Capcană pentru vise, Stephen King

...................................................................................
                                       13.


                   Capcana pentru vise nu pățise încă nimic. Se balansa din stânga în dreapta în arcuri mari, ample, dar nu păţise nimic. Jonesy îşi fixă privirea asupra ei. Crezuse că e gata să moară, dar nu voia să o sfârşească în felul acesta, nu în biroul ăsta împuţit. De partea cealaltă a geamului acestuia, ei făcuseră cândva ceva bine, ceva aproape nobil.
    Să moară aici, sub privirea prăfuită, indiferentă a femeii lipite la afişier... asta nu i se părea corect. Nu conta restul lumii; el, Gary Jonesy din Brookline, Massachusetts, cândva din Derry, Maine, mai târziu din regiunea Jefferson, merita ceva mai bun.
    - Te rog, merit ceva mai bun decât asta! strigă el spre împletitura sub formă de pânză de păianjen care se balansa în aer şi, pe biroul pe cale de dezintegrare de lângă el, telefonul sună.
    Jonesy se grăbi într-acolo, gemând din pricina durerii crunte, complexe din şold.
    Telefonul de la care-l sunase pe Henry mai devreme fusese telefonul din biroul lui de acasă, Trimline-ul albastru. Cel de pe suprafaţa crăpată a biroului de acum era negru şi diform, cu disc în loc de butoane şi cu un abţibild lipit pe el pe care scria
    FORŢA FIE CU TINE.
    Era telefonul pe care-l avusese în copilărie în camera lui, cel pe care i-l dăduseră părinţii de ziua lui. 949-7784, numărul în contul căruia se înregistrase contravaloarea tuturor apelurilor către Duddits, cu mulţi ani în urmă.
    Sări spre el, ignorându-şi şoldul, rugându-se ca firul să nu se dezintegreze şi să întrerupă legătura înainte să poată răspunde.
    - Alo? Alo!
    Se legăna înainte şi înapoi pe podeaua vibratilă, tremurândă. Întregul birou se înălţa şi cobora acum, asemenea unui vas pe o mare agitată.
    Dintre toate vocile la care s-ar fi aşteptat, al Robertei era ultimul.
    - Da, doctore, rămâneţi pe fir să primiţi legătura.
    Se auzi un clic atât de puternic, că-i răni auzul, apoi fu tăcere. Jonesy mormăi dezaprobator şi fu pe cale să aşeze receptorul jos, când se auzi un alt clic.
    - Jonesy?
    Era Henry. Se auzea slab, dar fără îndoială era Henry.
    - Unde eşti? strigă Jonesy. Cristoase, Henry, locul ăsta se năruie! Eu mă nărui!
    - Sunt la magazinul lui Gosselin, spuse Henry, doar că nu sunt acolo cu adevărat. Oriunde te-ai afla, nu te afli de fapt acolo. Suntem în spitalul la care te-au dus după ce-ai fost lovit... Un bruiaj pe fir, un bâzâit, iar apoi Henry reveni, părând mai aproape şi mai puternic. Părând un odgon de salvare aruncat în mijlocul acestei lumi pe cale de dezintegrare. ... nici el nu e acolo!
    - Cum?
    - Ne aflăm în capcana pentru vise, Jonesy! Suntem în capcana pentru vise şi aici am fost dintotdeauna! Din '78 încoace! Duddits e capcana pentru vise, dar e pe moarte! Mai rezistă, dar nu ştiu pentru câtă vreme...
    Un alt clic urmat de un alt bâzâit, ascuţit şi electric.
    - Henry! Henry!
    - ... ieşi de acolo! Îndepărtat acum. Henry părea disperat. Trebuie să ieşi afară, Jonesy! Să ne întâlnim! Fugi de-a lungul capcanei pentru vise şi vino să ne întâlnim! Încă mai avem timp! Îl putem înfrânge pe fiul ăsta de căţea! Mă auzi? Îl putem...
    Se auzi un alt clic şi telefonul muri. Corpul telefonului său din copilărie se crăpă, se deschise şi vomită un amalgam inextricabil de fire. Toate erau roşii-portocalii; toate erau contaminate de birus.
    Jonesy aruncă telefonul şi se uită în sus spre capcana pentru vise aflată în balans, spre acea efemeră pânză de păianjen. Îşi aminti o vorbă extrasă din textele fade ale cine ştie cărui comic şi care le plăcuse lor în copilărie:
    - Oriunde te-ai găsi, acolo eşti.
    Aceasta avusese acelaşi rang cu Acelaşi rahat, altă zi, poate căpătase chiar întâietate când mai crescură ei şi când începură să se considere mai sofisticaţi.
    Oriunde te-ai găsi, acolo eşti.
    Doar că, potrivit telefonului lui Henry de acum, această vorbă nu rostea adevărul. Oriunde ar fi crezut ei că se află, acolo nu erau.
    Ei se aflau în capcana pentru vise.
    Observă că exemplarul care se legăna în aer deasupra ruinelor biroului lui avea patru spiţe rotunde radiind dinspre centru. Multe fuioare de legătură erau ţinute laolaltă de acele spiţe, dar ceea ce ţinea spiţele laolaltă era centrul - măduva unde se uneau cu toatele.
    Fugi de-a lungul capcanei pentru vise şi vino să ne întâlnim! Încă mai avem timp!
    Jonesy se întoarse şi sprintă spre ușă.

                                                              10.

                                 Dl Cenușiu era şi el la o uşă - cea care dădea înăuntru adăpostului puţului. Era încuiată. Având în vedere ce se întâmplase cu rusoaica, acest lucru nu-l surprinse prea tare.
    Să încui uşa de la grajd după ce-a fost furat calul era modul în care rezuma Jonesy situaţia. Dacă ar fi avut unul dintre kimuri cu el, i-ar fi fost mai uşor. Dată fiind situaţia, nu era prea neliniştit. Unul dintre efectele secundare ale faptului că ai sentimente, descoperise el, era că te făceau să gândeşti în avans, să faci planuri, în aşa fel încât să nu declanşezi un atac emoţional dacă lucrurile nu mergeau bine. Acesta ar fi putut fi unul dintre motivele pentru care supravieţuise specia aceasta atât de mult timp.
    Propunerea lui Jonesy de-a se abandona sentimentelor - să se naturalizeze, fusese expresia pe care o folosise acesta, o expresie care D-lui Cenuşiu i se părea în acelaşi timp misterioasă şi exotică - nu voia să-i părăsească mintea, dar Dl Cenuşiu o împinse în lături. Îşi va îndeplini misiunea aici, va satisface acest imperativ. După aceea, cine ştie? Sandvişul cu şuncă, poate. Şi ceea ce mintea lui Jonesy asocia cu un „cocteil". Aceasta era o băutură răcoritoare, uşor ameţitoare.
    O pală de vânt veni dinspre bazin, lovindu-i faţa cu zăpadă moale, orbindu-l pentru o clipă. Fu ca şi când l-ar fi plesnit cu un prosop ud, aducându-l cu picioarele pe pământ, unde avea o treabă de terminat.
    Merse pe-o dungă spre stânga, pe platforma dreptunghiulară de granit, alunecă, apoi căzu în genunchi, ignorând urletul de protest venind dinspre şoldul lui Jonesy. Nu bătuse atâta drum - ani lumină întunecaţi şi kilometri întregi albiţi - nici ca să cadă pe scări în jos şi să-şi rupă gâtul, nici să se prăvălească în Quabbin şi să moară de hipotermie în apa aceea glacială.
    Platforma fusese ridicată în vârful unui morman de stâncă spartă. Aplecându-se pe partea stângă a platformei, mătură cu mâna zăpada şi începu să caute o bucată pe care să o poată desprinde. De-o parte şi de cealaltă a uşii încuiate se aflau două ferestre înguste, dar nu foarte înguste.
    Sunetele erau înfundate, aplatizate de căderea abundentă de zăpadă moale, dar el auzi duduitul unui motor care se apropia. Mai fusese încă unul, desigur, dar acela se oprise, probabil la capătul East Street-ului.
    Veneau, dar erau deja în întârziere. Aveau de parcurs un kilometru şi jumătate de-a lungul potecii, care era năpădită din plin de ierburi şi care era alunecoasă.
    Pe când vor ajunge ei aici, câinele va fi aruncat deja în puţ, se va îneca şi va da naştere birum-ului în apeduct, în acelaşi timp.
    Găsi o bucată de stâncă desprinsă şi o luă, mişcându-se cu grijă ca să nu scape corpul pulsatil al câinelui de pe umerii lui. Se dădu în spate de lângă marginea platformei în genunchi, apoi încercă să se ridice. La început nu reuşi. Articulaţia şoldului lui Jonesy se umflase din nou puternic. Se ridică şovăielnic într-un sfârşit, deşi durerea era insuportabilă, părând că urcă până la dinţi şi la tâmple.
    Rămase locului pentru o clipă, ţinând piciorul drept rănit al lui Jonesy puţin ridicat de la pământ, asemenea unui cal cu o piatră prinsă în copită, sprijinindu-se de uşa încuiată a puţului. Când durerea se retrase întrucâtva, folosi piatra să spargă sticla de la fereastra din stânga uşii. Tăia mâna lui Jonesy în mai multe locuri, într-unul foarte adânc, şi mai multe bucăţi sparte de sticlă din partea de sus a geamului atârnară deasupra părţii de jos asemenea unei ghilotine vândute la solduri, dar el nu acordă deloc atenţie acestor lucruri. Şi, la fel, nici nu simţi că Jonesy îşi părăsise fortăreaţa.
    Dl Cenuşiu se strecură înăuntru prin fereastra spartă, ateriză pe podeaua rece de ciment şi se uită în jur.
    Se afla într-o încăpere dreptunghiulară lungă de vreo nouă metri. În capătul ei îndepărtat, o fereastră care fără îndoială ar fi oferit o privelişte spectaculoasă asupra bazinului într-o zi frumoasă arătă doar albul, ca şi când ar fi fost acoperită cu un cearşaf. Într-o parte a ei se afla ceva ce semăna cu o căldare gigantică, pereţii căreia erau pudraţi cu ceva roşu - nu birus, ci cu un oxid pe care Jonesy îl asocie cu „rugina".
    Dl Cenuşiu nu ştia sigur, dar bănuia că oamenii puteau fi coborâţi în puţ în acea găleată, dacă exista vreo urgenţă.
    Capacul de fier, cu diametrul de un metru treizeci, era pus la locul lui, exact în mijlocul încăperii. Văzu crestătura pătrată pe care o avea într-o parte şi se uită împrejur. Câteva unelte erau sprijinite de perete. Una dintre ele, stând în mijlocul bucăţilor de sticlă spartă de la geam, era o rangă.
    Foarte posibil, aceeaşi pe care o folosise rusoaica atunci când se pregătise de sinucidere.
    După cum am auzit eu, gândi Dl Cenuşiu, cei din Boston o să bea acest ultim birum în cafeaua de dimineaţă cândva în preajma Zilei Îndrăgostiţilor.
    Luă ranga, şchiopătă dureros spre mijlocul încăperii cu răsuflarea pufăind nori albi în faţa lui, apoi aşeză capătul teşit al uneltei în gaura din capac.
    Se potrivea perfect.

                                                             11.

                                      Henry închide telefonul, ia o gură mare de aer,  o ţine în plămân... apoi fuge spre uşa însemnată atât CU BIROU, Cât şi CU CONFIDENŢIAL.
    - Hei! Ţipă strident bătrâna Reenie Gosselin din scaunul ei de la casa de marcat. Întoarce-te aici, puştiule! Nu poţi intra acolo!
    Henry nu se opreşte, nici măcar nu încetineşte, dar, când intră pe uşă, îşi dă seama că da, este un puşti, are cu cel puţin treizeci de centimetri mai puţin decât înălţimea lui normală şi, chiar dacă poartă ochelari, nu sunt nici pe departe atât de grei cum vor deveni mai târziu.
    E un puşti, dar, sub tot acel păr fâlfâind (care se va rări puţin pe când va ajunge el la treizeci de ani), se află creierul unui adult.
    Sunt ca două, două, două bomboane mentolate în acelaşi staniol, gândeşte el şi, când dă buzna în biroul lui Moş Gosselin, cotcodăceşte ca scos din minţi - râde aşa cum râdeau în vremurile vechi, când fuioarele capcanei pentru vise erau toate aproape de mijloc şi când Duddits arunca jetoanele pentru ei.
    Aproape-am făcut pe mine, obişnuiau ei să spună; aproape-am făcut pe mine, ce pacoste nenorocită.
    În birou intră, dar nu e biroul lui Moş Gosselin unde un bărbat pe nume Owen Underhill i-a pus cândva unui bărbat pe nume Abraham Kurtz să asculte o casetă pe care omuleţii cenuşii vorbeau pe voci celebre; e un coridor, un coridor de spital, iar Henry nu e deloc surprins. E Spitalul General. A reuşit să ajungă.
    Locul e umed şi rece, mai răcoros decât trebuie să fie orice coridor de spital, şi pereţii sunt mâzgăliţi cu birus. Undeva, o voce geme:
    - Nu pe tine te vreau, nu vreau o injecţie, îl vreau pe Jonesy. Jonesy l-a cunoscut pe Duddits, Jonesy a murit, a murit în ambulanţă, Jonesy e singurul care poate face faţă situaţiei. Păstrează distanţa, pupă-mi aşezătoarea, îl vreau pe Jonesy.
    Dar ea nu va păstra distanţa. Ea e vicleana şi bătrâna doamnă Moarte şi nu va păstra distanţa. Are afaceri de încheiat aici.
    Păşeşte nevăzut în josul coridorului, unde e suficient de frig să-şi vadă respiraţia plutindu-i în faţă, lui, băiatului într-o haină portocalie care-i va rămâne curând mică. Îşi doreşte să aibă cu el puşca lui, cea pe care i-a împrumutat-o tatăl lui Pete, dar acea puşcă a dispărut, a rămas în urmă, îngropată în scurgerea anilor împreună cu telefonul lui Jonesy, cel cu abţibildul Războiul Stelelor lipit pe el (cât de tare l-au invidiat cu toţii pentru acel telefon), şi împreună cu jacheta cu multe fermoare a lui Beaver, şi împreună cu sveterul lui Pete pe buzunarul căruia se vedea logo-ul NASA.
    Îngropate în scurgerea anilor. Unele vise se usucă şi cad la pământ, acesta e un alt adevăr crud al vieţii. Cât de multe astfel de adevăruri crude există!
    Trece pe lângă două sore medicale care discută şi râd - una dintre ele e Josie Rinkenhauer, matură acum, iar cealaltă e femeia din fotografia Polaroid pe care au văzut-o în acea zi prin fereastra de la biroul Fraţilor Tracker. Ele nu-l văd, fiindcă el nu se află acolo pentru ele; el se găseşte acum în capcana pentru vise, fuge înapoi de-a lungul fuiorului său, fuge către centru.
    Eu sunt îmblânzitorul de ouă, gândeşte el.
    Timpul încetini şi realitatea se îndoi; îmblânzitorul de ouă merse făr' a se opri.
    Henry merse de-a lungul coridorului, către sunetul vocii D-lui Cenuşiu.

                                                              12.

