O toaletă a la Liz Taylor, Rodica Ojog-Braşoveanu

............................................................................
                                   2-6

                  Răposații, uitați de decenii în albume de catifea cu colţuri de argint, zâmbeau iar pe ziduri de bloc nou, contemplând căpiaţi oameni a căror existenţă n-ar fi presimţit-o chiar dacă şi-ar fi închipuit că neamul nu li se va stinge niciodată.

    Mircescu puse inelul la loc, în cutiuţa de marochin roşu pe care literele de aur Valentin Rue de la Paix se desluşeau încă perfect.

    Momeala! Da, momeala ţinuse.
    - Am un inel de vânzare, domnule inginer. O adevărată piesă.
    Glasul lui Marian Dragu răsunase plin de uimire în receptor:

    - Ia te uită! Cum se face că vă adresaţi tocmai mie? Dintre toate calificativele cu care m-aţi dezmierdat, "escroc" a fost cel mai gingaş.

    - Sunteţi dintre puţinii în măsură să precizeze giuvaerul şi care poate oferi o sumă substanţială, nediluată de rate.

    - Perfect! Ce propuneţi?

    - Vă pot face o vizită sâmbătă?

    - Prefer să vin eu la dumneavoastră.

    - Regret, dar mi-e imposibil. E ultimul obiect de preţ al mamei şi nu ştie că am de gând să-l înstrăinez. Trebuie menajată.

    - Înţeleg. Rămâne atunci pe luni, să zicem.

    - Insist pentru sâmbătă, domnule Dragu. (Nevastă-sa îi comunicase că pleacă la Caracal, deci lucrurile se aranjau cum nu se poate mai bine.) Am nevoie stringentă de bani, până la sfârşitul acestei săptămâni.

    Alfred Mircescu puse inelul alături de o fiolă cu un lichid de un verde identic cu cel al smaragdului.

    "Coincidenţele destinului!" traduse Mircescu.

    Un frison care-i zgâlţâia tot trupul îl cuprindea la gândul că-şi va recupera comorile, cristelniţa brâncovenească, icoana veche de o mie de ani, Picasso-ul, desenul lui Toulouse-Lautrec... I-l făcuse cadou după operaţia reuşită o bătrână a cărei bunică, Elsa Filip, o aventurieră, colindase lumea împreună cu un taraf de lăutari. Cărbunele lui Lautrec o surprinsese la Moulin Rouge.

    Doar mâna lui genială ar fi putut reda mişcarea aceea îndrăzneaţă, de pasăre venită în picaj, a arcuşului. Elsa fusese desenată din spate, cu profilul abia schiţat rezemat de vioară. O capodoperă pe care n-ar fi schimbat-o cu nici unul din desenele lui Ingres.

    "Să-mi aduc aminte să iau sacul albastru. Intră totul acolo, şi nu atrage atenţia."

    I se făcu dintr-o dată foame şi părăsi odaia.

    În bucătărie, Laura Mircescu mânca fursecuri de ciocolată cu lapte. Îşi măsură fiul ironică.

    - Ce-a rămas cu asasinatul tău, Alfred? Urmăresc în fiecare zi decesele din gazetă cu sufletul la gură. Zău, prea îmi dai emoţii. A mon age, tu sais.

    Alfred Mircescu deschise hotărât frigiderul. Scoase untul şi un pate de ficat şi declară pe un ton care se voia indiferent:

    - Consultă-l pe cel de luni, dar nu înainte de a-ţi lua propranololul.

    - Luni?! De ce luni?

    - Pentru că duminică nu apare România liberă.

    - Tiens! Înseamnă că sâmbătă.

    - Exact. Sâmbătă.

    Bătrâna chicoti, dar nu comentă. Îşi muie buzele în cană, apoi, aducându-şi aminte, rosti pe un ton diurn:

    - Să nu uiţi de andive, Alfred.

    - Acum s-a închis. E ora două.

    - Bineînţeles că nu acum. Dar mâine să nu uiţi. Adăugă sarcastică: Sâmbătă s-ar putea să fii prea ocupat.

14.

                                   "Doamne! De-ar înceta odată! Simt că înnebunesc!"

    Octavian Nanu strângea pumnii de furie. Capul îl ţinea între două perne rezemate de braţele ridicate. Inutil! Trăncăneala leneşă a cucoanei Lucreţia spărgea zidurile încăperii, străpungea pânza pernelor, îi sfredelea burghiu urechile.
    Din pricina frigului, proprietăreasa încuiase celelalte odăi şi îşi primea acum prietenele în dormitor.
    - Da, draga mea, o potriveşti bine din făină cât cuprinde ştii, până se îngroaşă, ca la clătite.
    Nanu făcea eforturi disperate să n-o audă.
    "Sâmbătă! Mai am treizeci şi şase de ore... După aia, nu mă mai interesează nimic."
    Avu un râs care răsună ca un scâncet.
    "E ultima vineri pe care o trăieşti, tovarăşe inginer Dragu!"
    Încercă o voluptate specială gândind, ultima. Şi repetă cuvântul, de astă dată cu voce tare:
    - Ultima.
    - Taci! făcu dincolo coana Lucreţia ridicând un deget. Parcă zise ceva. Îî ? Mi s-o fi părut! Spui drept, n-am mai pomenit asemenea naţie de om şi slavă Domnului, n-am trecut nici eu prin lumea asta cu urechile astupate. Răposatul, după cum bine ştii, a fost grefier patruzeci de ani la raionul Tudor Vladimirescu, mă rog, cum îi zicea, şi auzea destule. Venea acasă şi tot povestea.
    - Dacă te deranjează, auzi Nanu glasul celeilalte o ştia, o cumătră cu multe şorţuri şi urechea din naştere în forma găurii de cheie de ce nu-i faci vânt?
    - Aia e, că nu mă deranjează, râse cucoana Lucreţia. Nici nu-l simt. Da' spune şi dumneata, coană Valerică! Stă la mine de aproape doi ani şi nu ştiu dacă a strănutat o sută de cuvinte. Omul, că-i necăjit, ori bucuros, tot mai sloboade un of! ori un ha, ha, ha! Spui drept, mi-e milă să-l dau afară. Când mă gândesc la el, parcă văd un câine fără de stăpân, amuşinând porţile în noapte aprigă de iarnă.
    "câine fără stăpân, repetă Octavian Nanu foindu-se în aşternutul prea fierbinte, umed ca un scutec, ca un chilot de baie îmbrăcat sub pantaloni înainte de a se fi uscat. Şi are dreptate!"
    Aşa se simţise după ce-l abandonase Cecilia. Îngrozitoare zile, săptămâni, luni.
    Se gândise la sinucidere, la crimă, simţea nevoia unui act disperat. O reîntâlnise după vreo cinci ani, tot zveltă, tot fâşneaţă, mereu cochetă dar în mod evident îmburghezită.
    Emana din întreaga ei făptură un sentiment de automulţumire, de suficienţă, de "m-am ajuns". Se cazase bine era căsătorită cu un colonel de aviaţie şi devenise extrem de importantă.
    - Eşti fericită?
    Se întâlniseră cu totul întâmplător în Piaţa Romană şi se lipiseră de ceasul de la Leonida ca să nu încurce circulaţia.
    - Dar, bineînţeles! Am doi copii. Vino într-o zi la noi, să ne vezi apartamentul, să-l cunoşti pe bărbatu-meu. Trebuie să-ţi spun că-i un om supercivilizat, ştie că ai existat în viaţa mea. În fond, de ce nu am rămâne prieteni?
    Nanu se crispase. Detesta stilul bărbatului nobil a cărei siguranţă de proprietar e travestită în înţelepciune cu mult sos de distincţie. Vezi romanele englezeşti: Lady Abigail şi Sir John s-au iubit în copilărie, au fost chiar logodiţi... Şi ce importanţă are? Hai să uităm fleacurile, suntem amici, marţea viitoare dejunăm la King.
    - Pe Dragu l-ai mai văzut?
    Cecilia îl măsură surprinsă.
    - Dragu?! Bag de seamă că ai rămas un caraghios. N-a însemnat niciodată nimic pentru mine.
    - Şi atunci? De ce m-ai părăsit?
    - Am realizat la timp că nu-mi poţi oferi nimic sau mă rog, foarte puţin din tot la ceea ce aspiram eu. Hai să lăsăm momentele dezagreabile! Spune-mi când vii să ne vezi. Uite, mie mi-ar conveni de pildă miercuri seara. Îţi explic unde stau, e foarte simplu.
    Nanu o ascultase cu un sfert de ureche. Intuia perfect cum avea să decurgă vizita, o etalare de multilaterală bunăstare: "Uite, covorul ăsta e manual, a costat atâtea mii de lei şi leul era leu", sufrageria, refuzată la export, dormitorul stil, uzina muzicală în care intrase iar o căruţă de bani. Urma obligatoriu un recital al copiilor geniali, "ia spune tu, Cătălin, poezia aia cu bunica şi gâscanul", apoi repertoriul colonelului isprăvi vitejii decoraţii şi "între noi fie vorba" cât îl costase remontul vilei.
    - Tai mărunţel, faci un rântaş şi...
    "Tai mărunţel. Nu! rânji Octavian Nanu. Eu n-o să fac tocană. Dau o singură dată... ştiu cum să înfig cuţitul. De jos în sus! Şi adânc. Rămâne pe sâmbătă." Îi reveni absurd în minte titlul unui roman de-al lui Hilton şi parafrază "Adio, mister Dragu!"
    Râse şi în curând adormi.
    - Nu-l ţii în cuptor mai mult de zece minute. Smântâna o serveşti la masă.

                                                       15.

                                   Când intră în vestibul, inginerul Dragu oftă cu satisfacţie. "În sfârşit! Liber până luni. "
    Îşi lăsă ca de obicei servieta pe cuierul oglindă şi se descălţă.
    - Anca! Ai venit?
    Întrebase maşinal. Dacă nu ţinea în braţe o femeie, prefera să fie singur şi urmărea cu oarecare sentiment de nemulţumire ceasul care parcă totdeauna se grăbea când nevastă-sa trebuia să se întoarcă. Anca venea de obicei spre şase. Lucra departe şi până acasă trebuia să schimbe trei mijloace de transport. În realitate, Dragu ar fi putut-o scuti de tracasatul drumului aducând-o cu maşina, îşi menaja însă timpul şi "calul".
    Uneori, văzându-l pierzându-şi ceasuri întregi îngrijind Taunusul roşu achiziţionat cu doi ani în urmă, Anca se simţea cuprinsă de ură. Ar fi aruncat-o în aer şi era încredinţată că, având de ales între nevastă şi maşină. Marian ar fi sacrificat-o fără şovăială pe cea dintâi.
    Telefonul ţârâi discret şi inginerul, în halat, se trânti pe canapea, pregătindu-se pentru o şuetă plăcută.
    - Da, răspunse cu glas de o virilitate afectată.
    O voce voalată, evident contrafăcută, se interesă:
    - Dragu?
    - Da, răspunse inginerul puţin contrariat.
    Nimeni nu i se adresa punctând scurt doar numele de familie. Nici măcar la serviciu.
    - Cu ce vă pot fi de folos?
    Celălalt râse.
    - Am vrut să te avertizez că mâine, sâmbătă, vei muri. La revedere.
    Perplex, inginerul înregistră declicul convorbirii întrerupte şi rămase cu receptorul în mână. Încercă să râdă: "Ce banc tâmpit!"
    Simţea însă vag că glasul acela nu era pus pe bancuri.
    Când se trezi, constată că nevastă-sa trecuse pe acasă. Văzu plasele în bucătărie încă nedesfăcute, iar pe biroul lui corespondenţa adusă cu poşta de după-amiază. Una din scrisori îi era adresată cu menţiunea "strict personal". Surâse satisfăcut băgând de seamă că plicul e intact. La începutul căsătoriei lor luptase serios cu nevastă-sa pentru a o determina să respecte secretul corespondenţei.
    - Între doi soţi nu trebuie să existe secrete.
    - În cazul în speţă, principiul mi se pare total lipsit de urbanism şi mahalagesc.
    - Ştiai că nu te însori cu o prinţesă.
    - N-am pretins decât un minim de civilizaţie. De altfel, problema o pot rezolva foarte simplu, deschizându-mi o căsuţă poştală.
    Tăie plicul cu coupe-papier-ul (era atât de pedant, încât nu suporta cel mai mic semn de dezordine, până şi jurnalele abandonate la coş erau îngrijit împăturite, niciodată făcute ghemotoc) şi cercetă nedumerit foaia albă pe care erau scrise doar câteva cuvinte:
    "Mâine vei muri. Dacă ai de luat dispoziţii testamentare, grăbeşte-te."
    Încercă să citească şi luă la întâmplare o carte găsită pe noptieră. O citea Anca: Moartea unui preşedinte.
    "Aha! Kennedy! Uite de ce o ţineau şalele şi pe asta!"
    Nevastă-sa citea enorm, făcând eforturi disperate să-şi completeze lacunele educaţiei. Din păcate, lectura fără metodă, neîndrumată, nu izbutise s-o ducă prea departe. Cunoştinţele dobândite de ea se asemănau cu oaze pierdute într-un deşert imens, între care nu existau căi de legătură. Îi lipsea asociaţia, liantul ideilor. De pildă, acum va şti tot ce se poate şti despre asasinarea lui Kennedy, habar n-având însă ce-i cu războiul de secesiune sau cam pe unde ar veni pe hartă Texasul.
    Astfel, în discuţii mai subţiri, făcea gafe lamentabile, înregistra grave scurtcircuite de cultură, făcându-i pe cei din jur să-şi plece ochii jenaţi. Cei mai puţin gingaşi o corectau cu brutalitate.
    "Moartea" cuvântul rămăsese înfipt în mintea inginerului şi, excedat, azvârli cartea, având grijă să-i ascundă titlul sub o ilustrată rămasă pe noptieră.
    Dădu drumul la casetofon şi îşi turnă un deget de whisky "ca să-şi mai schimbe ideile."
    Glasul Nathaliei Johnson, ajutată de trompeta lui Marsalis, umpleau încăperea cu o muzică ciudată, cu stridenţe agreabile de pasăre exotică.
    Caseta se întrerupse brusc. "Iar a umblat proasta aia la sculă", îşi zise iritat.
    Brusc, rămase ţintuit locului.
    După câteva clipe, banda continuă să se deruleze:
    - ...Te omor! Ah! Cu câtă satisfacţie am s-o fac! O meriţi, bestie!
    Marian Dragu simţi că transpiră. Era glasul Ancăi. Înţelese imediat ce se întâmplase. Neorientându-se în multitudinea de butoane şi clapete, se autoînregistrase la un moment dat fără să-şi dea seama. Nu o dată o surprinsese vorbind singură.
    Glasul Nathaliei Johnson reluă insinuant:
    - I Iove you.
    Trecu în bucătărie şi îşi turnă un pahar cu sifon. Îl bău pe nerăsuflate, şi apoi încă unul. Auzi prin peretele subţire gâjâitul bătrânului Anton Cernat, care se foia prin odaia lui ca un vierme ostenit.
    "Altul care bombăne singur. Trăiesc într-o casă de nebuni! Trebuie să fac neapărat ordine şi în chestiunea asta."
    - Îl ucid! Cu satârul îl ucid! rosti tare Anton Cernat. Nu îmi mai pasă de nimic. Ce-or să-mi facă la optzeci de ani?
    Dragu simţi un cârcel în inimă. "Ce-i asta? Complot?"
    - Atunci rămâne aşa cum am stabilit.
    - Da da, răspunse distrat Dragu.
    Vocea inginerului i se păru Leliei neaşteptat de rece.
    - Ascultă, am impresia că ideea nu te mai amuză cine ştie cât. Nu te sfii, pot renunţa, am şi alte variante pentru mâine seară.
    - Nu fi copil. Bineînţeles că abia aştept să te văd. Rămâne la şapte. Adăugă fără să-şi dea seama: Sper să nu intervină nimic.
    - Ai grijă, în caz că-mi dai plasă, nu te iert în veci! Unica scuză decesul.
    Râse şi închise.
    Marian Dragu rămase câteva clipe înmărmurit. Simţi că nu mai rezistă şi începu să se îmbrace cu gesturi precipitate.
    Era ora 20,30.

