Mă întreb dacă la fel stau lucrurile şi cu Ripley.
    - Spune-i cel puţin pe numele adevărat, aproape scuipă Cambry. Care e birus.
    - Birus sau Ripley, tot acolo eşti, spuse Kurtz. Tipii ăştia încearcă să ne otrăvească puţurile. Să polueze lichidele noastre preţioase, cum a spus cineva cândva.
    - Nu-ţi pasă câtuşi de puţin de aşa ceva! scuipă Pearly.
    Freddy chiar tresări la auzul veninului din vocea lui Perlmutter.
    - Nu-ţi pasă decât să-l prinzi pe Underhill. Făcu o pauză, apoi adăugă cu o voce plângăreaţă: Chiar eşti nebun, şefu'.
    - Owen! strigă Kurtz, tăios ca o veveriţă cu fălci. Aproape-am uitat de el! Unde se află, prieteni?
    - Înaintea noastră, spuse Cambry taciturn. Blocat într-un nenorocit de banc de zăpadă.
    - Incredibili, strigă Kurtz. Ne apropiem!
    - Nu te entuziasma. Tocmai scoate maşina de acolo. Are un Hammer, ca şi noi. Poţi trece cu aşa ceva chiar şi prin inima iadului dacă ştii ce faci. Iar el pare că ştie.
    - Păcat. Am câştigat cât de cât teren?
    - Nu mult, spuse Pearly, apoi se mişcă în scaun, făcu o grimasă şi eliberă din nou gaze.
    - Fuuutu-i, spuse Freddy, slab.
    - Dă-mi mie microfonul, Freddy. Canalul comun. Prietenului nostru Owen îi place canalul comun.
    Freddy îi întinse microfonul în spate, ajustă butonul aparatului de pe bord, şi spuse:
    - Fă o încercare, şefu'.
    Kurtz eliberă butonul de pe-o parte a microfonului.
    - Owen? Eşti acolo, bătrâne?
    Tăcere, electricitate statică şi urletul monoton al vântului. Kurtz era pe cale să elibereze butonul trimite şi să încerce din nou, când îi răspunse Owen - limpede şi puternic, bruiat puţin de electricitate statică, dar fără distorsiuni. Mina lui Kurtz nu se schimbă - menţinu aceeaşi expresie de interes afabil - dar inima îşi intensifică ritmul bătăilor.
    - Aici sunt.
    - Mă bucur să te aud, bătrâne! Mă bucur! Estimez că ne-ai devansat cu optzeci de kilometri. Tocmai am trecut de Intrarea 39, aşa încât cred că estimez bine, tu ce zici?
    De fapt, tocmai trecuseră de Intrarea 36, iar Kurtz credea că erau considerabil mai aproape de el decât cu optzeci de kilometri. Patruzeci, poate.
    Tăcere de partea cealaltă a firului.
    - Trage pe dreapta, bătrâne, îl sfătui Kurtz pe Owen pe tonul lui cel mai afabil, cel mai ne-nebun. Încă nu-i târziu să scoţi ceva bun din dezastrul ăsta. Carierele ni s-au dus de râpă, nu mai încape îndoială în privinţa asta, bănuiesc - sunt ca nişte pui morţi aruncaţi într-un puţ otrăvit - dar, dacă tu ai o misiune anume, dă-mi voie şi mie să iau parte la ea. Sunt un om bătrân, fiule, şi tot ce-mi doresc e să scot ceva oarecum decent din...
    - Termină cu prostiile, Kurtz.
    Tare şi limpede, ieşind din toate cele şase difuzoare ale Humvee-ului, iar Cambry avu curajul până să şi râdă.
    Kurtz îl săgetă cu o privire dezgustată. În alte împrejurări, acea privire i-ar fi schimbat lui Cambry culoarea pielii din negru în cenuşiu din pricina ororii, dar acum nu erau alte împrejurări, alte împrejurări fuseseră eliminate din discuţie, iar Kurtz simţi un fulger necaracteristic lui de frică. Una era să cunoşti pur intelectual faptul că lucrurile se întorseseră cu curu-n sus; alta era când realitatea te lovea în viscere asemenea unei încărcături mari de metal.
    - Owen... băieţaş...
    - Ascultă-mă, Kurtz. Nu ştiu dacă mai ai vreo celulă sănătoasă în creier, dar, dacă mai este, sper că-mi acordă atenţie. Sunt alături de-un bărbat numit Henry Devlin. Înaintea noastră - cu o sută şaizeci de kilometri înaintea noastră probabil - se află un prieten de-al lui pe nume Gary Jones. Doar că nu mai e el. A fost răpit de-o formă de viaţă inteligentă extraterestră care-şi spune Dl Cenuşiu.
    Gary... Cenuşiu, gândi Kurtz. Îi veţi recunoaşte anagramându-le numele.
    - Nimic din ce s-a petrecut în regiunea Jefferson nu are vreo importanţă, spuse vocea din difuzoare. Măcelul plănuit de tine e redundant, Kurtz - fie că-i omori, fie că îi laşi să moară singuri, ei tot nu reprezintă o ameninţare.
    - Ai auzit? întrebă Perlmutter isteric. Nicio ameninţare! Nicio...
    - Taci, spuse Freddy şi-l lovi cu dosul palmei.
    Kurtz de-abia observă. Şedea ţeapăn pe bancheta din spate, cu ochii sclipindu-i. Redundant? Owen Underhill îi spunea că misiunea cea mai importantă din viaţa lui fusese redundantă?
    - ... mediul nostru de viaţă, mă înţelegi? Nu pot trăi în acest ecosistem. Cu excepţia lui Cenuşiu. Fiindcă a avut norocul să găsească o gazdă care e fundamental diferită. Aşa deci, iată situaţia. Dacă ai susţinut vreodată cu tărie ceva, Kurtz - dacă încă mai susţii ceva - o să încetezi să ne mai urmăreşti şi-o să ne laşi să ne ocupăm de afacerea asta. Lasă-ne să ne ocupăm de dl Jones şi de Dl Cenuşiu. S-ar putea să ne poţi prinde din urmă, dar e extrem de îndoielnic că-i vei putea prinde şi pe ei. Sunt mult prea înainte. Iar noi credem că Gary are un plan. Ceva ce va da roade.
    - Owen, eşti surmenat, spuse Kurtz. Trage pe dreapta. Orice-ar trebui făcut, o să o facem împreună. O să...
    - Dacă-ţi pasă, o să renunţi, spuse Owen. Vocea lui era egală. Asta-i tot. Trag linie. Terminat.
    - Nu face asta, bătrâne! strigă Kurtz. Nu face asta, îţi interzic s-o faci!
    Se auzi un clic foarte puternic, după care, dinspre difuzoare, veni o tăcere ţiuitoare.
    - A închis, spuse Perlmutter. A scos microfonul. A închis butonul de recepţie. A dispărut.
    - Dar ai auzit ce-a spus, nu-i aşa? întrebă Cambry. Misiunea asta nu are sens. Pune-i capăt.
    O venă zvâcni în mijlocul frunţii lui Kurtz.
    - De parcă l-aş putea crede pe cuvânt, orice ar spune, după ce-a făcut în tabără, nu cu mult timp în urmă.
    - Dar spunea adevărul! zbieră Cambry.
    Se întoarse pentru prima dată complet către Kurtz; ochii lui larg deschişi aveau pe la colţuri ciorchini bureţoşi de Ripley, sau de birus, sau oricum altcumva ai vrea să-i spui. Saliva lui îl stropi pe Kurtz pe obraji, pe frunte, pe masca sa respiratorie
     - I-am auzit gândurile! I le-a auzit şi Pearly! SPUNEA PURUL ADEVĂR! SPUNEA...
    Mişcându-se încă o dată cu o viteză ciudată, Kurtz îşi scoase din teaca de la brâu pistolul de nouă milimetri şi trase. Explozia fu asurzitoare. Freddy ţipă surprins şi smuci din nou de volan, făcând Humvee-ul să derapeze pieziş prin zăpadă. Perlmutter strigă, întorcându-şi faţa îngrozită, pistruiată-n roşu, ca să se uite spre bancheta din spate.
    Pentru Cambry, sfârşitul fusese milostiv - creierii-i ieşiră pe la ceafă, trecură prin luneta maşinii şi-i fură furaţi de furtună într-un răstimp cât i-ar fi trebuit lui să ridice mâna în protest.
   N-ai intuit asta, nu-i aşa, bătrâne? gândi Kurtz. Nu ţi-a fost de folos chiar deloc telepatia acum, nu-i aşa?
    - Nu, spuse Pearly mâhnit. Nu poţi fi niciodată sigur în privinţa cuiva care nu ştie ce va face până-n momentul când chiar o face. Nu poţi fi niciodată sigur cu un nebun.
    Maşina îşi revenise din derapaj. Freddy era un şofer excelent, chiar şi atunci când era speriat până-n măduva oaselor.
    Kurtz îndreptă pistolul spre Perlmutter.
    - Mai spune-mi o dată nebun. Haide, să te-aud.
    - Nebun, spuse imediat Pearly. Buzele i se întinseră într-un zâmbet, deschizându-se de-asupra unui şirag de dinţi în care acum erau mai multe goluri. Nebun-nebun-nebun. Doar n-o să mă-mpuşti pentru asta. Ţi-ai împuşcat rezerva şi mai mult nu-ţi permiţi.
    Vocea i se ridica periculos de tare. Cadavrul lui Cambry se sprijinea de portieră; şuviţe de păr îi fluturau în jurul capului lui deformat, în suflul rece al vântului care intra prin geam.
    - Taci, Pearly, spuse Kurtz. Se simţea mai bine acum, îşi recăpătase controlul. Ţin-te bine de mapă şi taci. Freddy?
    - Da, şefu'.
    - Te ţii bine?
    - Până la capăt, şefu'.
    - Owen Underhill e-un trădător, Freddy, poţi să zici un lăudat fie Domnul pentru asta?
    - Lăudat fie Domnul!
    Freddy şedea drept ca tras în ţeapă în spatele volanului, holbându-se în ninsoare, la conurile de lumină aruncate de farurile Humvee-ului.
    - Owen Underhill şi-a trădat ţara şi semenii. El...
    - Te-a trădat pe tine, spuse Perlmutter, aproape şoptit.
    - Aşa-i, Pearly, şi-ar fi bine să nu-ţi supraestimezi importanţa, fiule, ăsta-i un lucru pe care n-ar trebui să-l faci, fiindcă nu poţi şti ce-o să facă în continuare un nebun, chiar tu ai spus asta.
    Kurtz se uită la ceafa lată a lui Freddy.
    - O să-l doborâm pe Owen Underhill - pe el şi pe Devlin ăsta, amicul lui, dacă Devlin încă-i cu el. Înţeles?
    - Înţeles, şefu'.
    - Între timp, hai să scăpăm de lesturi, ce zici?
    Kurtz scoase din buzunar cheia de la cătuşe. Se întinse în spatele lui Cambry, căută pe orbecăite cu mâna prin vâscozitatea pe cale de răcire care nu ieşise pe geam şi, într-un sfârşit, găsi mânerul. Descuie cătuşele şi, aproximativ după cinci secunde, domnul Cambry, lăudat fie Domnul, se alătură lanţului trofic.
    Freddy, între timp, îşi dusese o mână între picioare, acolo unde-l mânca de moarte. Îl mânca şi la subsioară, de fapt, iar...
    Îşi întoarse uşor capul şi-l văzu pe Perlmutter holbându-se la el - ochi mari şi negri pe-un chip palid, presărat cu pete roşii.
    - La ce te mai uiţi şi tu? întrebă Freddy.
    Perlmutter se întoarse înapoi în faţă, fără să mai spună altceva. Se uită prin parbriz la noaptea de afară.

