7.
Când intră, el tocmai studia tabloul cu Wellington.- Ce părere ai? întrebă el ridicând privirea când o auzi intrând.
- Aproape că pot simți fumul și pot auzi zgomotul armelor, spuse ea examinând pânza cu un ochi critic. Ducele arată ca un om care a fost călit în flăcările iadului și-a ajuns lider de neînvins.
- E meritul sfaturilor lui Kenneth. Înainte, pictura era bună, însă acum este măreață, spuse Anthony privind tabloul cu mândrie. Seria mea de tablouri despre bătălia de la Waterloo va fi senzația expoziției de anul acesta.
- Fără îndoială, spuse Rebecca zâmbind.
Uneori, tatăl ei putea fi atât de copilăros cu aroganța lui nedisimulată.
- Apropo de asta, se pare că Kennethe viconte.
- Ah, da? zise el, fără a înregistra în primă fază vorbele Rebeccăi. Apoi se încruntă. Wilding. Este vicontele Kimball?
Rebecca încuviință din cap.
- I-ai făcut portretul mamei lui vitrege.
- Îmi amintesc, spuse Sir Anthony sec. O osatură minunată, dar și o preocupare uluitoare pentru ea însăși.
- Kennetha sugerat că și-ar putea folosi relațiile pentru a mă reabilita din punct de vedere social, spuse Rebecca, decizând că sosise momentul să îi spună pentru ce venise de fapt să îl vadă. Ce părere ai?
- Chiar este necesar? replică tatăl ei, părând puțin nedumerit.
- Îți amintești că mi-am distrus reputația? Nu am mai fost primită în niciun salon respectabil de la optsprezece ani.
- Vrei să spui că nu ai mai ieșit în societate pentru că nu ai mai putut face asta? spuse tatăl ei după ce deschise în primă fază gura și-o închise la loc, în timp ce sângele începuse să îi urce în obraji.
- Exact, ai uitat purtarea mea scandaloasă? întrebă Rebecca, privindu-l uluită.
- Nu, nu am uitat, dar nu m-am gândit deloc la consecințe. Am lăsat acest gen de lucruri pe seama mamei tale, și bănuiesc că am presupus că, după ce scandalul s-a stins încetul cu încetul, ai rămas acasăă pentru că așa ai vrut tu. Știu că nu sunt un tată prea grozav, spuse el strâmbându-se, dar nu prea îmi face plăcere să mi se reamintească asta.
- Ești exact tatăl de care am nevoie, replică ea, impresionată. Cine altcineva m-ar fi învățat cum să fiu artist, dându-mi libertatea de a face ce îmi place?
- Ești un artist înnăscut, nu te-am învățat eu asta, suspină el. Tu și Helen mi-ați permis mereu să fiu egoist. Există o linie foarte fină de demarcație între a acorda cuiva libertate și a-l neglija, iar eu am încălcat mult prea des această linie. Ar fi trebuit să fiu mai atent și să impun mai multe reguli.
- Cu siguranță nu o să te apuci să faci asta acum, spuse ea panicată. Sunt prea în vârstă pentru a învăța să mă supun regulilor.
- Nu e nevoie, spuse el cu un surâs trist. Ai crescut destul de bine, și nu datorită mie.
- Nu îți face griji, tată, spuse Rebecca pe un ton vioi. Dacă viața socială ar fi fost importantă pentru mine, aș fi găsit o modalitate de a avea parte de ea. Iau asta în considerație acum doar pentru că Kenneth dorește să mă prezinte în societate. Ca să fiu sinceră, aș prefera să nu fac asta.
- Fă cum îți sugerează Kenneth, îi ordonă tatăl ei. Prin naștere, ai dreptul de a pătrunde în cele mai înalte cercuri, și o asemenea oportunitate nu ar trebui irosită. O să îl întreb pe Kenneth dacă te pot ajuta și eu, deși îmi închipui că el are deja lucrurile puse la punct. Este cel mai bun secretar pe care l-am avut vreodată.
Rebecca nu era prea sigură că îi plăcuse răspunsul tatălui ei. Sperase în sinea ei că acesta avea să îi spună că nu ar trebui să își piardă vremea socializând. Dar oare ezitarea ei izvora din timiditate sau din teamă?
Evident, era vorba despre teamă, căci acea latură întunecată a percepției unui artist echivala cu o sensibilitate dureroasă. Cel puțin asta se întâmpla în cazul ei.
Îi era mult mai ușor să fie o singuratică decât să se aventureze în lumea crudă. Facând asta, însă, risca să se veștejească atât din punct de vedere personal, cât și creativ. Ar fi fost o prostie din partea ei să dea cu piciorul acestei șanse de a-și lărgi orizonturile.
Luând această decizie, Rebecca păși țanțoșă spre un alt tablou începu și dădu la o parte pânza care îl acoperea.
- Așadar, acesta este portretul gemenelor. Arată destul de bine.
- E o provocare să redau personalitățile lor diferite când au chipurile atât de asemănătoare, spuse tatăl ei venind lângă ea. Lady Strathmore este la dreapta și Lady Markland la stânga. Ce temperamente au? o întrebă pe Rebecca.
Aceasta studie portretul.
- Lady Markland este mai sociabilă, văd niște luminițe poznașe în ochii ei, în timp ce Lady Strathmore e mai liniștită, mai contemplativă, puțin timidă.
