O toaletă a la Liz Taylor, Rodica Ojog-Braşoveanu

..............................................................................
                                         3-6

                        Se sculă dintr-o dată și se duse direct la oglindă.  Se privi lung, în ochi:

    - Pui un rămăşag, draga mea? Astă-seară până cel mai târziu la ora opt vom primi vizita domnului maior Cristescu. Pe ce pariem? Pe un kilogram de bomboane de la Capşa. O sută patruzeci de lei. Două kilograme? Nu, nu, nu pot exagera. Am pierdut iar la cărţi. Realmente, Florence are mâini îndemânatice.

    Se opri înspăimântată şi îşi dădu o palmă uşoară pe obraz.

    - Melanie, nu te mai recunosc! Niciodată n-ai clevetit şi n-ai calomniat. Ce înseamnă mâini îndemânatice? A, ai vrut să spui că este o excelentă gospodină? încerc să te iert, dar e pentru ultima oară. Florence nu ştie să facă nici măcar omletă.

    Găsind-o în ţinută specială deux-pieces bleumarine, escarpeni şi un cordon subţire lilas maiorul se interesă:

    - Vă pregătiţi probabil pentru o vizită.

    - Nici gând, râse Melania. Dar am pus un pariu.
    - Cu Mirciulică?
    - Nu, căci el este hotărât împotriva oricăror jocuri de noroc, am pariat cu mine. E foarte amuzant să câştigi întotdeauna. Am pus deci pariu că veţi veni şi atunci m-am pregătit să vă primesc.
    Ca totdeauna nu-l lăsă să scoată un cuvânt până nu aduse ceaiul, oferit tot ca de obicei cu mare stil. Gesturile cu parfum de gavotă ale Melaniei, clinchetul delicat al argintăriei şi al porţelanului fin încântară din nou urechile maiorului. Îndrăgise atmosfera din casa Melaniei o atmosferă specială cu iz de vechi, dar nu de bătrâneţe. Aici, la ea, uitai de troleibuze aglomerate, de obraji năclăiţi cu cremă, de sifonul de la WC care plânge, de aşternutul colorat (ăla alb se murdăreşte prea repede) schimbat la o lună, de refrigeratorul atât de încărcat, încât nu mai încape în el nici măcar o măslină.
    Uneori, din pricina ambianţei sordide de-acasă, Cristescu îşi zicea că se simte mai bine în hotelurile de vacanţă, mobilate stas, dar cu mobilă veselă, ziduri luminoase, perdele, cuverturi în culori sărbătoreşti. Nu lipsesc florile în general ciupite de pe aleile care bordează faleza sau chiar din vaza restaurantului şi nici zâmbetul convenţional, dar zâmbet, al recepţionerei şi al femeii de serviciu, de cele mai multe ori uitate în graba plecării sau omise (ce, n-are leafă?), dar care nu încetau să spere.
    La el, în apartamentul de două camere pe hol, cadrul, departe de a fi optimist, împrumutase culorile şi adjectivele nevesti-sii: cenuşiu, acru, nemulţumit, unsuros şi, în general, totul îmbibat cu fire de păr. Printre altele, doamna Cristescu se dădea în vânt după reţetele din almanahuri, iar unul din precepte poruncea periatul zilnic al părului de o sută de ori.
    Da, totul era cenuşiu pereţi, perdele, lămpi, acru aerul casei la propriu şi la figurat, unsuros crătiţi, chei, suprafeţele lucioase ale mobilei, nemulţumit, căci totul gemea: clanţele stricate, garniturile din baie şi bucătărie, televizorul Miraj care strănuta, arcurile fotoliilor.
    Maiorul avea însă calitatea extraordinară ca, datorită unui efort de voinţă, să facă abstracţie de lucrurile dezagreabile, iar, aflat în alt context, să se bucure ca un şcolar de ceea ce împrejurarea respectivă îi oferea plăcut.
    - Mă aşteptaţi deci, surâse maiorul.
    - Dar bineînţeles, clipi ca o păpuşă Melania Lupu cu zâmbetul ei inimitabil: "Dacă tânjeam să văd pe cineva acum, dumneata eşti acela." Eu am o presimţire a evenimentelor plăcute... Adăugă, zâmbind de astă dată puţin parşiv: Nu ascund că am sesizat şi surpriza dumneavoastră când ne-am întâlnit la Laura Mircescu. O surpriză, sper, agreabilă.
    Cristescu începu să râdă:
    - Ca totdeauna, constat că nu vă înşeală nici presimţirile, nici intuiţia. Într-adevăr, am fost surprins.
    - De ce? Suntem prietene vechi.
    - Un amănut pe care-l ignoram. În afară de asta, am intrat în casa Mircescu în interes strict profesional. Anchetez o crimă.
    Melaniei i se aprinseră ochii. Bătu din palme fericită:
    - O crimă! Ce palpitant! Auzi, Mirciulică? O crimă!
    Mirciulică n-auzea, croşetând vis dulce lângă radiatorul încins. Melania, din pricina frigului, exagerase doza de alcool. Grogul motanului fusese mai mult vodcă decât apă.
    - V-aş fi recunoscătoare, domnule maior, dacă ne-aţi acorda privilegiul să ne consideraţi confidenţi. Ştiţi, viaţa noastră a devenit atât de monotonă.
    "Exact de asta mă temeam şi eu! oftă Cristescu. Să nu începi să te plictiseşti."
    Îşi încleşta mâinile pe braţele fotoliului şi se aplecă puţin în faţă:
    - Puteţi să-mi daţi cuvântul de onoare că nu aveţi niciun amestec în cazul inginer Dragu?
    Bătrâna îl privi nedumerită:
   - Inginer Dragu? Habar n-am despre cine-i vorba. I s-a întâmplat ceva neplăcut acestui domn?
   - A fost asasinat.
    - O! Bietul de el. Dar nu înţeleg întrebarea dumneavoastră. Chiar dacă am petrecut un an.
    - "În pensiunea aceea drăgălaşă", o întrerupse Cristescu, ştiu că n-aţi fi niciodată în stare de crimă. Dar vedeţi, nu mi-o luati în nume de rău. Şi în acest dosar e vorba de obiecte de artă. Blestematele obiecte de artă!
    În sinea ei, Melania chicoti:
    "Bietul domnul Cristescu îşi închipuie că iar ai pus la cale vreo drăcie. E foarte bine, fetiţo, că la vârsta ta mai poţi stâmi temeri şi nedumeriri. În general, după şaizeci de ani, nimeni nu se mai ocupă de tine. Obiecte de artă! Hm, începe să devină interesant."
    - Consider, declară pe un ton care oscila între ofensă şi înţeleaptă judecată, că ar fi trebuit demult să dăm uitării anumite neînţelegeri. Apoi, muşcată de curiozitate, se grăbi să precizeze: N-am auzit în viaţa mea de domnul inginer Dragu şi nici că ar fi fost asasinat.
    Cristescu o privi lung, încercând să-i descifreze figura delicată.
    "Fie ce-o fi! Oricum, găsind-o la Mirceşti acasă, aş fi luat-o la întrebări."
    - Vă cred, doamnă.
    Îi relată în câteva cuvinte împrejurările crimei, făcu inventarul persoanelor implicate. Bătrâna îl urmărea cu ochi strălucitori.
    - Înţelegeţi deci, încheie maiorul, că întâlnindu-vă într-un context unde mişună icoane de preţ, argintărie şi pânze de muzeu, inevitabil au început să-mi dea târcoale unele amintiri.
    - Nu trebuie să vă lăsaţi copleşit de prejudecăţi. Eram pe atunci amândoi atât de tineri.
    "Mie-mi spui? ricană în gând maiorul. Acum patru, trei şi doi ani, mata purtai un şorţuleţ cu răţoi, iar eu mă jucam cu cercul."
    - Vorbiţi-mi vă rog despre doctorul Mircescu. În mare îi cunosc biografia, sunt informat despre accidentul legat de întreruperea clandestină de sarcină. Mă interesează el, ca om.
    Bătrâna puse ceaşca pe masă şi îşi mângâie poalele fustei.
    - Îl cunosc de când era mic. Trebuie să ştiţi că eu, neavând copii, şi pot spune că acesta a fost singurul lucru care m-a necăjii în viaţă, eram foarte ataşată de băieţeii prietenelor mele. Spun băieţei, pentru că s-a întâmplat să nu existe şi fetiţe. Sandi Miga, Vali Miclescu, Alfred au fost prietenii mei încă de pe când îi plimba bona în cărucior. Staţi! Mi se pare că am chiar o fotografie.
    Se ridică sprintenă şi răsfoi câteva clipe în albumul de pe scrin.
    - Uitaţi-vă! Aici e Alfred la şapte ani. Ne aflam cu toţii în refugiu, la Crevedia.
    Cristescu cercetă instantaneul. Era luat vara, în faţa unei case frumuşele cu lăzi de flori în dreapta şi stânga scării şi între pilonii cerdacului. Băiatul era slăbuţ, stătea în aceeaşi poziţie caracteristică, cu un şold mai sus, şi purta peste buclele brune o pălărioară de pichet, gen cască colonială. Părea timid, fragil şi circumspect în faţa aparatului de fotografiat.
    - Da, făcu maiorul evaziv.
    Melania se aşezase din nou. Ţinea ochii larg deschişi şi se uita la maior fără să-l vadă.
    - Nu pot să vorbesc despre Alfred, fără să mă refer la două femei care au avut o importanţă covârşitoare în viaţa lui. Laura mama şi Marina nevastă-sa.
    - Sentimentul meu, observă Crislescu, este că şi astăzi, doamna Mircescu exercită asupra doctorului aceeaşi influenţă.
    - Nu vă înşelaţi. Laura a fost o femeie autoritară, care a făcut toată viaţa ce a poftit. Alfred s-a izbit în familia lui Mircescu. Extrem de inteligent, dotat, la patru ani scria şi citea, dar slab, fără voinţă, fricos. Exact defectele care o oripilau pe Laura. Toată copilăria lui şi chiar în adolescenţă a încercat să-l corijeze, dar, din păcate, ea n-a fost niciodată un bun pedagog, iar metoda ei era dură şi total nepotrivită cu un copil ca Alfred. De pildă, băiatului îi era teamă să doarmă noaptea singur şi mai ales pe întuneric. Laura, încredinţată că-l vindecă, i-a interzis guvernantei să se culce în aceeaşi odaie, iar după rugăciune se stingeau absolut toate luminile. În consecinţă, copilul adormea târziu, se trezea istovit, plâns, cu o privire de om al cărui somn a fost bântuit de coşmaruri fioroase.
    - Tatăl băiatului n-a reacţionat?
    - N-avea niciun fel de autoritate. Mi-aduc aminte. Alfred avea oroare de apa rece. Ei bine, duşurile reci erau obligatorii şi iarna. Deşi bine intenţionată, îţi dădea totuşi impresia că încerca o plăcere sadică să-l silească să facă tot ce nu-i place sau e împotriva firii lui.
    - Sunteţi un excelent psiholog.
    Melania râse cochet:
    - În realitate, dumneavoastră aţi avut totdeauna despre mine o părere mai bună decât merit. Mă întorc la Laura. Situaţia la care mă refer s-a petrecut în vremea adolescenţei lui Alfred. Niciodată n-a fost maică-sa mai crudă ca atunci. Ne aflam cu toţii la Buşteni, unde Mirceştii aveau o vilă. Alfred împlinise şaptesprezece ani şi se îndrăgostise de fetiţa unui inginer, veniţi şi ei tot în vilegiatură. O idilă cuminte, ţinân mai degrabă de vremea mea. Bucheţele din flori de vanilie, ceea ce în limbajul îndrăgostiţilor cine-l mai cunoaşte astăzi? însemna "te iubesc din toată inima", versuri stângace, desene după natură făcute pentru Dorina. Bineînţeles, toţi băgaserăm de seamă ce se întâmpla între cei doi tineri şi pot să vă spun că eu mă simţeam emoţionată şi chiar puţin invidioasă.
    Se opri uitându-se la maior cu privirea ei caracteristică de fetiţă.
    - Invidioasă? râse Cristescu.
    - Îhî. Se răsuci spre motan: Mirciulică, sunt convinsă că nu trebuie să asculţi chiar tot ce spun eu. Nu vrei să faci o plimbare?
    Motanul nu voia şi refuză să se apropie de uşa deschisă.
    - Uneori, observă Melania, are mici încăpăţânări. Nu-i nimic, voi vorbi mai încet, căci am constatat că, după indigestia de anul trecut, i-a slăbit auzul.
    Cristescu, obişnuit cu stilul bătrânei, încetase de mult ca, în faţa unor afirmaţii deconcertante, frizând cel puţin "originalitatea", să se mai întrebe dacă nu cumva îşi bate joc de el.
    Melania reluă cu glas scăzut:
    - Am fost într-adevăr puţin invidioasă. Să nu mă înţelegeţi greşit. Am ţinut foarte mult la soţul meu şi pot afirma că noi doi ne-am simţit bine împreună. Colonelul avea însă un gen mai. cazon. De exemplu, în perioada logodnei, ca să-mi spună că.
    Obrajii i se îmbujorară şi îşi plecă privirea:
    - Ca să-mi spună că are o slăbiciune pentru mine, ieşea la raport.
    - Cum adică ieşea la raport?!
    - Uite aşa! Se ridica în picioare, lua poziţie de drepţi şi pocnea din călcâiele cizmelor: Permiteţi-mi, domnişoară. Înţelegeţi.
    Cristescu o privea consternat. Izbucni în râs.
    - Sau, urmă Melania, după o plimbare mai lungă prin pădure, când ne-am despărţit, şi-a dus mâna la chipiu: "Vă felicit, domnişoară, sunteţi o bună infanteristă." Ştiţi, eu aş fi preferat să mă compare cu o brânduşă sau cu un colibri drăgălaş. Nu pot contesta, mi-a trimis odată şi versuri. Mai ţin minte câteva. Vreţi să le auziţi?
    Maiorul dădu harnic din cap. Îşi zise că, la urma urmelor, chiar dacă nu realiza mare lucru cu această discuţie mai avea de rezolvat câteva hârtii, iar nevastă-sa îl aştepta să meargă împreună într-o vizită "de obligaţie" care-l înfiora oricum spectacolul merita.
    Melania declamă cu naturaleţe:
    - Trompetul sună stingerea, tot regimentul doarme, doar eu veghez şi-s ameţit de ochii tăi ca marea. Ce-mi pasă? Fi-voi ostenit, mâine manevre sunt, dar zâne ca iubita mea, niciuna pe pământ.
    Se opri uitându-se la Cristescu. Acesta comentă uimit, fără să-şi camufleze râsul:
    - Remarcabil pentru un anumit gen.
    - M-aţi înţeles deci, făcu Melania mulţumită. Să vă termin istoria cu Laura. Când a observat că băiatul s-a îndrăgostit, a început să-şi bată joc sângeros de el. Mai cu seamă timiditatea lui o scotea din sărite. Într-o zi i-a pus condiţia: Uite, băiete! (acestea sunt cuvintele ei). Dacă până diseară, nu eşti îndeajuns de obraznic cu proasta aia mică încât taică-său să te pălmuiască sau cel puţin să vină la mine să te reclame, nu mai ai ce căuta în casă! Dormi în pădure!
    - Ce s-a întâmplat până la urmă?
    - A fost ceva îngrozitor. Bineînţeles, Alfred n-a îndrăznit. A rămas peste noapte afară şi a făcut o dublă pneumonie.
    - Într-adevăr, dur.
    - Vă daţi seama, oftă Melania, că un asemenea copil nu mai avea şanse să ajungă un bărbat normal niciodată.
    - Ce mi se pare ciudat, constată Cristescu, este că fiul n-a păstrat resentimente şi continuă, din câte mi-a făcut impresia, să suporte acelaşi tratament înjositor, că şi astăzi îi acceptă fără crâcneală autoritatea.
    - Nu spune nici măcar miau! Cred că există unele fiinţe cărora le place să fie maltratate. Bineînţeles, aceasta nu este o explicaţie suficientă, dar eu alta mai bună nu cunosc. Cert mi se pare faptul că Laura a izbutit să facă din el un bărbat victimă, complexat, care nu putea să nu cadă în ghearele primei fiare cu chip drăgălaş. Căci aceasta a fost Marina, nevasta lui.
    Ochii bătrânei se aspriră şi Cristescu rămase mirat. Îi vedea prima dată altfel decât blânzi, binevoitori, candizi. Ochii unei fetiţe cu păpuşa sau iepuraşul preferat în braţe, îşi manifestă surpriza şi Melania îşi trecu degetele peste pleoape.
    - Ştiţi că mie nu-mi plac cuvintele nepoliticoase, dar pentru Marina nu există alt calificativ decât jivină, iar eu una aş prefera să-l ştiu pe Alfred în iad decât împreună cu ea.
    - Au fost mult timp căsătoriţi?
    - Patru ani. Alfred terminase de câţiva ani facultatea şi rămăsese în Bucureşti. A fost totdeauna un element strălucit. Marina era economistă. O figură nostimă, dintre acelea pe care franţujii le numesc sournoises, "parşive". În prezenţa ei încercam un sentiment straniu. Instinctiv, n-o lăsăm niciodată să stea în spatele meu, simţeam nevoia s-o supraveghez. Ca şi cum mi-ar fi fost teamă să nu-mi facă vreun rău sau să fure ceva. Nici eu nu ştiu ce...
    - Interesant.
    - Cu Marina, Alfred îşi schimbase doar stăpânul. Cu o diferenţă: în timp ce maică-sa îl tratase cu biciul, Marina avea o măciucă. Îl umilea "stârpitură" era doar o vorbă de alint, îl punea în situaţii imposibile. Un singur exemplu, şi există nenumărate: în noaptea nunţii erau vreo optzeci de musafiri a dispărut două ore cu unul dintre oaspeţi, un inginer cu care trăise înainte şi nu voise s-o ia de nevastă. Restul, nu mai contează. Telefoane la spital, "întârzie, sunt cu cineva în dormitor", sau sunând de la munte: "Fac week-end-ul la Sinaia cu Popescu, vezi, nu-i alarma pe ai mei" etc..
    - Da, constată Cristescu, aproape incredibil. Cum s-au despărţit?
    - L-a lăsat ea, după ce ancorase într-un port confortabil, un funcţionar diplomatic cu care a vânturat lumea. Pe unde o fi acum, nu mai ştiu. E deprimant, adăugă după o pauză, să ajungi la vârsta mea şi să constaţi că în viaţă izbutesc cei mai răi dintre noi.
    Cristescu o cercetă curios. Era prima oară când o auzea enunţând panseuri triste. Melania rămăsese pe gânduri, jucându-se cu mărgelele de la gât. Întrebă pe neaşteptate:
    - ÎI suspectaţi cumva pe Alfred de crimă?
    - Voiam să vă pun aproximativ aceeaşi întrebare: îl vedeţi în ipostaza de asasin?
    Bătrâna şovăi imperceptibil:
    - Nu, nu.
    Maiorul o privi scurt, dar nu comentă. Mai flecăriră o vreme, apoi Cristescu, privindu-şi ceasul, se ridică.
    - Ba da, draga mea, şopti privind visătoare uşa care se închisese. Îl văd în stare să omoare. S-a adunat în el atâta ură, atâta umilinţă, atâta autonemulţumire, încât un act excesiv devine inevitabil. Cel puţin ca să-şi demonstreze lui însuşi că e în stare de ceva ce-şi închipuie că ar fi o faptă de bărbat. Da, draga mea, sunt aproape sigură că Alfred a ucis. Nu puteai însă să i-o spui domnului maior. Ţii minte când ţi-a dăruit de Crăciun cutia de creioane Castell, obiectul lui cel mai de preţ? Şi asta doar pentru că îl sărutaseşi pe amândoi obrajii şi vârful nasului. De emoţie, începuse să plângă.
    Ochii Melaniei se aburiră. O trezi mârâitul nerăbdător al lui Mirciulică. Avea chef să meargă la plimbare.

