O toaletă a la Liz Taylor, Rodica Ojog-Braşoveanu

.................................................................................
                                       5-6

                       De la întreprindere maiorul începuse în ultimii ani să nu-şi mai facă iluzii în legătură cu eficacitatea oficiilor serviciului Personal şi Cadre îi parveniseră informaţii modeste, cu risipă de calificative spălate în limonadă... Un salariat conştiincios.

    Răspunde tuturor sarcinilor. Apreciat de conducere şi colegi. Modest. competent.

    "Hm! făcu Cristescu. Mie-mi spui? Iar mâine, poimâine, pensia, pişcoturile şi şampania oferite de sexagenarul a la retraite şi cadoul monstruos al colegilor: o vază, o urnă, un ceas de cămin (de unde dracu' cămin în apartamentele de trei camere maximum 40 de metri locuibili?), importante, de mare volum şi mostre monstruoase de prost-gust. De regulă, moştenitorii nu ştiu cum să se descotorosească de ele: fie ajung locatarele boxei de la demisol, fie, cele mai norocoase, ajung cadou de nuntă: «uite, să aveţi şi voi un lucru de valoare, mai deosebit, aşa ceva nu se mai face azi!»"

    Mioara îl primise anevoie reţinuse dispoziţia lui Dolga să nu iasă, să nu deschidă, după multă şovăială şi având girul a doi vecini, faţă de care maiorul, iritat, fusese nevoit să se legitimeze.

    "Era suficientă demonstraţia asta, conchise Cristescu, ca să-mi dau seama că individul nu era un dulce tată de familie care aştepta chenzina, în timpul săptămânii uda spaţiile verzi din jurul blocului, iar duminica ieşea «cu baba» să dea la peşte."

    Din prima clipă sesiză că, în fond, Mioara nu se speriase, că nu era o anxioasă de felul ei, ci că acţionase ţinând scrupulos seama de indicaţiile lui Dolga.

    "Vacă placidă, dar sexy", o taxă Cristescu. Apoi, intuind viaţa aventuroasă a lui Dolga, îşi zise că reprezenta exact genul de femeie care l-ar fi putut reţine. După zile şi ceasuri zbuciumate, cu relief accidentat, era agreabil balsam dulce să te întorci într-un interior cald, cu masă caldă şi aşternut cald, burghez.

    "La urma urmelor, cred că în Dolga ăsta zăcea un tip cu idealuri burgheze. Locuinţa comodă, îndestulată, bine utilată. dar fără nici o aspiraţie de somptuozitate, femeia cuminte: capotele cochete, moaţe, colecţie de reţele culinare, ciorbe aburinde şi "stai să vezi ce i s-a întâmplat azi lui madam Georgescu de la III" trădau o vocaţie pentru linişte, viaţă domestică în parametrii cei mai clasici. Visa probabil la o bătrâneţe înlesnită, secondat de mult mai tânăra, dar mereu îndatoritoarea şi dulcea Mioara, respectat de amici şi vecini.

    Şi totuşi căci pentru asemenea aspiraţii n-aveai nevoie de comorile lui Cresus se avântase într-o existenţă riscantă, unde primejdia pândea la fiecare colţ de uliţă. Prima la stânga miliţia, prima la dreapta surprizele în bernă ale firmei concurente.

    - Pot să vă servesc cu ceva? întrebă Mioara.
    Avea o voce mică, senzuală. Era deja plinuţă, dar plusul încă nu deranja. Gropiţele din obraji, când surâdea, erau dulci, începutul de dublă bărbie picant.
    - Întâmplător, am clătite fierbinţi. Mie-mi plac cu brânză sărată şi smântână, dar dacă le preferaţi cu dulceaţă.
    Maiorul clătină din cap. Îşi adună toate puterile. Nu era dintre cei cărora le plăcea să aducă veşti proaste, dar nu era nici partizanul sistemului:
    - Dom'le ţi-a murit toată familia.
    - Toţi?!!
    - Nu, dom'le, de fapt numai bunica.
    - Slavă Domnului! Ce noroc!
    - Doamnă, regret că trebuie să vă anunţ o nenorocire: soţul dumneavoastră a fost asasinat.
    Buzele moi ale Mioarei se rotunjiră desenând un O perfect.
    - Oh! A fost asasinat?
    Maiorul netezi cu palma pluşul roşu al feţei de masă, făcând parte din setul "peripeţiile lui Othello".
    - Deci Dolga a murit?
    Cristescu îşi ridică privirea. Femeia era surprinsă, dar parcă nu realiza situaţia, în orice caz, durerea nu-şi făcuse încă drum spre suprafaţă.
    - Da, oftă maiorul. Şi repetă: Ucis.
    - Ucis! De ce să-l fi ucis? A fost cel mai cumsecade om care a călcat vreodată pe faţa pământului.
    Începuse să plângă, dar lacrimile intui maiorul erau tot de suprafaţă. Nu că femeia ar fi jucat teatru, dar potenţialul ei afectiv era debil. Lăcrima, râdea, se neliniştea, cu aceeaşi uşurinţă şi fără reverberaţii interioare. După o partidă de plâns, era în stare să se aşeze la o masă de patru feluri, după care urmau dulciurile, fructele şi cafeaua cu o ţigară bună.
    - Cel mai cumsecade, rosti neutru maiorul.
    - O, da! Când ne-am luat, aveam doar două combinezoane, o fustă şi câteva bluze. Iama împrumutam paltonul de la o mătuşă paralizată. Nu se mişca din casă, dar îşi închipuia că, dăruindu-mi-l, s-ar putea s-o neglijez după aceea. Ştiţi, o haină cum se purta pe vremuri, cu cerculeţe şi guler de lutru. Lutrul era roşu de atâta, atâta bătrâneţe.
    Plângea de-a binelea, dar frumos. Lacrimile se rostogoleau boabe perfecte ca perlele pe obrajii cauciucaţi, nasul nu-i provoca necazuri.
    - Am fost o fată săracă... Tata, mecanic, câştiga bine, nu zic, dar eram cinci fete, iar el o părăsise pe mama. Dolga s-a purtat cu mine ca un părinte. M-a îmbrăcat, m-a încălţat, nu m-a mai lăsat să mă duc la serviciu.
    - Avea prieteni? Îi cunoaşteţi?
    Mioara îşi tamponă nasul delicat cu manşeta capotului.
    - Nu... Spunea că-i ajung doar eu. Că prietenii sunt duşmani ţuicăriţi. Vâri în ei un frigider şi după aia te vorbesc prin vecini că ai. Şi dacă ai, înseamnă că furi. Am zis şi eu că e mai bine aşa. Mi-am văzut de casă şi, dacă dânsul poftea, ieşeam la o bere aci, la Zorile, sau la vreun film. Dar mai mult stăteam la televizor. Ştiţi, prindem şi bulgarii, au emisiuni interesante, păcat că nu înţeleg ce zic. Dar de plictisit, n-aveam timp. Într-o casă, dacă vrei s-o ţii cumsecade, ai în fiecare zi ceva de făcut. Pe urmă mă mai luam cu o carte, cu o broderie, ceva. Vorba maică-mii: "Fată, a dat fericirea peste tine! Aşa bărbat, să-l ţii pe palme, să-i sorbi de pe buze. Unde n-am avut eu norocul ăsta? Nu bea, nu fumează, ochii nu-i alunecă la vecina, peste gard, banii ţi-i aduce, uite aşa, stup în batistă, acasă. Că-i mai copt. Ei şi? D-aia se uită la tine ca la sfântă icoană şi-ţi face pe voie." Şi-adevărat, îmi făcea toate voile.
    Îşi şterse iar lacrimile şi-i îndreptă o privire nevinovată:
    - Chiar nu vreţi o clătită? Sunt încă fierbinţi. Le-am păstrat pentru Jean.
    Cristescu o privi tâmp:
    "E cretină? Îi povestesc că i-a crăpat bărbatul şi ei îi arde de trataţii."
    - Nu, nu. Spuneţi-mi, bănuiţi motivul pentru care a fost ucis?
    - Nu ştiu... De un' să ştiu?
    - Nu vă ţinea la curent cu problemele lui?
    "Doar dacă era şi ăla cretin, îşi răspunse în gând maiorul, ceea ce n-a fost cazul. Loin de la, cum ar spune omologul meu din Paris, Nantes sau Grenoble."
    Erau însă întrebări obligatorii, de rutină şi, din nefericire, ca timp, ele consumau optzeci la sută din orice anchetă.
    Mioara dădu din cap.
    - Nu. O muiere, zicea, cât ar fi ea de mintoasă şi tot cap de pasăre rămâne. Iar eu ce să mă pricep la cifrăriile alea ale lui? Când eram vânzătoare la Romarta, abia o scoteam la capăt cu socotelile. Cum zicea şi Dolga, săracul: "mai înţelepţi bătrânii noştri. Femeii nu-i trebuie multă carte, că după aia se sminteşte. Câteva clase acolo îi ajung. Să-şi vadă de casă şi de copii. Astea titratele nu ştiu să ţină un ac în mână, au de spălat sau curăţat, duc la Nufărul, umplu frigiderul cu semipreparate de la Gospodina."
    - Şi, împărtăşiţi aceeaşi opinie?
    - Da' bineînţeles. Cum să mai ţii o casă pahar când vii de la lucru cu oasele frânte? Ce faci mai întâi? Speli, mături sau găteşti? Şi încă te mai pune bărbatul să şi zâmbeşti...
    - Da, făcu Cristescu, e un punct de vedere. În consecinţă, nu ştiţi mare lucru despre afacerile... soţului dumneavoastră.
    Ar fi trebuit să spună concubin, dar maiorul detesta termenul. Existau în general cuvinte care îi repugnau. De exemplu un om "finuţ", popular mai cu seamă printre micile funcţionare, "recamier", greşit atribuit canapelelor extensibile şi care n-aveau nimic de-a face cu respectiva mobilă a doamnei de Recamier, sau ţâţă. (Nu contenea să se mire că, în limbajul de specialitate, orice recipient cu gât lung şi subţire se numea vas cu ţâţă.)
     - Adică ce afaceri? Ştiam de slujbă şi-atât.
    - Dolga era contabil la o cooperativă de încălţăminte. Oricât de bine retribuit ar fi fost, nu putea sări din trei, poftim patru mii de lei pe lună. V-a oferit un trai confortabil la care nu rezistă acest venit.
    Femeia îl cercetă nedumerită. Nu-şi pusese niciodată problema că ea, o vânzătoare, câştigând cam jumătate din eventualul salariu al lui Dolga, nu-şi permisese nici zece la sută din ceea ce cheltuia azi.
    - Mai lucra şi-acasă.
    - Ce anume?
     - Nu ştiu. Socoteli.
    - Puteţi să-mi arătaţi vreo mostră? În faţa privirii nedumerite traduse imediat: Vreo lucrare, vreo hârtie.
    - Nu..., socotea ce socotea şi după aia rupea totul.
    - De ce?
    - Nu ştiu. Nu l-am întrebat.
    Fu rândul maiorului s-o privească aiurit. "Cum naiba, se miră. Îl vezi pe unul că-şi stoarce creierii făcând calcule peste calcule, că după aia rupe totul şi n-ai curiozitatea să te interesezi măcar dacă n-a înnebunit?!"
    Dintr-o dată îi veni o idee neaşteptată. Tipul ducea o existenţă dublă eventual o altă femeie, legitimă, o altă identitate, sau avea încă un loc de refugiu. Interiorul acesta banal, în care-l aştepta o tembelă cu nuri, nu constituia un cadru suficient pentru un Dolga. Apoi alungă ideea. Nu! Ar fi fost prea complicat să-şi disimuleze preocupările faţă de încă o persoană, primejdia l-ar fi pândit din prea multe părţi. Se interesă totuşi:
    - Spuneţi-mi, doamnă, se întâmpla să lipsească de acasă?
    - Aşa şi aşa, uneori avea teren. O dată, de două ori pe lună. Mi-era urât. Nu-mi place să dorm noaptea singură şi atunci mai chemam o vecină, pe madam Tanţi, de la doi. Poate să va spună şi ea. Sunt femeie cinstită, nu-mi bat eu joc de casa mea.
    Cristescu suspină. În materie de cretinism, femeia avea o statură monumentală. Îşi închipuia că el, maiorul Cristescu, o deranjase ca să-i ancheteze statutul de fidelitate.
    - Nu mă îndoiesc de corectitudinea dumneavoastră, dar mă refeream la cu totul altceva. Lipsind rar, absenţa lui trebuia să vă pună pe gânduri. De ce ne-aţi alertat atât de târziu?
    - Ce-i drept, un pic mă neliniştisem. Am şi chemat-o pe madam Tanţi să-mi dea în cărţi. E foarte pricepută şi le nimereşte ceva de nemaipomenit!
    Cristescu o cercetă sarcastic:
    - Şi ce v-a spus?
    - Cărţile ziceau bine. Bucurie, dar la drum de seară. E prima oară că nu se brodeşte. Conchise filozofic: De, a făcut şi ea ce-a putut. Uneori, mi-a zis şi dânsa, cartea-i falsă. N-are nici o vină. Dar de-aia am mai aşteptat o zi. Cădea bine, ce mai!
    - Hm! Spitalizat la timp, Dolga ar fi putut fi salvat.
    Femeia comentă liberă de orice corelaţie; nu încerca nici o remuşcare:
    - Ca să vezi! Degeaba, dacă n-ai zile.
    O întrerupse ţârâitul soneriei.
    - Cine-o mai fi picat?
    - Sunt colaboratorii mei, care vin să efectueze o percheziţie. E o simplă formalitate. Nu vă speriaţi, nu fac deranj.
    Începu să-şi încheie nasturii paltonului. Mioara îl privi mirată:
   - Dumneavoastră nu rămâneţi? Îmi pare rău. Ştiţi, măcar o clătită fierbinte. Le-am ţinut în cuptor... Jean zicea că le fac delicioase. Reţeta lui Sanda Marin.