                                                               16.

                                  În nări îi stăruia încă aroma suavă a parfumului folosit de Melania Lupu. O vizitase în timpul după-amiezei. Se vedeau cam o dată, de două ori pe lună şi maiorul, care făcea reale acrobaţii de timp pentru a nu rata aceste întâlniri, se simţea mereu fermecat de personalitatea bătrânei. Melania părea că se potolise. Devenise o pensionară cuminte, care-şi umplea existenţa cu mici distracţii inofensive.
    Uneori, maiorul se întreba în ce mod îşi cheltuieşte ea acum fantezia frenetică "schizofrenică" zicea altădată, energia, apetitul de gangster care operează cu mănuşi de dantelă.
    Întâlnirile decurgeau în acelaşi mod. Când vremea o îngăduia, făceau plimbări lungi prin Cotroceniul năpădit de roze sau la şosea, prin cartierele preferate de Melania. Iubea în special Aleile Zoe şi Alexandru, unde încerca emoţii speciale.
    "Mă întreb adeseori de ce oare străduţele acestea mă tulbură atât de tare! Îmi vine să cred că poate am trăit aici într-o altă existenţă. Căci fiecare casă mi-e dragă, mi-o simt aproape când încerc să ghicesc ce se petrece dincolo de perdea sau oblon, simt cum îmi bate inima. Cred că poate aş ghici realitatea dacă mi s-ar îngădui să vizitez fiecare imobil. Dumneavoastră ce părere aveţi?"
    Maiorul, căruia subtilităţile metempsihozei îi scăpau, ocolea afirmaţiile directe dând răspunsuri evazive:
    "E interesant. Mi-amintesc că în adolescenţă am citit romanul Umbre al lui Hilton. Era vorba despre o situaţie similară, doar că peisajul respectiv îl constituia un lac situat pe vârf de munte. În sfârşit, cam pe aici."
    O dată cu venirea toamnei, întrevederile aveau loc în salonaşul bătrânei. Maiorul învăţase care sunt obiceiurile preferate ale Melaniei şi ale inevitabilului Mirciulică, iar bătrâna învăţase să prepare cafeaua după gustul lui Cristescu şi băgase de seamă că preferă Cointreau-ul vârfuit cu un deget de Maraschino.
    Cele două ceasuri de taclale treceau în zbor. Discutau câte în lună şi în stele, îşi aminteau de cunoştinţe comune cei mai mulţi ofensaseră normele de legalitate şi morală iar câteodată, maiorul îi povestea dosare vechi. Melania dorea să i le prezinte în formulă enigmistică, ea amuzându-se să ghicească soluţia.
    Cristescu se întorsese la minister cam în jur de opt seara şi agăţându-şi paltonul în cuier îşi zise că Melania, şubredă oricum, a cam slăbit. Îl îngrijora mai ales paloarea şi o tuse uşoară, dar persistentă ca un tir şi pe care nu i-o cunoscuse înainte.
    Când inginerul Dragu intră în birou, tocmai îşi spunea că ar fi trebuit să insiste mai mult, la nevoie s-o silească să viziteze medicul.
    - Luaţi loc, spuse maşinal. Cu ce vă pot fi de folos?
    - Mă numesc Marian Dragu, inginer la ICSP. Domnule maior, sunt ameninţat cu moartea.
    Cristescu îl cântări dintr-o privire. Un bărbat foarte bine, elegant, tipul de dandy al anilor '50. Părea echilibrat nimic din faciesul şi comportamentul neurastenicului, aşa că afirmaţia era cel puţin surprinzătoare.
    - Cine vă ameninţă şi de ce?
    - De ce? inginerul săltă braţul într-un gest semnificativ: Habar n-am!
    "Vorbă să fie! reflectă Cristescu. Oricât de aberant ar fi motivul şi oricât de ţicnit proprietarul lui, ca să devină vindicativ la acest mod, trebuie cât de cât tulburat. I-ai asasinat cocoşul care te trezea dimineaţă de dimineaţă în zori sau cel puţin l-ai înjurat cu sârg, într-un schimb amabil de pumni."
    - Şi cine semnează ameninţarea?
    Marian Dragu surâse nesigur:
    - Cine. Într-adevăr, cine sau câţi?
    De astă dată, maiorul simţi nevoia să-şi pună ochelarii de distanţă. Nu, categoric n-avea de-a face cu un client antrenat al secţiilor de psihiatrie. "Dacă ăsta-i vreun nevropat, înseamnă că eu, în douăzeci şi cinci de ani de poliţie, n-am învăţat nici cât ştie un agent de la circulaţie."
    - Câţi? Nu vă ascund că sunt uluit. Pentru ca un singur individ să colecţioneze resentimente atât de grave şi de numeroase, fie trebuie să ocupe o funcţie extrem de importantă de la înălţimea căreia a împărţit răul cu sacul, fie avem de-a face cu un infractor extrem de abil. A pricinuit necazuri grele celor din jur, dar din păcate ele scapă bisturiului justiţiei. Şi atunci, o reclamaţie la Procuratură fiind ineficace, oamenii protestează în mod personal. În ce ipostază vă aflaţi dumneavoastră, sau care e a treia variantă?
    - În orice caz, fotografia mea nu figurează la rubricile citate. Cât despre a treia, rămâne ca dumneavoastră s-o ghiciţi. Eu nu vă pot spune nimic în plus.
    - Să încercăm totuşi, propuse maiorul. Primo! De unde aţi concluzionat că sunt mai mulţi cei care doresc să vă ucidă?
    - În cursul zilei de azi, am primit cinci avertismente aproape identice. Ai să mori !
    - Sub ce formă?
    - Telefoane, o scrisoare anonimă, ameninţări formulate de un vecin pe când îşi închipuia că nu e auzit şi chiar.
    - Chiar? întrebă Cristescu urmărindu-l cu interes crescând. Chiar?!
    - Mi-e penibil s-o spun, dar asta-i situaţia: chiar şi nevastă-mea.
    - Există formulări care ţin de stările excesive. Evident, ele nu sunt civilizate, dar din păcate destul de frecvente în viaţa de cuplu: "Te ucid! Îţi crăp capul!" Şi vorba lui Caragiale "Să ştiu că intru în cremenal!"
    Inginerul îşi trecu mâna - degete pătrate, puternice, masculine dar lipsite de delicateţe, observă Cristescu, uite un băiat brutal, fără scrupule, căruia nu i-aş încredinţa-o niciodată pe fiică-mea - peste fruntea boltită, fără riduri.
    - Ameninţarea n-a fost proferată cu ocazia vreunui scandal. Nevastă-mea obişnuieşte să vorbească singură. Fără să-şi dea seama, s-a înregistrat pe o bandă. Am ascultat-o azi întâmplător.
    - Înţeleg. Iată un început de drum. Cel puţin în privinţa doamnei, mi-aţi putea desluşi motivul pentru care vrea să rămână văduvă. E o stare civilă puţin îmbietoare şi divorţul, înaintea crimei, ar rezolva simplu orice nemulţumiri.
    - Vine dintr-o familie cu nervii zbuciumaţi. Există, nu-i aşa, mulţi nebuni, dar ăştia din neamul ei au şi certificat. O vară neurastenică îşi petrece cea mai mare parte a anului în sanatoriul de la Predeal, un bunic s-a sinucis, mătuşă-sa.
    Îl întrerupse trilul telefonului. Maiorul înclină uşor capul a scuză şi ridică receptorul. Ciripitul dulce al Melaniei Lupu îi descreţi fruntea.
    "Trebuie să ştiţi că Mirciulică vă mulţumeşte graţios pentru parizer. Adevărat, şi mie mi s-a părut extrem de apetisant. Mi-am îngăduit o singură felioară. Prefer să aibă el ceva gustos şi proaspăt, căci are un stomac sensibil, iar chifteluţele de peşte de la Gospodina i l-au deranjat grozav."
    - Mă bucur, doamnă.
    - Sunt convinsă că v-am deranjat, dar mi-am spus că indiferent cât de ocupată ar fi o persoană, o veste bună dată asupra nopţii nu poate decât să-i priască.
    - Nici de astă dată nu v-aţi înşelat.
    Când închise telefonul, după convenţionalele urări, pe figura maiorului mai stăruia un zâmbet duios. Se uită la Dragu care-l urmărea intrigat şi respiră adânc:
    - Vă rog să mă scuzaţi. Deci nervi neliniştiţi. Apropo de doamna. Ar mai exista şi alte pricini?
    - Da. O gelozie patologică.
    - Motivată?
    - Depinde cum vreţi s-o luaţi. Cunoaşteţi un singur bărbat care să fi fost fidel, dar cu desăvârşire fidel nevesti-sii? Nu mă cheamă Sfântul Grigorie Decapolitul carele a sălăşluit vreme de şapte ani în aşternut cu o desfrânată fără s-o atingă, şi în afară de asta, personajul, din câte ştiu eu, nu era însurat.
    Cristescu se gândi o clipă de câte ori a înşelat-o el pe nevastă-sa, alt Othello cu ghenă şi fustă, dar renunţă. Nu era tare la aritmetică.
    - Vedeţi, în această chestiune, problema se poate pune din punctul de vedere al discreţiei, frecvenţei şi al comportării faţă de soţul inocent. O infidelitate machiată practic nu s-a comis. Când scoţi însă drapele că ai aflat ce culoare de portjartier preferă Coca, sau Lili, sau...
    - Care bărbat normal o face? îl întrerupse inginerul. La o gelozie, repet, maladivă, nevastă-mea mai adaugă şi un strivitor complex de inferioritate.
    Maiorul îl măsură lung:
    - Oare nu l-aţi alimentat?
    - Ăsta sunt şi mi se pare absurd să mă cobor pentru a ajunge la nivelul ei. Ştiu să ţin în mână o furculiţă, am o frază corectă, n-am inconvenienţe. Ea nu e receptivă, comite în societate gafe după gafe, îşi face o virtute din a fi brutală şi prost crescută. Simte diferenţa, mai ales, de tratament din partea apropiaţilor, şi din cauza asta a ajuns să mă deteste. Mi-aduc aminte de un dejun, la maică-mea. Eram vreo cinşpe-şaişpe persoane şi printre altele ni s-a servit o supă. Singurul leorbăit care se auzea în sufragerie era al nevesti-mii.
    Cristescu încercă să reconstituie peisajul matrimonial al soţilor Dragu. El superb, pretenţios, crescut într-o casă bună, ea modestă, cumsecade probabil, dar incapabilă să urce câte două trepte o dată ca să ajungă la ceea ce el învârtea pe degete din grădiniţă.
    Mai realiza că Dragu, pentru a face afirmaţii atât de neelegante despre nevastă-sa, trebuie să se fi aflat într-o stare de acută surescitare. În lumea lui, oricât de oribil ar fi partenerul de viaţă, nu-l blamezi în faţa străinilor.
    - Încep să înţeleg, în sfârşit, încerc. Hai să inventariem acum ceilalţi candidaţi. Cine v-ar putea detesta în asemenea măsură încât să vă dorească moartea?
    - Vă repet, nu ştiu.
    - S-o luăm alt fel! Ce duşmani, chiar dacă termenul e grav, aveţi? Sau măcar oameni care nu vă simpatizează, deşi e absurd, dacă nu-mi place cum zâmbeşte Ionescu, să vâr cuţitul în el.
    - Duşmani? Dragu ridică din umeri. Vorba moldoveanului: vrăjmaşi să dea Dumnezeu, că junghere sunt destule. Teoretic, fireşte că am colecţionat inimiciţii. Oamenii de regulă sunt invidioşi, nu suportă succesul semenilor. Foarte puţini sunt în stare să admire, să se bucure de izbânda altuia.
    - Pricep, surâse blând maiorul, că dumneavoastră faceţi parte din categoria învingătorilor ale căror victorii îi îmbolnăvesc de hepatită pe cei din jur. De, nu-i plăcut să inventariezi în jur doar tenuri şofranii.
    - Nu sunt un infatuat, domnule maior.
    "Şi încă ce infatuat! reflectă Cristescu. Dacă ai putea, ţi-ai ridica o statuie în Piaţa Palatului, în mantie de o bate vântul şi cu un deget ridicat... Da, domnule, oare de ce suflă crivăţul în toate veşmintele şmecherilor imortalizaţi în bronz sau piatră şi de ce naiba ţin toţi mâna întinsă?" La a doua întrebare aflase răspuns cu câteva săptămâni în urmă. Se afla în Piaţa Universităţii, în dreptul statuii lui Heliade Rădulescu.
    Întâmplător, auzise schimbul de replici al unor puşti care veneau din spate:
    - Alo! Frumosule! Ştii de ce a întins gagiul degetul?
    - Ţţ!
    - Ca să vadă dacă plouă...
    - Dar, continuă Dragu, am înregistrat succese puţin comune pentru vârsta mea!
    - Ce fel de succese?
    - Pe toate planurile, răspunse cu naturaleţe inginerul. Profesional, material, ca, ezită negăsind imediat cuvântul, ca bărbat.
    - Fiţi mai explicit, vă rog.
    Inginerul schiţă un gest "cum doriţi!" şi începu să vorbească limpede, în fraze rotunde parcă dinainte formulate, îndelung repetate. Subiectul, în mod evident, îi făcea plăcere.
    - Profesional, am mai multe invenţii la activ, o specializare în RDG, câteva turnee în URSS. Dispun de un salariu maxim, iar în perspectivă am fost propus să conduc o sucursală pe care întreprinderea noastră urmează s-o deschidă în Franţa, la Paris. Se uită la Cristescu triumfător: Un inventar, consider eu suficient pentru a fi invidiat, duşmănit, calomniat.
    - Da, admise maiorul. Din punctul de vedere al funcţiei, al veleităţilor, există persoane pe care aceste realizări nu le lasă să doarmă. Din acest punct de vedere m-ar interesa eventual câteva nume.
    Dragu respinse categoric:
    - Nu există asemenea persoană.
    - De ce? zâmbi maiorul. Consideraţi că nu puteţi fi înlocuit?
    - Da. În conjunctura actuală, ţinând seama de activul valorilor profesionale din institutul nostru, această eventualitate este exclusă.
    - Nimeni nu-i de neînlocuit, domnule inginer. A murit Shakespeare şi soarele a continuat să răsară... În sfârşit, nu modestia e defectul dumneavoastră principal. Deci, asta e situaţia profesională. Referiţi-vă acum la succesele de ordin material.
    - Hm! Veţi medita din nou asupra modestiei mele. Am realizat o casă cum nu sunt multe în ţara asta. Dacă vreţi să vă convingeţi, sunteţi oricând bine venit.
    - Vă cred pe cuvânt. Deci, multe obiecte de artă, valori, piese de excepţie.
    - Exact.
    - Şi care-i secretul? Oricât de bine aţi fi retribuit, nu realizezi muzee dintr-un salariu.
    - Nu contest că am avut şi şansă şi un start favorabil. Părinţii mei au fost bine situaţi. De la ei am moştenit, ca să zic aşa, un fond de bază, pe care eu l-am exploatat inteligent şi având tot timpul o idee foarte exactă despre cotele de la bursa artei. Adăugaţi plecările în străinătate, care totdeauna aduc beneficii.
    - Exprimat mai plebeu, aţi cumpărat ieftin şi aţi vândut scump. S-a simţit cineva frustrat în urma acestor operaţiuni?
    - Habar n-am şi nici nu mă interesează. La urma urmei, dacă intru într-un magazin şi achiziţionez un obiect care nu corespunde preţului, adică realizez că m-am păcălit, nu mă duc a doua zi să arunc în aer unitatea.
    - Comparaţia e speculativă, dar mă rog... Au existat deci persoane care s-au considerat spoliate. Din nou, aceeaşi rugăminte: oferiţi-mi câteva nume.
    - Imposibil. Ar trebui să vă dau o listă a tuturor tranzacţiilor mele, urmând să vă informaţi personal în ce măsură au rămas nemulţumiţi.
    - Vă rog s-o pregătiţi.
    - Am să încerc. Nu ţin registre.
    - Dar aveţi facturi şi chitanţe. Obiectele preţioase oricât aş fi de novice în materie au de obicei buletin de identitate. Referiţi-vă acum la a treia categorie de succese.
    Dragu surâse încurcat:
    - Mi-e foarte penibil.
    - Depăşiţi momentul. Nu daţi impresia unui ruşinos...
    - Domnule maior, eu nu sunt vinovat că Lili m-a preferat lui Costică sau că nevasta lui Nelu îmi face avansuri.
    - Nici în această direcţie nu-mi puteţi oferi nume?
    Pe chipul inginerului se ivi o expresie de mare senior, gentilomul sans peur et sans reproche de pe vremea turnirurilor, gata să-şi sacrifice viaţa pentru onoarea stăpânei inimii sale.
    - Regret, dar aş fi lipsit de cel mai elementar cavalerism, nominalizând. Ar fi inelegant faţă de doamnele în cauză, dintre care multe sunt cineva sau soţii de "cineva."
    Cristescu râse:
    - Îţi vine să crezi că au existat legiuni de femei în viaţa dumneavoastră. După cum se vede, aţi lucrat în toate domeniile la scară maximă. Bun! Ce pot face eu acum?
    - Asta trebuie s-o ştiţi singur, replică parcă ofensat inginerul. Existenţa unui cetăţean e ameninţată, trebuie să luaţi măsuri.
    - Domnule inginer, în douăzeci şi cinci de ani de meserie întâlnesc primul caz de acest gen, şi din câte ştiu eu nici colegii mei n-au întâlnit ceva asemănător. Ascultându-vă, mi-au venit în minte romanele care apăreau cândva în Colecţia celor 15 lei. Doar că acolo, pentru realizarea misterului şi a suspensului, victima nu era avertizată că va fi ucisă. În mod normal, doar dacă nu ai de-a face cu un sadic, în speţă ar fi vreo cinci, te dai peste cap pentru a-ţi lua prada prin surprindere. Un om neavizat, în anumite situaţii, se comportă ca un copil. Avem deci de-a face cu un caz singular. Oferiţi-mi o idee: cum vă putem ajuta?
    Inginerul, ofuscat, ridică dezamăgit din umeri.
    - Dacă ştiam că aşa stau lucrurile, renunţam să vă mai deranjez.
    - Vreţi să vă instituim o escortă? Admitem că mijloacele umane şi materiale de care dispunem ne-ar permite această soluţie. Dar pentru cât timp? O lună? Două? În vremea aceasta, pretendentul la titlul de asasin stă cuminte şi aşteaptă să vină la zar. Amână doar deznodământul.
    Inginerul Dragu se ridică:
    - În consecinţă, mă condamnaţi la moarte?
    - Din câte am înţeles, râse maiorul, aţi făcut-o dumneavoastră înşivă. Că nu sunt de acord cu sentinţa "privată", asta e cu totul altceva. Vă pot oferi totuşi un sfat: fiţi prudent, evitaţi locurile şi orele pustii, dar mai ales încercaţi să-i mulţumiţi pe nemulţumiţi.
    - Aberant! Vă mulţumesc pentru consultaţie.
    - Totdeauna la dispoziţia dumneavoastră.
    Marian Dragu părăsi biroul cu paşi apăsaţi.
    "Hm! reflectă Cristescu mângâindu-şi bărbia despicată, bine rasă. Infect individ. Realmente nu văd ce pot face pentru el. Să sperăm într-o bufonadă."
    Gândurile, însoţite de adierea unui surâs, alunecară din nou spre Melania Lupu.
    La ora aceasta, aproape zece, desigur îl culcase pe Mirciulică şi-i fredona "Berceusa" de Mozart.

