Capcană pentru vise, Stephen King

............................................................................
                                         9-13

                   - În orice caz, spuse Jonesy, ultimul lucru rău care s-a întâmplat a fost un fel de uragan monstru. A lovit în 31 mai 1985. Au murit mai bine de şaizeci de oameni. Turnul de Apă a fost dărâmat. S-a rostogolit pe deal în jos până pe strada Kansas.
    Arătă spre dreapta maşinii, unde pământul dispărea în pantă în întuneric.
    - Aproape trei sferturi de milion de galoane de apă s-au scurs în jos pe dealul Upmile, apoi spre centrul oraşului, care, mai mult sau mai puţin, s-a prăbuşit. Eu eram la facultate pe atunci. Furtuna a avut loc în timpul săptămânii examenelor de sfârşit de semestru. M-a sunat tata şi mi-a povestit despre ea, dar sigur că ştiam deja - era o ştire de importanţă naţională.
    Jonesy se opri, gândindu-se, uitându-se prin biroul care acum nu mai era gol şi murdar, ci frumos mobilat (subconştientul lui adăugase atât canapeaua pe care o avea el acasă, cât şi fotoliul Eames pe care-l văzuse în catalogul Muzeului de Artă Modernă, un fotoliu minunat, dar cu mult peste posibilităţile lui financiare) şi cu adevărat plăcut... cu siguranţă mai plăcut decât lumea viscolită cu care trebuia să se confrunte uzurpatorul corpului său.
    - Şi Henry era la studii. Pete hoinărea pe Coasta de Vest, preocupat de mişcarea hippie la care aderase. Beaver frecventa un colegiu din sudul statului. A absolvit în haşiş şi jocuri video, aşa spunea el mai târziu.
    Numai Duddits fusese aici în Derry când avusese loc marea furtună... Însă Jonesy descoperi că nu voia să rostească numele lui Duddits.
    Dl Cenuşiu nu spuse nimic, dar Jonesy simţi destul de limpede neliniştea lui.
    D-lui Cenuşiu nu-i păsa decât de Turnul de Apă. Şi de modul în care-l prostise Jonesy.
    - Ascultă, D-le Cenuşiu, dacă a fost vorba de vreo prostire, atunci te-ai prostit singur. Am luat doar câteva dintre cutiile derry, doar atât, şi le-am adus aici când tu erai ocupat să-l omori pe acel sărman soldat.
    - Sărmanii de soldaţi au coborât cu aeronavele din cer şi au masacrat toţi semenii mei pe care i-au găsit.
    - Scuteşte-mă. Nici voi nu aţi venit aici ca să ne faceţi primirea în Clubul de Carte Galactic.
    - Ar fi schimbat cu ceva situaţia dacă am fi venit pentru asta?
    - Poţi să mă scuteşti şi de situaţiile astea ipotetice, spuse Jonesy. După ceea ce i-ai făcut lui Pete şi tipului din armată, mă pot lipsi de o discuţie intelectuală cu tine.
    - Facem ceea ce avem de făcut.
    - S-ar putea, dar, dacă te aştepţi să te ajut, eşti nebun.
    Câinele se uita la Jonesy cu şi mai mare nelinişte, aparent neobişnuit cu stăpâni care poartă discuţii animate cu ei înşişi.
    - Turnul de Apă s-a prăbuşit în 1985 - acum şaisprezece ani - iar tu ai furat această amintire?
    - Teoretic, da, chiar dacă nu cred că ai avea mare noroc într-o sală de judecată, având în vedere că amintirile erau ale mele încă de la început.
    - Ce altceva ai mai furat?
    - Asta e treaba mea şi grija ta.
    Se auzi o bătaie puternică şi necontrolată în uşă. Jonesy îşi aminti încă o dată de povestea Celor trei purceluşi.
    Suflă şi suflă, D-le Cenuşiu; bucură-te de plăcerea îndoielnică a furiei.
    Însă Dl Cenuşiu se părea că plecase din spatele uşii.
    - D-le Cenuşiu? strigă Jonesy. Hei, nu pleca ofuscat, te rog!
    Jonesy bănui că Dl Cenuşiu s-ar putea afla într-o altă căutare de informaţii.
    Turnul de Apă dispăruse, dar Derry încă era acolo; ergo, apa furnizată locuitorilor, trebuia să vină de undeva.
    Cunoştea Jonesy locaţia acestui „undeva"?
    Nu o ştia. Îşi amintea vag că băuse multă apă îmbuteliată în vară, la întoarcerea acasă de la facultate, dar asta era tot. În cele din urmă, apa începuse să curgă din nou la robinete, dar ce însemna asta pentru un flăcău de douăzeci şi unu de ani, a cărui grijă primordială fusese cum să ajungă sub fusta lui Mary Shratt? Apa curgea, tu o beai. Nu te-ntrebai de unde venea, atâta vreme cât nu-ţi provoca vomitări sau diaree.
    Frustrarea D-lui Cenuşiu o simţea? Sau era doar imaginaţia lui? Jonesy spera cu sinceritate să nu fie imaginaţia sa de vină.
    El îşi făcuse temele... fusese ceea ce ei patru, în vremurile bune ale tinereţilor lor ratate, ar fi numit cu siguranţă „un pişorcos împuţit.”

                                                      9.

                           Roberta  Cavell se trezi dintr-un vis neplăcut şi se uită spre dreapta, aproape aşteptându-se să vadă doar întuneric. Însă cifrele albastre, reconfortante, încă mai străluceau pe cadranul ceasului de lângă pat, aşa încât nu căzuse curentul. Acesta era un lucru destul de uimitor, având în vedere cât de tare sufla vântul.
    1:04 spuneau cifrele albastre. Roberta aprinse veioza - să se folosească de ea cât încă mai putea - şi bău nişte apă din pahar. Vântul o trezise? Visul rău? Fusese rău, sigur, ceva despre extratereştri cu raze mortale de care fugeau toţi oamenii, dar nu credea că asta era pricina.
    Apoi, vântul scăzu în intensitate şi femeia auzi ce o trezise: vocea lui Duddits de la parter. Duddits... cântând?
    Era posibil aşa ceva? Nu-şi închipuia cum, având în vedere după-amiaza şi seara îngrozitoare prin care trecuseră amândoi.
    - Iiivăă mo! repetase el cea mai mare parte a orelor dintre două şi cinci - Beaver mort!
    Duddits, de neconsolat, ajungând în cele din urmă să-şi provoace o sângerare nazală. Femeia se temea de acestea. Când începea Duddits să sângereze, uneori îi era imposibil să facă să-i oprească scurgerea fără să-l ducă la spital. De data aceasta reuşise să o oprească, punându-i dopuri de vată în nări şi strângându-l de şaua nasului, între ochi.
    Îl sunase pe doctorul Briscoe să-l întrebe dacă-i poate da lui Duddits una din tabletele lui galbene de Valium, dar doctorul Briscoe era plecat în Nasau, ne pare rău. Mai era un medic, un oarecare purtător de halat alb care nu-l văzuse niciodată pe Duddits, dar Roberta nici măcar nu se deranjase să-l sune. Îi dădu-se pur şi simplu Valium-ul, îi badijonase buzele uscate şi subţiri şi interiorul gurii cu una dintre acele comprese de glicerina cu gust de lămâie care-i plăceau lui atât de mult - îi apăreau mereu ulceraţii în interiorul gurii. Chiar şi după tratamentul chemote-rapeutic, acestea persistau. Iar tratamentul se încheiase.
    Niciunul dintre doctori - nici Briscoe, nici vreun altul - nu recunoştea asta, aşa încât drena de plastic rămăsese la locul ei, chiar dacă tratamentul se încheiase. Roberta nu va mai lăsa să-i treacă băiatul prin acel iad din nou.
    O dată ce Duddits îşi luase pastila, ea se băgase în pat cu el, îl ţinuse în braţe (având grijă la partea lui stângă, unde era ascunsă drena sub un bandaj) şi-i cântase.
    Nu-i cântase cântecul de leagăn al lui Beaver, totuşi. Nu astăzi.
    Într-un sfârşit, începuse să se liniştească şi, când crezuse că adormise, ea îi scosese cu blândeţe dopurile de vată din nări. Al doilea se înţepenise puţin şi ochii lui Duddits se deschiseseră - ce frumoasă tentă verzuie! Ochii erau adevăratul lui dar, gândea ea câteodată, nu cealaltă chestie... faptul că vedea linia şi tot ce se lega de asta.
    - Amma?
    - Da, Duddits.
    - Iiivăă'n ai?
    Asta-i provocă atâta durere! La fel şi amintirea absurdei jachete de piele a lui Beaver, care lui îi plăcuse atât de mult şi pe care o purtase până la franjurire. Dacă ar fi fost vorba de altcineva, de oricine altcineva, în afară de unul dintre cei patru prieteni din copilărie ai lui, s-ar fi îndoit de premoniţia lui Duddits. Dar, dacă Duddits spunea că Beaver era mort, atunci cu siguranţă aşa era.
    - Da, iubire, sunt sigură că-i în rai. Culcă-te, acum.
    Preţ de încă o clipă lungă, acei ochi verzi continuară să se uite într-ai ei, iar ea crezuse că va începe din nou să plângă - chiar aşa, o lacrimă, mare şi perfectă, se prelinse pe obrazul lui întuleiat. Îi era atât de greu să se bărbierească acum, uneori chiar şi aparatul Norelco îi producea mici tăieturi care sângerau ore în şir. Apoi, ochii i se închiseseră la loc şi ea ieşise din cameră pe vârful degetelor.
    După lăsarea întunericului, când îi pregătea terciul de ovăz (toate, cu excepţia celor mai uşoare mâncăruri, îl făceau să vomite, un alt semn că sfârşitul era aproape), întreg coşmarul o luă de la capăt. Înspăimântată deja de ştirile din ce în ce mai ciudate despre regiunea Jefferson, alergase iarăşi în camera lui cu inima bubuindu-i în piept.
    Duddits stătea din nou în şezut, dând din cap dintr-o parte în cealaltă, într-un gest copilăresc de negare. Sângerarea îi repornise şi, la fiecare smucitură, picături stacojii zburau în aer. Îi murdăreau faţa de pernă, fotografia autografată a lui Austin Powers („Mişto, puicuţo!" scria pe partea de jos) şi sticluţele de pe masă: apă de gură, Compazine, Percocet, multivitaminele care păreau să nu ajute la nimic, borcanul înalt cu compresele cu gust de lămâie.
    De data aceasta pretindea că murise Pete, scumpul (şi nu prea luminatul la minte) Peter Moore. Dumnezeule mare, putea fi adevărat? În parte? În întregime?
    A doua criză de suferinţă isterică nu durase la fel de mult ca prima, probabil fiindcă Duddits era deja obosit. Reuşise să oprească sângerarea din nou - norocul ei - şi-i schimbase aşternuturile, ajutându-l mai întâi să ajungă la scaunul de lângă fereastră.
    Acolo şezuse, uitându-se afară la furtuna reîmprospătată, suspinând din când în când, uneori scoţând oftaturi grele, lichide, care o făceau pe Roberta să sufere. Suferea şi numai uitându-se la el: cât era de slab, cât era de palid, cât era de chel.
    Îi dăduse căciula cu Red Sox, semnată pe cozoroc de marele Pedro Martinez (primeşti atâtea lucruri frumoase când eşti pe moarte, medita ea câteodată), spunându-şi că trebuie să-i fie rece acolo, atât de aproape de geam, dar, pentru prima dată, Duddits nu voise să şi-o pună în cap. O ţinuse doar în poală şi se uitase afară în întuneric cu ochii lui mari şi nefericiţi.
    În cele din urmă, îl dusese înapoi în pat, de unde, încă o dată, ochii lui verzi se uitară în sus spre ea cu toată strălucirea lor teribilă, muribundă.
    - Iiit'n ai, uuu?
    - Sunt sigur că este.
    Nu voise să plângă, cu disperare nu voise - l-ar fi putut porni din nou - dar simţise lacrimile umezindu-i ochii. Capul îi gemea de ele, iar interiorul nasului ei mirosea a mare de fiecare dată când inspira.
    - E Iiit uu Iiivă?
    - Da, iubire.
    - O ăd Iiivă ii Iiit-n ai?
    - Da, o să-i vezi. Sigur că da. Dar mai e mult până atunci.
    Ochii lui se închiseseră. Roberta şezuse lângă el pe pat, uitându-se în jos la mâinile ei, simţindu-se mai tristă ca niciodată, mai singură ca niciodată.
    Acum se grăbi la parter şi, da, cânta, sigur că da. Fiindcă vorbea atât de fluent limba Duddits (şi de ce nu? fusese a doua ei limbă pentru mai bine de treizeci de ani), traduse silabele rostogolinde fără să-şi pună prea mult capul la contribuţie: Scooby-Dooby-Doo, unde eşti tu? Avem nişte treabă de făcut acu'. Îţi tot spun, Scooby-Doo, ne trebuie o mână de ajutor acu'.
    Intră în camera lui, neştiind la ce să se aştepte. Cu siguranţă, nu la ce găsi acolo: fiecare lumină strălucea, iar Duddits era complet îmbrăcat pentru prima dată de la cea mai recentă (şi, foarte probabil, ultima, potrivit doctorului Briscoe) atenuare a bolii.
    Îmbrăcase pantalonii lui preferaţi de catifea cu dungi, vesta lui scurtă peste tricoul cu Grinch şi-şi pusese căciula cu Red Sox. Şedea în scaunul de lângă fereastră şi se uita afară în noapte. Acum nu se încrunta; şi nici nu lăcrima. Se uita afară în furtună cu o poftă care-i lumina privirea şi care pe ea o ducea cu gândul la zilele dinainte de apariţia bolii, care îşi anunţase venirea prin nişte simptome discrete, uşor de trecut cu vederea: cât de obosit şi de vlăguit devenea după o repriză scurtă de Frisbee în curtea din spate, cât erau de mari vânătăile căpătate fie şi de la loviturile cele mai mici şi cât de greu îi treceau. Aşa arăta când...
    Dar nu se putea gândi. Era prea tulburată să gândească.
    - Duddits! Duddie, ce...
    - Amma! U e-i uetahu eu?
    Mama! Unde-i sufertaşul meu?
    - În bucătărie, dar, Duddie, e toiul nopţii. Ninge afară! Nu te...
    Duci nicăieri, se încheia propoziţia aceea, desigur, dar cuvintele nu voiau să i se dezlipească de pe limbă. Ochii lui erau atât de sclipitori, atât de vii. Probabil că ar fi trebuit să fie bucuroasă să vadă lumina aceea atât de puternică în ochii lui, acea energie, însă, de fapt, era îngrozită.
    - Veu uetahu eu! Veu uetahu eu!
    Vreau sufertaşul meu! Vreau sufertaşul meu!
    - Nu, Duddits. Încerca să fie severă. Trebuie să te dezbraci şi să intri înapoi în pat. Asta trebuie să faci şi asta e tot ce trebuie să faci. Haide. Te voi ajuta eu.
    Dar, când se apropie, el îşi ridică braţele şi şi le împreună peste pieptul îngust, cu palma mâinii drepte apăsată peste obrazul stâng, palma celei stângi peste obrazul drept.
    Încă din fragedă copilărie, acest gest era tot ce putea el face ca să exprime încăpăţânare. De obicei, era destul, şi aşa fu şi acum. Nu voia să-l supere din nou, poate chiar să provoace o nouă sângerare. Dar nu avea de gând să-i pregătească prânzul în sufertaşul Scooby la ora unu şi cincisprezece minute dimineaţa. Absolut deloc.
    Se retrase pe o parte a patului şi se aşeză. Camera era caldă, dar ei îi era frig, chiar şi în capotul ei greu de flanel. Duddits îşi coborî încet braţele, uitându-se la ea cu băgare de seamă.
    - Poţi să te ridici dacă vrei, spuse, dar de ce? Ai avut un vis, Duddie? Un vis urât?
    Poate că avusese un vis, dar nu unul urât. Nu când arbora privirea aceea înflăcărată pe care ea acum o recunoscu destul de bine: aşa arătase destul de des în anii optzeci, în anii fericiţi de dinainte ca Henry, Pete, Beaver şi Jonesy să plece pe căi separate, sunând din ce în ce mai rar şi venind să-l vadă chiar şi mai rar, pe măsură ce se grăbeau spre vieţile lor de adulţi şi-l uitau pe cel care era sortit să rămână în urmă.
    Era privirea pe care o avea când simţurile lui speciale îi spuneau că îi veneau prietenii la joacă. Uneori plecau cu toţii în Parcul Strawford sau la Mlaştină (nu aveau voie să meargă acolo, dar mergeau, atât ea, cât şi Alfie ştiau că merg acolo, iar una din excursiile lor acolo îi aduseseră pe prima pagină a ziarului). Uneori, Alfie sau una dintre mamele sau taţii lor îi duceau la terenul de minigolf de la aeroport sau la Orăşelul Copiilor din Newport şi, în acele zile, ea îi împacheta întotdeauna lui Duddits sandvişuri, prăjituri şi un termos cu lapte în sufertaşul cu Scooby-Doo.
    Crede că vin prietenii lui. Cei la care se gândeşte trebuie să fie Henry şi Jonesy, fiindcă el spune că Pete şi cu Beav...
    Dintr-o dată, o imagine îngrozitoare îi veni în minte stând acolo pe patul lui Duddits, cu mâinile împreunate în poală. Se văzu deschizând uşa datorită unor ciocănituri care se aud la ora neînsufleţită de trei dimineaţa, nedorind s-o deschidă, dar neputându-se abţine să n-o facă. Şi, dincolo de ea, se află cei doi prieteni morţi, nu ceilalţi doi vii. Beaver şi cu Pete erau acolo, reîntorşi la copilăria pe care o trăiau în ziua în care îi întâlnise pentru prima dată, în ziua în care-l salvaseră pe Duddie din Dumnezeu ştie ce capcană blestemată şi-l aduseseră acasă în siguranţă. Ochiul minţii ei văzu că Beaver purta jacheta aceea cu multe fermoare şi Pete purta sveterul cu guler rotund de care era atât de mândru, cel pe al cărui buzunar din stânga de la piept scria NASA. Îi văzu reci şi palizi, ochii lor purtând sclipirea ştearsă, neagră ca strugurii, a cadavrelor.
    Îl văzu pe Beaver păşind înainte - nu-i adresa niciun zâmbet acum, acum n-o recunoştea; când Joe Beaver Clarendon întinde mâinile palide ca burta unui peşte, are un singur scop.
    - Am venit după Duddits, doamnă Cavell. Noi suntem morţi şi acum şi el este.
    Îşi strânse palmele şi mai tare, când un fior îi străbătu corpul. Duddits nu observă; se uita pe fereastră interesat şi anxios. Şi, foarte încet, începu din nou să cânte.
    - Ooby-OOby-Ooo, u esti u? Aem teabă e făut....