                                              CAPITOLUL NOUĂSPREZECE
                                                URMĂRIREA CONTINUĂ
                                                                   1.

                             D-lui Cenușiu îi plăcea să se adape cu emoţiile oamenilor, D-lui Cenuşiu îi plăcea mâncarea oamenilor, dar D-lui Cenuşiu în mod sigur nu-i plăcea să golească intestinele lui Jonesy. Refuză să se uite la materiile excrecate, îşi ridică pur şi simplu pantalonii şi-i încheie cu mâinile tremurânde.
    - Iisuse, n-ai de gând să te ştergi la fund? întrebă Jonesy. Trage măcar blestemata aia de apă!
    Dl Cenuşiu nu-şi dorea însă altceva decât să iasă din rezervă. Rămase în toaletă doar atât cât să-şi treacă mâinile pe sub apa dintr-o chiuvetă, după care se îndreptă spre ieşire.
    Jonesy nu fu tocmai surprins să-l vadă pe poliţist împingând uşa şi intrând.
    - Ai uitat să-ţi tragi şliţul, amice, spuse poliţistul.
    - Oh. Chiar aşa. Mulţumesc, domnule ofiţer.
    - Vii din nord, nu-i aşa? Cică-i mare tamtam pe-acolo; aşa zice la radio. Asta doar atunci când se-aude ceva, desigur. Cică-i extratereştri.
    - Nu vin decât de la Derry, spuse Dl Cenuşiu. N-am de unde şti.
    - Ce te scoate-afară într-o noapte ca asta, dacă pot întreba?
    Spune că-i vorba de-un prieten bolnav, gândi Jonesy, dar simţi un fior de disperare. Nici nu voia să asiste la scena aceasta, darămite să ia parte la ea.
    - E bolnav un prieten, spuse Dl Cenuşiu.
    - Chiar aşa. Păi, domnule, aş vrea atunci să vă văd permisul de conducere şi talo...
    Atunci, ochii poliţistului se goliră de orice expresie. Merse cu paşi mari şi greoi spre peretele pe care atârna însemnul DUŞURILE SUNT DOAR PENTRU CAMIONAGII.
    Rămase locului pentru o clipă, tremurând, încercând să opună rezistenţă... după care începu să-şi izbească de dale capul în smucituri ample. La prima lovitură îi căzu căciula. La a treia, începu să-i curgă bulionul, la-nceput stropind doar dalele bej, apoi mânjindu-le cu şiroaie întunecate.
    Şi, fiindcă nu putea face nimic să oprească asta, Jonesy se împletici spre telefonul de pe birou.
    Nu avea ton. Fie atunci când mâna a doua porţie de şuncă, fie atunci când se căca pentru prima dată ca o fiinţă umană, Dl Cenuşiu tăiase firul. Jonesy trebuia să se descurce pe cont propriu.

                                                     2.

                          În pofida groazei care-l cuprinsese - sau poate datorită ei - Jonesy izbucni în râs în vreme ce mâinile-i ştergeau sângele de pe peretele faianţat cu un prosop inscripţionat cu numele localului.
    Dl Cenuşiu consultase cunoştinţele lui Jonesy cu privire la ascunderea şi/sau scoaterea din circulaţie a unui cadavru şi descoperise că acestea sunt cu toptanul. Fiind de-o viaţă întreagă un bun cunoscător al filmelor de groază, al romanelor de suspans şi al celor poliţiste, Jonesy era, într-un anumit sens, un expert aproape desăvârşit.
    Chiar şi acum, în vreme ce Dl Cenuşiu aruncă prosopul însângerat pe piepţii verzui ai uniformei poliţistului (jacheta fusese folosită să-i înfăşoare capul grav mutilat), într-o parte a minţii lui Jonesy se derula secvenţa scoaterii din circulaţie a cadavrului lui Freddy Miles în Talentatul domn Ripley, filmul şi cartea Patriciei Highsmith laolaltă.
    I se mai derulau în minte şi alte filme, suprapuse unele peste altele, aşa încât, încercând să le urmărească în profunzime, Jonesy se simţi ameţit, aşa cum se simţea când urmărea cu privirea o prelingere de apă. Şi nici măcar nu asta era partea cea mai urâtă.
    Cu ajutorul lui Jonesy, talentatul Domn Cenuşiu descoperise ceva ce-i plăcea chiar mai mult decât şunca prăjită, chiar mai mult decât să se adape din fântâna furiei lui Jonesy. Dl Cenuşiu descoperise crima.

                                                          3.