- Bun, bun, asta înseamnă că am surprins exact ce trebuia, murmură tatăl ei.
- Trebuie să-l mai retușezi pe domnul cu părul negru, îi arătă ea. Are piciorul stâng puțin într-o parte.
- Hmm, da, așa este, o să repar asta la următoarea ședință de pozat, spuse el acoperind din nou tabloul. Cum merge cu portretul lui Kenneth?
- Destul de bine, răspunse ea. Dădu să spună mai multe, dar se mulțumi să adauge: Kenneth are un chip cât se poate de interesant.
Tatăl ei avea, la rându-i percepția unui artist, și Rebecca nu dorea să riște cumva ca el să observe lucruri pe care ea nu era dispusă să le recunoască nici față de ea însăși.
Rebecca coborî din trăsură cât se poate de agitată. Începu apoi să urce treptele de marmură de la intrarea reședinței Ashburton, bucurându-se că acestea erau lunecoase de la ploaie, și astfel se putea agăța de brațul lui Kenneth.
- O să regret asta, bombăni ea în timp ce el bătea la ușă cu ciocănelul cu cap de leu.
- Nu, nu vei regreta, o liniști el. Este doar o cină informală cu doi oameni foarte drăguți.
Se prea poate, însă Rebeccăi tot îi bătea inima atât de tare, încât părea aproape terorizată. Se gândi la toate rânjetele și pufnetele și sprâncenele ridicate de care avusese parte în viața ei și fu tentată să o ia la sănătoasa. Să o ajute Dumnezeu, căci, în momentul în care doamnele vor trebui să se retragă, avea să rămână singură cu Catherine, perfecțiunea întruchipată.
Prea târziu însă. Un majordom cu un aer nesuferit de superioritate le deschise ușa. După ce își lăsară pelerinele, oaspeții fură conduși într-un salon elegant. Rebecca își îndreptă privirea spre femeia și bărbatul care se ridicară și se apropiară de ei pentru a-i saluta. Deși nu se atingeau, aveau un fel de a fi împreună pe care îl puteai simți. Formau un cuplu uimitor. Văzută de aproape, Catherine Kenyon era și mai frumoasă decât atunci când o zăreai de la depărtare.
Kenneth o împinse ușurel înainte, așezându-și mâna pe mijlocul ei.
- Michael, Catherine, ea este domnișoara Seaton, prietena mea.
- Mă bucur foarte mult să te cunosc, spuse Catherine zâmbind și luîndu-i mâna Rebeccăi ca și cum ar fi crezut ceea ce spunea.
- Plăcerea este de partea mea, Lady Michael, murmură Rebecca.
- Te rog, spune-mi Catherine.
- Iar eu sunt Rebecca, replică ea, neputând rezista candorii lui Catherine.
Lord Michael o salută la rândul lui și făcu o reverență. Rebecca observă că avea ochii de un verde profund, însă mai interesant i se păru ceea ce văzu în ei. Tatăl ei spusese că poși vedea în ochii unui soldat prin câte bătălii a trecut, și avusese dreptate, căci aceeași forță neînvinsă pe care o remarcase la Kenneth era împărtășită și de prietenul lui.
- Ai fi un model excelent pentru Alexandru cel Mare, spuse ea gândind cu voce tare și roșind apoi, când își dădu seama cât de nepotrivit era comentariul.
- Kenneth mi-a spus că ești un artist desăvârșit, și nu exagera deloc, spuse Lord Michael cu un zâmbet ștrengăresc.
- Dacă Kenneth a vrut să spună că nu știu să dau bună ziua ca un om normal, atunci mi-e teamă că a avut dreptate, replică ea cu un zâmbet trist.
- Cred că normalitatea e cât se poate de depășită, comentă Catherine în timp ce își conducea oaspeții spre cămin. Nu ești de aceeași părere?
Rebecca zâmbi și începu să se relaxeze. La cină, deja se simțea în largul ei. Familia Kenyon era foarte drăguță, exact așa cum îi promisese Kenneth, și plăcerea pe care o simțeau fiindcă îl aveau pe Kenneth ca oaspete se revărsa fără ezitare și asupra ei. Prin urmare, atunci când ea și gazda îi lăsară pe domni să își bea vinul de Bordeaux în liniște, nu-i mai era teamă să rămână singură cu Catherine.
- Știu că nu este deloc politicos, dar trebuie să mă duc până sus să îmi hrănesc băiatul, spuse Catherine după ce ieșiră din sufragerie, după care își strânse și mai mult șalul indian, atingându-și fără să își dea seama unul dintre sâni.
- Dacă nu te deranjează, mi-ar plăcea să vin și eu să îl văd pe cel mic, se pomeni Rebecca spunând, spre marea ei surpriză.
- Nu poți insulta o mamă când vrei să-i întâlnești copiii, replică gazda zâmbind radiant. Îmi pare rău doar că fiica mea a rămas la niște prieteni în seara asta.
Urcară apoi în camera copiilor, unde o dădacă între două vârste legăna bebelușul în apropierea căminului.
- Ați picat la țanc, stăpână, spuse ea placidă. Micuțul nostru domn începe să facă mofturi.
Dup ce îi dădu copilul lui Catherine coborî să își toarne o ceașcă de ceai.
Micuțul începu să o miroasă pe mama lui, părând înfometat. Rebecca îl studie fascinată, încercând să își amintească dacă se mai aproapiase vreodată atât de mult de un bebeluș. Nu se întâmplase. Ce mânuțe minuscule și ce păr ca de borangic!