                                                     10.

                         - D-le Cenuşiu?
    Niciun răspuns.
    Jonesy stătea lângă uşa a ceea ce acum, mai mult ca sigur, era biroul lui, nu mai rămăsese nici o urmă din biroul Fraţilor Tracker, cu excepţia mizeriei de pe ferestre (ilustrata amatoricesc pornografică a fetei cu fusta ridicată fusese înlocuită de Gălbenelele lui Van Gogh), simţindu-se din ce în ce mai neliniştit. Ce căuta nenorocitul acela?
    - D-le Cenuşiu, unde eşti?
    Niciun răspuns nici de data asta, dar avea un sentiment că Dl Cenuşiu se întorcea... şi că era fericit. Bastardul ăla era fericit.
    Lui Jonesy nu-i plăcea asta deloc.
    - Ascultă, spuse Jonesy. Ţinea mâinile încă apăsate pe uşa sanctuarului său; fruntea stătea şi ea acum apăsată de ea. Am o propunere pentru tine, prietene - eşti deja pe jumătate uman; de ce nu te naturalizezi complet? Putem coexista, bănuiesc, şi-o să-ţi prezint împrejurimile. Îngheţata e bună, berea e chiar şi mai bună. Ce spui?
    Presupunea că Dl Cenuşiu se simţea tentat, aşa cum doar o creatură esenţialmente lipsită de formă se simte tentată când i se oferă o formă - o schimbare exact ca-n poveşti.
    Nu era tentat destul, totuşi.
    Se auzi rotirea starterului, mugetul motorului maşinii.
    - Unde mergem, tovarăşe? Presupunând că putem coborî de pe Dealul Turnului de Apă, desigur!
    Niciun răspuns, doar senzaţia aceea neliniştitoare că Dl Cenuşiu căutase ceva... şi că găsise.
    Jonesy se grăbi să traverseze încăperea spre geam şi se uită afară la timp să vadă farurile maşinii măturând monumentul ridicat în memoria celor pierduţi. Placa comemorativă dispăruse din nou sub zăpadă, ceea ce însemna că stătuseră pe loc o vreme destul de lungă.
    Încet, cu grijă, croindu-şi acum drum prin troienele înalte, Dodge Ram-ul porni coborârea spre poalele dealului.
    Douăzeci de minute mai târziu, se aflau din nou pe autostradă, îndreptându-se încă o dată spre sud.

                                           CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE
                                                         EROI
                                                           1.

                             Owen nu-l putu trezi pe Henry strigându-l cu voce tare, bărbatul era prea adânc cufundat într-un somn provocat de extenuare, aşa că îl strigă cu mintea. Descoperi că aceasta era tot mai uşor de făcut pe măsură ce birusul continua să se răspândească.
    Creştea acum pe trei dintre degetele mâinii sale drepte şi aproape-i astupase urechea stângă cu materia lui spongioasă, dătătoare de mâncărimi. Îşi pierduse şi vreo doi dinţi, deşi nimic nu părea să-i crească în locurile goale din gingii, cel puţin nu încă.
    Kurtz şi Freddy rămăseseră neatinşi, graţie instinctelor perfect acordate ale lui Kurtz, dar echipajele celor două elicoptere de atac participante la operaţiunea Blue Boy, al lui Owen şi al lui Joe Blakey, erau năpădite de birus. De când vorbise cu Henry în şopron, Owen auzise vocile compatrioţilor lui chemându-se reciproc printr-un spaţiu vid până atunci nebănuit. Ascundeau pentru moment infecţia, aşa cum făcea şi el; hainele grele de iarnă le erau de ajutor. Dar asta nu le va mai merge pentru multă vreme şi nu ştiau ce aveau să se facă apoi.
    În această privinţă, Owen presupunea că e norocos. El, cel puţin, avea ceva de care să-şi lege speranţele.
    Stând afară, în spatele şopronului şi dincolo de sârma electrificată, fumând o altă ţigară pe care nu şi-o dorea, Owen porni în căutarea lui Henry şi-l găsi croindu-şi drum în sus pe-o pantă abruptă, năpădită de buruieni. Deasupra lui se auzea zgomotul copiilor jucând baseball sau softball. Henry era un băiat, un adolescent, şi striga numele cuiva - Janey? Jolie? Nu conta. Visa, însă Owen avea nevoie de el în lumea reală. Îl lăsase să doarmă cât de mult putuse (aproape cu o oră mai mult decât avusese intenţia), dar, dacă aveau de gând să pună caravana asta pe roate, acum era momentul.
    - Henry, îl strigă.
    Adolescentul se uită în jur, speriat. Mai erau nişte băieţi cu el; trei - nu, erau patru: unul scruta interiorul unui soi de canal. Erau indistincţi, greu de văzut, iar lui Owen nu-i păsa de ei, oricum. Henry era cel pe care-l dorea; cel de acum, nu versiunea aceasta plină de coşuri şi speriată. Owen voia bărbatul care era acum.
    - Henry, trezeşte-te.
    - Nu, e-acolo înăuntru. Trebuie s-o scoatem afară. Trebuie...
    - Nu-mi pasă nici cât un cur de şoarece de ea, oricine-ar fi ea. Trezeşte-te.
    - Nu, eu...
    A sosit vremea, Henry, trezeşte-te. Trezeşte-te. Trezeşte

                                                    2.

                      - te, în mă-ta!
    Henry se trezi cu un suspin adânc, nesigur cine era sau unde se afla. Era o senzaţie neplăcută, dar putea fi şi mai neplăcută: nu ştia când se afla. Avea optsprezece ani sau aproape treizeci şi opt sau era undeva între aceste două vârste? Simţea miros de iarbă, auzea pocnetul unei bâte lovind mingea (o bâtă de softball; jucaseră fetele, fete în tricouri galbene) şi încă-l auzea pe Pete strigând:
    - E-aici înăuntru! Băieţi, cred că-i aici înăuntru!
    - Pete a văzut-o, a văzut linia, murmură Henry.
    Nu ştia cu precizie despre ce vorbea. Visul se disipa deja, imaginile lui vii erau înlocuite de ceva întunecat. Ceva ce trebuia să facă sau să încerce să facă. Simţea miros de fân şi, mai subtil, aroma dulce-amăruie a urinei.
    - Domnule, ne puteţi ajuta?
    Ochi mari de cerb. Marsha, aşa o chemase. Lucrurile începeau să se focalizeze.
    - Probabil că nu, îi răspunsese, după care adăugase: dar poate.
    - Trezeşte-te, Henry! E patru fără un sfert, e vremea să-ţi scoţi mâna din cur şi s-o bagi în mănuşi.
    Vocea aceea era puternică şi mai apropiată decât celelalte, le copleşea şi le alunga; era asemenea unei voci auzite la walkman când bateriile sunt proaspete şi volumul e dat la maximum. Vocea lui Owen Underhill. El era Henry Devlin. Şi, dacă aveau de gând să facă ceva, acum era momentul.
    Henry se ridică, crispându-se la durerea din picioare, din spate, din umeri, din gât. Unde muşchii nu i se înţepeniseră, birusul într-o continuă extindere îl mânca infernal. Se simţi bătrân de o sută de ani până când făcu primul pas spre fereastra murdară, apoi hotărî că se simţea mai degrabă de o sută zece.

                                                        3.

                               Owen văzu silueta bărbatului apărând în spatele geamului şi dădu din cap, uşurat.
    Henry umbla ca Matusalem într-una din zilele lui proaste, dar Owen avea ceva ce l-ar fi ajutat să rezolve problema asta, cel puţin temporar. Îl furase de la nou-nouţa infirmerie, care era atât de aglomerată, că nimeni nu-l observase intrând sau ieşind. Şi, în tot acest timp, îşi protejase partea din faţă a minţii cu cele două mantre pe care le învăţase de la Henry: Ride a cock horse to Banbury Cross şi Yes we can can, yes we can, yes we can-can, great gosh a'mighty.
    Până acum, se pare că funcţionaseră - primise câteva priviri chiorâş, dar nici o întrebare. Până şi vremea evolua spre folosul lor, furtuna continuând să răgnească neabătută.
    Îi vedea acum faţa lui Henry la fereastră, un oval estompat şi pal uitându-se de afară la el.
    Nu ştiu ce să spun, trimise Henry. Omule, abia pot umbla.
    - Te ajut eu la asta. Dă-te la o parte de lângă fereastră.
    Henry se feri fără să mai pună vreo întrebare.
    Într-un buzunar al canadienei lui, Owen avea cutiuţa de metal (usmc era ştampilat pe capacul de oţel) în care-şi ţinea el diversele acte de identificare când se afla în exerciţiul funcţiunii - cutia era un cadou din partea lui Kurtz însuşi după misiunea de la Santo Domingo de anul trecut, o ironie subtilă, în celălalt buzunar se aflau trei pietre pe care le culesese de sub propriul său elicopter, unde depunerea de zăpadă era subţire.
    Luă una dintre ele - o bucată de granit de Maine de dimensiuni respectabile - apoi făcu o pauză şi fu îngrozit când o imagine luminoasă îi umplu mintea. Mac Cavanaugh, colegul din Cârma Blue Boy care-şi pierduse două degete în misiune, şedea într-una dintre semirulotele din tabără. Alături de el se afla Frank Bellson, din Blue Boy Trei al lui Blakey, celălalt aparat de luptă care ajunsese cu bine înapoi la bază. Unul dintre ei aprinsese o lanternă cu opt baterii şi o aşezase în picioare aidoma unei lumânări electrice. Lumina ei galbenă străpungea întunericul. Acestea aveau loc chiar acum, la nici o sută cincizeci de metri de locul unde se afla Owen cu o piatră într-o mână şi cu cutia lui de oţel în cealaltă.
    Cavanaugh şi cu Bellson şedeau unul lângă celălalt pe podeaua rulotei. Amândoi purtau ceea ce păreau a fi bărbi dese şi roşii. Excrescenţe luxuriante ieşiseră de sub bandajele de desubtul cioturilor degetelor lui Cavanaugh. Ţineau armele automate de serviciu cu vârful ţevii vârât în gură.
    Privirile le erau împletite. La fel şi minţile. Bellson număra invers: Cinci... patru... trei...
    - Băieţi, nu! strigă Owen, dar nu simţi că vreunul dintre ei l-ar fi auzit; legătura lor era prea puternică, era pecetluită de forţa hotărâtoare a unor bărbaţi care ajunseseră la o concluzie imuabilă.
    Ei vor fi primii de sub comanda lui Kurtz care să facă gestul ultim în seara zilei aceleia; Owen nu credea că vor fi şi cei din urmă.
    - Owen?
    Era Henry.
    - Owen, ce se...
    Apoi se conectă la ceea ce vedea Owen şi tăcu, oripilat.
    ...doi... unu.
    Două împuşcături de armă, înfundate de tunetul vântului şi cele patru generatoare electrice marca Zimmer. Două trombe de sânge şi ţesutul cerebral apărând ca prin magie deasupra capetelor lui Cavanaugh şi al lui Bellson în lumina difuză.
    Owen şi cu Henry văzură piciorul drept al lui Bellson zbătându-se pentru ultima dată.
    Lovi lanterna la baza ei şi, pentru o clipă, văzură feţele distorsionate, năpădite de birus ale lui Cavanaugh şi Bellson. Apoi, când lanterna se rostogoli până sub patul rulotei, împrăştiind cercuri luminoase pe peretele de aluminiu, imaginea se întunecă, asemenea imaginii de la televizor când aparatul este scos din priză.
    - Cristoase, şopti Owen. Cristoase mare.
    Henry apăruse din nou dincolo de fereastră. Owen îi făcu semn să se dea în spate, apoi aruncă piatra. Distanţa era mică, însă rată, totuşi, prima încercare, piatra lovind şi ricoşând în plăcile bătute de vreme din stânga ţintei, fără să producă vreo daună. Luă a doua piatră, trase adânc şi temeinic aer în piept şi aruncă. Aceasta sparse sticla.
    - Ai o scrisoare, Henry. Vine poşta.
    Proiectă cutia de oţel prin gaura din sticlă.

                                                         4.

