Capcană pentru vise, Stephen King

...................................................................................
                                        11-13

                    Faxul arăta perfect acolo unde se afla pe podea, sub  o pădure de umeraşe şi o singură jachetă (canadiana portocaliu-intens pe care i-o cumpărase mama pentru prima lui excursie de vânătoare, după care-l făcuse să promită - cu mâna pe inimă - că o va purta de fiecare dată când va ieşi din casa) şi bâzâia într-un fel bine prevestitor.
    Dezamăgirea îşi ceru drepturile atunci când el îngenunche în faţa aparatului şi citi mesajul de pe ferestruica luminată:
    RENUNŢĂ JONESY IEŞI AFARĂ.
    Ridică receptorul şi auzi vocea înregistrată pe bandă a D-lui Cenuşiu:
    - Renunţă, Jonesy, ieşi afară. Renunţă, Jonesy, ieşi afa...
    O serie de pocnituri violente, aproape la fel de puternice ca nişte bubuituri de trăsnet, îl făcură să-i scape un strigăt şi să sară în picioare. Primul lui gând fu că Dl Cenuşiu tocmai mânuia unul din berbecele acelea folosite de echipele SWAT, în încercarea de-a-şi croi drum înăuntru.
    Dar nu era vorba de uşă. Era vorba de fereastră şi, într-un anumit fel, asta era chiar mai rău. Dl Cenuşiu montase de-a latul ferestrei obloane de-un gri industrial - de oţel, păreau. Acum nu mai era doar încarcerat; mai era şi orbit.
    Scrise pe interiorul lor, uşor lizibile prin sticla ferestrei, erau cuvintele: renunţă, ieşi afară.
    Jonesy îşi aminti imediat de Vrăjitorul din Oz - PREDĂ-TE DOROTHY scris de-a curmezişul cerului - şi vru să râdă. Nu reuşi. Nimic nu era comic, nimic nu susţinea o ironie. Totul era îngrozitor.
    - Nu! strigă el. Ia-le jos! Ia-le jos, blestemat să fii!
    Niciun răspuns. Jonesy îşi ridică mâinile, vrând să spargă sticla şi să lovească cu pumnii în obloanele de dincolo de ea, apoi îşi spuse:
    Eşti nebun? Asta-şi doreşte! În clipa în care-ai spart sticla, obloanele dispar şi Dl Cenuşiu e-năuntru. Iar tu, amice, vei muri imediat.
    Îşi dădu seama că se mişcă - huruitul greoi al plugului. Cât de departe ajunseseră oare? Waterville? Augusta? Chiar mai la sud? În zona în care precipitaţiile căzuseră sub formă de ploaie? Nu, probabil nu; Dl Cenuşiu ar fi schimbat plugul cu ceva mai rapid dacă ar fi scăpat de zăpadă. Însă vor scăpa de ea, şi asta curând. Fiindcă se-ndreptau spre sud.
    Se-ndreptau spre cel La fel de bine-aş putea fi mort deja, gândi Jonesy, uitându-se neconsolat la obloanele închise şi la mesajul acela în doi peri scris pe ele.
    La fel de bine-aş putea fi mort chiar acum.

                                                    14.

                          În cele din urmă, Owen fu cel care-o prinse pe Roberta Cavell de braţe şi - cu un ochi pe acele grăbite ale ceasului, mult prea conştient că fiecare minut şi jumătate îl aducea pe Kurtz mai aproape de ei - îi explică de ce trebuie să-l ia pe Duddits, indiferent de cât era el de bolnav. Chiar şi în aceste împrejurări, Henry nu ştia dacă ar fi putut pronunţa expresia soarta lumii depinde de asta păstrându-şi mina serioasă.
    Underhill, care-şi petrecuse toată viaţa cu arma-n mână pentru ţară, putu şi chiar o pronunţă.
    Duddits stătea cu braţul pe după umerii lui Henry, uitându-se absorbit în jos la el, cu ochii lui verzi sclipind. Ochii aceia, cel puţin, nu se schimbaseră. Nu se schimbase nici sentimentul pe care-l încercaseră mereu când erau în preajma lui Duddits - că lucrurile fie erau absolut în regulă, fie vor fi curând.
    Roberta se uită la Owen, chipul ei părând că îmbătrâneşte cu fiecare propoziţie pe care o pronunţa. Era ca şi când se scurgea timpul din imaginea cine ştie cărei fotografii malign vrăjite.
    - Da, spuse ea, da, înţeleg că vreţi să-l găsiţi pe Jonesy - să-l prindeţi - dar ce are de gând să facă? Şi, dacă tot a trecut prin oraş, de ce nu a făcut-o aici?
    - Doamnă, nu pot răspunde la aceste întrebări...
    - 'ăz'oi, spuse Duddits pe nepusă masă. Onesy 'ea 'ăz'oi.
    Război? îl întrebă Owen pe Henry mental, alarmat. Ce război?
    - Nu contează, răspunse Henry şi, dintr-o dată, vocea din mintea lui Owen era difuză, greu de înţeles. Trebuie să plecăm.
    - Doamnă. Doamnă Cavell.
    Owen o apucă din nou de braţe foarte atent. Henry o iubea pe femeia aceasta foarte mult, cu toate că o ignorase cu destulă cruzime în ultimii vreo doisprezece ani, iar Owen ştia de ce o iubea. Iubirea ieşea prin pielea ei asemenea unui abur dulceag.
    - Trebuie să plecăm.
    - Nu. Oh, vă rog, spuneţi nu.
    Lacrimile îi izbucniră din nou.
    Nu face asta, doamnă, vru să spună Owen. Şi aşa lucrurile stau destul de prost. Te rog, nu face asta.
    - Vine pe urmele noastre un bărbat. Un bărbat foarte rău. Trebuie să nu ne găsească aici când ajunge.
    Chipul îndurerat, debusolat al Robertei se schimbă brusc.
    - Bine, atunci. Dacă trebuie. Dar vin şi eu cu voi.
    - Roberta, nu, spuse Henry.
    - Da! Da, pot avea grijă de el... Îi pot da pilulele... Prednisone-ul lui... o să iau cu mine şi tampoanele lui cu gust de lămâie şi...
    - Amma, ai aisi.
    - Nu, Duddie, nu!
    - Amma, ai aisi! Îî iguanză! Îî iguanză! - În siguranţă! În siguranţă!
    Duddits devenea din ce în ce mai agitat.
    - Chiar nu mai avem timp la dispoziţie, spuse Owen.
    - Roberta, spuse Henry. Te rog.
    - Daţi-mi voie să vin cu voi! strigă ea. Numai pe el îl mai am!
    - Amma, spuse Duddits. Vocea lui nu era câtuşi de puţin copilărească. Ai... AISI.
    Femeia se uită la el fix. Colţurile buzelor îi căzură.
    - Bine, spuse. Încă un minut. Trebuie să aduc ceva.
    Merse în camera lui Duddits şi reveni cu o pungă de hârtie, pe care i-o dădu lui Henry.
    - Sunt pastilele lui, spuse ea. Prednisone-ul îl ia la ora nouă. Dacă uiţi, începe să ameţească şi să-l doară pieptul. Îi poţi da un Percocet dacă-ţi cere, şi probabil că-ţi va cere, fiindcă-l doare când stă în frig.
    Se uită la Henry cu durere, dar fără reproş.
    Aproape că-şi dori să vadă reproş în ochii ei. Dumnezeu îi era martor că niciodată nu mai făcuse ceva care să-l ruşineze atât de tare. Nu era doar fiindcă Duddits suferea de leucemie; era din cauză că suferea de atât de mult timp şi că niciunul dintre ei nu ştiuse.
    - Mai sunt şi tampoanele cu gust de lămâie, dar nu-l uzi decât pe buze cu ele, fiindcă-i sângerează des gingiile în ultima vreme şi tampoanele îl ustură. Am pus şi vată pentru nas dacă începe să sângereze. O, mai e şi cateterul. Îl vezi acolo, pe umăr?
    Henry aprobă din cap. Un tub de plastic ieşind dintre faldurile de bandaj. Îl străbătu un puternic şi ciudat sentiment de deja vu uitându-se la el.
    - Dacă sunteţi în aer liber, acoperă-l... doctorul Briscoe râde de mine, dar mă tem să nu intre frigul pe acolo... ajunge dacă-l acoperi cu o basma... sau cu o batistă...
    Plângea din nou, iar suspinele o scuturau.
    - Roberta..., începu Henry.
    Acum şi el se uita la ceas.
    - O să am eu grijă de el, spuse Owen. Am fost alături de taică-meu pe ultima sută de metri. Ştiu cum se administrează Prednisone şi Percocet.
    Ştia chiar mai multe: despre steroizi mai puternici, despre analgezice mai eficiente.
    - Iar, spre sfârşit, despre marijuana, metadonă şi, chiar la sfârşit, morfină pură, care era mai eficientă ca heroina. Morfina, cel mai fiabil inductor al morţii.,
    O simţi atunci pe femeie scrutându-i mintea; o senzaţie ciudată, o gâdilare ca atingerea unor picioare atât de uşoare că aproape plutesc deasupra solului. O gâdilare, dar una neplăcută. Femeia încerca să-şi dea seama dacă era adevăr sau minciună ceea ce spusese despre tatăl lui. Acesta era micuţul dar pe care-l primise de la fiul ei extraordinar, îşi dădu Owen seama, şi se folosea de el de atât de multă vreme, încât nici nu-şi mai dădea seama că-l folosea... aşa cum mesteca scobitorile prietenul lui Henry, Beaver.
    Nu era ceva atât de puternic precum era la Henry, dar era destul să se facă simţit, iar Owen nu mai fusese niciodată în viaţa lui atât de fericit că spusese adevărul.
    - N-a fost, totuşi, vorba de leucemie, spuse ea.
    - Cancer pulmonar. Doamnă Cavell, chiar trebuie să...
    - Mai trebuie să-i aduc un singur lucru.
    - Roberta, nu putem..., începu Henry.
    - Într-o clipită, într-o clipită.
    Ţâşni spre bucătărie.
    Owen era pentru prima dată cu adevărat speriat.
    - Kurtz, Freddy şi Perlmutter - Henry, nu-mi dau seama unde se află! Am pierdut legătura cu ei!
    Henry desfăcuse punga şi se uită înăuntru. Ceea ce văzu acolo, deasupra cutiei cu tampoane cu glicerină cu miros de lămâie, îl paraliza. Îi răspunse lui Owen, dar vocea i se păru că-i răsună din colţul îndepărtat al cine ştie cărei văi până atunci ascunse - la dracu', nebănuite.
    Chiar exista o asemenea vale, acum ştia asta cu siguranţă. Era o matcă a anilor. Nu ar (putea) susţine că nu bănuise niciodată existenţa unei atare geografii, dar, pentru numele lui Dumnezeu, cum de bănuise atât de puţin.
    - Tocmai au trecut de Intrarea 29, spuse el. Se află la treizeci şi doi de kilometri în spatele nostru. Poate chiar şi mai puţin.
    - Ce-i cu tine?
    Henry vârî mâna în punga maro şi scoase obiectul acela manufacturat din sfoară, atât de asemănător cu o pânză de păianjen, care atârnase deasupra patului lui Duddits de aici şi deasupra celui din casa de pe Maple Lane înainte să moară Alfie.
    - Duddits, de unde ai asta? întrebă el, dar, desigur, ştia răspunsul.
    Capcana aceasta pentru vise era mai mică decât cea care atârnase în sufrageria de la Bivuac, dar, altfel, era geamăna ei.
    - Iiivăă, spuse Duddits.
    Nu-şi dezlipise nici o clipă ochii de la Henry. De parcă încă nu-i venea pe de-a-ntregul să creadă că Henry era acolo.
    - Iivăă-a ti's-o. E Căşunsă'tăâna t'e'ută.
    Deşi capacitatea lui de-a citit gândurile dispărea cu repeziciune pe măsură ce corpul respingea birusul, Owen înţelese aceste sunete cu destulă uşurinţă:
    Beaver mi-a trimis-o, spusese Duddits. De Crăciun, săptămâna trecută.
    Bolnavii atacaţi de sindromul Down întâmpinau dificultăţi în exprimarea conceptelor de trecut şi viitor, iar Owen bănuia că, pentru Duddits, trecutul era întotdeauna săptămâna trecută, viitorul era întotdeauna săptămâna viitoare. Owen credea că, dacă toată lumea ar fi gândit în felul acesta, ar fi fost mult mai puţină suferinţă şi ranchiună în lume.
    Henry se uită preţ de încă o clipă la micuţa capcană pentru vise împletită, după care o puse la loc în punga maro, exact când Roberta se împletici grăbită înapoi în cameră. Duddits rânji larg când observă după ce se dusese ea.
    - Oooby-Doo! strigă el. Ufe'tas Ooby-Doo!
    Îl luă şi o sărută pe amândoi obrajii.
    - Owen, spuse Henry. Ochii lui sclipeau. Am o veste extrem de bună.
    - Spune-mi.
    - Bastarzii au fost forţaţi să facă un ocol - din pricina unui trailer răsturnat aproape de Intrarea 28. O să-i coste zece, poate douăzeci de minute.
    - Slavă Cerului. Să ne folosim de ele, atunci.
    Se uită la cuierul din colţ. Pe el atârna o haină groasă din lână pe spatele căreia scria în litere stacojii RED SOX WINTER BALL.
    - E-a ta aia, Duddits?
    - Mea! spuse Duddits, zâmbind şi dând din cap. Achetă. Şi, când Owen se duse după ea: Ne-ai vă'ut ăsin'-o e Osie. O pricepu şi pe aceasta, şi-i trimise un fior pe şira spinării: Ne-ai văzut găsind-o pe Josie.
    Aşa şi fusese... iar Duddits îl văzuse pe el. Noaptea trecută... sau îl văzuse cumva Duddits chiar în ziua aceea, în urmă cu nouăsprezece ani? Includea oare darul lui Duddits şi un fel de călătorie în timp?
    Nu era momentul acum să-şi pună astfel de întrebări şi asta-l bucura destul de mult pe Owen.
    - N-am vrut să-i împachetez sufertaşul, dar sigur c-am făcut-o. Într-un final, l-am împachetat.
    Roberta se uită la el - la Duddits ţinând sufertaşul, trecându-l dintr-o mână în cealaltă în vreme ce-şi lua canadiana, dar fusese şi ea un cadou din partea echipei Red Sox din Boston. Chipul lui era incredibil de palid în contrast cu albastrul intens şi chiar şi cu galbenul mai intens al sufertaşului.
    - Ştiam că trebuie el să plece. Şi că eu trebuie să rămân. Ochii ei căutară chipul lui Henry. Te rog, chiar nu pot veni, Henry?
    - Dacă vii, ai putea muri în faţa ochilor lui, spuse Henry - urând duritatea vorbelor, urând, de asemenea, şi felul exemplar în care-l învăţase viaţa să apese toate butoanele potrivite. Vrei să vadă aşa ceva, Roberta?
    - Nu, sigur că nu. Şi, ca un gând de pe urmă, rănindu-l până-n măduva inimii lui: La naiba cu tine.
    Se duse la Duddits, îl împinse pe Owen în lături şi ridică imediat fermoarul hainei fiului ei. După aceea îl prinse de umeri, îl trase jos şi-l pironi cu privirea. Femeia asta ca o păsăruică mică şi îndârjită. Fiul acesta înalt şi palid, înotând în canadiană. Roberta încetase să mai plângă.
    - Să fii cuminte, Duddie.
    - Iu cu'in'e, amma.
    - Să asculţi de Henry.
    - Ine, amma. A'cu't e Ennie.
    - Să nu-ţi fie frig.
    - Ine.
    Încă era ascultător, dar mai era acum şi puţin nerăbdător, dorind să pornească la drum. De câte-i amintea atitudinea aceasta lui Henry: drumuri după îngheţată, drumuri să joace minigolf (Duddits se descurca suspect de bine la jocul acesta, doar Pete izbutea să-l înfrângă într-un mod oarecum constant), drumul să vadă un film; şi-ntotdeauna: să asculţi de Henry, sau să asculţi de Jonesy, sau să asculţi de prietenii tăi; întotdeauna: să fii cuminte, Duddie şi iu cu 'in 'e, amma.
    Se uită la el de sus până jos.
    - Te iubesc, Douglas. Ai fost mereu un fiu ascultător şi te iubesc atât de tare. Haide, dă-mi un sărut.
    O sărută; mâna ei ieşi la iveală şi-i mângâie obrazul presărat cu fire de păr. Henry de-abia suportă să se uite; dar se uită, se simţi la fel de lipsit de forţe ca o muscă prinsă-n pânza păianjenului. Fiecare capcană pentru vise era, în acelaşi timp, o cursă întinsă necunoscutului.
    Duddits îi mai dădu un sărut scurt, însă ochii lui se plimbară de la Henry la uşă. Duddits era nerăbdător să plece. Fiindcă ştia că oamenii aflaţi pe urmele lui Henry şi ale prietenului lui erau aproape? Fiindcă era o aventură, asemenea tuturor celorlalte aventuri pe care le-au trăit împreună ei cinci în zilele de demult? Amândouă? Da, probabil că amândouă. Roberta îi dădu drumul, braţele ei ridicându-se pentru ultima oară de pe fiul ei.
    - Roberta, zise Henry. De ce nu ne-ai spus nici unuia dintre noi ce a păţit? De ce nu ne-ai sunat?
    - De ce n-aţi venit voi niciodată?
    Henry ar mai fi pus el o întrebare - De ce nu-i sunase Duddits? - dar chiar întrebarea în sine ar fi fost o minciună. Duddits îi chemase într-o zi de martie încoace, de când avusese Jonesy accidentul. Se gândi la Pete, şezând în zăpadă lângă Scout-ul răsturnat, bând bere şi scriind duddits de mai multe ori în crusta de zăpadă. Duddits hoinărind şi trăgând să moară în Ţara de Vis, Duddits trimiţând semnale şi primind înapoi doar tăcere. În cele din urmă, venise unul dintre ei, dar numai pentru a-l lua de acasă cu nimic altceva decât o pungă cu medicamente şi vechiul lui sufertaş galben.
    Capcana pentru vise nu cunoştea blândeţea. Nu-i doriseră decât binele lui Duddits, încă din acea primă zi; îl iubiseră cu sinceritate. Totuşi, uite unde ajunseseră.
    - Ai grijă de el, Henry. Privirea ei se mută spre Owen. Şi tu. Aveţi grijă de fiul meu.
    Henry spuse:
    - O să-ncercăm.