- E frumos. Cum îl cheamă?
- Nicholas, după unul dintre cei mai vechi prieteni ai lui Michael. Seamănă mult cu tatăl lui, nu crezi? spuse Catherine cu afecțiune în timp ce se instala într-un balansoar.
Sub protecția șalului moale, Catherine își desfăcu nasturii de la partea din față a rochiei, apoi își duse bebelușul la sân. Acesta se agăță înfometat de sfârcul mamei lui și începu să sugă cu lăcomie, în timp ce mâinile lui micuțe se făcură pumn.
- Te rog, ia loc, îi spuse Catherine de îndată ce copilul se liniști la sânul mamei. O să dureze ceva.
Rebecca o ascultă, deplasându-se încet, așa cum părea a fi normal în camera copiilor.
- Din nefericire, eu nu mă pricep la copii, însă nu se întâmplă destul de rar, în cazul unei femei de rangul tău, să își alăpteze singură bebelușul?
- Oi fi eu Lady Michael acum, dar, când am născut-o pe fiica mea, nu eram decât o soție de soldat care căuta cel mai bun mod de a avea grijă de copilul ei. După ce am alătat-o pe Amy, am hotărât că aș fi o netoată să las asemenea bucurie pe seama unei doici, spuse Catherine râzând încet.
Imaginea mamei cu copilul în brațe o făcu pe Rebecca să simtă o tandrețe infină. Kenneth spusese că dorea ca ea să își lărgească orizonturile, și iată că într-o singură seară reușise deja să facă asta. Pentru prima oară, își dădea seama ce pierdea renunțând la căsnicie și la șansa de a avea copii.
Femeile continuară să discute sporadic până când Nicholas se sătură, după care Catherine își încheie la loc rochia cu degete îndemânatice, luând apoi copilul pe umăr și bătându-l ușor pe spate.
- Voi doi v-ați potrivi de minune într-un tablou de genul Madona cu pruncul la piept, remască Rebecca.
- Bănuiesc faptul că vezi lumea ca o serie de potențiale tablouri face parte din felul de a fi al unui artist, spuse Catherine gânditoare. Îți invidiez talentul, eu nu am nicio calitate specială, în afara capacității de a-i îngriji pe cei bolnavi și pe răniți.
Catherine se înșela, căci ea poseda cel mai de preț talent dintre toate: curajul de a oferi și de a primi dragoste, iar acesta era mai prețios până și decât frumusețea ei.
- Vrei să îl ții în brațe pe Nicholas? întrebă Catherine ridicându-se din balansoar.
- Eu? spuse Rebecca panicată. Dacă îl scap?
- N-o să îl scapi, o liniști Catherine, așezând copilul în brațele tremurătoare ale Rebeccăi.
Acesta deschise ochii și clipi somnoros la ea. Chiar semăna cu tatăl lui, deși aducea puțin și cu Catherine. Pielea lui avea cele mai delicate nuanțe posibile ale acuarelelor.
Cum ar fi să își țină propriul copil în brațe? Să caute semne de asemănare cu membrii familiei sau caracteristici care i-ar aparține doar lui? Cum ar fi să țină în brațe copilul ei și al lui Kenneth?
Acest gând atinse o coardă insuportabil de vulnerabilă în interiorul ei. Dacă ea și Kenneth ar avea un copil, probabil că nu ar fi la fel de frumos ca acesta, însă pentru ea nu ar conta, nu ar conta deloc.
- O să frângă multe inimi când va fi mare, spuse ea, înapoindu-i copilul mamei lui, cu multă grijă.
- Ah, deja face asta, spuse Catherine în timp ce își culca copilul într-un leagăn ce purta balzonul aurit al familiei Ashburton.
Înainte de a se ridica, depuse un sărut ușor pe obrazul bebelușului.
- Toată lumea din familie îl adoră, mai ales fiica mea, spuse ea.
- Nicholas are vreun văr de vârsta lui? întrebă Rebecca, uitându-se în jur prin camera copiilor.
- Din păcate, nu. Fratele lui Michael, Stephen, a fost căsătorit ani buni de zile, însă nu a avut niciodată copii, spuse Catherine încruntându-se. Stephen se află la țară acum, soția lui a murit anul trecut. Sper că se va recăsători și că va avea mai mult noroc de această dată. Nicholas va moșteni titlul de duce într-o bună zi, dar aș prefera să nu se întâmple asta. Faptul că e duce nu i-a adus prea multă fericire lui Stephen.
Doica se întoarse și își reluă veghea la căpătâiul copilului. În timp ce ieșea din cameră, Rebecca aruncă o ultimă privire bebelușului adormit și se gândi la Kenneth. Ce se întâmpla cu ea?
După ce doamnele se retraseră, Michael Kenyon îi făcu semn spre cele două carafe pe care le adusese majordomul.
- Ce să fie, minunatul vin de Bordeaux al fratelui meu sau niște scotch tare?
- Puțin scotch, desigur, de dragul vremurilor de mult apuse, spuse Kenneth cu un surâs machiavelic.
- După ce gazda turnă în pahare, se așezară și începură să discute.
- Tânăra ta doamnă e încântătoare, spuse Michael. Mă duce cu gândul la o sabie timidă, dac există așa ceva.
- Nu e rea descrierea, dar nu e tânăra mea doamnă.
Michael ridică sceptic din sprânceană, dar nu comentă.