                              În spatele dușurilor se afla un vestiar. În spatele vestiarului se afla un coridor care ducea la dormitorul camionagiilor. Coridorul era pustiu. La capătul lui se afla o uşă care dădea în spatele clădirii, unde se afla o fundătură în care vântul troienise zăpada. Două tomberoane mari şi verzi ieşeau de sub noiane. Un felinar arunca o lumină palidă şi dădea naştere unor umbre alungite.
    Dl Cenuşiu, care învăţa repede, căută cheile de la maşină prin buzunarele poliţistului şi le găsi. Îi luă şi pistolul şi-l vârî într-unul din buzunarele cu fermoar ale canadienei lui Jonesy. Dl Cenuşiu folosi prosopul pătat cu sânge să nu lase uşa spre fundătură să se închidă, după care târî cadavrul în spatele unuia dintre tomberoane.
    Totul, de la sinuciderea oribil forţată a poliţistului până la reintrarea lui Jonesy pe coridorul din dos luă mai puţin de zece minute. Trupul lui Jonesy părea uşor şi agil, toată oboseala dispăruse, cel puţin pentru acum: el şi Dl Cenuşiu se bucurau de un alt puseu euforic pe bază de adrenalină. De cel puţin o parte din această afacere murdară Gary Ambrose Jones era responsabil. Nu doar cunoştinţele despre scoaterea din circulaţie a unui cadavru, ci şi pornirile însetate de sânge ale id-ului de sub glazura gândului că „totul nu-i decât ficţiune".
    Dl Cenuşiu se afla la volan - Jonesy cel puţin nu se simţea împovărat de ideea că el e criminalul direct - Jonesy însă era motorul.
    Poate că merităm să fim nimiciţi, gândi Jonesy în vreme ce Dl Cenuşiu străbătu încăperea cu duşuri pe drumul de întoarcere (uitându-se cu ochii lui Jonesy după pete de sânge şi săltând cheile poliţistului într-una din palmele lui Jonesy fără să se oprească din mers).
    - Poate că merităm să fim transformaţi în nimic altceva decât o mână de spori roşii suflaţi de vânt. Asta ne-arfi cea mai uşoară pedeapsă, Domnul fie cu noi.

                                                           4.

                                      Femeia cu trăsături obosite care lucra la casa de marcat îl întrebă dacă-l văzuse pe poliţist.
    - Sigur că l-am văzut, spuse Jonesy. I-am arătat carnetul de conducere şi talonul de înregistrare al maşinii, că tot veni vorba.
    - Or venit o groază de copoi pe-aici în după-amiaza asta, spuse casieriţa. Cu toată furtuna asta cu tot. Sunt cu toţii scoşi din sărite. La fel sunt şi ceilalţi oameni. Dacă vreau să văd fiinţe de pe-o altă planetă, închiriez o casetă video. Ai aflat ceva nou?
    - La radio spun că nu e decât o alarmă falsă, răspunse el, trăgând în sus fermoarul jachetei.
    Se uită la ferestrele care dădeau din restaurant în parcare, verificând ceea ce văzuse deja: datorită combinaţiei dintre gheaţa de pe sticlă şi zăpada de afară, nu era niciun pic de vizibilitate. Nimeni de aici dinăuntru nu-l va vedea la volanul cărei maşini se va afla când va pleca.
    - Mda? Chiar aşa?
    Uşurarea o făcea să pară mai puţin obosită. Mai tânără.
    - Mda. Să nu te-aştepţi să iasă amicul tău curând, iubire. A spus că trebuie să scape de-o povară serioasă.
    O încruntare îi zbârci pielea dintre sprâncene.
    - A spus el asta?
    - Noapte bună. O Zi a Recunoştinţei fericită. Crăciun Fericit. La Mulţi Ani.
    O parte din replicile acestea, spera Jonesy, îi aparţineau lui. Încerca să răzbată la suprafaţă.
    Înainte să poată vedea dacă fusese observat, priveliştea din faţa ferestrei de la biroul lui se roti când Dl Cenuşiu îi întoarse ochii de la casa de marcat. Cinci minute mai târziu, mergea din nou spre sud, pe autostradă, lanţurile de la roţile maşinii poliţistului zăngănind, permiţându-i să păstreze o viteză constantă de şaizeci şi cinci de kilometri pe oră.
    Jonesy îl simţi pe Dl Cenuşiu întinzându-se mental, încercând să-l prindă pe Henry. Îi putea atinge mintea, dar nu putea intra în ea - asemenea lui Jonesy, Henry era într-un anumit fel diferit. Nicio problemă; mai era şi bărbatul alături de care mergea Henry, Overhill sau Underhill. De la el reuşi Dl Cenuşiu să primească informaţii destul de precise. Erau cu o sută cincisprezece kilometri în urma lor, poate cu mai mult... şi ieşeau de pe autostradă? Da, se îndreptau spre Derry.
    Dl Cenuşiu se întinse în urmă şi mai tare şi mai descoperi nişte urmăritori. Trei...
    Însă Jonesy simţi că scopul principal al acestui grup nu era Dl Cenuşiu, ci Overhill/Underhill. Găsi acest lucru în acelaşi timp incredibil şi inexplicabil, însă părea să fie adevărat. Iar D-lui Cenuşiu părea să-i placă acest lucru foarte mult. Nici măcar nu se mai obosi să găsească motivul pentru care Overhill /Underhill şi cu Henry se opreau din drum.
    Principala grijă a D-lui Cenuşiu era să schimbe autovehiculul, să facă rost de un plug pentru deszăpezit, asta dacă-i vor permite cunoştinţele lui Jonesy într-ale şoferiei să-l conducă. Operaţiunea aceasta ar însemna o altă crimă, ceea ce însă nu mai însemna nimic, acum că Dl Cenuşiu devenea din ce în ce mai uman.
    Dl Cenuşiu tocmai îşi făcuse încălzirea.

                                                       5.

                         Owen Underhill stă pe dâmb foarte aproape de ţeava care iese din iarbă şi-i vede pe băieţi ajutând-o pe fetiţa - Josie - murdară şi cu privirea speriată să iasă la lumina zilei. Îl vede pe Duddits (un tânăr masiv, cu umeri laţi ca ai unui jucător de fotbal american şi cu păr blond spălăcit ca al unui fante de cinema) sărind s-o îmbrăţişeze, sărutând-o zgomotos pe faţa ei murdară. Aude primele cuvinte rostite de fetiţă:
    - Vreau s-o văd pe mami mea.
    Băieţilor le convine; nu trebuie să sune la poliţie, nu trebuie să sune după o ambulanţă. O ajută pur şi simplu să urce dâmbul, să treacă prin gaura din gardul de scândură, să traverseze Parcul Strawford (fetele îmbrăcate în galben au fost înlocuite de fete îmbrăcate în verde; nici ele, nici antrenorul lor nu acordă atenţie băieţilor şi trofeului lor mizerabil, cu părul atârnând în şuviţe înnoroiate) şi-apoi să ajungă de pe strada Kansas pe Maple Lane. Ştiu cu toţii unde se află mami lui Josie. La fel ştiu şi unde se află tati ei.
    Acolo nu se află însă doar soţii Rinkenhauer. Când ajung băieţii înapoi, pe ambele părţi ale şoselei din faţa casei familie Cavell se află maşini. Roberta a fost cea care a propus să-i sune pe părinţii prietenilor şi ai colegilor de clasă ai lui Josie. O vor căuta pe copilă singuri, vor împânzi oraşul cu afişe pe care să scrie DISPĂRUTĂ, le spune ea. Nu le vor pune în locuri umbrite, ferite de ochii oamenilor (fiindcă acolo tind să ajungă în Derry afişele care anunţă dispariţia copiilor), ci acolo unde să fie imposibil să nu fie văzute. Pornirea Robertei ajunge să aprindă flacăra speranţei în ochii Ellenei şi ai lui Hector Rinkenhauer.
    Şi ceilalţi părinţi răspund chemării - ca şi când nu aşteptaseră decât să fie instigaţi. Începuse să-i sune la scurtă vreme după ce Duddits şi prietenii lui au tăbărât afară pe uşă (să se joace, a presupus Roberta, să se joace undeva prin apropiere, fiindcă hârbul lui Henry încă e parcat în faţa casei) şi, pe când se întorc băieţii, sunt aproape două duzini de oameni înghesuiţi în sufrageria soţilor Cavell, bând cafea şi fumând. Bărbatul care tocmai le vorbeşte e-un tip pe care Henry l-a mai văzut înainte, un avocat pe nume Dave Bocklin. Fiul lui, Kendall, se joacă uneori cu Duddits. Şi Ken Bocklin suferă de sindromul Down şi este un tip destul de interesant, dar nu seamănă deloc cu Duds. Să fim serioşi, totuşi - cine seamănă?
    Băieţii rămân la intrarea în sufragerie, cu Josie între ei. Şi acum, ea ţine în mână gentuţa galbenă în care BarbieKen sunt îndesaţi cu grijă. Chiar dacă faţa îi este aproape curată, fiindcă Beaver, văzând toate maşinile de afară, s-a ocupat puţin de ea înainte de-a intra folosindu-se de batistă. („Sincer să fiu, m-a făcut să mă simt ciudat", se confesează Beav mai târziu, după ce-a trecut toată curveselia. „Iată-mă curăţând o fată care are corpul unui iepuraş Playboy şi, exagerând puţin, creierul unui cosaş.") La început, nimeni nu-i vede, cu excepţia domnului Bocklin, iar domnul Bocklin nu pare să-şi dea seama la ce se uită, fiindcă nu se opreşte din vorbit.
    - Aşadar, ce avem de făcut, oameni buni, e să ne împărţim în câteva echipe, să zicem că-n fiecare... fiecare echipă vor fi câte trei cupluri... şi-o să... o să...
    Domnul Bocklin îşi pierde ritmul asemenea unei jucării căreia trebuie să-i întorci cheiţa, după care rămâne acolo, în faţa televizorului soţilor Cavell, holbându-se. Printre părinţii adunaţi la repezeală laolaltă, care nu înţeleg ce poate să i se fi întâmplat - plănuia lucrurile cu atâta stăpânire de sine - se produce un foşnet neliniştit.
    - Josie, spune el cu o voce plată, lipsită de inflexiuni, complet diferită de obişnuitul său tunet încrezător din sala de judecată.
    - Da, spune Hector Rinkenhauer, aşa o cheamă. Care-i problema, Dave? Eşti...
    - Josie, spune Dave din nou şi ridică o mână tremurândă.
    Lui Henry (deci, şi lui Owen, care vede scena prin ochii lui Henry) i se pare că seamănă cu Fantoma Crăciunului ce încă N-a Venit arătând spre mormântul lui Ebeneezer Scrooge.
    Se întorc o pereche de ochi... două... patru... ochii lui Alfie Cavell, imenşi şi necrezători după ochelari... şi, într-un sfârşit, se întorc şi ochii doamnei Rinkenhauer.
    - Bună, mamă, spune Josie neafectată. Îşi ridică gentuţa. Duddits mi i-a găsit pe BarbieKen. Eu eram prinsă-ntr-un...
    Restul cuvintelor rostite de biata fetiţă e acoperit de ţipătul de fericire al femeii.
    Henry n-a mai auzit niciodată în viaţa lui un asemenea ţipăt şi, deşi e minunat, e, în acelaşi timp, şi îngrozitor.
    - Trage-mi-o, Freddy, spune Beaver... Încet, pe sub mustaţă.
    Jonesy îl ţine pe Duddits, care s-a speriat de ţipăt.
    Pete se uită la Henry şi dă uşor din cap:
    - Ne-am descurcat onorabil.
    Henry îi răspunde cu aceeaşi aplecare din cap.
    - Mda, ne-am descurcat.
    S-ar putea să nu fie momentul lor de culme, dar cu siguranţă e prin apropiere. Şi, în vreme ce doamna Rinkenhauer o strânge în braţe pe fiica ei, plângând acum, Henry îl trage pe Duddits de braţ. Când acesta se întoarce spre el, Henry îl sărută afectuos pe obraz.
    Bunul şi bătrânul Duddits, gândeşte Henry. Bunul şi bătrânul...