                                                              29.

                                 Îl legătură cu activitatea profesională a inginerului Dragu, Cristescu primise o fişă informativă oficială şi un telefon anonim.
    A doua zi dimineaţă, la birou, parcurse nota redactată de Serviciul de cadre. O pagină dactilografiată, capodoperă de caracterizare tip, mâzgălită în grabă de un funcţionar plictisit. Îi dădu un bobârnac şi hârtia, după câteva volte şovăitoare prin aer, căzu pe covor.
    "Element de nădejde excelent din punct de vedere al pregătirii profesionale, conştiincios, întreprinzător, spirit de organizare, răspunde prompt la toate chemările şi etc, şi etc. "
    "Ar merita, îşi zise maiorul, să mă duc să-l cunosc şi eu pe ipochimenul de la Cadre. Nu zic că pentru postul ăsta trebuie să fii neapărat doctor în psihologie, dar nici să umbli cu ochii legaţi."
    Căci i se părea imposibil, indiferent de capacitatea de disimulare a unui individ ca Dragu, a cărui viaţă doar uşor scormonită îl desemna ca pe un personaj cel puţin primejdios şi fără scrupule, să primească din partea unui serviciu competent calificativul "excepţional"!
    Telefonul îl primise la prima oră, de cum intrase în birou.
    - Domnul maior Cristescu?
    - Chiar el.
    - Vă ocupaţi de cazul inginerului Dragu.
    - Exact.
    - Vă dau un sfat. Luaţi legătura cu inginerul Octavian Nanu, din strada Vlăsiei 57. Veţi afla lucruri interesante.
    - Cu cine vorbesc?
    - Bună ziua!
    - Aşa vă cheamă?
    - Da. Un nume la fel de bun ca oricare altul.
    Cristescu puse încet receptorul în furcă. Glasul aparţinea unei femei. Un glas cultivat, sigur, limpede, fără cea mai mică intenţie de măsluire.
    Trase sertarul biroului şi deschise ghidul Bucureştiului. Peste câteva minute îşi îmbrăcă paltonul şi părăsi ministerul.

                                                            30.

                                    "Necompetitivă!" își zise Cristea când o văzu pe Anca Dragu.
    Aproape că dăduse buzna peste ea. Sunase direct la ușă, , pretextând o urgenţă: în apartamentul de la etajul inferior era inundaţie, trebuia să vadă ce se întâmplă în baie.
    Luată prin surprindere, drogată cu soporifice, Anca îi deschise. Purta un capot de molton decolorat. Părul în dezordine, fără luciu, părea un pămătuf de câlţi căţărat în vârful capului, iar obrajii supţi de nesomn şi lacrimi se prăbuşeau abrupt în bărbia ascuţită.
    O luă spre baie, "numai asta îmi mai lipsea", dar Cristea o opri.
    - Nu vă mai deranjaţi, doamnă. Nu există nicio inundaţie.
    Femeia îl cercetă mirată. Brusc, în ochi îi scăpără spaima şi instinctiv făcu câţiva paşi înapoi.
    - Nu strigaţi! Nu vă fac nici un rău.
    - Ce înseamnă asta?
    - Că trebuia să vă văd neapărat şi altfel nu m-aţi fi primit.
    Ameţită, Anca se rezemă de scrin.
    - Nu înţeleg nimic. Ce doriţi?
    - Voi fi scurt. Ştiu ce nenorocire vi s-a întâmplat şi primiţi, vă rog, condoleanţele mele. Regret că trebuie să fiu nedelicat în asemenea momente, dar sunt silit. Sâmbătă 15 decembrie, logodnica mea, Lelia Bogdan, avea întâlnire cu soţul dumneavoastră aici, la ora 19,00.
    Anca îşi înfipse unghiile în marginea de marmură a scrinului.
    - Ce ticăloşie! Dumnezeule! Cum puteţi. Acum.
    Lucian Cristea, delincvent, gangster de Dâmboviţa, individ predestinat prin vocaţie să trăiască baletând printre paragrafele Codului Penal, se simţi impresionat.
    - Vă rog să mă iertaţi. Dar tocmai pentru că v-aţi iubit soţul, încercaţi să mă înţelegeţi. Din momentul în care a plecat spre locuinţa dumneavoastră, i-am pierdut urma, nu mai am de la ea nici un semn de viaţă. Pur şi simplu a dispărut.
    - Ce pot eu să vă fac? Ce vreţi de la mine? Am fost plecată din Bucureşti.
    - În preajma cărei ore s-a stabilit decesul?
    Anca trase nervoasă de reverele capotului. Îşi muşca buzele spasmodic şi nu trebuia să fii specialist ca să-ţi dai seama că se afla în pragul unei crize de isterie.
    - Nu ştiu nici eu. A fost frig. Ger. S-a stricat instalaţia. Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă!
    - O ultimă rugăminte! Îngăduiţi-mi să arunc o privire prin apartament. Poate există vreo urmă... Măcar să ştiu dacă a ajuns aici.
    Anca, doborâtă, se lăsă să alunece pe lângă scrin. Îşi aduse genunchii la gură şi îşi acoperi capul cu braţele.
    - Fă ce vrei. Nu-mi pasă.
    Cristea cercetă dormitorul, sufrageria, livingul, micul salonaş, atenansele. S-ar fi agăţat de orice: o agrafă, rujul eventual uitat, o batistă, vagi efluvii de Miss Dior, parfumul Leliei. Nu găsi nimic.
    Încercă să-şi ia rămas-bun de la Anca, să se scuze încă o dată. Femeia scutură capul, mereu ascuns între braţe.
    - Du-te! Du-te! Lăsaţi-mă!
    Într-un elan de compasiune, Cristea îi puse mâna pe umăr. Nu găsi nimic să-i spună şi ieşi precipitat.
    Suspine sfâşietoare cutremurau trupul firav.
    - Iartă-mă, Marian. Iartă-mă.

                                                          31.