                                                          59.

                                  Mielu gâfâia.
    - Te aștept de azi-dimineață, îl apostrofă Cristea cu ochii pe ceas. Pe unde dracu' ai umblat?
    Îi pârâiau măselele, iar faţa, şi aşa îngustă, fără obraji devenise simplă piele întinsă pe osatura de o geometrie perfectă.
    - Pe unde umbli matale, coane, că eu ţi-am băgat mereu sârme.
    - Am căutat-o, scrâşni Luc. Peste tot, până şi la Calist Arhiereul.
    Mielu 46 rămase cu gura şi ochii căscaţi.
    - La Chindergarden?
    - Da. Dolga are o şustă acolo. Intendenta azilului, bucătăreasă, moaşă, ce o fi când mai eram în cooperativă, continuă Cristea, fără să-i dea atenţie, a ascuns în orfelinat un tip. Nici dracu' nu l-a căutat acolo.
    - Cred şi eu! rânji Mielu. Ăia de la miliţie nu fac istorie contemporană. Se redresă brusc, zâmbetul i se alungă de pe chip: Jupâne, e groasă!
    - Adică?
    - Dolga a tras obloanele.
    Cristea se încordă. Lui Mielu i se păru că nu doar încheieturile degetelor, încleştate pe scaun, dar până şi unghiile i se albiseră.
    - Mort?
    - Cât se poate! Apt de colivă şi "nu te vom uita niciodată", în chenar cu zig-zag la Mica Publicitate.
    - Când? Cine? Cum?
    - Ieri seară. O iau pe invers, ca la ebraică, că aşa sunt eu cult în cap. Ieri seară. Pe la opt şi un pol. Cine? Habar n-am. Eu îl ţineam pe Dolga în faruri, când a ţâşnit un piţigoi, o arătare, cât un mărţişor, şi i-a făcut cu şişul un şliţ în spinare, de ultima modă. L-a retezat până la rinichi, după care flăcăul a virat-o.
    - Unde? L-ai urmărit?
    - Eu eram în potcoave, iar gagiul motorizat. Am scuipat toate seminţele, coane, ce-i pe mine şi în ladă. Al dracului să fiu, dacă ţin la piteală o singură silabă.
    Umerii lui Cristea se încovoiară dintr-o dată.
    - Lelia... Unde o mai găsim acum? De Tropicalul ştii ceva?
    Hoţul îşi şterse gura cu dosul palmei:
    - E în recreaţia mare de o săptămână. Mi-a zis Lili Buric.
    - Lili?!
    - Da, coane. Au făcut cooperativă serioasă, cu popă şi binecuvântare de la tipul cu tricolor pe diagonală. Gagica era furioasă Bistriţă. Cum adică, o şterge în luna de miere şi nu lasă adresă nici măcar la post-restant.
    Măselele lui Cristea pârâiră:
    - Ce facem? Ce facem?
    - Vrei o povaţă, şefule? Vâră-ţi răbdarea în priză şi trage pe dreapta. Acum că Dolga ţine o conferinţă de presă pentru sfinţi şi îngeraşi, şi dacă n-a apucat încă s-o ţăndărească, coana Lelia vine ea singură.
    - Să dea dracu' dacă nu-i anunţ dispariţia la miliţie!
    Mielu căscă ochii. Hotărât, Cristea n-avea stofă. Cât ţi s-ar fi muiat mădularele după o fustă, nu-ţi pui singur juvăţul de gât.
    - De... În locul matale, eu aş parola ideea. Când se apucă aia să scotocească, o fac eu râvnă şi elan tineresc. Zic dară, să le mai chibzuieşti.
    Cristea rămase tăcut. Mielu îi azvârli o privire scurtă.
    "Asta-i anesteziat de paraşută, ce să le mai chibzuiască?! E clar, trebuie să schimb cartea de imobil."

                                                            60.

                                 Maiorul Cristescu ţinu să asiste la toate arestările. Oricât de mult s-ar fi bizuit pe fidelitatea de raport a subalternilor săi, voia să înregistreze personal reacţii şi nuanţe de comportament, pentru un ochi mai puţin exersat insesizabile.
    Olga Gabrelotti citi liniştită mandatul de arestare şi îşi umplu sacul de voiaj cu mult dichis. Nu uită trusa de machiaj completă (cremă de faţă, fond de ten, pudră, ruj, culori pentru pleoape etc.), şi maiorul, care o asista fumând o ţigară, se întrebă dacă nu cumva femeia se simţea în faţa aparatului de filmat, evoluând într-un rol fascinant gen spioana secolului, era inconştientă sau, pur şi simplu, îşi bătea joc de el. După ce închise ultima cataramă a sacului Olga declară patetic:
    - Sunt gata să răspund pentru faptele mele.
    Cristescu se ridică surâzând:
    - Altceva nici n-aţi avea ce face.

                                                           61.

                               Octavian Nanu primi vestea arestării cu un zâmbet care se voia ironic.
    - Mă aşteptam.
    Maiorul comentă sec:
    - Perfect. În cazul ăsta v-am scutit de o surpriză dezagreabilă.
    - Da' de ce-l săltaţi, maică? o scăpă cucoana Lucreţia, proprietăreasa.
    Uitase limbajul distins pe care şi-l impusese o dată cu căsătoria fie-sii. Înainte de nuntă, Lucica îi făcuse un instructaj minuţios:
    "Ai grijă, mamă, ce slobozi! Ăştia sunt familia bună: ta-su a fost diriginte de poştă, maică-sa e profesoară, frate-său, avocat. Au în neam numai granguri şi ştabi. Vezi ce ţoale pui, scoate vipla din gură că pute a sărăcie, lasă permanentul Wella de la "Nory", mai pui acolo doi poli şi te coafezi în centru, nu cere scobitori la masă şi, la unnă, după ce ai băut o damigeană de vin, nu mai cere şi o ţuică, să te dregi că aşa proceda răposatul, care era bărbat şcolit şi umblat."
    Cucoana Lucreţia replicase ofensată:
    - Uite, Lucico, decât să-mi stea sarmaua în gât la nunta fie-mii că n-am ştiut cu ce furculiţă s-o apuc, să-nghit peştele cu oase, că nu se face să le scoţi cu deştele şi să nu beau un şpriţ în lege, cum am apucat cu taică-tău care a făcut o prinţesă ca tine, mai bine mă îmbăt aici, în mahala, cu sor-mea şi nea Tase, şi fac ceva pe neamurile alea simandicoase ale lui bărbatu-tău!
    În sinea ei însă, era încântată de pretenţiile fiică-sii, iar în vecini şi printre neamurile mai sărăcuţe se fălea cu familia ginerelui.
    Emoţionată peste măsură, zdrobită de senzaţional, se agăţă de haina lui Nanu:
    - De ce te saltă ăştia, suflete?
    Octavian Nanu rânji:
    - L-am deschis pe unu, coană Lucreţio.
    - De-adevăratelea?
    Cristescu rosti în doi peri:
    - De-adevăratelea.
    Cucoana Lucreţia o luă la goană, urlând încă înainte de a ajunge în curte:
   - Madam Nuţica! Victoriţo! Ileana! Auziţi-l!!!
    Nanu râse fără dinţi, cu buzele lipite.
    - În sfârşit, pentru prima oară în viaţă, voi fi vedetă. Vedetă absolută.
    Cristescu nu comentă şi-l aşteptă să iasă primul.

                                                        62.

                         În mod evident, Anca Dragu trecuse la ofensivă. Aruncă mandatul de arestare pe jos, interesându-se arogant:
    - Pot cunoaşte baza legală a acestei măsuri?
    Cristescu, în mod excepţional cu ochelarii de distanţă pe nas medicul îi recomandase mai de mult, dar maiorul nu reuşea să se deprindă cu ei, îi scoase ca s-o vadă mai bine. Constată perplex că avea de-a face cu altă femeie.
    Dreaptă ca un I, fermă, stăpână pe ea, într-o rochie neagră cu oarecare linie, n-avea nimic de-a face cu Anca Dragu de-acum o săptămână. Cristescu cunoscuse în cariera lui mulţi "artişti", cunoştea câte ceva în materie de capacitate de disimulare, dar acum avea impresia că întâlneşte o campioană.
    - Hm. Da. Nu există multe argumente mai legale pentru emiterea unui mandat de arestare decât o tentativă de crinul Deocamdată. O măsură din tocuri până în cocul savant răsucit de coafeză pe ceafa delicată: De fapt, când aţi minţit?
    - Nu ştiu la ce vă referiţi.
    - Apropo de personalitatea dumneavoastră. Mi-aţi oferit un clişeu melodramatic femeia victimă, complexată, umilită de un bărbat snob şi anturajul asortat, nevropată până în vârful unghiilor acum vizionez cu totul altă fotografie. Care e autentica Anca Dragu?
    Femeia râse zgârcit:
    - Dacă vă închipuiţi că am jucat sau joc vreun rol, vă înşelaţi. Totdeauna, dar totdeauna am făcut doar ceea ce am simţit. Poate că evenimentele m-au transformat sau poate că în mine au existat dintotdeauna două euri. Alegeţi varianta care vă convine, pe mine deocamdată chestiunea nu mă interesează.
     - De fapt, ce vă interesează?
    - De pildă, ce-ar trebui să-mi iau "la drum". Nu ştiu ce intră în inventarul legal al deţinutului.
    - Ciudat! zâmbi Cristescu. Aveţi un bun amic familiarizat cu aceste amănunte.
    - Eu?!
    - Dumneavoastră. Lucian Cristea e un nume care nu vă e străin. Ultima oară l-aţi văzut în seara de vinei, 25 decembrie, în gangul de la Universitate. Asupra acestei întâlniri vom reveni. Altceva voiam să vă întreb acum. Făcu o pauză şi arătă spre pe-reţii goi: Unde au dispărut "blestematele comori" ale soţului dumneavoastră?
    - Sunt obligată să vă răspund?
    - Din nefericire, cred că da. Cele mai multe dintre ele trebuie să rămână în evidenţa forurilor care se ocupă de patrimoniul naţional, ca să nu mai pomenesc că există o succesoare legală cu drepturi inatacabile: doamna Zoe Dragu, moştenitoarea rezervatară.
    Ochii Ancăi se întunecară:
    - Ei bine, baba n-o să aibă nimic. Destul m-a umilit ciocoaica! Prefer să le dau foc! D-aia le-am şi cărat de-acasă.
    Cristescu o cercetă lung:
    - Palmaresul dummneavoastră începe să devină îngrijorător: declaraţii false, derutarea autorităţilor, o tentativă de crimă, sustragere de bunuri termenul uzual e furt din masa succesorală. Un douăzeci de ani ar constitui o codamnare modestă.
    Anca Dragu îşi încleştă pumnii:
    - Nu-mi pasă!