                                                   17.

                          Lelia plecase de două ore şi jumătate să-l întâlnească pe Dragu şi încă nu dăduse niciun semn de viaţă. Se înţeleseseră să-l sune chiar din locuinţa inginerului un telefon măsluit, adresându-se unui unchi imaginar prin care să le dea OK-ul. Aparatul tăcea însă şi Cristea tresărea la fiecare zgomot.
    Mielu 46, "locotenentul" lui, îi urmărea ironic zbuciumul, meşterind chewing-gum.
    "Îi e ăstuia acum de tezaurul inginerului, cum mi-e mie de statuia Aviatorilor. Îi pasă de gagică să nu fi ajuns la maioul frumosului."
    Cristea stinse a cincea ţigară, fumată doar pe jumătate. Se plimba agitat prin încăpere, izbindu-se mereu de picioarele întinse ale lui Mielu.
    - Ce-ai cu umblătorii mei, coane?
    Îşi schimbă totuşi poziţia, lăsându-i drumul liber.
    - Nu pricep ce s-a întâmplat. Trebuia să sune de cel puţin o oră.
    - S-o fi defectat telefonul ăluia, opină fără credinţă Mielu.
    În ceea ce-l privea, n-avea niciun dubiu. Leliei îi plăcuse Dragu, trebuia să fii amiralul Nelson de ambele faruri ca să nu-ţi dai seama.
    Mielu 46, copil al cotloanelor neguroase din marele oraş, avea filozofia lui de viaţă, care excludea din capul locului noţiuni ca cinste sau morală. "Cred într-un tip atâta vreme cât ceea ce face sau îi cer îi aduce vreun profit sau îi produce o plăcere în organism.."
    În consecinţă, considera cuvântul de onoare drept o figură de stil, nu credea în nimic, şi ar fi fost în stare să vândă şi sicriul lui taică-său, împreună cu locatarul, dacă afacerea ar fi fost rentabilă.
    - S-a defectat pe dracu'! făcu iritat Cristea. N-ai idei mai deştepte? Se bătu cu degetul în tâmplă: Acolo, la tine, nu-i trafic deloc?
    - Sunt sens unic! Ascultă, apropo de idei. De ce nu bagi matale o sârmă? Dacă răspunde, îl ceri pe mitropolitul Moldovei şi te scuzi că-i greşeală.
    Cristea se repezi la aparat şi formă numărul inginerului.
    - Degeaba!
    Mielu 46 îşi stăpâni zâmbetul. "Cred şi eu! Că ăla răspunde la ţignale când îi arată damei o figură de judo."
    Cristea trânti receptorul şi spuse brusc:
    - Ascultă, nu mai ţine. Uite cum procedăm.
    - Poruncă!
    - Eu rămân aici, pe fază, poate că totuşi sună, iar tu te duci acolo, în recunoaştere. Ceva s-a întâmplat. Uite cheile de la maşină.
    Mielu se întoarse după vreo oră, palid şi extrem de agitat.
    - E groasă, coane!
    - Ce-i? De ce ai întârziat atâta?
    - Am dat târcoale o vreme coteţului, ca să mă orientez. Pe urmă, am urcat la individ şi am sunat la uşă. La o adică, mă dădeam drept unul care-l caută pe naşu' Costică.
    - Şi?
    - Zexe! Mucles! Mi s-a părut curios că n-aud nimic. Ea şedinţe din astea, se vâră difuzorul, ştii, de atmosferă.
    - Zii mai repede!
    - Mi-am scos scula şi i-am dibăcit broasca. Nu cine ştie ce. Un 333 England. Când intru, doar o aplică aprinsă şi-l văd pe Superbu' la podea, făcut ţăndări. M-am cărăbănit accelerat.
    - Şi Lelia?
    - Nici urmă.

    - Alo! Alo! Miliţia?
    - Da, răspunse ofiţerul de serviciu.
    - Miliţia?
    - Da, tovarăşe! Califică expert: "Bătrân, surd şi speriat".
    - Mă numesc Anton Cernat şi locuiesc pe Ana Ipătescu 99 C. Vecinul meu de apartament, inginerul Marian Dragu, a fost asasinat.

                                                            18.

                             - Mă simt vinovat, spuse Cristescu.
    Colonelul Ionaș  îl privi scurt. Maiorul era palid şi trăda o tulburare care nu-i era caracteristică.
    - Nu-s nici patruzeci şi opt de ore de când individul mă avertizase că va fi ucis. Şi totuşi l-am lăsat să plece.
    - Ce puteai face? Să-l cazezi la noi? Nu, dragul meu, e absurd să-ţi inventezi culpe. Ce fel de om era?
    Cristescu oftă încercând să reconstituie portretul inginerului.
    - Genul de bărbat care reuşeşte totdeauna, nu prea scrupulos în alegerea cărărilor şi mijloacelor. Egoist până la ferocitate, narcisist desăvârşit se admira şi din faţă şi din profil, şi pe din afară şi pe dinăuntru, teribil de infatuat. Dacă i s-ar fi dat posibilitatea să se mai nască o dată, nu şi-ar fi schimbat cartea de vizită nici cu Alexandru Macedon. Un asemenea bărbat atrage fulgerul inimiciţiilor ca un magnet.
    - Băieţii din echipă păreau striviţi de decorul apartamentului.
    - Într-adevăr, e "gălăgios", uluitor de somptuos. Muzeu fără cea mai mică notă de exagerare şi nu trebuie să fii expert ca să-ţi dai seama că fiecare obiect de acolo, raportat la un salariu obişnuit, reprezintă ani de muncă. Asemenea inventar, fără pleaşca unei moşteniri sau altă lovitură băftoasă de destin, nu se poate realiza într-o singură viaţă.
    - Poate că mobilul crimei ar trebui căutat cam pe aici.
    Cristescu ridică o clipă ochii spre figura jovială a colonelului. Era un bărbat între două vârste, corpolent, şi care îşi economisea mişcările şi gestica la maximum. Se deplasa foarte rar pe teren, dar prin compensaţie, mintea afirmau colegii îi funcţiona cu două sute pe oră.
    - E adevărat, lipsesc în mod evident nişte obiecte... Vreo cinci icoane se cunosc pe perete locurile unde au fost agăţate. iar inginerul, un estetician absolut, chiar vânzându-le n-ar fi lăsat zidul ştirb şi probabil piese de argintărie. Dragu fiind adept al simetriei o simţi în fiecare încăpere, reperezi imediat pauza, lipsa obiectului geamăn. În sfârşit, în privinţa asta nevastă-sa ne va oferi date complete. Nu cred însă că jaful a fost mobilul crimei.
    - De ce?
    - Las la o parte intuiţia, dar un element mi se pare relevant. Dragu a fost un bărbat puternic, în stare să se bată cu trei inşi o dată. În casă nu există nicio urmă de altercaţie violentă. L-am găsit prăbuşit cu faţa în jos şi craniul zdrobit. A fost deci luat prin surprindere, când se afla cu spatele spre agresor.
    - Continuă.
    - În casa Dragu, snob prin excelenţă, dispunând şi de o anumită suprafaţă socială, n-ar fi intrat un borfaş oarecare. Nu era tipul la care să aibă oricine acces şi pot să jur că fără firmă simandicoasă de la director în sus cel puţin nu treceai dincolo de preşul de picioare din faţa uşii.
    - Comorile despre care îmi pomeneai puteau tenta şi personaje mai "nobile". Există borfaşi şi borfaşi: găinari care operează în tramvai sau de mare clasă.
    - Mă rog, totul e posibil... Ce mă supără cel mai tare este că nu putem stabili ora crimei.
    - Da, făcu Ionaş, asta încurcă într-adevăr situaţia.
    Toată ziua fusese un ger cumplit nu ostenise nici acum, iar din cauza unei conducte sparte de câteva zile, locuinţele din blocul de pe Ana Ipătescu rămăseseră neîncălzite. Cadavrul fusese găsit în stare de perfectă conservare, împiedicând aprecierea chiar cu cea mai generoasă aproximaţie a orei la care victima încetase din viaţă.
    - Vecinul de apartament Ionaş îşi coborî privirile în dosar căutându-i numele Cernat ăsta, n-a putut oferi nici un indiciu?
    - Afirmă că s-a simţit foarte rău şi sâmbătă şi duminică şi s-a drogat cu tranchilizante. De fapt, nici azi nu se simţea faimos e evident bolnav, aşa că declaraţia pe care i-am luat-o a fost sumară.
    - N-am reţinut. Cum a descoperit crima?
    - Locuieşte în comun cu victima. L-a şocat faptul că telefonul suna de două zile fără să răspundă nimeni şi mai ales faptul că, luni dimineaţa, nu l-a auzit pe Dragu plecând la serviciu. A deschis uşa, fiind naşul victimei avea cheia, şi astfel a avut posibilitatea să admire peisajul. A scăpat o replică ciudată.
    Colonelul Ionaş îl privi interogativ:
    - A fost, sunt convins, rosti maiorul pe gânduri, o afirmaţie involuntară. Oamenii care vorbesc singuri, mai ales bătrânii, şi individul mi-a dat senzaţia că face parte din faună, pierd la un moment dat autocontrolul. Sunt atât de obişnuiţi să peroreze fără interlocutor, încât nu-şi mai dau seama că sunt auziţi, înregistraţi, că există martori.
    - Ce a zis în fond? se interesă colonelul nerăbdător.
    - "Mi-a luat-o altul înainte."