                                    Când Cristescu îşi manifestă dorinţa de a sta de vorbă cu Nanu, proprietăreasa, cucoana Lucreţia, desenă o figură atât de uluită, încât maiorul începu să râdă:
    - Nu înţeleg ce vă surprinde.
    - Stă la mine de doi ani. Sunteţi prima persoană carc-l caută acasă sau la telefon. Aşa ins, orfan, n-am pomenit. Dar poftiţi. Poftiţi în casă!
    Din obişnuinţă, Cristescu îşi roti ochii în jurul odăii. Amestec de mobile vechi şi noi, clasicul garderob cu oglindă de zestre, garnitura de 8500 "recamier" cu folii, obiecte multe, mărunte, presărate peste tot. Închipuindu-şi că maiorul se uită la fotografia înrămată în plastic de pe televizor un bărbat tip victimă cu o mustaţă bătăioasă în contrast aproape iar cu privirea de rumegător blajin, cucoana Lucreţia zise:
    - Răposatul. A fost grefier patruzeci şi cinci de ani la raionul Tudor Vladimirescu. Am făcut şi noi ce-am putut.
    Cristescu sesiză substratul afirmaţiei, mustind de o satisfacţie domestică, emoţionantă în cumsecădenia ei.
    - E foarte frumos.
    - Ce-am putut. Un singur salariu, că al meu m-a ţinut acasă. Avem şi o fată, măritată bine, după un doctor. Luaţi o dulceaţă?
    Amuzat proprietăreasa îl trata ca pe un musafir personal Cristescu refuză amabil, arătându-se presat de timp.
    - Da, sigur. Cum să nu? Bătu într-o uşă cu furnirul cam scorojit. Domnul Octavian! Domnul Nanu! Ai oaspeţi.
    Rămase cu gâtul întins şi urechea la pândă, până se auzi mişcare dincolo. Uşa se deschise brusc şi apăru un cap ciufulit, cu privire de strigoi.
    - Mă iertaţi un minut, spuse după ce Cristescu se legitimă. Mă schimb şi...
    Chipul cucoanei Lucreţia căpătă o expresie conspirativă, "bârfă la portiţă", şi şopti precipitat:
    - Curios om. Cumsecade, cinstit, dar mut plătică. Zace toată ziua în iatac cu ochii pe pereţi. Are vreun necaz, oare?
    - Nu, surâse Cristescu. Am venit pentru câteva informaţii.
    Nanu se ivi în prag şi cucoana Lucreţia se oferi gentilă:
    - Puteţi rămâne aici, că-i mai cald. Eu tot am treabă în curte.
    - Da, făcu Nanu repede, e preferabil.
    "Pesemne, îşi zise Cristescu măsurându-l, dincolo mizeria e crâncenă. A apucat cel mult să arunce o cuvertură peste aşternut."
    Toată înfăţişarea lui Nanu trăda dezinteres, o silă de propria-i persoană şi tot ce-l înconjura. "Uite unul despre care, dacă auzi că s-a sinucis, exclami: era de aşteptat!"
    Figura cu trăsături nesigure, stinse, de blond trecut de prima tinereţe, era aceea a unui bărbat ce-şi închipuie despre el că nu există deziluzie pe care să n-o fi cunoscut. Hainele ponosite aveau nevoie de perie, gulerul şi reverele erau plouate cu mătreaţă.
    Costumul părea intrat la apă, de ce toţi indivizii al căror interes pentru femei oscilează spre zero au pantalonii prea scurţi, în vreme ce centura le ajunge la subsuori?, cămaşa verzuie era dubioasă.
    - Ştiu de ce-aţi venit la mine, spuse brusc Nanu.
    Cristescu îl privi surprins. Nu pentru că Nanu intuise motivul vizitei, ci pentru că făcuse prima mişcare. Şi-l închipuise mai degrabă circumspect, un ins care nu-şi dezvăluia imediat artileria, aşteaptă să fie atacat.
    - De ce? întrebă Cristescu negăsind o replică mai bună.
    - A murit Dragu şi probabil mă socotiţi unul dintre suspecţi.
    - O afirmaţie interesantă, aprecie maiorul. Avem de-a face cu suspecţi doar în materie de crimă. Cine v-a informat că inginerul Dragu a fost asasinat?
    Nanu râse. Un râs strâmb, cu buze chinuite. Deşi avea o dantură corectă, râsul îl urâţea.
    - Lucruri din astea se află totdeauna, domnule maior.
    - Doar când este vorba despre un cap de afiş sau faci parte din cercul mai îngust ori mai larg al victimei.
    - Să zicem că pe mine m-a interesat în mod special persoana lui Dragu şi i-am urmărit în permanenţă evoluţia. Pe urmă, formula din faire-part e concludentă: tragica moarte. Nu tragic accident maşină, avion etc, nu fulgerătoare infarct, nu după o lungă şi grea suferinţă boală incurabilă.
    - Aproape logic, aprecie maiorul. Deci urmăreaţi îndeaproape existenţa inginerului Dragu. Înseamnă că persoana care mi-a sugerat să discut cu dumneavoastră era bine informată.
    - Pot să vă întreb despre cine-i vorba?
    Cristescu desluşi în ochii lui Nanu un interes atât de viu, încât deveni curios. Ce-l mai putea oare zgâlţâi pe acest dezabuzat, ce-l putea scoate din indiferenţa totală faţă de o viaţă lipsită de orice mugur de nădejde?
    - Nu vă pot da un nume, căci nu mă aflu în posesia lui. Mi-a telefonat la birou o femeie care a ţinut să rămână anonimă.
    - O femeie, repetă Nanu. Da. da.
    - Presupun că vă gândiţi la cineva anume.
    Octavian Nanu avu o scurtă ezitare. Ridică brusc din umeri: "nu mai am nimic de pierdut".
    - Cred că ştiu cine v-a sunat. Fosta mea logodnică, Cecilia Bratu. Mă rog, acum doamna colonel Vintilă.
    "Aha! îşi închipui maiorul că sesizează despre ce-i vorba. Probabil încă una dintre istoriile acelea în trei ale lui Dragu: el raiul, iubita disputată şi Nanu, logodnicul păcălit şi abandonat.
    - Vă detestă chiar atât de mult?
    - Poate că a făcut-o din spirit de justiţie, rânji Nanu, din responsabilă echitate cetăţenească. Suntem datori să dăm tot concursul nostru autorităţilor.
    Maiorul nu trebuia să îmbătrâneşti în miliţie ca să cunoşti mentalitatea generalizată în legătură cu "turnătorii" trecu peste observaţie.
    - Bineînţeles, este vorba despre o simplă impresie, dar nu cred că doamna în cauză m-a căutat dintr-un puseu justiţiar.
    - Nici eu nu cred, râse Nanu.
    - Dragu a fost pricina despărţirii dumneavoastră?
    - Indirect, da.
    - L-a iubit?
    Nanu avu un gest de imensă osteneală.
    - Toate îl iubeau. Ce importanţă mai are? Un lucru sigur. N-au trăit împreună. Completă cu greutate: El n-a vrut-o.
    Maiorul nu comentă. Era limpede că pe Nanu, în ciuda blazării, întâmplările acelea vechi încă îl căzneau.
    - Poate aş fi iertat-o. Ce caraghios! Să ierţi pe cineva că nu te iubeşte. În mentalitatea mea neroadă, mentalitatea tuturor bărbaţilor, esenţial mi se părea că nu-i aparţinuse. Gândire sălbatică, necivilizată. Uneori o strângere de mână conţine mai mult adulter decât o săptămână petrecută la Mamaia în aceeaşi odaie de hotel. Nu credeţi?
    - Vă mărturisesc, se eschivă maiorul, că n-am reflectat asupra fenomenului. Personal, în probleme afective nu cred în sentinţe şi reţetare. Cuvântul decisiv îl are structura individului. În consecinţă, de ce v-aţi despărţit?
    - Ea a plecat. După ce m-au dat afară din slujbă.
    - Care a fost motivul concedierii?
    - Dosarul meu e acolo, la întreprinder.. Mi-e silă să mă mai gândesc. Toate au rămas departe, chestiunea carierei ratate nu mă mai atinge. Dacă vă interesează însă diabolismul unei persoane, canibalismul cu care un individ îl poate distruge pe altul şi ştiţi să citiţi printre rânduri, merită să răsfoiţi dosarul. E opera integrală a inginerului Dragu. Râse sardonic: "Dragul nostru domn Dragu."
    "Da, îşi zise Cristescu, cred că într-adevăr merită studiat."
    - Iau drept exact ceea ce-mi spuneţi dumneavoastră. Cecilia cunoştea situaţia reală?
    - Cea pictată de Dragu. Nici măcar nu m-a lăsat să mă explic, să argumentez. Avea încredere oarbă, tâmpită în tot ce spunea, făcea şi afişa Dragu. Iar pe mine m-a suspectat în permanenţă de invidie. Ce minte obtuză! Doamne, Dumnezeule! Nu vă supăraţi! Aveţi cumva o ţigară?
    Maiorul îi întinse prompt pachetul. Spre deosebire de alţi fumători îl desfăcea complet, nu doar la un colţ, umplându-şi buzunarele cu tutun. Nevastă-sa făcea de fiecare dată scandal. La spălat, toate rufele căpătau un miros de "mahorcă".
    - Invidios! De ce dracu' să fiu invidios? Pe un chip de gigolo 1980 şi o pereche de pantaloni bine călcaţi? Pe un cap găunos ce preocupări şi veleităţi! pe o inteligenţă de escroc? Mi-e indiferent ce gândiţi despre mine, dar am fost un bun profesionist, cu cel puţin opt capete şi cinci biblioteci de specialitate peste Dragu. Omul ăsta n-a deschis o carte tehnică de când a isprăvii facultatea, lucrarea de stat i-au făcut-o alţii. În sfârşit. Scuzaţi-mă, am obosit.
    Arăta într-adevăr livid, umerii i se pleoştiseră.
    - Nu vă reţin. Bineînţeles, despre lucrurile acestea vom mai discuta. Punctaţi-mi doar, vă rog, în mare, cum v-aţi petrecut ziua de sâmbătă.
    Nanu îşi apăsă pleoapele cu mâna. Cristescu avu impresia acută că ard.
    - Nu vă mai osteniţi, domnule maior. Eu l-am ucis pe Dragu.

                                                            32.

                                   Doamna Dora Miloia avea şaptezeci de ani, o garsonieră pe Bulevardul Macaralei, multă fantezie şi o vulpe argintie, pe care o chema Matilda, cumpărată în 1941 la celebrul Neumann din Braşov. În zilele frumoase o scotea din cutia de carton, înlătura cu infinite precauţii hârtia de mătase şi apoi îi făcea toaleta. O scutura de levănţică, îi peria spinarea trudită, dădea lustru ochişorilor de sticlă şi o boare de fixativ pe mustăţile pleoştite. Pleca apoi la plimbare vârându-şi adânc obrajii şi nasul în blana moale.
    Doamna Miloia, pensionară, trăia absolut singură. Fusese căsătorită cu un medic, bărbat mohorât, plin de neîncredere în semeni, "toţi canalii sau imbecili", care o deprinsese să trăiască izolată. Obişnuinţa şi timiditatea organică îi secaseră orice îndrăzneală faţă de contactul social. Abordată de vecini sau vânzătoarele din cartier cu observaţii convenţionale, bătrâna se fâstâcea, roşea parcă veşnic surprinsă asupra unei greşeli şi, după ce îngâna două-trei cuvinte, se grăbea să dispară.
    Doamnei Miloia îi plăceau la nebunie dantelele şi cărţile cu detectivi. Misterul o fascina, evenimentele senzaţionale poate reacţie a unei vieţi extrem de şterse, cu un grafic al existenţei mai neted decât un lac încremenit sub soare de iulie o făceau să exulte.
    O revistă editată de MAI constituia lectura ei preferată şi se simţise plină de însufleţire şi de elan tineresc, când un colonel de miliţie lansase un apel de ordin general tuturor cetăţenilor de a fi vigilenţi, scoţând în evidenţă importanţa colaborării dintre autorităţi şi populaţie.
    Plină de avânt, exagerase însă puţin şi, după vreo câteva săptămâni, făcuse o informare la miliţie. În apartamentul vecin, precizase gâfâind de emoţie şi cu glas clandestin, se întâmplau lucruri îngrozitoare. Era probabil vorba despre un sadic care-şi tortura victimele. Între şapte şi nouă seara, gemetele, vaietele, suspinele, mă rog, tot ce intră în portofelul caznelor, erau de-a dreptul sfâşietoare. "Ca pe vremea Inchiziţiei!" O deplasare discretă la faţa locului lămurise lucrurile. Iezuitul, neînduplecatul Loyola, contabil la Ferma 30 Decembrie, învăţa să cânte la cimpoi.
    Urmaseră, desigur, câteva momente dezagreabile. Ofiţerul o privise straniu şi-i sugerase discret că la clubul Femina din cartier oamenii îşi treceau vremea cât se poate de util şi plăcut. Mai dezagreabile erau întâlnirile inevitabile cu vecinul contabil. Îl evita din răsputeri. Se pare însă că şi celălalt dovedea aceeaşi îndârjire, dar în sens contrar. O pândea când ducea gunoiul la crematoriu sau deschidea brusc uşa, dacă auzea liftul oprindu-se. Cuvintele lui, totdeauna aceleaşi, rostite cavernos, îi tăiau respiraţia doamnei Miloia: "Asasinul vine la noapte!"
    În dimineaţa aceea de iarnă ieşi ca de obicei pe balcon să presare seminţe pentru cei doi guguştiuci care o vizitau zilnic.
    Deodată, încremeni de surpriză. Chiar în dreptul nasului ei se bălăngănea un bileţel care atârna de un soi de frânghie galbenă. N-avea ochelari şi nu-şi putea da bine seama despre ce era vorba. Se simţea paralizată, nu ştia cum să reacţioneze. Un glas pogorât din ceruri îi dădu ghes:
    - Ia-l repede şi fă ce scrie acolo! Te rog.
    Mâna nevăzută dădu drumul biletului, care căzu în balcon.
    Bătrâna îl luă cu sentimentul că manevrează o bombă cu neutroni şi intră în casă.
    Speriată şi fascinată în acelaşi timp, se duse întâi în bucătărie, unde înghiţi la iuţeală un extraveral.
    "Ce aventură extraordinară! N-aş fi crezut că aşa ceva se întâmplă cu adevărat."
    Se întoarse în odaie în vârful picioarelor, îşi luă ochelarii şi începu să observe obiectul.
    Ceea ce luase drept frânghie amănunt şi mai extraordinar era de fapt o şuviţă de păr lung, blond, împletit. La capătul ei, prins cu o agrafă, se afla biletul.
    Doamna Miloia, sufocată de emoţie, descifră după mai multe încercări (literele erau scrise cu dermatograf pe o bucată de hârtie igienică):
    Du biletul lui Lucian Cristea din strada Vlădeni 15 B. E urgent.
    Înăuntru, înfăşurat, un al doilea mesaj:
    Oamenii lui Dolga mă sechestrează. Lelia.
    Doamna Miloia, răpusă de senzaţional, reflectă vreo jumătate de ceas. Primul impuls fu să dea buzna la miliţie, dar amintiri prea proaspete îi aduseră sângele în obraji. N-ar mai fi riscat în ruptul capului încă un moment penibil. "Dacă e cumva vreo glumă? "
    Până în strada Vlădeni însă se putea deplasa, iar decizia o va lua la faţa locului.
    Începu să se îmbrace. Îşi simţea inima ca un purice, dar aerul pe care-l respira era tare, ameţitor ca pe creastă de munte. Se afla în plină aventură.

                                                                    33.

                                    Când se legitimă, Olga Gabrelotti tresări atât de puternic, încât se rezemă de cuierul din vestibul ca să nu cadă.
    Îşi mai revenise, dar cearcănele, vrăjmaşul cel mai încăpăţânat al femeilor brune, stăruiau gropi vinete pe obrazul catifelat. Îl invită pe Cristescu să ia loc, fără însă să se aşeze şi ea. Mai zăbovi prin încăperea-studio făcându-şi treabă cu diverse mărunţişuri, de parcă, amânând începutul discuţiei, ar fi încercat să-şi adune gândurile.
    Maiorul o urmărea discret. Era o femeie foarte atrăgătoare, prototipul italiencei frumoase. Tăietura ochilor, traşi spre tâmple, o făcea să semene cu Antoanella Lualdi.
    Pielea satinată, ca şi nările dilatate, trăda un temperament vulcanic, gura voluntară cu colţuri răzvrătite completa impresia: neînfrânare.
    "O femeie dificilă, conchise maiorul, genul care-şi poate împinge partenerul până la cele mai mari nesăbuinţe, ea însăşi fiind capabilă de acte disperate."
    Definindu-i în mare geografia caracterului, maiorul nu fu surprins de felul degajat în care Olga recunoscu legătura nelegitimă cu inginerul Dragu. Indiferentă faţă de opinia semenilor, ca mai toţi indivizii ale căror pofte, nestrunite, le vor trasa totdeauna itinerarul existenţei, Olga reconstitui în faţa lui Cristescu peisajul dragostei ei. Îl iubise pe Dragu cu patimă, cu toată dăruirea, dar, la un moment dat, pretinzându-i imperios să divorţeze, declanşase despărţirea. Nu era femeia care să se plimbe la infinit pe tristele alei ale adulterului.
    - Bărbatul pe care-l iubesc trebuie să-mi aparţină total, aşa cum eu mă dăruiesc fără rezerve.
    - Adică 24 de ore din 24, surâse Cristescu.
    - Chiar 25! Şi în somn! Nu suport bărbaţii care se uită pe furiş la ceas, se simt obligaţi să petreacă weekend-ul şi sărbătorile cu legitima, iar, ori de câte ori încearcă să se eschiveze, încep invariabil cu "de ce nu mă înţelegi tu, iubito!"
    - Sunt neplăceri inerente într-o legătură clandestină. Dragu v-a ascuns că e căsătorit?
    - Nu! Da' ce-i cu asta? Ne împiedicăm de patru-cinci grame de aur şi o bucată de hârtie roz?
    - Societatea are anumite legi...
    - Nu mă interesează nişte legi imbecile, elaborate de toiege şi bărbi albe. La cincizeci sau şaizeci de ani ai uitat că ai fost tânăr, dacă ai fost vreodată, nu mai ştii ce simţi când strângi omul iubit în braţe. Dragostea nu are canoane, se anfişează de coduri şi decrete. E guvernată de un singur verb: a iubi.
    Se înfierbântase, ochii întunecaţi străluceau ca îmbăiaţi în beladonă, nările vibrau.
    - Teoria dumneavoastră e interesantă, aprecie Cristescu. Faceţi abstracţie însă de faptul că exact dumneavoastră, tinerii, bărbaţi sau femei, imediat ce vă aflaţi de cealaltă parte a baricadei, mai bine-zis în tabăra celor legitimi, apăraţi cu dinţii legile de care pomeneam. Hai să răsturnăm situaţiile: închipuiţi-vă că dumneavoastră aţi fi fost soţia lui Dragu, iar o altă femeie i-ar fi cerut să divorţeze.
    - Dacă cei doi s-ar fi iubit, nu m-aş fi opus.
    "A d'autres, micuţo", îi replică în gând Cristescu.
    - Iar în afară de asta, dacă aş fi fost o Anca, nu m-aş fi încumetat, n-aş fi avut neruşinarea să aspir La un bărbat ca Marian Dragu.
    Maiorul avu o mişcare a capului "ia te uită!" şi zâmbi uşor maliţios.
    - Scuzaţi-mă... Dar există vreun bărbat la care dumneavoastră aţi avea bunul-simţ să nu aspiraţi?
    - Nu! Încă vreo cinci ani. După aceea, sunt gata să părăsesc arena.
    - Aş fi curios să vă întâlnesc atunci, declară visător Cristescu. În sfârşit. Toate acestea sunt teorii. Relataţi-mi, vă rog, cum aţi petrecut ziua de sâmbătă.
    Femeia îşi subţie privirea. Ochii păreau două bride oblice.
    - Credeţi că eu l-am ucis?
    - Nu cred nimic şi, în general, mă feresc de prejudecăţi. În materie de crimă, primul suspect este soţul...
    - Pe oaia aia puteţi s-o excludeţi aprioric, îl întrerupse Olga. E o cretină cu şira spinării din gelatină.
    - Apoi, reluă mereu surâzând Cristescu, amantul sau amanta. Dumneavoastră n-aveţi nimic dintr-o ovină, iar spinarea pare de bronz.
   - Cum s-ar spune, îmi daţi la cap cu propriile mele argumente. Adevărat, l-aş fi putut omorî, străbunii mei sunt din Sicilia, oameni născuţi sub constelaţia lui Venus, care şi-au furat iubitele, s-au spintecat în pumnale pentru ele. Dragostea pe meleagurile acelea e la fel de fierbinte, la fel de ucigătoare ca şi soarele care le stăpâneşte. Repet însă, nu eu l-am omorât pe Marian.
   - Vă cred. Cum v-aţi petrecut deci ziua de sâmbătă?
   - Am stat în casă. Nu m-am dus nici la serviciu. Mi-era foarte rău.
    - Există cineva care ar putea s-o confirme?
    - Nu. N-am răspuns nici unui apel. La uşă, sau telefonic.
    Cristescu îşi muşcă buzele. O fixă câteva clipe în tăcere.
    - Nici n-aţi telefonat?
    - Nu.
    - Precis?
    - N-am telefonat nimănui.
    - Mda. E ceva care nu merge. Să fi existat concomitent în viaţa inginerului Dragu două femei legături extraconjugale, desigur cu acelaşi nume? Ştiţi, Olga, fără să fie Rozalinda sau Cleopatra, nu-i totuşi un nume foarte comun.
    - Nu înţeleg nimic.
    - Nici eu! Există un martor care a auzit o discuţie telefonică purtată de inginerul Dragu, sâmbătă 15 decembrie în cursul dimineţii. Fraza finală a victimei mă umple de nedumerire: "Bine, Olga! Te aştept până în prânz."
    Femeia rămase cu ochii la maior. Expresia era a unui om rătăcit în pădure.