                                                              63.

                       Cel mai bine dintre toţi fu doctorul Mircescu. Îl aştepta pe scaun, cu valiza făcută şi mâinile încrucişate pe pântece. Trebuia să-şi mai ia doar paltonul, căciula şi la revedere de la maică-sa.
    Cristescu abia îşi stăpâni râsul. Constată cu glas alb:
    - Nu s-ar spune că puteţi fi luat prin surprindere.
    Medicul rosti cavernos:
    - Iată o situaţie patetică, domnule maior. O situaţie care, pictată de condeiul unui Sofocle sau Euripide, ar fi dat naştere unei tragedii nemuritoare.
    Buzele lui Cristescu zvâcniră "Ce naiba?! Doar cu artişti am azi de-a face?"
    - Vă daţi seama? continuă medicul. O bătrână nenorocită pe patul morţii, fiul, un ratat şi un ucigaş, urmează să se ducă la ocnă, fără să aibă privilegiul ultimului ei suspin.
    - Hm! făcu maiorul. Nu ştiu dacă toată lumea ar numi asta un privilegiu.
    Se uită circumspect la Mircescu. Ochii, frumoşi, catifelii, erau sticloşi, genunchii, umerii cam ţepeni. Întrebă brusc:
    - Cât aţi băut?
    Medicul se holbă. Îşi împinse pieptul cu degetul gros:
    - Eu? Nu beau niciodată.
    Din camera alăturată răzbătu glasul bătrânei.
    - A băut o jumătate de coniac. Şi nu vă uitaţi la ce bălmăjeşte el acolo. Veniţi mai aproape. Nu pot vorbi tare.
    Maiorul intră în dormitorul bătrânei. Zăcea într-un aşternut cu dantele şi panglicuţe îngălbenite, dar tot elegant după cinci sau şase decenii. Laura Mircescu, deşi slăbită, era mereu frumoasă. Peruca uşor alunecată, lăsând să se vadă o ureche palidă, îi dădea un aer dramatic. Îl simţi că a intrat şi vorbi, fără să deschidă ochii:
    - Nu vă luaţi după Alfred. Il est completement fo. Nu el a omorât canalia aia. N-are putere, îl cunosc. Face pe nebunul. De fapt, e un pigmeu, un limbric. Ca şi taică-său.
    - Mamă! exclamă Mircescu.
    Bătrâna schiţă un gest slab, dar cu semnificaţie de neconfundat: zât!
    - Domnule dragă, urmă, mai dă-i un relache de câteva zile. Quelques jours seulement. Eu mă sting. N-are cine să-mi ţină luminarea şi să grijească de colivă şi de cele creştineşti. Nu m-am omorât niciodată cu biserica, dar orice voiaj şi ăsta al meu e ultimul presupune un minimum de bagaj. Tăcu câteva clipe şi adăugă: Mai e o chestiune. Toată viaţa am fost friguroasă. Să mă îngropaţi cu blana. Pe urmă, faceţi ce vreţi.

                                                       64.

                       Mereu încântătoare, acceptând cu linişte, aproape cu voioşie, ideea că-i arestată, Melania Lupu îl pofti să ia loc şi-i oferi un ceai sau, dacă domnul maior preferă, poate o cacao cu frişcă. Avea în debara o cutie olandeză pe care o păstra pentru ocazii mari şi prieteni dragi.
    Cristescu, enervat la culme, "iar începe show-ul, şi eu iar mă simt impresionat ca un cretin de graţiile de fetiţă şi ochii albaştri înrouraţi", izbucni:
    - Renunţ, doamnă, şi la ceai şi la cacao! Vă mărturisesc că n-am trăit încă momente mai penibile, iar dumneavoastră aţi fi putut să ne scutiţi pe amândoi de tot valsul ăsta.
    - Vals? se minună Melania. Nu-mi amintesc să fi afirmat că as avea chef să dansez. Dar poate ca Mirciulică să-şi amintească.
    - Pentru numele lui Dumnezeu, încetaţi! Am avut naivitatea, la un moment dat, să-mi închipui că suntem prieteni, că, în sfârşit, fantezia dumneavoastră nu mai cochetează cu Codul Penal...
    - Ce frumos aţi formulat această frază! În realitate, am invidiat totdeauna persoanele ale căror fraze sunt repetate, circulă, sfârşesc prin a intra în folclor.
    Cristescu se strâmbă: "Nu ştiu ce se întâmplă cu frazele mele, dar, de când te cunosc, eu unul sigur am intrat."
     - V-aş fi infinit recunoscător dacă v-aţi grăbi.
    - Dar sunt gata! Nu trebuie decât să-mi iau câteva mici obiecte de toaletă. Cunosc, nu-i aşa, formalităţile de rândul trecut. De altfel, n-am fost niciodată partizana unei garderobe excesive, iar în aşezământul acela, unde aveţi de gând să mă cazaţi, pretenţiile vestimentare nu sunt exagerate.
    - Cum vreţi, făcu maiorul plictisit.
    Bătrâna i se proţăpi dinainte şi îşi prinse poalele rochiei ca într-un reverans. Se interesă cu nevinovăţie:
    - Nu credeţi că acesta e o ţinută potrivită? Culoarea-i închisă, iar ţesătura caldă şi rezistentă.
    Ca totdeauna când aborda genul candidului penibil, grotesc în recuzita oricui în afară de a Melaniei, Cristescu rămase cu gura căscată. Se uită la toaleta bătrânei, o salată tip Fond Plastic, harababură de vopsele aruncate anapoda pe o rochie al cărei model ar fi dat mult să-l poată desluşi cineva. Predomina culoarea verde cu pete din paleta albastrului de cobalt şi a cenuşiului şi, dacă creatoarea intenţionase să realizeze ceva apocaliptic, atunci reuşise cât se poate de bine. Dungi, triunghiuri, trapeze, pătrate. Îţi venea ameţeală doar când o priveai.
    - Citesc în ochii dumneavoastră multă admiraţie, rosti uşurată bătrâna, de parcă de avizul maiorului ar fi depins toată bucuria ei de a trăi. De fapt, eu totdeauna m-am îmbrăcat cu gust şi fantezie.
    - Într-adevăr, vă admir, stimată doamnă. Nu-i prima oară că îmi oferiţi o partitură remarcabilă de sânge rece.
    - Sânge rece? se minună Melania. Ca totdeauna, sunteţi pornit pe complimente. De fapt, nu vă ascund că mă simt într-o dispoziţie excelentă.
    Cristescu rânji:
    - E şi firesc! Plecăm în excursie la iarbă verde.
    - Din nefericire e iarnă, însă cunosc escapadele reuşite şi pe zăpadă. Vă asigur însă că voi revedea cu plăcere pensiunea aceea drăgălaşă, unde am legat prietenii de neuitat: Vanda Trai-Dulce, Lili Buric, Nuţi Zuluf. M-aş bucura s-o revăd şi pe doamna aceea care ne servea micul dejun. Veta parcă o chema şi avea o statură impunătoare. Multă lume afirma că, în tinereţea dumneaei, rupea lanţuri la circ sau că făcea parte dintr-un trio plastic ştiţi la ce mă refer. Se căţăra unii peste alţii şi strigă Manitu! sau Odin! nu ţin minte exact.
    Îi făcu o demonstraţie completă, crăcănându-se brusc şi ridicând braţele un unghi de 90° cu palmele deschise.
    Deşi obişnuit de mult cu numerele bătrânei, Cristescu simţi că-i vine ameţeală.
    Izbucni:
    - Aţi isprăvit, în sfârşit?
    - Ce să isprăvesc? Bagajul? Bineînţeles, v-am spus doar că nu-mi iau prea multe toalete. În orice caz, cele de seară sunt excluse. Am constatat că, la dumneavoastră, lumea se culcă devreme...
    În cele din urmă, îşi puse paltonul şi mai zăbovi, spre exasperarea maiorului care, decis să se stăpânească, îşi muşca la sânge buzele, câteva minute în faţa oglinzii, pentru a-şi aranja cât mai estetic toca. Se uită triumfătoare la Cristescu:
    - Am băgat de seamă că tinerele de azi poartă toca drept, adică le reteză fruntea orizontal. Consider însă că moda din vremea mea adică toca aşezată oblic te face mult mai cochetă. Uitaţi-vă la mine şi o veţi constata singur.
    - Da, doamnă! aproape urlă Cristescu. Aşa este! Vă stă splendid! Luaţi-vă, în sfârşit, rămas-bun de la Mirciulică.
    Melania se extazie:
    - Ce delicat din partea dumneavoastră că mi-o amintiţi, dar fiţi sigur că nu l-am uitat niciodată pe prietenul meu.
    Rămasul-bun fu tandru, plin de poveţe înţelepte şi optimism.
    - Sunt încredinţată că ne vom revedea cât de curând. Să nu uit. Când sunt filme bune la Mioriţa, poţi apela la Familia Mândroiu, un cuplu de oameni cu adevărat amabili. Încă o clipă, domnule maior! Doar să închid plita şi să las frigiderul deschis pentru Mirciulică.
    Afară se pornise viscolul. Inaine de a intra în maşina miliţiei, Melania aspiră fericită aerul rece:
    - Ce vreme minunată, nu credeţi, domnule maior?
    Cristescu, zgribulit, simţindu-şi până şi părul zvâcnind de nervi, nu credea deloc.

                                                            65.

                         Când Cristea dădu ochi cu Lelia, însoţită de Sică Tropicalu', rămase înlemnit, încercând fără îndoială, cea mai mare surpriză din viaţa lui. Prinse mâna Leliei şi o trase lângă el, fiindu-i parcă teamă să nu dispară din nou. Privirea nu i se dezlipea de chipul Tropicalului. Sică încerca să-şi ascundă încurcătura sub o mască de veselie.
    - Invită-mă la un vestibul, şefule. Doar două vorbe şi o virez.
    În antreul destul de spaţios, Sică debită dintr-o suflare:
    - Ţi-am adus-o gigea şi cu portretul intact. N-am nicio vină în toată tărăşenia şi m-am purtat salon. O să-ţi povestească don'şoara. Numa' că l-am fentat pe Dolga şi ăsta nu iartă... Mă pun sub protecţia matale.
    Cristea îşi descleştă buzele:
    - Dolga a dat în primire.
    Pe chipul gămanului, stupoarea şi neîncrederea zugrăviră o expresie nătângă.
    - A mierlit-o?
    Cristea dădu din cap.
    - Vasăzică d-aia ne-a dat plasă. Cum s-ar zice, noi l-aşteptam cu flori în gară şi el dădea mâna cu Dumnezeu. Cine l-a aranjat?
    Întrebare pusă de politeţe şi care totodată garanta discreţie în emiterea oricărei supoziţii tendenţioase, indiferent unde s-ar fi comentat moartea escrocului. În sinea lui, era încredinţat de vinovăţia lui Cristea.
    - Nu ştiu.
    - Mă rog, mă rog. Ascultă, şefule, acum c-am rămas şomer, poate ai nevoie de vreun ţucălar în garnizoana matale. Nu-s pretenţios.
    - O să vedem.
    O îmbrăţişă strâns pe Lelia, care i se lăsă moale în braţe.
   - Iubita mea... Cum a fost?
    - Neplăcut şi atât. Am avut emoţii îngrozitoare alaltăieri. Expira termenul ştiam că tu vei face tot posibilul să pui mâna pe obiectele acelea blestemate, dar mi-era teamă că nu vei izbuti. Treceau minutele, apoi ceasurile, toată noaptea şi Dolga nu mai venea. Bietu Sică era lac de sudoare. Azi l-am convins, în sfârşit, să treacă de partea mea. Surâse: Cred că de fapt l-a convins teama ca Dolga să nu fi fost arestat şi să-l ciripească. În fine, bine c-a trecut. Dă-mi ceva de băut.
    Cristea îi întinse paharul de vodcă. Lelia îl bău cu sete până la capăt, de parcă ar fi fost apă.
    - Spune-mi, iubitule, tu l-ai lichidat?
    - Nu. Crede-mă, ştii că de tine nu mă feresc.
    - Dar cine?
    - Habar n-am. Mă dau peste cap s-o aflu.
    - De ce? se miră femeia.
    - Eşti un copil. Dacă miliţia o să ia băieţii lui Dolga la întrebări pe Zulă, Nucă Rublă, Tramvaistul etc, primul nume pe care-l vor pronunţa e al meu. Şeful "gangului" rival.
    - Ai descoperit ceva?
    - Nu. Am însă aşa o impresie în organism că ăl de l-a tranşat nu-i din breasla noastră, face parte din lumea subţire. Să dea Dumnezeu să mă înşel, că altfel o încurcăm nasol.