                                  Kurtz o auzi destul de clar prin geamul spart; o rafală scurtă şi înfundată de armă automată. Provocă în el un vechi sentiment de nelinişte şi nerăbdare: furie că împuşcăturile începuseră fără el şi teamă că se vor termina înainte să ajungă şi el acolo, nerămânând altceva decât răniţii care să strige infirmier-infirmier-infirmier.
     - Calc-o mai tare, Freddy.
    Chiar în faţa lui Kurtz, Perlmutter sforăia, cufundat şi mai adânc în comă.
    - E cam alunecos pe jos, şefu'.
    - Apas-o. Am un sentiment că aproape...
    Văzu o pată roz în perdeaua curată, albă de ninsoare, la fel de difuză ca şi sângele scurs dintr-o tăietură pe obraz care se absoarbe în spuma de bărbierit, apoi Subaru-ul părăsit se afla chiar în faţa lor, cu botul în jos şi cu coada în sus. În momentele care urmară, Kurtz îşi retrase toate gândurile aspre pe care le avusese cu privire la condusul lui Freddy.
    Secundul lui trase pur şi simplu de volan la dreapta şi apăsă acceleraţia, când Humvee-ul începu să derapeze. Autovehiculul imens prinse aderenţă şi porni cu viteză spre crăpătura din drum. O abordă cu un zăngănit incredibil şi cu un salt. Kurtz fu aruncat în sus, lovindu-se de plafonieră destul de tare să-i apară în faţa ochilor o ploaie de stele. Braţele lui Perlmutter tresăriră asemenea braţelor unui cadavru; capul îi căzu mai întâi pe spate, apoi în faţă.
    Humvee-ul trecu destul de aproape de Subaru încât să rupă clanţa de la uşa pasagerului. Apoi, o zbughi înainte, urmărind acum doar o singură pereche de urme de roţi relativ proaspete.
    Îţi suflu-n ceafă acum, Owen, gândi Kurtz. Chiar în ceafa ta preaiubită, Dumnezeu să-ţi putrezească ochii tăi albaştri.
    Singurul lucru care-l îngrijora era acea singură rafală. Ce însemnase ea? Orice arfi fost, nu se repetase.
    Apoi, înaintea lor, văzu o altă pată în zăpadă. Aceasta era verde-oliv. Aceasta era celălalt Hummer. Ei plecaseră, probabil că plecaseră, dar...
    - Pune piedica şi armează, îi spuse Kurtz lui Freddy. Vocea lui era doar puţin mai ascuţită. A sosit vremea ca cineva să achite nota flautistului.

                                                            13.

                                       Pe când ajunse Owen la  locul unde se termina East Street (sau unde se transforma în Fitzpatrick Road, care şerpuia mai departe înspre nord-est, asta depindea de punctul din care priveai situaţia), îl auzi pe Kurtz în spatele lui şi bănui că şi Kurtz îl auzea probabil pe el - Humvee-urile nu erau la fel de sonore ca Harley-urile, dar erau foarte departe de a fi silenţioase.
    Urmele paşilor lui Jonesy pieriseră cu totul acum, dar Owen distingea drumeagul care cobora dinspre drum şi care mergea de-a lungul malului bazinului.
    Opri motorul.
    - Henry, se pare că de-aici mergem pe jo...
    Owen se opri.
     Se concentrase prea tare asupra condusului ca să se mai uite în spate sau ca să mai arunce câte o privire în oglinda retrovizoare, aşa că nu fu pregătit pentru ceea ce văzu acum. Fu nepregătit şi îngrozit.
    Henry şi cu Duddits erau prinşi în ceea ce Owen crezu că e o ultimă îmbrăţişare, cu obrajii ţepoşi lipiţi unul de celălalt, cu ochii închişi, cu feţele şi cu hainele mânjite cu sânge. Nu vedea că vreunul dintre ei ar mai respira şi crezu că, de fapt, muriseră amândoi - Duddits de leucemie, Henry probabil de un atac de cord provocat de extenuare şi de stresul constat şi extrem din cele în jur de treizeci de ore - apoi observă uşoara zbatere a pleoapelor. A ambelor perechi de pleoape.
    Îmbrăţişaţi. Mânjiţi cu sânge. Dar nu morţi. Dormind.
    Visând.
    Owen vru să pronunţe din nou numele lui Henry, apoi se răzgândi. Henry refuzase să părăsească tabăra din regiunea Jefferson fără să elibereze deţinuţii şi, deşi atunci scăpaseră teferi, acest lucru se întâmplase doar datorită celui mai pur noroc... sau datorită providenţei, dacă erai de părere că asta însemna mai mult decât un serial de televiziune. Chiar şi aşa, se aleseseră cu Kurtz venindu-le pe urme, Kurtz se ţinuse scai după ei, iar acum, acesta era cu mult mai aproape decât ar fi fost dacă Owen şi cu Henry ar fi dispărut pur şi simplu în furtună.
    Ei bine, n-aş schimba nimic, gândi Owen, deschizând portiera din partea şoferului şi ieşind din maşină. De undeva dinspre nord, departe în vidul alb al furtunii, se auzi strigătul unui vultur trăncănind despre vreme. Din spate, dinspre sud, se auzi tărăboiul din ce în ce mai apropiat al lui Kurtz, al acestui nebun sâcâitor. Era imposibil de estimat cât era de aproape, din pricina blestematei ăsteia de ninsori. Coborând atât de repede şi atât de deasă, acţiona ca un amortizor sonor. Putea fi la trei kilometri distanţă; putea fi cu mult mai aproape. Precis că-l însoţea Freddy, soldatul perfect, un Dolph Lundgren venit din iad.
    Owen merse în spatele maşinii, alunecând pe zăpadă, înjurând-o, şi deschise portbagajul Humvee-ului, aşteptându-se să găsească arme automate, aşteptându-se la un lansator de rachete portabil. Nici urmă de aruncător de rachete, nicio urmă nici măcar de grenade, dar erau patru puşti cu foc automat MP5 şi o cutie cu încărcătoare sub formă de banană, de genul celor care conţineau o sută douăzeci de cartuşe.
    În tabără jucase după cum cântase Henry, iar Owen presupunea că salvaseră cel puţin câteva vieţi omeneşti, dar, de data aceasta, nu-i va mai juca în strune - dacă nu decontase destul în contul blestematului aceluia de platou al soţilor Rapeloew, va trebui pur şi simplu să trăiască restul vieţii cu o datorie. Nu pentru mult timp, totuşi, dacă-şi va atinge Kurtz ţelul.
    Henry fie dormea, fie era inconştient, fie se alăturase prietenului său din copilărie muribund printr-un soi ciudat de alipire a minţilor. Să-l lase în pace, aşadar. Treaz şi de partea lui, Henry ar putea ezita când va veni vorba să facă ceea ce trebuia făcut, mai ales dacă ar continua să creadă că celălalt prieten al lui era încă în viaţă, ascuns în mintea controlată acum de extraterestru. Owen nu va ezita... şi, acum că scăpase de telepatie, nu va auzi rugile de îndurare ale lui Jonesy dacă acesta se mai afla acolo înăuntru. Glock-ul era o armă bună, dar nu suficient de sigură.
    MP5-ul va spulbera trupul lui Gary Jonesy în mii de bucăţi.
    Owen luă unul, plus alte trei încărcătoare pe care şi le îndesă în buzunarele de la haină. Kurtz era aproape acum - aproape, aproape, aproape. Se uită în urmă la East Street, aproape aşteptându-se să vadă cel de-al doilea Humvee materializându-se asemenea unei fantome verzui-maronii, dar pentru moment nu se vedea nimic. Lăudat fie Iisus, cum ar fi spus Kurtz.
    Geamurile Hummer-ului se acoperiseră deja cu zăpadă, dar el putu vedea siluetele vagi ale celor doi bărbaţi pe bancheta din spate când trecu din nou pe lângă trunchiul maşinii, păşind grăbit acum. Încă erau prinşi unul în braţele celuilalt.
    - Rămas bun, prieteni, spuse el. Somn uşor.
    Şi, cu o urmă de noroc, încă vor dormi când vor sosi Kurtz şi cu Freddy, care le vor pune capăt zilelor înainte să meargă mai departe în misiunea lor de bază.
    Owen se opri brusc, alunecând pe zăpadă şi prinzându-se de capota lungă a Humvee-ului ca să nu cadă. Duddits era în mod clar o cauză pierdută, dar l-ar putea salva pe Henry Devlin. Exista o posibilitate.
    Nu! strigă o parte a minţii lui când porni din nou spre uşa din spate. Nu, nu ai timp!
    Dar Owen se hotărî să rişte şi să parieze că mai era - să parieze pe întreaga omenire. Poate să mai achite o parte din ceea ce datora pentru că spărsese platoul soţilor Rapeloew; poate pentru ceea ce făcuse ieri (siluetele acelea cenuşii şi goale stând în jurul navei lor prăbuşite cu braţele ridicate, ca şi când s-ar fi predat); poate doar pentru Henry, care-i spusese că vor fi eroi şi care făcuse încercări strălucite de-a împlini acea promisiune.
    Nici urmă de compasiune pentru diavol, gândi el, deschizând dintr-o smucitură uşa din spate. Nu, domnule, compasiune zero pentru labagiul ăla.
    Duddits era mai aproape de el.
    Owen îl prinse de gulerul hainei lui groase şi albastre de iarnă şi trase. Duddits căzu într-o parte pe banchetă. Căciula îi pică din cap, scoţând la iveală craniul lui osos şi chel. Henry, cu braţele încă petrecute pe după umerii lui Duddits, căzu o dată cu el, aterizând deasupra lui. Nu i se deschiseră ochii, dar gemu uşor. Owen se aplecă înainte şi şopti pătimaş în urechea lui Henry:
    - Nu te ridica. Pentru numele lui Dumnezeu, Henry, nu te ridica în şezut!
    Owen se retrase, trânti uşa, se dădu în spate trei paşi, sprijini patul puştii în şold şi trase o rafală. Geamurile Humvee-ului se albiră ca laptele, apoi cedară şi căzură.
    Cartuşele goale zăngăniră în jurul picioarelor lui Owen. Păşi în faţă şi se uită prin geamul spulberat pe bancheta din spate. Henry şi cu Duddits încă zăceau acolo, acoperiţi acum cu Saf-T-Glas în aceeaşi măsură în care erau acoperiţi cu sângele lui Duddits, iar lui Owen i se părură cei mai morţi doi oameni pe care-i văzuse în viaţa lui.
    Owen speră să se grăbească prea tare Kurtz pentru a arunca o privire mai atentă. În orice caz, făcuse tot ce putuse.
    Auzi un sunet de metal greu zdruncinat şi rânji. Ăsta era Kurtz, pentru numele lui Dumnezeu - ajunseseră la şanţul unde se împotmolise Subaru-ul. Îşi dorea cu putere ca Freddy şi Kurtz să fi rămas blocaţi în blestematul ăla de şanţ, dar sunetul nu fusese, din nefericire, atât de puternic. Totuşi, dădea de veste în privinţa locului unde se aflau.
    În urmă cu un kilometru şi jumătate, cel puţin cu un kilometru şi jumătate. Nu era atât de rău cum crezuse el.
    - Destul timp, murmură el, iar asta putea fi adevărat în privinţa lui Kurtz, dar cum rămânea cu celălalt capăt? Unde era Dl Cenuşiu acum?
    Ţinând MP5-ul de curea, Owen porni în josul potecii care ducea la Puțul 12.

                                                             14.

                                   Dl Cenușiu descoperise un alt sentiment uman neplăcut: panica. Ajunsese până aici - ani lumină prin spaţiu, kilometri întregi prin zăpadă - să fie sabotat de muşchii lui Jonesy, care erau slabi, care-şi ieşiseră din formă, şi de capacul de fier al puţului, care era cu mult mai greu decât se aşteptase. Se apăsă pe rangă până ce muşchii spatelui lui Jonesy strigară într-un protest agonic... şi fu recompensat într-un sfârşit cu o clipire scurtă de întuneric de sub marginea ruginită a capacului. Şi cu un sunet scrâşnit când se mişcă puţin - nu mai mult de poate doi sau trei centimetri - deasupra cimentului. Apoi, muşchii de jos ai spatelui lui Jonesy se blocară şi Dl Cenuşiu se împletici în spate câţiva paşi, strigând printre dinţii încleştaţi (graţie imunităţii lui, Jonesy încă mai avea întregul set de dinţi) şi apăsând cu mâinile la baza coloanei vertebrale a lui Jonesy, ca pentru a o împiedica să explodeze.
    Lad scoase o serie de scâncete schelălăite. Dl Cenuşiu se uită la el şi observă că lucrurile ajunseseră acum la punctul de răscruce. Deşi încă dormea, abdomenul lui Lad era acum umflat atât de grotesc, încât una dintre labele lui stătea ţeapănă drept în sus.
    Pielea din partea de jos a stomacului se întinsese pe punctul de-a plesni, iar venele de acolo pulsau cu o viteză cronometrică. Un fir de sânge sclipitor i se scurgea de sub coadă.
    Dl Cenuşiu se uită răutăcios la ranga stând în picioare în gaura din capacul de fier. În imaginaţia lui Jonesy, rusoaica fusese o femeie subţirică şi frumoasă, cu păr negru şi cu ochi negri, tragici. În realitate, credea Dl Cenuşiu, ea trebuie să fi fost masivă şi musculoasă. Cum altfel ar fi putut ea să...
    Se auzi o rafală de armă, alarmant de aproape. Dl Cenuşiu suspină adânc şi se uită în jur. Graţie lui Jonesy, îndoiala corosivă a oamenilor făcea şi ea acum parte din machiajul lui şi, pentru prima dată, îşi dădu seama că s-ar putea să fie oprit - da, chiar şi aici, atât de aproape de atingerea ţelului, încât îl putea auzi, sunetul apei curgătoare pornind în excursia ei subpământeană de nouăzeci şi şase de kilometri. Şi singurul lucru care se afla între birum şi restul lumii era o placă circulară de fier care cântărea cincizeci şi cinci de kilograme.
    Strigând o litanie subţire şi disperată din înjurăturile lui Beaver, Dl Cenuşiu se avântă în faţă, corpul slăbit al lui Jonesy mişcându-se înainte şi-napoi pe punctul-pivot defect al şoldului său drept.
    Unul dintre ei se apropia, cel care se chema Owen, şi Dl Cenuşiu nu îndrăznea să creadă că-l va putea convinge pe acest Owen să întoarcă arma împotriva lui însuşi. Cu timpul, cu avantajul elementului surpriză, poate. Acum însă nu avea nici unul, nici celălalt. Iar omul acesta care se apropia fusese antrenat să ucidă; aceasta era meseria lui.
    Dl Cenuşiu sări în sus. Se auzi un pocnet, cât se poate de puternic, când şoldul suprasolicitat al lui Jonesy ieşi din încheietura umflată în care se adăpostise până atunci. Dl Cenuşiu ateriză pe rangă cu toată greutatea corpului lui Jonesy. Marginea se ridică din nou şi, de data aceasta, capacul se mişcă aproape treizeci de centimetri peciment. Semiluna neagră prin care se aruncase rusoaica apăru din nou. Nu era cine ştie ce semilună, nu mai mult decât un C mare delicat, scris cu un stilou de caligraf. .. dar era destul pentru câine.
    Piciorul nu mai putea susţine greutatea lui Jonesy (şi unde era Jonesy, totuşi? Tot nu auzise măcar un murmur din partea gazdei sale încurcă-lume), dar asta nu era o problemă. Se putea descurca acum şi dacă se târa.
    Dl Cenuşiu îşi croi în maniera aceasta drum pe podeaua de ciment către locul unde zăcea, dormind, ciobănescul scoţian, îl prinse pe Lad de zgardă şi începu să-l tragă înapoi spre Puţul 12.

                                                          15.