                                                       19.

                             Pe taică-său nu-l  avea în peisajul amintirii, deşi Anca nu mai era chiar copil când acesta se prăpădise, în urma unei intervenţii chirurgicale. Una din puţinele fotografii rămase îl amintea aşa cum arătase probabil în realitate, un bărbat insignifiant, pe care, ca să nu-l ignori, trebuia să te controlezi, reprezentând exact ceea ce fusese: un funcţionar modest la Secţia Financiară din Caracal. Nu-ţi trebuia fantezie ca să-i intuieşti genul: mohoreală congenitală, teamă isterică să nu-şi indispună superiorii, obsesia zilei de mâine, economii şi, mai ales, ca mentalitate de viaţă "nu mă bag, nu mă amestec."
    Maică-sa i se asortase perfect. Fără să fi fost urâtă, era prototipul de femeie care se mărită greu, prin intermediul peţitorilor, după ce a colecţionat o sumă frumuşică de "vederi" infructuoase. De altfel, se căsătorise târziu, spre treizeci şi cinci de ani şi, ca toate femeile care s-au cazat anevoie, avea să păstreze toată viaţa cultul "aracului de izmană de la casa omului".
    Aşa o crescuse şi pe Anca, într-un respect umil pentru bărbat, oricât ar fi de ticălos. Profera, printre alte crezuri, principiul că o căsnicie, oricât de rea, e mai bună decât nici una, decreta fără drept de apel că, dacă o căsătorie e nefericită, vina aparţinea totdeauna, dar totdeauna, numai femeii. Detesta cochetăria, machiajul, risipa şi "ultima modă": o rochie trebuie să ţină cel puţin cinci ani, după care devenea bună de piaţă sau pe sub palton, pantofilor practici, comozi, dar mai ales rezistenţi li se preconiza o existenţă de decenii, o singură umbrelă era tocmai de-ajuns pentru toată viaţa.
    Anca nu ţinea la maică-sa. Îi reproşa educaţia rigidă, viaţa searbădă la care o silise, faptul că-i sigilase din copilărie uşa bucuriilor, silind-o să privească pe gaura cheii la fericirea altora. Anca nu-şi serbase niciodată ziua de naştere ("Fleacuri! risipim bănuţi scumpi pe mofturi!"), purtase în permanenţă haine cu două-trei numere mai mari, astfel încât, când îi ajungeau pe măsură, erau zdrenţe, culori închise, de preferinţă cafeniu, care ţin la curse lungi.
    Acum, deşi ştia dinainte cam la ce gen de judecăţi şi sfaturi trebuia să se aştepte din partea maică-sii, Anca simţea nevoia să se confeseze, să-şi comenteze nefericirea.
    Se aflau în ceea ce doamna Vintilă obişnuia să numească cu suficienţă odăiţa-salon: o canapea, două fotolii, câteva scaune şi o masă rotundă, de mijloc, aşternută cu un macrameu. Toate vechi, ponosite, fără strălucire; un interior în care nu ţipa bucuria de a trăi. Pe o etajeră, câteva fotografii de familie.
    Doamna Vintilă întindea o pasienţă interminabilă. La un moment dat, îşi ridică ochii şi abandonă cărţile, răvăşindu-le.
    - Da' cu tine ce-i? Nu pari într-ale tale. Nici aici bătu cu unghia într-un popă de pică nu-ţi dă bine.
    Anca oftă, agăţându-se de întrebare.
    - Degeaba, mamă! Nu merge deloc treaba cu Marian. Nu merge!
    Bătrâna de fapt nu era bătrână, dar aşa păruse toată viaţa îşi ţuguie buzele, devenind brusc atentă.
    - Nu-i nevoie să strigi. De ce zici că nu merge?
    - Nu mă iubeşte, nu are pentru mine nici cel mai elementar respect.
    - Vina ta, fată, că n-ai ştiut să-l faci să te iubească şi să te respecte.
    - Ah, mamă, veşnicile dumitale teorii.
    - Născoceşte tu altele. Ce înseamnă că nu te iubeşte'? Te bate?
    - Nu-i vorba de asta...
    - Te ocăreşte? Vine beat? Banii ţi-i aduce în casă? Ce mai vrei atunci? Ţie ţi s-a urât cu binele. Deveni brusc îngrijorată: Ori poate vrea el despărţenie?
    - Nu ştiu ce vrea el, rosti Anca ostenită, dar eu m-am gândit nu o dată la divorţ.
    Doamna Vintilă se holbă:
    - Să divorţezi?! Te-ai smintit! Crezi că vine altul să te ia? Har Domnului, cadră de frumoasă nu te-am greşit, avere să îmbrobodeşti vreun fleţ n-ai, prea tânără nu mai eşti. Nu mai pomenesc de dandanaua cea veche, de mă mir, zău, cum de încă n-a răsuflat. Auziţi, oameni buni! se adresă ea zidurilor, sau poate fotografiilor de pe etajeră. Leapădă boţ de aur, pentru că nu-i face serenade şi n-o dezmiardă cu pana unde ştiu eu.
    - Dar înţelege, mamă, urlă Anca, mă dispreţuieşte, mă umileşte, la fiecare ocazie îşi bate joc de mine!
    - Ce-i aia te umileşte?
    - Îmi scoate mereu pe nas că-s incultă, că-s din familie de mahalagii nevoiaşi, că nu-s titrată.
    Ofensată în fond, dar rămânând ferm pe poziţie, maică-sa netezi cu degetele muncite faţa de masă.
    - Nu eşti titrată. Ştii bine cum te-am crescut: cu acul şi cu maşina de scris. Eu te-am scos la un liman. Mai încolo, trebuia să te descurci, nu să-ţi salţi poalele până-n cercei. Îţi luai un serviciu şi terminai facultatea la fără frecvenţă. Da' şi el e capiu'. Ce? Când s-a însurat nu ştia pe cine ia?
    Anca nu-i răspunse. Continuă, simţind nevoia să se descarce:
    - În fiecare zi e cu altă muiere. Nu mai pot răsufla o clipă din cauza telefoanelor. Atâta are în cap: bulendrele iui, dar-ar focul în ele, şi curvele! Zece, o sută, o mie!
    - Ai vrut bărbat chipeş.
    - Nu! Să-l fi luat cu gheb, aşa-i? Da' ce, eu îs chioară?
    - De când îi lumea, frumosul, cât ai întoarce capul, sare gardul la vecinică. Lasă că-i trece, mai ai şi tu răbdare câţiva ani, să ajungă la tâmplă sură.
    - Ei bine, urlă, nu mai am răbdare! Îmi zici că nu-s zână şi nici prea tinerică. Când te-ai măritat dumneata erai mai bătrână decât sunt eu astăzi.
    - Oi fi fost, dar nu aşa trecută. Cercetează-te în oglindă!
    - Şi de ce crezi că arăt ca o babă? izbucni fiică-sa în lacrimi. De bine? De zile senine? De prea multă dragoste?
    - Nu, de proastă. Ehe! Pe tine te-a răzgâiat Dumnezeu. Ia să fi muncit tu acolo, la împins vagoane, să fi avut o liotă de copii, sau să fi rămas văduvă ca mine, cu plod aninat de poale. Bagă-ţi minţile în cap, vezi-ţi de slujbă şi de gospodărie, că nu cunoşti cât e de amarnic traiul de una singură.
    Anca îşi şterse lacrimile. Rosti cu glas îngheţat:
    - O să-l cunosc. Am şi început să-l cunosc.
    Doamna Vintilă, izbită de subtextul tonului, o privi încordată:
    - Ai băgat divorţ?
    - Nu. Şopti cu privirea pierdută: Am făcut altceva. Ceva îngrozitor.

                                                       20.

                               Anton Cernat, martorul care descoperise asasinatul, se simțea prea rău pentru a putea da vreo declaraţie, soţia inginerului încă nu-şi făcuse apariţia, iar bătrâna doamnă Dragu se eschivase, rugându-l pe maior s-o mai cruţe câteva zile. În treacăt, îi sugerase să discute cu colonelul Odobescu. Îşi închipuia că i-ar putea oferi unele informaţii.
    Colonelul locuia pe o străduţă, prin spatele cinematografului Patria, într-o casă veche, aşa-zis boierească. Castanii din grădină dădeau pitoresc şi o anume atmosferă întregului ansamblu. Cristescu îşi zise că, privind imobilul cu ferestre înalte, a la Francaise, uşa de fier forjat şi zidurile năpădite de iederă, făcând abstracţie de ceea ce lăsai dincolo de gardul de piatră, te puteai lesne crede în anii '20 sau '30. Nimic din evoluţia oraşului nu alterase aerul de epocă al aşezării.
    Odobescu îl primi în odaia lui (locuia în comun cu nişte rude), şi maiorului îi fu de-ajuns o singură privire pentru a identifica şi situa personajul. Un bon viveur care ştiuse totdeauna să ia ce e mai bun de la viaţă, indiferent de vicisitudinile înfruntate.
    Era elegant, cu un sacou dintr-o stofă moale, cadrilată, pe nuanţe de bej, coniac, zahăr ars, la care asortase un pulover pe gât cafeniu. Emana o aromă discretă de săpun (ai fi zis că acuma a ieşit de sub duş) şi lavandă fină.
    - Doamna Dragu, începu maiorul, a avut amabilitatea să-mi dea telefonul şi adresa dumneavoastră.
    Colonelul acuză o oarecare nedumerire.
    - Curios, nu m-a avertizat.
    - Fireşte, trece prin momente dificile. Din câte am înţeles, inginerul era copil unic.
    "Nu mi-o desena dumneata pe Zoe, îşi zise colonelul. O doare, bineînţeles, dar nu se prăbuşeşte niciodată."
    - Copil unic, desigur. Ce nenorocire!
    - A afirmat că mi-aţi putea oferi unele informaţii.
    Odobescu îi strecură o privire rapidă, pe sub sprâncene.
    "E clar! Zoe vrea să vorbesc, altfel nu-i servea ăstuia tuyau-ul. Dar cât? Şi până unde? Unde să mă opresc?"
    Şovăiala bătrânului provocată de dilemă îl înşelă pe maior, crezând că doar încearcă să-şi adune gândurile.
    Se uită primprejur. O încăpere clasică de ofiţer superior cavalerist din alte timpuri. Câteva tablouri bune (Cristescu nu era un cunoscător, dar o intuia vag după rame şi discreţia pânzelor), două statuete ecvestre din bronz, fotografii, grupuri de militari unde, pesemne, l-ai fi identificat anevoie pe tânărul de acum patruzeci-cincizeci de ani. Pe divan era azvârlit un brocart vechi, iar pe noptieră se afla un Telefunken antebelic al cărui potenţiometru înţepenise probabil pe unde scurte...
    Ion Odobescu îşi drese glasul.
    - Informaţii e mult spus. Mai degrabă impresii. Cred că Zoe, vreau să spun doamna Dragu, îndreptându-vă spre mine, s-a gândit la o discuţie avută acum vreo patru sau cinci zile. Suntem prieteni vechi, pe Marian îl ştiu de când purta breton şi pantaloni golf. Îi împărtăşeam nişte temeri în ceea ce îl priveşte.
    Cristescu îl întrebă din ochi: "adică?"
    - Vedeţi... Marian ducea o viaţă cum să spun o viaţă imprudentă! Îi spuneam şi maică-sii. Fiecare dintre noi avem duşmani, dar băiatul acesta reuşea să-şi atragă mereu noi inimiciţii.
    - Încercaţi un portret, sugeră maiorul. Mă interesează punctul dumneavoastră de vedere.
    - Portretul! râse încetişor Odobescu. Mi-e destul de dificil să reconstitui relieful, geografia caracterului lui. Nu se lăsa pătruns. nu era un campion al confierilor. Avea un charme incontestabil, irezistibil, fiind în acelaşi timp un dur. Dur ca un gangster.
    Se opri brusc.
    - Nu vă jenaţi de cuvinte, domnule colonel, surâse Cristescu, intuindu-i scrupulele. Discuţia aceasta este strict confidenţială. Nu mă puteţi ajuta decât rămânând în limitele strictei sincerităţi.
    - Da, înţeleg. Când interesele i-o dictau, era neîndurător feroce aş zice. Asemenea oameni, dacă ştiu să se ferească bine, ajung de obicei extrem de departe. Marian a clacat. N-a văzut de unde porneşte glonţul.
    Cristescu ceru permisiunea să fumeze, şi Odobescu îi împinse scrumiera.
    - V-aş fi recunoscător dacă mi-aţi prezenta unele pilde de... ferocitate. Dar, înainte de aceasta, aş vrea să epuizăm o altă problemă. Soţia victimei, Anca Dragu, pare deocamdată exclusă din cauză. N-a fost în Bucureşti. Mă refer la ziua crimei. De altfel, încă nu s-a întors. M-am interesat la serviciu, în sfârşit, am luat toate informaţiile cuvenite. Există însă o casetă unde proferează ameninţări clare...
    Maiorul îi explică în câteva cuvinte despre ce era vorba, iar Odobescu începu să râdă cu amărăciune.
    - Asta seamănă cu o sentinţă de condamnare pe care ţi-o semnezi singur. Biata fată. Uite că o dată a avut totuşi şansă.
    - Vă solicit o simplă opinie, care desigur nu vă angajează cu nimic. Vi-o imaginaţi în ipostaza de asasină a propriului ei soţ?
    - Nu, sincer nu. E o fiinţă slabă. Căsătoria asta a fost o greşeală de la început.
    - De ce?
    - Domnule maior, eu sunt un om bătrân şi am rămas la mentalitatea epocii mele. Poate mă înşel, deşi în forul meu intim sunt încredinţat că nu greşesc şi că teoria mea va rămâne valabilă totdeauna, indiferent de meridian, ev sau orânduire socială: oamenii nu trebuie să se amestece între ei.
    - Nu cred că v-am înţeles foarte bine.
    Odobescu se lăsă pe spatele fotoliului şi îşi încrucişă degetele peste pântecele supt.
    - Una dintre condiţiile pentru ca o căsnicie să izbutească este ca cei doi parteneri să provină din acelaşi mediu. Asta contează chiar mai mult decât dragostea. Nivelul social al celor doi trebuie să fie acelaşi, căci în căsătorie nu funcţionează principiul vaselor comunicante. Foarte puţini izbutesc şi aceasta-i valabil şi pentru bărbaţi, şi pentru femei să-şi depăşească tarele, limitele propriei clase, să zicem. Iar când prima fierbinţeală se domoleşte, păcatele ţâşnesc ca nişte fântâni arteziene, vreau să zic devin vizibile, stridente, enervante în ochii celui aflat din start pe o treaptă superioară. Anca era o fată modestă... Avea nevoie de un alt fel de soţ. Zâmbi: Mi-aduc aminte. Se aflau la începutul căsniciei, Marian era la serviciu. Anca făcea curăţenie de Paşti. Enervată de aspectul icoanelor, înnegrite de ani, de veacuri aş zice, le-a frecat cu Alba menaj. Şansa a fost că n-a avut timp să deterioreze prea multe. Vă daţi seama cum a reacţionat Marian. În asemenea situaţii trimiterile la originea modestă sunt inevitabile. Şi aceasta face parte din gafele mari. Existau celelalte, mici, dar care irită prin multitudine şi frecvenţă; mâncatul necivilizat, economiile dezgustătoare (lenjerie neîngrijită, ca şi ţinuta de casă "nu se vede"!), confidenţele făcute servitoarelor în pragul bucătăriei.
    - Mulţumesc. Cred că încep să reconstitui peisajul conjugal al soţilor Dragu. Referiţi-vă acum la ceilalţi eventuali vrăjmaşi.
    - Nu ştiu ce să vă spun, în afară de impresii şi generalităţi. Se pare, cred că a făcut negocieri mult prea... avantajoase.
    - În termeni mai puţin indulgenţi asta ar putea însemna speculă? Escrocherii? Amândouă?
    Bătrânul, deşi el însuşi se referise la escrocherii în discuţia cu Zoe Dragu, păru speriat de calificare.
    - A, nu. Cred că e exagerat, ştiţi, oamenii când sunt în pierdere. În sfârşit. De fapt, pe mine lucrurile acestea m-au interesat foarte puţin. Colportările, viaţa altora mi-au fost totdeauna indiferente. Cum spun americanii, nu m-am născut cu ochiul şi urechea în formă de gaura cheii.
    - Şi totuşi, insistă Cristescu, deţineţi unele informaţii, chiar dacă vagi.
    - Doar ce-am auzit întâmplător. Oamenii cu care a tranzacţionat Marian fac parte din... lumea noastră, unde am rămas foarte puţini. Poţi vedea câţi, cu ocazia înmormântărilor.
    - Perfect. Câteva nume!
    Colonelul surâse încurcat:
    - Cu certitudine vă pot oferi unul singur. Asta însă nu înseamnă că aş suspecta persoana respectivă de crimă.
    - Nu înseamnă deloc, îl asigură Cristescu.
    - Da... hm... da... Nu ştiu în ce măsură ar avea dreptate, dar doctorul Alfred Mircescu s-a considerat totdeauna jefuit, spoliat de Marian. Tranzacţiile era vorba parcă de mai multe obiecte au fost încheiate de maică-sa, în vreme ce Mircescu executa o pedeapsă.
    - Altcineva?
    - Nu pot numi pe nimeni precis. Mircescu cred că v-ar putea da relaţii mai multe.
    Brusc, Cristescu păru fulgerat de un gând neaşteptat. Îşi roti semnificativ ochii prin interiorul unde mai existau vestigii de preţioasă bunăstare.
    - Dragu a avut afaceri şi cu dumneavoastră?
    Colonelul începu să râdă cu poftă:
    - Ce idee! Nu, domnule maior. Pe mine m-au spoliat naţionalizarea şi Talciocul.