                                                      66.

                             - Bineînţeles, puteţi veni...
    Glasul Zoei Dragu răsuna ferm în receptor.
    - La cinci? Nu, nu mă deranja ora. La patru aştept vizita colonelului Odobescu. Dacă e cazul, îl pot concedia mai devreme.
    - Nici gând, făcu maiorul Cristescu. Mă bucur că am ocazia să-l reîntâlnesc.
    Îi găsi pe amândoi în salonul a cărui atmosferă agreabilă îl încântase pe maior de la început. Pe o etajeră stil apăruse fotografia înrămată în argint a inginerului Dragu.
    Alături, într-un pahar îngust de cristal, răspândeau discret culoare şi aromă câteva frezii. Ambianţa interiorul, cei doi bătrâni eleganţi, fulgii de zăpadă de dincolo de fereastră, ceştile de porţelan fin îl fermecă. Totul era atât de estetic, atât de armonios şi plin de graţie, atât de scenă clasică de film englezesc consumată între lady X şi lordul Y cu parfum de scotch, Cuir de Russie şi tutun bun, încât devenea artificială. Dar de un artificial încântător, pe care-l savurai cu deliciu.
    Uitându-se la cei doi colonelul într-un costum închis, perfect turnat pe un trup încă viguros, ea, desăvârşită într-o rochie de lenaj negru şi cu picioare perfecte Cristescu intui dintr-o dată că oamenii aceştia se iubiseră cândva. N-ar fi putut spune ce anume îi stârnise gândul: poate căldura din priviri, liniştea pe care presimţeai că o trăiesc unul în preajma celuilalt, complicitatea de bună calitate a doi parteneri pe care dragostea pătimaşă, iar mai apoi afecţiunea, camaraderia îi sudează, îi fac să fie, să simtă, să gândească într-o rimă perfectă.
    - Aveţi noutăţi? se interesă colonelul.
    - Nu faimoase.
    Se uită deschis la doamna Dragu, aţintindu-i cu atenţie obrazul. Detesta privirile furişe, privirile-spion, penibile pentru că sunt totdeauna surprinse de cel "luat în faruri".
    - Cum vă simţiţi?
    - Mulţumesc, mai bine.
    Maiorul, care n-o cunoscuse înainte, îşi zise că arăta excelent. Odobescu i-ar fi putut spune însă că îmbătrânise cu clasicul zece ani, că doar în urmă cu două săptămâni, ridurile acelea urâte din jurul gurii nu existaseră şi că cea mai deprimantă era privirea stinsă; de o indiferenţă totală, de neînchipuit vreodată în ochii pe care, şi la şaptezeci de ani Zoe Dragu îi păstrase tineri.
    - Stimată doamnă, începu maiorul, rândul trecut, încercând să reduc la maximum timpul vizitei mele, am omis să pun la punct două chestiuni.
    - Vă rog...
    Colonelul, ca să audă mai bine, se aplecă înainte şi îşi îndreptă urechea teafără spre maior.
    - L-aţi cunoscut pe doctorul Mircescu? Vă întreb pentru că, dintre toţi "nemulţumiţii", apropo de afacerile fiului dumneavoastră, resentimentele sale, proporţional cu paguba suferită, sunt cele mai vehemente.
    Sprâncenele fine ale doamnei Dragu se încreţiră:
    - Mircescu?
    - Piticul, ma chere, interveni Odobescu. Nu-l ţii minte?
    - A! Piticul! Da. Mi-am amintit. M-a vizitat acum patru sau cinci ani. Locuiam încă dincolo, pe Bulevardul Dimitrov. Încheiase, într-adevăr, nişte afaceri cu Marian şi voia să le rezilieze. Ceva în genul ăsta. Încerca să mă convingă să fiu un soi de arbitru, poate chiar avocat în favoarea lui... Nu reţin bine. L-am făcut să înţeleagă că nu m-am amestecat niciodată în treburile fiului meu. Nu l-am mai văzut de atunci.
    Maiorul rămase câteva clipe cu ochii în pământ, apoi îşi îndreptă umerii.
   - Vă mulţumesc. A doua problemă: există vreun inventar al obiectelor fiului dumneavoastră? Ţinea o evidenţă?
    - Scuzaţi-mă, dar chestiunea mi se pare de-a dreptul naivă. Orice colecţionar serios are o evidenţă...
    - Aceasta este o generalitate. Vă întreb pe dumneavoastră dacă sunteţi informată precis despre existenţa unui asemenea document.
    - N-a pomenit niciodată cuvântul inventar, dar e ca şi cum v-aş spune că nu mi-a pomenit niciodată de faptul că respiră sau bea apă. Un lucru însă e cert. Marian n-a fost persoana care să-şi neglijeze, mă rog, patrimoniul, care să nu ştie exact ce are în buzunar, în casa de bani sau în frigider. Acorda chiar o atenţie exagerată bunurilor materiale şi m-a mirat totdeauna acest amănunt. Şi eu şi bărbatu-meu am fost de o inconştienţă din punct de vedere material care, chiar în timpuri normale, friza prodigitatea.
    - Înţeleg altceva, Zoe, interveni colonelul Odobescu. Acest inventar, chiar dacă a existat, acum nu mai există. A fost sustras.
    - În orice caz, sublinie maiorul, în locuinţa victimei nu se află.
    Odobescu săltă sprâncenele:
    - Cine avea interes s-o facă?
    - Nu fi ridicol, mon cher. E clar ca un cer albastru. Eu sau Anca, singurele moştenitoare legale. Cum eu n-am călcat la ei dinainte de moartea lui Marian, rămâne Anca. Detest genul acesta de învinuiri, dar nu se poate proceda decât prin excludere.
    Maiorul o cercetă scurt.
    - Interesant. Atunci, în lipsa oricărei evidenţe a obiectelor, pe ce bază aţi introdus acţiune pentru instituirea unui sechestru asupra masei succesorale?
    Bătrâna se holbă la el cu gura căscată. "Prima manifestare mai puţin distinsă a doamnei Dragu", înregistră mecanic Cristescu.
    - Eu?! Eu am introdus o acţiune juridică'? Habar n-am despre ce vorbiţi.
    Cristescu o privi neştiind ce să creadă. Colonelul îşi reveni primul:
    - Domnule maior, cred că sunteţi victima unei farse.
    Cristescu era însă mai puţin vesel în aprecierea situaţiei. "Farsă! Pe dracu' ! Aici e o mână care vrea să întârzie clarificarea situaţiei bunurilor. De ce, e limpede. Încearcă o valorificare rapidă şi nu vrea să fie deranjat. Dar cine? Cine e autorul farsei?"

                                                      67.

                           La minister, i se comunică să se prezinte de urgenţă în biroul colonelului. După figura lui Ionaş, înţelese că dandanaua e şi mai mare decât îşi închipuise:
    - Ce s-a întâmplat?
    - Imobilul din strada Toamnei numărul 9 a luat foc.
    Maiorul se bâlbâi:
    - Locuinţa Melaniei. Fantastic!
    Se repezise spre uşă, dar Ionaş îl opri:
    - Inutil. Incendiul este atât de puternic, încât nu mai poate fi salvat nimic.
    Cristescu îşi înfipse mâinile în păr, scrâşnind:
    - Blestemata! E mâna ei. Dar cum? Cum?! Şi încă n-am apucat să facem percheziţie.
    Ionaş îşi muşcă buzele:
    - Cum naiba a procedat?! E la noi de-aseară.
    - Nu ştiu! strigă Cristescu exasperat. Nu ştiu. Trebuie să mă gândesc. Acum nu sunt în stare.
    - Ce ar fi s-o iei la întrebări?
    Maiorul îi azvârli o privire sticloasă. Reflectă câteva secunde:
    - Nu!
    - De ce?
    - Nu pentru că vreau s-o fac dacă cineva poate izbuti aşa ceva să-şi piardă răbdarea. Să se neliniştească. Să-şi închipuie că manevra ei n-a izbutit.
    - Hm! făcu sceptic Ionaş. Poate că e o idee.

                                                              68.

                          Locuinţa lui Mielu 46 se afla în demisolul unei vilişoare din Vatra luminoasă.
    Proprietarii ocupau parterul şi fuseseră încântaţi să obţină o chirie substanţială pentru o cămăruţă de doisprezece metri pătraţi şi o baie improvizată.
    Mielu, la rândul lui, fusese încântat. "Dacă-mi încap umblătorii, e bine! Am spaţiu vital."
    Pe de altă parte, ceilalţi locatari, o pereche de treizeci-treizeci şi unu de ani, ursuzi, sobri şi cu nasul vârât exclusiv în treburile lor, nu-l deranjau "nici cu fizicul" îi vedea o dată, de două ori pe lună "nici cu difuzorul". Nu li se auzea glasul şi uneori Mielu, în dispoziţie mai meditativă, se întreba ce-or fi făcând ăştia doi singuri, încuiaţi în casă şi pe muteşte. "N-au mutre de amor intensiv şi, chiar şi în ramură, tot există oleacă de sonor."
    Bagajul şi-l încropi într-un sfert de oră. La treizeci de ani, patrimoniul lui Mielu se compunea dintr-o garderobă relativ bogată; douăsprezece perechi de pantofi la comandă, şaptezeci de mii în obligaţii, trei perechi de cărţi măsluite şi un scaun Ludovic al XV-lea câştigat la un pocher şi pe care, considerându-l mascotă, îl căra după el pretutindeni. De astă dată, îl abandonă provizoriu, luând cu el doar o servietă cu câteva schimburi uşoare. Proprietarilor le lăsă chiria pe trei luni şi un bilet laconic.
    Se va întoarce negreşit.
    După douăzeci de minute un troleibuz prins la fix, după care un "tanc" de la curăţenia capitalei pus pe ciubuc se afla pe strada Toamnei. Era pustiită de oameni şi lumină. Ici-colo, câte o fereastră vieţuia albastru de levănţică. În curând, televizoarele aveau să adoarmă.
    Întâlnirea fusese fixată pentru ora şapte, dar Mielu întârziase în mod deliberat.
    "Fraierii, îşi zicea el, considerându-se extrem de competent, vin dimpotrivă, mai înainte, pentru a surprinde eventualii ginitori care împresoară meleagul pregătind capcana în care să pice iepuraşul. Cică pregătesc terenul! Aşi! Când sticleţii, cu ochii pe ceas, văd că iepuraşul întârzie o oră, două, îşi zic că au luat plasă. Atenţia o virează, prudenţa aşijderea: mai scapă un strănut, o tuse discretă, altul scoate capul să admire strada, mai clipeşte un ochi de ţigară."
    Se opri fulgerat, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Locuinţa Melaniei Lupu nu mai exista. Era arsă până în temelie, iar croncănitul ciorilor înţepa peisajul deprimant: câteva ziduri negre rămase în picioare, grămezi de moloz, copaci carbonizaţi.
    N-avu timp să-şi revină din uimire. Simţi o mână pe umăr. Întoarse o figură năucă şi întâlni surâsul locotenentului Azimioară.
    - Hai cu mine, flăcăule. Holocaustul nu-i o privelişte veselă.