                                                            15.

                              Nu aveai unde întoarce maşina pe strada Dearborn; fiecare parcare fusese blocată cu zăpadă de pluguri, în lumina din ce în ce mai puternică a dimineţii, cartierul acesta letargic semăna cu un oraş din îndepărtata tundră a statului Alaska.
    Owen trase de maneta Hummer-ului în marşarier şi conduse cu spatele în josul străzii, imensa coadă a autovehiculului bălăngănindu-se stângaci când într-o parte, când în cealaltă. Bara de protecţie din oţel izbi câteva maşini înveşmântate în zăpadă parcate în curbă, se auzi un clinchet de sticlă spartă, după care străpunseră din nou barajul de zăpadă, din intersecţie, făcând o piruetă bruscă pe strada Kansas, roţile îndreptându-se spre autostradă.
    În tot acest timp, Duddits şezu pe bancheta din spate, perfect împăcat cu situaţia în care intrase, cu sufertaşul în poală.
    - Henry, de ce-a spus Duddits că Jonesy vrea război? Ce război?
    Henry încercă să răspundă telepatic, dar Owen nu-l mai putu auzi. Petele de birus de pe faţa lui se albiseră toate şi, când se scărpină involuntar pe obraz, desprinse cu unghiile bucăţi mari de fungus. Pielea de dedesubt părea crăpată şi iritată, însă nu serios afectată.
    Ca şi când ai scăpa de-o răceală, se minună Henry. Nu-i, la drept vorbind, ceva mai complicat de-atât.
    - Owen, n-a spus război.
    - Război, fu Duddits de acord de pe bancheta din spate.
    Se aplecă înainte să se uite la panoul mare şi verde pe care scria 95 SPRE SUD.
    - Onesy 'ea 'ăz'oi.
    Sprânceana lui Owen se zbârci; fulgi de birus mort plutiră-n jos asemenea mătreţei.
    - Ce...
    - Apă, spuse Henry şi se întinse în spate să-l mângâie pe Duddits pe genunchiul lui osos. Jonesy vrea apă, asta încerca el să ne spună. Doar că nu Jonesy vrea apa. Celălalt o vrea. Cel căruia Jonesy îi spune Dl Cenuşiu.

                                                         16.

                                Roberta intră în camera lui Duddits şi începu să adune hainele lui aruncate pe jos - felul în care le lăsase împrăştiate o înnebunea, dar credea că nu va mai trebui să-şi facă altă dată grijă în privinţa deranjului. Aduna hainele de-abia de cinci minute, când picioarele i se muiară şi trebui să se aşeze în scaunul de lângă fereastră. Vederea patului, acolo unde el ajunsese să-şi petreacă din ce în ce mai mult timp, o bântuia.
    Lumina fadă a dimineţii pe perna care încă mai păstra forma circulară a capului lui era de o cruditate inefabilă.
    Henry credea că ea-l lăsase pe Duddits să plece fiindcă ei erau convinşi că viitorul întregii lumi depindea cumva de găsirea lui Jonesy, de găsirea lui cât mai rapidă. Dar nu acesta era motivul. Îl lăsase să plece pentru că asta-şi dorise el. Cei aflaţi pe patul de moarte primeau şepci de base-ball autografate; cei aflaţi pe patul de moarte primeau, de asemenea, permisiunea de-a face excursii cu vechii lor prieteni.
    Însă-i era greu.
    Îi era greu să-l piardă.
    Îşi duse braţul plin de tricouri la faţă ca să ascundă vederii patul şi fu izbită de mirosul lui: şampon Johnson's, săpun Dial şi, mai puternic ca orice, mai rău ca orice, crema de arnică pe care-o folosea să-i ungă spatele şi picioarele când îl dureau muşchii.
    În disperarea ei, se întinse mental spre el, încercând să-l găsească alături de cei doi bărbaţi care veniseră ca doi morţi şi-l luaseră de lângă ea, dar mintea lui dispăruse.
    A ridicat un zid între mine şi el, gândi ea. Întreţinuseră (întreţinuseră adesea) propria lor relaţie telepatică de-a lungul anilor, diferită poate doar în mici procente de relaţia pe care o întreţineau aproape toate mamele cu copiii lor cu nevoi speciale (auzise cuvântul raport mereu la întâlnirile de într-ajutorare la care mergeau ea şi cu Alfie), dar aceasta ajunsese acum la final. Duddits ridicase un zid, iar asta însemna că el ştia că era pe cale să se întâmple ceva îngrozitor.
    El ştia.
    Încă ţinând tricourile lipite de faţă şi încă inhalând mirosul lui, Roberta începu din nou să plângă.

                                                        17.

                            Kurtz se simțise bine (aproape bine) până ce văzu  triunghiurile reflectorizante şi girofarul albastru al maşinii de poliţie pulsând în lumina zgârcită a dimineţii; în spatele maşinii, văzu un trailer imens zăcând pe-o rână, asemenea unui dinozaur mort. Înaintea lui, atât de încotoşmănat încât faţa-i era complet invizibilă, se afla un poliţist care le făcea semn spre o deviaţie.
    - Futu-i! scuipă Kurtz.
    Trebui să-şi reprime pornirea de-a scoate pistolul de nouă milimetri şi să-nceapă să împuşte la nimereală. Ştia că asta ar echivala cu un dezastru - mai erau câţiva poliţişti în jurul trailerului scos din cursă - dar el, chiar şi-aşa, simţi totuşi pornirea aceasta aproape de necontrolat. Erau atât de aproape! Şi se-apropiau şi mai mult, pentru numele lui Iisus Crucificatul! Iar acum, să fie opriţi în felul ăsta!
    - Futu-i, futu-i, futu-i!
    - Ce vrei să fac, şefu'? îl întrebase Freddy. Stătea impasibil în spatele volanului, dar îşi aşezase propria armă - o puşcă automată - în poală. Dacă prind viteză, cred că ne putem strecura prin partea dreaptă. Dispărem în şaizeci de secunde.
    Iarăşi, Kurtz trebui să-şi reprime pornirea de-a spune: Da, calc-o, Freddy, şi dacă vreunul din albăstreii ăia ne-aţine calea, ia-l sub roţi.
    S-ar putea ca Freddy să treacă... dar s-ar putea să nu. Nu era un şofer aşa de bun cum se crezuse, asta observase şi Kurtz deja. Asemenea multor piloţi, Freddy ajunsese la concluzia greşită că dibăcia lui dovedită în cer avea o dibăcie geamănă pe pământ. Şi, chiar dacă ar reuşi să treacă, ar fi luaţi în vizor. Iar asta nu putea fi acceptat, nu şi după ce generalul Randall Boaşe-Galbene anunţase-n gura mare Evacuarea Blue. Biletul lui de Scapi-de-Puşcărie-pe-Gratis fusese anulat. Acum nu mai era decât un simplu renegat.
    Tre' să fac lucrul cel mai înţelept, gândi el. De asta mă plătesc bani buni.
    - Fii băiat cuminte şi mergi pe unde-ţi arată el, spuse Kurtz. De fapt, vreau chiar să-i fac cu mâna şi să-i arăt un semn de încurajare când intrăm pe deviaţie. După aceea, continuă spre sud şi întoarce-te pe autostradă cu cea mai apropiată ocazie.
    Suspină. Domnul i-adoră pe conformişti. Se aplecă înainte, destul de aproape de Freddy cât să-i vadă puful albicios de Ripley din urechea lui dreaptă. Îi şopti, înfocat ca un amant:
    - Şi, dacă ne dezamăgeşti, băieţaş, o să-ţi trag un glonte-n ceafă. Kurtz atinse locul unde ultima vertebră se întâlnea cu craniul. Chiar aici.
    Mina dură, de indian, a lui Freddy nu se schimbă, însă.
    - Da, şefu'.
    Apoi, Kurtz îl prinsese pe nou-comatosul Perlmutter de umăr şi-l scuturase până ce, într-un sfârşit, ochii lui se deschiseră încet.
    - Las'mă-n pace, şefu'. Tre' să dorm.
    Kurtz sprijini vârful pistolului în ceafa fostului său secund.
    - Mnu. Ridică-te şi străluceşte, bătrâne. A sosit vremea să dai un scurt raport.
    Pearly mormăise, dar se ridicase, totuşi. Când deschisese gura să spună ceva, un dinte i se rostogolise pe pieptul canadienei. Dintele i se păruse perfect sănătos lui Kurtz. Uite, mamă, nicio carie.
    Pearly spuse că Owen şi noul lui amic încă stăteau pe loc, încă erau în Derry.
    Foarte bine. Miam! Nu mai era la fel de bine cincisprezece minute mai târziu, când Freddy conduse Humvee-ul în jos pe o altă rampă de intrare acoperită cu zăpadă şi înapoi pe autostradă. Aceasta era Intrarea 28, aflată la doar o aruncătură de băţ de ţinta lor, însă şi numai un kilometru ar fi fost îndeajuns să-i facă să rateze ocazia.
    - S-au pus din nou în mişcare, spuse Perlmutter.
    Vocea lui părea sleită, obosită.
    - Blestemăţie!
    Era plin de furie - furie bolnăvicioasă şi futilă îndreptată împotriva lui Owen Underhill, cel care simboliza acum (cel puţin pentru Abe Kurtz) întreaga jalnică operaţiune eşuată.
    Pearly scoase un mormăit profund, o expresie a extremei disperări deşarte.
    Stomacul începuse să i se umfle din nou. Îl strângea cu mâinile; obrajii îi erau uzi de transpiraţie. Chipul lui altfel anodin, devenise acum aproape frumos din pricina durerii. Dădu drumul acum unei alte băşini prelungi, pestilenţiale, o suflare de vânt care părea să nu se mai termine.
    Felul în care sună îl făcu pe Kurtz să se gândească la mecanismele pe care le construise în tabăra de vară cu o mie de ani în urmă, la zornăitoarele construite din cutii de conserve şi metri întregi de sfoară ceruită. Răgete de tauri, aşa le numeau ei.
    Putoarea ce umplu Humvee-ul era mirosul cancerului roşiatic care dăinuia în canalele de drenare ale lui Pearly, hrănindu-se mai întâi cu dejecţiile lui, apoi ajungând la materia cu adevărat gustoasă. Destul de oribil. Şi totuşi, exista o recompensă.
    Freddy se însănătoşea, iar Kurtz nu contractase niciun pic din blestematul acela de Ripley (poate că era imun; în orice caz, îşi scosese masca şi o aruncase cu indiferenţă acum cincisprezece minute în spatele maşinii). Chiar şi Pearly, deşi fără îndoială afectat, avea valoare: era cel care avea implantat pe cur în sus un radar cu adevărat performant. Aşa încât, Kurtz îl mângâie pe Perlmutter pe umăr, ignorând putoarea.
    Mai devreme sau mai târziu, vietatea dinlăuntru lui va ieşi afară, ceea ce va însemna foarte probabil sfârşitul utilităţii lui Pearly, însă Kurtz nu voia să-şi facă griji în privinţa asta până ce va fi confruntat cu situaţia.
    - Rezistă, spuse Kurtz afectuos. Spune-i doar să se culce la loc.
    - Idiot... nenorocit... ce eşti! gâfâi Perlmutter.
    - Ai dreptate, fu Kurtz de acord. Cum zici tu, bătrâne.
    În definitiv, chiar era un idiot nenorocit. Owen se dovedise a fi un lup laş - cine era oare cel care-l pusese să păzească turma?
    Treceau acum de Ieşirea 27. Kurtz se uită de-a lungul drumului şi aproape i se păru că vede urmele Hummer-ului condus de Owen. Undeva la capătul acestui drum, pe stânga sau pe dreapta, se afla casa la care Owen şi noul lui prieten făcuseră oprirea aceea inexplicabilă. De ce?
    - S-au oprit să-l ia pe Duddits, spuse Perlmutter.
    Stomacul i se dezumfla din nou şi puseul groaznic de durere părea să fi trecut. Pentru moment, cel puţin.
     - Duddits? Ce fel de nume mai e şi ăsta?
    - Nu ştiu. Am luat informaţia de la mama lui. Pe el nu-l pot vedea. El e diferit, şefu'. Parcă ar fi unul dintre omuleţii cenuşii, nu o fiinţă umană.
    Kurtz se simţi trecut de-un fior la auzul acestor cuvinte.
    - Mama îl consideră pe tipul ăsta Duddits băiat şi bărbat în acelaşi timp, spuse Pearly.
    Aceasta fu cea mai neaşteptată informaţie pe care o primise Kurtz de la el de când plecaseră de la magazinul lui Gosselin. Pentru numele lui Dumnezeu, Perlmutter părea de-a dreptul fascinat.
    - Poate-i retardat mintal, spuse Freddy.
    Perlmutter aruncă o privire spre Freddy.
    - Ar fi o explicaţie. Orice-ar fi, însă, e bolnav. Pearly suspină. Ştiu cum se simte.
    Kurtz îl mângâie din nou pe Perlmutter pe umăr.
    - Fruntea sus, băieţaş. Ce-mi poţi spune despre tipii pe care-i urmăresc? Despre Gary Jonesy ăsta şi despre presupusul Domn Cenuşiu?
    Nu-i păsa prea mult de ei, dar exista posibilitatea ca traseul urmat de Jones - şi de Cenuşiu, dacă acesta exista şi în afara imaginaţiei încinse a lui Owen Underhill - să afecteze traseul urmat de Underhill, Devlin şi de... Duddits?
    Perlmutter scutură capul, apoi închise ochii şi-şi sprijini iarăşi ceafa de spătarului scaunului. Scurtul lui puseu de forţă şi interes părea să fi trecut.
    - Nimic, spuse el. Legătura e-ntreruptă.
    - Poate că nici nu există una?
    - Oh, ceva există, spuse Perlmutter. E-un fel de gaură neagră. Ca prin vis, spuse: Aud atât de multe voci! Deja trimit întăriri...
    Venit parcă la invocarea lui Perlmutter, din partea de nord a şoselei Interstatale 95 apăru cel mai mare convoi pe care-l văzuse Kurtz în douăzeci de ani. Înaintea lui veneau două pluguri enorme, mari cât doi elefanţi, umăr la umăr, cu lamele coborâte aruncând zăpadă în stânga şi-n dreapta, curăţând până la pavaj două benzi de circulaţie.
    În urma lor, veneau două camioane cu nisip, umăr la umăr şi ele. Şi în spatele camioanelor, venea un şir dublu de autovehicule cu însemnele Armatei şi tunuri greoaie. Kurtz văzu siluetele acoperite ale unor trailere cu platformă şi ştiu imediat că nu puteau fi decât purtătoare de rachete. Alte câteva trailere cu platformă purtau radare ghidate prin satelit, radare de detectare prin unde sonore sau optice şi Dumnezeu ştie ce altceva. Împrăştiate printre acestea, se vedeau transportoare de trupe acoperite cu prelată; farurile de pe cabinele lor împungeau lumina din ce în ce mai puternică a dimineţii. Nu erau sute de oameni, ci mii, pregătiţi cu toţii pentru Dumnezeu ştie ce - pentru Al Treilea Război Mondial, pentru o luptă corp la corp cu creaturi bicefale sau poate cu insectele inteligente din Starship Troopers, pentru ciumă, nebunie, moarte, ziua judecăţii de apoi.
    Dacă mai acţiona prin zonă vreun membru al grupului Imperial Valley condus de Katie Gallagher, Kurtz spera că va abandona curând orice acţiune şi va porni degrabă spre Canada. Să ridice mâinile şi să strige Il n'y a pas d'infection ici nu i-ar ajuta deloc, cu siguranţă; schema aceasta fusese deja încercată. Totul era atât de lipsit de sens!
    În adâncul inimii lui, Kurtz ştia că Owen avusese dreptate cel puţin în privinţa unui lucru: totul se sfârşise acolo, în zona de carantină. Puteau ei închide uşa grajdului, lăudat fie Domnul, dar calul fusese deja furat.
    - O să închidă definitiv zona, spuse Perlmutter. Regiunea Jefferson tocmai a devenit al cincizeci şi unulea stat. Şi e un stat poliţienesc.
    - Mai poţi să-l citeşti pe Owen?
    - Da, spuse Perlmutter absent. Dar nu pentru mult timp. Şi el se însănătoşeşte. Pierde abilităţile telepatice.
    - Unde-i acum, bătrâne?
    - Tocmai au trecut de Intrarea 25. Sunt cu aproximativ douăzeci şi cinci de kilometri înaintea noastră. Nu mai mult de-atât.
     - Vrei să accelerez puţin? întrebă Freddy.
    Rataseră ocazia de-a-i tăia calea lui Owen din cauza blestematului ăla de trailer. Ultimul lucru pe care şi-l dorea Kurtz acum era să mai rateze o ocazie, derapând de pe şosea.
    - Negativ, spuse el. Pentru moment, cred că trebuie să ne păstrăm poziţia şi să-i lăsăm să fugă.
    Îşi încrucişă braţele pe piept şi se uită la lumea drapată-n alb cum trece pe lângă ei. Acum însă, ninsoarea se oprise şi, pe măsură ce ei îşi vor continua drumul spre sud, condiţiile de mers, fără-ndoială, se vor îmbunătăţi.
    Fuseseră douăzeci şi patru de ore pline de evenimente. Aruncase în aer o navetă spaţială extraterestră, fusese trădat de bărbatul pe care-l considerase succesorul lui cel mai potrivit, supravieţuise unei revolte populare şi, colac peste pupăză, fusese eliberat de la conducere pe timp de pace de către un soldat care nu auzise niciodată o împuşcătură trasă cu sete. Ochii lui Kurtz se închiseră uşor. După câteva clipe, începu să moţăie.