                                                     21.

                             Doamna Laura Mircescu își sorbea tacticos cacaoa cu lapte. Deşi proteza o deranja puţin "trebuie chemat tehnicianul" , nu muia bucăţelele de cozonac în ceaşcă, conţinutul părându-i-se după aceea orribil.
    Esteticul fusese crezul dintotdeauna al bătrânei şi îl cultivase în toate sensurile şi clipă de clipă. Chiar azi, ostenită de ani şi fără slujnică, trăia în condiţiile celor mai rafinate norme de civilizaţie. Faţă de masă impecabilă brodată cândva la Robescu (galbenă pai la ceai, albă la dejun şi cină), tacâmuri de argint, ceşti, servicii de porţelan etc. Nu lipsea niciodată o floare graţioasă una singură! într-un pahar de cristal zvelt, la fel de graţios.
    Se ridică greoaie de la masă, fără s-o strângă. Avea s-o facă Alfred, care în general îndeplinea micile oficii gospodăreşti şi efectua cumpărăturile. În baie, clăti proteza, îşi fardă din nou buzele, se cercetă lung, din toate părţile, cu aceeaşi privire de acum cincizeci de ani şi păru mulţumită.
    Se întoarse în odaia de zi şi, ca de obicei, se aşeză în balansoar. Ochelarii şi ziarul se aflau la îndemână, pe o măsuţă turcească. Alături îl auzea pe Alfred meşterind ceva.
    Zgomot de instrumente ce presupun în general "artizanaturi" de fineţe. Adora să repare ceasuri sau să "comită" din te miri ce sârmuliţe subţiri, fâşii de aramă, anouri de sticlă etc. tot felul de podoabe pe care le plasa la Fondul Plastic.
    "Veşnic bricolează câte ceva!"
    Faptul o enerva fără să ştie anume de ce. Nici măcar nu încerca. În realitate, tot ce făcea Alfred o enerva.
    Căscă discret şi deschise jurnalul la pagina a patra. Bineînţeles, n-o interesau realizările colectivului de oameni ai muncii de la uzinele "Steagul roşu", nici articolul doctorului cutare de la spitalul X (numai când citea "spital", bătea în lemn; îl avea în oroare şi nu fusese în viaţa ei internată, nici măcar când îl născuse pe fiu-său), care recomanda în termeni semănând a poruncă un regim alimentar ştiinţific, bazat pe zarzavaturi şi peşte oceanic.
    "Ce de aberaţii pot susţine ces gens! Toată viaţa mea am fost carnivoră şi, slavă Domnului, nu mi-au lipsit vitaminele. Sau n-am aflat-o până acum şi nici nu ţin s-o mai aflu."
    În general, citea întreaga pagină a Micii Publicităţi, dar începea cu rubrica "Decese".
    Regreta că întâlneşte din ce în ce mai rar nume cunoscute. Nu dorea răul nimănui, doar că faptul în sine o făcea să-şi simtă şi mai concret singurătatea. "Dacă nici în jurnal nu mai întâlneşti cunoştinţe, înseamnă că eşti cu adevărat foarte bătrân."
    - Egztraordinar! exclamă stupefiată, pronunţând ca de obicei în loc de x, gz. Alfred!!
    Medicul se ivi în prag cu un cleştişor minuscul, ca o jucărie, în mână. Maică-sa bătu cu unghia lăcuită roşu aprins, atât de lungă, încât se încovoiase, în pagina gazetei.
    - Ai văzut faire-part-ul lui Dragu? Înmormântarea e mâine.
    Mircescu încercă să fie spiritual:
    - Ce te surprinde? E normal să-l îngroape.
    - Nu face pe imbecilul! Vasăzică a murit! "Moarte tragică", aşa scrie.
    - Bineînţeles, moartea ca urmare a unui asasinat nu poate fi veselă.
    Râdea galben, şi dinţii frumoşi, foarte albi, sclipeau sinistru pe obrazul tern.
    Stătea rezemat de uşă într-un picior şi, din cauza poziţiei, şoldurile păreau asimetrice.
    Doamna Mircescu lăsă gazeta în poală şi îşi scoase ochelarii. Îl fixă cu o privire în care se amestecau de toate: curiozitate, stupoare, atenţie concentrată, revelaţia încercată dinaintea unui ins despre care-ţi închipui că-l cunoşti pe degete, pentru ca după aceea să comită un gest care te face KO.
    - Va să zică.
    - M-am ţinut de cuvânt, mamă. Aşa cum sunt eu moale, fără vână, moluscă din familia Mirceştilor.
    - Adică.
    -  Da, l-am omorât.
    Bătrâna ceru un păhăruţ cât o coajă de nucă cu liqueur. Nu bea, nu băuse în ultimii ani, dar acum simţea nevoia. Fiu-său râse:
    - Vrei un întăritor sau sărbătoreşti evenimentul?
    - Nu-mi vine să cred.
    - Doar scrie negru pe alb.
    Doamna Mircescu îşi muie buzele în păhăruţ.
    - Dovedeşte-mi.
    - Ce să-ţi dovedesc? Ţi-am spus că-l voi lichida sâmbătă, şi sâmbătă a clacat. Ce mai vrei?
    - Dovada concretă. Te cunosc prea bine, fiule, ca să ştiu de ce eşti în stare...
    Agasat, Mircescu îi întoarse spatele, îndreptându-se spre odaia lui. Se întoarse după câteva secunde cu sacoşa de voiaj şi-i trase cu gesturi nervoase fermoarul. Scoase un tablou mic, în culori vii.
    - Picasso! Îl recunoşti?
    Laura Mircescu întinse gâtul să vadă mai bine. Fiu-său aruncă pânza pe divan şi continuă:
    - Uite cristelniţa, uite icoana, uite-l pe Lautrec! E OK?
    Bătrâna se lăsă pe spatele balansoarului. Dădu doar din cap şi începu să se legene.

                                                             22.

                               - Îmi pare bine că vă văd sănătos!
    Cristescu arborase un aer festiv: "Trăiască 1 Mai!" Anton Cernat, abia călcând, intră primul în odaie.
    - Eh! Sănătos pe dracu'! Mulţumitor, dacă ne gândim că la vârsta mea eşti atât de aproape de Dumnezeu, încât poţi să dai mâna cu el.
    Deşi ger cumplit (instalaţia de gaz încă nu se reparase, iar bătrânul era atât de înfofolit, încât părea un garderob de haine), Cristescu ar fi deschis fără şovăială fereastra. Acelaşi aer fetid pe care-l întâlnise în absolut, dar absolut toate casele de bătrâni: urină, aşternut neprimenit, sudoare stătută (de la veşmintele de vară nedate la curăţat ani de zile) şi valeriană.
    "Ce-i cu ei, domnule? Îşi pierd mirosul? Nu le mai pasă? Trebuie să fiu atent să nu uit peste vreo zece-cincisprezece ani de chestia asta. Adulmec sau nu aromele infecte, să aerisesc în orice caz."
    - Domnule Cernat, am venit la dumneavoastră pentru un plus de informaţii. Felul în care aţi descoperit cadavrul l-am stabilit rândul trecut. Mă interesează în ce raporturi vă aflaţi cu inginerul Dragu. În general, relaţiile dintre persoanele care locuiesc la comun sunt extreme: fie excelente, fie infernale.
    Bătrânul trupeş, puternic, îşi îndreptă asupra lui ochii negri, cu tăietură frumoasă, dar cam prea apropiaţi de rădăcina nasului.
    - Pe mine treceţi-mă liniştit în categoria a doua.
     - Cum se face atunci că aveţi cheia de la uşa care dă în bucătăria familiei Dragu?
    Anton Cernat îşi puse palmele pe genunchi. Unul dintre ei, cel suferind, era mai gros, ocrotit pesemne cu un bandaj de nădejde: o bucată de flanea sau o spinare de iepure.
    - E foarte simplu, domnul meu. Odată, acest apartament mi-a aparţinut în întregime. Când l-am cedat, retrăgându-mă în odaia aceasta, am păstrat accesul la bucătărie.
    - Înţeleg... Probabil chiria devenise incomodă.
    - Niciun fel de chirie! Am fost proprietar.
    - Când aţi efectuat vânzarea?
    Din nou Cernat rânji.
    - N-a existat nicio vânzare. Do-na-ţi-u-ne, dragul meu. Sunteţi jurist, cunoaşteţi instituţia.
     - Ce v-a determinat să comiteţi asemenea liberalitate?
    - Tembelismul nevesti-mii aflată la menopauză cred că ajunse în faza asta toate ar trebui internate în case de sănătate şi imbecilitatea subsemnatului.
    Tăcu şi începu să respire greu. Cristescu îi înregistră tremurul buzelor, neliniştea întregului chip, freamătul degetelor.
    - Dragu, reluă bătrânul, victima cum îi spuneţi dumneavoastră, dar termenul e impropriu.
    - Ce propuneţi în schimb? surâse blând Cristescu.
    - Canalia! Călăul altora! Deci canalia e finul nostru. Tot o idee strălucită a cretinei de-acolo! Arătă cu degetul gros, peste umăr, fotografia Elvirei plină de praf. Dacă doresc din suflet să existe şi lumea cealaltă, este pentru că tânjesc s-o iau la pumni.
    Maiorul privi chipul fad din fotografie. Părea o fiinţă blajină, neînsemnată, despre care nu puteai spune nimic. Avea doar expresia aceea de infinită tristeţe, caracteristică în general femeilor cu chip de pasăre, exceptând, desigur, figurile vultureşti.
    Brusc, încercă dinaintea bătrânului o senzaţie de neplăcere. Totdeauna îl crispaseră expresiile dure, violenţele de limbaj şi cu atât mai odioase i se păreau când acestea erau emise la adresa partenerului de viaţă. Mai ales călătorit dintre cei vii.
    Har Domnului, nici relaţiile lui cu nevastă-sa nu constituiau un model pentru tinerii căsătoriţi. De douăzeci de ani, Corina îl agasa cu perseverenţă, avea obtuzităţi, meschinării şi încăpăţâna-rea a zece catâri talentaţi. Nu-şi permisese niciodată însă cea mai modestă ireverenţă, n-o judecase în faţa altora.
    - Singurul nostru copil a murit la doi ani. Era anemic, rahitic, astmatic, hidrocefalic şi cu încă vreo cinci chestii din astea în ic. Normal, prunc făcut la patruzeci şi cinci de ani! Pe urmă. cum n-o chema Abraham, să plodească la nouă sute de ani, a rămas cu oful după odraslă. A făcut o pasiune pentru canalia asta şi... restul vi l-am povestit.
    - Adică l-aţi botezat.
    - După care au urmat sacrificiile lanţ. Tot ce ne prisosea, ba chiar şi din cealaltă felie, era de drept alocat lui Marienuş. Bicicletă, ceas cu Mickey-Mouse ştiţi, braţele maimuţoiului reprezentau acele aparat foto. Vine ziua băiatului, să-i dăm un CEC de trei mii. E Crăciun, n-are costum bun... Vacanţa mare! A promovat fără nicio corigenţă etc.
    - Bun, îl întrerupse maiorul, pe care inventarul de sacrificii al bătrânului nu-l mai interesa, de vreme ce prinsese ideea. Cum se face însă că dumneavoastră, care păreţi un bărbat plin de personalitate nu vă văd lesne de îmbrobodit, ba chiar deloc, aţi acceptat această servitute?
    Anton Cernat, vânăt de mânie, îşi dădu un pumn zdravăn în cap.
    - Ţeastă de bou! De câte ori mă bărbieresc, scuip oglinda, adică mă scuip pe mine.
    - Am înţeles.
    - Sunt curios, rosti trăgându-şi sufletul, cum o da ochii cu Elviruţa. Cred că s-au şi întâlnit. Acolo, rânji sinistru, nu-l aştepţi două ceasuri în frig pe 31. Sunt curios dacă o să-i povestească cum a vrut să mă dea afară din casă, cum.
    Mai mult înecându-se, Anton Cernat epuiză dinaintea maiorului, fără economie de amănunte, lista ingratitudinilor lui Dragu.
    Cristescu clătină din cap cu amărăciune:
    - Da. Fraza pe care aţi scăpat-o deunăzi capătă sens.
    Bătrânul se holbă:
    - Care frază?
    - "Mi-a luat-o altul înainte."
    - Şi pe ăla îmi vine să-l strâng de gât! Mi-a răpit singura bucurie pentru care mai trăiam. Singurul ţel!
    Se ridică pe cât îi îngăduia piciorul bolnav de repede şi scoase de sub pat o secure de bucătărie.
    - Uite, domnule! Cu asta voiam să-i sfărâm divla! O şi pregătisem.
    Maiorul simţi că i se taie răsuflarea. Rămase cu ochii pe lama ascuţită. Avea urme de sânge.