- Ce pictează?
- Pictează în ulei, de obicei portrete de femei. Pe de o parte, sunt minunate luat separat, iar pe de alta, au o calitate mitică amplă, care o caracterizează. I-am sugerat să trimită câteva tablouri la expoziția de la Academia Regală, însă nu vrea să audă de așa ceva.
- Probabil îi este greu, știind că, neîndoielnic, va fi judecată ca fiind fiica tatălui ei, observă Michael. Mi-ai spus că are nevoie să fie reabilitată din punct de vedere social. Ce s-a întâmplat?
- A fugit de acasă cu iubitul ei, când avea optsprezece ani. Din fericire, a avut destulă minte să se întoarcă înainte de a fi prea târziu, dar bineînțeles că a izbucnit un întreg scandal. Părinții ei ar fi trebuit să aștepte doi sau trei ani și să o ia apoi cu ei câte puțin când îți vizitau prietenii, spuse Kenneth încruntându-se. S-ar fi putut mișca apoi din cercurile artistice într-un cerc social mai variat. În loc de asta, însă, i-au permis să se îngroape în atelierul ei din pod și să se izoleze complet. Deși știu că nici tu și nici Catherine nu vă dați în vânt după viața socială, sper că aveți prieteni dispuși să o primească la petrecerile lor. Are nevoie să cunoască mai multă lume.
Michael se gândi puțin.
- Prietenul meu, Rafe, îl știi, ducele de Candover, organizează un bal săptămâna viitoare. O să îl rog să îți trimită și ție, și Rebeccăi invitații.
- Ce ușor este când cunoști oamenii potriviți, spuse Kenneth scuturând din cap, impresionat. Odată ce va fi văzută la balul lui Candover, i se vor deschide aproape toate ușile. Mă îndoiesc că va fi o ființă prea mondenă, dar cel puțin asta va rămâne la latitudinea ei. Din nefericire, va trebui să o însoțesc, continuă el, strâmbându-se.
- O să îți facă bine un bal, spuse Michael fără milă. Spune-mi mai multe acum despre munca ta. Nu cred că ai devenit secretarul lui Sir Anthony Seaton doar pentru a avea ocazia de a întâlnni artișiti.
Kenneth ezită câteva clipe înainte de a renunța la orice precauție.
- Ai dreptate. Am fost trimis acolo pentru a cerceta o moarte misterioasă, dar probabil e sarcina cea mai dificilă pe care am primit-o vreodată, spuse el, după care îi explică pe scurt oferta primită de la Lord Bowden și complicațiile care se iviseră în timp ce încerca să afle cum murise Helen Seaton.
Simțea o mare ușurare că putea da glas unora dintre frustrările lui în fața unui prieten de încredere.
- Pot înțelege dorința lui Bowden de a afla adevărul, spuse Michael după ce ascultă toată tărășenia în tăcere, dar cred că situația este groaznic de neplăcută. În mod evident, îți place Rebecca și se pare că îți place și Sir Anthony.
Kenneth se gândi la toate urzelile de nepătruns pe care le descoperise în reședința Seaton.
- Puțin spus neplăcută, replică el. M-am gândit să ies din toată afacerea, dar chiar nu pot face asta. I-am dat lui Bowden cuvântul meu, și, în plus, trebuie făcută dreptate.
- Ar fi bine dacă ai putea găsi probe care să îl disculpe de Sir Anthony, dar e mult mai probabil că nu vei găsi nicio probă concludentă. Cred că asta te înnebunește - și pe Lord Bowden.
- Cel puțin voi avea de câștigat din punct de vedere financiar. Și în alte moduri, desigur, dar Kenneth nu putea scăpa de acel gând superstițios cum că avea să plătească cu vârf și îndesat pentru ceea ce avea să primească.
- Că tot veni vorba despre a face dreptate, aș vrea să îmi spui mai multe despre mama ta vitregă cea haină. Înțeleg că, atâta vreme cât nu există documente oficiale care să acorde cuiva bijuteriile familiei, singura ei probă este faptul că susține că îi aparțin.
- Este adevărat, dar, în acest caz, ceea ce susține ea e concludent, spuse Kenneth cu un zâmbet fals. Pe legea mea, dacă aș avea bijuteriile, nici că le-aș da drumul.
- Interesant, spuse Michael cu o privire speculativă.
- Mai degrabă deprimant decât interesant, replică Kenneth turnându-și încă puțin scotch. E rândul tău, spune-mi cât de fericit ești în calitate de soț și tată.
Michael nici nu avea nevoie de altă încurajare. Singura problemă era că făcea ideea de căsnicie să pară prea atractivă. Kenneth își aminti că Rebecca, cu limba ei ascuțită și cu elanul ei creator, ar fi o cu totul altfel de soție decât Catherine cea senină și iubitoare, asta presupunând că Rebecca s-ar gândi să devină vreodată soția cuiva.
Ce păcat că el găsea creativitatea ei feroce atât de incitantă!
- Kenneth și Michael o să discute o grămadă la un pahar de vin în seara asta. Au multe de recuperat, spuse Catherine pe un ton filosofic.
Rebeccăi nu îi păsa. Nu își putea aminti de când nu se mai simțise atât de bine în compania unei femei.
Se așezară amândouă lângă foc, și, câteva clipe mai târziu, un câine de vânătoare atât de scund, încât părea a avea piciorușele pe jumătate tăiate, țâșni din întuneric și se culcă lângă Rebecca, cu botul pe piciorul ei.