                                                         18.

                                Jonesy ședea moroncănos  în spatele biroului de destulă vreme, uneori uitându-se la telefonul care nu mai funcţiona, uneori la capcana pentru vise care atârna din tavan (se legăna în bătaia unei suflări de aer abia perceptibilă), alteori la obloanele de oţel cu care nenorocitul de Cenuşiu îi obturase vederea. Şi, în tot acest timp, uruitul acela constant îi vibră atât în urechi, cât şi în fese, propagându-se prin scaunul pe care şedea el. Putea fi zgomotul unui cazan gălăgios, care avea nevoie de reparaţii, dar nu era. Era zgomotul plugului de deszăpezire croindu-şi drum spre sud, tot mai spre sud.
    Dl Cenuşiu se afla la volan, aproape singur purtând o şapcă inscripţionată cu iniţialele DPW furată de la victima lui cea mai recentă, strunind plugul la drum, mânuind volanul cu forţa muşchilor lui Jonesy, ascultând cu urechile lui Jonesy la radioul comutat pe CB pentru orice veşti proaspete.
    - Aşadar, Jonesy, cât ai de gând să stai pe loc, plângându-ţi de milă?
    Jonesy, care se tot lăsase în scaun - aproape moţăind, de fapt - se îndreptă de spate la aceste cuvinte. Vocea lui Henry. Venind nu pe cale telepatică - nu mai auzea nicio voce acum, Dl Cenuşiu le blocase pe toate cu excepţia propriei sale voci - ci, mai degrabă, venind din propria sa minte. Chiar şi aşa, îl făcu să tresară.
    - Nu-mi plâng de milă, îmi blochez gândurile!
    Nu-i plăcea tonul îmbufnat, morocănos al acestui gând; exprimat pe cale vocală, fără-ndoială că ar fi ieşit sub forma unei tânguieli.
    - Nu pot răzbate cu gândul afară, nu pot vedea ce se întâmplă afară, nu pot ieşi afară. Nu ştiu unde eşti tu, Henry, dar eu mă aflu într-o nenorocită cameră de izolare.
    - Ţi-a furat minţile?
    - Taci.
    Jonesy se frecă la tâmple.
    - Ţi-a furat amintirile?
    - Nu. Sigur că nu.
    Până şi aici înăuntru, unde o uşă cu două sisteme de închidere îl despărţea de acele bilioane de cutii etichetate, încă-şi mai amintea cum făcuse haz de inteligenţa lui Bonnie Deal în clasa întâi (şi apoi invitând-o, în clasa a şaptea, pe aceeaşi Bonnie la dans de Sărbătoarea Recoltei, şase ani mai târziu), cum ascultase atent când Lamar Clarendon îi învăţa să joace jocul (cunoscut celor săraci cu duhul şi neiniţiaţi sub numele de cribbage), cum îl văzuse pe Rick McCarthy ieşind din pădure şi cum crezuse el că e un cerb. Îşi amintea toate aceste lucruri. S-ar putea ca acest lucru să-i ofere un avantaj, dar Jonesy habar nu avea care era acesta. Poate pentru că era prea mare, prea evident.
    Să rămâi blocat aşa după ce-ai citit toate poveştile alea poliţiste! îl cicăli versiunea minţii sale a vocii lui Henry. Ca să nu mai pomenesc şi de toate filmele alea ştiinţifico-fantastice despre venirea extraterestrilor pe pământ, începând cu The Day the Earth Stood Still până la The Attack of the Killer Tomatoes.
    Cunoscând toate astea, încă nu-l poţi dibui pe tipul care te-a răpit? Încă nu poţi urmări dâra de fum din aer şi să spui unde şi-a pus cortul?
    Jonesy se frecă tare la tâmple. Acesta nu era un caz de percepţie extrasenzorială, era vorba de propria sa minte; de ce n-o putea face să tacă? Era prins dracului în capcană; care mai era acum scopul acestor cuvinte, aşadar? Era un motor fără curea de transmisie, era o căruţă fără cal; era Creierul lui Donovan, ţinut într-un recipient plin cu lichid ceţos şi având vise inutile.
    Ce-şi doreşte el? Începe cu asta.
    Jonesy se uităm la capcana pentru vise, care dansa în slabul curent de aer cald.
    Simţi uruitul plugului, uruit destul de puternic să facă să tremure tablourile de pe pereţi. Tina Jean Schlossinger, aşa o chemase, şi se bănuia că există o fotografie de-a ei aici înăuntru, o fotografie de-a ei ţinându-şi fusta ridicată, în aşa fel încât îi puteau vedea pizdulica. Câţi băieţi la vârsta adolescenţei nu avuseseră oare un asemenea vis?
    Jonesy se ridică în picioare - aproape sări în picioare - şi începu să păşească prin birou, şchiopătând uşor doar. Furtuna încetase şi nu îl mai durea şoldul aşa de tare acum.
    Gândeşte ca Hercule Poirot, îşi spuse. Pune la lucru celulele alea cenuşii. Lasă deoparte amintirile pentru moment, gândeşte-te doar la Dl Cenuşiu. Gândeşte logic.
    Ce-şi doreşte el?
    Jonesy se opri. De fapt, era evident ce-şi dorea Dl Cenuşiu. Mersese la Turnul de Apă - în locul în care fusese Turnul de Apă, adică - fiindcă-i trebuia apă. Nu orice apă; apă potabilă. Dar Turnul de Apă dispăruse, fusese distrus în furtuna din '85 - ha, ha, D-le Cenuşiu, ţi-am făcut-o - iar acum rezerva de apă a oraşului Derry se afla la nord şi la est, unde probabil că era imposibil de ajuns din pricina furtunii şi, în orice caz, nu se afla toată într-un singur loc. Astfel încât, după ce consultase cunoştinţele existente ale lui Jonesy, Dl Cenuşiu se întorsese din nou spre sud. Se întorsese spre...
    Dintr-o dată, totul era limpede. Forţa îi pieri din picioare şi se prăbuşi pe covorul de pe podea, ignorând fulgerul de durere din şold.
    Câinele. Lad. Mai avea câinele cu el?
    - Sigur că-l are, şopti Jonesy. Sigur că-l mai are nemernicul, îi simt mirosul chiar şi de-aici. Se băşeşte exact ca McCarthy.
    Lumea aceasta se dovedise duşmănoasă birusului, iar locuitorii acestei lumi ripostaseră cu o forţă surprinzătoare, forţă care izvora din adâncile puţuri ale sentimentelor lor. Ghinion. Acum însă, ultimul supravieţuitor dintre omuleţii cenuşii avusese parte de un lanţ neîntrerupt de evenimente propice; era ca un jucător de zaruri de la Vegas care aruncase şapte încontinuu: de patru, de şase, de opt, oh, la dracu, de doisprezece ori la rând. Dăduse peste Jonesy, Mary lui cea Tifoidă, îl invadase şi-l cucerise. Dăduse peste Pete, care-l dusese unde vrusese el să meargă după ce proiectorul - kim-ul - se stinsese. Dăduse apoi peste Andy Janas, cel crescut în Minnesota. Acesta transporta cadavrele a două căprioare răpuse de Ripley. Căprioarele nu-i fuseseră de folos D-lui Cenuşiu... Însă Janas mai transporta şi cadavrul în descompunere al unuia dintre extratereştri.
    Cadavre roditoare, gândi Jonesy la întâmplare.
    Cadavre roditoare, de unde vine asta?
    Nu conta. Fiindcă, următorul zar de şapte al D-lui Cenuşiu fusese să dea peste Dodge Ram, peste bunul DOMN ÎMI V CIOBĂNESCUL SCOŢIAN.
    Ce făcuse Cenuşiu atunci? Îi dăduse câinelui să mănânce din cadavrul extraterestrului? Apropiase nasul câinelui de cadavru şi-l forţase să inhaleze sporii de pe acel cadavru roditor? Nu, era mai probabil că-l făcuse să mănânce din el; haide, căţeluş, e vremea să haleşti.
    Procesul, oricare ar fi fost el, pe care-l dezvoltau nevăstuicile, pornea din intestine, nu din plămâni. Jonesy îşi amintea o imagine pe care şi-o formase mintal cu McCarthy rătăcit prin pădure. Beaver îl întrebase:
    - Ce dracu'-ai mâncat? Căcat de marmotă?
    Şi ce-i răspunsese McCarthy?
    - Iarbă şi muşchi... şi încă altceva... nu ştiu sigur ce... ştiţi, îmi era atât de foame...
    Sigur. Foame. Rătăcit, speriat şi înfometat. Nu observase petele roşii de birus de pe frunzele unor tufişuri, pistruii roşii de pe muşchii verzi pe care şi-i îndesase în gură, forţându-se să-i înghită deoarece, cândva, în calma lui viaţă anterioară de avocat amator de oh-Dumnezeule, oh-Doamne, citise că poţi mânca muşchi dacă te rătăceşti în pădure, că muşchii nu fac rău.
    Toţi cei care înghiţeau fragmente de birus (grăunţe de birus, atât de mici că abia le poţi vedea cu ochiul liber, grăunţe care pluteau în aer) incubau câte un monstru din acela mic şi nărăvaş care-l sfâşiase pe McCarthy şi care apoi îl omorâse pe Beav? Probabil că nu, aşa cum nu toate femeile care fac sex neprotejat rămân însărcinate. Însă McCarthy incubase unul... la fel şi Lad.
    - Ştie despre coşmelie, spuse Jonesy.
    Desigur. Coşmelia din Ware, la vreo nouăzeci şi şase de kilometri de Boston.
    Ştia cu siguranţă şi povestea rusoaicei, cu toţii o ştiau; chiar el, Jonesy, o spusese şi altora. Era prea oribilă să nu fie povestită mai departe. O cunoşteau cei din Ware, cei din New Salem, cei din Cooleyville şi cei din Belchertown, Hardwick, Packardsville şi Pelham. Era cunoscută în toate orăşelele din împrejurimi. Şi, vă rog să-mi spuneţi, în jurul a ce sunt situate aceste orăşele?
    Păi, Quabbin, în jurul lui erau situate orăşelele. În jurul Bazinului Quabbin.
    Rezerva de apă a oraşului Boston şi a zonei metropolitane împrejmuitoare. Câţi oameni îşi beau apa zilnic din Bazinul Quabbin? Două milioane? Trei? Jonesy nu ştia sigur, dar erau cu mult mai mulţi decât cei care-o beau din rezerva din Turnul de Apă din Derry.
    Dl Cenuşiu, aruncând la zaruri numai şapte, după încercări de secole întregi, era acum foarte aproape să câştige potul cel mare.
    Două sau trei milioane de oameni. Dl Cenuşiu voia să li-l prezinte pe Lad, ciobănescul scoţian, şi pe noul prieten al acestuia.
    Aruncat în acest nou mediu de viaţă, birusul avea să prindă rădăcini.

                                        CAPITOLUL DOUĂZECI
                                      URMĂRIREA SE ÎNCHEIE
                                                         1.