                                                      34.

                             - Arăți ca o mâță care a umblat la borcanul cu smântână.
    Sică Tropicalul opera intens vara, pe litoral: chelner, omul cu toneta de îngheţată, escroc, hoţ (prăduia sacoşe imperialiste pe plajă şi valize de toate naţiile în camere de hotel) o cercetă atent.
    Era un bărbat scund, cu burticică la treizeci de ani şi cu o figură simpatică, jovială, care-i deruta pe mulţi. Trecea în general drept un Mitică, tip eminamente cumsecade, cu familie gălăgioasă, amator de meciuri vizionate pe stadion, partide de table în maiou şi pantaloni de pijama, şi "una mică, aici, după colţ" cu amicii.
    Lelia îi azvârli o privire dispreţuitoare.
    - Nu-mi pasă cum arăt. În orice caz, în viziunea ta artistică.
    Sică se lăsă să alunece în fotoliu şi începu să râdă.
    - Ba să-ţi pese, gagico! L-ai auzit pe patron! Te lasă gigea şi nevătămată, câtă vreme o ţii pe şosea. La a mai mică fentă însă, îţi ajustează muianul. Atât! O poză retuşată şi te-ai aranjat de-o pensie la vârstă fragedă.
    - Poţi să mă scuteşti de conversaţie?
    - Nu eşti obligată să mă asculţi, dulceaţo. Mi-am închipuit însă că te interesează dacă arăţi ca Sophia Loren sau ca o poieniţă arată de obuze.
    Lelia îşi stăpâni o undă de înfiorare. Cu patru zile în urmă, îl văzuse prima oară pe patron, dar nu trebuia să-l priveşti de două ori ca să-ţi dai seama ce fel de individ este. Dur, fără scrupule. Nu ţi-l puteai închipui zâmbind şi nimeni, niciodată, nu-l văzuse cu vreo femeie. Ceea ce cutremura în mod special era privirea, şi nu o dată, în tramvai, pe stradă sau într-un magazin, necunoscuţi care-i întâlneau ochii tresăreau, simţind un inexplicabil nod de spaimă.
    Despre Dolga simplu, Dolga, singurul din tagmă fără poreclă şi care nu vorbea în argou, Luc îi povestise romane. Cândva, merseseră pe aceeaşi mână. Se despărţiseră cu doi ani în urmă. Cristea, el însuşi o fire autoritară, extrem de voluntar, nu mai suportase atmosfera de teroare, modul autocratic în care Dolga îşi conducea oamenii.
    Îl provocase la o discuţie deschisă (amândoi veniseră însoţiţi de "gorile") şi se despărţiseră după trei ore de tratative, în termeni civilizaţi, dar glaciali. Vor coexista, având însă grijă să nu stea unul în calea celuilalt. Cu această ocazie, practic, îşi împărţiseră Bucureştiul în două fiefuri ale căror graniţe fuseseră delimitate precis.
    Hotarul principal îl constituia Calea Victoriei, continuând traseul până la Casa Scânteii.
    În stânga avea să opereze Dolga, în dreapta Cristea, orice imixtiune uimind să fie plătită. Până acum, convenţia fusese respectată.
    Interesant la Dolga, povestea Luc, era atmosfera de mister de care ştiuse să se înconjoare. Nimeni nu-i cunoştea trecutul, locuinţa, ce învârtise până la patruzeci şi cinci de ani, când se afirmase în lumea interlopă datorită câtorva lovituri îndrăzneţe. În general, acţiona iute, totdeauna extrem de documentat, cu metode originale. Vorbea "spălat" şi Cristea bănuia că individul are studii superioare, probabil Dreptul: o anume terminologie de specialitate, "bicicleta" cu care făcea slalom printre subtilităţile Codului Penal, nume de jurişti activi scăpate în câteva ocazii.
    La răpirea Leliei participase el însuşi, ajutat de o singură persoană, omul de la volan. O despărţeau douăzeci sau treizeci de metri de locuinţa lui Marian, când îşi simţise gura astupată cu o cârpă şi braţul strâns ca într-o menghină. Până să se dezmeticească, se trezise în maşină.
    Şoferul demarase în viteză, rânjind:
    - Acum poţi să dai drumul la difuzor, păpuşico!
    - N-o sfătuiesc, observase uscat patronul. Îi întinsese o pereche de ochelari negri. Dacă vrei să n-ai neplăceri, pune-i. Adăugase după câteva clipe, apăsând pe silabe: Eu sunt Dolga.
    Lelia, perplexă, îngrozită, se ghemuise în fundul maşinii. I se părea că vizionează un film, că momentele trăite nu-i aparţin. "Eu sunt Dolga." Subtextul era străveziu ca sticla: "E de ajuns, nu?"
    Fusese, într-adevăr. Din clipa răpirii, Lelia nu scosese încă o singură silabă. Se întreba care ar putea fi motivul concret al acestei sechestrări. Era bineînţeles legat de Cristea, de rivalitatea dintre cele două tabere, dar nu sesiza miza. Gândul însă că, oricât ar fi de crâncenă, Lucian n-o va sacrifica, o mai calmă. După vreo douăzeci de minute deci o distanţă apreciabilă de centru, calculase Lelia maşina oprise. Coborâseră. Dolga o luase de braţ, îndrumându-i paşii.
    - Îţi ţii gura.
    Intraseră într-un lift, apoi, în sfârsit, în apartamentul acesta care părea nelocuit.  Dintre cele două camere, doar una era sumar mobilată. O canapea extensibilă, un fotoliu, două scaune şi o masă improvizată dintr-o placă PFL aşezată pe un cufăraş de lemn cum aveau odinioară soldaţii din mediul rural. În bucătărie, nici un fel de veselă sau tacâmuri, doar câleva pahare, ceşti şi un fierbător electric, în baie un săpun, două prosoape şi sulul de hârtie igienică.
    Un interior mut, dar grăitor în ermetismul lui: aici nu locuia nimeni, era un simplu refugiu şi, aşa cum se dovedea acum, loc de sechestrare al ostaticilor.
    Imediat după sosire, Dolga dispusese scurt:
    - Treci în baie şi dezbracă-te. Citi spaima aprinsă în ochii Leliei şi completă dispreţuitor: Ai un halat... Fii fără grijă, nimeni nu te va atinge.
    Năucă, Lelia se schimbase. Îi tremurau mâinile, nu nimerea fermoarul, clipsul sutienului. Cedând unui impuls nedefinit, ascunsese pieptănul şi trusa de machiaj din material plastic în sifonul WC-ului.
    Dolga se adresă scurt tipului care condusese maşina:
    - Le faci pachet şi le pui în portbagaj. Apoi către Lelia: Domnişoară, vei fi silită un timp să locuieşti aici. Durata sejurului depinde de amicul Cristea.
    - Ce trebuie să facă? îngânase Lelia.
    - Ţi-o va spune personal. Accentuase: Dacă va face ce trebuie.
    Lelia, cu inima pierită, se interesase:
    - Şi dacă nu va face?
    - Vei suporta dumneata consecinţele. Un avertisment. Nu încerca să iei legătura cu exteriorul, nu alarma blocul, locatarii de aici. Cât timp joci corect, nu ţi se va întâmpla nici un neajuns. Un om de-al meu te va supraveghea fără întrerupere. Dacă trişezi, vei regreta o viaţă. Arătă cu degetul spre faţa Leliei: Îţi place cum arăţi? Atunci stai liniştită şi gândeşte-te la marii mutilaţi.
    Şoferul rânjise:
    - Adică dacă nu vrei să-ţi schimbi poza de la buletin, stai în coadă, pe picioarele din spate.
    Şi totuşi, Lelia nu aşteptase stând în coadă. Impulsivă, capricioasă, detestând să primească porunci, sufocată de mânie stăpânităun impotent probabil care se crede dur şi face cinema cu mine!căutase timp de trei zile o soluţie pentru a-l contacta pe Lucian.
    Tropicalul o supraveghea fără întrerupere, iar noaptea o silea să ia un somnifer puternic. Reflectând, îşi dăduse seama că nu avea posibilitatea de a-l alerta pe Luc decât în scris. Dar în toată casa nu exista nici o bucată de hârtie, nici un creion.
    Admiţând însă că impedimentul s-ar fi putut depăşi, era incapabilă să ofere cel mai modest punct de reper al adresei unde se află. De la fereastră avea permisiunea să "admire natura" fără oprelişti nu desluşea decât o pădure de blocuri. Se afla deci într-un cartier nou, dar care dintre ele? Chiar pentru un bucureştean sadea ar fi fost imposibilă detectarea. Felia aceea de capitală se putea numi la fel de bine Chibrit, Drumul Taberei sau Pajura.
    Ideea de a folosi drept instrumente de scris dermatograful şi hârtia igienică îi venise încă din primele ceasuri de captivitate. Problema se punea însă cum şi prin cine putea fi transmis mesajul. Soluţia fu oferită de cele optzeci de ţigări fumate zilnic de Sică. Trebuia mereu aerisit Lelia reclama migrene cumplite şi, de la o vreme, plictisit, individul îi îngăduia, desigur supraveghind-o mereu, să deschidă singură fereastra. Cu acest prilej, constatase că, în fiecare dimineaţă, la ora opt, la etajul inferior o femeie în vârstă glasul i se auzea desluşit chema porumbeii să le dea de mâncare. Biletul către Lucian îl alcătuise. Mai trebuia unul pentru bătrână, unde în cuvinte puţine şi cât mai limpezi, să-i explice situaţia. Dar cum să-i parvină? Aruncate riscau să fie luate de vânt.
    Sfoară nu se află în casă, halatul n-avea cordon.
    Şi, dintr-o dată, ochii îi scăpăraseră de satisfacţie: părul! Părul, una din marile ei podoabe, şi care despletit îi ajungea până la şale.
    Îşi tăiase o şuviţă avea forfecuţă în trusa de machiaj, îl împletise, agăţase biletele în agrafă. Şansa făcuse ca Sică să prepare în bucătărie cafeaua şi avusese astfel posibilitatea să strecoare bătrânei şi câteva cuvinte.
    Totul mersese ca pe roate, dar din nefericire nu-şi controlase reacţiile, iar Tropicalul, izbit de expresia de triumf, intrase la bănuieli. Ca să-i abată gândurile, dar vrând şi să-şi alunge nedumeririle, Lelia i se adresă pe un ton indiferent:
    - Aş vrea să te întreb ceva.
    Sică o privi mirat. În patru zile Lelia evitase orice schimb de replici, răspundea doar direct interpelată şi cu maximum de laconism. Tropicalu' conchisese că gagica-i necuvântăreaţă.
    - Parcă spuneai că n-ai chef de conversaţie.
    - Uite că mi-a venit, şi zâmbi cum aflase de mult că-i stă bine.
    "Măiculiţă! se holbă Sică. Asta zic şi eu Buftea! Ce smile! Ce govie! Ce proteză neaoşă!"
    - Trec pe recepţie. "Răspundem ascultătorilor."
    - Cunosc convenţia dintre Cristea şi patronul tău. De ce o calcă azi Dolga?
    - De unde ştii că Dolga a dat startul? Poate că ălălalt l-a provocat.
    - Exclus! Sunt cu Lucian de un an de zile. Îmi spune absolut tot ce face.
    - Ca să vezi! se miră sincer Tropicalul. Nu-l credeam aşa de fraier încât să-şi arate cărţile fufei.
    Lelia trecu peste observaţie.
    - De ce Dolga nu-şi mai respectă cuvântul?
    - Păpuşică, tot ce pot să spun e că eu sunt simplu trăpaş în oastea jupânului şi nu consilier. Dacă într-adevăr nu l-a asmuţii Cristea, nu văd decât două explicaţii: ori ibovnicul matale a tras un tun mare, dar atât de mare că de poftă ochii lui Dolga salivează, ori i-a venit ăstuia al meu poftă să împărtăşească peste toată tagma. Completă cult: N-ai văzut şi la istorie? Napoleon, Hitler şi ăilalţi nasoi.
    - Şi dacă, dacă totuşi Dolga va cere ceva imens, iar Lucian nu va putea să-i satisfacă pretenţiile...
    Sică zâmbea amuzat. N-o întrerupse.
   - Ce se va întâmpla cu mine?
    - Fetiţa taichii, atunci nu te invidiez. Dar fiindcă mi-ai zâmbit cu talent, din două în două duminici, când mă duc în vizită de protocol la maică-mea stă chiar vizavi de Bellu am să-ţi depun o floricică frumoasă pe piept.