- Îmi cer scuze, câinele nostru te place, spuse Catherine dând ochii peste cap. Așa intră el. Dacă te deranjează, o să îl iau de aici.
- Oh, nu, nici prin cap nu mi-ar trece să îl deranjez, spuse Rebecca aplecându-se și smotocindu-i urchile lungi. Presupun că el este Ludovic cel Leneș?
Catherine izbucni în râs.
- Văd că-i cunoști deja reputația, spuse ea. Fiicei mele îi place la nebunie crochiul cu Ludovic făcut de Kenneth într-o iarnă când am fost încartiruiți la Toulouse.
- Am fost impresionată când mi-a spus Kenneth că ai însoțit trupele în marșul lor prin Portugalia și prin Spania, spuse tolănindu-se confortabil în scaunul ei. Nu-mi pot imagina cât de greu trebuie să fi fost să ai grijă de casă și să crești un copil în asemenea condiții.
- S-a dovedit adesea dificil. Cu toate acestea, fiicei mele, Amy, i-a fost cum nu se poate mai bine în condiții de care până și un catâr s-ar fi plâns.
Catherine continuă prin a povesti în felul ei amuzant întâmplări care, deși păreau cât se poate de comice în prezent, trebuie să fi fost de-a dreptul groaznice la vremea lor.
Rebecca observă că gazda nu pomenea aproape niciodată despre primul soț. Părea că acesta nu prea fusese prin preajmă când avusese nevoie de el. Bănuia că Lord Michael nu era acest gen de om - și nici Kenneth.
- Cum l-ai întâlnit pe Kenneth? întrebă ea, cu gândul la acesta.
- Călătoream cu trenul de bagaje, când am fost atacați de un escadron de cavalerie francez. Eu și Amy am fost despărțite de grupul principal și am fost înconjurate de mai mulți soldați francezi. Mă întrebam înnebunită dacă avea vreun rost să scot pistolul din cobur, când au apărut Kenneth și câțiva dintre soldații lui și i-au alungat pe francezi. Nu a acordat mare importanță incidentului, considerându-l parte integrantă din sarcinile lui din ziua aceea, dar, după cum îți poți închipui, eu nu am uitat niciodată asta. Și nu a fost singura dată când ne-a sărit în ajutor, spuse ea cu privirea ațintită asupra flăcărilor din cămin.
Încă o dată, Rebecca își formă o imagine în minte: frumoasa neîmblânzită salvată de nobilul războinic. Cât se poate de dramatic și mult mai romantic decât pictorița-șoricel care îi aruncă remarci acide eroului pensionat.
- Ai avut o viață plină de aventuri, spuse Rebecca, înăbușindu-și un suspin. Nu știu dacă să te invidiez sau să cad în genunchi și să îi mulțumesc celui de sus că nu am avut parte de asemenea peripeții.
- Fără îndoială, trebuie să îi mulțumești, spuse Catherine jucându-se cu marginea șalului. Ai văzut vreunul dintre desenele lui Kenneth?
- Da, deși în mare parte din întâmplare. Nu mi-a spus din proprie inițiativă că desenează.
- Desenele lui îmi par foarte bune, dar mă pricep mult prea puțin la artă, spuse Catherine cu o notă întrebătoare în glas, aruncându-i Rebeccăi o privire piezișă.
- Este extrem de talentat și foarte original, răspunse Rebecca. Am început să îi dau lecții de pictură. Deși se apucă târziu de asta, are potențial pentru a deveni un artist cu adevărat talentat.
- Mă bucur atât de mult! spuse Catherine, și un zâmbet îi lumină chipul. Întotdeauna s-a purtat de parcă faptul că desenează ar fi ceva banal, dar eu am bănuit că făcea asta fiindcă pentru el arta este prea importantă pentru a vorbi cu lejeritate despre ea.
Catherine era la fel de receptivă pe cât era de frumoasă. Dacă Kenneth nu era îndrăgostit de ea înseamnă că avea mult mai puțină judecată decât crezuse ea.
Amintindu-și că era profesoara lui, nu iubita lui, o întrebă pe gazda lui cum era la Bruxelles înainte de zilele violente care culminaseră cu bătălia de la Waterloo.
Războiul era un subiect mult mai sigur decât iubirea.
Capitolul 15
Rebecca dormi până mai târziu decât de obicei în dimineața următoare. După ce se hotărî să coboare la parter pentru a lua micul dejun, află dezamăgită că Kenneth ieșise deja. Cu toate acestea, avea să îl vadă mai târziu. Gândul ăsta o făcu să zâmbească.
Tocmai își amesteca ceaiul, când Lavinia intră în cameră, artând incredibil de strălucitoare pentru o oră atât de matinală. Asta însemna că își petrecuse noaptea cu Sir Anthony. Nu se întâmpla pentru prima oară, deși nimeni nu pomenea despre asta.
- Bună dimineața, Lavinia, spuse ea turnând încă o ceașcă cu ceai. Două lingurițe de zahăr?
- Da, mulțumesc, spuse Lavinia luând ceașca și sorbind puternic din ea. Arăți minunat în dimineața asta, draga mea. Să înțeleg că merge bine munca?