                        Spre sud, sud și iar sud.
    Pe când Dl Cenușiu trecea de intrarea spre Gardiner, ultima înainte de Augusta, covorul de zăpadă era considerabil mai subţire, iar autostrada era acoperită cu moină, dar ambele benzi erau din nou deschise circulaţiei. Sosise vremea să schimbe plugul cu ceva mai puţin bătător la ochi, în parte pentru că nu-i mai servea la nimic, dar şi fiindcă-l dureau braţele lui Jonesy din pricina încordării necesare la manevrarea vehiculului supradimensionat, încordare cu care nu era obişnuit.
    D-lui Cenuşiu nu-i păsa cine ştie cât de trupul lui Jonesy (sau aşa-şi spune sieşi; într-adevăr, era greu să nu simţi cel puţin o urmă de afecţiune pentru ceva care-ţi oferea asemenea plăceri neaşteptate cum erau „şunca" şi „crima"), dar trebuia să-l mai poarte încă vreo trei sute de kilometri. Presupunea că Jonesy nu era o persoană într-o formă fizică foarte bună pentru cineva ajuns la mijlocul vieţii. În parte, responsabil de asta era accidentul pe care-l avusese, dar o răspundere o mai purta şi slujba lui. Era un „universitar".
    Drept urmare, ignorase destul de mult aspectele mai fizice ale vieţii, ceea ce-l uimea pe Dl Cenuşiu. Creaturile acestea erau compuse în procent de şaizeci la sută din sentimente, treizeci la sută senzaţii şi zece la sută activitate cerebrală (iar zece la sută, medită Dl Cenuşiu, probabil că era o estimare cam generoasă). Să-ţi ignori corpul aşa cum şi-l ignorase Jonesy i se părea D-lui Cenuşiu în acelaşi timp o încăpăţânare şi o prostie. Dar, desigur, asta nu era problema lui. Şi nici a lui Jonesy. Nu mai era problema lui. Acum, Jonesy era ceea ce aparent îşi dorise întotdeauna să fie: nimic altceva decât un creier.
    Judecând după felul în care reacţionase, însă, o dată ce atinsese starea aceasta, nu-i păsase cine ştie cât nici de ea.
    Pe podeaua plugului, acolo unde zăcea Lad într-o mizerie de chiştoace de ţigară, ceşti din carton de cafea şi o folie de împachetat sandvişuri făcută ghem, câinele scânci.
    Trupul lui era umflat grotesc, torsul era de dimensiunea unei butii. Curând, câinele va trage un vânt şi burta i se va dezumfla din nou. Dl Cenuşiu stabilise o comunicare cu birumul care creştea în interiorul câinelui, astfel încât îi putea coordona gestaţia.
    Câinele va fi versiunea lui proprie a ceea ce gazda sa numea „rusoaica". O dată câinele plasat, el îşi va fi încheiat misiunea.
    Se întinse mintal în urmă, căutându-i pe ceilalţi. Henry şi prietenul lui, Owen, dispăruseră complet, asemenea unui post de radio care încetase să mai transmită, iar asta era îngrijorător. Mai în urmă (tocmai treceau de intrările spre Newport, la nord, cu vreo nouăzeci şi cinci de kilometri de poziţia actuală a D-lui Cenuşiu) se afla un grup de trei oameni, dintre care unul era un contact fidel: „Pearly". Acest Pearly, asemenea câinelui, incumba şi el un birum, din care cauză Dl Cenuşiu îl putea citi fără probleme.
    Îl mai putuse citi şi pe un altul din grup - „Freddy" - dar „Freddy" dispăruse acum. Murise birusul de pe el; aşa spunea „Pearly".
    Iată un panoul de semnalizare verde: POPAS.
    Era un Burger King aici, ceea ce documentele lui Jonesy numeau în acelaşi timp „restaurant" şi „bodegă fast-food".
    Aveau şuncă acolo; stomacul îi ghiorăi la acest gând. Da, îi va fi greu în multe privinţe să renunţe la corpul acesta. Oferea anumite plăceri, oferea în mod sigur anumite plăceri. În orice caz, acum nu avea timp pentru şuncă; acum era momentul să-şi schimbe autovehiculul. Şi va trebui să fie cât se poate de modest în această alegere.
    Intrarea spre refugiu se bifurca; unul dintre drumuri era pentru maşini mici, celălalt pentru CAMIOANE ŞI AUTOBUZE.
    Dl Cenuşiu conduse plugul mare şi portocaliu în lotul rezervat camioanelor (muşchii lui Jonesy tremurând din pricina efortului de-a răsuci volanul imens) şi fu încântat să observe alte patru pluguri, identice cu al lui, parcate acolo.
    Intră cu botul în faţă într-un loc aflat la capătul şirului de maşini şi opri motorul.
    Îl căută pe Jonesy cu mintea. Îl găsi stând pe vine în uluitorul lui spaţiu de siguranţă.
    - Ce pui la cale, partenere? murmură Dl Cenuşiu.
    Niciun răspuns... dar simţi că Jonesy îl ascultă.
    - Ce faci?
    Tot niciun răspuns. Şi totuşi, ce putea face? Era încuiat şi orbit. Chiar şi aşa, ar fi fost spre folosul lui să nu-l subestimeze pe Jonesy... Jonesy cel cu sugestia oarecum incitantă ca el, Dl Cenuşiu, să dea uitării imperativul misiunii sale - necesitatea de a-şi cultiva sămânţa - şi să se bucure pur şi simplu de viaţa pe pământ.
    Din când în când, D-lui Cenuşiu îi trecea prin minte câte un gând, câte o scrisoare strecurată pe sub uşă dinspre raiul lui Jonesy. Genul acesta de gânduri, potrivit documentelor lui Jonesy, se numeau „sloganuri". Sloganurile erau simple şi la subiect. Cel mai recent spunea: ŞUNCA E DOAR ÎNCEPUTUL.
    Iar Dl Cenuşiu era convins că acesta era adevărul.
    Chiar şi în camera lui de spital (Ce cameră de spital? Ce spital? Cine-i Marcy? Cine vrea o injecţie?), înţelegea că viaţa era foarte apetisantă aici. Dar imperativul misiunii era prea adânc implantat şi prea greu de desconsiderat: îşi va lăsa sămânţa în această lume şi va muri. Dacă va apuca să mai mănânce şi nişte şuncă de-a lungul drumului, păi, cu atât mai bine.
    - Cine-i Richie? A fost un Tigru? De ce l-ai omorât?
    Niciun răspuns. Dar Jonesy îl asculta. Cu foarte mare atenţie. Dl Cenuşiu ura că trebuie să-l suporte acolo înăuntru. Era ca şi când (asemănarea îi parveni din depozitul lui Jonesy) ţi s-ar fi oprit un os de peşte în gât. Unul nu destul de mare să te înece, dar destul cât să te scoată din ţâţâni.
    - Mă aduci dracului pe culmile disperării, Jonesy.
    Îşi trase mănuşile pe mâini, acelea care-i aparţinuseră proprietarului Dodge Ram-ului. Stăpânul lui Lad.
    De data aceasta primi un răspuns.
    - Sentimentul e comun, partenere. Aşa încât, de ce nu pleci undeva unde să-ţi fie dorită prezenţa? Ia-ţi picioarele-n spinare şi tai-o.
    - Nu pot face asta, spuse Dl Cenuşiu.
    Întinse mâna spre câine, iar Lad o mirosi, bucurându-l mirosul stăpânului său păstrat în mănuşă. Dl Cenuşiu îi transmise un gând de îmbărbătare, apoi coborî din plug şi porni spre partea laterală a restaurantului, în spatele lui ar trebui să se găsească „parcarea angajaţilor".
    - Henry şi tipul celălalt îţi suflă-n ceafă, găozule. Îţi simt mirosul gazelor de eşapament. Relaxează-te, aşadar. Stai atât timp cât pofteşti. Comandă trei porţii de şuncă.
    - Ei nu mă pot simţi, spuse Dl Cenuşiu, aburii respiraţiei plutindu-i în faţa capului (senzaţia produsă de aerul rece în gură, şi în gât şi în plămâni era neasemuită, îl însufleţea - până şi mirosul de benzină şi de motorină era minunat). Dacă eu nu-i simt pe ei, nici ei nu mă pot simţi pe mine.
    Jonesy râse - chiar râse.
    Îl făcu pe Dl Cenuşiu să se oprească din mers chiar lângă tomberonul de gunoi.
    - S-au schimbat regulile, prietenul meu. S-au oprit să-l ia pe Duddits, iar Duddits vede linia.
    - Nu ştiu ce înseamnă asta.
    - Sigur că ştii, găozule.
    - Nu-mi mai spune aşa! îi scăpă D-lui Cenuşiu.
    - Dacă încetezi să mă mai crezi prost, poate că n-o să-ţi mai spun aşa.
    Dl Cenuşiu începu din nou să meargă, şi da, aici, după colţ, se aflau câteva maşini, cele mai multe dintre ele vechi şi rablagite.
    - Duddits vede linia.
    Ştia ce însemna asta, sigur că da; cel pe care-l chemase Pete posedase acelaşi lucru, acelaşi dar, deşi foarte probabil nu la fel de puternic ca al acestuia, al lui Duddits.
    D-lui Cenuşiu nu-i convenea ideea că lasă o urmă pe care „Duddits" o putea vedea, dar ştia un lucru pe care Jonesy nu-l ştia. „Pearly" credea că Henry, Owen şi Duddits se aflau la doar douăzeci şi cinci de kilometri de poziţia actuală chiar a lui Pearly.
    Dacă lucrurile stăteau într-adevăr aşa, Henry şi Owen se aflau în urmă cu şaptezeci şi trei de kilometri, undeva între Pittsfîeld şi Waterville. Dl Cenuşiu nu credea că această situaţie putea fi rezumată ca „simţind mirosul gazelor de eşapament ale cuiva".
    Totuşi, nu era recomandat să zăbovească mult aici.
    Uşa din spate a restaurantului se deschise. Un tânăr îmbrăcat într-o uniformă pe care dosarele-Jonesy o identificară drept „halat de bucătar" ieşi ducând în mâini două pungi mari cu gunoi, îndreptându-se în mod vădit spre tomberon. Numele acestui tânăr era John, dar prietenii îi spuneau „Butch".
    Dl Cenuşiu credea că-i va produce o plăcere deosebită să-l omoare, însă „Butch" părea cu mult mai puternic ca Jonesy, nepunând la socoteală că era mai tânăr şi, probabil, mai rapid. De asemenea, crima avea nişte efecte secundare enervante, cel mai rău fiind cât de repede făcea o maşină furată să devină inutilă.
    - Hei, Butch.
    Butch se opri, uitându-se la el speriat.
    - Care-i maşina ta?
    De fapt, nu era maşina lui, ci a mamei lui, iar asta era bine. Rabla personală a lui Butch era acasă, victimă a unei baterii moarte. Venise la slujbă cu bucata mamei sale, un Subaru cu tracţiune integrală. Dl Cenuşiu, ar fi spus Jonesy, mai nimerise un şapte la zaruri.
    Butch îi înmâna cheile cât se poate de îndatoritor. Încă mai părea speriat („cu ochii căscaţi şi cu coada zburlită" era felul în care-l descria Jonesy, deşi Dl Cenuşiu nu vedea ca bucătarul să aibă vreo coadă), însă îşi pierduse cunoştinţa. „Inconştient pe picioare", gândi Jonesy.
    - N-o să-ţi aminteşti de asta, spuse Dl Cenuşiu.
    - Nu, fu Butch de acord.
    - Te-ntorci pur şi simplu la muncă.
    - Că bine zici, fu Butch de acord.
    Îşi ridică pungile cu gunoi şi se duse mai departe spre tomberon. Pe când îşi va fi terminat tura şi-şi va fi dat seama că a dispărut maşina mamei lui, această întreagă afacere se va fi încheiat, mai mult ca sigur.
    Dl Cenuşiu descuie portiera Subaru-lui roşu şi urcă la volan. Pe scaunul din dreapta se afla o pungă pe jumătate plină de cartofi prăjiţi cu gust de carne la grătar. Dl Cenuşiu îi înfulecă lacom în vreme ce conduse maşina înapoi la plug. Termină lingând degetele lui Jonesy. Unsuros. Bun. Ca şi şunca. Luă câinele. Cinci minute mai târziu era din nou pe autostradă.
    Spre sud, sud şi iar sud.

                                                            2.

                                 Noaptea tună de muzică, și râsete,  şi voci ridicate; aerul e umflat de mirosul crenvurştilor la grătar, ciocolatei, alunelor prăjite; cerul explodează într-un foc multicolor. Aducându-le pe toate la un loc, oferindu-le identitate, semnându-şi numele pe ele ca şi când ar fi autograful verii însăşi, din difuzoarele montate în Parcul Strawford se aude un cântec rock-and-roll:
    Hei, frumoasă păpuşică, fă o tură cu mine,
    Plecăm spre Alabama cu C&C-ul.
    Iată că apare, sub cerul încins, cel mai mare cowboy din lume, un Pecos Bill de doi metri şaptezeci, înălţându-se deasupra mulţimii, copiii cu gurile murdare de îngheţată căscate de uimire, cu ochii larg deschişi; părinţi care râd îi ridică sau îi aşază pe umerii lor ca să vadă mai bine. Pecos Bill îşi flutură într-o mână căciula; în cealaltă flutură un steguleţ pe care scrie ZILELE ORAŞULUI DERRY 1981.
    O să mergem întruna, o să stăm treji noaptea-ntreagă,
    Dac-o să ne plictisim un pic, o să ne luăm un pic la harţă.
    - Um eee-i aa alt? întreabă Duddits.
    Ţine într-o mână un cornet de îngheţată, dar a şi uitat de el; în vreme ce se uită la cowboy-ul pe catalige plimbându-se pe sub cerul luminat de artificii, ochii lui sunt la fel de larg deschişi ca ai oricărui copil de trei ani.
    Într-o parte a lui Duddits stau Pete şi cu Jonesy; în cealaltă, Henry şi Beav. În urma cowboy-ului vine o suită de fecioare vestale (cu siguranţă câteva dintre ele încă mai sunt fecioare, chiar şi în anul acesta de graţie 1981), îmbrăcate în fuste de cowboy cu paiete şi încălţate cu cizme albe de cowboy, aruncând în aer bastoanele care-au cucerit Vestul.
    - Nu ştiu cum de-i aşa înalt, Duds, spune Pete râzând.
    Ia cu vârful degetului nişte îngheţată albastră din cornetul lui Duddits şi o vâră în gura lui deschisă de uimire.
    - Trebuie să fie o magie.
    Râd cu toţii de felul în care Duddits mestecă fără să-şi dezlipească ochii de la văcarul pe catalige. Duddits e mai înalt ca ei, e chiar mai înalt ca Henry. Însă e încă doar un puşti şi-i face pe ei toţi să fie fericiţi. O magie e şi el; n-o va găsi pe Josie Rinkenhauer pentru încă un an, dar o ştiu cu toţii - e o blestemată de magie. A fost înfricoşător să-i în frunte pe Richie Grenadeau şi pe prietenii lui, însă aceea a rămas ziua cea mai norocoasă din viaţa lor - cu toţii gândesc aşa.
    Nu mă refuza, păpuşă, vino cu mine
    O să facem o raită scurtă cu C&C-ul.
    - Hei, texanule! strigă Beaver, fluturând propria sa căciulă (o bască de baseball cu Derry Tigers) în sus, spre cow-boy-ul înalt.
    - Pupă-mi aşezătoarea, uriaşule! Adică, şezi pe ea şi-nvârte-te!
    Şi mor cu toţii de râs (e-un moment de ţinut minte secole la rând, sigur, noaptea în care Beaver s-a luat de cowboy-ul pe catalige la parada Zilelor Oraşului Derry, sub acel cer pe care explodau artificii), toţi, mai puţin Duddits, care se uită fix, păstrând expresia aceea de mirare pietrificată, şi Owen Underhill (Owen! gândeşte Henry, cum ai ajuns aici, amice?), care pare îngrijorat.
    Owen îl scutură, Owen îi mai spune o dată să se trezească:
    - Henry, trezeşte-te, trezeşte-

                                                              3.