                                                             6.

                                       - Uite-o acolo e, Owen, spuse Henry liniştit. Intrarea 27.
    Imaginea lui Owen despre sufrageria soţilor Cavell dispăru ca un balon din săpun spart şi se uită spre indicatorul înceţoşat: PĂSTRAŢI BANDA DOI PENTRU INTRAREA 27 - STRADA KANSAS. Încă mai auzea în urechi ecoul strigătelor de fericire şi surpriză ale femeii.
    - Eşti bine? întrebă Henry.
    - Mda. Cel puţin, aşa bănuiesc.
    Conduse maşina în sus pe rampa intrării, Humvee-ul croindu-şi drum prin zăpadă. Ceasul încastrat în bord murise cum murise şi ceasul de mână al lui Henry, însă el avea impresia că vede cum începe să se lumineze de ziuă.
    - O iau la stânga sau la dreapta în capătul rampei? Spune-mi acum, fiindcă nu vreau să risc oprind maşina.
    - Stânga, stânga.
    Owen legănă Hummer-ul spre stânga sub un semafor de semnalizare, reuşi să-l redreseze când ameninţă să derapeze, după care continuă drumul spre sud, pe strada Kansas. Aceasta fusese curăţată de zăpadă, şi nu cu mult timp în urmă, însă deja vântul o acoperea la loc.
    - Ninsoarea se răreşte, spuse Henry.
    - Mda, da' vântu-i mai năprasnic ca un bici. De-abia aştepţi să-l întâlneşti, nu-i aşa? Pe Duddits.
    Henry rânji.
    - Am puţine emoţii în privinţa asta, dar ai dreptate. Îşi scutură capul. Duddits, omule... Duddits te face pur şi simplu să te simţi bine. E-un fenomen. O să te convingi singur. Îmi doresc doar să nu fi trebuit să dăm buzna în felul ăsta tocmai când se crapă de ziuă.
    Owen ridică din umeri.
    Nu pot face nimic în privinţa asta, spunea gestul.
    - S-au mutat aici, în partea de vest a oraşului, de patru ani, cred, iar eu n-am fost nici măcar o dată să-i văd. Şi, fără ca măcar să-şi dea seama, continuă cu vocea minţii:
    S-au mutat după ce-a murit Alfie.
    - Ai fost...
    Apoi, în locul cuvintelor, trimise o imagine: oameni îmbrăcaţi în negru sub umbrele, de asemenea, negre. Un cimitir în ploaie. Un sicriu pe estacadă, pe capac fiind sculptate cuvintele ODIHNEŞTE-TE ÎN PACE, ALFIE.
    - Nu, spuse Henry, ruşinat. Niciunul dintre noi n-a fost.
    Însă Henry nu ştia de ce nu fuseseră, deşi îi trecu prin minte o propoziţie: Degetul care se mişcă scrie; şi, o dată scris ce e de scris, merge mai de parte.
    Duddits fusese o parte importantă (bănuia că termenul pe care-l căuta de fapt era vitală) a copilăriei lor. Şi, o dată legătura aceasta ruptă, întoarcerea ar fi însemnat suferinţă. Una era să suferi, alta era însă să suferi de pomană.
    Acum înţelese ceva. Imaginile pe care le asocia cu depresia şi cu hotărârea din ce în ce mai imuabilă a sinuciderii lui - scurgerea de lapte pe barba tatălui lui, Barry Newman luptându-se să-şi scoată fundul imens pe uşa biroului lui - ascunseseră mereu o altă, mult mai puternică, imagine: capcana pentru vise. Nu cumva aceasta fusese adevărata sursă a disperării sale? Grandoarea conceptului de capcană pentru vise îmbinată cu banalitatea celor cărora le fusese atribuit conceptul? Folosindu-l pe Duddits s-o găsească pe Josie Rinkenhauer fusese ca şi când, descoperind fizica cuantică, o foloseşti să construieşti un joc video. Chiar mai rău: să descoperi că, de fapt, doar la atât poate folosi fizica cuantică.
    Desigur, făcuseră o faptă bună - fără ei, Josie Rinkenhauer ar fi murit în ţeava aceea asemenea unui şobolan într-un jgheab. Însă - să fim serioşi - nu salvaseră tocmai un viitor câştigător al Premiului Nobel...
    - Nu pot urmări tot ce ţi-a trecut acum prin minte, spuse Owen, dintr-o dată existând adânc în mintea lui Henry, dar pare a dracu' de arogant. Pe care stradă?
    Înţepat, Henry se uită la el.
    - N-am venit să-l vizităm în ultima vreme, e bine? Nu ne putem limita doar la atât?
    - Bine, spuse Owen.
    - Dar i-am trimis cu toţii felicitări de Crăciun, e bine? În fiecare an am făcut asta; aşa ştiu că s-au mutat pe strada Dearborn, la numărul 41, pe strada Dearborn, Derry de Vest, ia-o la dreapta după trei străzi.
    - Bine. Calmează-te.
    - Trage-i-o lu' mă-ta şi mori.
    - Henry.
    - Am pierdut pur şi simplu legătura. Se mai întâmplă. Poate că nu s-a întâmplat unui domn Perfecţiune ca onorabilul de tine, dar nouă celorlalţi... celorlalţi...
    Henry se uită în jos, văzu că avea pumnii încleştaţi şi-i forţă să se deschidă.
    - Bine, am spus.
    - Probabil că domnul Perfecţiune păstrează legătura cu toţi prietenii din timpul şcolii, n-am dreptate? Vă-ntâlniţi probabil în fiecare an să pescuiţi, să ascultaţi discurile cu trupa Motley Crue şi să mâncaţi conserve Tuna Surprise, aşa cum vă dădeau să mâncaţi la cantină.
    - Îmi pare rău dacă te-am supărat.
    - O, mai slăbeşte-mă. Te comporţi de parcă l-am fi abandonat, futu-i!
    Ceea ce, desigur, în mare era exact ce-i făcuseră.
    Owen nu spuse nimic. Se uita cu ochii întredeschişi la zăpada în vârtejită, căutând în lumina gri palidă a dimineţii timpurii indicatorul care să anunţe strada Dearborn... şi iată-l, chiar în faţă. Un plug care trecuse pe strada Kansas închisese intrarea pe Dearborn, însă Owen crede că Humvee-ul va putea sparge barajul de zăpadă.
    - Nu-i ca şi când mi l-aş fi scos complet din minte, spuse Henry.
    Vru să continue pe cale mentală, după care reveni la cuvinte articulate vocal. Se expunea la prea multe dacă se gândea la Duddits.
    - Ne gândeam cu toţii la el. De fapt, Jonesy şi cu mine aveam de gând să mergem să-l vizităm în primăvara asta. Apoi a avut Jonesy accidentul şi am uitat complet de vizită. Ţi se pare chiar atât de ieşit din comun?
    - Chiar deloc, spuse Owen înţelegător.
    Trase tare de volan spre dreapta, îl întoarse imediat la poziţia de dinainte ca să controleze derapajul, după care apăsă pedala de acceleraţie până la podea. Hummer-ul lovi zidul compact de zăpadă întărită destul de tare încât să-i arunce pe amândoi în faţă, cât le permiteau centurile de siguranţă. În clipa imediat următoare trecuseră, după ce Owen se luptase din răsputeri cu volanul ca să evite să lovească maşinile acoperite de zăpadă parcate pe-o parte şi pe cealaltă a drumului.
     - N-am nevoie de-o lecţie de conştiinţă din partea cuiva care avea de gând să facă un grătar din câteva cute de civili, mormăi Henry.
    Owen apăsă frâna cu ambele picioare, aruncându-i din nou pe amândoi înainte în centurile de siguranţă, de data aceasta suficient de tare să le blocheze. Humvee-ul alunecă pieziş până se opri în mijlocul străzii.
    - Taci dracului din gură. Nu vorbi despre lucruri pe care nu le înţelegi.
    - Sunt şanse mari să mă transform într-un cadavru din cauza ta, aşa încât de ce dracu nu-ţi ţii blestemata asta de văicăreală (imagine a unui puşti răsfăţat cu buza de jos scoasă în afară) rahatul ăsta psihanalitic numai pentru tine.
    Henry se holbă la el, şocat şi buimăcit. Când îi mai vorbise cineva în felul acesta?
    Răspunsul era, probabil, niciodată.
    - Nu-mi pasă decât de un singur lucru, spuse Owen. Chipul lui era palid, şi pătat şi obosit. Vreau să-l găsesc pe Jonesy ăsta Tifoid al tău şi să-l opresc. M-ai înţeles? Mă fut în preţioasele tale sentimente candide, mă fut în oboseala ta şi mă fut în tine. Asta-i poziţia mea.
    - Bine, spuse Henry.
    - N-am nevoie de lecţii de moralitate de la unul care-şi făcea planuri să-şi spulbere creierii supraeducaţi şi văicăroşi.
    - Bine.
    - Aşa că trage-i-o tu lu' mă-ta şi mori.
    Tăcere înăuntrul Humvee-ului. De afară nu se auzea nimic altceva decât urletul monoton de aspirator al vântului.
    Într-un sfârşit, Henry spuse:
    - Uite ce-o să facem. Eu o să i-o trag lu' mă-ta, apoi o să mor; tu i-o tragi lu' mama, după care mori. Aşa o să evităm cel puţin tabuul incestual.
    Owen începu să zâmbească. Henry zâmbi şi el.
    - Ce fac Jonesy şi cu Dl Cenuşiu? îl întrebă Owen pe Henry. Citeşti vreo idee?
    Henry îşi udă buzele. Mâncărimea din picior se oprise în cea mai mare parte, însă limba lui avea gust de cârpă veche de cânepă.
    - Nu. Sunt izolaţi. Cenuşiu e răspunzător de asta, probabil. Iar conducătorul tău neînfricat? Se apropie, nu-i aşa?
    - Mda. Dacă vrem să păstrăm un avans cât de mic, trebuie să ne grăbim.
    - Aşa vom face, atunci.
    Owen scărpina materia roşietică de pe-o parte a feţei lui, se uită la bucăţile de birus care i se luară pe degete, apoi se puse din nou în mişcare.
    - Numărul 41, ai spus?
    - Mda. Owen?
    - Ce-i?
    - Sunt speriat.
    - De Duddits?
    - Într-un fel, mda.
    - De ce?
    - Nu ştiu.
    Henry se uită sumbru la Owen.
    - Simt că ceva nu e bine cu el.