                                                              23.

                                Luni dimineața, Olga Gabrelotti dădu telefon la serviciu, anunţând că este bolnavă. Rămase toată ziua în pat, în cămaşă de noapte, nespălată, cu părul răvăşit. De trei zile se îndopa cu tranchilizante acum era literalmente drogată şi cu vodcă. Din când în când, se târa ciocnindu-se de mobile până la baie, să-şi ude compresa de pe frunte.
    Nu se uitase nici măcar o dată în oglindă, ceea ce probabil nu i se mai întâmplase de la trei ani. Simţea că-i pocnesc tâmplele de durere şi organismul refuza cu perversitate să se anestezieze. Se ameţise în sensul că zbura, trupul îşi pierduse materialitatea, casa plutea pe valuri vrăjmaşe, o chinuia greaţa, dar era lucidă, nu izbutea să adoarmă, să uite.
    Spre seară, între două partide de canastă, o vizită mătuşă-sa. Îşi dădu drumul în fotoliu, fără să-şi scoată blana.
    Olga îi reproşă cu glas stins:
    - De ce-ai aprins lumina?
    - N-am venit să facem spiritism. Şi vreau să văd cum arăţi. Îngrozitor! Ce-i cu tine?
    - Mă doare capul. Lasă-mă...
    - Nici n-am venit să stau. Am pietre la Dina. Dar dacă ai nevoie de mine.
    O spusese moale, afirmaţie de convenienţă, aşa cum mai avea în poşetă câteva zeci de fraze pe gen, adaptabile la o situaţie sau alta.
    - N-am nevoie de nimeni, o repezi Olga.
    Era ceea ce dorea să afle şi Sofia Macarie, dar, bineînţeles, comunicat pe alt ton. Era adepta teoriei că se poate spune absolut orice, dar în termeni civilizaţi şi cu zâmbetul pe buze.
    - Am înţeles, nu fac parte dintre persoanele cărora trebuie să le dai brânci ca să găsească uşa. Pentru liniştea mea însă, lămureşte-mi o chestiune. Ce-i cu faire-part-ul lui Dragu? Când l-am citit, am simţit un cuţit în inimă.
    - Şi? Ce vrei de la mine?
    - Spune-mi doar că n-ai făcut-o tu şi plec imediat.
    - Ai să pleci oricum. Moaie-mi compresa asta...
    - Te rog, fetiţo! Atât! Da sau nu.
    Pentru o femeie care avusese toată viaţa nervi excepţionali, nu fusese mai sentimentală decât o piele de rinocer şi nimeni n-o văzuse vreodată plângând, tonul rugător, privirea sincer îngrijorată impresionau. Mângâie timid umărul nepoată-sii.
    - Spune, draga mea.
    Olga îşi ascunse faţa în îndoitura braţului.
    - Du-te. Nu pot să-ţi spun.

                                                        24.

                                   "O față drăgălașă,  dar prea de timpuriu ofilită. Nu-mi place privirea. Fixă şi întoarsă cumva înăuntru. Stau şi mă întreb dacă mă vede."
    Maiorul Cristescu îi prezentase condoleanţele de rigoare şi se aşezase pe un scaun florentin cu spătarul sculptat, teribil de incomod.
    "Sunt de acord, domnule, cu bunul gust, cu fantezia, iubesc şi eu frumosul, dar esteticul lipsit de raţiune e o aberaţie. Ce-i cu spătarul ăsta? Dacă te rezemi de el, îţi fracturezi coloana. Prefer dracului un fotelaş de opt sute pe care-l iei în rate de la Căminul."
    Anca, toată în negru, îşi descleştă buzele. Întrebă cu o voce răguşită specifică, parcă n-ar fi vorbit de mult:
    - Ce vreţi să ştiţi?
    - Mda, dată fiind situaţia în care vă aflaţi, mă voi rezuma doar la câteva întrebări. Când aţi plecat din Bucureşti?
    Anca îşi duse degetele subţiri la frunte, făcând un efort să-şi amintească.
    - Sâmbătă dimineaţa cu trenul de şase şi cinci... Adăugă: Cred că mai am biletul în poşetă.
    Maiorul îşi coborî iute privirea. Ascultase de prea multe ori caseta cu înregistrarea Ancăi, pentru a nu-şi aminti fiecare cuvânt. "Când ajungi la destinaţie, de obicei arunci biletul. Chiar în gară sau înainte de a începe să despachetezi. Ciudat."
    - Ce făcea soţul dumneavoastră, când aţi părăsit locuinţa?
    - Dormea.
    - Deci nu v-aţi luat rămas bun.
    - Suntem căsătoriţi de nouă ani.
    - Şi?
    - Îmi închipui, nu ştiu... Cred că anumite gesturi se fac doar la început.
    - Toate cele trei zile cât aţi lipsit le-aţi petrecut exclusiv în Caracal?
    - Unde era să mă duc? În fond, m-am dus special pentru mama. N-o văzusem de astă-vară.
    - Pare ciudat.
    - Ce anume?
    - De obicei, în asemenea "deplasări", soţii pleacă împreună.
    - Acum am reuşit să-mi iau restanţa de concediu.
    Maiorul o cercetă atent. Femeia părea sinceră, dar avea rezerve.
    - Risc o întrebare nedelicată, doamnă. V-aţi iubit soţul?
    - Mai mult decât pe mine însămi.
    - Răspundea în aceeaşi măsură?
    Anca reflectă. Răspunse cu privirea plecată:
    - M-a iubit în felul lui.
    - Există mai multe feluri de a iubi?
    - Cândva îmi închipuiam că nu...
    - Ce anume v-a nemulţumit în comportarea lui?
    - N-nimic.
    - Minţi! urlă dintr-o dată un glas din bucătărie, făcându-i pe amândoi să tresară.
    Anton Cernat, în pijama şi halal de casă, descheiat, năvăli în încăpere.
    - De ce minţi? Toată ziua vă certaţi! Ţi-a scos sufletul cu grandomania, cu canalismele, cu tufele lui! Bestia! Bine că a crăpat!
    Perplex întâi, maiorul Cristescu izbuti să-şi revină:
     - Domnule Cernat! Vă rog nu e momentul.
    - Dar când?! Lasă-mă, dom'le, să vorbesc, să-ţi spui eu cine a fost personajul, că asta-i bleagă şi stă cu nasul în buric!
    Anca, ruşinată, poate pentru a-şi ascunde lacrimile, îşi acoperi faţa cu mâinile.
    - Aud totul! Fără să vreau aud! urmă înfierbântat bătrânul.
    Din pricina debitului precipitai, neîngăduindu-şi de teama de a nu fi întrerupt să-şi tragă respiraţia sau să-şi înghită saliva, pulveriza ca o stropitoare.
    - Nu zic, îşi mai înşală omul nevasta, dar s-o pui madamă de tractir, să-ţi patroneze aventurile, s-o trimiţi de-acasă sau s-o pui să-ţi fixeze rendez-vous-urile?! Ai mai auzit dumneata, domnule, că eşti miliţian, de asemenea bestie obscenă? Olga, Florina, Mioara, Doina, Cici! Astea aşa, pe care le ţin eu minte!
    Cristescu interveni hotărât:
    - Domnule Cernat, pot să vă solicit privilegiul de a ne lăsa singuri?
    Bătrânul îi azvârli o căutătură nimicitoare. Rămase o clipă în cumpănă şi, brusc, îi întoarse spatele. Se auzi târşâitul piciorului bolnav, apoi uşa de la odaia lui trântită cu furie.
    Anca îşi luă mâinile de pe faţă. Le lăsă în poale, cu palmele în sus. Impresia de abandon era copleşitoare.
    - Ştiu că vă vine greu, spuse încet maiorul, dar treceţi peste incident. Bătrânii îşi pierd lesne controlul, iar vârsta exagerează, dă amploare până şi unor incidente mărunte.
    "Minţi, Cristescule! Ştii bine că tinerii sunt cei care amplifică. Tocmai datorită lipsei de experienţă, evenimentele iau proporţii colosale. De aceea în rândul populaţiei juvenile se întâlnesc cel mai frecvent sinuciderile. Vârstnicii au văzut multe, puţine drame îi mai iau prin surprindere. Dar ce naiba să-i spui amărâtei ăsteia?"
    - Nu exagerează, şopti Anca. Aşa a fost. Poate v-aş fi ascuns-o, dar eram sigură că a vorbit. Şi probabil nu numai el.
    Deşi cunoştea amănuntul, maiorul încă nu-şi consumase surpriza. Nu întâlnise şi nu auzise niciodată despre un caz similar. A, cunoscuse desigur cupluri care, deşi locuiau în acelaşi apartament, trăiau despărţite de mult în fapt. De conivenţă că anumite considerente de ordin social sau material, ori ambele, îi împiedicau să oficializeze în cadrul unui divorţ separaţia, continuau să coexiste, vecini amabili, care se menajau reciproc. Avea, desigur, fiecare legătura lui, dar, dintr-un elementar bun simţ, "terţii" nu erau aduşi acasă, nu se baladau în maiou sau furou la baie ori bucătărie sub ochii soţului legitim.
    - Cum de-aţi îngăduit această situaţie?
    Femeia îi azvârli o privire din depărtări. Arătă cu mâna spre pereţi:
    - Sper că vă daţi seama că nu pentru boarfele astea! L-am iubit, îl mai iubesc încă.
    - Sunteţi o construcţie specială. Asemenea împrejurări înveninează, generează o ură indestructibilă, iar soţul inocent devine vindicativ.
    - De ce nu spuneţi cuvintelor pe nume? Adică din pricina umilinţelor şi a ofenselor aş fi putut să-l omor. Dacă mă suspectaţi, spuneţi-mi-o!
    "Ia te uită! gândi Cristescu. Toţi afirmau că-i o micuţă mahalagioaică prostuţă, genul în loc de unt, pui margarină, revine mai ieftin. Lângă frigider, în bucătărie, atârnă vreo cinci-şase şorţuleţe. Se pare că nu-i chiar aşa. "
    - Aţi auzit probabil că, în materie de crimă, surâse cu amabilitate maiorul, suspectat din principiu, aprioric, este în primul rând soţul înşelat. Urmează amanţii etc. Mie întâmplător nu-mi plac teoriile fixe şi mă abat adesea de la regulă. Întâmplarea face însă că, în legătură cu dumneavoastră, a intervenit un amănunt ieşit din comun.
    - Care?
    - Din neatenţie v-aţi înregistrat la magnetofon, probabil într-un moment de slăbiciune. Vorbeaţi singură... Din textul respectiv, câteva fraze, decizia dumneavoastră de a vă ucide soţul este categorică. Ziua hotărâtă este sâmbătă. Cel puţin bizar, Dragu moare sâmbătă.
    Anca, palidă, îşi înfipse unghiile în palme.
    - Pot să aud şi eu banda?
    - Se află în biroul meu, dar o puteţi audia oricând.
    Femeia păru să se prăbuşească în ea însăşi. Se făcuse mică, un mototol de cârpe negre şi piele.
    - La furie se spun multe. Probabil că sufeream îngrozitor. În ultima vreme se purta cu adevărat odios. Nu l-am omorât eu.
    - Vreau din suflet să vă cred. A mai intervenit însă o situaţie neclară. Aţi afirmat că aţi părăsit Bucureştiul cu trenul de şase şi cinci minute.
    Anca îngână:
    - Da...
    - Nu-i tocmai exact. În realitate, aţi luat trenul de 9,40. Avem declaraţia domnişoarei de la bufetul gării, care vă cunoaşte ţine tonetă afară, pe peron şi a mamei dumneavoastră, care afirmă că aţi sosit la prânz.
    Anca, îngheţată, îl privea ca o fiară încolţită. Maiorul îşi simţi inima năpădită de milă şi se ridică.
    - Vă mulţumesc că m-aţi primit. Nu vreau să vă mai rețin.

                                                               25.