- Da, dar nu de asta sunt atât de binedispusă. Kenneth a hotărât că trebuie să ies mai mult, așa că m-a luat cu el la cină la niște prieteni de-ai lui de pe vremea când era în armată. Deși aproape că a trebuit să mă târască până acolo, spuse ea cu un zâmbet autoironic, trebuie să recunosc că am petrecut o seară foarte plăcută.
- Am știut eu că băiatul ăla are capul pe umeri de când am dat ochii cu el, spuse Lavinia, servindu-se cu un ou fiert moale și cu niște pâine prăjită din bufet, după care își reluă locul. Stai prea mult timp singură.
- Mă mir că ai observat, spuse Rebecca, aruncându-i o privire întrebătoare.
- Cum să nu, doar ești fiica a doi dintre cei mai dragi prieteni ai mei. Mi-am făcut grijiîn privința ta, mai ales după moartea lui Helen. Ai trăit aproape ca o pustincă, continuă Lavinia, spărgând coaja oului. Oricum, nu aveam eu dreptul să îți spun asta, mi-ai fi sărit imediat în cap dacă aș fi încercat să îți atrag atenția.
- Se prea poate, recunoscu Rebecca. Nu prea reacționez bine când mi se dau ordine.
Unul dintre lachei intră și lăsă o scrisoare cu un sigiliu impozant pe farfuria Rebeccăi. Curioasă, aceasta rupse sigiliul cu cuțitul și deschise misiva, rămânând cu gura căscată.
- S-a întâmplat ceva? întrebă Lavinia ridicând privirea de la ou.
- Nu, nu chiar, spuse Rebecca, înghițind cu greutate. Este o invitație la un bal pe care îl organizează ducele și ducesa de Candover.
- Viața ta socială avansează cu pași repezi, remască Lavinia încruntându-se.
- Cei la care am luat cine ieri-seară sunt prieteni apropiați ai familiei Candover. Probabil i-au scris ducelui despre asta la prima oră.
Rebecca își mușcă buzele în timp ce recitea scrisoarea. O cină intimă era ceva, dar un bal la una dintre cele mai grandioase reședințe din Londra?
- Nu intra în panică, o sfătui Lavinia interpretându-i corect expresia. Nici că ai fi putut alege un moment mai prielnic pentru a fi prezentată în societate. Te vei distra de minune la Candover. Invită atâția oameni, încât totul se transformă într-o îngrămădeală hidoasă și nu mai rămâne loc să dansezi.
- N-am mai dansat deloc de nouă ani, n-o să-mi amintesc cum se face, spuse Rebecca. Apoi fu străfulgerată de un gând salvator. Sunt în doliu după mama mea, va trebui să refuz invitațiile la dans.
- Prostii, spuse Lavinia repede. Au trecut mai mult de șase luni, adică tocmai perioada potrivită pentru a-ți jeli părintele. În plus, chiar dacă te duci la bal, nu e obligatoriu să și dansezi. Eu, una, am de gând să îmi petrec cel puțin jumătate din timp discutând.
- Te duci și tu?
- Nu refuz niciodată invitațiile lui Rafe, spuse Lavinia și zâmbi amintindu-și ceva. Îl cunosc de ani buni. I-au plăcut întotdeauna femeile ușor machiavelice, dar îmi era teamă că voi fi ștearsă de pe lista de invitați după ce se căsătorește. Trebuia să îmi dau seama că nu se va căsători cu o puritană. O să îți placă soția lui, Margot.
Pentru prima oară, Rebecca își dădu seama că situația ei și cea a Laviniei erau destul de similare.
- E groaznic de nepoliticos din partea mea să te întreb așa ceva, dar cum ai reușit să te faci acceptată peste tot unde erai considerată odinioară foarte.... Și aici făcu o pauză, căutând cuvântul potrivit.... Foarte frivolă?
Lavinia izbucni în râs.
- Vrei să spui cum am ajuns de la târfa vulgară din lumea teatrului la statutul de doamnă respectabilă?
Rebecca încuviință din cap, rușinată.
- Ca să știi, nu sunt primită oriunde. Dacă aș încerca să intru la Almack's, m-ar arunca pe scări afară. Dar nu mă deranjează asta, te plictisești de moarte acolo, spuse ea luând o linguriță de ou. Am reușit să îmi depășesc trecutul reprobabil datorită faptului că sunt frumoasă și amuzantă - și pentru că m-am măritat cu cine trebuie.
- Eu nu sunt nici frumoasă și nici amuzantă și nici nu am de gând să mă mărit cu nimeni, replică Rebecca posomorâtă. În mod evident, nu am nicio șansă să îmi reabilitez reputația.
- Ei, dar ești fiica lui Sir Anthony Seaton și posezi un talent rar. Asta ar trebui să fie de ajuns, mai ales dacă îți înscrii câteva dintre opere la expoziția academiei. Artiștilor remarcabili le sunt iertate lipsurile de bună-cuviință.
- Ai vorbit cu Kenneth pe ascuns? Parcă l-ai cita pe el, spuse Rebecca suspicioasă.
- Nu, nu am vorbit despre tine, spuse Lavinia râzând. Pur și simplu, mințile strălucite gândesc la fel. Dacă îți expui operele, o să devii faimoasă peste noapte. Prințul regent te va invita la Carlton House. Poți spune ce vrei despre Prinny, dar omul se pricepe la artă.
- Nu mă puteți convinge să îmi expun lucrările. Dimpotrivă. Nici nu am ceva potrivit de îmbrăcat. Habar n-am ce se mai poartă, spuse ea găsind, victorioasă, încă o obiecție. Va trebui să refuz, continuă ea, lăsând la o parte invitația, profund ușurată.