                                                     69.

                                Colonelul Ionaş îl privi peste ochelari.
    - Ei, iubite, ce-ai izbutit? Sunt trei zile de când băieţii stau la gros. Ce spun?
    Cristescu începu să dea nervos din picior.
    - Nu spun nimic. În mod deliberat, nu l-am chemat pe niciunul la anchetă. Îi las să mediteze în linişte, să-şi revizuiască conştiinţa, eventual să recapituleze amintiri din armată.
    - Hm! Şi totuşi, chestia nu-i tocmai legală.
    - Ba perfect legală. Nu cunosc nimic mai legal decât un arest preventiv în materie de crimă, justificat bronz de mărturisirea celui în cauză ca fapt premeditat şi consumat. Un temei suficient de legal, în cazul că avem de-a face cu farsori, e şi dezinformarea autorităţilor.
    - Mă refeream la altceva. Despre cel puţin doi sau trei eşti încredinţat că nu sunt vinovaţi.
    - Ei şi? Am avut cazuri, şi nu unul singur, când eram ferm convins că anchetatul a săvârsit o infracţiune sau alta, dar, neavând probe, a trebuit să-l fotografiez doar de amintire. Ştiţi, să nu uit cum îmi dădea cu tifla.
    - Care-i reacţia lor?
    Vocea maiorului răsună ascuţit:
    - Am de-a face cu o adunătură de nebuni. Dacă-şi căuta Melania parteneri pe măsură cu lumânarea, nu-i găsea mai reuşiţi. Să-i luăm pe rând: superba Olga Gabrelotti!
    Rostise ultimele cuvinte cu tonul prezentatorului de la circ: "intră elefanţii!"
    Ionaş începu să râdă.
    - Râdeţi! făcu amar Cristescu. Dacă Melaniei i se pare puşcăria o pensiune drăgălaşă mişunând de persoane adorabile, superba confundă "întristarea" cu un palace de pe Coasta de Azur. Reclamă trusa de unghii, o baie zilnică dacă nu cadă, cel puţin un duş şi o deranjează monotonia meniurilor. În rest, face toată ziua conversaţie cu Ioana Aragaz şi pe chipul lor se citeşte că viaţa-i frumoasă.
    - Ioana? se miră Ionaş. E iar clienta noastră?
    - Da, pesemne ne iubeşte al naibii! În plus, şi-a luat doctoratul! De la butelii de aragaz, a trecut la televizoare color şi video-casetofoane.
    - Ce te-a determinat să le cazezi împreună? râse colonelul.
    - De! Aragaza e dificilă, agasantă, voluntară şi-mi închipuiam că o s-o scoată din sărite pe Olga, care are trotil în vene. Dimpotrivă, se înţeleg perfect, n-au existat niciodată prietene mai bune. Pocni din degete înciudat: Toţi au reacţii atât de bizare, atât de neaşteptate pentru mine, încât îmi vine să cred că, în materie de psihologie, sunt numai bun de dus la solar cu găletuşă, greblă şi o lopăţică. Nici unul, domnule, dar niciunul nu reacţionează după cum am mizat. Mi-au dat peste cap absolut toate pronosticurile.
    - Lasă chestiile astea, făcu Ionaş nerăbdător. Şi-o spun cinstit, nu m-am distrat niciodată aşa de bine.
    - Pardon! Maiorul ridică degetul arătător. N-a fost niciun dosar cu Melania, să nu râdeţi cu hohote.
    - Nu contest, dar cel puţin partenerii erau cât de cât normali.
    - Zău?! Adică era normal Morton, ditamai caidul care venea din Anglia să prindă mâţe negre pe acoperişurile Bucureştiului pentru Melania? Sau....
    - Lasă-i, dom'le, pe ăia, că-i cunosc.
    - În regulă! Să trecem la amicul Octavian Nanu. Ăsta parcă-i drogat. Tace mult, surâde tot timpul şj-l admiră pe Niţă, gardianul.
    - Cum adică, îl admiră?
    - Ieri, când i-a întins blidul de ciorbă, părea extaziat: "Ce frumos eşti, domnule sergent!" Ăla, fără o ureche i-a scurtat-o un câine în copilărie, pe vremea foametei, cu recreaţie mare la dinţii din faţă, că-i e frică de dentist, şi o bărbie de poţi să-ţi agăţi liniştit paltonul, s-a zbârlit:
    "Îţi baţi joc de mine?"
    Nanu i-a surâs serafic:
    "Nu, domnule sergent. Dar aşa te văd eu. Pe dinăuntru..."
    - Ghiţă Scandal, amicul de celulă, a încercat să-l tragă de limbă. "Cui zâmbeşti, neamule?" "Lui Dumnezeu." "Îl vezi?" "Da, îl văd." "Cum arată? Nu i-am ginit pozele decât în biserică, da' alea-s retuşate." "Nu pot să ţi-l descriu... Strălucirea lui te orbeşte."
    - Scandal, urmă maiorul, beţiv harnic, hoţ dotat şi tip simpatic, a ieşit la raport: "Dom'le comandant, nu mi-i frică de nimeni în meridian, da' când dau de ţăcăniţi, mă lasă genunchii. Fă-mi un bine şi vâră-mă în altă debara. La o adică, tot sunt flotant aici."
    - Şi l-a mutat? se interesă Ionaş amuzat.
    - L-a mutat, ce să-i faci? Scandal stătea ghemuit într-un colţ, nu mai înghiţea nimic. Ne mai ieşeau vorbe cu greva foamei. Ionaş aprinse o ţigară.
    - Cum reacţionează Anca Dragu?
    Cristescu săltă din umeri, "ce să mai discutăm!"
    - Nici ăsteia nu ştiu ce-i defilează prin mansardă. Din femeia victimă, umilită, zdreanţă bărbatului, plebeiană intrată pe uşa de serviciu în templul Dragu, a ajuns acum o prea distinsă doamnă. Ce-i drept, mi-a oferit o mostră de aroganţă chiar la arestare, dar mi-am închipuit că-i beată. Îşi tratează de sus colocatarele...
    - Cine sunt? îl întrerupse Ionaş.
    - Ţuţi Troileibuz şi Dora Macaroană.
    Ionaş râse iar. Prima, "ziditoare" de buzunare şi poşete, opera în mijloacele de transport în comun în orele de vârf. Se fălea dinaintea anchetatorilor: "Lucrez doar juma de normă, de la 6 la 8 şi de la 3 la 5, după dejun, şi-mi iese, chiar pe secetă, şapte ateneuri pe zi! Voi, amărâţilor, şcoliţilor, cât scoateţi? Da, pe puţin şapte albastre că mai am şi cheltuieli. Abonament pe toate liniile, ţoale a'ntâia, că pietonii's atenţi la portofel, când îi stâlpeşte o treanţă sărmană."
    Dora Macaroană, o roşcovană plină de draci, îi "lucra" pe străini, având un penchant pentru italieni. În materie de marfă însă, n-avea preferinţe. La percheziţie, lucrătorii operativi crezuseră că se află într-un magazin universal. Găseai de toate la Dora: costume bărbăteşti, rochii, valize, ceasornice, stilouri, whisky, cartuşe de ţigări străine, cafea boabe, ciocolată, cacao, brichete, truse de machiaj, până şi o proteză, pe care unul dintre locotenenţi o privise căpiat.
    "Asta de ce-o mai umflarăţi, soro?"
    Dora explicase senină:
    "E made în Elveţia, şi-mi zise un gagiu că acolo îs ăi mai dibaci dinţari."
    "Ei şi?"
    "Păi taică-meu s-a îmbătat şi a scăpat fasolele în WC. Ţăndări s-au făcut. Tot vine Crăciunul, mă lăsam c-un dar."
    - Bag de seamă că i-ai cuplat pe toţi doar cu "persoane bine". Tramvaista, Scandal, Aragaza...
    - Normal! exclamă Cristescu. Voiam să simtă cum devine fenomenul "peisaj în dungi". Îmi imaginam, de pildă, că o Olga Gabrelotti, nebună fără îndoială, dar femeie de oarecare calitate, se va simţi deprimată în compania Aragazei, vulgară, grosolană, cârcotaşă. Alături de X, contabilă la Gostat să zicem, cercetată pentru delapidare, sau de doctoriţa Y, învinuită de întreruperi de sarcină clandestine, îmi ziceam că s-ar simţi prea acasă, prea în acelaşi mediu.
    - Da, oftă Ionaş, e un punct de vedere. Vorbeam de Anca Dragu...
    - Exact! Face pe milady, se vrea servită, strâmbă din nas că ălelalte două miros a transpiraţie. S-a enervat Dora şi t-a arătat un deodorant mic săpun pe care a reuşit să-l camufleze la percheziţia corporală.
    "Uite, fă, cu ce dau! Nina Ricci! Tu şi mă-ta nici măcar n-aţi auzit de tovarăşa!"
    Bref, se uită la ele cu dispreţ nimicitor, nu ia parte la discuţii, se menţine într-o rezervă arogantă. Dintre toţi, e poate cel mai derutant personaj. La formidabil însă, îl înscriu pe doctorul Mircescu.
    - A murit maică-sa?
    - Da. A înmormântat-o alaltăieri cu tot dichisul: trei popi, colivă simandicoasă, pachete consistente, o junglă de flori (cumpărate de ei, cred, întristata adunare număra nouă inşi) şi, evident, blana.
    - Blană?
    - Da, aşa a cerut maică-sa, date fiind condiţiile meteorologice. Apropo, au un cavou senzaţional. Statui la intrare, living înăuntru cu măsuţă şi scaune, flori, etajere, cărţi, arbore genealogic, başca dormitorul, unde intră o sală de cinema. Cu telefon şi sonerie la intrare, ar concura cu orice vilă din Cotroceni sau de la Aviatorilor.
    - Mă faci curios, surâse Ionaş.
    - Parole! Merită o plimbare până acolo. După ceremonie, amicul Mircescu a dat o masă la Capsa aşa se poartă acum parastasele, iar ieri-dimineaţă s-a prezentat aici, punându-ni-se la dispoziţie.
     - Auzi, zise Ionaş agitând morişcă pixul între două degete, n-ai impresia că se face circ?
    - Categoric! Dacă n-aş ieşi pe stradă şi n-aş vedea coadă la tacâmuri, serviete diplomat unde cofrajul pentru ouă se aranjează perfect şi şoferi apostrofându-se tandru, în timp ce-şi flutura degetele la tâmplă: "Boule! Ai înnebunit la ficat?" aş crede că trăiesc într-o lume de nebuni. Din fericire, realităţile mă aduc la realitate.
    - Dă-i drumul cu Mircescu. Azi eşti pus pe divagaţii.
    - Ei bine, ăsta-i al naibii de reuşit. Stă ceasuri întregi neclintit în poziţiile cele mai bizare: ca Budha, cu genunchii aduşi la gură, contorsionat ghem, de nu mai ştii de unde să-l apuci, cu capul în jos şi picioarele în sus etc.
     - Yoga?
    - Vezi bine! A venit Niţă la mine buimac: "Ce fac cu ăsta, tovarăşe maior?" "Ce să-i faci? Lasă-l în pace. Nu există nici un regulament care să interzică statul în cap." "Păi, zice, se distrează ăilalţi mai al naibii ca la televizor." "Cred şi eu. Ăsta n-are emisiuni economice." "Credeţi că-i educativ? Râd de se ţin cu mâinile de pântece." "Perfect! Un loc de detenţie model. Chiriaşii noştri sunt veseli, nu ca la Sing-Sing."
    - Ce-a zis Niţă? râse colonelul.
    - Ce să zică? S-a uitat buimac la mine, pe urmă a început să scotocească cu privirea pe lângă picioarele biroului, doar-doar o da peste sticla de vodcă. Fraierul nu ştie că acum se toarnă în borcanul cu compot de vişine. Îl ţii pe birou fără să te doară capul.
     - Şi Melania?
    Maiorul îşi duse reflex mâna la frunte.
    - Showul obişnuit. Politicoasă, prevenitoare, candidă, bine dispusă. Evident, trimiteri permanente la Mirciulică, reţete fistichii plăcintă din frunze de palmieri, îngheţată de ciocolată cu măsline amintiri şi poveşti. Merită să le vezi pe Vali Flotanta şi Mioara Tapir (de fapt, fără nas, a "machiat-o" concubinul gelos) ascultând fascinate ce a păţit măgăruşul răutăcios sau povestea căţeluşului Moftuleţ. Personal, se simte fermecată de societatea agreabilă a colocatarelor, dar mai ales de amabilitatea domnilor de la miliţie. Într-un cuvânt, Melania pe care o cunoaşteţi. Cu sos, mirodenii, idei şi ochi albaştri de preşcolar.
    - Când ai de gând s-o ataci în chestiunea incendiului? Slavă Cerului că n-au fost victime!
    - De data asta a izbutit-o lată! N-au fost victime, dar paguba... Ce să mai discutăm? Un imobil cu două nivele făcut zob! În sfârşit! Da... Mai am răbdare, nu există să nu se frământe: a luat casa foc? N-a luat? Lipsa de probe, pe asta mizează! Dacă incendiul n-a izbucnit, ştie că o încurcă... Ce pot să spun este că mă fentează a nu ştiu câta oară, dar partida încă nu s-a încheiat.
    - Aştept cu nerăbdare finish-ul.
    Colonelul se lăsă pe spate şi îşi încrucişă braţele pe piept:
    - Deci ăsta-i cadrul general. Şi-acum, practic, ce-ai izbutit? Mă refer la ceilalţi. În intenţia ta era să le vâri minţile în cap, să-i dezmeticeşti, să-i scuturi niţel.
    - Ei bine, mă scutură ei pe mine. Şi nu niţel. Zdravăn! Azi-dimineaţă, în locul lingurii de pantofi, am folosit pălăria nevesti-mii. A ieşit scandal, dar, pe legea mea, habar n-aveam că-i vreo simbolistă.
    - Adică?
    - I s-a părut că fac aluzii la inteligenţa ei.