                                - te, pentru numele lui Dumnezeu!
    Spaima din vocea lui Owen  îl trezi în cele din urmă din vis pe Henry. Pentru încă o clipă el continuă să simtă mirosul de alune şi vată pe băţ a lui Duddits. Apoi, lumea îşi reintră în drepturi: cer alb, şosea acoperită cu zăpadă, un indicator verde de circulaţie pe care scria AUGUSTA PESTE DOUĂ INTERSECŢII.
    De asemenea, Owen scururându-l şi, din spate, un sunet lătrat, gros şi violent. Tusea lui Duddits.
    - Trezeşte-te, Henry, sângerează! Vrei, te rog, să te trezeşti dracului...
    - Sunt treaz, sunt treaz.
    Îşi desfăcu centura de siguranţă, se roti în spate, se ridică în genunchi. Muşchii suprasolicitaţi din coapse protestară cu un ţipăt, dar Henry nu le acordă nicio atenţie.
    Era mai bine de cum se aştepta el. Judecând după panica din vocea lui Owen, se aşteptase la un soi de hemoragie, dar nu era decât o scurgere slabă de sânge dintr-o nară şi nu ieşiră decât câţiva stropi din gura lui Duddits atunci când tuşi.
    Owen crezuse probabil că bunul şi bătrânul Duds îşi scuipa plămânii, în vreme ce el, probabil, îşi curăţa doar gâtul. Nu că asta n-ar fi putut fi ceva serios. În starea fizică din ce în ce mai precară a lui Duddits, orice putea fi serios; o răceală obişnuită l-ar fi putut omorî.
    Din momentul în care-l văzuse, Henry ştiuse că Duds tocmai făcuse ultimul tur şi că se îndrepta spre casă, prima bază a jocului de baseball.
    - Duds! îl chemă el tăios.
    Ceva era diferit. Ceva e diferit în el, Henry. Ce? Nu avea timp acum să se gândească la asta.
    - Duddits, respiră pe nas! Pe nas, Duds! Aşa!
    Henry îi arătă cum, inhalând cu nările larg deschise... şi, când exală, din nări îi ieşiră bucăţi mici de ceva alb. Asemenea pufului din păstăile de lăptuci sau asemenea păpădiilor ajunse la maturitate.
    Birus, gândi Henry. Îmi creştea în nas, dar acum e mort. Năpârlesc, la propriu, de la o inspir are la alta.
    Apoi înţelese diferenţa: mâncărimea se oprise, din picior, şi din gură, şi din tufişul pubian. Încă-şi mai simţea gura ca şi când ar fi fost tapetată cu covorul vechi al cuiva, dar nu-l mai mânca.
    Duddits începu să-l imite, respirând adânc pe nas, iar tusea începu să-l slăbească imediat. Henry îi luă punga de hârtie, găsi o sticlă de sirop de tuse fără alcool şi-i turnă lui Duddits un capac.
    - Asta o să te repare, spuse Henry.
    Siguranţă în gând, precum şi-n cuvinte; în privinţa lui Duddits, felul în care pronunţai cuvintele nu era decât o parte a încercării.
    Duddits bău capacul plin de Robitussin, făcu o grimasă, apoi zâmbi spre Henry.
    Tusea încetase, dar sângele încă-i mai curgea dintr-o nară... şi pe la colţul unui ochi, observă Henry. Nu era de bine. La fel, nici paloarea lui exagerată, mult mai evidentă decât fusese înainte de-a pleca din Derry. Răceala... somnul pe care-l pierduse... toată această emoţie nesănătoasă pentru cineva care e invalid... nu era de bine.
    I se făcea rău, iar pentru un pacient în ultima fază de LLA, până şi o infecţie nazală putea fi fatală.
    - E bine? întrebă Owen.
    - Duds? Duds e de fier. Corect, Duddits?
    - Ieu fer, fu Duddits de acord şi ridică o mână jalnic de slabă.
    Vederea feţei lui - suptă şi obosită, dar încă încercând să zâmbească - îl făcu pe Henry să vrea să strige.
    Viaţa nu era corectă; acesta era un lucru pe care crezuse că-l ştie de mulţi ani. Acum însă trecuse cu mult de asta. Acum era monstruoasă.
    - Ia să vedem ce-a pus aici de băut pentru băieţii cuminţi.
    Henry luă sufertaşul galben.
    - Oooby-Doo, spuse Duddits.
    Zâmbea, dar glasul lui era slab, vlăguit.
    - Mda, avem nişte treabă de făcut acum, fu Henry de acord şi desfăcu termosul.
    Îi dădu lui Duds tableta de Prednison din fiecare dimineaţă, deşi nu se făcuse încă ora opt, după care-l întrebă dacă vrea şi un Percocet. Duddits se gândi la aceasta, apoi ridică două degete. Lui Henry i se strânse inima.
    - Doare destul de tare, hă? întrebă el, dându-i lui Duddits două tablete de Percocet pe deasupra scaunului dintre ei.
    Nu avea nevoie să audă un răspuns - cei ca Duddits nu cereau o pilulă în plus doar ca să atingă euforia.
    Duddits făcu un gest legănat cu mâna - comme ci, comme ca.
    Henry şi-l amintea bine; acea legănare de mână era o parte din Pete la fel de mult cum erau creioanele şi scobitorile roase o parte din Beaver.
    Roberta umpluse termosul lui Duddits cu lapte cu cacao, preferatul lui. Henry îi umplu o cană, o ţinu o clipă când Humvee-ul alunecă pe o porţiune de drum îngheţată, apoi i-o dădu. Duddits îşi luă tabletele.
    - Unde te doare, Duds?
    - Aici. Mâna la gât. Mai tare aici. Mâna la piept. Ezitând, roşindu-se puţin, apoi duse mâna între picioare. Şi aici.
    Infecţie a tractului urinar, gândi Henry. Oh, perfect.
    - Abete ac imt ine?
    Henry scutură capul.
    - Tabletele o să te facă să te simţi bine. Dă-le puţin timp să-şi facă efectul. Mai urmăm linia, Duddits?
    Duddits aprobă convins din cap şi arătă cu degetul spre parbriz. Henry se întrebă (nu pentru prima dată) ce vedea el. Îl întrebase odată pe Pete, care-i spusese că era ceva care semăna cu un fir, deseori slab şi greu de observat.
    - E mai bine când e galben, spusese Pete. Galbenul e întotdeauna mai uşor de reperat. Nu ştiu de ce.
    Dacă Pete vedea un fir galben, poate că Duddits vedea ceva asemănător cu o dungă galbenă, poate chiar cu drumeagul cu pietre galbene al lui Dorothy.
    - Să ne spui dacă o ia pe un alt drum, bine?
    - Spun.
     - N-o să adormi, nu-i aşa?
    Duddits scutură din cap. De fapt, niciodată nu arătase mai plin de viaţă şi mai treaz ca acum; ochii-i străluceau pe chipul extenuat. Henry se gândi la cât de misterios de puternic luminează becurile înainte să se ardă.
    - Dacă ţi se face, într-adevăr, somn, spune-mi şi-o să tragem pe dreapta. Îţi luăm nişte cafea. Avem nevoie de tine treaz.
    - Ine.
    Henry dădu să se întoarcă, mişcându-şi corpul cu cât mai multă grijă putea, când Duddits mai spuse ceva:
    - 'omu' enu'iu ea uncă.
    - Vrea asta acum? spuse Henry îngăduitor.
    - Cum? întrebă Owen. Pe asta n-am înţeles-o.
    - Spune că Domnul Cenuşiu vrea şuncă.
    - Are vreo importanţă?
    - Nu ştiu. Hardughia asta are un aparat de radio normal, Owen? Vreau să ascult nişte ştiri.
    Radioul atârna sub bord şi părea proaspăt instalat. Nu făcea parte din dotarea originală a maşinii. Owen se întinse spre el, apoi apăsă frâna când un Pontiac - cu tracţiune pe faţă şi fără lanţuri la roţi - îi tăie calea. Pontiac-ul se mişcă de pe-o parte pe cealaltă a şoselei, se hotărî în cele din urmă să rămână pe drum şi o ţâşni înainte. Cât ai clipi, mergea cu cel puţin nouăzeci şi cinci de kilometri la oră, estimă Henry, şi dispăru din raza câmpului lor vizual. Owen se încruntă.
    - Tu şofer, eu pasager, spuse Henry, dar, dacă tipul ăla poate face asta fără cauciucuri echipate pentru zăpadă, noi de ce nu putem? Poate n-ar fi o idee rea să o luăm şi noi mai la sănătoasa.
    - Hummer-urile se descurcă mai bine prin noroi decât prin zăpadă. Crede-mă pe cuvânt.
    - Totuşi...
    - Pe lângă asta, o să trecem pe lângă tipul ăla în zece minute. Pariez pe-o duşcă de scotch bun. Va fi fie ieşit de pe şosea, fie răsturnat în mijlocul drumului. Dacă e norocos, va fi răsturnat pe partea dreaptă. Plus de asta - ăsta-i doar un detaliu tehnic - noi fugim de-o autoritate tembel constituită şi nu putem salva lumea dacă suntem închişi în cine ştie ce închisoare comu... Iisuse!
    Un Ford Explorer - cu tracţiune integrală, dar mergând mult prea repede pentru condiţiile de trafic, poate cu o sută zece kilometri la oră - tună pe lângă ei, creând un vârtej de zăpadă zbârlit precum coada unui cocoş. Portbagajul de deasupra fusese umplut la maximum şi acoperit cu o prelată albastră. Aceasta fusese prost legată şi Henry putu vedea ce ascundea dedesubt: bagaje. Bănuia că mare parte din ele vor fi curând împrăştiate pe şosea.
    Acum că avusese grijă de Duddits, Henry examină foarte atent autostrada. Ceea ce văzu nu-l surprinse cu adevărat. Deşi banda din partea stângă a şoselei era aproape pustie, cea din partea dreaptă se aglomera acum progresiv... şi, da, se vedeau maşini ieşite din trafic pretutindeni.
    Owen deschise aparatul de radio chiar atunci când îi depăşi în viteză un Mercedes, ridicând în aer trombe de moină. Apăsă butonul de CĂUTARE şi găsi muzică clasică, îl mai apăsă o dată, îl găsi pe Kenny G care cânta la trompetă, îl apăsă o a treia oară... şi dădu peste o voce.
    - ... e-o futută de hazna urât mirositoare, spuse vocea, iar Henry schimbă o privire cu Owen.
    - Spus fut la, adio, remarcă Duddits de pe bancheta din spate.
    - Aşa-i, spuse Henry şi, în vreme ce deţinătorul acelei voci trase aer în piept atât de tare că se auzi în boxe: Mai mult, cred că tipu fumează şi nişte iarbă.
    - Mă îndoiesc că cei de la FCC sunt de acord cu mine, spuse disc-jockey-ul după o inhalare prelungă şi zgomotoasă, dar, dacă jumătate din ce aud eu e adevărat, FCC este ultima din preocupările mele. Ciumă interstelară dezlănţuită, fraţi şi surori, aşa circulă zvonul. Spuneţi-i Zona Zero, Zona Moartă sau Zona Crepusculară, dar renunţaţi la orice excursie în nordul statului.
    O nouă respiraţie prelungă şi zgomotoasă.
    - Marţianul Marvin a luat-o la picior, fraţi şi surori, aşa se aude dinspre Ţinutul Somerset şi Ţinutul Castle. Ciumă, raze mortale, cei aflaţi în viaţă-i vor invidia pe morţi. Trebuie să intre un spot publicitar de la Century Tire, dar la dracu' cu prostiile astea. Un sunet ca şi când s-ar fi spart ceva. Plastic, judecând după sunet.
    Henry ascultă fascinat. Aici era din nou, aici era întunericul, prietenul lui vechi, şi nu era în mintea lui, ci la blestematul de radio.
    - Fraţi şi surori, dacă vă aflaţi la nord de Augusta în acest moment, ascultaţi un sfat de la amicul vostru Dave Singuraticul de la WWVE: întoarceti-vă în sus. Şi chiar acum! Iată că vă ofer şi nişte muzică pentru drumul de întoarcere.
    Dave Singuraticul de la WWVE le dădu drumul să cânte celor de la The Doors, desigur. Jim Morrison cântând tărăgănat melodia „The End". Owen schimbă pe frecvenţa AM.
    În cele din urmă, găsi un buletin de ştiri. Tipul care le prezenta nu părea afectat, ceea ce era un pas înainte, şi spunea că nu există motiv de panică, care era un alt pas înainte. Puse în undă apoi comunicatele preşedintelui şi ale guvernatorului de Maine, care spuneau amândoi în esenţă acelaşi lucru: luaţi-o uşor, oameni, calmaţi-vă. Totul e sub control. Chestii frumoase, ca un balsam, Robitussin pentru lumea politicii. Preşedintele urma să prezinte poporului american un raport complet la ora 11, EST.
    - Va fi discursul de care-mi vorbea Kurtz, spuse Owen. Doar că s-a devansat cu o zi sau două.
    - Ce discurs...
    - Şşşt.
    Owen arătă spre radio.
    O dată ce-i calmase, prezentatorul purcese apoi la alarmarea ascultătorilor, repetând multe dintre zvonurile pe care le auziseră de la jockey-ul drogat de la postul FM, doar că într-un limbaj mai politicos: ciumă, invadatori inumani din spaţiu, raze mortale. Apoi, vremea: rafale de ninsoare, urmate de ploaie şi vânt înteţit din pricina valului cald de aer (ca să nu pomenim şi de marţienii ucigaşi) care se apropia. Se auzi un mee-eep, după care buletinul de ştiri pe care tocmai îl auziseră o luă de la capăt.
    - U'te! spuse Duddits. Nu's ca 'oi, ami'testi?
    Arăta cu degetul dincolo de geamul murdar. Degetul arătător, asemenea vocii lui, nu putea sta locului. Tremura acum, îi clănţăneau dinţii.
    Owen se uită în treacăt la Pontiac - sfârşise într-adevăr pe mijlocul înzăpezit al drumului şi, deşi se rostogolise complet peste cap, se afla într-o rână, iar pasagerii stăteau în jurul lui - după care se uită înapoi la Duddits. Era mai palid ca niciodată, tremura, un fir însângerat de vată îi ieşea dintr-o nară.
    - Henry, se simte bine?
    - Nu ştiu.
    - Scoate limba.
    - Nu crezi c-ar fi mai bine să-ţi ţii ochii pe...
    - Mă descurc eu, nu mă dăscăli. Scoate limba.
    Henry o scoase. Owen se uită la ea şi făcu o grimasă.
    - Pare mai rău, da-i mai bine, probabil. Porcăria aia s-a albit.
    - La fel şi tăietura de la picior. La fel şi faţa şi sprâncenele tale. Suntem norocoşi că nu l-am contractat în plămâni, sau în creieri, sau în intestine.
    Făcu o pauză.
    - Perlmutter îl are în intestine. Creşte o arătare din-aia în el.
    - Cât sunt de în spate, Henry?
    - Aş zice vreo treizeci şi doi de kilometri. Poate mai puţin. Aşa încât, dac-ai putea s-o calci puţin... chiar şi numai foarte puţin...
    Owen o călcă, ştiind că la fel va face şi Kurtz de-ndată ce-şi va da seama că făcea acum parte dintr-un exod general şi erau slabe şanse să devină o ţintă atât pentru civili, cât şi pentru poliţia militară.
    - Încă păstrezi legătura cu Pearly, spuse Owen. Chiar dacă birusul moare pe tine, încă mai eşti conectat. E cumva... Ridică un deget spre bancheta din spate, unde
    Duddits se lăsase pe spătar. Tremuratul i se oprise, cel puţin pentru moment.
    - Sigur, spuse Henry. Am primit-o de la Duddits cu mult înainte ca tot tămbălăul ăsta să aibă loc. La fel au primit şi Jonesy, şi Pete, şi Beaver. De-abia am observat. A fost doar o parte a vieţilor noastre. Sigur, chiar aşa. Asemenea tuturor acelor gânduri despre pungi de plastic şi aruncări de pe-un pod, şi despre pistoale. Doar o parte a vieţii mele.
    - Acum e puternic. Poate că, în timp, va scădea, dar pentru moment... Ridică din umeri. Pentru moment aud voci.
    - A lui Pearly.
    - Una dintre ele, fu Henry de acord. Şi a altora care mai au birus în stadiu activ. În majoritate, aceştia au rămas în urmă.
    - Jonesy? Prietenul tău Jonesy? Sau Dl Cenuşiu?
    Henry îşi scutură capul a negaţie.
    - Însă Pearly aude ceva.
    - Pearly...? Cum poate el...
     - Are o forţă mentală de pătrundere mai mare ca a mea în momentul de faţă, din pricina birumului...
    - Din pricina cui?
    - Vietatea din curu' lui, spuse Henry. Nevăstuica de căcat.
    - Oh.
    Lui Owen i se făcu pe dată rău la stomac.
    - Ce aude el nu pare a fi ceva omenesc. Nu cred că e vorba de Dl Cenuşiu, dar presupun că ar putea fi. Orice ar fi, asta îl ghidează.
    Merseră în tăcere pentru o vreme. Traficul era destul de aglomerat şi unii dintre şoferi erau nervoşi (trecuseră pe lângă Explorer înainte de Augusta, era căzut în şanţ, cu încărcătura de bagaje împrăştiată în jurul lui şi aparent abandonat), însă Owen se socoti norocos. Furtuna ţinuse mulţi oameni departe de călătorii, bănuia el. Aceştia s-ar putea hotărî s-o ia din loc acum că furtuna se oprise, dar el şi cu Owen o luaseră înaintea valului cel mare. In multe feluri, furtuna fusese prietena lor.
    - Vreau să-ţi spun ceva, zise Owen într-un sfârşit.
    - Nu e nevoie s-o spui. Eşti chiar lângă mine - raza e scurtă - şi încă-ţi mai pot citi câteva dintre gânduri.
    Owen se gândea că ar opri Humvee-ul pe marginea şoselei şi ar coborî, dacă ar fi convins că urmărirea s-ar sfârşi o dată ce-l prindea Kurtz. Dar, de fapt, nu era convins.
    Owen Underhill era obiectivul principal al lui Kurtz, dar acesta înţelegea că Owen nu ar fi comis un act de trădare atât de monstruos dacă nu ar fi fost convins de altcineva s-o facă. Nu, Kurtz i-ar fi tras un glonţ în cap lui Owen, după care şi-ar fi continuat drumul. Alături de Owen, Henry avea cel puţin o şansă de succes. Fără el, era ca şi mort. La fel şi Duddits.
    - Rămânem împreună, spuse Henry. Prieteni până la sfârşit, cum spune zicala.
    Şi, de pe bancheta din spate:
    - A'em iste t'eabă e fă'ut acu'.
    - Corect, Duds. Henry se întinse în spate şi strânse uşor mâna rece a lui Duddits. Avem nişte treabă de făcut acu.