- Ba nu vei face asta. Trei zile sunt cam puține, dar nu e imposibil.... De fapt.... spuse Lavinia ezitând, am o idee. Ori o să îți placă la nebunie, ori o să o urăști de moarte - sunt șanse egale de fiecare parte. Ai putea să modifici una dintre rochiile mamei tale, continuă ea, încurajată de privirea Rebeccăi. Helen avea un gust desăvârșit, și, de vreme ce ai aceeași culoare ca ea la păr, rochiile ei ți se vor potrivi de minune..... Vocea i se stinse. Desigur, s-ar putea să nu îți placă să porți ceva ce i-a aparținut ei.
Prima reacție a Rebeccăi fu să respingă ideea cu înverșunare. În timp ce ezita, Lavinia vorbi din nou:
- Nu ar fi deloc rău dacă gândul la Helen ar deveni parte integrantă din viața ta, nu o durere permanentă, rană deschisă pe care nu o poți atinge, spuse ea încet.
Rebecca își mușcă buzele, surprinsă că Lavinia o înțelegea atât de bine. Făcu o încercare precaută de a lua în considerație sugestia Laviniei și își dădu seama că ideea de a purta ceva ce îi aparținuse mamei ei era destul de încurajatoare. Era ca și cum ar fi beneficiat de sprijinul ei tacit.
- Îmi.... îmi place ideea. Mergem să ne uităm? Hainele ei sunt în niște cufere în pod. Nu am nici cea mai vagă idee cum să mă îmbrac la modă, o să am nevoie de ajutor, spuse ea ridicându-se.
- Gândește-te la înfățișarea ta așa cum o faci când te gândești la un portret, o îndemnă Lavinia cu șiretenie în timp ce își termina ceaiul, după care se ridică la rândul ei. Nu te uita în oglindă cu gândul la domnișoara Seaton cea timidă și demodată. Gândește-te ce ai face dacă ai picta persoana aceea și ai vrea să o faci să arate frumoasă și elegantă.
- Lavinia, ești un dar de la Dumnezeu, spuse Rebecca privind-o acum cu alți ochi.
- Helen avea o rochie de mătase de culoarea chihlimbarului care o să-ți vină până la pământ. Hai să vedem dacă o putem găsi.
În timp ce urcau scările, Rebecca își dădu seama că relația ei cu Lavinia tocmai depășise un hop. Trecuseră de la a fi prietenoase la a fi prietene.
Ca de obicei, Kenneth se opri pe la poștă în vreme ce se întorcea la reședința Seaton, după ce terminase de rezolvat treburile lui Sir Anthony. Singura scrisoare pe care o primise era de la Lord Bowden. Se încruntă în timp ce o citi.
Bowden devenea nerăbdător și voia cu orice preț un raport. Decât să stabilească o întâlnire cu el, Kenneth se hotărî să îi scrie. Ascunse scrisoarea și își reluă plimbarea, compunând în gând un răspuns care să sune mai consistent decât era de fapt.
Îi făcea mult mai multă plăcere să se gândească la Rebecca. La sfârșitul serii trecute râdea și făcea uz cât se poate de mult de felul ei de a fi glumeț și obraznic. La următoarea ieșire, avea să fie mult mai sigură pe ea.
Nici lui nu i-ar strica puțină încredere în sine, căci balul acela avea să fie și prima lui ieșire în societatea londoneză.
Se înrolase în armată înainte de a avea ocazia să vină la Londra asemenea altor tineri gentilomi.
Dacă nu ar fi fost....
Kenneth lungă însă acel gând. Deși mama lui vitregă fusese șarpele din Paradis, propria lui slăbiciune făcuse ca situația să devină din dificilă imposibilă. Primise exact ce meritase.
Se făcuse aproape ora prânzului când ajunse la reședința Seaton. Pe o măsuță din hol îl aștepta o invitație la balul dat de Candover. Michael și prietenii lui erau cât se poate de eficienți.
Urcă la birou și îl găsi pe Sir Anthony discutând cu George Hampton.
- A, Kenneth, ai sosit la fix ca să îl ajuți pe George să găsească o imagine în seif, spuse Sir Anthony.
- Seif, domnule?
- Este vorba despre o cămară de la parter care a fost transformată în depozit pentru tablouri. O să îți arate George unde este. M-aș duce chiar eu, dar am un client aici pentru o ședință, continuă el, dându-i cheia lui Kenneth, după care ieși.
- Am nevoie de originalul unuia dintre tablourile lui Anthony pentru a face o gravură după el, îi explică Hampton luând o lampă cu ulei aprinsă.
- Este vorba despre unul dintre tablourile din seria despre Waterloo? întrebă Kenneth în timp ce coborau scările, gândindu-se că trebuia să profite de acest moment pentru a vorbi cu Hampton în privat.
- Da, cel cu asediul castelului Hougoumont. Primele două sunt terminate, și, de îndată ce Anthony îl finalizează, o să fac o gravură și după cel cu Wellington. Seria de tablouri va avea un succes răsunător, și vrem să avem gravurile gata de vânzare odată cu deschiderea expoziției.
- Pare o afacere bună.