                              Săltă pe podeaua şopronului.
    Henry ridică cutia şi desfăcu încuietoarea. Înăuntru se aflau patru pacheţele înfăşurate în folie.
    - Ce-s astea?
    - Rachete de buzunar stenice, răspunse Owen. Cum stai cu inima?
    - Bine, din câte ştiu eu.
    - Perfect, fiindcă porcăriile alea fac cocaina să pară Valium. Sunt câte două în fiecare pacheţel. Ia trei. Păstrează-le pe celelalte.
    - N-am pic de apă.
    Owen încropi o imagine clară - partea dinspre sud a unui cal îndreptat spre nord.
    - Molfăie-le, frumosule - ţi-au mai rămas câţiva dinţi, nu-i aşa?
    Cuvintele acestea ascundeau o mânie nedisimulată pe care, la început, Henry nu o înţelese, apoi, însă, sigur că se dumiri. Dacă exista ceva ce-ar fi trebuit să înţeleagă în dimineaţa aceasta aflată la început, aceea era uşurinţa cu care-ţi puteai pierde prietenii când nici nu te aşteptai.
    Pilulele erau albe, nemarcate cu numele nici unei companii farmaceutice şi îngrozitor de amare când i se topiră în gură. Gâtul i se contractă într-un acces ca de vomă când le înghiţi.
    Efectul fu aproape instantaneu. Pe când îşi vâra cutia USMC a lui Owen în buzunarul pantalonilor, bătăile inimii lui îşi dublară frecvenţa. Pe când păşi iarăşi spre fereastră, acestea se triplaseră. Ochii îi pulsau parcă în orbite la fiecare nou zvâcnet.
    Nu era o senzaţie de disconfort, totuşi; o găsi chiar plăcută. Nici urmă de somnolenţă, iar durerile păreau să se fi volatilizat.
    - Eii! strigă el. Ar trebui să încerce şi Popey câteva conserve din porcăria asta!
    Şi râse, atât fiindcă acum i se părea foarte ciudat - arhaic, aproape - să vorbească cu voce tare, cât şi fiindcă se simţea foarte bine.
    - Păstrează liniştea, vrei?
    - Bine! BINE!
    Până şi gândurile păreau să-i fi căpătat o forţă nouă, cristalină, iar Henry nu credea că ăsta era un joc al imaginaţiei sale. Deşi luminile din spatele vechiului şopron pentru alimente erau mai puţine ca în restul taberei, erau suficient de puternice să-i permită să-l vadă pe Owen crispându-se şi ducându-şi o mână la tâmplă, de parcă i-ar fi strigat cineva în urechi.
    Scuze, trimise el.
    - Nu face nimic. Doar că eşti atât de puternic! Tre' să fii acoperit complet de porcăria aia.
    Că tot veni Vorba, nu sunt, retrimise Henry. O sclipire a visului îi reveni în minte: ei patru stând pe panta aceea înverzită. Nu, ei cinci, fiindcă şi Duddits fusese cu ei.
    - Henry - ţi-aminteşti unde am spus că mă vei găsi?
    Colţul dinspre sud al taberei. În direcţia opusă şopronului, mergând pe diagonală. Dar...
    - Niciun dar. Acolo o să mă găseşti. Dacă vrei să ieşi de-aici, ar fi bine să fii şi tu acolo. E...
    Făcu o pauză, câtă vreme îşi verifică Owen ceasul. Încă funcţiona, probabil că era mecanic, gândi Henry. ...
    - patru fără două minute. Îţi pun la dispoziţie o jumătate de oră, apoi, dacă oamenii din grajd n-au început să se mişte, voi scurtcircuita gardul.
    - S-ar putea să nu-mi ajungă o jumătate de oră, protestă Henry.
    Deşi stătea locului, uitându-se la silueta lui Owen din ninsoarea viscolită, respira luctuos, asemenea cuiva prins într-o cursă. Inima lui părea că este prinsă într-o cursă.
    Va trebui să-ţi ajungă, trimise Owen. Gardul are dispozitiv de alarmă. Vor izbucni sirenele. Vor lumina şi mai multe reflectoare. Va fi alertă generală. Îşi voi oferi cinci minute după ce rahatul va fi lovit elicele - atât cât numeri până la trei sute, adică - şi, dacă nu apari, voi pleca voios singur.
    - N-o să-l găseşti niciodată pe Jonesy fără mine.
    - Asta nu înseamnă că trebuie să rămân aici să mor alături de tine, Henry.
    Cu calm. Ca şi când i-ar fi vorbit unui copil mic:
    - Dacă nu ajungi în cinci minute la locul unde voi fi eu, oricum nu va mai exista vreo şansă pentru nici unul dintre noi. Acei doi oameni care tocmai s-au sinucis... nu sunt singurii ajunşi în halul ăsta.
    - Ştiu.
    Henry prinse o scurtă sclipire mentală a unui autobuz şcolar galben cu dep. şcolar millinocket scris pe-o latură. Uitându-se pe fereastră, se vedeau două zgâtii de cranii rânjite. Erau colegii lui Owen Underhill, îşi dădu Henry seama. Cei alături de care sosise acesta ieri dimineaţă. Oameni care erau fie pe moarte, fie deja morţi.
    - Uită de ei, răspunse Owen. Acum trebuie să ne preocupăm de subminarea autorităţii lui Kurtz. În special de grupul Imperial Valley. Dacă acesta există, ai face bine să ştii că vor executa ordinele şi că sunt bine antrenaţi. Iar antrenamentul prevalează întotdeauna asupra confuziei - acesta e scopul antrenamentului. Dacă rămâi prin preajmă, te vor prăji şi te vor rumeni. Ai cinci minute la dispoziţie de-ndată ce se declanşează alarma. Cât numeri până la trei sute.
    Cu greu îţi putea plăcea logica lui Owen, însă era de necontestat.
    - Prea bine, spuse Henry. Cinci minute.
    - Oricum, din principiu n-ar trebui să-ţi bagi nasul în aşa ceva, îi spuse Owen.
    Gândul acesta ajunse la Henry coagulat într-un filigran complex de emoţii: frustrare, vină, inevitabila spaimă - în cazul lui Owen Underhill, nu spaima de moarte, ci de ratare.
    - Dacă e adevărat ce spui tu, atunci totul depinde de noi, dacă ieşim sau nu teferi de aici. Iar tu, care probabil că rişti viaţa întregii lumi din cauza a o sută de picioare dintr-un grajd...
    - Nu aşa ar acţiona şeful tău, corect?
    Owen avu o reacţie surprinsă – fără cuvinte, în mintea lui Henry apăru doar un „!" ca-n benzile desenate. Apoi, chiar şi peste urletul şi geamătul neîncetat al vântului, îl auzi pe Owen râzând.
    - Am muşcat-o, frumosule.
    - Oricum, o să-i pun în mişcare. O să le ofer motivaţia necesară.
    - Ştiu c-o să-ncerci.
    Henry nu vedea chipul lui Owen, dar îl simţi zâmbind. Apoi, Owen începu să vorbească cu voce tare:
    - După aceea ce facem? Spune-mi din nou.
    - De ce?
    - Poate pentru că şi soldaţii au nevoie de o motivaţie, mai ales atunci când nu respectă ordinele. Şi lasă telepatia deoparte pentru moment - vreau s-o spui cu voce tare. Vreau să aud cuvintele rostite.
    Henry se uită la bărbatul care tremura de partea cealaltă a gardului şi spuse:
    - După aceea o să devenim eroi. Nu fiindcă aşa vrem noi, ci pentru că nu avem de ales.
    Afară, în ninsoare şi vânt, Owen aproba din cap. Aproba din cap şi zâmbea.
    - De ce nu? zise el. De ce mama dracului nu?
    În mintea lui, clipocind, Henry văzu imaginea unui băieţel care ţine un platou ridicat deasupra capului. Bărbatul voia ca băieţelul să lase jos platoul - acel platou care-l bântuise atât de mult de-a lungul anilor şi care va rămâne în eternitate spart.

                                                            5.

                                   Lipsit de vise încă din copilărie, lipsit deci şi de sănătate mentală, Kurtz se trezi aşa cum se trezea mereu: într-o clipă fiind nicăieri, în cealaltă fiind complet treaz şi conştient de existenţa lucrurilor înconjurătoare. Era viu, aleluia, oh, da, era încă o dată în puterea vieţii. Îşi roti capul şi se uită la ceas, dar blestemăţia aia se întrerupsese din nou, în ciuda carcasei antimagnetice, licărind 12-l2-l2, asemenea unui bâlbâit blocat la rostirea unui cuvânt. Aprinse veioza de lângă pat şi ridică ceasul de buzunar de pe noptieră. Patru-zero-opt.
    Kurtz îl aşeză la loc, îşi aruncă picioarele goale pe podea şi se ridică. Primul lucru de care deveni conştient fu vântul, care încă sufla asemenea unui câine suferind.
    Al doilea lucru fu că zarva îndepărtată de voci din mintea lui dispăruse complet. Dispăruse telepatia şi asta-l bucura pe Kurtz. Îl ofensase într-un fel esenţial, profund, aşa cum îl ofensau anumite practici sexuale. Gândul că-i putea intra cineva în minte, că putea vizita partea superioară a minţii lui... acel gând fusese îngrozitor.
    Omuleţii cenuşii meritaseră şi numai pentru asta să fie distruşi, pentru că aduseseră cu ei acest dar dezgustător. Slavă Domnului că se dovedise a fi ceva efemer.
    Se dezbrăcă de şortul gri şi rămase gol în faţa oglinzii de pe uşa dormitorului, plimbându-şi ochii de jos în sus, pornind de la picioare (unde începuseră să se vadă primele şerpuiri ale venelor vineţii) şi sfârşind cu podoaba capilară, unde părul lui încărunţit forma un tufiş dezordonat. Avea şaizeci de ani, dar nu arăta foarte rău; venele acelea sparte de pe picioare erau partea cea mai rea. Poseda şi un bagaj genital dat dracului, deşi nu se folosise niciodată de el; femeile erau, în cea mai mare parte, creaturi viclene incapabile de loialitate. Sorbeau vitalitatea unui bărbat.
    Adânc, într-un cotlon secret al inimii lui, lipsită de sănătate sufletească, unde până şi nebunia îi era franjurită, aplatizată şi total neinteresantă, Kurtz era de părere că până şi sexul era DDOPR. Chiar şi atunci când era practicat pentru procreare, rezultatul era de obicei o tumoare pe creier nu prea diferită de nevăstuicile de căcat.
    De la podoaba capilară, Kurtz îşi coborî din nou, încet, privirea, căutând şi cea mai mică pată roşietică, cea mai mică iritaţie. Nicio urmă. Se întoarse pe călcâie, se uită cât de bine putu întorcându-şi capul spre spate, şi tot nu văzu nimic. Lărgi despărţitura dintre fese, se uită atent acolo, îşi vârî degetul până la a doua falangă în anus şi nu simţi nimic altceva decât carne.
    - Sunt curat, spuse cu vocea scăzută în vreme ce-şi spăla rapid mâinile în micuţa baie a Winnebago-ului. Curat ca-n palmă.
    Îmbrăcă la loc şortul, apoi se aşeză pe covoraş ca să-şi ia ciorapii. Era curat, lăudat fie Domnul, era curat. Ce cuvânt perfect: Curat!
    Neplăcutul sentiment al telepatiei - asemenea unui corp transpirat atingându-se de alt corp transpirat - dispăruse. Nu contractase nici cea mai mică urmă de Ripley; îşi verificase până şi limba şi gingiile.
    Aşadar, ce-l trezise? De ce i se declanşaseră în minte sirenele de alarmă?
    Fiindcă telepatia nu era singura formă de percepţie extrasenzorială. Fiindcă, mult înainte ca omuleţii cenuşii să afle de existenţa unui asemenea loc cum era Pământul, uitat demult în cel mai prăfos şi cel mai rar vizitat colţ al imensei biblioteci interstelare, existase un lucru minor numit instinct, specialitatea Homo sap-ilor purtători de uniforme asemenea lui.
    - Presimţirea, spuse Kurtz. Buna şi vechea presimţire larg răspândită în America.
    Îşi îmbrăcă pantalonii. Apoi, cu pieptul gol încă, ridică aparatul de emisie-recepţie care se afla pe noptieră, lângă ceasul de buzunar (acum era patruşaisprezece; cum părea că se grăbeşte timpul, asemenea unei maşini fără frâne avântându-se în josul unui deal, spre o intersecţie aglomerată). Aparatul era o unealtă digitală specială, codată şi cică de nebruiat... Însă o privire rapidă către presupusul lui ceas digital antimagnetic îl făcu să realizeze că nici un aparat nu era „anti-" ceva.
    Apăsă butonul emisie/alarmă de două ori. Freddy Johnson răspunse imediat, părând nu foarte somnoros... oh, dar acum că sosise vremea zdrobirii, cât de tare tânjea Kurtz (care se născuse Robert Coots, nume, nume, ce-nseamnă un nume) după Underhill.
    Owen, Owen, gândi el, de ce-ai avut o scăpare chiar acum când am nevoie de tine mai mult, fiule?
    - Şefu'?
    - Imperial Valley se pune în mişcare la şase. Repet, Imperial Valley la zero-şase sute, răspunde şi confirmă.
    Trebui să audă cu urechile lui confirmarea imposibilului; la dracu', Owen n-ar fi stat pe gânduri nici în visele lui cele mai proaste. Îi oferi lui Freddy cel mult patruzeci de secunde să-şi tragă sufletul, înainte să-i spună:
    - Închide-ţi clapa, fiu de căţea.
    Tăcere şocată din partea lui Freddy.
    - Ceva fierbe. Nu ştiu ce, dar m-am trezit dintr-un somn profund în ţipătul alarmei. Acum, v-am ales pe voi, băieţi şi fete, cu un motiv anume, iar dacă încă mai vrei să respiri la vremea prânzului, ai face bine să te pui în mişcare. Spune-i lui Gallagher să intre pe poziţie. Confirmă, Freddy.
    - Confirm, şefu'. Un lucru ar trebui să ştiţi - avem trei cazuri de sinucidere, din câte informaţii deţin. S-ar putea să fie mai multe.
    Kurtz nu fu nici surprins, nici indignat. În alte împrejurări, sinuciderea n-ar fi doar un lucru comun acceptat, ci chiar nobil - gestul ultim al unui adevărat gentleman.
    - Cei din elicoptere?
    - Afirmativ.
    - Niciunul din Imperial Valley.
    - Nu, şefii', niciunul din Imperial Valley.
    - Bine. Muşamalizează, bătrâne. Avem probleme. Nu ştiu care sunt acestea, dar ştiu că sunt pe vine. Cu surle şi trâmbiţe.
    Kurtz aruncă aparatul pe masă şi continuă să se îmbrace. Voia încă o ţigară, dar le terminase pe toate.

                                                             6.

                                 Cândva,  în grajdul bătrânului Gosselin se aflase o cireadă destul de mare de vaci şi, deşi interiorul, aşa cum se prezenta acum, n-ar fi întrunit standardele USDA, clădirea era totuşi într-o stare bună.
    Soldaţii montaseră înăuntru câteva becuri de mare voltaj care aruncau o lumină sclipitoare asupra staulelor, asupra separeuri lor din camera de muls şi asupra pătulelor din pod şi de la parter. Montaseră, de asemenea, şi câteva radiatoare, iar grajdul vălurea de o căldură pulsatilă, aproape febrilă. Henry îşi trase în jos fermoarul de la haină imediat ce păşi înăuntru şi, totuşi, simţi transpiraţia ieşindu-i prin pielea de pe faţă. Bănuia că şi pilulele primite de la Owen aveau o contribuţie în direcţia aceasta - mai luase una după ce ieşise din şopron.
    Prima lui observaţie când se uită în jur fu cât de asemănător era grajdul cu numeroasele tabere de refugiaţi pe care le văzuse: ale sârbilor bosniaci din Mecedonia, ale rebelilor haitieni după debarcarea Marinei Unchiului Zăhărel în Port-au-Prince, ale exilaţilor africani care-şi părăsiseră ţările natale din cauza bolilor, foametei, războiului civil sau a unei combinaţii a acestora trei. Te obişnuiai să vezi asemenea lucruri la ştirile de la televizor, dar în acel caz, imaginile veneau întotdeauna de foarte departe; oroarea cu care se uita cineva la ele era aproape de cinism.
    Acesta însă nu era un loc în care nu intrai decât cu paşaport. Aceasta era o fermă de vaci din Noua Anglie. Oamenii înghesuiţi aici nu purtau zdrenţe şi danşichiuri murdare, ci canadiene marca Bean's, pantaloni bufanţi (perfecţi pentru cartuşele de rezervă) din Republica Bananieră, lenjerie intimă marca Fruit of the Loom. Aspectul era acelaşi, totuşi. Singura diferenţă pe care o observă era cât de nedumeriţi încă mai păreau cu toţii. Aşa ceva nu se putea întâmpla în ţara serviciului telefonic la distanţă Sprint Nickel Nights.
    Rezidenţii acestui loc acopereau în mare parte podeaua din mijloc, pe care fusese împrăştiat fân (peste care ei îşi aşezaseră jachetele). Dormeau în grămezi mici sau grupuri de familie. Mai erau câţiva în pătule şi încă trei sau patru în fiecare dintre staule. Încăperea era plină de sforăituri şi gâlgâieli, şi de gemetele celor care visau urât.
    Undeva, un copil plângea. Există şi un sistem de amplificare Muzak prin care se difuza muzică: lui Henry, acesta i se părea cel mai bizar dintre lucruri. Chiar în acest moment, sufletele damnate care moţăiau în grajdul bătrânului Gosselin ascultau Orchestra Fred Waring interpretând suav la vioară o versiune greoaie a „Unei Seri Magice".
    Anxios cum era, toate ieşeau puternic în evidenţă cu o claritate sclipitoare, exclamatoare.
    Câte jachete şi căciuli portocalii! gândi el. Măi, să fie! E Halloween-ul în iad!
    Era, desigur, şi o cantitate suficientă de materie roşie-aurie. Henry o văzu crescând în pete pe obraji, în urechi, printre degete; văzu, de asemenea, pete crescând pe bârne şi pe cablurile electrice ale numeroaselor becuri atârnând din tavan.
    Mirosul predominant era cel de fân, însă lui Henry nu-i fu greu să discearnă dedesubt mirosul alcoolului etilic amestecat cu un strop de sulf. Asemenea sforăielilor, se auzeau şi o mulţime de băşini - păreau şase sau şapte muzicieni complet netalentaţi încercând să sufle în tube şi saxofoane. În alte condiţii, ar fi fost amuzant... sau poate chiar în condiţiile acestea, pentru o persoană care nu văzuse vietatea aceea ca nevăstuica zbătându-se şi sâsâind pe patul însângerat al lui Jonesy.
    Câţi dintre ei incumbă chestiile alea? se întrebă Henry. Răspunsul nu conta, credea el, fiindcă nevăstuicile erau cât se poate de inofensive. Poate că ar reuşi să supravieţuiască fără gazdele lor în grajdul acesta, dar afară, în furtună, unde vântul sufla viscolind zăpada şi unde temperatura era sub zero grade, n-ar fi avut nicio şansă.
    Trebuia să le vorbească acestor oameni...
    Nu, nu era bine spus. Ce trebuia să facă era să-i sperie de să le sară inima din piept. Trebuia să-i facă să se mişte în ciuda căldurii de aici şi a frigului de afară. Înainte fuseseră vaci acolo; vaci erau şi acum. El trebuia să le transforme din nou în oameni - oameni speriaţi, supăraţi din cale-afară. Putea face asta, dar nu singur. Iar ceasul ticăia.
    Owen Underhill îi dăduse o jumătate de oră. Henry estima că un sfert din acest răstimp se scursese deja.
    Am nevoie de un megafon, gândi el. Ăsta-i primul pas.
    Se uită în jur, ochi un bărbat corpolent şi chelios care dormea pe o rână la stânga uşii care dădea în camera de muls şi se îndreptă într-acolo să-l vadă mai bine.
    Credea că e unul dintre cei pe care-i dăduse afară din şopron, dar nu era sigur. Când era vorba de vânători, bărbaţii corpolenţi şi chelioşi erau ca gaura din covrig.
    Însă era chiar Charles, iar birusul reîmpodobea ceea ce bunul Charles fără-ndoială că numea „magnetul lui de atras puicuţe".
    Cine are nevoie de tratamentul antichelire Rogaine când ai o astfel de alternativă? gândi Henry, apoi rânji.
    Charles era numai bun pentru ce avea el în gând; chiar mai mult, Marsha dormea în apropiere, ţinându-l pe Darren de mână, domnul Joint-Uriaş-din-Newton. Birusul cobora acum pe obrazul fin al Marshei. Soţul ei era încă neatins, dar cumnatul lui - Bill, aşa-l chema? - era plin ochi cu birus.
    Cel-mai-arătos, gândi Henry.
    Îngenunche lângă Bill, îi luă mâna presărată cu birus şi pătrunse cu vocea în jungla încârligată a viselor lui rele.
    - Trezeşte-te, Bill. Fuguţa-sus. Trebuie să ieşim de aici. Şi, dacă mă ajuţi, putem face asta. Trezeşte-te, Bill. Trezeşte-te şi fii erou.