                                  Galeria amintirilor - antrepozitul acela vast de cutii - e și ea pe punctul de-a se nărui. Podeaua tremura ca prinsă de un nesfârşit cutremur minor. Deasupra, tuburile cu neon clipesc, oferind locului un aspect fragmentat, halucinant. În unele locuri, grămezi mari de cutii au căzut, blocând câteva dintre coridoare.
    Jonesy fuge cât poate de tare. Se mişcă de la un coridor la altul, croindu-şi drum pur instinctual prin labirintul acesta. Îşi spune în repetate rânduri să ignore blestematul de şold, că el nu e nimic altceva decât o conştiinţă acum, în orice caz, dar la fel de bine ar putea fi un bolnav căruia i s-a amputat un membru şi care încearcă să convingă acel membru să nu mai zvâcnească.
    Trece în fugă pe lângă cutii marcate RĂZBOIUL AUTOSTRO-UNGAR, şi POLITICA DEPARTAMENTALĂ, şi POVEŞTI PENTRU COPII, şi CONŢINUTUL DULAPULUI DE LA ETAJ.
    Sare peste un morman de cutii însemnate CARLA, cade pe piciorul rănit şi strigă de durere. Se prinde de alte cutii (însemnate, acestea, cu GETTYSBURG) ca să se ajute să se ridice şi, într-un sfârşit, vede capătul încăperii ăsteia de depozitare. Slavă Cerului; i se pare că a fugit kilometri întregi.
    Uşa e însemnată cu ICU, ŞI PĂSTRAŢI TĂCEREA, şi INTERZIS VIZITATORILOR FĂRĂ PERMIS DE TRECERE.
    Ceea ce e corect; aici l-au dus pe el; aici s-a trezit şi a auzit-o pe vicleana şi bătrâna doamnă Moarte făcându-se că strigă după Marcy.
    Jonesy dă buzna pe uşă şi pătrunde într-o altă lume, una pe care o recunoaşte: coridorul vopsit albastru-cu-alb al aripii de reanimare unde încercase să facă primii paşi dureroşi la patru zile după operaţie. Merge şovăielnic cale de doisprezece paşi pe coridorul pardosit cu gresie, aude muzică în sistemul Muzak de amplificare, ceea ce e în mod sigur ceva nepotrivit mediului spitalicesc; deşi volumul e dat pe mic, se pare că melodia le aparţine celor de la Rolling Stones, care cântă „Sympathy for the Devil".
    De-abia a reuşit să identifice melodia, când, dintr-o dată, şoldul îi explodează.
    Jonesy scoate un ţipăt scurt şi cade pe pardoseala cu dale negru-cu-roşu a secţiei de reanimare, chircindu-se. Asta a simţit şi atunci când a fost lovit: o explozie roşie, agonică. Se rostogoleşte neîncetat, uitându-se în sus la neoanele sclipitoare, la difuzoarele circulare din care iese muzica („Anastasia screamed in vain"), muzică dintr-o altă lume, când durerea e atât de intensă, totul face parte dintr-o altă lume, durerea transformă într-o umbră nesubstanţială şi într-o batjocură până şi dragostea, acest lucru l-a învăţat în martie şi trebuie să-l înveţe acum din nou.
    Se rostogoleşte şi se rostogoleşte, cu mâinile încleştate pe şoldul umflat, cu ochii ieşiţi din orbite, cu buzele trase îndărăt într-un rictus mare, iar el ştie ce s-a întâmplat, sigur că da: Dl Cenuşiu.
    Fiul ăla de căţea de Domn Cenuşiu i-a refracturat şoldul.
    Apoi, de departe din cealaltă lume, aude o voce pe care o cunoaşte, vocea unui copil.
    - Jonesy!
    Reverberată, distorsionată... dar nu chiar atât de departe. Nu pe acest coridor, ci pe unul din apropiere. A cui e vocea? A unuia dintre copiii lui? A lui John, poate? Nu...
    - Jonesy, trebuie să te grăbeşti! Vine să te omoare! Owen vine să te omoare!
    Nu ştie cine e Owen, dar ştie a cui e vocea: a lui Henry Devlin. Dar nu e vocea pe care o are acum sau cum era când l-a văzut ultima dată, când pleca la magazinul lui Gosselin împreună cu Pete; aceasta e vocea lui Henry cel cu care a crescut el, cel care i-a spus lui Richie Grenadeau că-l vor pârî dacă nu se opreşte, că Richie şi prietenii lui nu-l vor prinde niciodată pe Pete, fiindcă Pete fuge ca vântu-mpieliţat.
    - Nu pot! răspunde el, încă rostogolindu-se pe pardoseală.
    E conştient că s-a schimbat ceva, că încă se mai schimbă, dar nu şi care este acest lucru.
    - Nu pot, mi-a rupt şoldul din nou, fiul ăsta de căţea mi-a rupt...
    Apoi îşi dă seama ce se petrecu cu el: durerea avansează de-a-ndoaselea.
    E ca şi când ai privi o casetă video când se derulează înapoi pe imagine - laptele curge în sus dinspre pahar spre sticlă, floarea care ar trebui să-şi deschidă petalele graţie miracolului fotografierii succesive se închide, în schimb.
    Motivul e evident când se uită la propriul corp şi când vede haina portocalie pe care o poartă. E cea pe care i-a cumpărat-o mama de la Sears pentru prima sa excursie de vânătoare la Bivuac, excursia în care Henry a vânat o căprioară şi în care l-au omorât cu toţii pe Richie Grenadeau şi pe prietenii lui - i-au omorât cu un vis, poate fără să vrea, dar făcând-o totuşi.
    A devenit iarăşi copil, un puşti de paisprezece ani, şi nu mai există nici urmă de durere. De ce-ar mai exista? Şoldul nu-i va fi frânt decât peste douăzeci şi trei de ani.
    Şi, atunci, totul capătă aproape sonor sens în mintea lui: niciodată nu a existat un Domn Cenuşiu, nu cu adevărat; Dl Cenuşiu trăieşte în capcana pentru vise şi niciunde altundeva. Nu e mai real ca durerea din şoldul lui.
    Am fost imun, gândeşte el, ridicându-se.
    N-am contractat nici măcar o boabă de virus. Ce trăieşte în mintea mea nu-i chiar o amintire, nu-i aşa ceva, ci o adevărată fantomă din maşinărie. El sunt eu. Sfinte Dumnezeule, Dl Cenuşiu sunt eu.
    Jonesy se ridică în picioare şi o ia la fugă, aproape să-i fugă picioarele de sub el când coteşte după un colţ. Rămâne, totuşi, în picioare; e agil şi rapid cum numai un băiat de paisprezece ani poate fi, şi nu simte pic de durere, pic de durere.
    Următorul coridor e unul pe care-l cunoaşte. Se vedea o măsuţă de operaţie cu o ploscă aşezată pe ea. Păşind pe lângă ea, mişcându-se delicat pe nişte picioare subţiri, vede căprioara pe care a văzut-o în ziua aceea în Cambridge, chiar înainte să fie lovit.
    În jurul gâtului ei catifelat se află o zgardă şi, balansându-se legat de ea asemenea unei amulete supradimensionate se află Magic 8-Ball-ul lui. Jonesy trece sprinten pe lângă căprioară, care se uită la el cu nişte ochi duioşi, surprinşi.
    - Jonesy!
    Mai aproape acum. Foarte aproape.
    - Jonesy, grăbeşte-te!
    Jonesy îşi dublează viteza, picioarele îi zboară, plămânii tineri respiră cu uşurinţă, nu e nici urmă de birus fiindcă e imun, nu e nici urmă de Dl Cenuşiu, nu în el, cel puţin, Dl Cenuşiu se află în spital şi acolo a fost dintotdeauna, Dl Cenuşiu e membrul fantomatic pe care continui să-l simţi, cel care poţi jura că încă mai e la locul lui, Dl Cenuşiu e fantoma din maşinărie, o fantomă ţinută în viaţă de aparate, iar aparatura este el.
    Mai dă un colţ. Aici sunt trei uşi care stau deschise. Mai departe, lângă a patra uşă, singura care e închisă, stă Henry. Henry are paisprezece ani, ca şi Jonesy; Henry poartă o haină portocalie, ca şi Jonesy. Ochelarii i-au coborât pe nas aşa cum îi coboară mereu, şi îl cheamă neliniştit cu degetul.
    - Grăbeşte-te! Grăbeşte-te, Jonesy! Duddits nu mai rezistă multă vreme! Dacă moare înainte să-l omorâm pe Dl Cenuşiu...
    Jonesy i se alătură lui Henry în faţa uşii. Vrea să-şi arunce braţele în jurul lui, să-l îmbrăţişeze, dar nu e timp pentru asta.
    - E numai vina mea, îi spune lui Henry, şi vocea lui e ascuţită aşa cum n-a mai fost de mulţi ani.
    - Nu-i adevărat, spuse Henry.
    Se uită la Jonesy cu vechea nerăbdare care i-a uimit pe Jonesy, şi pe Pete, şi pe Beaver când erau copii - Henry păruse întotdeauna a fi mult mai înaintea lor, întotdeauna pe punctul de-a porni spre viitor şi de-a-i lăsa pe ei în urmă. Ei au avut mereu sentimentul că-l ţin în loc.
    - Dar...
    - Ai putea la fel de bine să spui că Duddits l-a ucis pe Richie Grenadeau şi că noi am fost complicii lui. El a fost ceea ce a fost, Jonesy, şi ne-a făcut pe noi ceea ce suntem... dar n-a făcut-o intenţionat. Doar atât a ştiut face ca să-şi lege şireturile intenţionat, nu ştii atâta lucru?
   Iar Jonesy gândeşte:
    A 'uţ e? A 'uţ di 'as?
    - Henry... Duddits e...
    - Rezistă pentru noi, Jonesy, ţi-am spus. Ne ţine pe noi la un loc. În capcana pentru vise.
    - Aşa e. Aşa că, avem de gând să stăm aici şi să ne certăm în hol în vreme ce lumea se duce pe gârlă sau avem de gând să...
    - Avem de gând să-l omorâm pe fiul ăla de căţea, spune Jonesy şi întinde mâna spre clanţă.
    Deasupra ei se află un însemn care spune NU EXISTĂ NICIO INFECŢIE AICI, IL N'Y A PAS D'INFECTION ICI, şi dintr-o dată observă amândouă înţelesurile amare ale acestor cuvinte. Seamănă cu una din acele iluzii optice din desenele lui Escher.
    - Uită-te la el dintr-un anume unghi şi vezi adevărul. Uită-te la el dintr-un alt unghi şi vezi cea mai monstruoasă minciună din univers.
    Capcana pentru vise, gândeşte Jonesy şi răsuceşte clanţa.
    Camera din spatele uşii e împărăţia birusului, o junglă de coşmar năpădită de plante târâtoare, şi de cârcei de viţă-de-vie, şi de liane împletite la un loc în fuioare de culoarea sângelui. Aerul e încărcat de mirosul de sulf şi de alcool etilic înţepător, de mirosul lichidului de pornire pulverizat deasupra unui carburator îndărătnic într-o dimineaţă de ianuarie, cu temperaturi sub zero grade. Cel puţin nu trebuie să-şi facă probleme şi din privinţa nevăstuicilor de căcat, nu aici; acelea se află pe o altă parte a capcanei pentru vise, într-un alt loc şi într-un alt timp. Birumul e problema lui Lad acum; el e un ciobănesc scoţian cu un viitor foarte incert.
    Televizorul e pornit şi, deşi ecranul e acoperit de birus, răzbate o imagine alb-negru fantomatică. Un bărbat târâie cadavrul unui câine de-a lungul unei podele de ciment. Prăfuit şi presărat cu frunze tomnatice moarte, seamănă cu un mormânt dintr-una din peliculele de groază ale anilor cincizeci, care încă-i mai plac lui Jonesy să le urmărească la aparatul său video. Dar acesta nu e un mormânt; e năpădit de sunetul cavernos al apei curgătoare.
    În mijlocul pardoselii se află un capac rotund şi ruginit cu iniţialele DRAM ştampilate pe el: Departamentul pentru Rezerva de Apă din Massachusetts. Chiar şi prin pelicula roşietică de pe ecranul televizorului, literele acestea ies în evidenţă. Sigur că ies. Pentru Dl Cenuşiu - care a murit ca fiinţă biologică la Bivuac - ele semnifică totul.Ele înseamnă, cât se poate de propriu, întreaga lume.
    Capacul puţului a fost parţial împins într-o parte, creând o formă de semilună umplută cu întuneric profund. Bărbatul care târâie câinele e el însuşi, îşi dă seama Jonesy, iar câinele nu e chiar mort. Lasă o dâră de sânge roz-spumos în urmă, pe ciment, iar labele din spate îi tremură. Aproape că pedalează.
    - Lasă filmul, aproape că mârâie Henry, iar Jonesy îşi îndreaptă atenţia spre silueta din pat, fiinţa cenuşie cu cearşaful presărat cu birus tras până sus deasupra pieptului, care e o bucată de carne cenuşie fără pori, fără păr şi fără sfârcuri.
    Deşi nu poate vedea acum din pricina cearşafului, Jonesy ştie că nu are nici buric, fiindcă fiinţa aceasta nu s-a născut. E imaginea pe care şi-a format-o orice copil despre extratereştri, e zămislită direct din partea subconştientă a minţilor celor care au intrat primii în contact cu birumul. N-au existat niciodată sub formă de creaturi palpabile, extratereştri, ET.
    Cenuşiii ca fiinţe palpabile au fost dintotdeauna creaţii ale imaginaţiei umane, scoase din capcana pentru vise, iar faptul că ştie acest lucru îi oferă lui Jonesy un dram de uşurare. Nu e singurul care s-a lăsat prostit. Are măcar consolarea aceasta.
    Şi-l mai mulţumeşte încă un lucru: privirea din ochii aceia negri, nesuferiţi.
    Teama.

                                                           16.

                                   - Am pus piedica și am armat, spuse Freddy tăcut, oprind mașina în spatele Humvee-ului pe care-l urmăriseră toţi aceşti kilometri.
    - Remarcabil, spuse Kurtz. Cercetează acel HMW. Te acopăr eu.
    - Bine.
    Freddy se uită la Perlmutter, a cărui burtă se umfla din nou, apoi se uită la Hummer-ul lui Owen. Motivul acelor focuri de armă pe care le auziseră mai devreme era acum limpede: Hummer-ul fusese ciuruit destul de sănătos. Singura întrebare la care mai rămânea să răspundă era cine fusese de partea receptoare şi cine de cea emiţătoare. Urme de paşi se îndepărtau de Hummer, devenind din ce în ce mai indistincte datorită căderii abundente de zăpadă, dar pentru moment erau suficient de vizibile să poată fi cercetate. O singură pereche de urme. Bocanci. Owen, probabil.
    - Haide, Freddy!
    Freddy coborî în ninsoare. Kurtz alunecă în spatele lui, şi Freddy îl auzi armându-şi pistolul. Se bizuia doar pe el. Ei bine, poate că ăsta era un lucru bun; se pricepea să-l mânuiască, fără îndoială.
    Freddy simţi pentru o clipă un fior rece trecându-i în jos pe coloana vertebrală, ca şi când acolo ar fi ţinut Kurtz aţintit pistolul. Chiar acolo. Dar asta era ridicol, nu-i aşa? Owen, da, dar Owen era altfel. Owen trecuse de linie.
    Freddy se grăbi spre Hummer; se aplecă, ţinând carabina la nivelul pieptului. Nu-i plăcea să-l ştie pe Kurtz în spatele lui, ăsta era un lucru de netăgăduit. Nu, nu-i plăcea chiar deloc.

                                                           17.