                                                               4.

                                   Zece minute mai târziu, Duddits oferi un exerciţiu complet de vitalitate, arătându-le primul popas de pe marginea şoselei înainte de Augusta. De fapt, ajunseseră aproape de Lewiston.
    - Colo! Colo! strigă el, apoi începu iarăşi să tuşească.
    - Uşurel, Duddits! spuse Henry.
    - Probabil că s-au oprit pentru o cafea şi o gogoaşă, spuse Owen. Sau poate pentru un sandviş cu şuncă.
    Dar Duddits le arătă să meargă în spate, spre parcarea personalului. Acolo se opriră, iar Duddits coborî. Rămase locului, murmurând, pentru aproape o clipă, arătând fragil sub cerul înnorat şi parcă fiecare suflare de vânt îl lovea ca o palmă.
    - Henry, spuse Owen, nu ştiu ce i-o fi intrat pe mânecă, dar, dacă e atât de aproape Kurtz...
    Apoi însă Duddits dădu din cap, se urcă la loc în Hummer şi arătă spre indicatorul de ieşire. Arăta mai obosit ca niciodată, dar arăta, de asemenea, satisfăcut.
    - Pentru numele lui Dumnezeu, ce-a fost aici? întrebă Owen, uimit.
    - Cred că şi-a schimbat maşina, spuse Henry. Asta a făcut, Henry? A schimbat maşina?
    Duddits aprobă amplu din cap.
    -  Fu 'at! Fu'at! O maşină!
    - O să se deplaseze mai repede acum, spuse Henry. Trebuie să ne grăbim, Owen. Uită de Kurtz - trebuie să-l prindem pe Dl Cenuşiu.
    Owen se uită la Henry pentru câteva clipe... apoi îşi întoarse privirea pe direcţia drumului.
    - Ce-i cu tine? Te-ai albit complet.
    - Am fost foarte prost - trebuia să-mi dau seama ce punea bastardul la cale de la început. Singurele mele scuze sunt că sunt obosit şi speriat, şi niciuna dintre ele nu va conta dacă... Owen, trebuie să-l prinzi din urmă. Se îndreaptă spre vestul statului Massachusetts şi trebuie să-l prinzi din urmă înainte să ajungă acolo.
    Conduceau acum pe moină; era un drum mai mizerabil, dar mai puţin periculos. Owen acceleră Hummer-ul până la o sută de kilometri, mai mult nu avea curaj pentru moment.
    - Încerc, spuse el. Dar, dacă nu are un accident sau o pană... Owen îşi scutură capul de la stânga la dreapta. Nu prea cred, amice. Chiar nu prea cred.

                                                            5.

                               Acesta era un vis pe care-l avea des când era copil (când numele lui fusese Coonts), dar numai o dată sau de două ori de la ejaculările şi transpiraţiile adolescenţei încoace. În el, fugea pe o câmpie sub o lună tomnatică şi se temea să se uite în spate fiindcă era pe urmele lui, el, monstrul. Fugea cât putea de tare, dar, desigur, asta nu ajungea, în vise „cel mai" nu ajunge niciodată. Apoi, era destul de aproape de el să-i audă respiraţia uscată şi să-i simtă ciudatul miros uscat.
    Ajunse la malul unui lac mare şi nemişcat, deşi nu existase niciun lac în uscatul şi mizerabilul oraş din Kansas-ul copilăriei lui şi, deşi era foarte frumos (luna ardea în adâncimile lui aidoma unei lămpi), îl înspăimânta, fiindcă-i aţinea calea, iar el nu ştia să înoate.
    Căzu în genunchi pe malul lacului – în această privinţă, visul de acum se asemăna perfect cu acele vise din copilărie – dar, în loc să vadă reflecţia lui în apa nemişcată, îngrozitorul bărbat sperietoare-de-ciori cu capul din sac umplut cu paie şi cu mâinile grăsune îmbrăcate în mănuşi albastre, de data aceasta îl văzu pe Owen Underhill, cu faţa acoperită de pete. În lumina lunii, birusul semăna cu nişte negi mari şi negri, spongioşi şi amorfi.
    Copil fiind, se trezise întotdeauna în acest moment (deseori cu măciuca întărită şi pulsând, deşi numai Dumnezeu ştia de ce i-ar da un vis atât de îngrozitor o îmbăţoşare unui copil), dar acum, el, monstrul – Owen – chiar îl atinse, ochii reflectaţi în apă sclipind a reproş. Sclipind, poate, întrebători.
    - Fiindcă n-ai executat ordinele, bătrâne! Fiindcă ai trecut linia!
    Îşi ridică mâna să-l respingă pe Owen, să-i înlăture mâna lui... şi-şi văzu în strălucirea lunii propria mână. Era cenuşie.
    Nu, îşi spuse, doar lumina lunii e de vină.
    Avea, totuşi, doar trei degete – să fie şi asta din pricina luminii de la lună?
    Mâna lui Owen atingându-l, dându-i boala lui scabroasă... şi având încă tupeul să-i spună

                                                               6.

                                  șefu'. Treziţi-vă, şefu!
    Kurtz deschise ochii şi se ridică în şezut cu un mormăit, împingând în acelaşi timp mâna lui Freddy. Aceasta se afla aşezată pe genunchi, nu pe umăr, Freddy se întorsese în spate de pe scaunul lui de la volan şi-l scuturase de genunchi; era, chiar şi aşa, un lucru intolerabil.
    - Sunt treaz, sunt treaz.
    Îşi ridică mâinile în faţa ochilor să se convingă. Nu era de un roz de bebeluş, erau departe de asta, dar nu erau cenuşii şi fiecare avea cele cinci degete regulamentare.
    - Cât e ceasul, Freddy?
    - Nu ştiu, şefu' - că-i încă dimineaţă e tot ce pot spune sigur.
    Desigur. Toate ceasurile erau futute. Îl lăsase până şi ceasul de buzunar. Victimă a lumii moderne ca oricine altcineva, uitase să-l tragă. Lui Kurtz i se părea a fi în jur de nouă, ceea ce însemna că avusese parte de vreo două ore de odihnă. Nu era mult, dar nu avea nevoie de mult. Se simţea mai bine. Destul de bine, cu siguranţă, ca să sesizeze îngrijorarea din vocea lui Freddy.
    - Ce-i nou, bătrâne?
    - Pearly spune că a pierdut acum legătura cu toţi. Spune că Owen a fost ultimul şi că acum e pierdut şi el. Spune că Owen trebuie să fi reuşit să suprime fungul Ripley, să trăiţi.
    Kurtz observă cu coada ochiului în oglinda retrovizoare rânjetul spart, genul de zâmbet „te-am-păcălit" al lui Perlmutter.
    - Cum stă treaba, Archie?
    - Nu-i nici o treabă, spuse Pearly, părând cu mult mai lucid decât înainte de moţăiala lui Kurtz.  Eu... şefu', mi-ar prinde bine un pahar de apă. Nu mi-e foame, dar...
    - Cred că ne-am putea opri pentru nişte apă, acceptă Kurtz. Dacă am avea o persoană de legătură, desigur. Dar, dacă i-am pierdut pe toţi - pe tipul ăsta, Jones, ca şi pe Owen şi Devlin - ei bine, ştii cum sunt eu, bătrâne. Muşc şi când mor, şi e nevoie de doi chirurgi şi-un pistol ca să mă facă să-mi descleştez dinţii. O să ai parte de-o zi lungă şi de un gât însetat, stând acolo, în vreme ce Freddy şi cu mine hoinărim pe drumurile din sud, căutând vreo urmă de-a lor... asta dacă nu ne ajuţi tu. Dacă faci asta, Archie, îi ordon lui Freddy să oprească la următoarea benzinărie. Eu personal o să intru în magazinul Stop n Go sau în Seven-Eleven şi-o să cumpăr cea mai mare sticlă de apă Poland Spring din frigider. Cum ţi se pare că sună?
    Suna bine, Kurtz îşi dădea seama de asta doar după felul în care Perlmutter pleoscăi mai întâi din buze, după care-şi udă buzele cu limba (pe buzele şi pe obrajii lui Perlmutter, Ripley era încă des, bogat, cele mai multe pete aveau culoarea căpşunelor, celelalte erau întunecate ca bulionul), dar privirea aceea mârşavă îi reveni. Ochii lui, înconjuraţi de cruste de Ripley, ţâşniră dintr-o parte în cealaltă. Şi, dintr-o dată, Kurtz înţelese ceea ce vedea. Pearly înnebunise, iubit fie de Domnul. Poate că trebuia să fii nebun ca să recunoşti un alt nebun.
    - I-am spus adevărul pur. Am pierdut legătura cu toţi dintre ei.
    Atunci însă, Archie îşi duse degetul lângă nas şi se uită iarăşi viclean în oglindă.
    - Dacă-i prindem, sunt sigur că există şanse bune să te vindeci, băieţaş.
    Kurtz spuse asta pe tonul său cel mai sec, gen nu-fac-decât-să-dau-raportul.
    - Ei bine, cu care dintre ei mai păstrezi încă legătura? Cu Jonesy? Sau cu cel nou? Cu Duddits?
    Ce spuse Kurtz de fapt fu: Dud-Duts.
    - Nu cu el. Cu niciunul.
    Şi, totuşi, degetul de lângă nas, privirea vicleană...
    - Spune-mi şi primeşti apă, zise Kurtz. Continuă să mă tragi de şireturi, soldat, şi-o să bag un glonţ în tine şi-o să te arunc în zăpadă. Haide, citeşte-mi gândurile şi spune-mi că glumesc.
    Pearly se uită la el îmbufnat în oglinda retrovizoare încă o clipă, apoi spuse:
    - Jonesy şi Dl Cenuşiu sunt încă pe şosea. Ei se află, acum, undeva lângă Portland. Jonesy i-a spus D-lui Cenuşiu cum să ocolească oraşul pe 295. Doar că nu i-a spus propriu-zis. Dl Cenuşiu e-n capul lui şi, când îşi doreşte ceva, cred că, pur şi simplu, ia informaţia.
    Kurtz ascultă acestea cu o uimire crescândă, calculând întruna.
    - Au un câine, spuse Pearly. Au un câine cu ei. Îl cheamă Lad. Cu el păstrez legătura. El e... ca şi mine. Ochii lui îi întâlnesc pe ai lui Kurtz iarăşi în oglindă, doar că, de data aceasta, viclenia a pierit din ei. Îl locul ei se afla o biată jumătate de sănătate mentală. Chiar crezi că există vreo şansă ca... ştii tu... eu însumi din nou?
    Faptul că Perlmutter îi putea citi gândurile îl făcu pe Kurtz să continue cu precauţie.
    - Cred că există o şansă să fii uşurat de o greutate, cel puţin. Dacă ai lângă tine un doctor care înţelege situaţia? Da, cred că se poate face. O gură mare de cloroform şi, când te trezeşti... puf!
    Kurtz îşi sărută vârfurile degetelor, apoi se întoarse către Freddy.
    - Dacă se află în Portland, cu cât sunt mai înaintea noastră?
    - Cu o sută zece kilometri poate, şefu'.
    - Atunci calcă pedala o ţâră, lăudat fie Iisus. Nu ne răsturna într-un şanţ, dar calc-o.
    O sută zece kilometri. Şi, dacă Owen, şi Devlin, şi „Dud-Duts" ştiau ce ştia Archie Perlmutter, erau încă pe calea cea bună.
    - Spune-mi dacă am priceput bine, Archie. Dl Cenuşiu se află în Jonesy...
    - Da...
    - Şi au cu ei un câine care le poate citi gândurile?
    - Câinele le aude gândurile, dar nu le înţelege. E, totuşi, numai un câine. Şefu', mi-e sete.
    Ascultă câinele ca şi când ar fi un radio blestemat, se minună Kurtz.
    - Freddy, când ai ocazia, trage pe dreapta. Băuturi pentru toţi.
    Nu-i convenea că trebuie să facă o oprire de urgenţă - nu-i convenea să piardă chiar şi numai câţiva kilometri în urmărirea lui Owen - dar avea nevoie de Perlmutter.
    Avea nevoie de el ca om fericit, dacă aşa ceva era posibil.
    Înaintea lor se afla popasul unde Dl Cenuşiu îşi schimbase plugul cu maşina Subaru a bucătarului, unde Owen şi cu Henry intraseră şi ei fiindcă linia îi călăuzise într-acolo. Parcarea era aglomerată, dar, toţi trei la un loc, aveau destul mărunţiş pentru tonomatul cu fise pentru răcoritoare care se află în faţă.
    Lăudat fie Domnul.

                                                         7.

                                Oricare ar fi fost reușitele și eşecurile aşa-numitului „Preşedinte de Florida" (acest episod este în mare parte încă nescris), întotdeauna va exista acest amănunt: pusese capăt Isteriei Spaţiale cu discursul ţinut în acea dimineaţă de noiembrie.
    Existau diferite opinii cu privire la motivele reuşitei discursului („Nu a contat faptul că-l ţinea un lider, faptul că a venit la timp a fost hotărâtor", opinase un critic), dar chiar reuşise. Înfometaţi după dovezi solide, oamenii care o luaseră deja la picior se opriră pe marginea şoselei să-l vadă pe preşedinte vorbind. Raioanele de electronice din super-magazine se umplură de oameni tăcuţi, atenţi. La benzinăriile de pe Interstatala 95, ghişeele se închiseră. Aparate TV erau aşezate lângă casele de marcat.
    Barurile se umpleau. În multe locuri, oamenii deschiseră uşile celor care voiau să intre şi să vadă discursul la televizor. L-ar fi putut asculta la radiourile din maşini (aşa cum făcură Jonesy şi Dl Cenuşiu), continuându-şi drumul mai departe, dar numai puţini făcură acest lucru. Cei mai mulţi voiră să vadă faţa preşedintelui. Potrivit detractorilor lui, discursul nu făcu altceva decât să creeze o breşă în continuumul de panică - „Şi Porcuşorul Porky ar fi putut ţine un discurs în acel moment şi ar fi avut exact acelaşi rezultat", opină unul dintre ei. Altul avu o altă părere. „A fost un moment crucial în această criză", spuse acesta. „Erau poate şase mii de oameni pe drum. Dacă preşedintele ar fi spus ceva nelalocul lui, ar fi fost şaizeci de mii până la ora două după-amiaza şi poate şase sute de mii până ce valul să lovească New York-ul - cel mai mare val de „pelerini" de la Marea Secetă încoace. Poporul american, în special cei din Noua Anglie, mergeau la conducătorul lor proaspăt ales pentru ajutor... pentru alinare şi încurajare. El le-a răspuns cu ceea ce s-ar putea să fie cel mai important discurs de încurajare din toate timpurile. Cât se poate de simplu."
    Simplu sau nu, având conotaţii sociologice sau fiind doar opera unui mare conducător, discursul fu despre ceea ce Owen şi cu Henry se aşteptaseră... iar Kurtz ar fi putut prezice flecare cuvânt şi întoarcere de frază. În mijlocul lui se aflau două idei simple, amândouă prezentate ca dovezi indubitabile şi amândouă menite să aline teroarea care se zbătea în acea dimineaţă în piepturile americanilor obişnuiţi, placizi.
    Prima idee era că, deşi nu apăruseră fluturând crengi de măslin sau oferindu-le daruri de complezenţă, nou-veniţii nu dăduseră niciun semn de agresiune şi nu manifestaseră un comportament ostil.
    A doua era că, deşi au adus cu ei un soi de virus, acesta fusese izolat în regiunea Jefferson (preşedintele o indică pe un monitor verzui la fel de agil ca un meteorolog arătând o zonă cu presiune atmosferică scăzută). Şi până şi acolo acest virus era pe moarte, fără absolut nici un ajutor din partea oamenilor de ştiinţă sau al experţilor militari care se aflau la faţa locului.
    - Deşi nu putem fi siguri date fiind circumstanţele, le spuse preşedintele privitorilor săi cu răsuflarea tăiată (cei care se aflau în porţiunea Noii Anglii a Coridorului Nordic erau, poate pe bună dreptate, cu răsuflarea mai tăiată ca toţi ceilalţi), suntem de părere că vizitatorii noştri au adus virusul acesta cu ei la fel de involuntar cum turiştii din străinătate aduc uneori anumite insecte din ţările lor de baştină în bagaje sau în lucrurile pe care şi le-au cumpărat. Acesta e genul de lucruri la care sunt atenţi agenţii vamali, dar, desigur - zâmbet larg din partea Marelui Tată Alb - noii noştri vizitatori n-au trecut printr-un punct de control vamal.
    Mda, câţiva oameni pieriseră din pricina virusului. Cei mai mulţi făceau parte din personalul militar. Marea majoritate a celor care contractaseră virusul („o excrescenţă fungiformă nu prea diferită de epidermofiţia plantară", spuse Marele Tată Alb) îl anihilaseră destul de uşor pe cont propriu. Zona fusese introdusă în carantină, dar oamenii din afara acestei zone nu se aflau în pericol, repet, nu se aflau în pericol.
    - Dacă vă aflaţi în Maine şi v-aţi părăsit casele, spuse preşedintele, vă sfătuiesc să vă-ntoarceţi. Cu cuvintele lui Franklin Delano Roosevelt, nu avem de ce ne teme decât de teama însăşi.
    Nimic despre măcelărirea omuleţilor cenuşii, despre bombardarea navetei spaţiale, despre vânătorii privaţi de libertate, despre incendiul de la magazinul lui Gosselin sau despre evadare. Nimic despre ultimii oameni din grupul Imperial Valley al lui Gallagher, care fuseseră hăituiţi şi împuşcaţi asemenea câinilor (chiar erau câini, în ochii unora; mai răi ca nişte câini). Nimic despre Kurtz şi nici o vorbă despre Jonesy Tifoidul. Preşedintele le oferi doar atât cât să paralizeze panica, înainte ca aceasta să scape de sub control.
    Cei mai mulţi dintre oameni îi urmară sfatul şi se întoarseră la casele lor.
    Pentru unii, desigur, acest lucru era imposibil.
    Pentru unii, conceptul de casă dispăruse.