                                                            35.

                                  Casa doamnei Cecilia Vintilescu, ca şi întreaga ei persoană plus anexele soţ şi copii prezentau toate simptomele prosperităţii caracteristice de după anii '60.
    Apartament proprietate personală (cinci camere, două WC-uri, bucătărie pardosită cu marmură), mobilă de comandă refuzată la export, covoare manuale, kilometri de macrameu, expoziţie de cristaluri Stirex. Nu lipseau tot felul de obiecte cu sclipici, made in vest, nici acolo ieftine, dar cumpărate de turişti al căror bun-gust se extaziază dinaintea stridenţei îngrijit meşteşugite. De pildă, în sufragerie se aflau două aplice ciorchini de struguri verzi fosforescenţi, în salon un soi de veilleuză ca o ciupercă a cărei pălărie era alcătuită dintr-o multitudine de fire metalice, circular mobile. Pusă în priză, abajurul ciupercă începea să se învârte, alternând culorile curcubeului, tot fosforescente. Copiii o fetiţă şi un băiat se încadrau perfect în peisaj. Bine hrăniţi, conştienţi de bunăstarea părinţilor şi arborând în sensul ăsta o siguranţă tangentând suficienţa, şcoliţi peste poate: "fac engleza şi germana de la patru ani, asta mică e la şcoala de gimnastică, ştiţi, chiar Nadia Comăneci a remarcat-o, alaltăieri i-a dat 10 la pod, băiatul e la înot."
    O zbughiseră la joacă după câte un sărut mâna cântat. Maiorul se crispă. Nu era de acord cu sărut mâna indiciu sigur de politeţe mahalagească adresat unui bărbat şi mai ales de către o fetiţă.
    Privind-o pe Cecilia Vintilescu, maiorul încercă să şi-o imagineze aşa cum arăta cu ani în urmă, când o iubise Octavian Nanu. Azi era o femeie la vreo treizeci de ani, grăsunică şi picantă. Avea o mutrişoară drăgălaşă şi presimţeai din capul locului că e genul de femeie dotată cu acel ceva fără a fi vreo frumuseţedatorită căruia bărbatul îi ciuguleşte din palmă. Era vioaie, vorbăreaţă, zâmbea, ochii îi jucau în cap neliniştiţi ca două lăcuste.
    - Cu ce vă pot servi?
    Deschise barul bibliotecii şi se dădu la o parte pentru ca maiorul să poată admira oastea de sticle.
   - Mulţumesc. Nu pot lua nimic. Sufăr de ulcer.
    - Măcar un Cointreau. E original. Sau nu, ca să nu mă înjure doamna, am să vă ofer o benedictină. E absolut inofensivă.
    Maiorul detesta menta, dar îşi zise că, de vreme ce femeia ţinea să-şi consume showul, nu vedea de ce n-ar face-o fericită.
    - M-aţi sunat la birou, începu incert Cristescu.
    Cecilia surâse şi două gropiţe sexy îi înfloriră în obraji. Clipi complice:
    - Tavi, vreau să spun Nanu, v-a sugerat-o, nu-i aşa?
    - Intenţia dumneavoastră era să rămâneţi anonimă.
    - Da..., într-un fel. Ştiţi, soţul meu are o funcţie, nu ne-ar plăcea să fim amestecaţi în genul acesta de poveşti.
    - Aţi făcut-o totuşi.
    Cecilia se uită la el clipind ca o păpuşă.
    "Asta o să se creadă Scufiţa Roşie şi la cincizeci de ani. Chestia e că ţine! Da, domnule, îi stă bine! Pariez că bărbatu-său e tipul de moş Martin, fericit să danseze rock după cum îi cântă «fetiţa lui»."
    - Dumneavoastră n-aţi fi făcut-o? Pe mine nu m-a lăsat conştiinţa să tac. Vedeţi, prea i-am cunoscut bine pe amândoi. Pe Nanu şi pe Marian.
    Cristescu oftă imperceptibil. "Ăla care i-a fost logodnic e Nanu, ca la armată sau la serviciu. Derbedeul ălălalt e Marian."
    - L-aţi iubit pe Octavian Nanu?
    Ochii femeii alunecară. Începu să se joace cu medalionul de la gât.
    - Da, cred că da. Când eşti foarte tânăr, nu poţi să-ţi analizezi sentimentele.
    - El... el vă iubeşte şi azi.
    Cecilia îşi pocni palmele îngrozită. Dincolo de "număr", se simţea însă satisfacţia femeii cochete, încântată că stăpâneşte inima unui bărbat chiar dacă n-ar accepta din partea acestuia nici măcar să-i facă pantofii.
    - Bietul băiat! Nu se poate. Îmi pare rău pentru el. Aveam convingerea că şi-a refăcut viaţa.
    - E greu să-ţi refaci viaţa, după ce eşti de două ori KO. Şi în viaţa profesională şi din punct de vedere afectiv. De ce l-aţi părăsit?
    - Mă dezamăgise îngrozitor. În fond, el este vinovat de toate necazurile lui. Îl invidia pe Marian, se îngălbenea şi începea să tremure doar când îl întâlnea.
    - Sunteţi încredinţată că era vorba de invidie?
    - Dar ce altceva?! Alergie? Idiosincrazie? Vedeţi, Nanu era incapabil să primească, nu cu bucurie, dar măcar cu indiferenţă succesele altora. Am fost împreună trei ani. Ei bine, în tot acest răstimp doar de două persoane mi-a vorbit frumos, iar una dintre ele era maică-sa.
    - Poate că ceilalţi nu meritau.
    Doamna Vintilescu începu să râdă:
    - Nici dumneavoastră nu credeţi în ceea ce spuneţi. E absurd ca, într-o instituţie de sute de persoane, toţi să fie abjecţi şi ticăloşi. Iar pe Marian, insist, pur şi simplu nu-l suporta.
     - L-aţi iubit pe inginerul Dragu?
    Pusese întrebarea conştient că nu-i delicată, dar Cecilia Vintilescu nu era femeia care să se froaseze. Prea îi plăcea mult să vorbească despre ea însăşi, să se etaleze, să se demonstreze, să se glorifice: "Uite ce fel de femeie sunt eu!" Şi împrejurările, nu-i vorbă, îi erau favorabile. La serviciu adulată "ce fată delicioasă e Cici!" în familie, fără îndoială divinizată, motorul, benzina, bucuria casei. Era suficient să observi expresia de adoraţie a copiilor când se uitau la ea.
    Cecilia îşi ridică privirea din covor.
    - Singurul bărbat pe care l-am iubit vreodată, a fost, este soţul meu.
    "Înălţător, dar sună a cărticică de morală. Mă aşteptam la un răspuns mai flash."
    - Bineînţeles, adăugă iute Cecilia, l-am admirat pe Marian. Era imposibil să nu-l admiri. Nu-i lipsea nimic. Un fizic de Adonis, minte strălucită, maniere şi gentileţe de marchiz. A admira însă nu înseamnă neapărat şi a iubi.
    - Probabil. Spuneţi-mi, doamnă, credeţi că Octavian Nanu l-a ucis pe inginerul Dragu?
    Femeia rămase pentru prima oară pe gânduri. Pe faţa bucălie, un burete nevăzut ştersese orice expresie.
    - O afirmaţie în acest sens implică multă responsabilitate.
    - Vă rog să nu vă simţiţi angajată în niciun fel. Ceea ce vă solicit e o simplă opinie.
    - Posibil, şopti greu Cecilia, dar nu sigur. Un fapt rămâne categoric: Nanu e un om ranchiunos şi violent. Odată, într-o criză de gelozie, aproape că m-a strangulat. Cu el aţi vorbit?
    - Da!
    - Şi ce v-a spus?
    - Că el e asasinul inginerului Dragu.
    Cecilia căscă gura. Un molar de aur strălucea multicolor la lumina veilleuzei ciupercă. Se redresă după câteva clipe, îşi trase rochia peste genunchii rotunzi.
    - Să-l cred? insistă Cristescu.
    - Da, făcu într-un târziu Cecilia Vintilescu. Am bănuit chiar de la început.

                                                        36.

                               Doamna Dora Miloia detectă cu uşurinţă strada Vlădeni unde locuia Cristea.
    Bucureşteancă get-beget, cunoştea bine centrul. Îi plăcuseră totdeauna plimbările, iar răposatul Miloia, dermatolog, nu prea avusese dever. De altfel, fusese unul dintre puţinii medici care în perioada cabinetelor nu făcuse avere, nu izbutise să cumpere nici măcar un Wartburg metrul bunăstării româneşti din primii ani de "democraţie populară". În consecinţă, aveau timp să se plimbe, şi doamna Dora se simţea şi azi înfiorată de emoţie când îşi amintea promenadele din serile de iunie, învăluite în dantela grea a teilor înfloriţi. Se ţineau de braţ apropo, de ce astăzi perechile merg alături ca doi străini, şi cel mult tinerii se ţin pe după umeri? şi flecăreau câte în lună şi în stele.
    Când Miloia îşi închipuia că sunt singuri, în lumina ocrotitoare a felinarelor, plouaţi cu stele şi arome de primăvară, o îmbrăţişa. Şi împliniseră amândoi şaizeci de ani... Dora roşea ca o fecioară şi Miloia avea atunci dinaintea ochilor fetiţa de şaptesprezece ani, elevă la Liceul Sfânta Maria, pe care o invitase, cu glas sugrumat de timiditate, să ia un eclair împreună la Zamfirescu.
    Sună o dată timid. Se trezi în faţa unui bărbat scund, cu cozorocul şepcii tras pe o ureche şi care se uita la ea holbat.
    - Aţi greşit, spuse Mielu 46, dând să închidă.
    - Probabil, se bâlbâi Dora Miloia. Vă rog să mă iertaţi. Îl căutam pe domnul Lucian Cristea.
    - A! făcu Mielu. Păi atunci aţi nimerit la fix. Intraţi.
    Bătrâna se foi neliniştită.
    - Dumneavoastră sunteţi domnul Cristea? Ca persoană avizată, adăugă: Poate aveţi o legitimaţie, ştiţi, m-aş simţi mult mai sigură.
    Celălalt o privi căpiat. "Ce-i cu puria asta, domnule? Aşa, e cam leat cu armistiţiul, deşi nici atunci nu mai era de mult fată mare, în plus, pare căzută în cap. Auzi! Legitimaţie! De ce nu şi Wasserman-ul?"
    - Stimată doamnă, Cristea trebuie să pice din moment în moment. Eu sunt prietenul lui. Poftiţi.
    Bătrâna ar fi vrut să refuze, dar îi era ruşine. Intră şovăitoare, ţinând strâns poşeta la piept, de parcă ar fi vrut să i-o smulgă cineva.
    Îşi roti ochii prin încăpere, fără să observe nimic. Trăia o stare de exaltare şi, de emoţie, i se umeziseră ochii. Mielu o studia pe faţă, din ce în ce mai uimit. Îi inventarie ţinuta, mâinile slăbuţe pe care două inele, verigheta şi probabil diamănţelul de logodnă, jucau, vulpea şi asta contemporană cu tovarăşul Roosevelt. Nu, hotărât, persoana îl deruta, nu făcea parte din jumătatea lui de Bucureşti, habar n-avea cum s-o trateze. Îşi aminti că afară e frig şi se îndreptă spre un bufeţel.
    - Luaţi o ţuică?
   - O ţuică? Nu, nu cred, adică sunt sigură.
    - Păcat. V-aţi mai fi încălzit.
    Mielu îşi scărpină creştetul capului, căutând subiect de conversaţie. Bătrâna, deşi caraghioasă ţipa pe ea naftalina şi ceaiul de plante, îl intimida vag. Se interesă:
    - Aveţi vreo afacere cu domnul Cristea?
    Dora Miloia dădu importantă din cap, dar nu oferi amănunte. Mielu începu să fluiere un rock, trecu apoi la fereastră. Când auzi cheia în broască, răsuflă fericit:
    - A venit!
    Bătrâna schiţă o mişcare de parcă ar fi vrut să se ridice.
    Din vestibul se auzi glasul lui Cristea, care se scutura de zăpadă:
    - Vreo veste?
    Mielu răspunse laconic:
    - Da.
    Luc dădu buzna în încăpere, abia respirând.
    - A telefonat?
    Era înfrigurat nu, nu gerul de afară, sumbru şi chipeş. Şuviţele de păr negru, umezite, îi alunecau pe frunte, ochii ardeau. O văzu pe bătrână şi rămase cu mâna agăţată în nasturii scurtei de blană. Lui Mielu îi plăcu expresia lui Luc şi îşi împleti degetele pe pântece, anticipând satisfacţii grase. Explică succint:
    - Doamna vrea să-ţi vorbească.
    Bătrâna se bâlbâi:
    - Vin din Chibrit. Ştiţi, acolo locuiesc, am, am o scrisoare, poate ar fi mai corect să-i spun bilet pentru dumneavoastră.
    Îi întinse un pacheţel de plastic, pe care Cristea îl desfăcu fără să înţeleagă nimic: un sul subţire de hârtie igienică, o şuviţă de păr împletit. Citi cuvintele pictate cu dermatograf şi exclamă perplex:
    - Fantastic!
    - Exact aşa mi-am spus şi eu, declară fericită doamna Miloia.
    Mielu 46 se îndreptă în fotoliu:
     - Pot să aflu şi eu despre ce-i vorba?
    - Un mesaj de la Lelia, făcu Luc.
    Figura i se înăsprise brusc, ochii îi străluceau drăceşte. Mielu se sufocă de uimire:
    - Ei, lasă-mă!
    - Da. A priponit-o Dolga.
    Mielu înghiţi în sec. Dacă Dolga intră pe emisie, e bine să tragi pe dreapta.
    Cristea îşi înfipse mâinile în buzunar.
    - Ce vrea ăsta, domnule? Poţi să-mi explici? Ce vrea?!
    - Vrea mult, în orice caz, decretă Mielu. N-ar fi deranjat altfel gagica.
    Bătrâna povesti cum intrase în posesia mesajului, se rătăci în detalii, se prăpădi de admiraţie în faţa igeniozităţii de care dăduse dovadă Lelia.
    Cristea atinse cu degete tremurânde şuviţa împletită. Trupul îi tresări brusc, ca electrocutat.
    - Hait! făcu Mielu.
    Cunoştea reacţia. Constituia totdeauna preludiul unor hotărâri brusce, lipsite de chibzuinţă, de o cutezanţă demenţială.
    - Ştiu ce am de făcut. Se adresă bătrânei cu un glas clocotind de mânie abia stăpânită. Daţi-mi, vă rog, adresa dumneavoastră exactă.
    Doamna Miloia o recită cu conştiinciozitate, dădu informaţii de taximetrist asupra posibilităţilor de transport, oferind variante de genul îl luaţi pe 74 până la, de unde urcaţi în 319 sau dacă preferaţi tramvaiul etc.
    - Mulţumesc, doamnă, i-o reteză Luc gâfâind de nerăbdare. Am o rugăminte: dacă vreţi să ne ajutaţi într-adevăr, nu discutaţi cu nimeni, dar absolut nimeni despre această întâmplare.
    - Desigur, dumneavoastră vă pricepeţi mai bine. Dar poate că miliţia.
   - În niciun caz! Insist, nu comentaţi, nu vorbiţi.
    După plecarea bătrânei, Mielu se interesă:
    - Ce ai de gând?
    Cristea nu răspunse. În ochi avea dinamită. Mielu 46 spuse încet:
    - Ai grijă, coane. Ca să te iei de Dolga, îţi trebuie spinare blindată. Eu aş lua-o ca la ONU: tratative şi coexistenţă paşnică.
    Cristea continuă să tacă.
    Copleşită de propria ei importanţă şi încredinţată că a făcut o faptă bună, doamna Miloia se duse la cinematograf şi vizionă cu deliciu un film documentar despre realizările CAP-ului din Florești.