                                                                   70.

                              MaioruI citea cu glas tare:
    - "Percheziţia nedând nici un rezultat. După toate probabilităţile, Ion Dolga păstra materialele compromiţătoare şi banii în altă parte." Normal, constată Cristescu. Altfel şi-ar fi înnodat singur ştreangul. Când convieţuieşti cu o cretină genială, ţi-e frică să şi visezi. Bun! Deocamdată, facem abstracţie de problema asta. Să vedem mai departe. "În mediu, continuă să citească, părerea unanimă este că numitul Lucian Cristea el sau oamenii lui l-a lichidat pe Ion Dolga. S-ar părea că între cei doi, cândva tovarăşi, exista o rivalitate de firmă concurentă, ambii luptând pentru obţinerea supremaţiei în lumea interlopă."
    Cristescu întrerupse lectura şi îşi trecu degetele prin păr. Se uită la Azimioară ricanând:
    - În "mediu"! Hm! Ne deterăm dracului! Le milieu. Te crezi pesemne la Paris, printre caizii şi los pistoleros din Pigalle. Tagmă îţi sună probabil prea valah.
    Locotenentul, stânjenit, îşi coborî privirea.
    - Îmi închipuiam ştiţi, nu-mi venea să folosesc în raport un termen argotic.
    - Lasă, dom'le, nu-ţi mai închipui, că mă doare capul de atâţia inşi cu fantezie! Să-l aducă pe Mielu!
    Hoţul se opri lângă uşă într-o atitudine politicoasă. Cristescu îl cântări scurt, de la ghetele uriaşe până în creştetul capului în formă de ou, şi-i veni să râdă. În "fişa de cadre", alcătuită de Azimioară, figura, printre altele, următoarea menţiune: "Succes formidabil la femei (bineînţeles, de o anume factură). I se mai spune din această cauză şi frumosul Paris."
    Oricât s-ar fi străduit, maiorul nu-şi putea imagina farmecele lui Mielu rupe-inimă. Nefericitul, scund, pirpiriu, cu o faţă de pasăre şi picioare de elefant, îmbrăcat cu pretenţii de fante, era mai degrabă caraghios. Iar "secretele de alcov" nu-l convingeau decât în oarecare măsură. Ca să le descoperi, argumenta, individul trebuie încercat, şi, ca să-l încerci, trebuie să te inspire.
    Ori vreau s-o văd pe nebuna aia care pică lată când îl vede pe ăsta. Şi când te gândeşti că am întâlnit bărbaţi cu adevărat chipeşi la care muierile nu se uită nici cu cocul. "Ce are, dom'le, Marinaş de-l ocoliţi toate?" o întrebase cu ani în urmă pe Lilica, dactilografa. "Aia e, că n-are!" "Ce n-are?" Fata îl privise ironică: "Pălărie! Şi i se mai văd şi gingiile când râde!" "Păi atunci nu mai faceţi bancuri."
    - Apropie-te! Aşa, stai jos!
    Mielu se execută. Îi azvârlea priviri neliniştite, dar, îşi zise maiorul, nu părea din cale-afară de speriat. Pentru el constituia un client nou. Avea însă cazier furt de maşini la şaisprezece ani (minor, deci şi scăpat ieftin cu doi coţi executaţi la locul de muncă) şi încă o condamnare de trei ani pentru speculă.
    - Cunoşti poezia, flăcău! Nume, vârstă, domiciliu, ocupaţie şi ce mai ai în traistă.
    Mielu înghiţi în sec, şi mărul lui Adam "nici pe ăsta nu l-a scăpat", gândi maiorul îi sări în amigdale, făcând urgent cale întoarsă.
     - Mă numesc Vasile Curcan.
    - Aha! Probabil că Mielu ţi s-a părut mai nobil. Oricum, ai trecut la patrupede.
    - Nu domnule maior, aşa-mi zicea naşa. Am treizeci de ani, stau pe strada Vlăsiei 25. Zilier.
    - Adică bişniţă şi mica ciupeală.
    - Aşa-s timpurile! oftă Mielu. M-am orientat greşit la meserie. De, cap tânăr!
    - Da' ce meserie ai?!
    - Colector!
    - Colector?! Cristescu auzea prima oară de asemenea ocupaţie.Ce colectezi?
    - Păi aia e că nu mai colectez. Da'nainte era o sfârâială.
    - I-auzi! făcu maiorul arzând de curiozitate. Şi ce colectai?
    Hoţul începu să ridice câte un deget:
    - Sticle goale de whisky, haine vechi, dar numai străineşti pulovere, impermeabile, pantaloni, costume, orice ţoală, mima' să aibă eticheta pe ea "made in capitalism", sticluţe de pastă de unghii, parfum şi sprayuri cu marcă simandicoasă, cartuşe şi pachete goale de fumegante americăneşti şi câte altele. Aveam clienţii mei, numa' lume babană, toţi în sectorul I.
    Cristescu întrebă aiurit:
    - Şi-ţi rentau fleacurile astea?
    - Păi cum! Ia gândiţi-vă! Numai la un săpun scoteam ca la 130 de marafeţi. Lucram cu un şmecher pensionar, fost ambalator la Fabrica de cosmetice. Ce putea să scoată ăla din mâinile lui, nici cu gândul nu te duci! Atunci am priceput şi eu ce va să zică talent. Îi livram un ambalaj de Lux sau Palmolive mototolit şi ţi-l scotea mai fercheş decât la tata lui. Un săpun d-ăsta mare e 140 de lei. Vâra în el un Cheia sau Violeta de patru-cinci lei, şi fă acum matale scăderea. Investiţii ciuciu! fierul de călcat şi niscai albuş de ou, că lipiciul nostru se cunoaşte beneficiu o oală de sute. De la ţoale scotea etichetele, le spăla cu oţet şi alte chestii şi le lipea pe nişte scârbe de pulovere, să nu-mbraci nici mortul, şi vorba aia, la şaptezeci-optzeci de lei cât costa materia primă, scoteam peste două-trei sute. Cu băuturile a fost mai greu.
    - Îmi închipui. Trebuiau sigilate.
    - Şi ăstora le venisem de hac, că găsisem un sistem de sudat capsule la inel şi pe urmă o borteam ici-colo. Chestia era că pe unele buşoane e scrisă marca. Da' puţini ştiu chestia, sau nu bagă de seamă.
    - E clar! Şi de ce nu mai ţine sfârâială?
    - Parcă matale nu ştii? Vamă mare, pachete puţine, la Shop ţin numai dulăii, de unde ambalaje? Păi aveam un medic, numa' de la ăla adunam ca la zece-douăşpe sticle de whisky, Scotch, Florio, ce vrei matale pe săptămână, başca un sac de cartuşe şi pachete goale Kent sau Marlboro, că erau familie numeroasă şi toţi fără fişe la policlinică. Trecui anul trecut după Paşti pe la el, aşa, de un la mulţi ani! "Băiete, a înţărcat şi Bălaia, şi mă-sa, şi fie-sa! Am doar BT-uri şi Apollonia..."
    Fără să vrea, maiorul începu să râdă. Încurajat de succes, Mielu zâmbi şi el.
    - Ascultă, familie ai?
    - Da, cum nu? Se grăbi s-adauge: Şi nu d-aia dezorganizată. Ai mei sunt luaţi cu cununie şi nu se îmbată cui decât o dată pe săptămână.
    - Şi-o ţin trei zile, presupuse Cristescu.
    - Nu. Doar două. Păi ce le-a mai rămas, tovarăşii'?! Au muncit o viaţă, au fost pieţari în Matache Măcelaru. Acum, la şaizeci de ani, au tras pe dreapta şi află şi ei ce-i viaţa. Toată comuna sunt din Frumuşani îi tratează cu bună ziua şi scuzaţi. Adăugă ca un ultim titlu pe o carte de vizită prestigioasă: Până acum au năşit de şaişpe ori.
    - E clar, Mielule. Povesteşte-mi acum, dar tot aşa, pe îndelete, ce căutai în locuinţa Melaniei Lupu? Preciză: În lipsa ei.
    Mielu, prins în flagrant delict, ştiind că nu poate contesta violarea de domiciliu şi încă prin efracţie, îşi pregătise răspunsul.
    - Aveam întâlnire cu dumneaei la ora şapte.
    - De ce n-ai sunat la uşă?
    - Păi cucoana e surdă. Şi, cum întârziasem, ziceam că nu mă mai aşteaptă şi atunci, neatentă, nu mai aude nici cât o ciubotă văduvă.
    - Melania Lupu nu e surdă.
     - Mie aşa mi s-a părut.
    - Minţi, dar vom reveni asupra chestiunii. De unde o cunoşti?
    "Dacă au săltat-o pe babă, a ciripit, gândi iute Mielu. P-ormă, cum o mai bag în marşarier? Se hotărî brusc: O ţin pe şosea, cu inima-n palmă."
    - Acum vreo opt-nouă zile l-am văzut intrând la ea pe doctorul ăla ca un limbric... Mircescu. Căra după el o paporniţă.
    - Aha? Dar pe ăsta de unde-l ştii?
    - Păi am pândit casa lui don' inginer trei zile înainte de a da drumul la strung. N-o lăsa jupânul pe cucoana Lelia să se azvârle aşa, cu capul în baltă, fără să prospecteze meleagul.
    - Adică?
    Mielu relată cu exactitate împrejurările. Informaţiile pe care le avea despre "belşugul" lui Dragu, rolul de nadă al Leliei. Supraveghind locuinţa inginerului, îl remarcase pe medic care părea că face acelaşi lucru.
    - Cum i-ai descoperit identitatea?
    - Îl ştiu de când eram puşti şi m-am operat de apendicită. Pe atunci mai lucra la Caritas. Şi p-ăsta îl ţii minte şi-l recunoşti chiar de-ai fi ştirb de-un far, ca amiralul Nelson. Başca, suntem vecini de stradă.
    - Pretinzi că întâmplător l-ai văzut intrând în casa bătrânei?
    - Aşi! L-am urmărit.
    - De ce?
    Hoţul îşi atinse vârful nasului:
    - Ăsta nu-l am în dotare numa' ca să cumpăr batiste. Prea pândea şi mişuna prin moşia mortului. Îl mai ştiu ififliu şi fără acces la bisturiu. Condică n-am, timp berechet. Zic, n-am ce pierde dacă-l ţin câteva zile în reflector. Când l-am văzut intrând cu desaga la babă în creierii dimineţii, mi-a picat fisa!
    - În ce sens?
    - Cât eram eu de năuc, am băgat de seamă că s-au zulit scule serioase din hogeacul lui Dragu.
    - Ce-ai căutat în apartamentul lui?
    - Aşa-i, că nu v-am spus. În seara când trebuia să dăm gaură, coana Lelia avea întâlnire cu mortul, ca să ne deschidă pârtie. Trec un ceas, două, fătuca nu ne telefonează... Jupân Cristea se învârtea turbat prin casă, muşcat de tovarăşa Ţeţe. M-a trimis să adulmec situaţia.
    - La ce oră?
    - Păi să fi fost cam la douăş' unu şi un pol. Am aşteptat ce-am aşteptat, pândeam intrarea, geamurile întunecate şi, până la urmă, am zis să fac o cercetare la faţa locului. Uşa de la apartament rămăsese crăpată. Am intrat tiptilment, tiptilment şi am rămas crăcănat şi cu gura ca la ORL. Film ca ăla n-am văzut în viaţa mea. Boierul zăcea răsturnat pe burtă, în jur lăcovişte de sânge.
    - Închegat sau fluid?
    - Bronz mă crezi, coane? Îmi pierdusem ochelarii şi izmenele de spaimă. Am luat-o la goană, să-i halesc pe bronzaţii de la Olimpiadă cu două gâturi juma!
    - Eşti sigur că n-ai luat cu tine nicio amintire? Aşa, vreo icoană ori sculă cu sclipici?
    Mielu se ridică solemn în picioare:
    - Domnul maior! Ştiu că dumneavoastră parolaţi când e vorba de chestii mistice, dar eu unu cred în Ăl de Sus. Îşi făcu o cruce adâncă, tacticoasă: Să n-ajung până la Ziua Femeii, dacă am palmat măcar un ac. Nu numai că m-a speriat mortul, dar mi-am zis la moment, aşa sunt eu instantaneu, că dacă mă prinde vreunul acolo, o încurc nasol de tot. Atât am băgat de seamă, că lipseau scule de pe pereţi. Se cunoşteau locurile unde fuseseră agăţate, iar vreo două-trei drăcii atârnau strâmb sau chiar căzute din cui. Era clar că se umblase...
    - Da, da, da făcu maiorul pe gânduri, ducându-şi degetele la gură. "Pare verosimil." Se adresă hoţului: în fond, ce voiai de la Melania Lupu?
    Mielu îşi lăsă ochii în jos, fals ruşinat:
    - Am mers la noroc poate că doctorul şi cu ea habar n-aveau de boscârţele răposatului, dar am luat-o la sigur, ca ăla de le ştie pe toate, nu întreabă încotro s-o ia. Am minţit-o că l-am văzut pe Mircescu când le-a şutit, aşa că ori împărţim prada, ori o torn. Ştiu că nu-i salon să iei de la cucoane, dar, la anii ei, mi-am zis că nu mai are ce face cu un ciubăr de parale, iar eu sunt băiat sărman şi fără ajutor de şomaj.
    Îl întrerupse ţârâitul discret al telefonului.
    - Da, făcu maiorul. Bine, am înţeles. În cinci minute. Vă salut.
    Închise şi reflectă câteva secunde. Întrebă brusc:
    - Cine l-a ucis pe Dolga?
    - Pe legea mea că nu ştiu.
    - Cristea?
    Privirea hoţului alunecă. Spuse moale:
    - Poate...
    Colonelul Ionaş îi întinse un bilet de troleibuz.
    - A fost găsit în portvizitul lui Dolga.
    Maiorul îl răsuci. Pe verso, un număr de telefon: aparţinea doctorului Mircescu.