                                Melania Lupu se trezi extrem de bine dispusă. Se întinse în aşternut cu pumnii strânşi deasupra capului, aşa cum se obişnuise încă din copilărie şi, înainte de a deschide ochii, ciripi:
    - Bună dimineaţa, Mirciulică! Cum e afară? Mă auzi, Somnorilă?
    Motanul, aşezat în pălăria bătrânei, abandonată pe canapea, o privea mut cu un singur ochi fix şi verde.
    - Dragul meu, făcu Melania, căutându-şi papucii cu pompon, a saluta e o politeţe, a răspunde e o obligaţie. Şi am considerat totdeauna că, mai ales dimineaţa, oamenii trebuie să fie extrem de amabili. Asta ne asigură tuturor o zi bună.
    Zbură spre baie şi, în curând, Mirciulică auzi jetul puternic al duşului. Melania se întoarse după un sfert de oră vioaie, încălzită, ungându-şi mâinile cu cremă Gerovital.
    - Nu pentru că ai crede că palmele tale vor redeveni fragede ca ale unei tinere gheişe, ci de dragul flaconaşului atât de drăgălaş.
    După micul dejun mereu acelaşi: cafea cu frişcă şi cozonac ea, motanul o ceaşcă de lapte cu un degetar de rom, căci bărbaţii simt nevoia de un întăritor, mai ales iarna începu să se îmbrace. Era cald, plăcut, iar micul pom de Crăciun îl cumpăra totdeauna cu două săptămâni înainte, pentru a se bucura cât mai mult de el însufleţea încăperea, dându-i un aer festiv. De altfel întregul interior era vesel, mobilat graţios (bătrâna detesta mobila greoaie, avea în oroare stilul florentin sau veneţian, "nu-mi place să trăiesc într-o biserică"), iar florile, măcar una singură, nu lipseau niciodată de pe toaletă.
    Făcuse pomul pe data de zece, cu Mirciulică, spre înserat, regretând că maiorul Cristescu, ocupat, nu se poate desfăta împreună cu ei.
    - Ştii, dragul meu, afumase căutând din ochi unde să agaţe un îngeraş dolofan cu aripi azurii cum se purtau acum şaizeci de ani (majoritatea jucăriilor aveau aceeaşi vârstă, astfel că pomul era extrem de original şi fermeca reiterând peisaje, ani, oameni şi bucurii vechi), ştii, presimt că prietenul nostru nu e tocmai fericit.
    În miorlăitul motanului i se păru că desluşeşte o întrebare.
    - Cum care prieten? Domnul maior Cristescu. Bineînţeles că eu sunt prea bine crescută ca să-l descos, iar el prea bine crescut ca să mi se confieze, dar pun rămăşag că, în zori, când se trezeşte, dă ochi de un spate întors şi un cap plouat cu bigudiuri. Nu aude "bună-dimineaţa, motănel, ci ai grijă să nu uiţi de hârtie igienică, de cinci zile îţi spun".
    După trei sferturi de oră, Melania se simţea cu desăvârşire în formă. Se fardase uşor şi îmbrăcase o rochie angorată de un cenuşiu foarte deschis. Mărgelele de cristal bleu făceau să-i scânteieze ochii.
    Avu impresia că motanul o fixează neliniştit şi îl luă în braţe.
    - Nu lipsesc mult, dragul meu... Ştii, mi-a căşunat ieri un chef. N-am văzut-o de un car de vreme pe biata Laura Mircescu. Cum care Laura? Adică ai dreptate, n-ai de unde s-o cunoşti, eşti prea tânăr. A fost bună prietenă cu maman şi chiar cu bunica. Fireşte, era mai mică decât ele. Stă în Vatra Luminoasă.
    Începu să râdă încetişor:
    - Mi-a venit acum o idee năstruşnică. Nu ştiu dacă ai băgat de seamă, dar românii, când îţi vorbesc despre o persoană necunoscută, obligatoriu precizează cu lux de amănunte cartierul, strada unde locuiesc. De ce oare? Dar la asta o să ne gândim altădată.
    Îşi trase pe mâneci trois-quart-ul de astrahan gris (vânduse în toamnă un tablou mic de un maestru olandez din secolul al XVI-lea, la care nu ţinuse niciodată), apoi se privi ultima oară în oglindă. Ca totdeauna când se simţea mulţumită, îşi sărută propria imagine şi tot de la ea îşi luă rămas-bun, fluturându-şi graţios degetele.
    - La revedere, draga mea, şi succes!
    Supărat că e lăsat singur, Mirciulică se prefăcu că doarme.
    - Arăţi bine, mormăi cu ciudă parcă Laura Mircescu. Eşti şic, distinsă, chiar bătrână ai charme. Ce-ai adus acolo?
    - Mi-am amintit că-ţi plac şarlotele şi am trecut pe la cofetăria Athenee Palace, unde nu lipsesc niciodată. Cred că sunt proaspete.
    Laura Mircescu începu să râdă:
    - Ai rămas aceeaşi. Amabilă şi mincinoasă. Mi-au plăcut pe dracul! N-am suferit în viaţa mea piftia aia dulce. Mă dădeam în vânt după bomboane crocante, halviţă, nucile vieneze şi pralinele cu migdale de la Riegler. Te-ai gândit însă la dinţii mei. Ia loc!
    Melania se aşeză pe primul scaun la îndemână, însă ceva mai departe de doamna Mircescu. Ii mirosea din gură.
    - Şi acum ce-mi stai ca-n gară? Scoate-ţi blana, lasă poşeta.
    Melania Lupu se dezbrăcă.
    - Eşti prost dispusă, Laura?
    - Ludovic al XIV-lea deşi era un imbecil, geniul îl avea în izmene şi asta până a cunoscut-o pe scorpia aia de Maintenon, spunea o vorbă. Mi se pare la Villeroy: "La vârsta noastră nu mai eşti fericit."
    Melania Lupu o privi pe sub sprâncene:
    "Norocul tău, Melanie, este că n-ai fost prea frumoasă şi, în consecinţă, ai reuşit să te bucuri la fiecare vârstă de orice se întâm-pla fermecător în jurul tău. Laura care narcotiza, dar se şi simţea narcotizată de propriul succes, după ce a îmbătrânit, n-a mai putut gusta nimic. Totul devenise neinteresant, serbăd ca un sirop cald după o şampanie bine frapată..."
    Declară apoi cu naturaleţe:
    - Ba eu mă simt extrem de fericită.
    "Cât eşti de zurlie, comentă în gând bătrâna, nu-i de mirare."
    - Cum de ţi-amintişi de mine?
    - Am visat-o pe maman. Eraţi bune prietene...
    - Vrei să spui cu bunică-ta. Maică-ta a fost searbădă ca o duminică de toamnă ploioasă, ca o seară când n-ai ce face şi nu sună nici măcar telefonul.
    Melania, în fond de aceeaşi părere, emise un ah! de convenienţă. La urma urmelor, răposata admiţând că ar fi fost pe recepţie, nu afla vreo noutate. Laura, slobodă la gură, îi comunicase Victorinei mama Melaniei părerea ei în faţă. Evitând totuşi din rest de pietate filială alt fluviu de adjective, schimbă vorba:
    - Ce mai face dragul de Alfred?
    - Ce-a făcut toată viaţa, replică scurt Laura. Fabrică mărţişoare de Obor şi vise.
    - Nu l-am văzut de mult... Mi-ar fi făcut plăcere să-l întâlnesc.
    - Am să-i comunic şi o să se simtă încântat.
    - Sunt convinsă, declară Melania ridicându-se. Noi doi am fost totdeauna buni prieteni. Pe el şi pe Sandi i-am îndrăgit cel mai mult.
    - Care Sandi? se holbă doamna Mircescu.
    - Băiatul Ralucăi. Ce, ai uitat-o?
    - A, nebuna aia? Mai trăieşte?
    Melania păru ofensată:
    - A împlinit şaptezeci de ani.
    - Şi eu optzeci şi cinci. Asta nu înseamnă nimic.
    Se auzi soneria de la uşă. Laura Mircescu îşi pipăi peruca, se uită în oglinda aflată la îndemână şi arătă cu bărbia spre intrare.
    - Vezi tu cine e.
    Bătrâna auzi uşa deschizându-se, apoi exclamaţia Melaniei:
    - Doamne! Ce plăcere! Domnul maior Cristescu.

                                                        26.

                                      "Nu, îşi zise maiorul privind uşa care se închidea în urma Melaniei. E o simplă întâmplare. S-a liniştit, are totuşi o vârstă, suntem prieteni. Sunt convins că nu-i implicată în porcăria asta."
    Îngrijorarea însă îl stăpânea. Niciodată nu puteai şti ce e în capul Melaniei, ce idei fistichii o bântuie, viaţa ei necunoscând reţete fixe, cu excepţia celor de politeţe.
    Încercă să se calmeze, spunându-şi că prezenţa Melaniei în anumite dosare arc o explicaţie ştiinţifică.
    Ultimele anchete şi aici într-adevăr intervenea coincidenţa se desfăşuraseră într-o anume lume, astăzi pe cale de dispariţie. Şi soţii Miga din istoria fecioarei de aur, şi bătrânul Grigore Popa ce dandana cu pânzele lui Rembrandt şi Goya!, şi Basile Nicolau, şi Micleştii din ultimul dosar şi, evident, Melania făceau parte dintr-o castă lipsită azi de relevanţă socială şi ai cărei membri se împuţinau de la un sezon la altul.
    Era normal ca supravieţuitorii, automat eliminaţi din viaţa socială contemporană, să se caute, să se accepte, să se constituie în grupuri. Îşi aminti de cuvintele pline de semnificaţie ale unui pensionar, fost cândva un distins jurist: "Au rămas atât de puţini oameni care să ştie că am fost şi eu cineva în viaţă."
    Altfel stai de vorbă cu o persoană care nu-ţi vede hainele demodate şi vata din urechi, te reconstituie în parametrii fizici şi sociali a ceea ce ai reprezentat acum patru-cinci decenii şi altfel cu un Popescu, tip din altă generaţie, care cască şi se uită discret la ceas, când îi povesteşti cum ai luat Mihai Viteazul sau Coroana României.
    Ridică ochii şi întâlni privirea vie a doamnei Mircescu. Maiorul înţelese imediat că, în ciuda vârstei, îşi păstrase nealterată agerimea gândirii. Mai înţelese din diluarea căutăturii concentrate că femeia l-a şi taxat, i-a pus o etichetă.
    - O cunoaşteţi de mult pe doamna Melania Lupu?
    Bătrâna răspunse, după ce îşi fixă proteza cu limba:
    - De o viaţă. Am cunoscut-o şi pe mamă-sa, şi pe bunică-sa. O femeie interesantă.
    - Da, spuse doamna Mircescu neutru.
    - Vă vedeţi des, îmi închipui, rosti uşurel maiorul, cu glas de conversaţie convenţională.
    - Extrem de rar. La câţiva ani o dată.
    Cristescu se sperie. Coincidenţa devenea mult prea bizară. Una e să te întâlneşti sistematic cu cineva, să te frecventezi reciproc, şi altceva, când te cheamă Melania, să-i pici în casă după comiterea unei crime în care s-ar putea să fie implicat individul.
    - Cum aşa?
    - Mă vezi dumneata pe mine urcând într-un tramvai aglomerat? De altfel am detestat totdeauna la foule, iar auto nu mai am de treizeci de ani. Cu pipeta, ori cu toptanul, încet-încet m-am despărţit de toate bucuriile. Vă uitaţi la ceas? Fiul meu trebuie să se întoarcă. Poate aveţi şansă şi coada la telemea e mai modestă.
    - Nu mă grăbesc, surâse maiorul. Dacă nu vă oboseşte, vorbiţi-mi, vă rog, despre relaţiile pe care le-aţi avut cu inginerul Marian Dragu.
    Laura Mircescu dădu din cap, îşi privi manichiura intactă, apoi privirea i se fixă în obrazul maiorului.
    - Am fost în relaţii de afaceri. Este o poveste veche, care se referă la o epocă dezagreabilă din viaţa mea. De atunci nu l-am mai văzut şi nici nu mi-a lipsit. Un rechin care, născut câteva mii de kilometri mai spre vest, ar fi făcut să se vorbească despre el.
    - Ştiţi probabil că a fost asasinat.
    O cercetă atent, dar bătrâna nu muşcă din nadă.
    - Asasinat? Dar asta-i de-a dreptul egztraordinar! Citisem faire-part-ul din jurnal, n-am ştiut însă că... Pot să vă spun un singur lucru: ucigaşul merită felicitări din partea dumneavoastră şi nu ghilotina.
    Bătrâna exalta, ochii îi sclipeau de o satisfacţie veninoasă, care înfiora indiferent de justeţea actului şi de calitatea victimei. Cristescu întrebă încet:
    - V-a rănit chiar atât de greu?
    Laura Mircescu îşi săltă bărbia cu o mişcare seniorială, care o definea.
    - Domnule maior, eu nu pot fi rănită decât de oameni de aceeaşi condiţie cu mine. Pot fi însă jefuită, iar acest Dragu a făcut-o fără scrupule şi într-un moment extrem de dificil.
    - Vă referiţi, desigur, la accidentul din existenţa fiului dumneavoastră.
    - Anii aceia când a stat cofrat. La puşcărie, vreau să spun, punctă dur doamna Mircescu. A profitat banditeşte de împrejurări care mă sileau să înstrăinez pe mai nimic adevărate comori. Obiecte în valoare de milioane le-a dobândit în schimbul câtorva sute de mii. Egzistă se pare o justiţie imanentă. Ca să fiu sinceră, n-o credeam, şi doar prostii îl aşteaptă pe Dumnezeu să achite poliţele neacoperite.
    - Cu alte cuvinte, sunteţi o vindicativă şi preferaţi plăţi mai terestre.
    - Dacă aveam doar zece ani mai puţin, n-aş fi ezitat să-i înfig eu stiletul în inimă.
    Maiorul îşi îndreptă maşinal dunga pantalonului. Se interesă amabil:
    - Fiul dumneavoastră vă seamănă?
    Bătrâna râse scurt:
    - Vă răspund direct la întrebare indirectă. Nu el l-a lichidai, domnule maior. Nu face parte din familia gladiatorilor, nici a eroilor, nu-l cheamă nici Robespierre, nici Marat, în fond toţi nişte mari criminali, n-are stofă de pirat. O să vă surprindă, dar, dacă bătrâneţea are un avantaj, acela este că poţi spune tot ce pofteşti şi poţi trimite pe oricine la dracu' sau în altă parte. Oricum, preferam să-l cheme Al Capone decât să egziste miel sacrificat de oricine are chef de borş sau stufat.
    - Mi-ai terminat portretul, mamă, sau mai ai completări?
    Maiorul întoarse capul surprins. Omul acesta se mişca într-adevăr pisiceste. Ţinea câteva pachete în mână şi o sacoşă de plastic verde cu mânerele cusute.
    Cristescu nu mai întâlnise niciodată "ideea" şi reflectă uimit: "Ce naiba, domnule, chiar aşa de greu s-o ducă? Pentru un leu stai şi ţeşi o zdreanţă de plastic?"
    Maică-sa dădu din umeri sâcâită. Se interesă iute, lacomă:
     - Ai găsit brânză?
    - Da.
    - S-o laşi în bucătărie.
    Era evident că abia aştepta s-o guste, că mâncarea rămăsese singura ei bucurie. Pândea probabil orele de masă cu ochii pe ceas.
    - Domnul a venit să stea de vorbă cu tine. Treceţi în birou. Eu mă simt ostenită.
    În odaia alăturată, Cristescu auzi amuzat gâfâitul, apoi paşii bătrânei care se grăbea spre bucătărie. După câteva minute, apăru doctorul Mircescu, frecându-şi mâinile abia spălate.
    Maiorul îi cercetă făptura cu milă şi, în acelaşi timp, fascinaţie fascinaţia oribilă a monstruosului şi a perversului, pe care o încercau toţi cei ce veneau în prim contact cu medicul. Poziţia cocostârcească nu adăuga graţie staturii bicisnice.
    - Portretele măgulitoare nu stat specialitatea mamei, încercă Mircescu să zâmbească.
    În realitate, deşi în cincizeci de ani ar fi trebuit să se obişnuiască cu blând spus ireverenţele Laurei, acestea nu încetau să-l irite. Iar bătrâna avea satisfacţia sadică de a-l umili faţă de oameni străini, ceea ce era incapabil să suporte. Ca de obicei, mâinile începură să-i tremure, glasul foarte plăcut îşi pierdu siguranţa.
    Maiorul îi sesiză tulburarea şi declară amabil:
    - Doamna practică un umor acid, dar rămâne o persoană foarte agreabilă, cu o conversaţie instructivă.
    Îi cercetă chipul fin, cu trăsături frumoase de cadână: "Inteligent, cult, hipersensibil, complexat. O viaţă interioară accidentată şi obositoare..."
    - Eram în antreu, spuse medicul, şi am auzit o parte din schimbul de replici. Deci Dragu a fost asasinat...
    - Vă surprinde?
    - Oarecum. Prin inedit. Majoritatea oamenilor mor altfel. Dar individul şi-a meritat soarta.
    - Interesant... E a cincea sau a şasea oară când se emite în faţa mea aceeaşi opinie.
    Mircescu îşi mângâie fruntea. O frunte pe care o simţi totdeauna înfierbântată.
    - Faptul mi se pare simptomatic. Aceeaşi teză susţinută de mai mulţi inşi are, în general, şansa să corespundă unui adevăr obiectiv. Îmi pot permite o întrebare? Cum a fost ucis? Care a fost, adică, modalitatea de crimă?
    - I s-a zdrobit craniul cu o secure.
    - Deci nu s-a chinuit, constată Mircescu şi în ochi i se desluşi o umbră de dezamăgire.
    - Spuneţi-mi, domnule doctor, cam la cât apreciaţi dumneavoastră paguba înregistrată în urma afacerilor cu Dragu?
    Alfred Mircescu îşi mişcă mâinile evaziv:
    - E greu de oferit o cifră fermă. Bursa artei înregistrează fluctuaţii imprevizibile. Cota unui obiect creşle sau scade în funcţie de împrejurări deosebite: contează în primul rând preţurile de pe piaţa occidentală. Dacă dă în nemţi, să zicem, furia icoanelor, acestea îşi triplează sau chiar înzecesc valoarea. Un samovar de argint pe care-l puteai obţine la talcioc cu şaizeci-şaptezeci de lei, a ajuns acum peste o mie de dolari. Există desigur şi circumstanţele economice, ghearele crizei când omul n-are ce mânca, nu-i mai arde de artă şi achiziţii costisitoare. Un alt factor e moda: de pildă un Schweitzer-Cumpăna cu cotă serioasă până prin anii '50, acum îl vinzi la un preţ mediocru. Calamităţile naturale îşi spun şi ele cuvântul: după cutremur, sau inundaţiile din '70, preţurile scăzuseră cu 30-40%. Aşa că vedeţi, e greu de apreciat.
    - Totuşi... Încercaţi o evaluare cât de aproximativă.
    - Mda... Întâmplarea face că obiectele obţinute de la mine au ştachete relativ ferme. Un Picasso rămâne totdeauna un Picasso, la fel un Lautrec.
    Cristescu nu-şi ascunse surpriza. Bănuia că obiectul disensiunii nu-l constituia vreun tablou cu căprioare şi lebede pierdute într-un colţişor pitoresc cu podeţ şi aripi de moară părăsită, dar nu se aşteptase la nume atât de simandicoase.
    - Pânzele acestea se află în apartamentul lui Dragu?
    Mircescu îi ocoli privirea. Săltă din umeri:
    - Presupun că da. N-am fost la el de cinci ani. De un lucru vă asigur. În caz că le-a înstrăinat, ele nu se mai află în ţară. Le-a vândut greu, pe valută forte. Deci, întorcându-ne la o sumă aproximativă, paguba suferită o apreciez cam la trei milioane de lei. Insist, mergând pe sume modeste. Gândiţi-vă că la Galeriile Pitti din Florenţa, acum un an, o pânză a lui Picasso s-a vândut la licitaţie cu cinci milioane de franci francezi. Înmulţiţi cu cincisprezece.
    - De ce cu cincisprezece?
    Mircescu râse.
    - Ştiţi bine că ăsta-i cursul francului la negru. Aveţi dumneavoastră suficient de-a face cu tranzacţiile acestea clandestine, ca să nu vă dau eu detalii. Deci, dintr-un foc, şaptezeci şi cinci de milioane pe o pânză nu dintre cele mai extraordinare. Acum aveţi în principiu peisajul escrocheriei în mare.
    Maiorul pentru care orice sumă depăşind zece mii de lei, zi cincizeci, poftim o sută de mii, traductibilă în salariu pe atâtea luni sau ani, îşi pierdea semnificaţia, clătină din cap cu o expresie atât de uluită, încât medicul începu să râdă.
    - Mi se pare fabulos. Spuneţi-mi, există mulţi particulari în ţară care să dispună de astfel de averi?
    - Există, zâmbi medicul. Sunt multe case unde dacă intri ai impresia, mai ales dacă eşti şi cunoscător, că ai nimerit în peştera lui Ali Baba. De obicei ăştia se cunosc între ei, între ei încheie diferite tranzacţii, cunosc preţurile, au diferite tuyau-uri. Mulţi fac parte din lumea medicală care a prins cabinetele particulare. Acolo se câştiga fantastic, iar inspiraţii au investit totul în obiecte de artă luate la preţuri ridicole în Talcioc, Consignaţia sau direct de la vânzător. N-aveţi idee cât s-a scurs atunci peste graniţă! Nu existau interdicţii, iar diplomaţii străini au cărat vagoane de asemenea comori: mobilă, tapiserii, porţelanuri, argintărie, bijuterii. În sfârşit.
    - Da, făcu maiorul. Mi-ar plăcea să discutăm cândva mai multe pe temă. E un sector nespus de interesant, străin pentru mine. Vă amintiţi cumva când l-aţi văzut ultima oară pe Dragu?
    - Sunt cinci ani de-atunci. Vă spun exact, în iarna lui '78, ieşisem din închisoare şi făceam o tentativă disperată să recuperez măcar unele obiecte. Natural, tot în pagubă, dar efectiv n-aveam ce mânca. Ceream un bacşiş din averea cu care mama, silită, îl înzestrase. Dragu mi-a râs în nas.
    - Şi de-atunci?
    - Nimic. Absolut nimic. N-am discutat nici măcar la telefon. Ce era să ne mai spunem?
    - Scuzaţi-mi întrebarea: din ce trăiţi acum?
    - Fac unele fleacuri pentru bâlciuri, dar, în principal, redactez lucrări de stat pentru studenţii mai slăbuţi.
    - E rentabil?
    - Destul. Iau cinci mii de lei pentru o teză care-mi solicită cam două săptămâni de lucru. Din păcate însă, în materie nu există sezon non-stop. Iarna, toamna cam vegetez.
    Maiorul tăcu câteva clipe. Se surprinse privindu-i mâinile cu osatură nobilă, dar prea gingaşe, prea feminine şi încearcă să şi le imagineze manevrând satârul acela de bucătărie. Nu se punea problema forţei. Chiar un copil de doisprezece ani îţi poate sfărâma capul cu o asemenea unealtă, iar mânia, ura dezlănţuită, voluptatea răzbunării înzestrează herculean făpturile cele mai fragile. Cristescu încerca să intuiască dacă bărbatul din faţa lui dispunea de suficient potenţial viril crima, fenomen desigur reprobabil, presupune însă anumite valenţe pentru a premedita şi realiza un asasinat.
    După opinia bătrânei, medicul n-avea pedigree în acest sens, iar întreruperea nefericită de sarcină, consumată cu ani în urmă, nu putea fi trecută la rubrica crimă.
    - Ce aţi făcut în cursul zilei de sâmbătă?
    Mircescu dădu repede din cap, aşteptase întrebarea.
    - Nu ţin agendă. La jalnica mea lipsă de activitate nu sunt încorsetat în termene stricte, iar viaţă mondenă nu duc. Întâmplător însă pentru sâmbăta şi duminica, având de ani de zile acelaşi program, îndeobşte administrativ, vă pot face o relatare exactă.
    - În consecinţă...
    - În consecinţă, dimineaţa am făcut un pic de curăţenie, la ora unsprezece m-am dus să ascult slujba de la Biserica Boteanu. Am trecut după aceea zece minute pe la miliţie. Aceasta ar constitui singura derogare de la program.
    - La miliţie? De ce?
    - Miercurea trecută mi s-a furat din faţa casei maşina, un Renault 16 albastru. Am vrut să ştiu dacă s-a aflat ceva. Din păcate, n-am primit nicio veste îmbucurătoare. "Cercetăm, căutăm, aveţi răbdare." Cunoaşteţi textul. M-am întors acasă în jur de unu şi jumătate şi am dejunat cu mama. După-amiază mi-am sortat nişte fişe, am citit, am ascultat muzică. La ora douăzeci şi două eram în pat.
    - Există desigur, e vorba de o simplă formalitate cineva în afară de mama dumneavoastră care ar putea confirma cele declarate?
    Mircescu surâse amar.
    - Cine s-o confirme? Nu am prieteni, telefonul nu sună cu anii, iar eu trec în general neobservat.
    "Aici te înşeli, amice, îl apostrofă Cristescu în gând. Exact cu fizicul ăsta nefericit nu te poţi fofila fără să fii luat în reflector."
    Nu comentă însă, bănuindu-i susceptibilitatea legată de fizic.
    - În concluzie, recapitulă cu glas tare, curăţenie, biserică, miliţie, masă, lucru în birou.
    - Exact.
    Maiorul îl privi fix şi râse încetişor. Mircescu roşi:
    - Ce anume vă amuză?
    - Amuză! Hm! Hai să zicem că mai degrabă mă nedumireşte. Dacă tot ce mi-aţi relatat corespunde strict realităţii.
    - Sub cuvânt de onoare.
    - Şi n-aţi omis nimic.
    - Nimic, afirmă medicul categoric.
    - Atunci nu înţeleg de ce aţi lipsit de la întâlnirea fixată cu inginerul Dragu. Nota am găsit-o în agenda lui de birou pe fila sâmbătă 15 decembrie curent: Dr. Mircescu ora 12.