                                                       8.

                               Parada  restrânsă se mişcă spre sud sub cerul întunecat, condusă de Subaru-ul roşu ruginit pe care Marie Turgeon din Litchfield nu-l va mai revedea niciodată. Henry, Owen şi Duddits erau cu optzeci şi opt de kilometri sau cu vreo cincizeci de minute în urmă.
    Ieşind din popasul Mile 81 (Pearly turna pe gât cu lăcomie a doua sticlă de apă Naya pe când reintrară în trafic), Kurtz şi oamenii lui erau cu aproximativ o sută douăzeci de kilometri în urma lui Jonesy şi a D-lui Cenuşiu, cu treizeci şi doi de kilometri mai mult decât fuseseră înainte de oprire.
    De n-ar fi fost perdeaua de nori, un observator dintr-un avion zburând la joasă altitudine ar fi putut să vadă toate trei maşinile în acelaşi timp, Subaru-ul şi cele două Humvee-uri, la 11:43 EST, când preşedintele încheie discursul spunând:
    - Dumnezeu să vă binecuvânteze, concetăţenii mei americani, şi Dumnezeu să binecuvânteze America.
    Jonesy şi Dl Cenuşiu traversau podul Kittery-Portsmouth de la intrarea în New Hampshire; Henry, Owen şi Duddits treceau de Intrarea 9, care ducea către orăşelele Falmouth, Cumberland şi Jerusalem's Lot; Kurtz, Freddy şi Perlmutter (pântecele lui Perlmutter se umfla din nou; stătea întins pe spate, gemând şi eliberând gaz puturos, poate un fel de comentariu critic la adresa discursului Marelui Tată Alb) se aflau lângă intrarea spre Bowdoinham de pe Şoseaua 295, nu cu mult la nord de Brunswick.
    Toate trei autovehiculele ar fi fost uşor de reperat, fiindcă foarte mulţi oameni trăseseră pe dreapta să-l vadă pe preşedinte ţinând predica aceea tămăduitoare, asistată de monitorul verde.
    Bazându-se pe amintirile admirabil organizate ale lui Jonesy, Dl Cenuşiu părăsi Şoseaua 95 şi intră pe 495 imediat după ce trecuse de graniţa dintre New Hampshire şi Massachusetts... şi, ghidat de Duddits, care vedea trecerea lui Jonesy sub forma unei linii de un galben intens, Humvee-ul din fruntea coloanei venea pe urmele lor. O dată ajuns în oraşul Marlborough, Dl Cenuşiu va părăsi Şoseaua 495 pentru Interstatala 90, una dintre cele mai mari autostrăzi americane care traversa conţinentul de la est la vest.
    În Ţinutul Lacurilor acest traseu e cunoscut sub numele de Mass Pike. Intrarea 8, potrivit lui Jonesy, era marcată cu numele oraşelor Palmer, Umass, Amherst şi Ware.
    La nouă kilometri de Ware se afla Quabbin.
    Lui îi trebuia Puţul 12; aşa spunea Jonesy, iar Jonesy nu putea minţi, indiferent decât de mult şi-ar fi dorit asta. La barajul Winsor se afla un birou al Departamentului pentru Apă al statului Massachusetts, la sud de Bazinul Quabbin. Jonesy îl putea duce până acolo, după care Dl Cenuşiu se va descurca singur.

                                                          9.

                               Jonesy nu mai putea ședea în spatele biroului - dacă mai şedea, avea să înceapă să bombăne. De la bombănit avea fără îndoială să treacă la bolboroseală, de la bolboroseală la văicăreală şi, o dată ce va începe să se văicărească, probabil că nu mai era mult până să iasă pe uşă afară şi să sară în braţele D-lui Cenuşiu, nebun de legat şi gata să fie supt de viaţă.
    Unde ne aflăm acum, totuşi? se întrebă el. Suntem deja în Marlborough? Ieşim de pe 495 şi intrăm pe 90? Pare cât se poate de logic.
    Nu că ar fi avut cum să fie sigur de asta, cu fereastra oblonită. Jonesy se uită spre geam... şi rânji fără să vrea. Trebui s-o facă.
    RENUNŢĂ IEŞI AFARĂ fusese înlocuit cu ceea ce gândise el: PREDĂ-TE, DOROTHY.
    Eu am făcut asta, gândi el, şi pun pariu c-aş putea face blestematele de obloane să dispară, dacă aş vrea.
    Şi ce dacă? Dl Cenuşiu va instala altele sau poate că va arunca doar nişte vopsea neagră peste sticlă. Dacă nu voia ca Jonesy să se uite afară, Jonesy avea să rămână orbit. Ideea era că Dl Cenuşiu controla partea lui exterioară. Capul D-lui Cenuşiu explodase, îşi împrăştiase sporii în faţa ochilor lui Jonesy - dr. Jekyll se transformă în Dl Birus - iar Jonesy îl inhalase. Acum, Dl Cenuşiu era...
    E o durere, gândi Jonesy. Dl Cenuşiu e durerea din creierul meu.
    Ceva încercă să se împotrivească acestei idei, iar el chiar avu un gând coerent de dizidentă - Nu, ai înţeles totul pe dos, tu eşti cel care-a ieşit afară, care a evadat - dar îl împinse în lături. Era o bazaconie pseudointuitivă, o halucinaţie cognitivă, nu cu mult diferită de vederea unei oaze în mijlocul deşertului de către un om însetat. Era încuiat aici înăuntru. Dl Cenuşiu era acolo afară, mâncând şuncă şi conducând situaţia.
    Dacă Jonesy îşi permitea să vadă altfel lucrurile, avea să fie, în noiembrie, unul care-a muşcat-o de întâi aprilie.
    Trebuie să-l încetinesc. Dacă nu-l pot opri, există oare vreun mod de-a arunca măcar nişte castane în foc?
    Se ridică în picioare şi făcu o tură pe lângă pereţii biroului. Treizeci şi patru de paşi. O excursie a dracu, de scurtă. Totuşi, presupunea că era mai mare ca o celulă obişnuită de închisoare; tipii de la Walpole, sau Danvers, sau Shawshank ar crede că-i camera prezidenţială. În mijlocul camerei, capcana pentru vise dansa şi se rotea. O parte a minţii lui Jonesy ţinea socoteala paşilor; cealaltă se întreba cât erau de aproape de Intrarea 8 a autostrăzii Mass Pike.
    Treizeci şi unu, treizeci şi doi, treizeci şi trei, treizeci şi patru.
    Şi, iată-l aici, ajuns iarăşi în spatele scaunul său. Sosise vremea Rundei Doi.
    Curând vor ajunge în Ware... nu acolo aveau de gând să se oprească. Spre deosebire de rusoaică, Dl Cenuşiu ştia cu exactitate unde voia să ajungă.
    Treizeci şi doi, treizeci şi trei, treizeci şi patru, treizeci şi cinci, treizeci şi şase.
    În spatele scaunului din nou şi pregătit pentru încă o tură.
    El şi cu Carla avuseseră trei copii până să ajungă la treizeci de ani (al patrulea venise la mai puţin de un an după aceea) şi niciunul dintre ei nu se aşteptase să aibă în proprietate o casă de vacanţă, nici măcar una modestă cum era cea de pe Osborne Road în Ware de Nord, foarte curând. Apoi, avusese loc o schimbare seismică în cadrul catedrei de istorie din care Jonesy făcea parte. Un bun prieten primise postul de şef de catedră, iar Jonesy se trezise profesor asociat cu trei ani mai devreme decât cele mai optimiste aşteptări ale lui. Saltul salarial fusese considerabil.
    Treizeci şi cinci, treizeci şi şase, treizeci şi şapte, treizeci şi opt şi, din nou, în spatele scaunului. Era bine. Măsura celula cu pasul, nimic mai mult, dar această acţiune îl calma.
    În acelaşi an murise bunica soţiei sale şi rămăsese o moştenire considerabilă, împărţită între Carla şi sora ei, dat fiind faptul că ruda mai apropiată, din generaţia următoare, murise şi ea. Aşa încât îşi cumpăraseră casa de vacanţă şi, în prima vară după aceea, îşi duseseră copiii la barajul Winsor. De acolo, merseseră mai departe într-una din excursiile lor estivale plănuite cu rigurozitate din timp.
    Ghidul lor, un angajat al MWA îmbrăcat într-o uniformă de un verde-crud, le spusese că zona dimprejurul Bazinului Quabbin se numea „neprevăzuta sălbăticie" şi că devenise cea mai importantă zonă de reproducere pentru vulturi din Massachusetts. (John şi Misha, copiii lor mai mari, speraseră să vadă un vultur sau doi, dar fuseseră dezamăgiţi.)
    Bazinul se formase în anii treizeci, prin inundarea a trei aşezări fermiere, fiecare având propriul centru comercial de desfacere. La acea vreme, terenul dimprejurul noului lac fusese cultivat. În anii şaizeci sau cam aşa ceva, redevenise ceea ce întreaga Nouă Anglie trebuie să fi fost înainte ca desţelenirea pământului şi înainte ca industrializarea să înceapă pe la începutul secolului şaptesprezece. O încâlceală de drumuri accidentate şi nepavate urcau pe partea de est a lacului - era unul dintre bazinele cu cea mai curată apă din nordul Americii, le spusese ghidul - dar nimic mai mult. Dacă voiai să mergi mai departe de Puţul 12 aflat pe Ramificaţia Estică, aveai nevoie de bocanci cu ţinte.
    Asta le spusese ghidul. Lorrington, aşa îl chemase.
    Mai fuseseră poate încă vreo doisprezece oameni în acest tur de vizitare şi, atunci, ajunseseră aproximativ înapoi la punctul de pornire. Se aflau pe marginea drumul care traversa barajul Winsor, uitându-se înspre nord, către bazin (către Quabbin, care strălucea cu reflexe albastre-sidefii în lumina soarelui, scânteia într-un milion de raze, iar Joey dormea profund în scaunul Papoose din spatele lui Jonesy).
    Lorrington îşi încheiase pledoaria, se pregătea să le ureze o zi plăcută, când un tip îmbrăcat într-un tricou inscripţionat cu Rutgers ridicase mâna asemenea unui şcolar şi spusese:
    - Puţul 12. Nu acolo a păţit-o rusoaica...?
    Treizeci şi opt, treizeci şi nouă, patruzeci, patruzeci şi unu şi, din nou, în spatele scaunului.
    Număra fără să se gândească neapărat la cifre, un lucru pe care-l făcea mereu. Carla spunea că e un simptom al complexului obsesiv-coercitiv. Jonesy nu-şi făcea griji din pricina asta; ştia că-l calma să numere, aşa încât porni într-un alt tur.
    Buzele lui Lorrington se strânseră la auzul cuvântului „rusoaica". Se părea că nu făcea parte din pledoarie; nu făcea parte din amintirile plăcute cu care Departamentul pentru Apă voia să-i trimită pe vizitatori acasă.
    În funcţie de starea ţevilor din sistemul de furnizare municipal prin care trecea pe ultimii doisprezece sau cincisprezece kilometri, apa potabilă a Bostonului putea fi cea mai curată, cea mai bună apă potabilă din lume: acesta era litania pe care voiau ei s-o promoveze.
    - Nu ştiu prea multe despre asta, domnule, spusese Lorrington, şi Jonesy gândise:
    Dumnezeule, cred că ghidul nostru tocmai a scos o păsărică pe gură.
    Patruzeci şi unu, patruzeci şi doi, patruzeci şi trei, iarăşi înapoia scaunului şi gata s-o ia de la capăt. Păşea un pic mai repede acum. Îşi ţinea mâinile împreunate la spate, asemenea unui căpitan de vas plimbându-se pe puntea principală... sau plimbându-se pe bric după o revoltă reuşită. Credea că, mai degrabă, acesta era cazul.
    Jonesy fusese profesor de istorie cea mai mare parte a vieţii lui şi curiozitatea era a doua lui fire. Mersese la bibliotecă în ziua următoare vizitei şi căutase ştirea în arhiva ziarului local şi, într-un sfârşit, o găsise. Fusese scurtă şi sec prezentată - existau în acelaşi ziar ştiri despre petreceri de familie care conţineau mai multe detalii şi aveau mai multă culoare - dar poştaşul lor ştia mai multe şi fusese fericit să-i povestească şi lui. Bătrânul Beckwith.
    Jonesy încă-şi mai amintea ultimele lui cuvinte de dinainte să bage în viteză camioneta albastru-cu-alb a Poştei şi să pornească în josul Osborne Road-ului către următoarea cutie poştală; era o droaie de corespondenţă de distribuit în partea din sud a lacului, vara. Jonesy mersese pe jos înapoi spre căsuţă, darul lor neaşteptat, spunându-şi că nu era de mirare că Lorrington nu voise să vorbească despre rusoaică.
    Nu dădea bine la public deloc.

                                                    10.