                                                        71.

                       Maiorul preferă să stea de vorbă întâi cu Lelia.
    Mai înainte, fusese sumar interogată de Azimioară. Simplă operaţie de rutină la care Cristescu apela rareori, când considera că "încălzirea" prealabilă a anchetatului ar putea fi utilă. Tactica dădea rezultate în special cu orgolioşii care, profund ofensaţi, îşi ieşeau din pepeni când constatau că sunt interogaţi de un grad inferior. Nu li se acorda suficientă importanţă. Cristescu fu impresionat de frumuseţea deosebită a tinerei şi înţelese imediat că, în ciuda aspectului, fata nu era deloc proastă. Răspundea sobru, inteligent, limbajul era periat de cel puţin doisprezece ani de şcoală şi un număr de cărţi care se putea numi o bibliotecă.
     - Cu ce vă ocupaţi?
    - Rentieră.
    Răspunsul fusese firesc, fără urmă de aroganţă.
    - Cum izbutiţi?
    - Foarte simplu. Scot bani de la CEC.
    - Asta presupune un cont considerabil.
    - Şi este. Soţul meu a fost doctorul Dumitru Bogdan. Cred că aţi auzit de el.
    Maiorul dădu din cap. Cine nu auzise de celebrul medic chirurg de la Filantropia?
    Un as cunoscut şi peste graniţă, având la activ lucrări deosebite, intervenţii minunate, inovaţii în tehnica operatorie. Nici de Burghele, la vremea lui, nu se vorbise atâta.
    Bogdan, pe drept cuvânt, devenise o legendă.
    - La moartea lui, am moştenit o avere considerabilă.
    Precizare inutilă, gândi Cristescu. Un Bogdan nu moare pe un mindir de paie.
    - Mi se pare straniu, rosti încet maiorul. Cum se poate încurca o femeie care a fost soţia eminentului medic Dumitru Bogdan cu un personaj ca Lucian Cristea?
    Lelia îl privi mirată:
    - De ce vă surprinde? Am cunoscut femei căsătorite de două sau trei ori. Niciun soţ nu semăna cu celălalt, ba, aş spune, erau genuri total diferite.
    - Nu mă refer la structura individului, ci la calitatea lui. A trece de la un academician în patul unui borfaş mi se pare că ţine deja de o anume acrobaţie.
    "Aia e, că academicianul n-avea pat", replică în gând Lelia.
    - Îl iubesc.
    - Un sentiment înălţător, reluă maiorul, care nu v-a împiedicat să vă lăsaţi folosită ca hârtie de prins muşte. Probabil dragostea lui Cristea nu foloseşte acelaşi termometru.
    Lelia clătină hotărâtă din cap:
    - Luc..., vreau să zic Lucian, mă iubeşte. Are în mine o încredere oarbă.
    - Şi dumneavoastră?
    - Eu m-am distrat. În primul rând îmi place să joc teatru, să mă dau de fiecare dată drept alta. Am vrut să fiu actriţă, mi-aş fi dat zece ani din viaţă ca să intru la Institut. Pe urmă, nu vă închipuiţi ce amuzant e să poţi învârti un bărbat în jurul degetului cel mic. Totu-i să nu pierzi controlul situaţiei.
    - L-am cunoscut pe inginerul Dragu. Nu cred că făcea parte din categoria celor ce pot fi determinaţi să ciugulească din palma unei femei.
    Tânăra avu un gest de îndoială.
    - Adevărat, nu era o pradă facilă, dar nu ştiu cum ar fi reacţionat după câtăva vreme.
    - Când l-aţi văzut ultima oară?
    - În miercurea dinaintea morţii lui.
    - N-aţi mai luat după aceea legătura?
    - Ba da, vineri i-am dat un telefon, ca să reconfirmăm ren-dez-vous-ul. Mi s-a părut cam distrat, cam rece. M-am simţit chiar contrariată şi i-am spus că, dacă chestia nu-l mai amuză, putem renunţa.
    "Distrat, rece, reflectă Cristescu. De fapt era neliniştit, primise avertismentele."
    - Deci sâmbătă n-aţi mai reuşit să-l vedeţi.
    - I-am spus colaboratorului dumneavoastră: Dolga m-a smuls pur şi simplu din pantofi.
    - Am reţinut. În fond ce misiune concretă aveaţi sâmbătă seara vis-a-vis de Dragu?
    - Să creez condiţiile propice pentru ca Lucian să poată acţiona.
    - Mai explicit.
    - Era o întâlnire de dragoste! Am fi băut, întinzându-i mereu paharul gol şi pretinzând evident că vreau să bem împreună. Odată ameţit.
     - O clipă! În primul rând, riscaţi să vă ameţiţi dumneavoastră.
    Lelia râse cu oarecare orgoliu:
    - Eu nu mă îmbăt niciodată. Oricât aş bea şi oricât aş amesteca.
     - După tenul dumneavoastră, aprecie maiorul, n-aş fi zis că sunteţi atât de antrenată.
    - Mersi. Nu e chestie de antrenament. Aşa sunt eu făcută. Prima dată mi-am dat seama la optsprezece ani. Mă invitase la Berlin un avocat de vreo patruzeci şi cinci de ani, mare maestru. Îşi închipuia că are de-a face cu o gâsculiţă de provincie şi că, dacă o duce la bomba aia, o lasă praf şi fetiţa o să-şi tragă urgent fermoarul de la fustă. A comandat un meniu extrem de condimentat şi m-a făcut să înghit cinci feluri de băutură: whisky (vezi, Doamne, de aperitiv!), vin alb la peşte, roşu la muşchiul tartar, şampanie şi, pour la bonne bouche Cherry-Brandy.
    Se întrerupse şi râse încetişor:
    - Ne servea un chelner în vârstă, cu aer de tată de familie. Avea probabil acasă o fiică sau nepoată de vârsta mea. Nu uit cu ce priviri îngrijorate, îndurerate chiar, mă urmărea.
    - Şi până la urmă?
    - Până la urmă, avocăţelul meu a căzut sub masă. I-am dat douăzeci şi cinci de lei ospătarului: "Găsiţi-i, vă rog, un taxi şi expediaţi-l acasă. Am impresia că e clientul dumneavoastră."
    Maiorul o cercetă curios. Nu, fata nu minţea. Făcea parte din specia aventurierelor şi aici nu mai era nimic de făcut. Nici măcar nu puteai pretinde că e vina mediului, a părinţilor, amândoi intelectuali, cu o reputaţie desăvârşită. Soiul... Asta era!
    - Să revenim, propuse maiorul. Deci primo tempo inginerul Dragu urma să fie ameţit. După aceea?
    - Trebuia să fiu atentă la momentul psihologic. Să intuiesc, cu zece minute înainte, clipa când mă va invita în dormitor. Atunci, în conformitate cu planul nostru, l-aş fi sunat pe Lucian la telefon, pretextând că vorbesc cu unchiul meu. O comunicare urgentă.
    - Clar. Şi?
    - După aceea era simplu, râse Lelia. Lucian ar fi fost la uşa dormitorului înainte de a apuca să-mi scot bluza. Un om ameţit şi mai ales luat prin surprindere, e uşor de imobilizat. O lovitură bine aplicată l-ar fi scos din funcţiune pe cel puţin jumătate de oră. Timp prea suficient pentru ca băieţii să-şi umple geamantanele.
    - Nu vă era teamă de o reclamaţie?
    - Nu. Marian nu ştia absolut nimic despre mine.
    Relata cu naturaleţe, cu voioşie chiar, de parcă ar fi fost vorba de o partidă de tenis, sau de o escapadă cu gaşca la Snagov, situaţii de o murdărie care friza obscenul.
    "Canalisme calificate", le zicea Ionaş. Maiorul se simţea de-a dreptul siderat.
    - Spuneţi-mi, doamnă, chiar nu încercaţi niciun scrupul, să nu zic greaţă, faţă de asemenea întreprinderi?
    Tânăra făcu ochii mari. Miraţi, cu gene dese, date cu un rimel bătând în albastru închis, erau minunaţi.
    - De ce? În fond, delapidam un borfaş. Matrapazlâcurile lui Dragu sunt de notorietate în anume cercuri.
    - Şi ceilalţi? Ceilalţi dinaintea lui?
     - Ăilalţi? Tentative nereuşite. Luc e campionul combinaţiilor eşuate.
    - Cu Dolga se pare că n-a eşuat.
    Ochii Leliei se înăspriră.
    - I-am spus-o şi locotenentului acela cu care am discutat înaintea dumneavoastră. Dacă l-a omorât, bine a făcut. Viaţa mea atârna de un fir de păr. Şi eu, şi Tropicalii eram convinşi că nu mă va cruţa, dacă nu i se va livra marfa. Dar nu l-a lichidat Lucian. Sunt gata să merg cu el de mână la ghilotină dacă a făcut-o.
    Convingerea îi dăduse foc la obraji. "Dacă joacă teatru, e colosală!"
    - Ce vă face să fiţi atât de sigură?
    - Lucian e epileptic. Un epileptic special. Au vrut să-l interneze în cele mai formidabile spitale, ca să i se studieze cazul, dar Lucian a refuzat categoric. "Ce-s eu?! Şoricel alb?" Spre deosebire de majoritatea bolnavilor care sunt cuprinşi pe neaşteptate de criză, la Lucian aceasta vine periodic, cu regularitate de ceasornic. Atunci rămâne în pat toată ziua şi în cea următoare, din pricina epuizării. Dolga a fost asasinat vineri, 25 decembrie seara. Adică exact ziua când cade Luc bolnav.
    - De unde ştiţi când a murit Dolga?
    - Ei, bravo! A doua zi, sâmbătă la ora zece, îl aşteptam împreună cu Tropicalu'. Eram convinsă că îmi trăiesc ultimele ceasuri. Luc, după toate aparenţele, nu izbutise nimic. A fost o dimineaţă de coşmar... Bineînţeles, n-a mai apărut deloc. Ulterior, am aflat ce se întâmplase. Ştia toată tagma! Era un eveniment, nu?
    Maiorul îşi bătu uşor dinţii cu pixul:
    - O precizare în legătură cu boala lui Cristea. În afară de faptul că n-am auzit de asemenea cazuri, cum se poate proba că aceasta este data când criza îl imobilizează?
    - V-o poate confirma medicul curant.