                                                           27.

                                   Toate încercările lui Cristea pentru a da de urma Leliei rămaseră fără rezultat. Peste măsură de neliniştit, făcuse investigaţii la Spitalul de Urgenţă, apoi, cu inima cât un purice, la morgă. Răspunsurile automatizate ale funcţionarelor sunau în acelaşi sens: nicio femeie cu semnalmentele Leliei nu fusese internată sau înregistrată la instituţiile respective.
    Împreună cu Mielu 46 se dusese la o mătuşă cu care Lelia întreţinea relaţii destul de susţinute. Pe hoţ îl lăsase bineînţeles să aştepte la un birt din apropiere. Mielu n-avea "faţă", toată înfăţişarea lui mirosea de la kilometri a combinaţie dubioasă şi, în prezenţa lui, oamenii cumsecade amuţeau subit, pipăindu-şi buzunarele.
    Mătuşa Leliei, o cucoană cu faţa ascuţită distonând strident cu trupul corpolent, îl primi într-o sufragerie care mirosea a naftalină şi a mâncare economică. Izul de rântaş preparat probabil zilnic intrase în stofa mobilelor, în perdele, în circumvoluţiunile bibelourilor. Îl măsură prudentă, dar aspectul lui Cristea deruta.
    Părea serios, sobru, un tânăr la locul lui. Doamna Stan nu păru cine ştie ce preocupată de dispariţia Leliei, cât de "hramul" lui Cristea. Unde lucrează, cât câştigă, dacă a mai fost însurat, dacă are neamuri multe ea una, vezi, a luat un orfan şi dulce i-a fost traiul cu bărbatu-său şi, în general, ce intenţiona cu nepoată-sa. Luc strângea neputincios din măsele, abia îi suporta interogatoriul.
    - Mai are rude? Prieteni? Unde aş mai putea s-o caut?
    - Nu ştiu, drăguţă. De unde să-i ştiu eu cărările? Şi la mine vine rar, nici pe la părinţi, la Râmnic, nu prea dă. La o urmă e văduvă, şi-a făcut rândul, treaba ei pe unde-i sticlesc ochii. Eu zic c-o fi pe undeva la munte. Acum cu sărbătorile.
    - Ei? făcu Mielu. A scuipat ceva grăunţe?
    - Cretină! scrâşni Cristea. Şi o duhoare în casă, de-ţi vâra nasul în giratoriu. Îşi bătu pumnul în palmă: Unde să fie? Unde să fie?!
    - Ascultă, coane! Din două una, mi-e însă că te oftici.
    - Dă-i bici!
    - Ori a virat-o cu un tip la vreun hotel şi de două zile admiră doar lustra din tavan, ori i-a expediat te miri ce prietenar câteva drageuri în bufet şi-a umplut-o de butoniere.
     Cristea îngălbeni. Aceleaşi posibilităţi le vânturase şi el.
    - Cine s-o lichideze şi de ce? Nu mai aşteptă răspunsul lui Mielu şi spuse hotărât: Mă duc la ăla acasă şi lămuresc eu chestia.
    - La mort?!
    - La el.

                                                                  28.

                                 - Știi, Mirciulică? Mi se pare nostim cum se repetă istoria.
    Melania Lupu, trântită pe canapea, lăsă cartea din mână. Pe copertă, în medalion, o marchiză nu putea fi decât marchiză după gingăşia umerilor, figura suavă şi mâinile spălate în suc de lămâie pentru albeaţă suspina delicat într-o batistă diafană. Îmbrăcată într-o rochie de brocart mixtură de Empire şi Malakoff, peste buclele arămii purta o bonetă Directoire. Sosul părea amestecat, dar imaginea avea graţie.
    "Lettres d'amour. Les plus belles parmi des belles."
    - M-asculţi, Mirciulică? Nu ştiu dacă ai auzit de Mirabeau că, ai făcut seralul! Atunci iartă-mă! Mirabeau a fost un domn cu obrazul ciupit de vărsat. Un personaj care a stârnit oleacă de vâlvă în timpul Revoluţiei Franceze. Ai noroc că n-ai fost contemporan cu acest monsieur, căci pe vremea aceea, din cauza foametei, strămoşii tăi mieunau în ostropeluri şi pateuri bine condimentate. Ei bine, acest condotier al anilor 1789 a iubit-o pe o oarecare Sophie. Spuneam că istoria se repetă. Nu, nu mâncăm pisici, dar frigul nu ne cruţă nici pe noi. Concentrează-te o clipă doar! Îţi traduc ce-i scria Sophie de la Amsterdam: "nu găseşti că-i prea frig ca să te culci singur? Mie cel puţin aşa mi se pare. Am căutat o modalitate de a-mi încălzi patul. Am făcut focul, dar cearşafurile au ruginit. Adio, dragostea mea frumoasă, te sărut. Fără să mai vorbesc de gât, de umeri."
    "Cu lipsa aceea de săpun, cred că a constituit un act de nebănuită cutezanţă. Gât, umeri, totul trebuie să fi fost nespus de sărat."
    Melania îşi îndreptă ochii spre fereastră. Lapoviţa n-o indispunea, iar anotimpurile ei preferate erau toamna şi iarna. "Nu văd de ce m-ar indispune un cer gri, plin de mister, ploaia fină, răcoritoare, asfaltul ud şi nu un soare ucigător, vipia unui iulie, când lotul miroase a praf, gudron, a cauciuc ars şi a transpiraţie amestecată cu parfum. În realitate, oamenilor le place să-şi transfere culpa ciudăţeniilor şi defectelor lor asupra unor fenomene înconjurătoare. Sunt dezagreabilă pentru că afară ninge, sau plouă, sau bate vântul! Aberaţii! De fapt, sunt infrecventabil pentru că am un ficat incomod, sau o fire ciufută, sau nu posed îndeajuns umor ca să realizez că şeful infect şi ranchiunos e de fapt un omuleţ crăcănat care ţipă la noi pentru că nevastă-sa îl corijează acasă cu făcăleţul. Îşi scoate şi el pârleala."
    "Stai dumneata o oră în staţie la 31, mi-ar replica vecinul nostru de la II, domnul Istrătescu ştii, contabilul şi pe urmă să-mi povesteşti ce veselă e lapoviţa, ninsoarea sau alte stihii."
    - Ştii, Mirciulică, s-ar putea să aibă dreptate. Cu trei reşouri şi plita mereu aprinsă, peisajul hibernal devine mult mai îmbietor.

..........................................................................