                           O cheamă  Ilena sau Elaina Timarova - nimeni nu e sigur care dintre ele. Îşi face apariţia în Ware în primele zile ale toamnei lui 1995, într-un Ford Escort care are lipit pe parbriz un abţibild galben, discret al companiei Hertz. Maşina se dovedeşte a fi furată şi circulă vestea - nedovedită, dar suculentă - că a obţinut-o din Aeroportul Logan, oferindu-se sexual în schimbul cheilor. Cine ştie, asta s-ar fi putut întâmpla chiar în acea zi.
    Oricum s-ar fi petrecut, e limpede că femeia e dezorientată, că nu e tocmai în toate minţile. Cineva îşi aminteşte vânătaia de pe-o parte a feţei ei, altcineva faptul că are bluza încheiată greşit la nasturi. Engleza ei e săracă, dar destul de bună să întrebe ce vrea să ştie: cum să ajungă la Bazinul Quabbin. Scrie acest lucru (în ruseşte) pe o bucată de hârtie. În acea seară, când se închide accesul la drumul care traversează barajul Winsor, e găsit Escort-ul, abandonat în zona pentru picnic de la Goodnough Dike. Când maşina încă se află acolo a doua zi dimineaţa, doi tipi de la Departamentul pentru Apă (cine ştie, poate că Lorrington era unul dintre ei) şi doi pădurari încep s-o caute.
    La trei kilometri în susul lui East Street, îi găsesc papucii. Trei kilometri şi mai sus, unde East Street nu mai e pavată (şerpuieşte prin sălbăticiile de pe malul estic al bazinului şi nu mai e cu adevărat o stradă, ci o versiune din Massachusetts a Deep Cut Road-ului), îi găsesc bluza... oh-oh. La trei kilometri mai încolo de bluza abandonată, se termină East Street, şi o fâşie accidentată de drum forestier - Fitzpatrick Road - se îndepărtează de lac. Căutătorii sunt pe cale să meargă în această direcţie, când unul dintre ei vede ceva roz atârnând de creanga unui copac de lângă apă. Era sutienul doamnei.
    Pământul aici e jilav - nu tocmai mocirlos - iar ei îi urmăresc atât amprentele paşilor, cât şi crengile rupte printre care şi-a croit ea drum, cauzându-şi răni la care ei nu vor să se gândească, pe pielea goală. Chiar şi aşa, dovezi ale acestor răni sunt pretutindeni şi ei sunt forţaţi să le observe, că le place sau nu - sângele de pe crengi şi apoi de pe pietre face parte din urmele pe care le caută ei.
    La un kilometru şi jumătate de unde se termină East Street, căutătorii ajung la o construcţie din piatră ridicată pe un afloriment. Se află cu faţa îndreptată dincolo de Ramificaţia Estică, spre muntele Pomery. Această clădire adăposteşte Puţul 12 şi se poate ajunge la ea cu maşina doar dinspre nord. De ce n-a pornit Ilena sau Elaina direct din spre nord e o întrebare care va rămâne pentru totdeauna fără răspuns.
    Apeductul care porneşte de la Quabbin merge fără cotituri cale de o sută de kilometri spre est, către Boston, adunând în drum apă şi din Bazinele Wachusett şi Sudbury (aceste două surse sunt mai mici şi nu conţin apă la fel de curată). Nu există nicio pompă; apeductul, înalt de patru metri şi lat de trei metri şi jumătate, nu are nevoie de aşa ceva ca să poarte apa.
    Rezerva de apă a Boston-ului e asigurată prin simpla forţă gravitaţională, o tehnică folosită de egipteni cu treizeci şi cinci de secole în urmă. Douăsprezece puţuri verticale se ridică între pământ şi apeduct. Acestea servesc drept sisteme de ventilaţie şi drept puncte de reglare a presiunii. Servesc, de asemenea, şi ca puncte de acces, în cazul în care s-ar înfunda apeductul.
    Puţul 12, cel mai apropiat de bazin, e cunoscut şi sub numele de Puţ de Captare. Aici se testează puritatea apei; de asemenea, aici s-au testat adesea şi calităţile ascunse ale femeilor (clădirea din piatră e încuiată şi e un popas frecvent al celor care se iubesc şi care se dau cu barca).
    Pe prima treaptă dintre cele opt care duc spre uşă, găsesc jeanşii femeii, atent împăturiţi. Pe ultima treaptă se află o pereche de chiloţi albi din bumbac. Uşa e deschisă. Bărbaţii se uită unii la alţii, dar nici unul nu vorbeşte. Au o bănuială în privinţa a ceea ce vor găsi înăuntru: o doamnă rusoaică, fără haine.
    Dar nu găsesc asta. Capacul rotund din fier de deasupra Puţului 12 a fost mişcat doar atât cât să dea naştere unei semiluni întunecate pe partea bazinului. Lângă el se află ranga de care s-a folosit femeia să mişte capacul - probabil că o găsise după uşă, acolo unde mai sunt alte câteva unelte. Lângă rangă se află poşeta rusoaicei. Deasupra ei se află un portmoneu, deschis să se vadă cartea ei de identitate. Deasupra portmoneului - vârful piramidei, cum ar veni - se află paşaportul ei.
    Ieşind dintre paginile lui se vede o bucată de hârtie acoperită cu mâzgălituri care trebuie să fie cuvinte scrise în ruseşte, sau în chirilică, sau cum i-or fi spunând ei. Bărbaţii cred că e vorba de un bileţel de sinucigaş, dar, după ce-a fost tradus, se dovedeşte a nu fi decât ghidul cu instrucţiuni de drum al rusoaicei. În josul hârtiei, aceasta a scris:
    Când se termină drumul, mergi pe lângă mal.
    Aşa a şi făcut, fiind dezbrăcată la fiecare pas, nepăsându-i de crengile care o împungeau sau de tufişurile care o zgâriau.
    Bărbaţii stau în jurul gurii parţial deschise a puţului, scărpinându-se în cap şi ascultând bolboroseala apei care porneşte la drum spre robinetele, şi spre fântânile, şi spre furtunurile de grădină din Boston. Sunetul e adânc, întunecat într-un fel, dar există un motiv temeinic pentru asta: Puţul 12 se află la o adâncime de treizeci şi opt de metri.
    Bărbaţii nu înţeleg de ce-a ales femeia să facă ce-a făcut în felul acesta, dar înţeleg mult prea bine ce a făcut, o văd şezând pe podeaua de piatră cu picioarele atârnându-i; arată ca versiunea dezbrăcată a fetei de pe etichetele de White Rock. Se uită pentru ultima dată peste umăr, poate, să se asigure că portmoneul şi paşaportul ei sunt încă acolo unde le-a pus.
    Vrea ca cineva să ştie cine a murit în felul acesta, iar asta ascunde ceva hidos, ceva trist, fără putinţă de îmbunare. O ultimă privire în urmă, apoi se strecoară în eclipsa dintre capacul uşor tras în lături şi buza puţului.
    Poate că s-a ţinut de nas, asemenea unui copil care sare bombă în bazinul de înot de la ştrand. Poate că nu. În orice caz, dispare în mai puţin de o secundă. Bun găsit, întuneric, prieten vechi.

                                                             11.

                           Ultimele cuvinte ale bătrânului Beckwith în privinţa aceasta, înainte să meargă mai departe în camioneta Poştei, fuseseră acestea:
    - După cum am auzit eu, cei din Boston o s-o bea în cafeaua de dimineaţă cândva în preajma Zilei îndrăgostiţilor.
    Apoi, îi oferise lui Jonesy un rânjet.
    - Nici eu nu beau apa asta. Rămân la bere.
    În Massachusetts, ca şi în Australia, asta se pronunţă be 'e.

                                                           12.

                            Jonesy făcuse turul  încăperii de vreo doisprezece sau treisprezece ori. Se opri pentru o clipă în spatele scaunului de la birou, scărpinându-se la şold fără să-şi dea seama, apoi porni din nou, încă numărând, bunul şi bătrânul Jonesy cel suferind de complexul obsesiv-coercitiv.
    - Unu... doi... trei...
    Povestea rusoaicei era în mod sigur o poveste potrivită, un exemplu reuşit al Palavrelor Înfricoşătoare de Oraş Mic (cele despre case bântuite unde au avut loc crime multiple şi cele despre accidente rutiere îngrozitoare erau şi ele bune) şi, cu siguranţă, arunca o rază de lumină asupra planurilor D-lui Cenuşiu în privinţa lui Lad, nefericitul ciobănesc scoţian, dar la ce-i folosea lui că ştie unde merge Dl Cenuşiu? La urma urmei...
    Înapoi la scaun, patruzeci şi opt, patruzeci şi nouă, cincizeci, dar stai o clipă, stai dracului o clipă. Prima dată când păşise în jurul camerei, îi luaseră doar treizeci şi patru de paşi, nu-i aşa? Cum puteau fi, aşadar, cincizeci acum? Nu-şi târşâise picioare-le, nu făcuse paşi de pitic, sau ceva de genul ăsta, aşadar cum...
    - Ai făcut-o tu să fie mai mare. Te-ai plimbat în jurul ei şi ai făcut-o mai mare. Fiindcă erai agitat. E camera ta, la urma urmei. Pun pariu c-ai putea s-o faci la fel de mare ca şi sala de bal Waldorf-Astoria, dacă ţi-ai dori... iar Dl Cenuşiu nu te-ar putea opri.
    - E posibil aşa ceva? şopti Jonesy.
    Rămase lângă scaunul de la birou, cu o mână pe spătar, asemenea cuiva care pozează pentru un tablou. Nu avea nevoie de un răspuns la această întrebare; vederea îi era îndeajuns. Camera era mai mare.
    Henry era pe drum. Dacă-l avea cu el pe Duddits, să-l urmărească pe Dl Cenuşiu ar fi cât se poate de uşor, indiferent de câte ori schimba Dl Cenuşiu maşinile, fiindcă Duddits vedea linia. Ii condusese către Richie Grenadeau într-un vis, mai târziu îi condusese către Josie Rinkenhauer în realitate şi-i putea arăta drumul lui Henry acum la fel de uşor cum un ogar cu mirosul fin îl duce pe-un vânător la vizuina vulpii.
    Problema era avansul, blestematul de avans pe care-l avea Dl Cenuşiu. Cel puţin o oră.
    Poate mai mult. Şi, o dată ce Dl Cenuşiu va fi aruncat câinele în Puţul 12, se ducea dracului totul. Va fi destul timp să se închidă furnizarea cu apă a Bostonului - teoretic - dar va fi Henry în stare să convingă pe cineva să ia o măsură atât de importantă, atât de radicală? Jonesy se îndoia. Şi cum rămânea cu cei de pe traseu, care vor bea apa aproape imediat ce-a fost infestată? Şase mii cinci sute chiar în Ware, unsprezece mii în Athol, peste o sută cincizeci de mii în Worcester. Oamenii aceştia vor mai avea de trăit doar câteva săptămâni, în loc de câteva luni. Doar câteva zile, în unele cazuri.
    Aveau vreo posibilitate să-l încetinească pe bastardul ăsta? Să-i dea lui Henry ocazia să-i prindă din urmă?
    Jonesy se uită la capcana pentru vise şi, când făcu asta, se schimbă ceva din încăpere - se auzi un suspin, aproape, genul de sunet care se spune că-l fac fantomele în timpul şedinţelor de spiritism. Dar aceasta nu era o fantomă, iar Jonesy simţi o ciupitură pe mână. În acelaşi timp, ochii i se umplură de lacrimi. Îi trecu prin minte un vers de Thomas Wolfe - o, pierdut eşti, o piatră, o frunză, o uşă negăsită.
    Thomas Wolfe, a cărui teorie era că nu te poţi niciodată întoarce acasă.
    - Duddits? şopti el. Părul de pe ceafă i se făcuse măciucă. Duddits, tu eşti?
    Niciun răspuns... dar, când se uită la biroul pe care se aflase telefonul acela inutil, observă că fusese adăugat ceva nou. Nu o piatră sau o frunză, ci o tablă de cribbage şi un pachet de cărţi.
    Cineva voia să joace jocul.

                                                                13.

                               Acum îl durea aproape tot timpul. Mama ştie, a zis la Mama. Iisus ştie, a zis la Iisus. La Henry el nu spune, şi Henry doare, Henry obosit şi se supără. Beaver şi Pete sunt în rai, unde şed de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, făuritorul cerului şi-al pământului pe veci, pentru numele lui Iisus, amin. Asta-l întristează, erau prieteni buni şi se jucau împreună, dar niciodată n-au râs de el.
    Odată, o găsiseră pe Josie, şi odată văzuseră un tip înalt, cow-boy el, şi odată jucaseră jocul. Şi ăsta-i un joc, doar că Pete spunea:
    - Duddits nu contează dacă pierzi sau câştigi, contează cum joci, numai că de data asta contează, chiar contează, Jonesy spune că contează,
    Jonesy greu de auzit, dar, curând, va fi mai bine, curând. Dacă doar nu l-ar durea. Nu ajută nici Perco. Îl ustură gâtul, şi-i tremură corpul, şi burta-l doare ca atunci când trebuie să facă caca, ca atunci parcă, dar nu trebuie să facă caca, şi când tuşea, ieşea uneori sânge. Ar vrea să doarmă, dar acolo sunt Henry şi noul lui prieten Owen care fusese acolo în ziua în care au găsit-o pe Josie şi ei spun
    - Dacă l-am putea încetini
    şi
    Dacă l-am putea prinde din urmă
    şi el trebuie să rămână treaz şi să-i ajute, dar trebuie să-şi închidă ochii ca să-l audă pe Jonesy şi ei cred că a adormit.
    Owen spune
    N-ar trebui să-l trezim, dacă iese nenorocitul ăla de pe şosea pe undeva,
    iar Henry spune
    Îţi spun că ştiu unde se duce, dar o să-l trezim când ajungem la 1-90, doar ca să fim siguri. Pentru moment, lasă-l să doarmă, pentru Dumnezeu, arată atât de obosit.
    Şi, din nou, doar că de data asta în gând:
    Dacă l-am putea încetini pe nemernicul ăla.
    Ochii închişi. Braţele încrucişate peste pieptul care-l durea. Respirând încet.
    Mama spune respiră încet când simţi că-ţi vine să tuşeşti. Jonesy nu mort, nu în rai cu Beaver şi Pete, dar Dl Cenuşiu spune că Jonesy încuiat şi Jonesy îl crede. Jonesy e-n birou, fără telefon şi fără informaţii, greu de vorbit cu el fiindcă Dl Cenuşiu e rău şi Dl Cenuşiu e speriat. Speriat că Jonesy îşi va da seama care dintre ei e cu adevărat încuiat.
    Când vorbeau ei cel mai mult?
    Când jucau jocul.
    Jocul.
    Îl scutură un fior. Trebuie să gândească bine şi asta doare, simte cum îi fură energia, ultimele fărâme de energie, dar de data asta e mai mult decât un simplu joc, de data asta contează cine câştigă şi cine pierde, aşa încât îşi oferă energia, face să apară tabla şi face să apară cărţile de joc, Jonesy plânge, Jonesy gândeşte o, pierdut eşti, dar Duddits Cavell nu e pierdut, Duddits vede linia, linia duce spre birou, şi de data asta va face mai mult decât doar să arunce jetoanele.
    Nu plânge, Jonesy, spune el şi cuvintele sunt clare, în gândul lui întotdeauna sunt aşa, doar gura lui proastă le trunchiază.
    Nu plânge, nu sunt pierdut.
    Ochii închişi. Braţele încrucişate.
    În biroul lui Jonesy, sub capcana pentru vise, Duddits joacă jocul.

                                                 14.

                         - Simt câinele, spuse Henry.
    Părea extenuat.
    - Cel cu care comunică şi Perlmutter. Asta e. Suntem puţin mai aproape. Cristoase, dacă ar fi un fel să-i încetinim!
    Ploua acum, iar Owen nu putea decât să spere că vor ajunge la sud de regiunea rece când se hotăra apa să se transforme în lapoviţă. Vântul sufla suficient de tare să legene Hummer-ul pe şosea. Era amiază şi ei se aflau între Saco şi Biddeford. Owen se uită în oglinda retrovizoare şi-l văzu pe Duddits stând cu ochii închişi, cu capul dat pe spate, cu braţele osoase încrucişate pe piept.
    Tenul era de un galben alarmant, dar un firicel subţire de sânge intens colorat i se scurgea pe la colţul gurii.
    - E vreun fel în care ne poate ajuta prietenul tău? întrebă Owen.
    - Cred că asta încearcă să facă.
    - Am crezut c-ai spus că doarme.
    Henry se întoarse, se uită la Duddits, apoi se uită la Owen.
    - Greşeam, spuse el.

                                                     15.

                               Jonesy împărți cărțile, aruncă două în mâna crupierului, apoi ridică cealaltă mână de cărţi şi mai aruncă două.
    - Nu plânge, Jonesy. Nu plânge, nu sunt pierdut.
    Jonesy se uită în sus la capcana pentru vise, aproape convins că de acolo se auziseră cuvintele.
    - Nu plâng, Duds. Am alergie, asta-i tot. Acum, cred că vrei să joci...
    - Doi, spuse vocea dinspre capcana pentru vise.
...................................................................................