                                                           7.

                             Se întâmplă cu o viteză uluitoare.
    Henry simțea mintea lui Bill ridicându-se spre a sa, scăpată din braţele coşmarurilor care o încorsetaseră, întinzându-se spre Henry aşa cum s-ar întinde un om pe cale de înec spre salvamarul care a venit înot să-l salveze. Minţile lor se îmbinară asemenea tampoanelor a două vagoane.
    - Nu vorbi, nu încerca să vorbeşti, îi spuse Henry. Ascultă, doar. Avem nevoie de Marsha şi de Charles. Noi patru ar trebui să fim îndeajuns.
    - Ce...
    Nu avem timp, Bill. Să mergem.
    Bill scutură mâna cumnatei sale. Ochii Marshei se deschiseră pe dată, de parcă numai asta ar fi aşteptat, iar Henry simţi toate indicatoarele din mintea sa mai adăugând o cifră numărătoarei. Femeia nu adăpostea la fel de multe excrescenţe ca şi Bill, însă, poate, avea un talent nativ mai mare. Luă mâna lui Charles fără a pune vreo întrebare.
    Henry bănuia că femeia deja intuise ce se petrecea şi ce trebuia făcut. Din fericire, intuise şi nevoia de-a se grăbi. Oamenii armatei aveau de gând să-i omoare pe cei de aici, după care voiau să-i arunce la lada de gunoi.
    Charles se ridică rapid în şezut; ochii larg deschişi îi ieşeau din orbitele adipoase.
    Se ridică în picioare de parcă l-ar fi îmbrâncit cineva. Toţi patru stăteau acum în picioare, ţinându-se de mâini asemenea participanţilor la o şedinţă de spiritism... ceea ce, reflectă Henry, nu era foarte departe de natura situaţiei prezente.
    Daţi-mi mie puterile voastre, le spuse, iar ei i le dădură. Avea impresia că ţine o baghetă magică în mână.
    - Ascultaţi-mă, strigă el.
    Capetele se ridicară; unii se treziră din somnuri profunde ca şi când ar fi fost electrocutaţi.
    - Ascultaţi-mă şi daţi-mi putere... Împuterniciţi-mă! Mă înţelegeţi? Împuterniciţi-mă! E singura voastră şansă, aşa că ÎMPUTERNICIŢI-MĂ!
    Făcură ce le ceru la fel de instinctual ca o persoană fluierând o melodie sau ţinând ritmul cu bătăi din picior. Dacă le-ar fi lăsat timp să se gândească la cererea lui, le-ar fi fost probabil mai greu să răspundă, poate chiar imposibil, dar nu le lăsă. Cei mai mulţi dintre ei dormiseră, iar el îi surprinsese pe cei infectaţi, pe telepatici, pe cei cu minţile larg deschise.
    Deschizându-se şi el din instinct, Henry le trimise o serie de imagini: soldaţi cu măşti pe faţă împresurând grajdul, unii purtând arme, alţii purtând în spate recipiente conectate la furtunuri lungi. Transformă chipurile soldaţilor în caricaturi inspirând cruzime, cum apar pe prima pagină a ziarelor. La o comandă amplificată prin portavoce, din furtunuri ieşiră jerbe de foc lichid: napalm. Pereţii şi acoperişul grajdului luară de-ndată foc.
    Henry mută imaginea înăuntrul grajdului, trimiţând secvenţe cu oameni ţipând şi agitându-se. Foc lichid picură prin găurile acoperişului cuprins de flăcări şi aprinse fânul din pătule. Iată aici un bărbat cu părul în flăcări; iată colo o femeie cu o canadiană arzândă încă împodobită cu biletele de telescaun de la Sugarloaf şi Ragged Mountain.
    Se uitau acum cu toţii la Henry - la Henry şi la prietenii lui cu care se ţinea de mână. Doar telepaticii recepţionau imaginile, însă poate mai bine de şaizeci la sută dintre cei din grajd erau infectaţi şi chiar şi cei sănătoşi fură cuprinşi de starea de panică; valul mare ia toate bărcile în spinare.
    Strângând tare mâna lui Bill cu una din mâinile sale şi pe a Marshei cu cealaltă, Henry schimbă imaginile la cadrul exterior din nou. Foc; soldaţi dispuşi în cerc în jurul grajdului; o voce amplificată strigând soldaţilor să se asigure că nimeni nu scapă cu viaţă.
    Deţinuţii stăteau acum în picioare, vociferând din ce în ce mai tare cu glasuri speriate (mai puţin telepaticii puternici; ei doar se uitau fix la el, cu ochii lor spectrali încastraţi în feţele lor năpădite de birus). El le arătă grajdul arzând asemenea unei torţe în noaptea stăpânită de ninsoare, vântul transformând infernul acesta într-o explozie, într-o furtună de foc, iar furtunurile scuipătoare de napalm continuau să curgă, şi vocea amplificată continua să îndemne:
    - AŢI AUZIT BINE, OAMENI BUNI, ARDEŢI-I PE TOŢI, NU LĂSAŢI NICI UNUL SĂ SCAPE CU VIAŢĂ, EI SUNT CANCERUL, IAR NOI SUNTEM LEACUL!
    Imaginaţia scoase acum toată seva la suprafaţă, hrănindu-se din sine însuşi cu un fel de frenezie. Henry trimise imagini ale puţinilor oameni care reuşiseră să găsească o ieşire sau care se strecuraseră afară pe ferestre. Mulţi dintre aceştia erau cuprinşi de flăcări. Unul era o femeie cu un copil strâns la piept. Soldaţii îi mitraliară pe toţi, mai puţin pe femeie şi pe copil, care fură transformaţi în torţe de napalm în vreme ce alergau.
    - Nu! strigară mai multe femei la unison, iar Henry realiză cu un soi de mirare bolnăvicioasă că toţi, chiar şi cei care nu aveau copii, îşi văzuseră propriile chipuri în locul celui al femeii arzânde.
    Erau în picioare acum, se înghesuiau unii în ceilalţi aidoma vitelor în timpul unei furtuni cu fulgere. Trebuia să-i pună în mişcare înainte ca ei să aibă timp să reconsidere situaţia, poate chiar să se răzgândească.
    Adunând forţa minţilor unite cu a sa, Henry le trimise o imagine a magazinului.
    - ACOLO! strigă spre ei. E SINGURA VOASTRĂ ŞANSĂ! PRIN MAGAZIN, DACĂ PUTEŢI; DĂRÂMAŢI GARDUL, DACĂ-I ÎNCUIATĂ UŞA! NU VĂ OPRIŢI, NU EZITAŢI! AJUNGEŢI ÎN PĂDURE! ASCUNDETI-VĂ ÎN PĂDURE! AU DE GÂND SĂ ARDĂ LOCUL ĂSTA, GRAJDUL ŞI PE TOŢI CEI DINĂUNTRU, IAR PĂDUREA E SINGURA VOASTRĂ SCĂPARE! ACUM, ACUM!
    Adânc în străfundurile imaginaţiei sale, plutind pe aripile pilulelor primite de la Owen şi trimiţând cu toată puterea lui - imagini ale probabilei siguranţe de acolo, ale morţii sigure de aici, imagini la fel de simple ca şi cele din cărţile de colorat ale copiilor - era doar vag conştient că începuse să repete cu voce tare:
    - Acum, acum, acum.
    Marsha Chiles îi urmă exemplul, la fel făcu apoi şi cumnatul ei, apoi Charles, apoi bărbatul cu magnetul-de-atras-puicuţe suprapopulat de birus.
    - Acum! Acum! Acum!
    Deşi era imun la birus şi, în consecinţă, deloc mai telepat decât orice animal normal, Darren nu era imun la tensiunea crescândă şi se alătură şi el corului.
    - Acum! Acum! Acum!
    Sări de la o persoană la alta şi de la un grup la altul, o infecţie cu transfer pe bază de panică mai contagioasă ca birusul:
    - Acum! Acum! Acum!
    Grajdul tremura de voci. Pumnii se ridicau la unison, ca la un concert rock.
    - ACUM! ACUM! ACUM!
    Henry le permise să preia scandarea şi s-o amplifice, ridicând şi el pumnul fără să-şi dea seama, proiectându-şi dureros braţul în aer atâta cât îi permitea lungimea lui, chiar în vreme ce-şi reamintea să nu se lase prins în ciclonul de minţi căruia-i dăduse naştere: când ei se vor duce înspre nord, el va merge înspre sud. Aştepta să se ajungă la un punct de la care întoarcerea să fie imposibilă - punctul aprinderii, al combustiei spontane.
    Acesta sosi.
    - Acum, şopti el.
    Adună mintea Marshei, a lui Bill, a lui Charlie... şi apoi şi cele ale oamenilor care erau aproape şi care se agăţaseră de-a lui într-un mod aparte. Le alipi, le comprimă, apoi proiectă acel unic cuvânt asemenea unui glonţ de argint asupra minţilor celor trei sute şaptesprezece oameni din grajdul bătrânului Gosselin:
    - ACUM.
    Fu un moment de tăcere absolută înainte ca uşa infernului să se deschidă larg.

                                                        8.

                                Chiar înainte de amurg, două duzini de pichete (erau mai degrabă nişte toalete ambulante, cu pisoarele şi bideurile smulse) cu câte două santinele în fiecare fuseseră montate la anumite intervale de-a lungul gardului împrejmuitor. Pichetele acestea erau dotate cu radiatoare, care împrăştiau o lumină letargică în spaţiul îngust; din această cauză, gărzile nu aveau nici o intenţie să iasă afară. Din când în când, unul dintre ei deschidea uşa ca să lase să intre o pală de aer proaspăt aducător de zăpadă, dar mai departe de atât nu mergeau gărzile întru expunerea lor la lumea de afară. Cei mai mulţi dintre ei erau soldaţi antrenaţi pentru menţinerea păcii, fără capacitatea viscerală de-a pricepe cât de mare era miza acestui joc, aşa încât nu făceau decât să-şi împărtăşească poveşti despre sex, maşini, goluri, sex, familiile lor, viitorul lor, sex, experienţe legate de băutură, şi droguri, şi sex.
    Nu-l observaseră pe Owen Underhill venind în două rânduri la şopron (ar fi fost perfect vizibil atât de la Pichetul 9, cât şi de la Pichetul 10) şi erau ultimii care ştiau că se punea la cale o revoltă de proporţii maxime.
    Şapte alţi soldaţi, băieţi care stătuseră pe lângă Kurtz o vreme mai îndelungată şi care, aşadar, aveau pielea puţin mai tăbăcită, se aflau în spatele magazinului, lângă soba cu lemne, jucând cărţi în acelaşi birou unde Owen îi pusese lui Kurtz să asculte casetele cu ne nous blessez pas în urmă cu aproximativ două secole. Şase dintre jucătorii de cărţi erau santinele. Al şaptelea era colegul lui Stancă Brodsky, Gene Cambry. Cambry nu reuşise să adoarmă. Motivul era ascuns sub o brăţară confecţionată din pânză elastică. Nu ştia, oricum, cât timp îi va mai fi de folos brăţara, fiindcă materia roşietică de sub ea se extindea. Dacă nu avea grijă, cineva ar putea-o vedea... după care, în loc să joace cărţi în birou, s-ar putea vedea în grajd alături de toţi acei John Q.
    Oare ar fi măcar singurul? Ray Parsons avea o bucată mare de vată într-o ureche.
    El spunea că e din cauza unei otalgii, dar cum să fii sigur? Ted Trezewski avea un bandaj pe unul din braţele lui cărnoase şi pretindea că se zgâriase când întindea sârma ghimpată cu mult mai devreme în acea zi. Poate că era adevărat. George Udall, superiorul direct al lui Stancă în vremuri mai normale, purta o căciulă împletită pe capul lui chel; blestemăţia aceea îl făcea să arate ca un rapper alb în vârstă. Poate că nu era nimic altceva sub ea decât pielea scalpului, însă era prea cald aici înăuntru pentru a purta căciulă, nu-i aşa? Mai ales una împletită.
    - Dă cu banul, spuse Howie Everett.
    - Anunţă, spuse Danny O'Brian.
    Parsons anunţă; la fel şi Udall. Cambry de-abia auzi. În mintea lui se ivi o imagine a unei femei strângând la piept un copil. În vreme ce se împleticea să traverseze padocul înzăpezit, un soldat o transformă într-o torţă de napalm. Cambry se crispa, îngrozit, spunându-şi că imaginea aceasta îi fusese servită de propria sa conştiinţă vinovată.
    - Gene? întrebă Al Coleman. Ai de gând să anunţi sau...
    - Ce-i aia? întrebă Howie încruntat.
    - Ce-i ce? spuse Ted Trezewski.
    - Dacă asculţi cu atenţie, o s-auzi, replică Howie.
    Leah tâmpit:
    Cambry auzi în gând această încheiere nerostită. O dată ce le fusese supusă atenţiei, zarva de voci căpătă consistenţă, înălţându-se pe deasupra vântului, căpătând cu rapiditate putere şi stăruinţă.
    - Acum! Acum! Acum! Acum! ACUM!
    Venea dinspre grajd, chiar din spatele lor.
    - Ce drăcovenie împieliţată-i asta? întrebă Udall pe un ton meditativ, clipind deasupra mesei pliante pe care se afla amalgamul de cărţi de jos, scrumiere, jetoane şi bani. Gene Cambry înţelese pe dată că, la urma urmei, nu se afla nimic altceva decât piele sub căciula aceea de lână. Udall fusese pus la conducerea acestui mic grup, dar nu avea nicio idee cu privire la ce se întâmpla. Nu vedea pumnii ridicaţi în aer, nu auzea puternica voce-a-gândului care dădea tonul acestei psalmodieri.
    Cambry observă panică pe chipurile lui Parsons, Everett şi Coleman. Şi ei vedeau lucrurile acelea. Pe când cei neinfectaţi păreau doar nedumeriţi, pe ei îi năpădi înţelegerea.
    - Nenorociţii-o să scape, spuse Cambry.
    - Nu fi prost, Gene, spuse George Udall. Nu ştiu ce-i aşteaptă. Pe lângă asta, sunt civili. Scapă doar de puţin stre...
    Cambry nu mai auzi restul din cauza unui singur cuvânt - ACUM - care-i fulgeră prin creier asemenea unui ferăstrău electric. Ray Parsons şi Al Coleman se crispară.
    Howie Everett strigă de durere, ducându-şi mâinile la tâmple, genunchii lovindu-i-se dededesubtul mesei şi împrăştiind peste tot jetoane şi cărţi de jos. O bancnotă de un dolar ateriză pe plita sobei încinse şi luă foc.
    - Oh, fute-o buhă, uite ce-ai fă..., începu Ted.
    - Vin, spuse Cambry. Vin după noi.
    Parsons, Everett şi Coleman plonjară după carabinele M-4 sprijinite de cuierul bătrânului Gosselin. Ceilalţi se uitară la ei surprinşi, încă rămaşi cu trei paşi în spate... apoi, când deţinuţii loviră uşile grajdului, se auzi o bubuitură prelungă. Uşile acelea fuseseră închise din exterior cu lacăte mari de fier din dotarea armatei. Acestea rezistară, dar lemnul îmbătrânit cedă, despicându-se şi împroşcând aşchii.
    Prizonierii ieşiră în şuvoi prin spărtură, strigând
    - Acum! Acum! în suflarea înzăpezită a vântului şi călcând câţiva dintre semenii lor în picioare.
    Şi Cambry sări de pe scaun, luă una dintre armele cu foc automat, după care aceasta îi fu smulsă din mâini.
    - Asta-i a mea, nenorocitule, mârâi Ted Trezewski.
    Erau mai puţin de optsprezece metri între uşile spulberate ale grajdului şi spatele magazinului. Ceata de oameni goni de-a lungul acestei distanţe, strigând:
    - ACUM! ACUM! ACUM!
    Masa de pocher se răsturnă cu un bufnet, împrăştiind mizerii peste tot. Alarma externă se declanşă când primii deţinuţi se loviră de gardul cu două rânduri de sârmă şi fie se prăjiră, fie se agăţară asemenea peştilor în ghimpii supradimensionaţi. Câteva clipe mai târziu, ţipătului pulsatil al alarmei i se alătură o sirenă sincopată, alarma Cartierului General căreia i se spunea uneori Situaţia Triplu Şase, sfârşitul lumii. Din toaletele ambulante de plastic servind drept pichete, feţe surprinse şi speriate se uitau uluite pe furiş afară.
    - Grajdul! strigă cineva. Concentraţi-vă asupra grajdului! E-o evadare!
    Santinelele tropotiră în zăpadă, mulţi dintre ei desculţi, mişcându-se de-a lungul părţii exterioare a gardului, neştiind că fusese scurtcircuitat de greutatea a mai mult de optzeci de vânători kamikaze, cu toţii strigând „ACUM" din toţi rărunchii, chiar şi când începură să tremure, şi să se prăjească, şi să moară.
    Nimeni nu observă bărbatul singur - înalt, costeliv, purtând o pereche demodată de ochelari cu rame de corn - care porni din spatele grajdului şi merse în diagonală prin nămeţii din padoc.
    Deşi Henry nu putea nici vedea, nici simţi pe cineva acordându-i atenţie, începu să fugă. Se simţea îngrozitor de expus în luminile strălucitoare, iar cacofonia sirenei şi a alarmei externe îl făcea să se simtă panicat şi pe jumătate nerod... se simţea aşa cum îl făcuse să se simtă plânsetul lui Duddits, în acea zi, în spatele depozitului Fraţilor Tracker.
    Se ruga lui Dumnezeu să-l aştepte Underhill. Nu-şi dădea seama unde se afla, zăpada era prea mare ca să poată vedea până în capătul celălalt al padocului, dar va ajunge în curând acolo şi arunci va afla.