                                                            37.

                                  Zoe Dragu îl primi după-amiază. Trecuse aproape o săptămână de la asasinarea inginerului şi maiorul, care îndura greu, chiar după atâţia ani de meserie, contactul cu rudele apropiate ale unei victime, apelase la oficiile colonelului Odobescu pentru a intermedia întâlnirea.
    Lui Cristescu îi fu de-ajuns o singură privire pentru a constata că doamna Dragu, deşi greu încercată, avea suficient resort şi curaj care-i îngăduiau să depăşească nenorocirea. Îi admiră doliul elegant şi nu trebuia să fii un subtil, ca să-ţi dai seama că femeia aceasta avusese toată viaţa mare stil. Cristescu mai făcu o constatare neaşteptată: deşi doamna Dragu cocheta cu vârsta senilă în jur de şaptezeci de ani era imposibil să te gândeşti la ea ca la o bătrână. Chiar în spate, era convins, nimeni nu-i spunea "baba aia de la etajul cinci".
    Maiorul îi prezentă condoleanţe cu o discreţie stângace. O uşoară crispare a feţei trădă durerea Zoei care aprinse imediat o ţigară.
    - Vă mulţumesc că m-aţi primit. Voi face tot posibilul ca această întrevedere să fie cât mai scurtă.
    - Cu ce vă pot fi de folos?
    Întrebarea sunase cam direct, dar nu lipsită de politeţe.
    - Aş vrea să lămurim câteva întrebări.
    - Vă ascult.
    - Spuneţi-mi. Maiorul îşi căuta cuvinte: Asasinarea inginerului Dragu a constituit pentru dumneavoastră o surpriză totală?
    Doamna Dragu îşi privi mâna de parcă ar fi controlat toaleta unghiilor gestul revenea mereu, cu frecvenţă de tic şi respiră adânc.
    - O moarte neaşteptată constituie totdeauna o surpriză. Cu câteva zile înainte de nenorocire, am avut o discuţie cu Odobescu pe care am socotit-o aberantă.
    - Mi-a relatat-o.
    - Ştiu. După aceea, am încercat o presimţire nefericită. Simţeam acut, concret, de parcă-i auzeam paşii, că se va întâmpla ceva îngrozitor. Am pus totul pe seama convorbirii cu colonelul. Din acest punct de vedere, surpriza n-a fost chiar desăvârşită.
    - Înţeleg. Făcând abstracţie însă de episod, a existat ceva în viaţa fiului dumneavoastră care să justifice, în fine, să poată declanşa un sfârşit tragic?
    - Domnule maior, în familia noastră, dragostea nu s-a întemeiat pe confidenţe, spionaj, ochi şi urechi lipite de gaura cheii, imixtiuni nedorite. Niciunul dintre noi, îl includ aici şi pe soţul meu, n-am fost campioni ai indiscreţiei. A deschide de pildă o scrisoare care nu ne era direct adresată, chiar dacă Marian mai trăgea încă în vrăbii cu praştia, ni se părea un mahalagism care atenta dezgustător la normele elementare de conduită civilizată.
    Maiorul dădu din cap edificat. Se gândi la nevastă-sa, care-i inventaria până şi trusa de bărbierit.
    - Cunoaşteţi deci foarte puţin despre viaţa fiului dumneavoastră.
    - Cunosc atât cât ni se părea amândurora firesc să cunosc.
    - Mda. Aţi constatat, presupun, că din locuinţa victimei lipsesc o serie de obiecte, "găurile" de pe pereţi sunt evidente. Aveţi cunoştinţă despre efectuarea vreunor vânzări?
    - Nu, şi exclud ipoteza de la bun început. Marian vindea după multă chibzuinţă şi, în orice caz, nu cu toptanul. În afară de aceasta, nu era omul să lase zidurile să ţipe. De mic a avut un instinct al frumosului neobişnuit la un băiat. La doi-trei ani distingea deja culorile, la patru ani a trebuit să-i concediez guvernanta, o nemţoaică într-adevăr urâtă. De câte ori pătrundea în nursery, copilul începea să urle. Da, iertaţi-mă, consideraţi că jaful ar putea fi mobilul acestei nenorociri?
    Maiorul pocni discret din degete. Răspunse sincer:
    - Nu ştiu. Posibil, dar e la fel de posibil să constituie doar un paravan. O ultimă întrebare: ce părere aveţi despre nora dumneavoastră?
    Zoe Dragu păru dintr-o dată îngrozitor de plictisită. Lăsă să treacă un timp până se hotărî să vorbească:
    - Am să vă răspund indirect, comunicându-vă părerea mea despre Marian. Era bărbatul care nu trebuia să se însoare niciodată. Există oameni din aceştia, lipsiţi de vocaţie matrimonială; şi dacă, totuşi, se lasă prinşi într-o capcană, atunci nu-i de-ajuns să ţii casa curată şi să izbuteşti de Crăciun un cozonac acceptabil şi un curcan nu prea ţeapăn. Am ghicit sensul întrebării dumneavoastră. Sunt convinsă că nu ea l-a omorât.

                                                            38.

                                    Colonelul Ionaș îşi privi ceasul electronic, ora 10, 22 decembrie.
    - Formidabil cum trece timpul! comentă cu o nuanţă de uşoară tristeţe în glas. Bătrâneţea, dragul meu! Mi-aduc aminte de bietul taică-meu care, după şaizeci de ani, se prăpădea de spaimă în faţa calendarului: "Uite-i miercuri, mâine-i joi. Iar s-a dus săptămâna."
    - Aşa e, aprobă Cristescu mecanic. Avea dreptate.
    - Ţii minte? În liceu, chiar şi în facultate, anul se târa greu, ca un melc. Pe urmă, mai ales după treizeci de ani, nu mai zic de patruzeci, ai impresia că toate ceasornicele merg cu două sute pe oră. Oftă: Hai s-o lăsăm baltă! Panseuri de candidaţi la scleroză. Să recapitulăm deci: ai cinci suspecţi, virtuali asasini, cu cinci mobiluri diferite. Habar n-au unul de altul, dar hrănesc aceeaşi intenţie drăgălaşă de crimă. Ce-i drept, cazul e puţin comun. La ce concluzie ai ajuns?
    Maiorul se foi în fotoliu, căutând o poziţie mai comodă.
    - La niciuna. Derutant e că fiecare dintre ei, cu excepţia nevesti-sii, dar în locul ăsteia face declaraţii casetofonul, nu-şi ascunde resentimentele faţă de victimă, ba regretă că le-a luat-o altul înainte.
    - Mare număr trebuie să fi fost Dragu ăsta! Ascultă, bag de seamă că inaugurezi un nou gen de anchetă. Ai mână liberă, bineînţeles, eşti titularul dosarului, dar nu ştiu dacă te înţeleg foarte bine.
    - La ce anume vă referiţi?
    - Lucrezi singur, n-ai instituit nici un fel de supraveghere asupra "artiştilor". Ce urmăreşti?
    - În circumstanţele date, filajul personajelor e inutil. A, dacă am putea întoarce calendarul înapoi, că tot vorbeam de timp, şi să angajez o supraveghere retro, ar fi cu totul altceva. Dar acum? Că Dragu a fost ucis din răzbunare, sau din gelozie, miza e consumată, asasinul a reintrat într-o existenţă normală. N-are de ce să se agite, de ce să mai acţioneze, în consecinţă cum să se trădeze.
    - Stai o clipă! îl opri colonelul. Mi-ai pomenit doar de răzbunare şi gelozie. Excluzi, ca simplă ipoteză măcar, că jaful ar fi putut genera crima?
    Cristescu luă bricheta şi începu s-o întoarcă pe toate feţele. Avea mâini splendide şi Ionaş, cu degete scurte şi grăsulii, le admira totdeauna cu oarecare ciudă. În tinereţe visase să ajungă pianist. Îl demobilizase profesorul de muzică din liceu: "A, nu, tinere! În niciun caz pianist, chirurg sau ceasornicar. Îl privise apoi din toate părţile: Pompier cred că te-ar aranja cel mai bine." După treizeci de ani, Ionaş încă trăia perplexitatea momentului: "De ce dracu' pompier?"
    - Nu cred. Nu cred deloc, repetă Cristescu apăsând, că acesta ar fi fost mobilul.
    - De ce?
    - Autorii de spargeri în case princiare sunt în general profesionişti de clasă, şcoliţi aş zice. Nu se vâră Fane Şobolanul sau Guţă Gură Mică în afaceri cu icoane din secolul al XI-lea, desene de Lautrec, măseaua de minte a lui Soliman Magnificul sau portjartie-rul lui Napoleon. Pe lângă aşa ceva trec cu ochii închişi. Se vâră la aur străluceşte casetofon, haine de piele, bani numerar etc.
    - Corect.
    - Şi atunci e limpede. Lovitura, în caz de jaf, ar fi purtai obligatoriu o semnătură simandicoasă, iar simandicoşii lucrează curat, studiază terenul, ştiu exact care e orarul stăpânilor, ce uşă să deschidă, evită cu multă grijă crima. Vreau să spun că, operându-i casa, ar fi luat toate măsurile să nu dea peste Dragu ori nevastă-sa.
    - Şi-atunci?
    - Mai există un amănunt care mi se pare extrem de semnificativ. Uşa apartamentului n-a fost forţată. Deci, iarăşi deci, victima a deschis singură, ceea ce presupune că omuleţul care l-a lichidat făcea parte dintre familiari.
    - După teoria ta, dragul meu, nimeni nu primeşte în casă decât neamuri sau cunoscuţi.
    - Cam aşa se întâmplă, mai ales de când şmecherii au început să vâre o fotografie mică într-un etu de plastic şi se dau drept inspectorul X de la ICRAL sau 1DEB. Dragu în niciun caz nu făcea parte dintre naivi. Mai adăugaţi mentalitatea individului care se ştie bogat. Ăstora le e frică să mai plece într-un concediu, ba chiar la o petrecere prelungită. De altfel, e de-ajuns să numeri zăvoarele de la uşa lui.
    - Ce spui e logic, dar ştii că realitatea nu-i este totdeauna tovarăşă fidelă.
    - Spuneam că Dragu n-a fost un naiv. Faptul că moartea l-a surprins stând cu spatele mi se pare concludent.
    - Cum ai de gând să continui ancheta?
    Maiorul trase uşor de gulerul puloverului, îşi trecu degetele peste obrazul palid.
    - Ei, aici e aici! Încerc să reconstitui programul fiecărui suspect în ziua crimei. Iar trebuşoara asta, vă asigur, nu-i tocmai uşoară.
    Dintr-o dată începu să râdă, şi colonelul îl privi contrariat.
    - Ce-i aşa de vesel?
    - Trebuie să vă spun, da, trebuie să vă spun, că am reîntâlnit-o, tangentând cadrul asasinatului, pe vechea noastră prietenă.
    Lăsă special fraza în suspensie, urmărind reacţia colonelului. Acesta, cuprins brusc de o neagră presimţire, explodă:
    - Melania Lupu!
    Glasul bubuise ca un tun. Se holbase atât de tare, nu doar ochii, parcă toată figura, încât Cristescu îşi zise că de mult nu s-a distrat aşa de bine.
    - Nu se poate! Auzi! Am o idee! Să vorbim, dom'le, cu băieţii de la paşapoarte, să-i dea un carneţel din ăla verde, să-şi facă naibii vânt şi să iasă din zonă. Să-i mai distreze şi pe alţii!
    - E o idee, aprecie maiorul surâzând.
    Colonelul îl privi lung. Îşi miji ochii şi se aplecă peste birou:
    - Ascultă, eşti teribil de liniştit. Care-i trucul?
    - Niciunul, dar am devenit fatalist. Aşa mi-a recomandat medicul.
    - Aha! Şi care-i tratamentul?
    - Răbdare. Mai de vreme sau mai târziu, buna mea amică tot îşi va dezvălui artileria. Dacă există.
    - Aştepţi să-ţi dea un telefon, ca să te avizeze?
    - Nu ea, răspunse laconic maiorul. De ieri, o filează Azimioară.
    - Hm! O suspectezi, deci.
    - Nu, dar o cheamă Melania Lupu.
    Telefonul le întrerupse discuţia.

                                                                       39.