                           Când cei doi băieți avansează pe patul înţesat de birus, Dl Cenuşiu începe să apese butonul URGENŢĂ în mod repetat, dar nimic nu se întâmplă.
    Cred că mecanismul e sugrumat de birus, gândeşte Jonesy. Păcat, D-le Cenuşiu - păcat pentru tine.
    Se uită în sus la televizor şi vede că dublul lui din film a reuşit să tragă câinele lângă buza puţului. Poate că, totuşi, nu mai au timp; poate că mai au. Nu au cum să-şi dea seama. Roata încă se mai învârte.
    - Bună, D-le Cenuşiu, mi-am dorit atât de tare să te întâlnesc, îi spuse Henry.
    În timp ce vorbeşte, ia perna pătată cu birus de sub capul mic, fără urechi al D-lui Cenuşiu. Dl Cenuşiu încearcă să se răsucească spre partea cealaltă a patului, dar Jonesy îl ţine în loc, prinzând de braţele subţiri ca ale unui copil ale extraterestrului. Pielea de sub degetele lui nu e nici caldă, nici rece. Nici nu pare a fi măcar piele, nu cu adevărat.
    Pare a fi...
    Pare a fi nimic, gândeşte el.
    Pare a fi un vis.
   - D-le Cenuşiu? întrebă Henry. Aşa urăm noi bun venit pe planeta Pământ.
    Şi aşază perna peste faţa D-lui Cenuşiu.
    Sub mâinile lui Jonesy, Dl Cenuşiu începe să se lupte şi să se agite. Undeva, un monitor începe să bipăie frenetic, ca şi când creatura asta chiar ar avea inimă, iar acum aceasta s-a oprit din pulsat.
    Jonesy se uită la monstrul muribund şi-şi doreşte doar ca totul să se termine.

                                                           18.

                                 Dl Cenușiu duse câinele de partea puţului pe care o descoperise parţial. Prin semicercul îngust şi negru se auzea curgerea cavernoasă şi constantă a apei şi se simţea o adiere umedă şi rece de aer.
    De s-ar sfârşi de tot, când s-a făcut, mai bine-i cât mai grabnic să se facă - aceasta dintr-o cutie însemnată SHAKESPEARE.
    Labele din spate ale câinelui pedalau cu viteză, iar Dl Cenuşiu auzea sunetul lichid al cărnii fiind sfâşiată când birumul se împingea cu un capăt, şi cu celălalt ronţăia, creându-şi drum cu forţa spre afară. Sub coada câinelui, ciripitul începuse să se audă, sunetul produs de-o maimuţă furioasă.
    Trebuia să-l arunce în puţ înainte să apuce să iasă; nu era absolut necesar să se nască în apă, dar şansele de supravieţuire ar fi mai mari dacă s-ar naşte aşa.
    Dl Cenuşiu încercă să îndese capul câinelui în spaţiul dintre capac şi ciment, şi nu reuşi. Gâtul se îndoi şi botul rânjit şi lipsit de simţuri al câinelui se ridică. Deşi încă dormea (sau poate că acum îşi pierduse cunoştinţa), începu să scoată o serie de lătrături slabe, gâtuite.
    Şi nu voia să intre prin crăpătură.
    - Trage-mi-o, Freddy! strigă Dl Cenuşiu.
    Deabia dacă era acum conştient de durerea cu colţi din şoldul lui Jonesy, cu siguranţă nu era conştient că faţa lui Jonesy era încordată şi palidă, că ochii lui căprui erau plini de lacrimi de frustrare şi efort.
    Era conştient - îngrozitor de conştient - că se petrecea ceva.
    Se petrece pe la spatele meu, s-ar fi exprimat Jonesy. Şi cine altcineva putea fi? Cine altcineva în afară de Jonesy, gazda lui îndărătnică?
    - Să TE fut! strigă către blestematul ăla de câine nesuferit, încăpăţânat, doar cu puţin prea mare. O să treci, mă auzi? MA AU...
    Cuvintele i se opriră în gât. Dintr-o dată, nu mai putea ţipa, deşi asta-şi dorea cu ardoare; cât de mult îi plăcea să ţipe şi să lovească cu pumnul în diverse lucruri (până şi într-un câine muribund şi gravid)! Dintr-o dată, nu mai putea respira, d-apoi să mai ţipe. Ce-i făcea Jonesy?
    Nu se aşteptă la vreun răspuns, dar primi unul - vocea unui străin, o voce plină de o furie reţinută:
    - Aşa urăm noi bun venit pe planeta Pământ.

                                                                 19.

                                         Mâinile cu trei degete fluturânde ale fiinţei cenuşii din patul de spital se ridică şi chiar reuşesc să dea la o parte perna pentru o clipă. Ochii negri de pe faţa altfel lipsită de orice trăsătură sunt plini de teamă şi de furie. Se luptă după aer.
    Având în vedere că de fapt nu există - nici măcar în mintea lui Jonesy, cel puţin ca artefact palpabil - luptă cu îndârjire pentru a-şi păstra viaţa. Henry nu-l poate compătimi, dar îl înţelege. Vrea ceea ce vrea şi Jonesy, ceea ce vrea şi Duddits... ceea ce şi Henry însuşi vrea, pentru că, în ciuda tuturor gândurilor sale negre, continuase cumva inima lui să nu mai pulseze? Continuase ficatul lui să nu-i mai spele sângele? Renunţase cumva corpul lui să mai ducă războaiele lui nevăzute împotriva a orice, de la o banală răceală, la cancer şi până la birusul însuşi?
    Corpul fie e prost, fie e incredibil de deştept, dar în ambele cazuri este scutit de îngrozitoarea vrăjitorie care e procesul intelectual; nu ştie decât cum să-şi păstreze pământul şi cum să se lupte până ce nu mai poate lupta. Dacă Dl Cenuşiu a fost vreodată cumva mai altfel, acum nu mai e altfel deloc. Acum vrea să trăiască.
    - Dar nu cred că o să şi faci asta, spune Henry pe o voce calmă, aproape tămăduitoare. Nu prea cred asta, prietenul meu.
    Şi aşază iarăşi perna peste faţa D-lui Cenuşiu.

                                                               20.

                                         Gâtul D-lui Cenușiu se deschise. Luă o gură din aerul rece din adăpostul pentru puţ... două... după care gâtul i se închise din nou. Îl înăbuşeau, îl sufocau, îl omorau.
    - Nu!! pupă-mi aşezătoarea! Pupă-mi aşezătoarea mea blestemată! NU PUTEŢI FACE ASTA!
    Trase câinele înapoi şi-l întoarse cu partea cealaltă în faţă; era ca şi când ai urmări un om care deja a pierdut avionul încercând să facă o ultimă haină voluminoasă să intre în valiză.
    Va trece în felul acesta, gândi el.
    Da. Va trece. Chiar dacă va trebui să golească stomacul umflat al câinelui cu mâinile lui Jonesy şi să elibereze birumul. Într-un fel sau altul, vietatea aceea blestemată va trece.
    Cu faţa umflată, cu ochii ieşiţi din orbite, cu răsuflarea tăiată, o singură venă groasă umflându-se în mijlocul frunţii lui Jonesy, Dl Cenuşiu îl împinse pe Lad mai adânc în crăpătură şi apoi începu să izbească pieptul câinelui cu pumnii lui Jonesy.
    - Treci, blestemat să fii, treci. TRECI!

                                                               21.

                                      Freddy Johnson aţinti carabina înăuntrul Hummer-ului abandonat, în vreme ce Kurtz, poziţionat viclean în spatele lui (în felul acesta se repeta tactica atacului asupra navei omuleţilor cenuşii), aştepta să vadă cum vor evolua lucrurile.
    - Doi ţipi, şefu'. Se pare că Owen s-a hotărât să arunce gunoiul înainte s-o ia la picior.
    - Sunt morţi?
    - Mie mise par destul de morţi. Trebuie să fie Devlin şi celălalt, cel pentru care s-au oprit din drum.
    Kurtz veni lângă Freddy, aruncă o privire furtivă prin geamul spart şi dădu din cap. Şi lui i se păreau destul de morţi, două cârtiţe albe stând îmbrăţişate pe bancheta din spate, acoperite de sânge şi cioburi de sticlă. Ridică pistolul ca să se asigure - câte un glonţ în capul fiecăruia nu putea face rău cuiva - apoi îl coborî la loc.
    Poate că Owen nu auzise zgomotul motorului lor. Ninsoarea era incredibil de densă şi de moale, o prelată izolatoare fonic, iar acest lucru era foarte posibil. Dar ar auzi împuşcăturile.
    Se întoarse în schimb către cărare.
    - Deschide drumul, bătrâne, şi ai grijă pe unde calci - pare alunecos. S-ar putea să mai beneficiem de elementul surpriză. Cred că trebuie să ţinem cont încă de asta, tu nu crezi?
    Freddy aprobă din cap.
    Kurtz zâmbi. Îi transformă faţa în cea a unei tigve.
    - Cu puţin noroc, bătrâne, Owen Underhill va fi în iad înainte chiar să-şi dea seama că a murit.

                                                                  22.

                                           Telecomanda de la televizor, un dreptunghi de plastic negru acoperit cu birus, se află pe noptiera D-lui Cenuşiu. Jonesy o apucă.
    Pe un ton care seamănă ciudat de mult cu a lui Beaver, spuse:
    - Băgami-aş picioru'n porcăria asta, şi o izbeşte cât de tare poate de marginea mesei, asemenea unui om care sparge coaja unui ou fiert tare.
    Telecomanda se sparge, aruncându-şi bateriile şi lăsându-l pe Jonesy în mână cu o baghetă de plastic ştirbită. Îşi vâră mâna sub perna pe care Henry o ţinea deasupra feţei schimonosite a fiinţei.
    Ezită pentru o clipă, amintindu-şi prima întâlnire cu Dl Cenuşiu - singura lor întâlnire. Clanţa uşii de la baie rămânându-i în mână când se rupsese tija.
    Senzaţia de întuneric cauzat de umbra creaturii coborând asupra lui. Atunci fusese cât se poate de reală, reală ca trandafirii, reală ca picăturile de ploaie. Jonesy se întorsese şi-l văzuse... o văzuse... orice-ar fi fost Dl Cenuşiu înainte să devină Dl Cenuşiu... stând acolo în picioare, în camera principală. Materia a o sută de filme şi documentare despre „mistere fără explicaţie", doar că mai bătrân. Bătrân şi bolnav. Pregătit chiar de atunci pentru patul acesta de spital din Secţia de Reanimare.
    Marcy, spusese el, smulgând cuvântul direct din mintea lui Jonesy. Extrăgându-l asemenea unui dop de sticlă. Făcând o gaură prin care să poată intra. Apoi explodase asemenea unei pocnitori în Ajun de An Nou, împroşcând birus în loc de confeti şi... ...şi restul mi l-am imaginat eu.
    Asta s-a întâmplat, nu-i aşa? Doar un alt caz de schizofrenie intergalactică. În esenţă, asta s-a întâmplat.
    - Jonesy! strigă Henry. Dacă ai de gând s-o faci, atunci fa-o!
    Uite că vine, D-le Cenuşiu, gândeşte Jonesy. Pregăteşte-te pentru ea. Fiindcă răzbunarea-i...

                                                                23.

                             Dl Cenușiu îndesase corpul lui Lad până la jumătate în crăpătură, când vocea lui Jonesy îi umplu capul.
    - Uite că vine, D-le Cenuşiu. Pregăteşte-te pentru ea. Fiindcă răzbunarea-i o curvă.
    Simţi o durere ca de sfâşiere pe la mijlocul gâtului lui Jonesy. Dl Cenuşiu ridică mâinile lui Jonesy, scoţând o serie de grohăituri strangulate care nu putură dobândi tocmai statutul de strigăte. Nu simţi pielea ţepoasă, necrăpată a gâtului lui Jonesy, ci propria sa carne încreţită.
    Ceea ce simţea mai puternic era o neîncredere şocată: fu ultimul dintre sentimentele lui Jonesy din care se mai adăpă.
    Nu se poate ca asta să aibă loc.
    Întotdeauna veneau cu navele celor bătrâni, ale acelor artefacte; întotdeauna îşi ridicau braţele a predare; întotdeauna căştigau.
    Nu se putea ca asta să aibă loc. Şi, totuşi, cumva, avea loc.
    Conştiinţa de sine a birumului nu păli, ci mai degrabă se dezintegră. Murea, entitatea cândva cunoscută sub numele de Dl Cenuşiu regresă la stadiul său iniţial.
    Când el deveni ea, fiinţa (şi chiar înainte ca ea să devină nimic), Dl Cenuşiu lovi câinele o ultimă dată cu piciorul, plin de ură. Acesta se adânci în crăpătură... totuşi, încă nu destul de mult să treacă de partea cealaltă.
    Ultimul gând, purtând ştampila lui Jonesy, al birumului fu:
    Ar fi trebuit să-i urmez sfatul. Ar fi trebuit să mă na..

                                                                   24.

                                     Jonesy trece capătul  tăios al telecomenzii peste gâtul gol şi guşat al D-lui Cenuşiu. Gâtul se deschide asemenea unei guri şi un nor de materie roşie-portocalie iese afară, dând aerului culoarea sângelui înainte să se aşeze pe plapumă într-o ploaie de praf şi puf.
    Corpul D-lui Cenuşiu se smuceşte o dată, ca electrocutat, sub mâinile lui Jonesy şi ale lui Henry. Apoi se zbârceşte asemenea visului care-a fost dintotdeauna şi devine ceva familiar. Pentru o clipă, Jonesy nu poate face legătura, apoi îşi dă seama.
    Rămăşiţele D-lui Cenuşiu seamănă cu unul dintre prezervativele pe care le-au văzut ei pe podeaua biroului părăsit de la depozitul Fraţilor Tracker.
    - E...
    ... mort! vrea să încheie Jonesy, dar apoi îl străbate un îngrozitor fulger de durere. Nu şoldul de data aceasta, ci capul. Şi gâtul. Dintr-o dată, la gât poartă parcă un colier de foc. Iar întreaga încăpere e transparentă, blestemat să fie dacă nu e aşa. Se uită prin perete la adăpostul pentru puţ, unde câinele îndesat în crăpătură dă naştere unei creaturi josnice, roşii, care parcă e o corcire dintre o nevăstuică şi un imens vierme îmbibat în sânge. Ştie foarte bine ce este: unul dintre birumi.
    Muiat în sânge şi rahat, şi în rămăşiţele propriei placente, cu ochii ei negri lipsiţi de inteligenţă (sunt ochii lui, gândeşte Jonesy, ochii D-lui Cenuşiu), se naşte în faţa ochilor lui, îşi întinde corpul spre lumea exterioară, încearcă să iasă la libertate, dorind să cadă în întunecime, spre sunetul apei curgând.
    Jonesy se uită la Henry.
    Henry se uită la el.
    Pentru o singură clipă, ochii lor tineri şi înfioraţi se întâlnesc... şi, în acelaşi timp, ei dispar.
    - Duddits, spune Henry. Vocea lui vine de foarte de departe. Duddits ne părăseşte. Jonesy... Rămas bun.
    Poate că Henry vrea să spună rămas bun. Înainte s-o poată face, dispar amândoi.

                                                           25.