                                                                  9.

                                   Kurtz era îmbrăcat aproape complet, cu excepţia unui bocanc, când se declanşă alarma şi când luminile de urgenţă se aprinseră, inundând această bucată de pământ uitată de Dumnezeu cu şi mai multă strălucire. Nu fu surprins, nici consternat, simţi doar un amestec de uşurare şi întristare. Uşurare pentru că, orice ar fi fost ceea ce-i rosese nervii, scosese acum capul la iveală. Întristare fiindcă blestemata asta de mizerie nu mai aşteptase vreo două ore. Încă două ore şi şi-ar fi reglat conturile în toată afacerea asta.
    Deschise brutal uşa Winnebago-ului cu mâna dreaptă, încă ţinând celălalt bocanc cu stânga. Un răget sălbatic se auzea dinspre grajd, genul de strigăt războinic la care inima lui vibra în pofida tuturor lucrurilor. Suflarea puternică a vântului scăzu puţin, dar nu destul; era o conspiraţie generală, se părea. De undeva din rândurile bine hrănite, timorate, repetându-şi nu-se-poate-întâmpla-aici ale civililor, se ridicase un Spartacus - cine s-ar fi putut gândi la aşa ceva?
    Blestemata de telepatie-i de vină, gândi el. Instinctele lui, întotdeauna excelente, îi spuneau că aceasta era o problemă serioasă, că asista la o răsturnare de situaţie la scară cu adevărat mare, dar el, cu toate acestea, zâmbea.
    Blestemata de telepatie trebuie să fie de vină. Au adulmecat ce se va întâmpla... şi cineva s-a hotărât să facă ceva în privinţa asta.
    Chiar sub ochii lui, o ceată pestriţă de oameni, cei mai mulţi îmbrăcaţi în canadiene şi purtând căciuli portocalii, ieşi anevoie prin porţile diforme şi sfărmate ale grajdului. Unul căzu într-o scândură ruptă şi fu străpuns asemenea unui vampir. Unii se împiedicară, căzură în zăpadă şi fură călcaţi în picioare. Toate becurile erau acum aprinse. Kurtz se simţea aidoma unuia care şade în primul rând la un meci de box.
    Vedea absolut tot.
    Pâlcuri de evadaţi, cincizeci sau şaizeci în fiecare dintre ele, se desprinseră ordonate din ceată, asemenea unor grupe de soldaţi la instructaj, şi se năpustiră în gard pe ambele părţi ale magazinaşului acela infect. Fie nu ştiau că trecea o cantitate mortală de electricitate prin fire, fie nu le păsa. Ceilalţi, corpul principal al cetei, se năpustiră direct asupra părţii din spate a magazinului. Acela era locul cel mai vulnerabil din perimetru, dar asta nu conta. Kurtz credea că revolta va reuşi.
    În niciunul din planurile lui de siguranţă nici măcar nu luase în calcul un asemenea scenariu: două sau trei sute de luptători supraponderali de noiembrie pornind un atac banzai gen n-ai-curaj-nu-câştigi. Nu se aşteptase niciodată ca ei să facă altceva decât să stea cuminţi locului, cerând o judecată dreaptă până în clipa în care aveau să fie puşi pe grătar.
    - Nu-i rău, băieţii mei, spuse Kurtz.
    Mirosi altceva începând să ardă – probabil blestemata lui de carieră – dar sfârşitul oricum se apropia, iar el îşi alesese o operaţiune dată dracului cu care să-şi facă ieşirea din scenă, nu-i aşa? Din câte ştia Kurtz, omuleţii cenuşii din spaţiul extraterestru erau de o importanţă strict secundară. Dacă el ar fi hotărât importanţa evenimentelor, titlurile din capul paginilor ar fi spus:
    surpriză! americanii noii ere dau dovadă de puţin curaj!
    Remarcabil. Aproape că era păcat să-i dobori la pământ.
    Sirena Cartierului General îşi înălţa şi-şi cobora glasul în noaptea albită de zăpadă. Primul val de oameni lovi peretele din spate al magazinului. Kurtz aproape că văzu întreaga construcţie tremurând.
    - Blestemata asta de telepatie, spuse Kurtz, rânjind.
    Îi vedea pe oamenii lui reacţionând, în primul val fiind cei de la pichete, alţii venind dinspre parcul auto, dinspre administraţie şi dinspre semirulotele care serveau drept cazărmi. Apoi, zâmbetul de pe buzele lui Kurtz începu să se şteargă, fiind înlocuit de o expresie de nedumerire.
    - Împuşcaţi-i, spuse. De ce nu-i împuşcaţi?
    Unii îi împuşcau, dar nu destui - nici pe departe destui. Lui Kurtz i se păru că simte mirosul panicii. Oamenii lui nu trăgeau fiindcă făceau pe ei de frică. Sau fiindcă ştiau că urmau ei la malaxor.
    - Blestemata asta de telepatie, repetă el şi, dintr-o dată, un foc de armă automată se declanşă în magazin.
    Ferestrele biroului unde el şi cu Owen Underhill ţinuseră prima consfătuire se aprinseră într-o clipocire repetată de lumini strălucitoare.
    Două dintre ele fură sparte. Un bărbat încercă să iasă pe una dintre acestea şi Kurtz avu timp să-l recunoască pe George Udall înainte ca George să fie prins de picior şi tras înapoi înăuntru.
    Oamenii din birou se luptau cel puţin, acesta însă era un lucru elementar; acolo înăuntru se ducea o luptă pentru propriile vieţi. Puştanii care veniseră în fugă în cea mai mare parte încă mai fugeau. Kurtz se gândi să lase bocancul din mână şi să-şi ia pistolul de nouă milimetri. Să împuşte câţiva dintre sperioşii ăştia. Să-şi depăşească, de fapt, limitele. Totul se dărâma în jurul lui, de ce n-ar face-o?
    Din cauza lui Underhill, de aceea. Owen Underhill jucase un rol în crearea acestei debandade. Kurtz ştia asta aşa de bine cum îşi ştia şi propriul nume. Treaba asta putea a încălcare de linie, iar să încalce linia era una din specialităţile lui Owen Underhill.
    Alte împuşcături din biroul lui Gosselin... strigăte de durere... apoi chiote triumfale. Ostrogoţii ăştia, genii într-ale calculatoarelor, băutori de Evian, mâncători de salate, îşi atinseseră obiectivul. Kurtz închise uşa Winnebago-ului în mijlocul acestei scene şi se grăbi înapoi în dormitor să-l sune pe Freddy Johnson. Încă mai ţinea bocancul în mână.

                                                            10.

                                    Cambry stătea în genunchi în spatele biroului lui Moş Gosselin când primul val de prizonieri îşi croi drum cu forţa înăuntrul magazinului. Deschidea sertarele, căuta disperat o armă. Faptul că nu găsi nici una îi salvă mai mult ca sigur viaţa.
    - ACUM! ACUM! ACUM! strigară prizonierii care se apropiau.
    Se auzi o bufnitură monstruoasă în peretele din spate al magazinului, ca şi când ar fi intrat o maşină în el. De afară, Cambry auzea un pârâit suculent când primii deţinuţi intrară în gard. Luminile din birou începură să clipească.
    - Rămâneţi împreună, oameni buni! strigă Danny O'Brian. Pentru numele lui Iisus, rămâneţi împre...
    Uşa din spate ieşi din balamale cu atâta putere, că fu proiectată de-a binelea de-a lungul camerei, apărându-i pe primii oameni care strigau şi care se înghesuiau la ieşirea din faţă. Cambry se feri, cu mâinile împreunate la ceafă, când uşa ateriză într-o parte pe biroul sub care se afla el.
    Sunetul armelor comutate pe foc automat era asurzitor în camera îngustă, acoperind până şi ţipetele răniţilor, însă Cambry înţelese că nu trăgeau cu toţii.
    Trezewski, Udall şi O'Brian trăgeau, dar Coleman, Everett şi Ray Parsons stăteau doar cu armele sprijinite de piept şi cu nişte expresii uimite pe feţe.
    Din adăpostul lui fortuit, Gene Cambry văzu prizonieri avansând în încăpere, îi văzu pe primii dintre ei fiind nimeriţi de gloanţe şi căzând asemenea unor sperietori de ciori; le văzu sângele mânjind pereţii şi reclamele la supa de fasole şi directiva OSHA.
    Îl văzu pe George Udall aruncându-şi arma în doi oameni mătăhăloşi îmbrăcaţi în portocaliu, apoi întorcându-se pe călcâie şi fugind spre una dintre ferestre. George reuşi să iasă pe jumătate şi fu tras înapoi înăuntru; un bărbat cu Ripley crescându-i pe obraz, asemenea unui semn de mamă, îşi înfipse dinţii în gamba lui George, ca şi când ar fi fost un copan de curcan, în vreme ce alt om îl tăie pe George la cap, mişcându-i corpul prea tare la stânga. Aerul din încăpere era albastru din pricina fumului de cordită, dar reuşi să-l vadă pe Al Coleman aruncându-şi arma şi preluând litania - „Acum! Acum! Acum!".
    Şi-l văzu şi pe Ray Parsons, în mod normal cel mai cuminte dintre ei, întorcându-şi arma spre Danny O'Brian şi zburându-i creierii.
    Problema era simplă acum. Meciul se ţinea între infectaţi şi cei imuni.
    Biroul fu lovit şi trimis lângă perete. Uşa căzu peste Cambry şi, înainte să se poată ridica, oamenii prinseră să fugă, călcând peste uşă, strivindu-l. Se simţea asemenea unui cowboy care a căzut din şa în timpul unei învălmăşeli.
    O să mor sub chestia asta, gândi el, apoi, pentru o clipă, apăsarea ucigaşă dispăru. Se împinse în genunchi, ajutându-se de muşchii îmbibaţi în adrenalină, şi uşa căzu de pe el în partea stângă, luându-şi rămas bun cu un ghiont răutăcios al clanţei în şoldul lui. Cineva îi servi o lovitură cu piciorul în coaste, un alt bocanc îi juli urechea dreaptă, apoi reuşi să se ridice. Camera era îngreunată de fum, vibra de urlete şi ţipete. Patru sau cinci vânători corpolenţi fură izbiţi de soba cu lemne, care se desprinse de burlan şi se prăbuşi într-o rână, vărsând bucăţi înflăcărate de arţar pe podea. Banii şi cărţile de jos se aprinseră. Se simţi mirosul greu al jetoanelor de plastic pentru pocher topindu-se.
    Alea erau ale lui Ray, gândi Cambry fără coerenţă. Le avea şi în Golf. Şi în Bosnia.
    Rămase în picioare, ignorat în debandada generală. Evadaţii nu aveau nevoie să folosească uşa dintre birou şi magazin; întregul perete - nimic altceva în realitate decât un panou despărţitor şubred - fusese doborât la pământ. Şi bucăţi din acesta luau foc de la soba răsturnată.
    - Acum, şopti Gene Cambry. Acum.
    Îl văzu pe Ray Parsons fugind alături de ceilalţi spre partea din faţă a magazinului, cu Howie Everett urmându-l din spate. Howie apucă o franzelă de pâine fugind pe culoarul din mijloc.
    Un tip bătrân şi deşirat, cu o căciulă lălâie în cap şi cu un pardesiu în spate, fu împins în faţă peste soba răsturnată, apoi fu călcat în picioare. Cambry îi auzi strigătele ascuţite, guiţate, când faţa i se lipi de plită şi apoi începu să fiarbă.
    Îl auzi şi îl simţi.
    - Acum! strigă Cambry, cedând şi alăturându-se celorlalţi. Acum!
    Făcu un salt mare peste flăcările crescânde izbucnind din sobă şi fugi, cufundându-şi mica lui minte în mintea cea mare.
    Oricum ai fi privit lucrurile, Operaţiunea Blue Boy se încheiase.

                                                        11.