                                      Când burghiul soneriei străpunse liniştea întunericului, Melania Lupu crezu că visează. Se întoarse pe partea cealaltă, dar trilul insistent o făcu în cele din urmă să deschidă ochii. Mirciulică, trezit şi el din somn, îşi ridică în semn de întrebare coada, apoi o luă în galop spre bucătărie, adulmecând după micul dejun.
    În drum spre vestibul, Melania se uită la ceas. Cinci fără zece.
    "Probabil s-a inundat iar baia la Georgeşti. Din câte ştiu însă am închis toate robinetele."
    Se uită prin vizor şi, la început, nu recunoscu figura trasă a doctorului Mircescu. Căciuliţa de astrahan brumăriu era trasă mult, acoperindu-i sprâncenele şi jumătate din urechi.
    - Eu sunt, tanti Melania, Alfred!
    Bătrâna descuie, înfiorându-se de aerul rece.
    - Doamne sfinte, Alfred! Ai rămas un original. Ştii, dacă mă gândesc bine, n-am primit nicio vizită în viaţa mea la cinci dimineaţa. Dar acolo ce ai? Pleci în voiaj?
    Se uita curioasă la un sac de călătorie pe care Mircescu, după ce se dezbrăcase în antreu, îl adusese în casă.
    - Hai, stai jos. Ce s-a întâmplat? Nu pari în apele tale.
    "Dar a părut vreodată? Bietul de el, nu s-a simţit niciodată bine în propria-i piele. Destul de incomod..."
    Doctorul Mircescu îşi trecu instinctiv degetele peste obraz. Era vizibil tulburat, întreaga lui făptură, stăpânită de nervozitate, făcea impresia că vibrează.
    - Te rog să mă ierţi. Ar fi trebuit să-ţi dau măcar un telefon, dar n-am vrut să sun de la noi... Iar pe stradă n-am găsit niciunul care să funcţioneze.
    - Laura e bine?
    - Da. Doarme. Nu te superi că am îndrăznit?
    - Să lăsăm formalităţile! Eu sunt o femeie în vârstă care nu prea are ce face cu timpul ei, aşa că nimeni, niciodată, nu mă poate deranja.
    Mircescu îi sărută recunoscător mâna. Orice gentileţe, indiferent de persoana care i-o dăruia, îl emoţiona până la lacrimi.
    - Ştiam că ai să mă înţelegi.
    - Dar bineînţeles, dragul meu. Stai să-ţi dau un păhăruţ de coniac. Atât cât să te încălzeşti... Cred că am să-i ofer unul şi lui Mirciulică. Îi stimulează dispoziţia...
    - Mirciulică? făcu amuzat medicul. Mai trăieşte? Îl ştiu de o sută de ani.
    Bătrâna îl privi contrariată:
    - N-are decât şapte ani şi jumătate. Îl confunzi însă, probabil, cu Mircea cel Bătrân.
    Medicul se uită la ea visător. Rămăsese aceeaşi persoană încântătoare care-i punea funde în păr şi-l îndopa cu marţipane. Alfred, cu un apetit în genere dificil, detesta acadelele acelea colorate piersici, cireşe, mere, roşcove dintr-o pastă condensată, prea dulce. Le înghiţea însă ca să-i facă plăcere, ca să-i simtă apoi degetele răcoroase pe fruntea totdeauna prea încinsă. Desigur, fusese totdeauna puţin caraghioasă, dar îi stătea bine, naivităţile de Scufiţă Roşie emoţionau. Emana mai cu seamă o atmosferă specială, de "alt secol", cu preocupări absurde dar graţioase, cu dantele la care se pigulea un cincinal. Oamenii aveau vreme şi stresul nu se inventase încă, iar prin urechea uriaşă a gramafonului se adresau cu accente sfâşietoare rochiilor de muselină şi vestoanelor din mătase brută Adelina Patti, Melba, Batistini, Kurz.
    - La ce te gândeşti, Alfred?
    - La tine, tanti Melania.
    - O, roşi bătrâna, nu cred că merit să-mi acorzi atâta importanţă. La vârsta ta ar trebui să te preocupe persoane tinere şi fermecătoare.
    Mircescu dădu din mână cu gestul omului care a încetat de mult să se gândească la problema respectivă. Apoi, constată deodată că se simţea neaşteptat de bine, liniştit, reconfortat. Aici, în ambianţa dulce, caracteristică oricărui interior, fie şi o cameră de hotel, locuit şi dichisit de Melania, simţi cum temerile i se risipeau şi o undă de optimism îi îmbujoră cugetul.
    "Da, totul se va termina cu bine. Presimt că aşa se va întâmpla. În definitiv, am rezolvat ce a fost mai greu."
    Melania, care nu-l slăbea din priviri, constată surâzând:
    - Ai prins puţină culoare în obraji. Am susţinut totdeauna că un păhăruţ înghiţit dimineaţa pe stomacul gol e un stimulent inegalabil. Şi acum spune-mi, dragul meu, despre ce este vorba. E chiar atât de greu?
    Părea atât de neajutorat, de fragil, de vulnerabil, încât Melania se aplecă şi îi strânse mâna spontan.
    - Hai, copilul meu! Nu poate fi chiar atât de greu.
    - Greu? Nu, nu greu. Arătă cu bărbia spre sacul de voiaj: Aş vrea, adică te rog dacă poţi să-mi păstrezi o vreme câteva obiecte.
    Melania se interesă naivă:
    - Demenajaţi?
    - A, nu, nu-i vorba despre asta. Unde să ne mutăm? Dar, găsite la mine, ar putea trezi suspiciuni.
    Ochii bătrânei sclipiră.
    "Fii atentă, fetiţa mea, devine interesant. Îţi dai seama că în sacul acela nu se află două crătiţi şi o pompă de desfundat chiuveta. Şi poţi pune pariu pe un kilogram de jelcuri că pe domnul maior Cristescu l-ar interesa straşnic să audă ce are Alfred de spus..."
    Încurcându-se în cuvinte, doctorul Mircescu se aplecă brusc şi deschise fermoarul sacului. Scoase obiectele unul câte unul şi le întinse pe covor. Melania, care se aştepta oricum la ceva năzdrăvan măcar o pereche de porumbei, un crocodil sau ceva în genul ăsta, rămase cu ochii căscaţi de surpriză.
    - Le recunoşti? întrebă Alfred. Era speriat şi, în acelaşi timp, încântat de sine: "Uite de ce-am fost în stare."
    Melania dezmierdă marginile icoanei din secolul al XI-lea. Un sfânt "papistaş".
    Părea bolnav, dar nu din cauza celor nouă secole ce trecuseră peste el. Fusese de la început bolnav, chiar în tinereţile de mult mântuite. Tuberculoză, poate anemie pernicioasă.
    - Cum îl cheamă pe dumnealui?
    Alfred se miră:
    - Ce, nu-l ţii minte? E celebrul nostru Sfânt Martin.
    - Sigur că-l ţin minte, dar nu i-am ştiut niciodată numele. Nu cred însă că ar putea fi vorba de Sfântul Martin. Din câte îmi amintesc eu, acela a fost un oştean voinic care şi-a spintecat mantaua în două pentru a dărui jumătate unui sărman căruia îi clănţăneau oasele de frig. Văd şi acum poza din cartea de istoric. Întâmplarea s-a petrecut pe un pod.
    Puse icoana alături de celelalte obiecte. Le ştia pe toate, cum să nu le ştie, doar ani de zile le admirase în casa avocatului Mircescu! Uite şi Picasso-ul, una dintre marile lui achiziţii, desenul lui Lautrec, cristelniţa.
    Se interesă şoptind:
    - Cum ai reuşit să le capeţi înapoi?
    - Prin perseverenţă şi un pic de noroc.
    Se înfierbântase, şi bătrâna se gândi că era aproape frumos. Înflăcărarea îi vopsea chipul cu lumină, părea de douăzeci de ani, avea ceva din tinerii lui Rafael, făcând bineînţeles abstracţie de trup.
    - Auzi, tanti Melania! Ştii cu cât s-a vândut acum, în noiembrie, un Corot la licitaţia muzeului Privat Getty de Malibu? Cu silabisi treizeci şi trei de milioane de franci noi! Am văzut pânza în catalog Femeia cu mandolină. Aşa, nu pare cine ştie ce. Îţi dai seama ce avere am aici? Picasso are aceeaşi cotă.
    Melania îl privi, compătimitoare.
    - Şi ce-ai de gând să faci cu averea, copilul meu?
    Glasul medicului se năpusti. Răbufneau acum toate dorurile ascunse, toate umilinţele îndurate de la oameni, de la viaţă, şi despre care îşi închipuia că va putea să le înfrângă, să le uite aprin-zând havane cu bancnote de o sută de dolari.
    - Vreau să trăiesc! În sfârşit, să trăiesc!
    Melania zâmbi cu tristeţe:
    - Dragul meu, nu banii te învaţă să trăieşti. Te civilizează, sunt de acord, îţi deschid perspective neaşteptate, dar, ca să ştii să trăieşti, trebuie să te naşti cu talentul ăsta. Laura a ştiut... A ştiut şi când a sărăcit.
    - Iar eu n-am să ştiu niciodată, asta vrei să spui.
   - Dragul meu, mie nu-mi place să fiu dezagreabilă. Mi-e teamă să nu încerci încă o decepţie. Poate cea mai mare... Aveam cândva o prietenă, o femeie foarte fină. Când s-au schimbat vremurile, a fost obligată să muncească din greu. Ceva foarte ingrat, la un birou de mesagerii. Venea frântă acasă, uneori târziu, după ce se lăsa întunericul. Aşa am întâlnit-o într-o noapte geroasă de ianuarie, pe la zece. Am schimbat câteva vorbe, dar mi-am dat imediat seama că era fericită. Acasă o garsonieră modestă o aştepta o cadă fierbinte, pregătită de bărbatu-său, şi o sticlă de vin ieftin, pe care voia să-l fiarbă cu zahăr şi scorţişoară. Aveau să-l bea împreună ascultând programul de muzică de dans de la difuzor, căci radioul îl vânduseră de mult.
    Făcu o pauză şi reluă pe acelaşi ton al gândurilor ce caută mult îndărăt, peste ani:
    - Am mai avut o prietenă, Mica Duma. Ce n-avea femeia asta? Rolls, riviere de briliante, una din cele mai somptuoase case din Bucureşti, o armată de slugi. S-a sinucis la treizeci de ani. Se plictisea.
    Mircescu ridică din umeri:
    - Prefer să mă plictisesc cu bani decât fără. Oricum, sunt dator să încerc.
    - Şi cum vezi tu practic problema?
    - Voi face tot posibilul să scot marfa peste graniţă. Asta-i de la sine înţeles.
    - Cum?
    Doctorul avu o scurtă ezitare:
    - Am să mă gândesc. Există totdeauna o soluţie.
    "Poţi fi convinsă că a şi găsit-o, draga mea. Nu sunt însă la fel de convinsă că e şi convertibilă în fapt. Ingeniozitatea n-a fost partea cea mai tare a Mirceştilor."
    Se mulţumi doar să constate:
    - Ştii, lucrurile astea nu sunt deloc simple. Şi nu-i de ajuns să găseşti un singur truc. Repetiţia, sistemul trădează. Ai patru obiecte deci ai nevoie de patru găselniţe.
    - Poate mă ajuţi tu, râsc medicul. Ai totdeauna idei.
    - Aşa susţine Laura, neuitând să adauge că, totdeauna, cretine. Câtă vreme crezi că va trebui să păstrezi lucrurile la mine?
    - O lună, poate două, poate trei... Depinde de mai mulţi factori. Adăugă nesigur: Primeşti? Nu-ţi ascund că, dacă nu eşti de acord, mă pui în mare încurcătură. Totală. N-am prieteni, n-am, de fapt, n-am pe nimeni. Eşti singura persoană pe lume în care am încredere. Mai mult decât în mama.
    - Ştiu, dragul meu.
    Se ridică şi, luându-l pe Mirciulică în braţe, începu să se plimbe.
    "O ocazie nebănuită, draga mea. În niciun caz nu trebuie să-i dai cu piciorul. Aşa ceva nu se naşte la orice colţ de uliţă."
    Mircescu o urmărea concentrat. Era o realitate! Dacă bătrâna refuza depozitul, nu-i rămânea decât o singură soluţie, şi aceea riscantă. Să predea pentru o vreme sacul la un birou de bagaje. Dar cât ţi-l ţin ăia acolo, fără să intre la idei?
    Întrebarea neaşteptată a bătrânei îl pocni în moalele capului:
    - Te rog să fii sincer, Alfred! Tu l-ai omorât pe inginerul Dragu?
    Mircescu, după un moment de stupoare, îşi coborî privirea:
    - Nu.

                                                                   40.

                                     Telefonul Ancăi Dragu îl făcu să sară de pe scaun. Întrebă asigurându-se inutil, căci înţelesese perfect despre cine era vorba:
    - Bătrânul Cernat?
    - Da, răspunse stins femeia.
    - Când?
    - Azi-noapte cred.
    - Asasinat?
    - Nu. Nu ştiu. Veniţi, vă rog. Nu mai rezist.
    Peste un sfert de ceas, se afla acasă la ea. Tremura incapabilă să-şi stăpânească mişcările, şi maiorul o simţi la capătul puterilor.
    - Ştiam că-i e rău. Am intrat să-l întreb dacă n-are nevoie de ceva. Bănuiesc că a murit în timpul somnului. Duceţi-vă! Vedeţi că pe noptieră e o scrisoare, un plic.
    Da, după toate aparenţele, Anton Cernat murise în somn. Se afla întins pe spate şi, făcând abstracţie de culoarea sepulcrală, ţi-ai fi putut închipui că doarme. Cauza decesului avea s-o constate medicul legist, dar Cristescu nu se îndoia asupra "diagnosticului". Echipa operativă urma să sosească din moment în moment. El venise mai repede, neavând răbdare să aştepte "mobilizarea". Scrisoarea, rezemată de o carte, sărea în ochi. Pe plic, Cernat aşternuse un soi de "moto"
    A se deschide de către autorităţi imediat după decesul meu.
    Un grafism mărunt, frumos, caracteristic contabililor, aşternut de o mână încă sigură; în interior, un sfert de coală comercială. Doar două rânduri, data şi semnătura.
    Eu l-am ucis pe inginerul Marian Dragu.
    Nu regret nimic.
    Anton Cernat. La 22 Decembrie 198...

                                                                   41.