                                                              7.

                                     Închipuirea ei de după miezul nopţii devenise realitate şi, când se auzi bătaia în uşă, Roberta nu reuşi să se ridice în picioare. Picioarele i se păreau umplute cu apă.
    Noaptea trecuse, dar fusese înlocuită de o lumină palidă, morbidă de dimineaţă, care nu schimba cu mult situaţia, iar ei erau acolo afară, Pete şi cu Beav, cei doi care muriseră veniseră acum după fiul ei.
    Pumnul izbi din nou, asurzitor, scuturând fotografiile de pe pereţi. Una dintre ele era o pagină de titlu din Derry News înrămată, fotografia arătându-i pe Duddits, prietenii lui şi pe Josie Rinkenhauer, ţinându-se cu toţii în braţe, zâmbind cu toţii ca nişte zevzeci (cât de bine arăta Duddits în acea fotografie, cât de puternic şi de normal), aflându-se sub titlul care spunea
    PUŞTI DE LICEU FAC PE DETECTIVII, GĂSESC FATA DISPĂRUTĂ.
    Bum! Bum! Bum!
    Nu, gândi ea, o să şed doar aici şi-o să plece într-un sfârşit, trebuie să plece, fiindcă pe oamenii morţi trebuie să-i inviţi înăuntru, iar dacă eu şed doar nemişcată...
    Apoi însă Duddits fugi pe lângă şezlongul ei - fugea, acum, când doar să umble îl storcea de puteri, iar ochii lui erau plini de vechea lumină sclipitoare, cât de buni fuseseră ei şi câtă fericire îi aduseseră, dar acum erau morţi, veniseră la el prin furtună şi erau morţi...
    - Duddie, nu! strigă ea, dar el nu-i acordă pic de atenţie.
    Trecu în goană pe lângă rama aceea veche - Duddits Cavell pe prima pagină a ziarului, Duddits Cavell un erou, minuni peste minuni - şi ea auzi ce striga fiul ei chiar în momentul când acesta deschise uşa spre furtuna muribundă:
    - Ennie! Ennie! ENNIE!

                                                              8.