                                 Henry se opri la trei sferturi din drumul pe care-l parcurgea prin padoc, gâfâind după aer şi strângându-se de pieptul zbuciumat. În spate se afla Armaghedonul la purtător pe care-l dezlănţuise; înainte nu vedea altceva decât întuneric. Blestematul ăla de Underhill îl abandonase, îl...
    - Încetişor, frumosule - încetişor.
    Luminile clipiră de două ori. Henry se uitase în direcţia greşită, asta era tot; Owen parcase cu puţin mai la stânga colţului sud-vestic al padocului. Henry vedea acum cu claritate silueta Sno-Cat-ului. Din spatele lui răzbăteau ţipete, urlete, ordine, împuşcături. Nu atâtea împuşcături câte se aşteptase el, dar nu avea timp acum să se-ntrebe de ce.
    - Grăbeşte-te! strigă Owen. Trebuie să plecăm de-aici!
    - Vin cât pot de repede - aşteaptă.
    Henry se puse din nou în mişcare. Orice ar fi fost în pilulele stenice ale lui Owen, începea deja să-şi slăbească efectul, iar picioarele lui se îngreunară. Coapsa îl mânca nebuneşte, la fel şi gura. Simţea materia aceea acoperindu-i limba. Era ca pişcătura unei băuturi carbogazoase care nu mai dispărea.
    Owen tăiase gardul - atât sârma ghimpată, cât şi cea dreaptă. Acum stătea în faţa Sno-Cat-ului (era alb ca să se camufleze în zăpadă, aşa că nu era de mirare că nu-l văzuse Henry), cu o armă automată sprijinită de şold, încercând să se uite în toate direcţiile deodată. Mulţimea de lumini îi proiectau şase umbre pe pământ; acestea radiau de la bocanci aidoma unor indicatoare de ceas suprarealiste.
    Owen îl prinse pe Henry pe după umeri.
    - Eşti bine?
    Henry aprobă din cap. Când Owen începu să-l tragă spre Sno-Cat, se auzi o explozie puternică, răsunătoare, ca şi când ar fi aruncat cineva în aer cel mai mare scrindin lume. Henry se feri, se împiedică în propriile picioare şi ar fi căzut dacă nu l-ar fi susţinut Owen.
    - Ce...?
    - Gaz lichefiat. Poate şi benzină. Priveşte.
    Owen îl prinse de umeri şi-l întoarse. Henry văzu în noaptea albă de zăpadă o trombă înaltă de foc. Bucăţi din magazin - scânduri, ţigle, cutii de Cheerios în flăcări, suluri arzânde de hârtie igienică - se ridicară spre cer. Câţiva dintre soldaţi se uitau la acestea hipnotizaţi. Alţii fugeau spre pădure. Fugeau în urmărirea prizonierilor, presupunea Henry, deşi le auzea panica în minte - Fugiţi! Fugiţi! Acum! Acum! - şi pur şi simplu nu-i putea da crezare. Mai târziu, când va avea timp să gândească, va înţelege că mulţi dintre soldaţi evadau şi ei. Acum nu înţelese nimic. Evenimentele se succedau prea repede.
    Owen îl întoarse din nou şi-l îmbrânci în scaunul din dreapta al Sno-Cat-ului, împingându-l printr-o perdea ce ţinea loc de uşă, care mirosea puternic a ulei de motor.
    Era nesperat de cald în cabina Sno-Cat-ului. Un radio prins de bordul rudimentar bâzâia şi scrâşnea.
    Singurul lucru pe care-l înţelese Henry cu claritate era panica din acele voci. Îl umpleau de o bucurie sălbatică - era mai fericit de cum fusese de când băgaseră toţi patru spaima lui Dumnezeu în Richie Grenadeau şi în prietenii lui buni de nimic. Şi chiar aşa ceva conducea operaţiunea aceasta, din câte-şi dădea seama Henry: o ceată de Richie Grenadeau adulţi, înarmaţi cu puşti în locul bucăţilor de excrement uscat de câine.
    Se afla ceva între scaune, o cutie pe care clipeau două luminiţe chihlimbarii. Când se aplecă Henry curios asupra ei, Owen Underhill trase de prelata atârnând în chip de uşă lângă scaunul şoferului şi se aruncă în Cat. Respira din greu şi zâmbea uitându-se la magazinul incendiat.
    - Ai grijă cu aia, frate, spuse. Ai grijă la butoane.
    Henry înălţă cutia, care avea dimensiunile mult iubitului sufertaş Scooby-Doo al lui Duddits. Butoanele de care pomenise Owen se aflau sub luminile clipitoare.
    - La ce folosesc?
    Owen răsuci cheia în contact şi motorul Sno-Cat-ului se trezi imediat la viaţă.
    Maşinăria avea schimbător de viteză manual, iar Owen trase de manetă şi băgă în viteza întâi. Încă zâmbea. În lumina puternică ce pătrundea prin parbrizul Sno-Cat-ului, Henry văzu acum fire roşii-portocalii de birus crescând sub fiecare dintre ochii bărbatului, asemenea unui machiaj. Şi în sprâncene se vedea birus.
    - E prea multă lumină în locul ăsta, spuse el. O să mai stingem câteva din becuri.
    Roti Cat-ul într-un cerc uimitor de perfect; parcă erau într-o ambarcaţiune cu motor. Henry se prăbuşi pe spate în scaun, ţinând în poală cutia cu beculeţele clipitoare.
    I se părea că, dacă n-ar mai umbla următorii cinci ani, i-ar ajunge să se pună pe picioare.
    Owen se uită spre el în timp ce conducea Sno-Cat-ul în diagonală spre şanţul împrejmuit de nămeţi de zăpadă şi care era Swanny Pond Road.
    - Ai reuşit, spuse. M-am îndoit că vei reuşi, recunosc cu sinceritate, dar ţi-a ieşit blestemăţia asta ca la carte.
    - Ţi-am spus - sunt un expert în arta motivaţională.
    Pe lângă asta, trimise el, cei mai mulţi dintre ei vor muri oricum.
    - Nu contează. Le-ai oferit o şansă. Iar acum...
    Se auziră alte împuşcături, dar numai când auzi un glonţ ricoşând în metalul de deasupra capetelor lor îşi dădu Henry seama că tirul era îndreptat asupra lor. Se auzi un zăngănit când un alt glonţ ricoşa într-una din şenilele Sno-Cat-ului şi Henry se feri... ca şi când asta i-ar fi ajutat la ceva.
    Încă zâmbind, Owen arătă cu o mână înmănuşată spre partea lui dreaptă. Henry se uită cu ochii întredeschişi într-acolo, în vreme ce alte două gloanţe cilindrice ricoşară în caroseria teşită, de cutie de medicament, a Sno-Cat-ului. Henry se aplecă de spate de ambele dăţi; Owen nici măcar nu păru să bage de seamă.
    Henry văzu un pâlc de rulote, unele purtând nume scrijelite pe ele ca Sysco sau Scott Paper. În faţa rulotelor se afla o colonie de case pe roţi şi, în faţa celei mai mari, un Winnebago care-i părea lui Henry a fi un conac pe roţi, se aflau şase sau şapte oameni, cu toţii trăgând spre Sno-Cat. Deşi raza despărţitoare era mare şi ninsoarea încă deasă, prea multe gloanţe îşi nimereau ţinta. Alţi oameni, unii doar parţial îmbrăcaţi (o matahală fugea prin zăpadă, expunând un piept gol care ar fi arătat bine pe un supererou dintr-o carte cu benzi desenate), se alăturau grupului.
    În mijlocul lor se afla un bărbat înalt, cu părul cărunt. Lângă el stătea un tip îndesat. Când se uită la el, bărbatul cel slab ridică arma şi trase aparent fără să-şi fixeze traiectoria. Se auzi un buum şi Henry simţi ceva trecând chiar prin faţa nasului său, un obiect mic, bâzâind ciudat.
    Owen râse de-a dreptul.
    - Slăbănogul cu părul cărunt e Kurtz. El conduce operaţiunea. Ce bine trage nenorocitu'!
    Alte gloanţe se loviră de şenilele şi de caroseria Cat-ului. Henry simţi încă o dată prezenţa în cabină a lucrului acela zumzăitor, grăbit, apoi, dintr-o dată, radioul tăcu.
    Distanţa dintre ei şi trăgătorii adunaţi în jurul Winnebago-ului creştea, însă acest lucru nu părea să conteze. In ceea ce-l privea pe Henry, puteau trage toţi nenorociţii ăia.
    Totul se reducea la cât timp le va lua până ce unul îşi va nimeri ţinta... şi, totuşi, Owen părea fericit.
    Lui Henry îi trecu prin minte că se înfrăţise cu cineva cu şi mai multe tendinţe sinucigaşe ca el.
    - Tipul de lângă Kurtz e Freddy Johnson. Muşchetarii ăia sunt cu toţii băieţii lui Kurtz, cei care trebuiau să... hopa, ai grijă!
    Un alt ricoşeu, o altă albină de oţel tânguitoare - trecând printre ei, de data asta - şi, dintr-o dată, măciulia manetei schimbătorului de viteze dispăru. Owen izbucni în râs.
    - Kurtz! strigă el. Măi, să fie! Mai are doi ani până la pensionarea obligatorie şi încă ţinteşte ca Annie Oakley! Lovi cu pumnul în maneta de direcţie. Ajunge. Distracţia-i distracţie şi treaba-i treabă. Stinge-le luminile, frumosule.
    - Hă?
    Încă rânjind, Owen arătă febril cu degetul spre cutia cu beculeţele chihlimbarii clipitoare pe ea. Fâşiile curbate de birus de sub ochii lui i se păreau acum lui Henry a fi un machiaj de războinic.
    - Apasă butoanele, vecine. Apasă butoanele şi trage storurile.

                                                          12.

                                Dintr-o dată - întotdeauna se întâmpla dintr-o dată, întotdeauna ca prin magie - lumea dispăru, şi Kurtz se transfigură. Ţipătul vântului tăios, răpăitul ninsorii, urletul sirenei, bătăile alarmei - toate dispăruseră. Kurtz nu mai simţea prezenţa lui Freddy Johnson lângă el şi a celorlalţi membri ai grupului Imperial Valley din jurul lui. Se fixă asupra Sno-Cat-ului care se îndepărta şi doar asupra lui. Îl vedea pe Owen Underhill în scaunul din stânga, îl vedea chiar şi prin carcasa de oţel a cabinei, ca şi când el, Abe Kurtz, ar fi fost dintr-o dată dotat cu vederea cu raze X a lui Superman. Distanţa era incredibil de mare, dar asta nu conta. Următorul tir pe care-l va trage va nimeri exact în ceafa de trădător, de om care încalcă linia, a lui Owen Underhill. Îşi ridică arma, reperă ţinta...
    Exploziile sfâşiară noaptea, una dintre ele destul de aproape încât să-i lovească pe Kurtz şi pe oamenii lui cu unda ei de şoc. O rulotă pe care scria intel inside se ridică în aer, se răsuci şi se prăbuşi peste Spago's, cortul bucătarului.
    - Sfinte Cristoase! strigă unul dintre bărbaţi.
    Nu se stinseră toate luminile - o jumătate de oră nu era mult, şi Owen avusese timp să ataşeze doar la două generatoare încărcături explozive (murmurând într-una „Banbury Cross, Banbury Cross, ride a cock horse to Banbury Cross" cu voce scăzută), dar, dintr-o dată, Sno-Cat-ul gonind cu viteză fu înghiţit de umbre străbătute de focuri de armă, iar Kurtz îşi aruncă puşca în zăpadă fără să o fi descărcat.
    - Fute-o buhă, spuse el fără inflexiuni. Încetaţi focul. Încetaţi focul, tăntălăilor. Încetaţi, pentru numele lui Dumnezeu. Înăuntru. Intraţi cu toţii, mai puţin Freddy. Împreunaţi-vă mâinile şi rugaţi-vă la Dumnezeu, Atotputernicul Tată, să ne scoată cururile din groapa în care am intrat. Vino aici, Freddy. În pas vioi.
    Ceilalţi, aproape o duzină, tropăiră-n sus pe scările Winnebago-ului, uitându-se neliniştiţi la generatoarele arzânde, la cortul în flăcări al bucătarului (deja se aprinsese şi cortul de la aprovizionare de vizavi; aveau să urmeze infirmeria şi morga).
    Jumătate dintre stâlpii de iluminat din tabără erau dezactivaţi.
    Kurtz îşi petrecu braţul pe după umerii lui Freddy Johnson şi-l conduse douăzeci de paşi în ninsoarea viscolită, pe care-o ridica acum vântul şi-o purta în valuri asemănătoare cu un abur misterios. Chiar în faţa celor doi bărbaţi, magazinul lui Gosselin - ce mai rămăsese din el - ardea din temelii. Grajdul luase deja foc. Uşile lui sfărâmate erau larg deschise.
    - Freddy, îl iubeşti pe Iisus? Spune-mi adevărul.
    Freddy mai trecuse prin asta înainte. Era o mantra. Şeful îşi curăţa sufletul.
    - Îl iubesc, şefu'.
    - Juri că-i adevărat ce spui?
    Kurtz se uită tăios. Se uita prin el, mai mult ca sigur. Îşi făcea planuri de siguranţă, dacă asemenea creaturi instinctuale se poate spune că plănuiesc vreodată ceva.
    - Eşti dispus să arzi în hăul etern al iadului dacă minţi?
    - Jur că e adevărat.
    - Îl iubeşti mult, nu-i aşa?
    - Mult, şefu'.
    - Mai mult ca pe grup? Mai mult decât să intri în forţă şi să duci treaba la bun sfârşit? O pauză. Mai mult decât mă iubeşti pe mine?
    Nu erau întrebări la care să răspunzi greşit dacă voiai să mai trăieşti. Din fericire, nici nu erau întrebări grele.
    - A dispărut telepatia, Freddy?
    - Am simţit ceva, nu ştiu dacă a fost vorba chiar de telepatie, am auzit voci în minte...
    Kurtz aproba din cap. Flăcări roşii-aurii ca fungii Ripley izbucniră prin acoperişul grajdului.
    - ... dar au dispărut.
    - Alţii din grup?
    - Cei din Imperial Valley, vreţi să spuneţi?
    Freddy arătă cu capul spre Winnebago.
    - Cine altcineva ar mai conta, Secţia de Pompieri Cinci Plus Doi? Da, de ei vorbesc?
    - Sunt curaţi, şefu'.
    - Asta-i bine, da-i în acelaşi timp şi rău. Freddy, avem nevoie de vreo doi americani infectaţi. Şi când spun avem, mă refer la tine şi la mine. Vreau nişte americani care să fie înghiţiţi de porcăria aia roşie, mă înţelegi?
    - Înţeleg.
    Ce nu înţelegea Freddy era motivul, dar, pentru moment, motivul nu conta. Îl vedea pe Kurtz luând frâiele în mână, luând vădit frâiele în mână, iar asta era o uşurare.
    Freddy se uită neliniştit la magazinul arzând, la grajdul arzând, la cortul arzând al bucătarului. Situaţia era DDOPR.
    Sau poate că nu. Nu şi dacă prelua Kurtz frâiele.
    - Blestemata aia de telepatie e răspunzătoare de cea mai mare parte a dezastrului ăstuia, spuse Kurtz meditativ, dar nu telepatia a declanşat-o.
    A fost o ţeapă trasă exclusiv de mâna unui om, lăudat fie Iisus. Cine l-a trădat pe Iisus, Freddy? Cinei-a dat sărutul acela de trădător?
    Freddy citise Biblia; mai mult pentru că i-o dăduse Kurtz să o citească.
    - Iuda Iscarioteanul, şefu'.
    Kurtz scutura vânjos din cap. Ochii i se mişcau în toate direcţiile, măsurând dimensiunile dezastrului, calculând repercusiunile, care vor fi drastic reduse de furtună.
    - Corect, bătrâne. Iuda l-a trădat pe Iisus şi Owen Philip Underhill ne-a trădat pe noi. Iuda a primit treizeci de arginţi. Nu-i o recompensă prea mare, nu crezi?
    - Nu, şefu'.
    Oferi acest răspuns parţial întors cu faţa de la Kurtz, fiindcă se declanşase ceva în interiorul comandantului său. O mână de oţel se încleştă pe umărul lui şi-l întoarse. Ochii lui Kurtz erau larg deschişi şi înfocaţi. Genele albe îi făceau să pară a fi ochii unei fantome.
    - Uită-te la mine când îţi vorbesc, spuse Kurtz. Uită-te la mine când îţi vorbesc.
    Kurtz îşi aşeză mâna liberă pe mânerul pistolului de nouă milimetri.
    - Sau o să-ţi spulber maţele pe zăpadă. Am trecut printr-o noapte grea, aşa că n-o face şi mai grea, potaie, mă înţelegi? Prins-ai aluzia?
    Johnson era o persoană rezistentă din punct de vedere fizic, dar acum simţi ceva mişcându-i-se în stomac şi încercând să iasă afară.
    - Da, şefu', îmi pare rău.
    - Se acceptă. Dumnezeu iubeşte şi iartă, iar noi trebuie să facem la fel. Nu ştiu câţi arginţi a primit Owen, dar îţi spun un lucru: o să-l prindem, o să-i crăcănăm bucile şi-o să-i facem băiatului o minunăţie de a doua gaură a curului. Mă urmăreşti?
    - Da.
    Nu-și dorea nimic mai mult Freddy decât să găsească și să nimicească persoana care întorsese vechea lui lume ordonată cu susu-n jos.
    - Cât credeţi că e de responsabil Owen pentru ce s-a-ntâmplat aici, şefu'?
    - Destul, răspunse Kurtz cu seninătate. Am o bănuială că mă duc la fund, Freddy...
    - Nu, şefu'.
    - ... dar n-o să merg singur.
    Cu braţul încă petrecut pe după umerii lui Freddy, Kurtz începu să-şi conducă noul secund spre Bago. Pari de foc scunzi şi subţiri indicau locul unde se aflau generatoarele arzânde. Underhill făcuse asta; unul dintre propriii băieţi ai lui Kurtz. Lui Freddy încă-i era greu să creadă, dar începuse, cu toate acestea, să se încingă.
    - Câţi arginţi, Owen? Câţi ai primit, trădătorule?
    Kurtz se opri la baza scărilor.
    - Care dintre camarazii aceştia vrei să conducă o misiune de cercetare şi distrugere, Freddy?
    - Gallagher, şefu'.
    - Kate?
    - Da.
    - E canibală, Freddy? Persoana pe care o împuternicim trebuie să fie un canibal.
    - Ea-i înghite cruzi şi fără sare, şefu'.
    - Bine, spuse Kurtz. Fiindcă o să fie o treabă murdară. Am nevoie de doi Pozitivi Ripley, tipi din echipa Blue Boy dacă se poate. Pe ceilalţi... ca pe animale, Freddy. Imperial Valley are acum o misiune de căutare şi distrugere. Gallagher şi ceilalţi trebuie să doboare cât mai mulţi pot. De acum şi până mâine la ora 12:00 e deschis sezonul de hrănire. După aceea, fiecare va fi pe cont propriu. Cu excepţia noastră, Freddy.
    Lumina flăcărilor îi schimbară faţa lui Kurtz în birus, iar ochii în ochi de nevăstuică.
    - O să-l vânăm pe Owen Underhill şi-o să-l învăţăm să-l iubească pe Domnul.
    Kurtz urcă scările Winnebago-ului, păşind sigur pe zăpada tasată şi alunecoasă asemenea unui ţap de munte. Freddy Johnson îl urmă.