                                   Pentru un moment există o senzaţie de vertij când Jonesy nu se află cu precizie în niciun loc, o senzaţie de deconectare extremă. El crezu că poate e vorba de moarte, că se omorâse şi pe el o dată cu Dl Cenuşiu - că-şi tăiase singur gâtul, după cum se spunea.
    Durerea fu cea care-l aduse înapoi în simţuri. Nu durerea din gât, aceea dispăruse şi putea respira din nou - auzea aerul intrând şi ieşind din el în suspine adânci şi uscate.
   Nu, durerea aceasta era o cunoştinţă veche. Era durerea din şold. Îl cuprinse şi-l aruncă înapoi în lumea care gravita în jurul axei sale umflate, ţiuind pulsatil, făcându-l să se învârtă asemenea unei mingi în jurul stâlpului de care este legată. Sub genunchii lui se afla ciment, mâinile lui erau pline de blană şi auzea un ciripit inuman.
    Cel puţin partea asta e reală, gândi el. Partea asta e în afara capcanei pentru vise.
    Ciripitul ăla insuportabil.
    Jonesy văzu vietatea-nevăstuică atârnând acum în întuneric, legată de lumea de sus doar de coada ei, care nu ieşise încă pe de-a-ntregul din câine. Jonesy plonjă înainte şi-şi împreună mâinile peste mijlocul ei alunecos, instabil, chiar în momentul în care ieşi cu totul.
    Se balansă în spate, şoldul beteag pulsându-i, ţinând vietatea zvârcolitoare, chelălăitoare deasupra capului asemenea unui personaj de circ ţinând un boa constrictor. Biciuia înainte şi înapoi, dinţii muşcau în aer, îndoindu-şi corpul pe spate, încercând să ajungă la încheietura mâinii lui Jonesy şi muşcându-i în schimb mâneca dreaptă de la canadiană, sfârtecând-o şi lăsând să cadă pe podea mănunchiuri de umplutură albă, uşoare ca pana.
    Jonesy pivotă din şoldul lui chinuit şi văzu un bărbat încadrat în fereastra spartă prin care intrase înăuntru Dl Cenuşiu. Nou-venitul, cu faţa lungă a surpriză, era îmbrăcat într-o canadiană de camuflaj şi ţinea o armă în mână.
    Jonesy azvârli nevăstuica atât de tare cât putu, care nu era cine ştie ce. Zbură aproape trei metri şi jumătate, ateriză cu o bubuitură apoasă pe podeaua acoperită de frunze şi începu imediat să şerpuiască înapoi către puţ. Cadavrul câinelui bloca o parte din crăpătură, dar nu suficient de mult. Mai era destul loc.
    - Împuşc-o! strigă Jonesy spre bărbatul cu arma. Pentru numele lui Dumnezeu, împuşc-o înainte să ajungă în apă!
    Dar bărbatul de la fereastră nu făcu nimic. Ultima speranţă de supravieţuire a omenirii stătea acolo cu gura larg deschisă.

                                                           26.

                          Owen pur și simplu nu putea crede ceea ce vedea. Un fel de vietate roşie, o nevăstuică mutant fără picioare. Să auzi despre asemenea lucruri era o chestie; chiar să vezi una era cu totul altceva. Viermuia către gaura din mijlocul podelei. Un câine cu labele înţepenite, îndreptate în sus ca pentru a se preda era îndesat acolo.
    Bărbatul - trebuia să fie Jonesy Tifoidul - striga la el să împuşte vietatea, dar braţele lui Owen nu voiau să se ridice. Păreau că sunt îmbrăcate în plumb. Vietatea avea să scape; la urma urmei, asta se şi întâmplase, ceea ce sperase el să prevină avea să se întâmple acum chiar în faţa lui. Era ca şi când s-ar fi aflat în iad.
    O privi zbătându-se să înainteze, scoţând un sunet sâcâitor de maimuţă pe care părea că-l percepe în mijlocul capului; îl privi pe Jonesy săltând cu o stângăcie disperată, sperând s-o prindă sau, cel puţin, să-i blocheze calea. Nu avea să meargă. Îi stătea câinele în cale.
    Owen comandă încă o dată braţelor să ridice arma şi s-o îndrepte spre vietate, dar nu se întâmplă nimic. MP5-ul ar fi putut la fel de bine fi într-un alt univers. Va lăsa vietatea să scape. Avea să stea aici ca un stâlp şi s-o lase să scape. Dumnezeu să-l ajute.
   Dumnezeu să-i ajute pe ei toţi.

                                                      27.

                               Henry se ridică pe bancheta din spate a Humvee-ului, uluit. Avea ceva în păr. Se scutură, încă simţindu-se prins în visul cu spitalul (doar că acela nu a fost un vis, gândi el), apoi o înţepătură dureroasă îl aduse în ceva apropiat cu realitatea. Era vorba de sticlă. Părul lui era plin de sticlă. Alte cioburi, cioburi de Saf-T-Glas, acopereau bancheta. Şi pe Duddits.
    - Dud?
    Inutil, desigur. Duddits murise. Trebuie să fi murit. Îşi salvase ultimele forţe să-i aducă pe Jonesy şi pe Henry la un loc, în acea cameră de spital.
    Dar Duddits gemu. Ochii lui se deschiseră şi, uitându-se în ei, Henry fu adus complet înapoi la acest capăt de drum înzăpezit. Ochii lui Duddits era nişte zerouri roşii, sângerii, ochii unei sibile.
    - Ooby! strigă Duddits. Mâinile lui se ridicară şi făcură un uşor gest de ţintire, ca şi când ar fi ţinut o armă în ele. Ooby-Doo! Aem teabă e făut acu'!
    De undeva dinainte, din străfundul pădurii, două focuri de armă veniră ca răspuns. O pauză, apoi o un al treilea.
    - Dud? şopti Henry. Duddits?
    Duddits îl văzu. Îl văzu chiar şi prin ochii lui însângeraţi.
    Henry mai mult simţi acest lucru; pentru o clipă, chiar se văzu pe sine prin ochii lui Duddits. Era ca şi când te-ai uita într-o oglindă fermecată. Îl văzu pe Henry cel care fusese el: un puşti privind lumea prin nişte ochelari cu rame de corn, care erau prea mari pentru faţa lui şi care-i alunecau mereu spre vârful nasului. Simţi dragostea pe care i-o purta Duddits, un sentiment simplu, esenţial, nemânjit de îndoială sau egoism, sau chiar de recunoştinţă.
    Henry îl luă pe Duddits în braţe şi, când simţi cât de uşor era corpul vechiului său prieten, Henry începu să plângă.
    - Tu ai fost norocosul, amice, spuse el şi-şi dori ca Beaver să fi fost acolo.
    Beaver ar fi făcut ceea ce el nu putea; Beav l-ar fi putut adormi pe Duddits cu un cântec.
    - Tu ai fost întotdeauna norocosul, asta cred eu.
    - Ennie, spuse Duddits şi-i atinse lui Henry obrazul cu o mână. Zâmbea şi ultimele lui cuvinte fură perfect clare: Te iubesc, Ennie.

                                                          28.

                                   Două împușcături tunară înaintea lor - focuri de carabină. Şi nici foarte departe. Kurtz se opri. Freddy era înaintea lui cu vreo şase metri, stând lângă un însemn pe care Kurtz de-abia reuşea să-l citească: PESCUITUL ABSOLUT INTERZIS LA CLĂDIREA PUŢULUI.
    O a treia împuşcătură, apoi tăcere.
    - Şefu'? murmură Freddy. E un soi de clădire în faţă.
    - Mai vezi altceva?
    Freddy scutură din cap.
    Kurtz i se alătură, amuzat chiar şi acum de uşoara tresărire pe care o avea Freddy când îşi aşeza el mâna pe umărul lui. Şi avea dreptate să tresară. Dacă Abe Kurtz supravieţuia viitoarelor cincisprezece-douăzeci de minute, avea intenţia să meargă mai departe singur în orice bravă lume nouă îl aştepta. Nu avea nevoie de nimeni care să-l încetinească; nu avea nevoie de niciun martor al acestei ultime acţiuni de gherilă. Şi, deşi s-ar putea să suspecteze ceva, Freddy nu putea şti sigur nimic. Păcat că dispăruse telepatia. Păcat pentru Freddy.
    - Se pare că Owen a găsit pe altcineva pe care să-l omoare.
    Kurtz vorbi încet în urechea lui Freddy, care încă mai adăpostea câteva fire de Ripley, acum albe şi moarte.
    - Mergem să-l prindem?
    - Dumnezeule, nu, replică Kurtz. Alungă gândul. Cred că a sosit timpul - cu regret, cum vine întotdeauna - când trebuie să părăsim cărarea, bătrâne. Să ne amestecăm printre copaci. Să vedem cine rămâne pe loc şi cine se întoarce. Dacă se întoarce careva. Îi acordăm zece minute, ce zici? Cred că zece minute sunt mai mult decât suficiente.

                                                            29.

                                   Cuvintele care-i umpleau lui Owen Underhill mintea nu aveau sens, dar era inconfundabile:
    - Scooby! Scooby-Doo! Avem treabă de făcut acu'!
    Carabina se ridică. Nu el făcu asta, dar, când îl părăsi forţa care ridicase arma, Owen reuşi să preia ştafeta fără probleme. Comută butonul selector al armei de pe auto pe foc-cu-foc, ochi şi apăsă trăgaciul de două ori. Primul cartuş rată, lovind cimentul din faţa nevăstuicii şi ricoşând. Bucăţi de ciment zburară în lături. Vietatea se retrase, se întoarse, îl văzu şi-şi dezgoli gura plină de dinţi subţiri ca acele.
    - Aşa-i, frumoaso, spuse Owen. Zâmbeşte în obiectiv.
    Al doilea glonţ trecu exact prin rânjetul mucalit al nevăstuicii. Aceasta se răsturnă pe spate, se lovi de peretele adăpostului pentru puţ, apoi căzu pe ciment.
    Totuşi, chiar şi cu rudimentul de cap spulberat, instinctele îi rămaseră. Începu să se târască încet înainte, din nou. Owen ochi şi, când fixă ţinta, se gândi la soţii Rapeloew, Dick şi Irene. Doi oameni cumsecade. Doi vecini buni. Dacă aveai nevoie de o cană de zahăr sau de un pahar de lapte (sau de un umăr pe care să plângi, dacă tot veni vorba), puteai întotdeauna să mergi vizavi şi să-ţi rezolvi problema.
    - Au spus că a luat-o razna! îi strigase domnul Rapeloew, doar că Owen crezuse că spusese barza.
    Copiii înţelegeau totul anapoda.
    Aşa că asta era pentru cei doi Ropeloew. Şi pentru puştiul care pricepea mereu totul anapoda.
    Owen trase a treia oară. Glonţul nimeri birumul la mijloc şi-l rupse în două.
    Bucăţile zdrenţuite se zvârcoliră... se zvârcoliră... rămaseră nemişcate.
    O dată afacerea asta încheiată, Owen îşi legănă carabina într-un arc scurt. De data aceasta îşi fixă ţinta în mijlocul frunţii lui Gary Jones.
    Jonesy se uită fără să clipească înapoi la el. Owen era obosit - aproape de moarte, aşa i se părea lui - dar tipul ăsta părea că trecuse demult de punctul acesta.
    Jonesy îşi ridică mâinile goale.
    - Nu ai niciun motiv să mă crezi, spuse el, dar Dl Cenuşiu e mort. I-am tăiat gâtul în vreme ce Henry ţinea o pernă apăsată peste faţa lui - a fost ceva scos parcă din Naşul.
    - Chiar aşa, spuse Owen. Nu se auzi nici un fel de inflexiune în vocea lui. Şi unde, cu exactitate, ai dus la capăt această execuţie?
    - Într-un Spital General din Massachusetts al minţii, spuse Jonesy. Scoase apoi cel mai sănătos râset pe care-l auzise Owen în viaţa lui. Un spital prin care căprioarele se plimbă-n voie şi în care singurul program de televiziune e un film intitulat Compasiune pentru Diavol.
    Owen tresări puţin la auzul acestui titlu.
    - Împuşcă-mă dacă trebuie, soldat. Am salvat lumea - cu un pic de ajutor în prelungiri din partea ta, recunosc asta şi singur. Ai putea la fel de bine să-mi răsplăteşti serviciile în metoda tradiţională. De asemenea, bastardul mi-a rupt la loc şoldul. Un mic cadou de despărţire din partea omuleţului care n-a existat niciodată. Durerea e...
    Jonesy îşi dezgoli dinţii.
    - E foarte cuprinzătoare.
    Owen ţinu arma în poziţie pentru încă o clipă, apoi o coborî.
    - O să supravieţuieşti, spuse el.
    Jonesy căzu pe spate, aterizând pe coate, gemu, îşi mută greutatea cât putu mai mult pe partea care nu-l durea.
    - Duddits e mort. Făcea mai mult decât noi amândoi luaţi la un loc - chiar mai mult - şi acum e mort. Îşi acoperi ochii pentru o clipă, apoi îşi lăsă braţele să cadă. Omule, ce mai curvăsărie e toată treaba asta. Aşa i-ar fi spus Beaver, o curvăsărie generală. Asta e la opusul curveseliei, înţelegi, ceea ce în Beaver-eză înseamnă o distracţie pe cinste, probabil, dar nu neapărat de natură sexuală.
    Owen habar nu avea despre ce vorbea bărbatul ăsta; probabil delira.
    - Poate că Duddits e mort, dar Henry nu e. Mai sunt nişte oameni pe urmele noastre, Jonesy. Oameni răi. Îi auzi? Ştii unde sunt?
    Întins pe podeaua rece, acoperită de frunze, Jonesy îşi scutură capul.
    - M-am întors la doar cele cinci simţuri standard, mă tem. ESP-ul a dispărut cu totul. Grecii pot fi cei care să aducă darurile, dar cei care le dau cu adevărat sunt indienii. Râse. Iisuse, mi-aş putea pierde slujba pentru o glumă ca asta. Eşti sigur că nu vrei pur şi simplu să mă împuşti?
    Owen nu-i acordă mai multă atenţie bărbatului acesta decât acordă diferenţelor semantice dintre curvăsărie şi curveselie. Kurtz se apropia, aceasta era problema cu care trebuia să se confrunte acum. Nu-l auzise sosind, dar s-ar putea să-l fi omis. Ninsoarea cădea suficient de deasă încât să înmoaie totul, cu excepţia sunetelor puternice. Focurile de armă, de pildă.
    - Trebuie să mă întorc la drum, spuse el. Tu rămâi aici.
    - Am de ales? întrebă Jonesy şi închise ochii. Omule, mi-aş dori să mă pot întoarce la micuţul şi călduţul meu birou. N-am crezut niciodată că voi spune asta, însă iată c-am spus-o.
    Owen se întoarse şi coborî scările, cât pe ce să alunece, dar ţinându-se totuşi în picioare. Scrută pădurea de ambele părţi ale potecii, dar nu foarte intens. Dacă Freddy şi Kurtz erau ascunşi acolo, aşteptând undeva pe intervalul dintre aici şi Hummer, se îndoia că-i va vedea la timp să mai reacţioneze cumva. Poate că le va vedea urmele paşilor, dar atunci va fi deja atât de aproape de ei încât ei vor fi ultimul lucru pe care-l va mai vedea.
    Trebuia să spere că avea încă un avans faţă de ei, asta era tot ce putea face. Trebuia să se încreadă în vechiul noroc chior, şi de ce n-ar face asta? Se găsise des în situaţii limită, iar norocul chior îl scosese întotdeauna la liman. Poate că va face asta şi acu...
    Primul glonţ îl nimeri în stomac, dându-l pe spate şi oferind spatelui hainei lui o formă de clopot. Se opinti, încercând să rămână în picioare, încercând, de asemenea, să nu scape MP5-ul. Nu simţi deloc durerea, avu doar sentimentul că fusese lovit în plexul solar cu o mănuşă de box mare aflată pe mâna unui oponent răuvoitor.
    Al doilea glonţ îi mângâie obrazul, producându-i o usturime ca de spirt turnat într-o rană deschisă.
    Al treilea glonţ îl lovi în partea dreaptă de sus a pieptului şi aceasta fu cireaşă de pe tort; pierdu controlul atât asupra picioarelor, cât şi asupra carabinei.
    Ce-i spusese Jonesy? Ceva despre faptul că salvase lumea şi că fusese răsplătit în metoda tradiţională. Nu era chiar atât de rău, totuşi; lui Iisus îi trebuiseră şase ore, i se atârnase deasupra capului o tăbliţă cu o glumă scrisă pe ea şi, pe la ora cocteilului, îi oferiseră o baie cu apă şi oţet.
    Zăcea jumătate pe poteca înzăpezită şi jumătate pe marginea ei, vag conştient că auzea un strigăt şi că nu el era cel care-l emitea. Semăna cu strigătul unei prepeliţe scoase din sărite.
    E-un vultur, gândi Owen.
    Reuşi să tragă o gură de aer şi, deşi exală mai mult sânge decât aer, avu forţă să se ridice în coate. Văzu două siluete ieşind din amalgamul de mesteceni şi pini, aplecaţi de spate, foarte aproape de poziţia standard de atac ultim. Unul era îndesat şi cu umerii laţi, celălalt slab şi cu părul cărunt şi în mod clar mândru de sine. Johnson şi Kurtz.
    Bulldog-ul şi ogarul. Norocul îl părăsise, totuşi. Într-un sfârşit, întotdeauna se întâmpla asta cu norocul.
    Kurtz îngenunchea lângă el cu ochii sclipindu-i. Într-o mână ţinea un triunghi făcut dintr-un ziar. Era mototolit şi uşor îndoit din pricina lungului drum străbătut în buzunarul din spate al lui Kurtz, dar era încă recognoscibil. Era un coif. Tichia nebunului.
    - Ghinion, bătrâne, spuse Kurtz.
    Owen dădu din cap. Aşa era. Un ghinion foarte mare.
    - Văd că ai avut timp să-mi faci ceva.
    - Aşa e. Ţi-ai atins măcar obiectivul principal?
    Kurtz îşi ridică bărbia în direcţia adăpostului pentru puţ.
    - L-am rezolvat, reuşi Owen să spună.
    Gura îi era plină de sânge. Îl scuipă, încercă să mai tragă o gură de aer şi auzi în schimb o bună parte din el ieşind fluierând printr-o nouă gaură.
    - Ei bine, spuse Kurtz binevoitor, totul e bine când se termină cu bine, nu-i aşa?
    Aşeză coiful din ziar pe capul lui Owen. Sângele îl înmuie imediat, împrăştiindu-se în sus, înroşind ştirea despre OZN-uri.
    Se auzi un alt ţipăt de undeva de deasupra bazinului, poate de pe una dintre insulele care erau de fapt dealurile regiunii inundate în mod intenţionat.
     - Ăsta-i un vultur, spuse Kurtz şi-l mângâie pe Owen pe umăr. Socoteşte-te norocos, băieţaş. Dumnezeu ţi-a trimis o pasăre războinică să-ţi cânte pe pa...
    Capul lui Kurtz explodă într-un nor de sânge, şi creieri, şi os. Owen mai văzu o ultimă expresie în ochii lui albaştri, cu gene albe: de neîncredere uluită. Pentru o clipă, Kurtz rămase în genunchi, apoi căzu înainte pe ceea ce-i mai rămăsese din faţă. În spatele lui, Freddy Johnson rămase cu carabina încă ridicată şi cu fumul încă înălţându-se din gura ţevii.
    Freddy, încercă Owen să spună. Nu ieşi niciun sunet, dar Freddy probabil că-i citise pe buze. Dădu aprobator din cap.
    - N-am vrut să fac asta, dar bastardul avea de gând să mi-o facă el mie. Nu era nevoie să-i citesc gândurile ca să-mi dau seama. Nu după toţi aceşti ani.
    Termină-l, încercă Owen să spună.
    Freddy aprobă iarăşi din cap. Poate că, totuşi, mai rămăseseră câteva urme din blestemata aia de telepatie în Freddy.
    Owen se stingea. Era obosit şi se stingea. Noapte bună, flăcăi buni, noapte bună, David, noapte bună, Chet. Noapte bună, prinţ dulce. Se lăsă pe spate în zăpadă şi i se păru că se lasă într-un pat acoperit cu cea mai moale plapumă.
    De undeva, vag şi îndepărtat, auzi vulturul strigând din nou. Îi invadaseră teritoriul, îi spulberaseră pacea de toamnă înzăpezită, dar curând ei vor pleca. Vulturul va avea bazinul din nou doar pentru el.
    Am fost eroi, gândi Owen. Blestemat să fiu dacă nu-i aşa. Mă fut în coifu' tău, Kurtz, am fost un ero...
    Nu mai auzi ultima împuşcătură.