                                         Henry îşi deschise gura - să spună ceva ce niciodată nu avea să ştie, fiindcă nimic nu ieşi afară. Fu ca lovit de fulger, paralizat. Acesta nu era Duddits, nu putea fi - era cine ştie ce unchi sau frate mai mare bolnăvicios, palid şi, judecând după aparenţe, chel sub şapca Red Sox dată pe spate. Pe obraji îi creştea barba de câţiva milimetri, avea sânge închegat în jurul nărilor şi sub ochi avea cercuri întunecate. Şi totuşi...
    - Ennie! Ennie! Ennie!
    Străinul înalt şi palid din uşă se aruncă în braţele lui Henry cu toată vechea extravaganţă a lui Duddits, făcându-l să se dea în spate pe scările înzăpezite nu din cauza greutăţii lui - era la fel de uşor ca laptele praf - ci pur şi simplu fiindcă Henry nu fu pregătit pentru asalt. Dacă nu l-ar fi echilibrat Owen, el şi cu Duddits s-ar fi prăvălit în zăpadă.
    - Ennie! Ennie!
    Râzând. Plângând. Acoperindu-l cu acele sărutări mari ca nişte ventuze specifice lui Duddits, adânc în depozitul amintirilor lui, Beaver Clarendon şopti:
    - Dacă spuneţi cuiva c-a făcut asta...
    Iar Jonesy:
    - Mda, bine, n-o să mai fim prieteni niciodată, labagiu nenorocit.
    Duddits era, nici vorbă, el îi săruta lui Henry obrajii presăraţi cu birus... Însă paloarea obrajilor lui Duddits, ce-nsemna asta? Era atât de slab - nu, mai mult de-atât, pierit - şi asta ce însemna? Sângele din nările lui, mirosul ridicându-se de pe pielea lui... nu era mirosul care emana dinspre Becky Shue, nu era mirosul cabanei suprapopulate de birus, dar era totuşi un miros mortal.
    Iat-o şi pe Roberta, stând în coridor lângă o fotografie a lui Duddits şi a lui Alfie la carnavalul organizat de Zilele Oraşului Derry, dându-se amândoi pe carusel, făcând caii de plastic cu priviri sălbatice să pară doar nişte pitici şi râzând.
    N-am fost la înmormântarea lui Alfie, dar am trimis o carte poştală, gândi Henry şi se dispreţui.
    Femeia îşi frământa mâinile, ochii îi erau plini de lacrimi şi, deşi luase proporţii la piept şi la şolduri, deşi părul ei îi era acum aproape complet cărunt, ea era, tot ea era, însă Duddits... oh, fir-ar să fie, Duddits...
    Henry se uită la ea, stând cu braţele petrecute pe după vechiul prieten care încă-i mai striga numele. Îl mângâie pe Duddits pe omoplat. Părea lipsit de substanţă sub apăsarea palmei lui, la fel de fragil ca osul din aripa unei păsări.
    - Roberta, spuse el. Roberta, Dumnezeul! Ce-i cu el?
    - LLA, spuse ea şi reuşi să scoată un zâmbet şters. Sună ca un detergent pentru maşina de spălat, nu-i aşa? înseamnă leucemie limfocită acută. A primit diagnosticul acum nouă luni şi deja nu se mai putea remedia nimic. De-atunci n-am făcut altceva decât să prelungim termenul.
    - Ennie! exclamă Duddits. Vechiul lui zâmbet lălâu îi lumină faţa cenuşie, obosită. Aeaş aat, ată i!
    - Aşa-i, spuse Henry şi începu să plângă. Acelaşi rahat, altă zi.
    - Ştiu de ce ai venit, spuse ea, dar n-o face. Te rog, Henry. Te implor. Nu-mi lua băiatul. E pe moarte.

                                                        9.

                                    Kurtz vru să-i ceară lui Perlmutter ultimele veşti despre Underhill şi noul lui prieten - Henry îl chema pe acest nou prieten, Henry Devlin - când Pearly scoase un ţipăt prelung, tânguitor, cu ochii îndreptaţi în sus spre capota Humvee-ului. Kurtz o ajutase pe-o femeie să nască în Nicaragua (şi se mai spune că noi suntem tipii cei răi, gândi el afectat), şi acest ţipăt îi aminti de ţipătul acelei femei, cel auzit pe malul frumosului râu La Juvena.
    - Rezistă, Pearly! strigă Kurtz. Rezistă, bătrâne! Respiră adânc, acum!
    - Fute-te-aş! strigă Pearly. Uite în ce m-ai băgat, pizdă murdară ce eşti! FUTE-TE-AŞ!
    Kurtz nu i-o luă în nume de rău. Femeile spuneau lucruri groaznice în timpul naşterii şi, cu toate că Pearly făcea cu siguranţă parte din rândul bărbaţilor, Kurtz avea o bănuială că trecea şi el prin ceva mai apropiat de naştere decât orice prin ce mai trecuse vreodată un bărbat. Ştia că ar fi un gest înţelept să-l scutească pe Perlmutter de suferinţă...
    - Ai face bine să nu faci nimic, mormăi Pearly. Lacrimile-i curgeau pe obrajii înroşiţi ca de-o barbă. Ai face bine să nu faci nimic, futangiu bătrân cu piele de şopârlă.
    - Nu-ţi face probleme, băieţaş, îl calmă Kurtz şi-i mângâie umărul tremurând.
    Dinaintea lor se auzea huruitul egal al plugului pe care-l convinsese Kurtz să le deschidă calea (în vreme ce lumina cenuşie începea să se strecoare iarăşi în lume, viteza lor de deplasare se ridicase la ameţitoarea cifră de cincizeci şi cinci de kilometri pe oră). Stopurile plugului străluceau aidoma unor stele roşii murdare.
    Kurtz se aplecă în faţă, uitându-se la Perlmutter cu ochii larg deschişi, plini de interes. Era foarte frig pe bancheta din spate a Humvee-ului din pricina geamului spart, însă, pentru moment, Kurtz nu băgă de seamă asta. Partea din faţă a hainei lui Pearly se umfla asemenea unui balon şi Kurtz îşi scoase încă o dată pistolul de nouă milimetri.
    - Şefu, dacă plesneşte...
    Înainte ca Freddy să apuce să încheie, Perlmutter scoase o băşină asurzitoare.
    Putoarea se simţi imediat şi fu atotcuprinzătoare, însă Pearly părea că nu observă. Capul i se bălăngăni pe spate în scaun, cu ochii pe jumătate deschişi, o mină de uşurare sublimă citindu-i-se pe faţă.
    - Oh, parcă-i nenorocita mea de BUNICĂ! strigă Freddy şi lăsă geamul până jos, în pofida curentului de aer care deja străbătea autovehiculul.
    Fascinat, Kurtz urmări burta umflată a lui Perlmutter cum se dezumflă. Încă nu era momentul, deci. Nu sosise încă şi probabil era mai bine aşa. Era posibil ca vietatea care creştea înlăuntrul măruntaielor lui Perlmutter să-i fie de folos. Nu era de dorit, dar era posibil să fie nevoit. Toate lucrurile-L slujeau pe Domnul, spunea Scriptura, şi aici puteau fi incluse şi nevăstuicile de căcat.
    - Rezistă, soldat, spuse Kurtz, mângâind umărul lui Pearly cu o mână şi aşezând pistolul pe scaunul de lângă el cu cealaltă. Rezistă doar şi gândeşte-te la Domnul.
    - La dracu' cu Domnul, spuse Perlmutter revoltat, şi Kurtz fu uşor uimit.
    N-ar fi crezut niciodată că Perlmutter poate ţine atâtea blasfemii în el.
    Înaintea lor, stopurile plugului se luminară puternic şi se mişcară spre partea din dreapta a drumului.
    - O-o, spuse Kurtz.
    - Ce să fac, şefu'?
    - Parchează în spatele lui, spuse Kurtz. Vorbi bine dispus, dar ridică pistolul de pe scaun. Să vedem ce doreşte noul nostru prieten. Deşi credea că ştie. Freddy, ce mai ştii despre vechii noştri prieteni? Îi poţi citi?
    Foarte nesigur, Freddy spuse:
    - Doar pe Owen. Pe tipul cu care e sau pe cei pe care-i urmăresc nu. Owen a ieşit de pe şosea. E într-o casă. Vorbeşte cu cineva.
    - O casă din Derry?
    - Mda.
    Iată-l şi pe şoferul plugului venind anevoie prin zăpadă, încălţat în cizme verzi din cauciuc şi îmbrăcat într-o canadiană bună de-un eschimos. Avea un fular de lână înfăşurat în jurul gurii; capetele lui zburau în bătaia vântului, iar Kurtz nu trebuia să fie telepatic să ştie că soţia sau mama i-l croşetase.
    Şoferul de pe plug se aplecă prin geam şi strânse din nas, simţind izul persistent de sulf şi alcool etilic. Se uită îndoielnic la Freddy, la Perlmutter cel doar pe jumătate conştient, apoi la Kurtz de pe bancheta din spate, care se apleca în faţă şi se uita la el cu ochii măriţi de curiozitate. Lui Kurtz i se păru un gest prudent să-şi ascundă arma sub genunchiul stâng, cel puţin pentru acum.
    - Da, căpitane? întrebă Kurtz.
    - Am primit un mesaj prin radio de la un tip care zice că-l cheamă Randall.
    Şoferul de pe plug ridică vocea să poată fi auzit peste vâjâitul vântului. Avea un accent pur de yankeu din sud-est.
    - Generalu' Randall. Zicea că-mi vorbeşte prin satelit de la Cheyenne Mountain, din Wyomin.
    - Numele nu-mi spune nimic, căpitane, zise Kurtz pe acelaşi ton voios ignorându-l complet pe Perlmutter care mormăi: „Minţi, minţi, minţi."
    Ochii şoferului de pe plug se mutară spre el, apoi se întoarseră la Kurtz.
    - Tipu' mi-a dat un cod. Evacuare Blue. Vă spune ceva?
    - „Mă numesc Bond, James Bond”, spuse Kurtz şi râse. Îţi joacă cineva o farsă, căpitane.
    - Mi-a zis să vă transmit că partea dvs. de misiune s-a încheiat şi că naţiunea vă mulţumeşte.
    - Au spus ceva de-un ceas de aur, băieţaş? întrebă Kurtz, ochii scânteindu-i.
    Şoferul de pe plug îşi udă buzele. Era interesant, credea Kurtz. Intui cu exactitate momentul când şoferul de pe plug se hotărî că are de-a face cu un nebun.
    Intui cu exactitate momentul.
    - Haba' n-am d-un ceas d-aur. Voiam doar să vă zic că mai departe nu vă po' duce. Nu fără o autorizare oficială, adică.
    Kurtz scoase pistolul de sub genunchi, unde-l ascunsese, şi-l îndreptă spre faţa şoferului de pe plug.
    - Poftim autorizaţia, bătrâne, semnată şi în trei exemplare. Ajunge?
    Şoferul de pe plug se uită la pistol cu ochii lui alungiţi de yankeu. Nu părea speriat în mod deosebit.
    - Îhî, pare-a fi-n ordine.
    Kurtz râse.
    - Om bun! Om foarte bun! S-o luăm acum din loc. Şi-ai face bine să măreşti puţin viteza, Domnul să te iubească. E cineva în Derry căruia trebuie - Kurtz căută les mots juste şi le găsi - să-i prezint raportul.
    Perlmutter pe jumătate gemu, pe jumătate râse. Şoferul de pe plug se uită spre el.
    - Nu-l băga în seamă; e gravid, spuse Kurtz pe un ton de confesiune. Când nici nu te aştepţi, cere stridii şi murături cu mărar.
    - Gravid, repetă şoferul de pe plug.
    Vocea lui nu avea absolut nicio modulaţie.
    - Da, dar nu-ţi bate capul cu asta. Nu-i problema ta. Chestia e, bătrâne...  Kurtz se aplecă în faţă, vorbind cu căldură şi cu patos peste ţeava pistolului de nouă milimetri – că tipul pe care trebuie să-l prind se află în Derry acum. Mă aştept s-o pornească din nou la drum în scurtă vreme, presupun că ştie că vin să-l muşc de cur...
    - Ba bine că n-o şti, spuse Freddy Johnson. Se scărpina pe-o parte a gâtului, apoi îşi coborî mâna între picioare şi se scărpină şi acolo.
    - ... dar, între timp, continuă Kurtz, cred că pot recupera puţin teren. Acum, vrei sau nu să-ţi pui curu-n mişcare?
    Şoferul de pe plug aprobă din cap şi se întoarse în pas normal la cabina plugului său. Lumina zilei era mai puternică acum.
    Lumina aceasta e foarte posibil să fie lumina ultimei mele zile de viaţă, îşi spuse Kurtz ca-ntr-o reverie duioasă.
    Perlmutter începu să scoată un murmur scăzut de durere. Se păstră la început aşa, apoi crescu până deveni un ţipăt. Perlmutter se prinse de burtă din nou.
    - Iisuse, spuse Freddy. Uită-te la pântecu' lui, şefu'. Se umflă ca pâinea pusă la dospit.
    - Respiraţii profunde, spuse Kurtz şi-i mângâie umărul lui Perlmutter cu o mână binevoitoare. Înaintea lor, plugul se pusese din nou în mişcare. Respiraţii profunde, băieţaş. Relaxează-te. Relaxează-te doar şi gândeşte-te la lucruri frumoase.