                                                           13.

                              Sno-Cat-ul plonjă în jos pe terasament către Swanny Pond Road cu destulă viteză să-i facă stomacul lui Henry să se crispeze. Se roti pe loc, apoi porni spre sud.
    Owen apăsă ambreiajul şi acţionă schimbătorul de viteze dintr-o treaptă în cealaltă, până ce Cat-ul gonea cât putea de tare. Datorită fulgilor care veneau spre parbriz asemenea unor asteroizi, lui Henry i se părea că merg cu o vitează aproximativ egală cu cea a unei rachete. Estima de fapt că merg cu şaptezeci şi cinci de kilometri la oră.
    În ritmul acesta, vor acumula distanţă faţă de magazinul lui Gosselin, însă avea o bănuială că Jonesy se mişca mult mai repede.
    - Autostrada e înaintea noastră? întrebă Owen. Aşa e, nu?
    - Da. La vreo şase kilometri.
    - Va trebui să schimbăm mijlocul de transport o dată ajunşi acolo.
    - Dacă putem, nu rănim pe nimeni. Şi nu omorâm pe nimeni.
    - Henry... nu ştiu cum să-ţi explic situaţia, dar nu ne aflăm într-o partidă de baschet la liceu.
    - Nu rănim pe nimeni. Nu ucidem pe nimeni. Cel puţin nu atunci când schimbăm mijlocul de transport. Fie eşti de acord, fie îmi fac ieşirea din scenă chiar în acest moment.
    Owen se uită la el.
    - Chiar ai face asta, nu-i aşa? Ai da dracului ceea ce a pregătit prietenul tău lumii ăsteia.
    - Prietenul meu nu e responsabil pentru situaţia asta. A fost răpit.
    - Bine. Nimeni nu va fi rănit când schimbăm maşina. Dacă putem. Şi nimeni nu va fi omorât. Poate doar noi. Acum, încotro mergem?
    - Derry.
    - Acolo-i el? Ultimul extraterestru, supravieţuitorul?
    - Aşa cred. În orice caz, am un prieten în Derry care ne poate ajuta. El vede linia.
    - Ce linie?
    - Nu contează, spuse Henry şi gândi: E complicat.
    - Cum adică: complicat? Şi nu joci, nu câştigi - ce-i asta?
    - O să-ţi povestesc în drum spre sud. Dacă pot.
    Sno-Cat-ul rulă către şoseaua interstatală, o capsulă precedată de strălucirea farurilor ei.
    - Spune-mi din nou ce vom face, zise Owen.
    - Vom salva lumea.
    - Şi spune-mi ce face asta din noi - simt nevoia să o aud.
    - Ne face eroi, spuse Henry.
    Apoi îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. În câteva secunde adormi.

                                                Partea a III-a
                                                  QUABBIN

                       Când pe scări în sus mergeam
    Am întâlnit un om ce nu-l vedeam;
    Nici azi nu l-am văzut pe-afară!
    Și sper, eu sper să nu apară.
       Huges Mearns

                                         CAPITOLUL OPTSPRECE
                                           ÎNCEPE URMĂRIREA
                                                           1.

                             Jonesy nu știa cât era ceasul când panoul verde de semnalizare cu DYSART'S scris pe el licări în întunecimea ninsă - ceasul de bord al Ram-ului era dat peste cap, pâlpâind doar 12:00 a.m. Întruna - dar era încă întuneric şi încă ningea din greu. La ieşirea din Derry, plugurile pierdeau bătălia cu zăpada. Ram-ul furat era „un despicător destul de bun", cum ar fi spus bunicul lui Jonesy, dar şi el pierdea bătălia, alunecând şi făcând piruete din ce în ce mai des în zăpada mare, croindu-şi din ce în ce mai greu drum prin noianele de zăpadă.
    Jonesy nu ştia unde voia Dl Cenuşiu să meargă, dar nu credea că va ajunge acolo. Nu prin furtuna asta, nu cu maşina asta.
    Radioul funcţiona, dar nu foarte bine; până acum, tot ce se auzise fusese şters, bruiat de electricitate statică. Nu auzi nici ora exactă, dar prinse un buletin meteo.
    Viscolul se transformase în ploaie la sud de Portland, dar, de la Augusta la Brunswick, spunea radioul, precipitaţiile erau un amestec înşelător de zloată şi chiciură. Multe aşezări umane rămăseseră fără curent electric şi nimic care nu avea lanţuri la roţi nu se mişca din loc.
    Lui Jonesy îi conveneau de minune aceste vești.

                                                               2.

                                 Când Dl Cenușiu trase de volan ca să întoarcă maşina spre rampa ce ducea la panoul verde de semnalizare, Ram-ul alunecă într-o parte, ridicând nori mari de zăpadă.
    Jonesy ştia că probabil ar fi alunecat spre rampa de acostare şi-apoi în şanţ dacă el ar fi fost la volan, dar nu el conducea. Deşi nu era încă imun la emoţiile lui Jonesy, Dl Cenuşiu părea mai puţin înclinat să intre în panică în situaţii de stres. În loc să se lupte orbeşte să redreseze maşina, Dl Cenuşiu o lăsă să alunece, păstrând direcţia până ce se opri, apoi întoarse roţile la loc pe direcţia cea bună.
    Câinele care dormea la picioarele scaunului de lângă şofer nu se trezi, iar pulsul lui Jonesy de-abia dacă acceleră puţin.
    Dacă ar fi fost la volan, Jonesy ştia bine, inima i-ar fi bătut în piept ca la curse. Însă, desigur, pe o asemenea vreme, primul lui gând ar fi fost să bage maşina în garaj. Dl Cenuşiu opri la semnul de oprire obligatorie din vârful rampei, deşi Route 9 era un pustiu ondulatoriu în ambele direcţii. Peste drum de rampă se afla o parcare enormă, puternic luminată de becuri cu sodiu; în strălucirea lor, furtuna viscolită părea că se mişcă asemenea respiraţiei îngheţate a unei enorme bestii invizibile.
    Într-o noapte obişnuită, Jonesy era convins de asta, parcarea aceea ar fi fost plină de semitrailere diesel cu motoarele mergând la ralanti, autovehicule Kenworth, şi Mack, şi Jimmy-Pete, cu luminile verzi şi chihlimbarii din cabine strălucind. În seara aceasta, zona era aproape deşartă, cu excepţia porţiunii denumite TERMEN ÎNDELUNGAT VORBIŢI CU MANAGERUL AVEŢI NEVOIE DE BILET.
    Acolo se afla o duzină sau mai mult de camioane cu marginile cizelate de rafalele de zăpadă. Înăuntrul lor, şoferii probabil că mâncau, jucau pinball, se uitau la televizoarele Spank-O-Vision în salonul camionagiilor sau încercau să doarmă în mizerabilul dormitor comun din clădirea din spate, unde cu zece dolari îţi puteai rezerva un pat de campanie, o pătură curată şi o privire panoramică a unui perete din zgură. Cu toţii aveau fără îndoială aceleaşi două gânduri:
    Când o pot lua din loc?
    Şi:
    Cât o să mă coste?
    Dl Cenuşiu apăsă acceleraţia şi chiar dacă apăsă încetişor, aşa cum îl sfătuiau dosarele lui Jonesy cu privire la condusul pe timp de iarnă, toate cele patru roţi ale maşinii se rotiră, iar maşina începu să se clatine într-o parte şi-n cealaltă, săpând şanţuri în zăpadă.
    - Haide! făcu Jonesy galerie de unde se afla el, la fereastra biroului. Haide, îngroap-o! Îngroap-o până la podea! Fiindcă, atunci când ai îngropat roţile unei maşini cu tracţiune integrală, chiar că eşti îngropat!
    Apoi roţile prinseră aderenţă - mai întâi cele din faţă, unde Ram-ul era ajutat de greutatea motorului - apoi şi cele din spate. Ram-ul traversă anevoie Route 9 către marcajul intrare. În spatele acestuia se afla un altul:
    BUN VENIT LA CEA MAI BUNĂ PARCARE PENTRU CAMIOANE DIN NOUA ANGLIE.
    Apoi, farurile maşinii descoperiră un al treilea marcaj, acoperit de zăpadă, dar încă lizibil:
    LA DRACU, BUN VENIT LA CEA MAI BUNĂ PARCARE PENTRU CAMIOANE DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI.
    - Asta-i cea mai bună parcare pentru camioane de pe faţa pământului? întrebă Dl Cenuşiu.
    - Desigur, spuse Jonesy.
    Apoi - nu se putu opri - izbucni în râs.
    - De ce faci aşa? De ce scoţi sunetul acela?
    Jonesy realiză un lucru uluitor, în acelaşi timp înduioşător şi îngrozitor: Dl Cenuşiu zâmbea cu buzele lui. Nu mult, puţin doar, dar era totuşi un zâmbet.
    Nu ştie cu adevărat ce e acela râs, gândi Jonesy. Sigur, nu ştiuse nici ce era aceea mânie, dar se dovedise a fi un învăţăcel foarte sârguincios; putea acum face o adevărată criză de nervi.
    - M-a amuzat ce-ai spus.
    - Ce-i „amuzat", de fapt?
    Jonesy nu ştia cum să răspundă la această întrebare. Îşi dorea ca Dl Cenuşiu să experimenteze întreaga gamă a emoţiilor umane, bănuind că umanizarea uzurpatorului său ar putea fi singura sa şansă de supravieţuire - am întâlnit duşmanul şi el suntem noi, spusese cândva Pogo. Însă cum puteai explica termenul „amuzant" unui mănunchi de spori dintr-o altă lume? Şi, pe deasupra, ce era de fapt amuzant că Dysart's se proclama drept cea mai bună parcare pentru camioane de pe faţa pământului?
    Acum mai treceau pe lângă un semn, unul pe care nişte săgeţi arătau spre stânga şi spre dreapta.
    MATAHALE
    scria sub săgeata care indica stânga. Iar
    PITICANII
    sub cea care indica dreapta.
    - Care suntem noi? întrebă Dl Cenuşiu, oprindu-se la semn.
    Jonesy l-ar fi putut face să lupte pentru această informaţie, dar care ar fi fost folosul?
    - Noi suntem piticanii, spuse el, iar Dl Cenuşiu viră Ram-ul la dreapta.
    Cauciucurile se rotiră în gol puţin, după care maşina o luă din loc. Lad îşi înălţă capul, dădu drumul unei alte băşini lungi şi aromate, apoi scânci. Partea din spate a corpului i se umflase, pielea dilatându-i-se; oricine n-ar fi ştiut care era situaţia, l-ar fi confundat cu o căţea pe cale să fete un pui de dimensiuni apreciabile.
    Erau în jur de douăzeci şi cinci de maşini parcate în lotul piticaniilor, cele îngropate cel mai tare în zăpadă aparţineau personalului de întreţinere - mecanicilor (dintre care unul sau doi erau permanent de serviciu), ospătăriţelor, bucătarilor. Auto-vehiculul cel mai curat de zăpadă de acolo, observă Jonesy cu interesul treaz, era o maşină albastră a Poliţiei Statale, cu zăpada adunată în jurul girofarurilor de pe capotă.
    Să fie arestat, ar face-o breşă în planurile D-lui Cenuşiu; pe de altă parte, Jonesy fusese deja prezent la locul a trei crime, dacă puneai la socoteală cabina Ram-ului. Nu fuseseră martori la primele două crime şi probabil că nu rămăseseră nici amprente; aici însă? Sigur. Erau destule. Se vedea într-o curte de judecată spunând:
    - Dar, domnule Judecător, extraterestrul din mine a comis crimele. Dl Cenuşiu a fost.
    O altă glumă pe care Dl Cenuşiu nu o va putea înţelege.
    Somitatea aceasta (cenuşie), între timp, scotocise iarăşi amintirile lui.
    - Băşini Stătute, spuse el. De ce numeşti locul ăsta Băşini Stătute când semnul spune clar Dysart's?
    - Așa-l numea Lamar, spuse Jonesy, amintindu-şi mic dejunurile lungi şi distractive luate aici, de obicei în drum spre sau dinspre Bivuac. Iar asta devenise parte din tradiţie, nu-i aşa? Şi tata-i spunea aşa.
    - E amuzant?
    - Oarecum, bănuiesc. E-un calambur, o glumă bazată pe asemănarea dintre sunete. Calambur numim cea mai josnică formă de umor.
    Dl Cenuşiu parcă în rândul cel mai aproape de insula luminată a restaurantului, dar cât mai departe de maşina poliţiei. Jonesy nu ştia dacă Dl Cenuşiu înţelegea sau nu semnificaţia girofarurilor de pe capota maşinii. Se întinse spre butonul farurilor Ram-ului şi-l apăsă. Se întinse spre cheile de contact, apoi se opri şi eliberă câteva râsete puternice: „Ha! Ha! Ha! Ha!"
    - Cum te face să te simţi? întrebă Jonesy, nu foarte curios de răspuns. Înţelegător, poate.
    - Nicicum, spuse sec Dl Cenuşiu şi roti cheile în contact. Apoi, însă, stând acolo în întuneric, cu vântul şuierând pe lângă cabina maşinii, o făcu din nou, puţin mai convins: Ha! Ha, ha, ha!
    În refugiul său din birou, Jonesy fu străbătut de fiori. Era un sunet lugubru, ca o fantomă care încearcă să-şi aducă aminte cum era să fii în viaţă.
    Nici lui Lad nu-i plăcu. Scânci din nou, uitându-se nesigur la bărbatul din spatele volanului maşinii care-i aparţinea stăpânului său.

                                                     3.