                                                             30.

                                     Se mai auziseră câteva focuri de armă; acum era linişte. Henry şedea pe bancheta din spate a Humvee-ului, lângă prietenul lui mort, încercând să se hotărască ce să facă în continuare. Şansele ca toţi să se fi omorât între ei păreau slabe. Şansele ca băieţii buni - corecţie, băiatul bun - să-i fi curăţat pe cei răi păreau şi mai slabe.
    Primul lui impuls imediat după ce ajunse la această concluzie fu să părăsească în viteză Hummer-ul şi să se ascundă în pădure. Apoi se uită la zăpadă (Oricât de târziu voi mai da cu ochii de zăpadă, gândi el, tot va fi prea devreme) şi respinse ideea.
    Dacă Kurtz sau oricine era cu el s-ar întoarce în următoarea jumătate de oră, urmele lui Henry vor fi încă vizibile. Vor merge ghidaţi de ele şi, o dată ajunşi la capătul lor, îl vor împuşca precum pe-un câine turbat. Sau ca pe-o nevăstuică.
    Ia-ţi o armă, atunci. Împuşcă-i înainte să te poată împuşca ei.
    O idee şi mai bună. Nu era Wyatt Earp, dar ştia să tragă drept. Să împuşti un om era cu totul altceva decât să împuşti căprioare, nu trebuia să fii psihiatru ca să ştii asta, dar el credea că, dacă va avea o traiectorie sigură, i-ar putea împuşca pe tipii ăştia fără a sta prea mult pe gânduri.
    Se întindea spre clanţa de la portieră când auzi o înjurătură rapidă, o bufnitură şi încă o împuşcătură. De data aceasta, se auzi foarte aproape. Henry crezu că alunecase cineva şi căzuse în zăpadă, descărcându-şi arma când aterizase în fund. Poate că nemernicul se împuşcase singur? Era aceasta o speranţă prea mare? Nu cumva era aceasta...
    Dar nu. Să nu exulte. Henry auzi un grohăit profund când persoana care căzuse se ridică şi-şi reluă mersul. Nu avu decât un singur lucru de făcut şi Henry îl făcu. Se întinse la loc pe spate pe banchetă, îşi puse mâinile lui Duddits iarăşi în jurul lui (atât de bine cât putu) şi făcu pe mortul. Nu credea că exista o şansă prea mare să funcţioneze cacealmaua asta. Băieţii răi trecuseră pe acolo la plecare - evident, când el încă era în viaţă - dar atunci trebuie să fi fost într-o grabă vecină cu fulgerul. Acum vor fi mult mai puţin dispuşi să se lase prostiţi de câteva găuri de gloanţe, de nişte cioburi de sticlă şi de sângele scurs din ultima hemoragie a sărmanului de Duddits.
    Henry auzi zgomot moale de paşi în zăpadă. Doar o pereche, judecând după zgomotul scos. Probabil ai infamului de Kurtz. Ultimul supravieţuitor. Se apropia întunericul. Moartea de după-amiază. Nu mai era prietenul lui vechi - acum nu făcea decât să se prefacă mort - dar apropiindu-se chiar şi aşa.
    Henry închise ochii... aşteptă...
    Paşii trecură de Humvee fără să încetinească.

                                                      31.

                                     Țelul strategic al lui Freddy Johnson era, pentru acum, în acelaşi timp extrem de practic şi calculat pe un termen extrem de scurt: voia să întoarcă blestematul acela de Hummer înapoi pe drum fără să rămână blocat. Dacă reuşea să facă asta, voia să treacă de spărtura din East Street (unde se împotmolise Subaru-ul pe care-l urmărise Owen) fără să rămână el însuşi împotmolit. Dacă reuşea să ajungă la drumul de acces, poate că-şi va lărgi puţin orizontul percepţiei. Gândul la Mass Pike îl preocupă pentru scurt timp când deschise portiera Hummer-ului şefului şi când se urcă la volan. America de Vest era mare mergând în josul Interstatalei 90. Existau multe ascunzişuri.
    Putoarea de băşini stătute şi de alcool etilic îl lovi asemenea unei palme când închise portiera. Pearly! Blestematul de Pearly! Luat de val, uitase cu totul de futangiul ăsta mic.
    Freddy se întoarse, înălţă carabina... dar Pearly tot nu-şi revenise în simţiri. Nu mai era nevoie să strice un alt glonţ. Îl putea pur şi simplu arunca în zăpadă. Dacă avea noroc, va muri îngheţat fără ca măcar să se trezească. Va muri el şi micuţa lui progeni...
    Pearly nu dormea, însă. Nu era inconştient. Nu era nici măcar în comă. Pearly era mort. Şi era... scofâlcit, cumva. Aproape mumifiat. Obrajii îi erau supţi, cavernoşi, ridaţi. Găvanele ochilor erau crevase adânci, ca şi când, în spatele vălului subţire al pleoapelor lui închise, bulbii oculari căzuseră în ceea ce acum era o găleată goală. Şi era ciudat înclinat spre uşa pasagerului, cu un picior ridicat, aproape încrucişat peste celălalt. Ca şi când ar fi murit încercând să scoată mereu populara băşină înăbuşită pe-o parte. Pantalonii de la salopetă îi erau acum întunecaţi, culorile estompate erau acum noroioase, iar bancheta era udă sub el. Falangele petei întinse spre Freddy erau roşii.
    - Ce dra...
    Dinspre bancheta din spate se ridică zarvă de sunete care-ţi spărgeau timpanele; era ca şi când ai asculta un casetofon al cărui volum fusese ridicat rapid la putere maximă. Freddy observă mişcare cu colţul ochiului drept. O creatură incredibilă apăru în oglinda retrovizoare. Îi smulse urechea lui Freddy şi apoi se avântă asupra obrazului, pătrunse până în gura lui şi se prinse de mandibula lui la nivelul gingiei interioare de jos. După aceea, nevăstuica de căcat a lui Archie Perlmutter sfârtecă jumătate din faţa lui Freddy aşa cum ar rupe un om înfometat pulpa de la un pui de găină.
    Freddy ţipă şi-şi descărcă arma în uşa pasagerului. Ridică un braţ şi încercă să înlăture vietatea; degetele îi alunecară pe pielea ei vâscoasă de nou-născut. Nevăstuica se retrase, îşi lăsă capul pe spate şi înghiţi ceea ce sfârtecase aşa cum ar înghiţi un papagal o bucată de carne crudă. Freddy căută pe dibuite după mânerul portierei din partea sa şi-l găsi, dar, înainte să-l poată trage, vietatea atacă din nou, de data aceasta înfundându-şi gura în carnea fibroasă de acolo de unde se întâlnea gâtul lui Freddy cu umărul. Ţâşni un jet consistent de sânge când i se deschise vena jugulară; ajunse până pe plafoniera Humvee-ului, apoi începu să picure de acolo asemenea unei ploi roşii.
    Picioarele lui Freddy se zvârcoliră, lovind frâna mare a Humvee-ului cu bătăi rapide. Creatura de pe bancheta din spate se retrase din nou, păru să stea pe gânduri, apoi se târî şerpeşte peste umărul lui Freddy. Îi ateriză în poală.
    Freddy mai ţipă o dată când nevăstuica îi smulse instalaţia... după aceea, nu mai ţipă deloc.

                                                              32.