                                                             10.

                                   Șaizeci și cinci de kilometri până la Derry.
    Şaizeci şi cinci de kilometri între mine şi Owen, gândi Kurtz. Nu-i rău deloc. Vin după tine, bătrâne. Trebuie să te ducem la şcoală. Să te-nvăţăm ce-ai uitat despre încălcarea Liniei Kurtz.
    Treizeci şi doi de kilometri mai târziu şi ei erau încă acolo - asta, potrivit atât lui Freddy, cât şi lui Perlmutter, deşi Freddy părea acum mai puţin sigur pe el. Pearly, în orice caz, spunea că acum discută cu mama - Owen şi cu celălalt discută cu mama. Mama nu voia să-l lase să plece.
    - Pe cine să lase să plece? întrebă Kurtz.
    Aproape că nu-i păsa. Mama îi reţinea în Derry, permiţându-le lor să micşoreze distanţa dintre ei, aşa încât Dumnezeu să binecuvânteze mama, indiferent cine era sau ce motive avea ea.
    - Nu ştiu, spuse Pearly. Pântecele lui fusese relativ nemişcat de la discuţia lui Kurtz cu şoferul de pe plug, dar părea extenuat. Nu văd. Mai e cineva, dar parcă n-ar exista în locul lui o minte în care să pot să arunc o privire.
    - Freddy?
    Freddy scutură din cap.
    - Owen a dispărut pentru mine. De-abia-l mai aud pe tipul din plug. E ca şi când... nu ştiu... aş fi pierdut semnalul radio.
    Kurtz se aplecă peste scaunul din faţă şi se uită cu atenţie la Ripley-ul care-i creştea lui Freddy pe obraz. Chestia din mijloc încă era intens roşie-portocalie, dar pe la margini părea că-şi schimbă culoarea într-un alb-cenuşiu.
    E pe moarte, gândi Kurtz.
    Fie sistemul imunitar al lui Freddy îl omoară, fie îl omoară mediul înconjurător. Owen avea dreptate. O să fiu damnat.
    Nu că asta ar fi schimbat ceva. Linia rămânea linie, iar Owen călcase dincolo de ea.
    - Tipul din plug, spuse Perlmutter pe un ton obosit.
    - Ce-i cu tipul din plug, bătrâne?
    Doar că nu era nevoie ca Perlmutter să răspundă. Înaintea lor, clipind în ninsoarea spulberată, se afla un indicator care spunea INTRAREA 32 - GRAND VIEW/STAŢIA DE AUTOBUZ GRANDVIEW. Plugul mări imediat viteza, ridicând în acelaşi timp lama din faţă. Dintr-o dată, Humvee-ul rula din nou pe zăpada alunecoasă de mai bine de treizeci de centimetri înălţime. Şoferul de pe plug nu se obosi să semnalizeze; pur şi simplu, luă curba cu optzeci la oră, ridicând în urma lui o coadă bogată de zăpadă.
    - Îl urmăresc? întrebă Freddy. Îl pot scoate de pe şosea, şefu'.
    Kurtz îşi înfrână o pornire puternică de a-i spune lui Freddy să-i dea drumul - l-ar putea ajunge din urmă pe bastardul ăla de yankeu cu ochi alungiţi şi i-ar putea arăta ce păţesc cei care depăşesc linia. I-ar putea administra o doză mică din tratamentul pe care-l va primi Owen Underhill. Doar că plugul era mai mare ca Hummer-ul, cu mult mai mare, şi cine ştie ce s-ar putea întâmpla dacă s-ar angaja într-un joc de care-pe-care!
    - Rămâi pe autostradă, băieţaş, spuse Kurtz, lăsându-se pe spate. Ţinem ochii pe trofeu.
    Totuşi, urmări din priviri, cu un regret nedisimulat, cum dispărea plugul în aerul rece al acestei dimineţi vântoase. Nu putea nici măcar spera ca blestematul de yankeu să fi prins o doză mare de birus de la Freddy şi de la Archie Perlmutter, fiindcă drăcovenia nu mai avea forţă.
    Îşi continuară drumul, reducând viteza la treizeci şi doi de kilometri datorită nămeţilor, însă Kurtz bănuia că situaţia se va îmbunătăţi pe măsură ce vor ajunge tot mai spre sud. Furtuna aproape se sfârşise.
    - Şi felicitări, îi spuse lui Freddy.
    - Hă?
    Kurtz îl bătu pe umăr:
    - Se pare că te vindeci.
    Se întoarse spre Perlmutter:
    - În privinţa ta, băieţaş, nu prea cred că lucrurile stau la fel de bine.

                                                  11.