                                   Owen îl scutura pe Henry să se trezească şi Henry făcu un gest de alungare.
    I se părea că se culcase doar cu câteva secunde în urmă. I se părea că mădularele-i fuseseră încorsetate în ciment.
    - Henry.
    - Aici sunt.
    Îl mânca piciorul stâng. Gura îl mânca şi mai tare; blestematul ăla de birus îi creştea acum şi pe buze. Îl luă jos cu degetul arătător, surprins de cât de uşor se desprinse. Asemenea unei cruste.
    - Ascultă la mine. Şi uită-te în faţă. Poţi să te uiţi?
    Henry se uită înspre drumul care, acum, era ceţos şi bântuit de zăpadă - Owen parcase Sno-Cat-ul pe marginea şoselei şi stinsese farurile. Din depărtare, se auzeau voci mentale în întuneric, echivalentul auditiv al vocilor din jurul unui foc de tabără.
    Henry se duse spre ele. Erau patru bărbaţi tineri, fără vreun grad în...
    - Grupul Blue, şopti Owen. De data aceasta noi suntem Grupul Blue.
    Patru tineri fără vreun grad în Grupul Blue, încercând să nu se lase speriaţi... Încercând să fie tari... voci în întuneric... câteva voci din jurul unui mic foc de tabără în întuneric...
    La lumina focului, Henry descoperi că vede puţin: zăpadă, desigur, şi câteva lumini galbene pâlpâitoare luminând o rampă de intrare pe autostradă. Vedea în lumina unui panou electronic şi capacul unei cutii de carton pentru pizza. Fusese transformat într-o tavă. Pe el se aflau biscuiţi Saltine, câteva bucăţi de brânză şi o baionetă.
    Baioneta aparţinea celui pe nume Smitty şi o foloseau cu toţii să taie brânza. Cu cât se uita Henry mai mult, cu atât vedea mai bine. Ca şi când i s-ar fi obişnuit ochii cu întunericul, însă mai era ceva: ceea ce vedea avea o profunzime ameţitoare, ca şi când, dintr-o dată, lumea fizică avea nu trei dimensiuni, ci patru sau cinci. Era uşor de înţeles de ce: vedea prin patru perechi de ochi, cu toţi deodată. Erau înghesuiţi la un loc în...
    - Humvee, spuse Owen, mulţumit.
    - E-un împuţit de Humvee, Henry! Modificat şi echipat pentru zăpadă! Pariez pe orice că aşa e!
    Tinerii şedeau aproape unul de altul, da, dar totuşi în patru locuri diferite, uitându-se la lumea de afară din patru perspective diferite şi cu patru perechi de ochi cu diferite grade le penetrare, pornind de la ochii ascuţiţi de vultur (Dana din Maybrook, New York) şi ajungând la cei de-abia adaptaţi întunericului. Cu toate acestea, creierul lui Henry procesa toate imaginile, aşa cum o multitudine de instantanee mişcate dau naştere imaginii de film.
    Totuşi, nu era ca un film, nici ca o înşelătoare imagine tridimensională. Era un fel cu totul nou de-a vedea, genul care poate genera un fel cu totul nou de-a gândi.
    Dacă se-mprăştie porcăria asta, gândi Henry, atât îngrozit, cât şi puternic impresionat, dacă se-mprăştie...
    Îl lovi Owen cu cotul în coaste.
    - Poate-ţi păstrezi meditaţiile pentru altă dată, spuse el. Uită-te dincolo de drum.
    Henry se uită, folosindu-se de privirea sa deosebită, cvadruplă, şi dându-şi seama prea târziu că făcuse mai mult decât doar să se uite; le mişcase globii oculari ca să se poată uita el în partea îndepărtată a autostrăzii. Unde văzu clipind şi mai multe lumini în furtună.
    - E-un baraj, murmură Owen. Una din poliţele de asigurare ale lui Kurtz. Amândouă ieşirile sunt blocate, nimic nu se mişcă pe şosea fără autorizaţie. Vreau Humvee-ul, e cel mai bun vehicul pe-o vreme căcăcioasă ca asta, dar nu vreau să atrag atenţia tipilor de partea cealaltă a drumului. Putem face asta?
    Henry examină situaţia cu ochii lor, mişcându-i. Descoperi că, imediat ce nu se mai uitau cu toţii la acelaşi lucru, simţul vederii ubicue în patru sau cinci dimensiuni îl părăsea, lăsându-l cu o senzaţie de greaţă împrăştiată, cu care corpul lui nu se putea împăca. Însă acum le mişca ochii. Nu mult, doar irişii, însă...
    - Cred că, dacă ne unim forţele, putem, îi spuse Henry. Hai cu mine. Şi nu mai vorbi cu voce tare. Intră-n mintea mea. Leagă-te de-a mea.
    Dintr-o dată, mintea lui Henry fu mai consistentă. Viziunea lui mentală se clarifică din nou, dar, de data aceasta, perspectiva nu mai fu atât de profundă. Doar două perechi de ochi în loc de patru: ai lui şi ai lui Owen.
    Owen băgă în viteza întâi şi înaintă cu farurile stinse. Mârâitul slab al motorului se pierdea în urletul constant al vântului şi, pe măsură ce scurtau distanţa, Henry simţi legătura cu minţile de dinainte strângându-se.
    - Sfinte rahat, spuse Owen, jumătate râzând şi jumătate suspinând.
    - Ce-i? Care-i problema?
    - Tu eşti, omule - parc-am fi pe-un covor fermecat. Cristoase, dar ştiu că eşti puternic!
    - Dacă spui că eu sunt puternic, stai să-l întâlneşti pe Jonesy.
    Owen opri Sno-Cat-ul sub creasta unui deluşor. Dincolo de el se afla şoseaua. Ca să nu mai pomenim şi de Bernie, Dana, Tommy şi Smitty, care şedeau în Humvee-ul lor în vârful sudic al rampei, mâncând brânză şi biscuiţi de pe tava aceea improvizată.
    El şi cu Owen erau destul de ascunşi. Cei patru bărbaţi nu erau infectaţi cu birus şi nu ştiau că sunt spionaţi.
    - Gata? întrebă Henry.
    - Aşa cred.
    Cealaltă persoană din mintea lui Henry, relaxat ca leguma din poveste pe când Kurtz şi cu ceilalţi trăgeau în ei, era acum agitat.
    - Preia tu conducerea, Henry. Eu voi fi doar copilot în această misiune.
    - Pornim.
    Ceea ce făcu apoi Henry, o făcu instinctiv, unindu-i la un loc pe cei patru din Humvee nu cu imagini ale morţii şi distrugerii, ci imitându-l pe Kurtz. Ca să facă asta, îşi trase seva atât din energia lui Owen Underhill - mult mai mare decât a sa în acest moment - cât şi din cunoştinţele precise ale lui Owen Underhill despre comandantul lui. Procesul unirii îi provocă o senzaţie vie de satisfacţie. Şi de uşurare. Să mişte ochii bărbaţilor aceia era un lucru; să-i anihileze, preluându-i complet, era cu totul altceva. Şi nici nu erau infectaţi cu birus. Să fi fost, ar fi putut fi imuni. Slavă Domnului că nu erau nici una, nici alta.
    - E-un Sno-Cat dincolo de deal, în partea voastră dreaptă, flăcăi, spuse Kurtz. Vreau să-l aduceţi la bază. Chiar acum, dacă nu vă deranjează - fără întrebări, fără comentarii, treceţi doar la treabă. N-o să vă fie la fel de comod în el ca şi-n Humvee, dar cred c-o să-ncăpeţi cu toţii, lăudat fie Iisus. Mişcaţi-vă cocoaşele acum, binecuvântaţi să fiţi.
    Henry îi văzu ieşind din Humvee, cu feţele calme şi şterse... mai puţin ochii. Ieşi şi el, apoi îl văzu pe Owen încă şezând în scaunul şoferului, cu ochii larg deschişi.
    Buzele i se mişcau, alcătuind cuvintele în minte:
    - Mişcaţi-vă cocoaşele acum, binecuvântaţi să fiţi.
    - Owen! Ieşi afară!
    Owen se uită în jur speriat, apoi dădu din cap şi se împinse afară prin prelata atârnând la uşa şoferului.

                                                              4.

                                   Henry căzu în genunchi,  se ridică şi se uită obosit în întunericul despletit. Nu mai era mult de mers, slavă Cerului, dar nu credea că se mai poate munci alţi şase metri prin zăpada nămeţită, ca să nu mai pomenim de o sută patruzeci.
    Îmblânzitorul de ouă merse făr' a se opri, gândi el, apoi: Am reuşit. Asta-i răspunsul, sigur. M-am exclus, iar acum sunt în iad. Sunt îmblânzitorul de ouă în...
    Braţul lui Owen se înlănţui în jurul lui... numai că-l înlănţui cu mai mult decât cu braţul. II hrănea pe Henry cu forţa lui.
    - Mulţu...
    - Îmi mulţumeşti mai târziu. Tot mai târziu o să şi dormi. Pentru acum, ţine-ţi ochii pe minge.
    Nu exista nicio minge. Nu existau decât Bernie, Dana, Rommy şi Smitty mărşăluind prin zăpadă, un şir de somnambuli îmbrăcaţi în salopete şi canadiene cu glugă. Mărşăluiră spre est de Swanny Pond Road către Sno-Cat, în vreme ce Owen şi cu Henry se împleticeau spre vest, către Humvee-ul abandonat. Brânza şi biscuiţii Saltine fuseseră şi ele abandonate, îşi dădu Henry seama, şi stomacul i se scofâlci.
    Apoi, Humvee-ul fu chiar în faţa lor. Îşi vor continua drumul cu el, mai întâi cu farurile stinse, cu viteză scăzută şi-n linişte-linişte-linişte, ocolind luminile galbene de la poalele rampei şi, dacă vor avea noroc, tipii care păzeau partea de nord a rampei nici nu vor şti că au trecut de ei.
    - Dacă ne văd, i-am putea face să uite? întrebă Owen. Să le provocăm - oh, ştiu eu - să le provocăm amnezie?
    Henry îşi dădu seama că probabil vor putea face asta.
    - Owen?
    - Ce-i?
    - Dacă situaţia va scăpa de sub control, totul se va schimba. Totul.
    Urmă o pauză, cât timp Owen se gândi la asta. Henry nu vorbea despre cunoaştere, moneda pe care băteau superiorii lui Kurtz în lanţul trofic; vorbea despre abilităţi care aparent depăşeau puterea superficială de-a citi gândurile.
    - Ştiu, răspunse în cele din urmă.

                                                               5.

                                      Merseră  spre sud în Humvee, spre sud în inima furtunii. Henry Devlin încă înfuleca biscuiţi şi brânză, când extenuarea stinse luminile în mintea sa suprasolicitată.
    Adormi cu firmituri pe buze.
    Şi visă despre Josie Rinkenhauer.

                                                               6.

                                    La o jumătate de oră după ce luă foc, grajdul bătrânului Reggie Gosselin nu mai era decât un ochi de dragon muribund în noaptea dogoritoare, un ochi din ce în ce mai opac şi mai pal în orbita neagră a zăpezii topite. Din pădurea de la est de Swanny Pond Road se auzi un poc-poc-poc de foc de armă, des la început, apoi pierzând atât din ritm, cât şi din intensitate, în vreme ce membrii grupului Imperial Valley (grupul Imperial Valley al lui Kate Gallagher acum) îi urmăreau pe deţinuţii evadaţi. Era o vânătoare de curcani în care nu mulţi dintre curcani aveau să scape cu viaţă. Aveau să scape destui cât să împrăştie vorba, poate, destui cât să-i pună pe toţi în alarmă, însă asta era grija zilei de mâine.
    În vreme ce aveau loc acestea - de asemenea, în vreme ce trădătorul de Owen Underhill se îndepărta din ce în ce mai mult de ei - Kurtz şi Freddy Johnson stăteau în postul de comandă (doar că, bănuia Freddy, acesta nu era acum mai mult decât un Winnebago din nou; senzaţia aceea de putere şi importanţă dispăruse), aruncând cărţi de joc într-o căciulă.
    Fără o urmă de telepatie în el, însă la fel de atent ca-ntotdeauna la oamenii din subordinea lui - că aceştia se reduseseră la un singur om nu mai conta deloc - Kurtz se uită la Freddy şi spuse:
    - Grăbeşte-te cumpătat, bătrâne, asta încă-i o vorbă înţeleaptă.
    - Da, şefu', spuse Freddy fără entuziasm.
    Kurtz aruncă doiarul de treflă. Acesta flutură prin aer şi ateriză în căciulă. Kurtz exultă ca un copil şi se pregăti să arunce din nou. Se auzi o bătaie în uşa Bago-ului.
    Freddy se întoarse într-acolo şi Kurtz îl fixă cu o privire dezaprobatoare. Freddy se întoarse înapoi şi-l urmări pe Kurtz aruncând încă o carte. Aceasta porni în direcţia potrivită, după care zbură prea departe şi ateriză pe cozorocul căciulii. Kurtz îngăimă ceva cu voce scăzută, apoi făcu un semn cu capul către uşă. Freddy, spunând în gând o rugăciune de mulţumire, merse să deschidă. Pe ultima treaptă se afla Jocelyn McAvory, una din cele două femei din Imperial Valley. Vocea cu un accent moale de Tennessee; faţa de sub părul tuns băieţeşte era dură ca piatra. Ţinea de curea un spectaculos aruncător de flăcări neînregistrat. Freddy se întrebă de unde făcuse rost de aşa ceva, apoi hotărî că răspunsul nu conta. O mulţime de lucruri încetaseră să mai conteze, cele mai multe în aproximativ ultima oră.
    - Joss, spuse Freddy. Care-i problema care te macină?
    - Aduc doi Pozitivi Ripley, cum mi s-a ordonat.
    Se auziră alte împuşcături dinspre pădure, iar Freddy văzu ochii femeii mişcându-se scurt în acea direcţie. Voia să se întoarcă înapoi dincolo de drum, voia să-şi satisfacă plăcerea înainte ca jocul să se termine.
    Freddy cunoştea sentimentul.
    - Trimite-i înăuntru, fetiţo, spuse Kurtz. Încă stătea lângă căciula de pe podea (podeaua care încă mai era vag pătată cu sângele ajutorului de bucătar Melrose), încă ţinând pachetul de cărţi în mână, însă ochii-i erau aprinşi de interes. Să vedem pe cine-ai găsit.
    Jocelyn făcu o mişcare cu arma. O voce de la baza scării mormăi:
    - Urcaţi dracului. Nu mă faceţi s-o mai spun o dată.
    Primul bărbat care trecu de Jocelyn era înalt şi foarte negru. Pe unul din obraji avea o tăietură şi încă una pe gât. Amândouă tăieturile se umpluseră de Ripley. Îi mai apăruse Ripley şi în cutele din sprâncene. Freddy îi recunoştea chipul, dar nu-şi amintea cum îl chema. Bătrânul, desigur, le ştia pe amândouă, Freddy bănuia că acesta-şi amintea numele tuturor oamenilor pe care-i comandase, atât ale celor vii, cât şi ale celor morţi.
    - Cambry! spuse Kurtz, ochii luminându-i-se chiar şi mai tare.
    Apropiindu-se de Cambry, azvârli cărţile de joc în căciulă, păru că-i va da mâna să i-o strângă, se răzgândi şi bătu în loc un salut. Gene Cambry nu-i răspunse. Părea ursuz şi dezorientat.
    - Bun venit în Liga Dreptăţii din America.
    - L-am prins fugind prin pădure împreună cu deţinuţii pe care trebuia să-i păzească, spuse Jocelyn McAvory. Chipul ei era lipsit de expresivitate; întregul ei dispreţ se citea doar în glas.
    - Şi de ce nu? întrebă Cambry. Se uită la Kurtz. Oricum urma să mă omorâţi. Să ne omorâţi pe toţi. Nu te obosi să minţi. Îţi citesc asta în gânduri.
    Kurtz nu fu deranjat chiar deloc de această remarcă. Îşi frecă mâinile şi-i zâmbi lui Cambry prietenos.
    - Fă-ţi treaba cum trebuie şi poa' că mă răzgândesc, bătrâne. Inimile-au fost făcute să fie frânte şi gândurile au fost făcute să se răzgândească, ăsta-i un mare adevăr Dumnezeiesc. Pe cine mai ai pentru mine, Joss?
    Freddy se uită cu uimire la al doilea chip. De asemenea, cu plăcere. Ripley nu şi-ar fi putut găsi un adăpost mai potrivit, după umila sa părere. Nimeni nu-l plăcea pe nemernicul ăsta, oricum.
    - Să trăiţi... şefu'... nu ştiu de ce mă aflu aici... eram în urmărirea regulamentară a evadaţilor, când... când... Îmi cer scuze, trebuie s-o spun, când curva asta linguşitoare m-a scos din zona de acţiune şi...
    - Fugea împreună cu ei, spuse McAvoy pe un ton plictisit. Fugea împreună cu ei şi e infectat până-n gaura curului.
    - Minciună! spuse bărbatul din uşă. Minciună sfruntată! Sunt complet curat! Sută la sută...
    McAvoy smulse căciula împletită pe care o purta pe cap al doilea prizonier. Părul rar şi blond al bărbatului era mult mai des acum şi părea că fusese vopsit.
    - Pot să vă explic, să trăiţi, spuse Archie Perlmutter, vocea pierindu-i chiar în timp ce vorbea. Asta e... să vedeţi... Apoi îi pieri cu totul.
    Kurtz încercă să afişeze o expresie încurajatoare, dar îşi pusese din nou masca pe faţă - cu toţii şi le puseseră - şi aceasta dădu zâmbetului lui de îmbărbătare o expresie sinistră, ca zâmbetul unui molestator de copii care invită un puşti înăuntru pentru o bucată de plăcintă.
    - Pearly, totul va fi bine, spuse Kurtz. Facem doar o mică excursie, asta-i tot. Vrem să găsim pe cineva, pe cineva pe care-l cunoşti şi tu...
    - Pe Owen Underhill, şopti Perlmutter.
    - Corect, bătrâne, spuse Kurtz. Se întoarse spre McAvory: Adu-i soldatului acestuia mapa, McAvory. Sunt sigur că se va simţit mai bine imediat ce-şi va avea mapa. Apoi îţi vei putea continua vânătoarea, ceea ce sunt sigur că arzi de nerăbdare să faci.
    - Da, şefu'.
    - Întâi însă, priveşte aici - e-un truc simplu pe care l-am învăţat în Kansas.
    Kurtz împrăştie cărţile. În vântul nebunesc ce intra prin uşă, acestea zburară în toate direcţiile. Doar una ateriză cu faţa în sus în căciulă, însă aceasta era asul de treflă.

                                                           7.

                                  Dl Cenușiu ridică meniul, uitându-se la lucrurile înşirate pe el - biftec, sfeclă, pui prăjit, plăcintă cu ciocolată - cu interes şi fără să înţeleagă aproape nimic. Jonesy îşi dădu seama că aceasta nu era pur şi simplu pentru că nu ştia ce gust avea mâncare; Dl Cenuşiu nu ştia ce însemna ea. Cum de era posibil? Esenţializând lucrurile, Dl Cenuşiu nu era nimic altceva decât un fung cu un coeficient de inteligenţă ridicat.
    Iată că venea chelneriţa, mişcându-se sub apăsarea unui păr bogat, blond-cenuşiu. Insigna de pe pieptul ei deloc de neremarcat spunea bun venit LA DYSART'S, EU SUNT CHELNERIŢA DVS. DARLENE.
    - Bună, iubire, ce să-ţi aduc?
    - Aş vrea omletă cu şuncă. Crocantă, nu înăbuşită.
    - Pâine prăjită?
    - Ce zici de nişte cătilte?
    Femeia ridică din sprâncene şi se uită la el pe deasupra carneţelului. În spatele ei, în colţ, poliţistul mânca un sandviş soios şi vorbea cu bucătarul.
    - Scuze, căltite am vrut să spun.
    Sprâncenele i se ridicară şi mai sus. Nedumerirea ei era elementară şi clipea în faţa minţii ei asemenea unui semn cu neon în fereastra unui restaurant: era tembel tipul ăsta sau îşi bătea doar joc de ea?
...........................................................................