                                        În dimineața imediat următoare, îmbrăcați  în vindiacuri şi pantaloni albaştri i-ai fi putut lua drept orice: instalatori, electricieni, "ăia" de la gaze sau deparazitare Cristea împreună cu Mielu pătrunseră în blocul din Bulevardul Macaralei. Luc se hotărâse să acţioneze prompt şi dur. Prima mişcare: forţarea uşii apartamentului unde se afla sechestrată Lelia, fără nici un fel de avertisment. A doua mişcare: tratament lipsit de menajamente, mergând până la lichidare, administrat temnicerului. Unul sau poate mai mulţi. Trei, evident, eliberarea Leliei cu orice preţ. În faţa blocului, cu motorul în funcţiune, aştepta la volanul unei Dacii roşii Dobre cel Bun. Nu folosea niciodată pumnii doar boxul sau şişul şi se adresa victimelor folosind prenumele de reverenţă.
    Blocară liftul între etaje şi urcară pe scări.
    Într-o laşcă ponosită, Mielu 46 îşi ţinea sculele. Totdeauna ieftine, obişnuite. Abandonate în caz de forţă majoră la locul faptei, nu exista pericolul că ar putea fi identificat posesorul.
    Ajunşi în faţa apartamentului, Cristea trase adânc aer în piept, apoi rosti hotărât, fără să se întoarcă:
    - Dă-i bice!
    Într-un genunchi în faţa uşii, Mielu ridică un cap stupefiat.
    - Ai să râzi, coane, dar n-au pus foraibăr.
    - Ce?
    - E liber!
    Răsuci butonul metalic şi uşa se deschise. Intrară amândoi o dată. Străbătură din doi paşi micul vestibul şi primul lucru pe care îl zăriră, pătrunzând în încăperea aproape goală, fu o gazetă deschisă. O ţinea o mână palidă. Mai jos, două picioare în pantaloni cenuşii, o pereche de ghete negre. Un glas bine timbrat ţâşni din spatele ziarului.
    - Ai întârziat, Cristea. Te aştept de o oră!
    Luat prin surprindere, Luc se bâlbâi cu o voce răguşită:
    - Ei bine, am venit.
    Bărbatul închise jurnalul, descoperindu-şi faţa. O figură clasică de dur, osoasă, unghiulară, marcată. Doar perimetrul gurii era lipsit de riduri. Fireşte, nu râdea niciodată.
    Simţindu-i privirea, Mielu se făcu mic.
    "Ce faruri, dom'le! Laser plus nitroglicerină. Ăsta-ţi culcă o companie doar plimbând reflectorul. "
    - Unde-i Lelia?
    De furie, pe fruntea asudată o venă pulsa neliniştitor, cu zvâcniri de şopârlă.
    - Stai jos.
    - Nu primesc ordine.
    Bărbatul îl măsură fără expresie:
    - Ai să primeşti.
    Cristea îi făcu semn lui Mielu să-i aprindă o ţigară.
    - Uite, Dolga! Am navigat cândva sub acelaşi pavilion. Nu ne-am înţeles, n-am plâns unul după altul, dar ne-am despărţit bărbăteşte.
    - Cunosc istoricul.
    - Am încheiat atunci o înţelegere.
    Mielu 46 dădu brusc din cap, subliniindu-şi acordul. "Aşa e! Cristea cuvântează cinstit şi civilizat." În realitate, îi era teamă de ieşiri necontrolate. Cristea se stăpânea greu, tăbăra repede cu pumnii, iar cu Dolga, chiar la cincizeci de ani, nu-ţi măsori puterile, trăgându-te în degete. Îi întâlni o singură clipă privirea şi încremeni.
    Dolga se interesă dispreţuitor:
    - Pe maimuţoiul ăsta de ce l-ai adus?
    Cristea făcu un pas înainte.
    - Te-am întrebat ceva, Dolga. De ce n-ai respectat convenţia noastră?
    - S-ar putea să n-am chef să-ţi răspund. O fac totuşi. Sunt mai puternic decât tine.
    - Asta rămâne de văzut.
    - Nu, Cristea. N-a mai rămas nimic de văzut. Am oameni mai buni decât tine, mai mulţi bani, alte debuseuri, o minte mai cuprinzătoare.
    - Şi? Ce vrei?
    - Tot ce ai subtilizat din inventarul inginerului Dragu.
    Scoase o foaie de hârtie şi o depuse neglijent pe masa improvizată.
    - Aici e lista completă.
    Perplexitatea înfipse în obrazul lui Cristea o expresie de nătâng.
    - Ai înnebunit?
    - Nu eu. Tu, flăcăule, că mă crezi dobitoc. Cunosc toată mişcarea de la documentarea pe teren, până la infiltrarea damei în patul victimei.
    Mielu îşi simţi gura uscată. Privirea îi pendula pasăre speriată de la Dolga la Luc.
    - Ascultă-mă, Dolga, începu Cristea, cine-i mai puternic şi mai dotat dintre noi o rezolvăm altă dată. Acum însă îţi dau cu-vântul meu de onoare că nu m-am ales nici măcar cu o aţă din întreaga combinaţie.
    - Ar trebui să vorbeşti la Noapte bună, copii! Eşti extrem de convingător.
    - Insist! Îţi dau cuvântul meu de onoare.
    - Inutil. L-aţi lichidat pe ăla greşeală de amatori şi v-aţi umplut ghiozdanul. Scurt! Dă-mi marfa şi-ţi livrez dama.
    - Înţelege că nici măcar n-am apucat să acţionăm. Lelia trebuia să ne dea semnalul. Fără OK-ul ei nu puteam întreprinde nimic. Şi-acum înţeleg că aţi imobilizat-o, probabil înainte de a da ochi cu inginerul. Cu Lelia în casă n-ar mai fi răspuns niciunui apel: la uşă sau telefonic.
    Dolga se ridică:
    - Ultimul termen de predare sâmbătă dimineaţa la orele zece, aici. Dacă n-ai luat tu caimacul, l-au luat oamenii tăi şi, dacă nici ei, alţii. Nu mă interesează furnizorul, ci marfa.
    Pe neaşteptate, Cristea se repezi ţintind gâtul lui Dolga.
    - Stai liniştit. Nu vorbesc şi nu trag de două ori.
    În mână ţinea un revolver mic, obiect de lux, accesoriu frecvent al poşetelor de seară de pe alte meridiane. Mielu se lipise de zid cu atâta înverşunare, încât ai fi crezut că vrea să intre în el. Cu pumnii strânşi, palid ca varul, Cristea gâfiia:
    - Ai să mi-o plăteşti.
    - Până una alta, vezi să nu plătească domnişoara.
    - Ai să mi-o plăteşti! repetă Cristea.
    - Nu cred, dragul meu. Bancnotele mari nu-s de tine, iar mărunţiş n-am. Sunt din ăia care nu cer restul. Te-am salutat.

                                                                42.

                                    "Ce urât e când plouă iarna."
         Cenuşiul Bucureştiului, cenuşiul atât de drag  maiorului un citadin prin excelenţă, iar oraşul dacă nu e gri, nu-i oraş, ci staţiune cu fanfară militară şi bărbaţi în maiouri şi pantaloni scurţi, devenea murdar, anotimpul îşi pierdea personalitatea, oamenii păreau derutaţi. Păstrau expresia din primele ore ale dimineţii când încercând să descifreze negura cerului, se întrebau sâcâiţi: "Ce să îmbrac? Paltonul sau balonseidul? Iau umbrela?"
    - Staţi jos.
    Olga Gabrelotti căută din ochi şi se aşeză pe scaunul cel mai incomod, de lemn, cu spătar tare în formă de liră şi fără braţe.
    "Ciudat! gândi Cristescu. De obicei, clienţii preferă fotoliile. Olga, femeie a plăcerii, plină de pofte pe care temperamentul luptă să şi le satisfacă din plin şi imediat, alege un scaun ţeapăn şi incomod. Sau poate judec eu greşit, implicând obligatoriu confortul în noţiunea de hedonism. Hedonism! «Concepţie filozofică idealistă conform căreia scopul vieţii este plăcerea.» Hm, nu-s prea deştepţi nici ăştia de opintesc cincizeci de ani să scoată un dicţionar. Scopul existenţei fiecărui individ este plăcerea, şi cine o contestă e ori ipocrit, ori imbecil. Puţin îmi pasă că bucuria lui Popescu este să stea toată ziua în cârciumă, pe când Ionescu exultă studiind în bibliotecă subtilităţile sanscritei. Amândoi au o bucurie în organism."
    - Am venit.
    Olga Gabrelotti îl măsură pe sub genele frizate. Făcea parte dintre femeile care se simţeau mult mai la îndemână în prezenţa bărbaţilor, detestând în principiu reprezentantele propriului sex. Această preferinţă o făcea să împrumute instinctiv un aer seducător, oferind la fel de reflex un repertoriu complet de fiţe, deşi Costică, să zicem, nu prezenta din punctul ei de vedere nici un interes. Fără a friza vulgarul, ori a aborda un stil vădit provocator totul era chestie de nuanţe, apropouri fine ale privirii, surâs parşiv, dar de casă bună, periat de orice trivialitate partenerul se simţea brusc electrizat, iar fraierii (şi ăştia-s majoritatea) îşi închipuiau c-au făcut o cucerire fulger.
    Cristescu, obişnuit cu trucurile, zâmbea în sinea lui, apreciind ca un cunoscător doar ineditul şi temperamentul. Olga era îmbrăcată într-o haină de antilopă foarte strânsă pe corp. Cenuşiul întregii ţinute pe nuanţe savant împreunate dădeau o căldură catifelie tenului de meridională extrem de discret fardată. Un surâs trist contrasta picant cu întreaga făptură sexy, din cercei până la gleznele subţiri.
    - Am venit, repetă pe o voce groasă, mai ispititoare decât o duzină de picioare chinuite de french can-can, deoarece conştiinţa mă împiedică să procedez altfel.
    Maiorul avu o mişcare a capului greu de calificat: ceva între "ia te uită, bravo!" şi "hai să fim serioşi!" Era femeia de la care te puteai aştepta la orice şi, în consecinţă, păstra o expectativă sceptică.
    Olga îşi frânse degetele. Două lacrimi, bine strunite alunecând ar fi deranjat rimelul îi muiară ochii în lumină. Izbucni:
    - Domnule maior, eu l-am ucis pe Marian.
    Prima reacţie a lui Cristescu fu să-şi ducă mâna la ceafă, scărpinând-o inutil.
    "Măi, să fie! Trei mărturisiri spontane în mai puţin de patruzeci şi opt de ore! Nanu, picat în transă. Cernat pe patul morţii, asta la mine în birou. Uite ce va să zică un dosar fără probleme."
    - Deci conştiinţa dumneavoastră, pe care o bănuiesc foarte strictă, s-a silit la această declaraţie.
    - Da. Şi-apoi, mă călăuzesc după un principiu: a-ţi recunoaşte înfrângerea la timp, înseamnă a pierde mai puţin.
    "Unde o fi citit-o?"
    Se mulţumi să remarce surâzând:
    - Iată un aforism pe care nu vi l-as fi atribuit niciodată. Îmi închipuiam că sunteţi omul care nu abandonează o partidă până n-o secătuieşte şi de ultimul atom de şansă. Dovadă, presiunile făcute asupra inginerului Dragii când interesul acestuia pentru dumneavoastră era definitiv epuizat, iar acum crima.
    Olga nu se lăsă derutată. Răspunse cu naturaleţe:
    - Vedeţi, totul depinde de ce înţelege fiecare dintre noi prin înfrângere. Când Marian mi-a spus că nu mă mai vrea, nu mă socoteam înfrântă. Acum, da. Abia acum sunt cu adevărat învinsă.
    - De ce'?
    - Omorându-l pe el, m-am omorât pe mine. Eu, cu mâna mea, mi-am asasinat orice perspectivă de a fi fericită.
    - Apreciez piruetele de inteligenţă. Sunt spectaculoase, dar nu totdeauna şi convingătoare. Să trecem la fapte concrete. Practic, cum aţi procedat? Luaţi-o de la întâlnirea stabilită prin telefon.
    Olga clipi de câteva ori. În ochi i se aprinsese un licăr de interes:
    - Cine v-a relatat-o?
    - Nu-i niciun secret. Vecinul de apartament al victimei, care i-a auzit replicile.
    - Aha. Trebuia să-mi închipui. Nevastă-sa era doar plecată... Da, l-am sunat la unsprezece dimineaţa, cerându-i să ne întâlnim. Pretextul "Hai să ne luăm rămas-bun frumos. Aduc o sticlă de whisky, bem de despărţire şi o să ne salutăm zâmbind pe stradă." I-am promis că nu stau mult.
    "Până aici, verosimil. Oricine ar prefera să rămână în termeni buni cu o nebună în genul Olguţei..."
    - La ora unu, sunam la uşa lui. Mi-a deschis imediat. Era tandru, cald, dar simplu amical: "Nous sommes des copains."
    - Deci sâmbătă la ora 13, inginerul Dragu încă mai trăia, sublinie Cristescu, pentru care amănuntul era extrem de important. Sunteţi fermă asupra orei?
    - Absolut. Ne-am aşezat pe canapea, cu sticla de whisky între noi.
    "Ce faci, n-o deschizi?"
    "Mai am eu un rest de Ballantine's. Propun să-l isprăvim întâi pe ăla."
    "Şi-al meu e desigilat. Am gustat un deget..."
    "Ce-ţi pasă dacă lichidăm întâi licoarea mea?"
    - Marian era un tip foarte zgârcit, probabil vi s-a mai spus. A fost omul care n-ar fi "aruncat" cinci lei, fără să obţină zece, Fanfaronada şi meschinăria erau la el la fel de cutremurătoare.
    - Interesant, se miră maiorul. Atât de pătimaş îndrăgostită şi totodată, atât de lucidă.
    - Ochii şi inima nu se află totdeauna pe aceeaşi lungime de undă... Am băut trăncănind tot felul de fleacuri. Am recapitulat mici episoade amuzante, am pomenit de cunoştinţe comune. Timpul trecea, iar sticla mea rămăsese neatinsă pe masă. Începeam să fierb.
    - De ce?
    - Amestecasem alcoolul cu verde de Paris.
    - Aha!
    - Când s-a făcut vreo două, mi-a dat de înţeles că audienţa s-a terminat. A adăugat cu jumătate de glas.
    "Dacă vrei, ia-ţi sticla înapoi. În orice caz, nu mai avem timp s-o uscăm."
    - M-a lăsat în living şi el a intrat în bucătărie.
    "Faci ce vrei, dar eu am treabă."
    - Adică "pleacă odată, eu am tras obloanele!" Mi s-a făcut negru înaintea ochilor. M-am dus după el. Stătea cu spatele spre mine. Am văzut o secure de menaj.
    - Unde? o întrerupse Cristescu.
    - Cum unde? Eram în bucătărie.
    -  Am înţeles. Dar unde se afla? Rezemată de perete, de un bufet, pe masă?
    Femeia se gândi câteva clipe.
    - Nu mai ştiu... Eram prea tulburată. Fără să se uite la mine, s-a întors din nou în living. Şi-atunci.
    Îşi astupă faţa cu mâinile, retrăind grozăvia momentului.
    - Şi atunci, am izbucnit!
    - De câte ori?
    - Nici asta nu mai ştiu. Mi-amintesc doar că mi-am luat paltonul şi am băgat sticla în poşetă. Ce sens avea să moară nevinovaţi?
    Maiorul îşi împreună mâinile a rugăciune în dreptul gurii.
    - Povestea e captivantă. Straniu mi se pare altceva. Cum de nu s-au găsit amprentele dumneavoastră pe mânerul securii?
    Olga îl privi descumpănită:
    - Habar n-am! Exclamă aproape imediat: Ba da, cred că asta e! Aveam mâinile ude. Când m-am dus după Marian în bucătărie, am răsturnat o glastră cu câteva garoafe. Le-am strâns şi le-am pus în chiuvetă.
    Cristescu se lăsă pe spate.
    - Hotărât, sunteţi o persoană cu reacţii greu de urmărit. Vă mai păsa de covorul şi florile victimei cu câteva zeci de secunde înainte de a-i fredona Te Deum-ul? Pe cuvântul meu dacă vă înţeleg.
    - În momentele cheie oamenii au reacţii bizare. Nici eu nu pot să-mi explic. Probabil tot un gest mecanic.
    Maiorul clătină capul edificat.
    - În regulă, doamnă. Voi mai medita la aceste momente cheie. Sunteţi liberă.
    Mirarea căţără sprâncenele Olgăi până la rădăcina părului.

..............................................................................