                             La o sută şaizeci de kilometri de unde se afla Kurtz şi la mai puţin de trei kilometri de răspântia drumurilor lăturalnice unde fusese descoperit Henry, noul comandant al grupului Imperial Valley - o femeie cu un aspect atrăgător auster, apropiindu-se de cincizeci de ani - stătea lângă un pin, într-o vale care primise numele de cod Valul Curăţitor Unu. Valul Curăţitor Unu era, cât se poate de propriu, o vale a morţii. Adunate de-a lungul ei se aflau mormane de cadavre încâlcite, cele mai multe îmbrăcate în portocaliu vânătoresc. Erau, cu toatele, mai bine de o sută. Dacă avuseseră acte de identitate, acestea le fuseseră prinse în jurul gâturilor. Cei mai mulţi dintre morţi aveau drept podoabe carnete de conducere, dar mai erau unii care purtau cărţi de credit Visa sau Discover, carduri Crucea Roşie şi permise de vânătoare. O femeie cu o gaură mare şi neagră în mijlocul frunţii fusese etichetată cu abonamentul de la magazinul de închiriat casete video Blockbuster Video.
    Lângă cel mai mare morman de cadavre, Kate Gallagher termina de luat câteva notiţe sumare pentru cel de-al doilea raport pe care-l avea de dat. Într-o mână ţineau un calculator PalmPilot, o unealtă pe care Adolf Eichmann, cel mai renumit contabil al morţilor, ar fi râvnit-o cu siguranţă. Calculatoarele PalmPilot nu funcţionaseră mai devreme, dar acum, cea mai mare parte a aparaturii electronice părea să-şi fi revenit la normal.
    Kate avea căşti la urechi şi în faţa măştii avea un microfon. Din când în când, cerea cuiva lămuriri sau dădea câte un ordin.
    Kurtz îşi alesese un succesor care era în acelaşi timp entuziast şi eficient. Adunând numărul de cadavre de aici cu cel al celor din alte locuri, Gallagher estima că distruseseră cel puţin şaizeci la sută dintre evadaţi.
    Civilii luptaseră, ceea ce era cu siguranţă un lucru surprinzător, dar, într-un sfârşit, cei mai mulţi dintre ei se dovediseră că nu erau născuţi supravieţuitori. Explicaţia era chiar atât de simplă.
     - Hei, Katie-Kate.
    Jocelyn McAvoy apăru dintre copacii din partea de sud a văii, cu gluga lăsată pe spate, cu părul tuns scurt, acoperit cu un batic verde din mătase, cu aruncătorul de flăcări atârnându-i pe umăr. Pe partea din faţă a canadienei ei se vedea o pată mare de sânge.
    - Te-am speriat, nu-i aşa? întrebă ea noul comandant.
    - Poate că mi-ai ridicat pulsul cu puţin.
     - Ei bine, Sectoru Patru e liber, poate că vestea asta o să-ţi scadă pulsul puţin.
    Ochii lui McAvoy scânteiară.
    - Am prins peste patruzeci. Jackson are numere şi mai mari pentru tine; şi, că tot veni vorba de dimensiuni, în momentul de faţă mi-ar prinde bine-o...
     - Scuzaţi-mă? Domnişoarele?
    Se întoarseră. Din tufişul acoperit de zăpadă din partea de nord a văii tocmai ieşea un grup format din vreo şase bărbaţi şi două femei. Cei mai mulţi erau îmbrăcaţi în portocaliu, însă conducătorul lor era un bondoc de om purtând pe sub canadiană un halat regulamentar al Grupului Blue. Încă mai purta masca transparentă, deşi sub buze i se vedea o pată de Ripley care cu siguranţă nu era regulamentară. Toţi nou-veniţii aveau arme automate.
    Gallagher şi McAvoy avură timp să schimbe o singură privire căscată, o privire de genul prins-cu-pantalonii-n-vine. Apoi, Jocelyn McAvoy dădu să ia aruncătorul de flăcări şi Kate Gallagher dădu să ia Browning-ul pe care-l sprijinise de copac. Niciuna dintre ele nu reuşiră să pună mâna pe armă. Tunetul împuşcăturilor fu asurzitor.
    McAvoy fu proiectată aproape şase metri prin aer. Unul dintre bocanci îi căzu din picior.
    - Asta-i pentru Larry! striga una dintre femeile îmbrăcate în portocaliu. Asta-i pentru Larry, curvelor, asta-i pentru Larry!

                                                       12.

                                 Când împușcăturile încetară, bărbatul bondoc cu barba-cioc de Ripley regrupa oamenii lângă cadavrul întors cu faţa în jos a lui Kate Gallagher, cea care se plasase a doua în clasă la Academia de la West Point, înainte să-şi piardă minţile din pricina bolii care era Kurtz. Bărbatul bondoc îşi însuşise arma ei, care era mai bună ca a lui.
    - Sunt un nedezminţit adept al democraţiei, spuse el, iar voi, oameni buni, puteţi face ce doriţi, dar eu merg spre nord acum. Nu ştiu cât îmi va lua să-nvăţ versurile de la „O, Canada", dar am de gând să aflu.
    - Merg cu tine, spuse unul dintre bărbaţi şi deveni curând evident că toţi vor merge alături de el.
    Înainte să părăsească luminişul, conducătorul se aplecă şi ridică PalmPilot-ul dintr-un banc de zăpadă.
     - Întotdeauna mi-am dorit aşa ceva, spuse Emil „Stanca" Brodsky. Sunt în limbă după noile descoperiri ale tehnologiei.
    Părăsiră valea morţii mergând pe direcţia din care veniseră, îndreptându-se spre nord. Din jurul lor se auzeau pocnete şi rafale de armă izolate, dar, din motive obiective, şi Operaţiunea Valul Curăţitor se încheiase.

                                                        13.

                                    D-l Cenușiu mai comisese o crimă şi mai furase un autovehicul, de data aceasta un plug de deszăpezire DPW.
    Jonesy nu văzu nimic.
    Dl Cenuşiu, ajungând aparent la concluzia că nu-l poate scoate pe Jonesy din birou (nu, cel puţin, cât timp nu-şi putea dedica întregul timp şi întreaga atenţie acestei probleme), se hotărâse să apeleze la o şmecherie, şi anume să-l separe de lumea de afară printr-un zid.
    Jonesy credea că ştie acum cum trebuie să se fi simţit Fortunato atunci când Montressor îl închisese după un perete de cărămidă în pivniţa pentru vinuri.
    Se întâmplă nu la mult timp după ce Dl Cenuşiu conduse maşina poliţistului înapoi pe banda unu a autostrăzii (aceasta era singura bandă disponibilă, cel puţin pentru moment, şi chiar şi asta era accidentată din pricina zăpezii). Jonesy se afla în acel timp în dulap, ducând la îndeplinire ceea ce lui i se părea a fi o idee absolut genială.
    Îi tăiase Dl Cenuşiu semnalul telefonic? Bine, va crea pur şi simplu o nouă modalitate de comunicare, aşa cum crease termostatul ca să răcorească încăperea când Dl Cenuşiu încercase să-l scoată afară cu căldura insuportabilă. Un fax ar fi lucrul potrivit, hotărî el. De ce nu? Toate instrumentele erau simbolice, doar repere vizuale care să-l ajute mai întâi să-şi focalizeze atenţia şi apoi să-şi exerseze puterile cu care era înzestrat de mai bine de douăzeci de ani. Dl Cenuşiu intuise aceste puteri şi, după uluirea lui iniţială, fusese foarte eficient în a-l împiedica pe Jonesy să le folosească.
    Şmecheria era să găseşti poteci care să ocolească barajele D-lui Cenuşiu, exact aşa cum Dl Cenuşiu găsea mereu mijloace să-şi continue drumul spre sud.
    Jonesy îşi închise ochii şi îşi închipui un fax asemănător cu cel pe care-l avea în biroul de la Catedra de Istorie, doar că-l aşeză acum în dulapul noului său birou.
    Apoi, simţindu-se ca un Aladdin frecând lampa fermecată (doar că numărul dorinţelor pe care şi le putea pune părea infinit, atâta timp cât nu se lăsa luat de val), îşi mai închipui un teanc de hârtii şi, lângă el, un creion Berol Black Beauty. După aceea, merse la dulap să vadă cum se descurcase.
    Părea destul de bine la o primă vedere... deşi creionul era puţin cam ciudat: nou-nouţ şi perfect ascuţit, dar ros pe toată lungimea lui. Totuşi, exact aşa trebuia să şi arate, nu? Beaver folosise creioane Black Beauty, şi asta încă de când mersese la Şcoala Primară din strada Witcham. Ei ceilalţi avuseseră mai comunele creioane galbene Eberhard Fabers.
.................................................................................