                                  Henry ședea ghemuit  pe bancheta din spate a celuilalt Humvee, privind cum silueta din autovehiculul parcat în spatele lui se smucea în faţă şi-n spate la volan. Pe Henry îl bucura căderea abundentă de zăpadă, la fel de tare îl bucură şi sângele care ţâşni în sus, lovind parbrizul celuilalt Humvee, obturând parţial priveliştea.
    Vedea destul de bine şi aşa.
    În cele din urmă, silueta din spatele volanului încetă să se mai mişte şi căzu pe-o parte. O umbră mare se ridică deasupra lui, părând să se bucure de victorie. Henry ştia ce este; văzuse una asemănătoare pe patul lui Jonesy la Bivuac. Un lucru pe care îl putea vedea era geamul spart al Humvee-ului care-i urmărise. Se îndoia că vietatea poseda prea multă inteligenţă, dar cât de mult îi lua oare ca să conştientizeze curentul de aer proaspăt?
    Nu le place recele. Le omoară.
    Da, chiar aşa era. Dar Henry nu avea nicio intenţie să se mărginească la atât, şi nu doar pentru că era atât de aproape bazinul încât auzea apa clipocind printre pietre.
    Ceva ajunsese la o datorie extrem de mare şi doar el mai rămăsese să-i ducă nota de plată. Răzbunarea-i o curvă, aşa cum spusese Jonesy atât de des, şi vremea răzbunării venise.
    Se aplecă peste scaun. Nicio armă. Se aplecă şi mai tare şi deschise compartimentul pentru mănuşi. Nimic înăuntru decât un amalgam de rapoarte, de chitanţe pentru benzină şi o carte în ediţie de buzunar ferfeniţită, intitulată Cum să fii propriul tău cel mai bun prieten.
    Henry deschise uşa, ieşi în ninsoare... şi picioarele zburară imediat de sub el.
    Ateriză pe fund cu o bufnitură şi-şi zgârie spatele de apărătoarele înalte pentru roţi ale Hummer-ului. Trage-mi-o, Freddy. Se ridică, alunecă din nou, se prinse de partea de sus a portierei deschise şi, de data aceasta, reuşi să-şi păstreze echilibrul.
    Îşi târşâi picioarele până în spatele maşinii în care venise până aici, fără să-şi dezlipească ochii de la geamănul ei parcat în spate. Încă mai vedea vietatea înăuntru, mişcându-se cu agitaţie, mâncând din şofer.
    - Rămâi pe loc, frumoaso, spuse Henry şi începu să râdă. Râsetul părea nebunesc ca dracu', dar asta nu-l opri să mai râdă. Fă câteva ouă. Eu sunt îmblânzitorul de ouă, la urma urmei. Prietenosul tău îmblânzitor de ouă din cartier. Sau ce zici de un exemplar din Cum să fii propriul tău cel mai bun prieten? Am unul.
    Râdea acum atât de tare că de-abia putea vorbi. Aluneca în zăpada moale şi înşelătoare asemenea unui puşti ieşit de la şcoală şi pornit spre cel mai apropiat deal pentru săniuş. Se ţinea cât de tare putea de marginea Hummer-ului, doar că nu prea aveai de ce te ţine o dată ce lăsai portierele în spate. Se uita la vietate cum se mişcă şi se învârte... apoi nu o mai putu vedea. Oh-oh. Unde dracu dispăruse?
    Într-unul din filmele prosteşti ale lui Jonesy acum e momentul când ar începe muzica aceea înfricoşătoare, gândi Henry.
    Atacul nevăstuicilor de căcat ucigaşe.
    Asta-l făcu din nou să râdă.
    Ajunsese acum în spatele maşinii. Exista un buton pe care trebuia să-l apeşi ca să deschizi luneta... doar dacă, desigur, nu era încuiată. Probabil că nu era, totuşi. Nu pe acolo intrase Owen pe bancheta din spate? Henry nu-şi amintea. Nu-şi amintea pentru nimic în lume. În mod vădit nu era propriul său cel mai bun prieten.
    Încă râzând cotcodăcit, lacrimi proaspete curgându-i din ochi, apăsă butonul şi luneta se deschise. Henry o ridică până sus şi se uită înăuntru. Arme, slavă Cerului. Carabine asemenea celei pe care o luase Owen cu el în ultima lui misiune de patrulare.
    Henry luă una şi o examină. Siguranţa, pusă. Selectorul, verificat. Cartuşiera însemnată ARMATA S.U.A. CAL 5,56 CAR 120, verificată.
    - Atât de simplă că şi un birum ar putea-o mânui, spuse Henry şi mai râse o tură.
    Se aplecă, ţinându-se de stomac şi petrecându-şi cureaua armei pe după gât, încercând să nu mai cadă la pământ. Îl dureau picioarele, îl durea spatele, îl durea inima mai mult ca orice... şi, totuşi, el continuă să râdă. El era îmblânzitorul de ouă, el era îmblânzitorul de ouă, el era hiena care râde.
    Merse spre portiera şoferului de la Humvee-ul lui Kurtz cu arma ridicată (cu siguranţa mutată în ceea ce spera cu toată inima să fie poziţia dezactivat), în cap cântându-i o muzică înfricoşătoare, dar încă râzând. Iată supapa pentru alimentare cu benzină; pe asta n-o puteai trece cu vederea. Dar unde era Gamera, Teroarea de Dincolo de Spaţiu?
    Ca şi când i-ar fi auzit gândul - şi, îşi dădu Henry seama, acest lucru era perfect posibil - nevăstuica sări cu capul înainte în geamul din spate. În cel care, din fericire, nu era spart. Capul ei era murdar de sânge, păr şi bucăţi de carne. Ochii ei fioroşi se holbară în ochii lui Henry. Ştia că avea o cale de ieşire, un tunel de evadare? Poate. Şi poate că ştia că, să se folosească de el, ar însemna foarte probabil o moarte rapidă.
    Îşi dezgoli dinţii.
    Henry Devlin, care câştigase cândva Premiul pentru Înţelegere Empatică al Asociaţiei Americane de Psihiatrie, pentru un articol de opinie din New York Times intitulat „Sfârşitul urii", şi-i dezgoli şi el ca răspuns. Îl făcu să se simtă bine. Apoi îi arătă degetul mijlociu. Pentru Beaver. Şi pentru Pete. Şi acest gest îl făcu să se simtă bine.
    Când înălţă carabina, nevăstuica - proastă, poate, dar nu incredibil de proastă - dispăru din faţa lui. Nici o problemă; Henry nu avusese deloc intenţia să tragă prin geam. Îi plăcea, totuşi, gândul că vietatea era jos pe podea.
    Stai cât mai aproape de benzină vrei, iubire, gândi el. Mută cu degetul selectorul de la carabină pe foc automat şi trase o rafală lungă în rezervor.
    Detunătura armei fu asurzitoare. O gaură enormă şi franjurită apăru acolo unde fusese supapa pentru alimentare cu benzină, dar pentru o clipă nu se întâmplă nimic altceva.
   Ca să vezi cât de adevărată e versiunea Hollywoodiană în privinţa manevrei ăsteia, gândi Henry, apoi auzi un sunet de şoaptă răguşită, ridicându-se până la un şuierat gutural. Făcu doi paşi în spate şi picioarele alunecară de sub el. Căzătura de data aceasta foarte probabil îi salvă vederea şi poate chiar viaţa. Partea din spate a Humvee-ului lui Kurtz explodă doar o secundă după aceea, focul ţâşnind de sub maşină în petale mari şi galbene. Cauciucurile roţilor din spate săriră de pe zăpadă.
    Cioburi de sticlă zburară prin aerul amestecat cu zăpadă, toate trecând peste capul lui Henry. Apoi îl izbi căldura şi se târî mai departe cu rapiditate, trăgând carabina de curea şi râzând bezmetic. Fu o a doua explozie şi aerul fu umplut de cârcei rotitor de şrapnel.
    Henry se ridică în picioare cum ar urca cineva o scară din lemn, folosindu-se de crengile de jos ale unui copac din apropiere ca să se tragă. Rămase în picioare, gâfâind şi râzând, picioarele durându-l, spatele durându-l, gâtul părându-i-se întins.
    Toată jumătatea din spate a Humvee-ului lui Kurtz era năpădită de flăcări. Auzea vietatea dinăuntru chiţăind furioasă în timp ce ardea.
    Merse într-un cerc larg spre partea dreaptă a Humvee-ului cuprins de flăcări şi ţinti carabina spre geamul spart. Rămase acolo pentru o clipă, încruntându-se, apoi îşi dădu seama de ce i se părea atât de prostesc ceea ce făcea acum.
    Toate geamurile Humvee-ului erau acum sparte; tot ceea ce era sticlă, mai puţin parbrizul. Începu din nou să râdă. Ce tâmpit putea fi! Ce tâmpit notoriu!
    Prin iadul de flăcări din cabina Humvee-ului, Henry putea vedea nevăstuica clătinându-se înainte şi înapoi asemenea unui beţiv. Câte gloanţe îi mai rămăseseră în cartuşieră în caz că blestemata aceea de vietate ar ieşi într-adevăr afară? Cincizeci? Douăzeci? Cinci? Atâtea câte erau, trebuia să-i ajungă. Nu voia să rişte să se retragă la Humvee-ul lui Owen pentru o altă cartuşieră.
    Dar vietatea nu ieşi din maşină.
    Henry rămase de gardă pentru cinci minute, apoi lungi perioada la zece.
    Ninsoarea cădea şi Humvee-ul ardea, vărsând fum negru spre cerul alb. Henry rămase acolo gândindu-se la Parada de Zilele Oraşului Derry, la formaţia Gary U.S. Bonds cântând „New Orleans" şi iată că vine un bărbat înalt pe catalige, iată că vine legendarul cowboy şi cât de entuziasmat mai fusese Duddits, cum mai sărise el de bucurie.
    Gândindu-se la Pete stând în faţa ŞGD, cu mâinile căuş la gură, prefăcându-se că fumează, aşteptându-i pe ei. Pete, al cărui plan fusese să conducă prima expediţie cu oameni pe Marte a NASA. Gândindu-se la Beaver şi la jacheta lui a la Fonzie, Beav şi scobitorile lui, Beav cântându-i lui Duddits „Vis de-argint e a copilului bărcuţă". Beav îmbrăţişându-l pe Jonesy la nunta lui Jonesy şi spunând că Jonesy trebuie să fie fericit, că trebuie să fie fericit pentru fiecare dintre ei.
    Jonesy.
    Când Henry fu absolut convins că nevăstuica murise - fusese incinerată - porni în susul potecii să vadă dacă mai trăia Jonesy. Nu-şi punea prea multe speranţe în asta... dar descoperi că nici nu renunţase cu totul să mai spere.

                                                             33.

                                  Doar durerea îl mai lega pe Jonesy de lumea exterioară şi, la început, crezu că bărbatul speriat, cu obrajii căniţi de funingine care stătea îngenuncheat lângă el făcea parte dintr-un vis sau că era un ultim puseu al imaginaţiei sale. Fiindcă bărbatul părea să fie Henry.
    - Jonesy? Hei, Jonesy, eşti acolo? Henry pocni din degete în faţa ochilor lui Jonesy. Pământul către Jonesy.
    - Henry, tu eşti? Tu eşti cu adevărat?
    - Eu sunt, spuse Henry.
    Se uită la câinele încă prins în crăpătura din vârful Puţului 12, apoi se uită din nou la Jonesy. Dădu la o parte părul transpirat de pe fruntea lui Jonesy cu o tandreţe de nedescris.
    - Omule, ţi-a luat..., începu Jonesy, apoi lumea se undui. Îşi închise ochii, se concentră din greu, apoi îi deschise la loc. ... ţi-a luat destul de mult să te întorci de la magazin. Ţi-ai amintit să iei şi pâine?
    - Mda, dar am pierdut carnea pentru hot-doguri.
    - Ce porcărie nenorocită! Jonesy trase prelung şi sacadat aer în piept. Data viitoare o să merg eu însumi.
    - Pupă-mi aşezătoarea, amice, spuse Henry, iar Jonesy alunecă în întuneric zâmbind.