                                                                72.

                             - Cine?!
    - Mioara Georgescu. Soţia lui domnul Dolga.
    - Aha! pricepu Cristescu şi mută reflex receptorul la urechea cealaltă.
    Gestul revenea frecvent în ultima vreme, dar maiorul abia acum de ce tocmai acum, stând de vorbă cu gâsca asta? băgă de seamă. Se întrebă dacă nu-i un act instinctiv. "Oare nu mai aud cu urechea dreaptă la fel de bine? Trebuie să verific." Era simplu. N-avea decât să asculte ceasul brăţară cu o ureche, apoi cu cealaltă. Diferenţa, cât de sensibilă, se sesiza imediat.
    - Cu ce vă pot fi de folos?
    - Cu nimic, făcu simplu femeia, ignorând convenienţa şi imaginându-şi probabil că maiorul i se pune la dispoziţie pentru o cumpărătură oarecare sau alt serviciu domestic. Voiam să vă spun... Ştiţi, am vorbit şi cu madam Tanţi, vecina mea de la doi.
    "Dumnezeule! oftă în gând Cristescu. E atât de perfect imbecilă, încât îţi vine să crezi că joacă teatru."
    - E o femeie foarte cumsecade şi cultă.
    - Da, doamnă, mi-aţi descris-o şi rândul trecut. Am reţinut.
    - Şi tocmai discutam. Dumneaei m-a sfătuit să vă deranjez.. Domnul Dolga avea obiceiul să vorbească noaptea în somn. La început parcă mi-era frică, pe urmă m-am obişnuit. Odată a zis aşa! "Ai să mi-o plăteşti. " M-am speriat. Zic: "Eu?" Zice: "Da, tu, Cristeo." Asta am vrut să vă spun.
    - S-a întâmplat de mult?
    - De Moş Nicolae. Ţin minte, că pe mama o cheamă Niculina.
    "Mda... E o corelaţie."
    - Îmi pare bine că m-aţi sunat. Comunicarea-i interesantă. Vă mulţumesc foarte mult.
     - Pentru puţin.

                                                       73.

                             Maiorul se uită la Azimioară. Deşi afară erau 15°, locotenentul transpira laborios.
     - Să mănânci mai puţină sare.
    Azimioară făcu ochii mari:
    - Poftim?
    - De aia asuzi. Şi cheia de la frigider s-o păstreze nevastă-ta.
    - ocotenentul se îmbufna şi lăsă nasul în jos. "Le convine ăstora cu burta suptă, oricât ar vârî în ei, să facă pe şmecherii. Mănânci pe săturate, fără să slăbeşti cureaua cu o singură gaură, şi pe urmă ţii teorii despre cumpătare." În diverse ocazii îl văzuse pe Cristescu luând "o gustare" la birou. Adevărat, doar un singur sandwich: o franzelă de patru lei tăiată longitudinal. Între cele două felioare aşternuse trei sute de grame de şuncă de Praga. Când a început să muşte din tartină, ziceai că avea în gură o trompetă.
    În patru minute haleul fusese îngurgitat până la ultima firimitură. "Şi pe mine, când m-a surprins că ronţăi un covrig, şi-a izbit palmele: Ce faci, dom'le? Iar mănânci?" Puse o hârtie pe birou.
    - Aceasta este declaraţia doctorului Scarlat.
    - Scarlat? făcu neatent maiorul.
    - Da, medicul curant al lui Lucian Cristea.
    - Mulţumesc...
    - Ni s-a comunicat de la miliţia sectorului III că s-a găsit maşina doctorului Mircescu abandonată în urma unui accident.
    Maiorul deveni brusc interesat:
    - Zău? Unde?
     - Chiar în apropiere de locuinţa victimei, mă refer la inginerul Dragu, la distanţă de vreo două străzi.
     - Şi cum dracu' n-a observat-o nimeni până acum'? Ce face sectoristul de-acolo?
    Locotenentul constată placid:
    - E în concediu.
    - Paradită rău?
    - Ce?
    - Maşina, vezi bine. Ce are?
    - Aripa lovită de zid Renaultul a urcat pe trotuar şi bara de direcţie ruptă. Scrie totul în raport.
    Vorbea fără să-l privească, cu nasul în pământ şi glas automat.
    Maiorul îl cercetă mirat şi începu să râdă:
    - Văd că-ţi plouă! Te-ai supărat?
    - Nu-mi permit.
    - Atunci mai fă puţină gimnastică! Jogging-ul e în special recomandabil.
    Azimioară îşi supse buzele. Se şi vedea în şort şi maiou alergând de nebun prin pădurea de blocuri din Berceni. Oamenii ar fi plătit taxă ca să stea mai în faţă, iar ăia de la etaj, cu balcoane, n-ar mai fi scăpat de musafiri. Duminica ar fi venit şi neamurile din provincie.
    - Am înţeles, să trăiţi!
    - Să începi chiar de mâine şi, peste două săptămâni, te prezinţi la raport. Să intre Olga Gabrelotti.

                                                        74.

                                     Femeia pătrunse în birou cu mersul ei caracteristic de star made in Hollywood.
    "Cât de puţine femei ştiu să meargă! Şi cât de puţini oameni acordă importanţă acestui amănunt!" Chiar şi printre marile actriţe fără ca celelalte să facă gafe bineînţeles puţine au un pas cu adevărat princiar. Grace Kelly fusese una dintre alese. În filmele ei, Cristescu abia aştepta s-o vadă ridicându-se, mişcându-se. Un mers regesc. Fusese predestinată. Principesă de Monaco..
    "Da, devenim din ce în ce mai civilizaţi, mai motorizaţi, deo-dorantul a pătruns şi în complexele de la sate, dar cât de mult din rafinamentul de altădată s-a pierdut. Cine mai cântă sau pomeneşte azi de ceafa delicată a unei femei, de forma desăvârşită a mâinilor atât de slăvite în Evul Mediu şi mai târziu. (Bineînţeles! observase un amic. Sculptai ode şi madrigale pentru mâini, fiindcă picioarele nu se vedeau, camuflate în kilometri de cârpă.) Unde-s decolteurile fastuoase, mândria străbunicelor, sau plete lungi, mătăsoase, podoaba femeii'?"
    Maiorul observase că, mai cu seamă la capitolul păr, majoritatea femeilor sunt deficitare: Rar, tocii. lipsit de strălucire, chiar din cea mai fragedă tinereţe.
    - Aţi vrut să mă vedeţi, spuse Cristescu. Despre ce e vorba?
    Olga Gabrelotti, palidă, nefardată, îşi strânse buzele:
    - Dispuneţi de fonduri atât de confortabile, încât vă permiteţi să acordaţi locuinţă şi hrană gratuit, fără să încercaţi cea mai mică economie de timp? Sunt de patru zile aici şi nu mi s-a pus nici măcar o întrebare.
    Cristescu o cercetă atent. "E prima oară când o aud enunţând o tâmpenie." În acelaşi timp, jubila. "Slavă Domnului! Copiii au început să reacţioneze."
    - Mda... Mă întreb în ce măsură această risipă intră în sfera interesului dumneavoastră. Oricum, apreciez înalta dumneavoastră, emoţionantă aş zice, responsabilitate civică. Este singura problemă pentru care m-aţi solicitat?
    Olga îi aruncă o privire piezişă:
    - Vreau să fac o nouă declaraţie.
    Cristescu îşi împleti degetele sub bărbie:
    - Vă ascult.
    - Nu eu l-am omorât pe Marian.
    - Şi?
    - Şi-atât? Nu-i de-ajuns?
    - Aia e că nu-i de ajuns! În primul rând, trebuie să vă atrag atenţia că o declaraţie dată şi semnată în faţa autorităţilor înseamnă ceva mai mult decât un răvaş de plăcintă. Această atitudine, cam veselă, nu poate fi interpretată decât în două feluri: fie sunteţi iresponsabilă şi vă ştiam doar... originală, fie sunteţi rău intenţionată şi dezinformaţi deliberat organele de anchetă.
    Olga îşi greblă cu degetele părul de la ceafă.
    - Când v-am declarat că eu sunt asasina lui Marian nu m-aţi crezut. V-aţi schimbat părerea?
    - De ce nu? Potenţial, sunteţi aptă de crimă. Iar intenţia, care presupune în nouăzeci la sută din cazuri şi premeditarea, aţi mărturisit-o deschis.
    - Şi totuşi nu eu l-am omorât.
    - Asta rămâne de văzut. Să luăm oricum ca ipoteză de lucru şi drept autentică declaraţia dumneavoastră de azi. Deci nu l-aţi ucis! Ce v-a determinat atunci să vă autoacuzaţi?
    - Mă aflam într-un moment de mare depresiune. Cred că nici nu ştiam ce vorbesc.
    - Sunt de acord că nu eraţi într-o formă excepţională, dar n-am desluşit nici cea mai mică incoerenţă în gândirea sau fraza dumneavoastră. Căutaţi altceva.
    - Trebuie să mă înţelegeţi. Eram răvăşită. Luasem un pumn de tranchilizante. Mă simţeam ca drogată, încercam mustrări de conştiinţă... Îmi venea să cred că din cauza mea a murit... Ştiu că vi se pare absurd. Noi, ăştia cu sânge italian, suntem superstiţioşi. Credem în semne, în farmece...
    - Doamnă!
    - Ştiam că n-o să mă credeţi, dar aşa e. Mi-e jenă să vi-o mărturisesc, dar cu o seară înainte i-am chemat moartea.
    - Care-i tehnica?
    - Am fotografia lui. I-am împuns cu acul înroşit ochii şi inima. La fel am procedat cu toate literele numelui lui, scrise pe o bucată de carton. Puteţi să verificaţi. Sunt acasă la mine, pe masă.
    Cristescu o scrută sarcastic dar, în sinea lui, aşa cum o cunoştea, o vedea în stare de orice ţăcăneală.
    - Aceasta s-a întâmplat vineri seară. Ce aţi făcut sâmbătă? V-aţi prezentat la întâlnirea fixată?

.................................................................................