                                                     EPILOG
                                               ZIUA MUNCII

                      S-a mai dus o vară pe gârlă, gândi Henry.
    Totuși, nu era nimic trist la acest gând; vara fusese plăcută, şi la fel va fi şi toamna. Anul acesta nu va vâna şi va avea parte, fără îndoială, de ocazionala vizită din partea noului său prieten din cadrul armatei (noul lui prieten din cadrul armatei voia să se asigure înainte de orice că nu-i creştea nici un fel de floră roşie pe piele), dar toamna va fi plăcută chiar şi aşa. Aer răcoros, zile luminoase, nopţi lungi.
    Uneori, în orele de după miezul nopţii, vechiul prieten al lui Henry încă-i făcea vizite, dar, când se întâmpla asta, Henry pur şi simplu rămânea în biroul de la etaj cu o carte în poală şi aştepta ca el să dispară. În cele din urmă, întotdeauna dispărea. În cele din urmă, soarele întotdeauna răsărea. Somnul de care nu aveai parte într-o noapte venea uneori în următoarea, şi atunci venea asemenea unei iubite. Acesta era un lucru pe care-l învăţase din ultimul noiembrie încoace.
    Bea bere pe veranda casei de vacanţă a lui Jonesy şi a Cariei din Ware, cea de pe malul lacului Pepper. Partea de sud a Bazinului Quabbin se afla la vreo şase kilometri nord de locul unde şedea el. şi East Street la fel, desigur.
    Mâna în care ţinea doza de Coors nu avea decât trei degete. Pe celelalte două le pierduse din cauza degerăturii, căpătată poate atunci când schiase pe Deep Cut Road dinspre Bivuac, poate atunci când îl târâse pe Jonesy înapoi la rămăşiţele Humvee-ului pe o targă încropită. Toamna trecută fusese perioada lui de târât oameni prin zăpadă, se părea, şi rezultatele fuseseră diverse.
    Lângă îngusta bucată de plajă, Carla Jonesy avea grijă de carnea de pe grătar.
    Noel, bebeluşul, se juca în jurul mesei pentru picnic din stânga ei, scutecul lui atârnând la pământ. Scutura vesel într-o mână o bucată arsă de carne pentru hot doguri. Ceilalţi trei copii din familia Jones, variind în vârstă de la unsprezece la trei ani, se aflau în apă, stropindu-se şi strigând unul la celălalt. Henry bănuia că există ceva adevăr în porunca aceea biblică prin care ţi se cerea să creşti şi să te înmulţeşti, dar se părea că Jonesy şi Carla o respectaseră mult prea riguros.
    În spatele lui, uşa cu plasă împotriva ţânţarilor se lovi uşor. Ieşi Jonesy, aducând un recipient cu bere la gheaţă. Cu şoldul n-o ducea foarte rău; de data aceasta, doctorul spusese pur şi simplu la dracu' cu materialul din fabricaţie şi înlocuise întreg mecanismul cu oţel şi teflon. S-ar fi ajuns acolo oricum, îi spusese doctorul lui Jonesy, dar, dacă ai fi fost puţin mai grijuliu, Mare Şef, ai mai fi putut stoarce alţi cinci ani din ăsta vechi. Operaţia îi fusese făcută în februarie, la scurt timp după ce „vacanţa" de şase săptămâni a lui Henry şi a lui Jonesy petrecută alături de agenţii de contraspionaj ai armatei şi alături de cei de la PsyOp se sfârşise.
    Cei de la armată se oferiseră să-i plătească operaţia de înlocuire a şoldului din buzunarul Unchiului Sam - un fel de coda al interogatoriului lor - dar Jonesy îi refuzase cu mulţumiri, spunând că n-ar vrea să-l văduvească pe ortopedistul lui de această muncă sau agenţia de asigurări medicale de plata facturii.
    Pe atunci, tot ce-şi doriseră amândoi fusese să plece din Wyoming.
    Apartamentele fuseseră frumoase (dacă te puteai obişnui să trăieşti sub pământ, desigur), mâncarea era de patru stele (Jonesy se îngrăşase patru kilograme jumătate, Henry aproape nouă), iar filmele erau întotdeauna avanpremiere. Atmosfera însă aducea doar puţin cam mult aminte de dr. Strangelove. Pentru Henry, acele şase săptămâni fuseseră infinit mai rele decât fuseseră pentru Jonesy. Jonesy suferea, dar în mare parte datorită şoldului dislocat; amintirile de când împărţise corpul cu Dl Cenuşiu se estompaseră până ce ajunseseră la consistenţa unor vise într-un răstim extrem de scurt.
    Amintirile lui Henry, pe de altă parte, nu făcuseră decât să se întărească. Acelea cu privire la grajd erau cele mai rele. Cei care-i studiau fuseseră înţelegători, nici urmă de vreun Kurtz printre ei, dar Henry nu-şi putea înfrâna gândurile să nu zboare la Bill, şi la Marsha, şi la Darren Chiles, domnul Joint-Monstru-din-Newton. Aceştia îl vizitau destul de des în vise.
    La fel şi Owen Underhill.
    - Întăriri, spuse Jonesy, aşezând recipientul cu bere jos. Se lăsă apoi în şezlongul împletit de lângă Henry cu un mormăit şi o grimasă.
    - Încă una şi gata, spuse Henry. Cam peste o oră trebuie să mă întorc cu maşina la Portland şi nu vreau să-mi fie suspendat carnetul.
    - Rămâi peste noapte, spuse Jonesy, uitându-se la Noel. Bebeluşul se răsturnase pe iarbă sub masa pentru picnic şi acum părea concentrat să-şi introducă în buric rămăşiţele hot dogului.
    - Să asist la încercările copiilor tăi de-a te convinge să-i laşi să stea treji până după miezul nopţii? întrebă Henry. Să-mi iau porţia de filme de groază regizate de Mario Bava?
    - Mi-am cam pierdut apetitul pentru peliculele astea, spuse Jonesy. În seara asta ţinem un festival dedicat lui Kevin Costner, începând cu The Bodyguard.
    - Parcă ai spus că nu e vorba de-un film de groază.
    - Deşteptule. Apoi ridică din umeri, rânjind. Cum vrei tu.
    Henry ridică doza de bere.
    - Pentru prietenii absenţi.
    Jonesy ridică şi el doza.
    - Prieteni absenţi.
    Ciocniră dozele şi băură.
    - Cum e Roberta? întrebă Jonesy.
    Henry zâmbi.
     - Se descurcă foarte bine. Am avut îndoieli în privinţa asta la înmormântare...
    Jonesy dădu înţelegător din cap. La înmormântarea lui Duddits stătuseră de-o parte şi de alta a ei şi ăsta fusese un lucru bine gândit, fiindcă Roberta de-abia se putuse ţine singură pe picioare.
    - ... dar acum îşi revine în forţă. Zice că vrea să deschidă un magazin meşteşugăresc. Cred că-i o idee bună. Sigur că-i simte lipsa. După moartea lui Alfie, Duds a fost toată viaţa ei.
    - A fost şi viaţa noastră, spuse Jonesy.
    - Da. Presupun că aşa a fost.
    - Mă simt atât de prost pentru felul în care l-am lăsat singur atâţia ani. Vreau să spun, avea leucemie, iar noi nici măcar n-am ştiut.
    - Sigur că am ştiut, spuse Henry.
    Jonesy se uită la el cu sprâncenele ridicate.
    - Hei, Henry! strigă Carla. Cum vrei să fie burger-ul tău?
    - Gătit! strigă el ca răspuns.
    - Aşa-l voi face, sire. Vrei să fii un scump şi să te ocupi puţin de copil? Hot dogul ăla se transformă repede într-un câine murdar. Ia-l de la el şi dă-i-l lui taică-său.
    Henry coborî scările, îl pescui pe Noel de sub masă şi veni cu el înapoi spre verandă.
    - Ennie! strigă Noel vesel. Avea acum optsprezece luni.
    Henry se opri, simţind un fior străbătându-i spinarea. Parcă fusese străpuns de-o fantomă.
    - Mâ'că, Ennie! Mâ'că!
    Noel îl lovi uşor peste nas pe Henry cu dirt-dog-ul ca să sublinieze ideea exprimată.
    - Aştept burger-ul meu, mulţumesc, spuse el şi continuă să meargă.
    - No mâ'ci a'ta?
    - Ennie mâ'că papa lui, iubiţel. Dar poate că ar fi mai bine să-mi dai mie chestia aia scârboasă. Îţi dau alta imediat ce vor fi gata toate.
    Scoase dirt-dog-ul din mâna micuţă a lui Noel, apoi îl aşeză în poala lui Jonesy şi-şi reluă locul. Pe când termină Jonesy de şters muştarul şi ketchup-ul din buricul fiului lui, puştiul aproape adormise.
    - Ce-ai vrut să spui cu „sigur că am ştiut"? întrebă Jonesy.
    - Ah, Jonesy, haide. Poate că l-am părăsit, sau am încercat să facem asta, dar tu crezi că Duddits ne-a părăsit pe noi? După toate câte s-au întâmplat, chiar crezi asta?
    Foarte încet, Jonesy scutură din cap.
    - În parte s-a datorat faptului că ne-am maturizat - ne-am îndepărtat - dar în parte s-a datorat chestiei cu Richie Grenadeau. Aceea a acţionat asupra noastră cum a acţionat chestia cu platoul soţilor Rapeloew asupra lui Owen Underhill.
    Jonesy nu trebui să întrebe la ce bătea Henry; în Wyoming, avuseseră tot timpul din lume să-şi povestească unul altuia felia lui din poveste.
    - Există un poem vechi despre un bărbat care încearcă să-l depăşească pe Dumnezeu, spuse Henry. „Copoiul Raiului" se cheamă. Duddits n-a fost Dumnezeu - Doamne fereşte - dar a fost copoiul nostru. Noi am fugit atât de repede şi atât de departe cât am putut, dar...
    - N-am putut scăpa niciodată cu fuga de capcana pentru vise, nu-i aşa? spuse Jonesy. Niciunul dintre noi n-a putut. Atunci au venit ei. Birumii. Spori prosteşti dintr-o navetă spaţială construită de o altă rasă. Asta au fost? Asta e tot ce-au fost?
    - Nu cred că vom şti vreodată. Am primit răspuns la o singură întrebare toamna trecută. Timp de secole ne-am uitat la stele şi ne-am întrebat dacă suntem singuri în univers. Ei bine, acum ştim că nu suntem. Mare brânză, hă? Gerritsen... ţi-aminteşti de Gerritsen?
    Jonesy aprobă din cap. Sigur că-şi amintea de Terry Gearritsen. Psiholog în marina militară, conducătorul echipei de cercetare de la Wyoming, glumind mereu despre cât de tipic era faptul că Unchiul Sammy l-a încartiruit într-un loc unde cea mai apropiată sursă de apă era heleşteul pentru vaci al lui Lars Kilborn. Gerritsen şi cu Henry erau apropiaţi - nu tocmai prieteni, doar pentru că situaţia nu prea permitea acest lucru. Jonesy şi Henry fuseseră trataţi bine în Wyoming, dar nu fuseseră musafiri.
    Totuşi, Henry Devlin şi cu Terry Gerritsen erau colegi pe plan profesional şi astfel de lucruri făceau diferenţa.
    - Gerritsen începuse prin a face presupunerea că două întrebări primiseră răspuns: că nu suntem singuri în univers şi că nu suntem singurele fiinţe inteligente din univers. Am muncit din greu să-l conving că acel al doilea postulat se bazează pe-o logică falsă, că e o casă construită pe nisip. Nu cred că am reuşit pe de-a-ntregul să-l fac să înţeleagă, dar se poate să fi aruncat sămânţa îndoielii, cel puţin. Ar putea fi orice birumii, dar nu sunt constructori de nave spaţiale, iar rasa care a construit navele s-ar putea să fi dispărut.
    - Dl Cenuşiu nu era prost.
    - Nu o dată ce-a intrat în mintea ta, cu asta sunt de acord. Dl Cenuşiu ai fost tu, Jonesy. Ţi-a furat sentimentele, amintirile, pofta ta pentru şuncă...
    - N-o mai pot mânca acum.
    - Nu mă surprinde. Ţi-a furat, de asemenea, şi personalitatea. Asta înseamnă şi toanele subconştiente. Orice ar fi în tine care gustă filmele de groază ale lui Mario Bava şi westernurile lui Sergio Leone, orice ar fi care se eliberează prin teamă şi violenţă. .. omule, Dl Cenuşiu iubea porcăriile astea. Şi de ce nu le-ar fi iubit? Acestea sunt uneltele primitive ale supravieţuirii. Ca ultimul reprezentant al speciei sale într-un mediu ostil, s-a folosit de orice unealtă blestemată care i-a căzut în mână.
   - Prostii.
    Dezgustul lui Jonesy faţă de această idee se citea limpede pe faţa lui.
    - Nu-i aşa. La Bivuac ai văzut ceea ce te aşteptai să vezi, adică un extraterestru gen Dosarele-X-liniuţă-Întălnire de gradul trei. Ai inhalat birusul... nu mă îndoiesc că a existat măcar atâta contact fizic... dar ai fost complet imun la atacul lui. La fel cum, ştim noi acum, cel puţin cincizeci la sută din rasa umană pare să fie. Ce ai contractat tu a fost o intenţie... un fel de imperativ orb. Futu-i, nu există un cuvânt pentru aşa ceva, fiindcă nu există niciun cuvânt pentru a-i defini pe ei. Dar cred că a intrat în tine fiindcă tu ai crezut că e acolo.
    - Vrei să-mi spui, zise Jonesy, uitându-se la Henry peste capul fiului său adormit, că aproape am distrus rasa umană fiindcă am avut o sarcină istericoidă?
    - O, nu, spuse Henry. Dacă asta ar fi fost tot, s-ar fi spulberat repede. N-ar fi evoluat la un stadiu mai avansat decât acela de... fugă. Dar, în tine, ideea cu Dl Cenuşiu s-a lipit ca musca într-o pânză de păianjen.
    - S-a lipit în capcana pentru vise.
    - Da.
    Căzură în tăcere. Curând, Carla îi va chema şi vor mânca hot dog şi hamburger, salată de cartofi şi pepene verde, sub scutul albastru al cerului infinit şi permeabil.
    - Eşti gata să spui că totul a fost o coincidenţă? întrebă Jonesy. Că pur şi simplu s-a întâmplat să cadă pe pământ în regiunea Jefferson şi că eu pur şi simplu s-a întâmplat să fiu acolo? Şi nu numai eu. Tu, şi Pete, şi Beav. Plus Duddits, la doar vreo trei sute de kilometri spre sud, să nu uiţi asta. Fiindcă Duddits ne-a ţinut la un loc.
    - Duddits a fost întotdeauna o sabie cu două tăişuri, spuse Henry. Josie Rinkenhauer pe una - Duddits găsitorul, Duddits salvatorul. Richie Grenadeau pe cealaltă - Duddits ucigaşul. Doar că Duddits a avut nevoie ca noi să-l ajutăm să omoare. Sunt sigur de asta. Noi eram cei cu stratul profund subconştient. Noi l-am alimentat cu ură şi teamă - teamă că Richie într-adevăr ne va prinde, aşa cum a promis că va face. Noi am avut mereu o parte mai întunecată ca Duddits. Ideea lui asupra răului era să numeri jetoanele de-a-ndoaselea, iar asta o făcea mai mult în spiritul distracţiei decât pentru altceva. Totuşi...îţi aminteşti atunci când Pete i-a tras lui Duddits căciula peste ochi şi Duds a intrat cu capul în perete?
    Jonesy îşi amintea vag. În faţa magazinului universal se întâmplase. Când fuseseră tineri şi când magazinul universal era cel mai select loc unde puteai merge.
    Acelaşi rahat, altă zi.
    - Pentru destul de multă vreme după aceea, Pete a pierdut de oricâte ori jucam jocul Duddits. Duddits întotdeauna îl număra de-a-ndoaselea şi niciunul dintre noi nu ne-am prins. Probabil am crezu că e doar o coincidenţă, dar, în lumina tuturor lucrurilor pe care le ştiu acum, înclin să mă îndoiesc.
    - Crezi că până şi Duddits ştia că răzbunarea-i o curvă?
    - A învăţat-o de la noi, Jonesy.
    - Duddits i-a oferit D-lui Cenuşiu echilibrul său. Echilibrul său mental.
    - Mda, dar ţi-a mai dat şi ţie o fortăreaţă - un loc unde să te ascunzi de Dl Cenuşiu. Să nu uiţi asta.
    Nu, gândi Jonesy, nu va uita niciodată asta.
    - Totul în ceea ce ne priveşte a început cu Duddits, spuse Henry. Am avut ciudăţenii fiecare, Jonesy, de când l-am cunoscut pe el. Ştii că am dreptate. Chestiile cu Richie Grenadeau au fost doar vârful de aisberg, cele care au ieşit în evidenţă. Dacă te uiţi înapoi la viaţa ta, o să observi şi alte lucruri. Sunt sigur de asta.
    - Defuniak, murmură Jonesy.
    - Ce-ai spus?
    - Puştiul pe care l-am prins copiind chiar înainte de accident. L-am prins chiar dacă n-am fost acolo în ziua în care s-a ţinut examenul.
    - Vezi? Dar, într-un sfârşit, Duddits a fost cel care l-a învins pe fiul ăla de căţea cenuşiu. Îţi mai spun un lucru: cred că Duddits mi-a salvat viaţa la capătul lui East Street. Cred că e foarte posibil ca atunci când Kurtz s-a aplecat peste geam şi s-a uitat pe bancheta din spate a Humvee-ului la noi - de prima dată, despre asta vorbesc - a existat un Duddits micuţ în mintea lui care-i spunea: „Nu-ţi face griji, vulpe bătrână, continuă-ţi de făcut treburile, sunt morţi."
    Jonesy însă nu-şi abandonase gândul de dinainte.
    - Şi trebuie ca noi să credem faptul că birumul a intrat în legătură cu noi - cu noi, dintre toţi oamenii lumii - a fost o simplă coincidenţă? Fiindcă asta credea Gerritsen. N-a spus-o niciodată folosind atâtea cuvinte, dar opinia lui asupra problemei a fost suficient de clară.
    - De ce nu? Sunt şi oameni de ştiinţă, bărbaţi inteligenţi ca Stephen Jay Gould, care cred că propria noastră specie există graţie unui lanţ chiar mai lung şi mai improbabil de coincidenţe.
    - Asta crezi tu?
    Henry îşi ridică mâinile. Nu ştia cum să dea un răspuns fără să-l invoce pe Dumnezeu, care-şi făcuse din nou loc în viaţa lui în aceste câteva ultime luni. Pe uşa din dos, se dovedise, şi în crucea atâtor nopţi nedormite. Dar chiar trebuia să invoci acest vechi deus ex machina ca să faci lumină în povestea asta?
    - Ceea ce cred eu e că Duddits suntem noi, Jonesy. L'enfant c'est moi... toi... tout le monde. Rase, specii, genuri; game, set şi meci. Noi suntem însumaţi Duddits, şi toate aspiraţiile noastre nobile se reduc la nimic altceva decât să nu pierdem din vedere sufertaşul galben şi să învăţăm să ne încălţăm cum trebuie - a'uţ e, a'uţ di'as. Acţiunile noastre cele mai răuvoitoare, într-un sens cosmic, se reduc la nimic altceva decât să numărăm jetoanele cuiva, să le numărăm de-a-ndoaselea, scăzându-le, şi-apoi să facem pe proştii.
    Jonesy se uita la el cu fascinaţie.
    - Ce spui e fie înălţător, fie oribil. Nu-mi dau seama cum.
    - Şi nici nu contează.
    Jonesy se gândi la asta, apoi întrebă:
    - Dacă noi suntem Duddits, cine ne mai cântă nouă? Cine ne cântă de leagăn, cine ne ajută să adormim când suntem trişti şi speriaţi?
    - Oh, Dumnezeu încă se mai ocupă cu aşa ceva, spuse Henry şi-i veni să-şi tragă un şut.
    Poftim, îi ieşise pe gură în ciuda tuturor încercărilor lui.
    - Şi Dumnezeu a făcut acea ultimă nevăstuică să nu cadă în Puţul 12? Fiindcă, dacă vietatea aia ar fi ajuns în apă, Henry...
    Teoretic, ultima fusese nevăstuica ce incubase în Perlmutter, dar ideea rămânea şi era bună, era un fir de păr care nu trebuia despicat în patru.
    - Ar fi provocat necazuri, nu neg asta; pentru vreo doi ani, dacă să dărâme sau nu Fenway Park ar fi fost cea din urmă grijă a celor din Boston. Dar să ne distrugă? Nu prea cred. Eram ceva nou pentru ei. Dl Cenuşiu ştia asta; înregistrările alea cu tine sub hipnoză...
    - Nu vorbi despre alea.
    Jonesy le ascultase şi credea că aceea fusese cea mai mare greşeală pe care o făcuse în timpul şederii în Wyoming. Să se asculte pe el vorbind ca Dl Cenuşiu - să devină Dl Cenuşiu sub hipnoză profundă - fusese ca şi când ar fi ascultat o fantomă răuvoitoare. Au fost momente când credea că el e singurul bărbat de pe faţa pământului care înţelesese cu adevărat cum e să fii violat.
    - Unele lucruri e mai bine să le uiţi.
    - Scuze.
    Jonesy flutură din mână ca să spună că era în regulă - nicio problemă - dar pălise vizibil.
    - Tot ce vreau să spun e că, într-o măsură mai mică sau mai mare, suntem specii care trăiesc în capcana pentru vise. Urăsc felul în care sună asta, transcendentalism ieftin, zăngăne-n ureche ca o tinichea ordinară, dar nici pentru a exprima aşa ceva nu avem cuvintele necesare. S-ar putea să fie nevoie să inventăm unele în cele din urmă, dar, între timp, capcana pentru vise trebuie să ne ajungă.
    Henry se roti în scaun. Jonesy făcu la fel, schimbând puţin şi poziţia lui Noel în poala lui. O capcană pentru vise atârna deasupra uşii de intrare în căsuţa de vacanţă.
    I-o adusese Henry drept cadou de casă nouă, iar Jonesy îl atârnase imediat, asemenea unui ţăran catolic bătând în cuie un crucifix deasupra uşii căsuţei lui în vremuri ameninţate de vampiri.
    - Poate că pur şi simplu s-au simţit atraşi de tine, spuse Henry. Atraşi de noi. Aşa cum se întorc florile după soare sau cum se aşază în linie dreaptă pilitura de fier când simte atracţia unui magnet. Nu putem fi siguri, fiindcă birumii sunt atât de diferiţi de noi.
    - Or să se întoarcă?
    - Oh, da, spuse Henry. Ei sau alţii.
    Se uită în sus la cerul albastru al acestei zile de vară târzie. Undeva în depărtare, spre Bazinul Quabbin, un vultur strigă.
    - Cred că pe afirmaţia asta poţi lua licenţă. Dar nu astăzi.
    - Băieţi! strigă Carla. Prânzul e gata.
    Henry îl luă pe Noel de la Jonesy. Pentru o clipă, capetele lor se atinseră, ochii lor se atinseră şi se atinseră şi minţile lor - pentru o clipă văzură linia. Henry zâmbi.
    Jonesy zâmbi înapoi. Apoi coborâră scările şi traversară peluza umăr la umăr, Jonesy şchiopătând, Henry purtând în braţe copilul adormit, şi, în clipa aceea, întunericul exista doar în umbrele care veneau în urma lor prin iarbă.

    Lovell, Maine
    29 mai 2000

                                           SFÂRȘIT