- Cum sunt fiul unui negustor din Kent, am spiritul comerțului în sânge, spuse Hampton pe un ton sec, pe care Kenneth nu îl rată. Și exact așa ar trebui să fie lucrurile. Dacă lumea ar fi condusă de gentilomi, am trăi încă în peșteri.
- Nu am vrut să vă insult, dimpotrivă.
- Scuze, spuse Hampton. Am fost cam prea sensibil în legătură cu acest subiect încă de când am plecat de acasă pentru a învăța la Școala Academiei Regale. Mi s-a spus în mod frecvent că nu sunt un gentilom și nici nu voi fi vreodată.
- Cu siguranță sunt puțini studenți la academie care au origini nobile. Tatăl domnului Tuner nu era, cumva, bărbier?
- Da, spuse Hampton pe același ton sec, dar nu cred că a făcut greșeala de a se împrieteni cu colegii lui aristocrați.
Oare Hampton îl detesta pe Sir Anthony pentru că avea origini nobile? Kenneth se îndoia că acesta din urmă ar insulta în mod voit pe cineva de rang inferior, deși avea acea aroganță naturală care putea fi destul de enervantă.
- Nu ați fi fost acceptat la academie dacă nu ați fi fost talentat și motivat, spuse Kenneth, în speranța că avea să afle mai multe.
Chipul lat al lui Hapton se relaxă, căpătând o expresie nostalgică.
- Ziua în care am fost admis a fost cea mai fericită din viața mea. Îmi plăcuse dintotdeauna să desenez, și până și tatăl meu a recunoscut că mă pricepeam la asta. M-am dus la Londra cu visuri mărețe. Aveam să devin cel mai bun pictor din Anglia, mai bun decât Reynolds și Gainsborough laolaltă. Ce fantezii prostești de tinerețe! spuse el oftând.
Cuvintele lui erau cât se poate de familiare, căci și visurile de tinerețe ale lui Kenneth fuseseră similare.
Nici măcar acum nu putea să nu spere în secret că avea să se dovedească un talent înnăscut pentru pictura în ulei, că avea să poată crea opere care să rămână în istorie. În loc de asta, însă, nu putea picta nici măcar o natură moartă demnă de a-i purta numele.
Ajunseră la parter și trecură de bucătărie și de holul servitorilor, îndreptându-se spre partea din spate a casei. Kenneth observase ușa aceea, dar presupusese că ducea la o cămară oarecare.
- Poate nu v-ați atins țelurile pe care le-ați urmărit la început, dar ați devenit cel mai cunoscut gravor din Anglia. Cu siguranță că asta vă mulțumește, spuse Kenneth în timp ce introducea cheia în broască.
- Da, așa este, consimți Hampton și intră în seif. Îmi asigură și un stil de viață confortabil. Însă a fost o lovitură pentru mine când am început cursurile la academie și m-am regăsit pentru prima oară în viață printre alții mai talentați decât mine. Chiar și la vârsta de șaisprezece ani, talentul lui Anthony era atât de copleșitor, încât putea să frângă aripile muritorilor de rând. Văzându-i operele, mi-am dat seama că nu voi putea fi niciodată la fel de bun ca el.
- Și, cu toate acestea, ați devenit prieteni.
- Poate nu suntem la fel de talentați, dar iubim amândoi arta, spuse Hampton pe un ton contemplativ. Asta este valabil și pentru Malcolm Frazier. Sub superioritatea lui de aristocrat se ascunde o paiune devoratoare pentru artă. Timp de treizeci de ani, această legătură a păstrat prietenia noastră, în ciuda diferențelor dintre noi.
Pasiunea aceea împărtășită le făcuse prietenia să reziste în ciuda aventurii lui Hampton cu Helen Seaton.
Kenneth n-ar fi fost la fel de tolerant dacă ar fi fost vorba de soția lui. Se întrebă dacă nu cumva gravorul îl înșelase pe prietenul lui mai de succes cu o satisfacție bine ascunsă. Gelozia putea îmbrăca multe forme.
Se uită în jur prin seif. Era o încăpere răcoroasă și uscată, cu ferestre înalte și înguste, plină cu rafturi speciale pentru tablouri. Scoase cel mai apropiat tablou de la locul lui. Acesta înfățișa într-o manieră încântătoare a nimfă seducătoare care atrăgea un tânăr vanitos la pierzanie într-un lac din pădure.
- Cu siguranță este un tablou de-al Rebeccăi, nu de-al lui Sir Anthony.
- Ți-a arătat lucrările ei? întrebă Hampton cu o privire oarecum mirată. Ăsta chiar e un privilegiu rar. Da, este unul dintre tablourile ei. A fost pictat la scurt timp după fuga ei. Tânărul care este târât în apă seamănă grozav cu nenorocitul care a sedus-o, spuse el cu un licăr de amuzament în privire.
Kenneth puse la loc tabloul, bucuros că Rebecca găsise o modalitate de a fi chit cu individul.
- Tabloul cu asediul castelului Hougoumont are aceleași dimensiuni ca restul din serie?
- Da, și, prin urmare, ar trebui să fie în acest raft, spuse Hampton, trăgând afară o pictură de mari dimensiuni și oprindu-se apoi cu răsuflarea în gât și cu o exprsie de durere pe chip.
Kenneth îi înțelese reacția când văzu tabloul. Era un crochiu rapid în ulei cu Helen Seaton, dar o altă Helen, nu cea zâmbitoare din portretul din birou. Aici era îmbrăcată în veșminte clasice grecești și se plângea cerului cu tristețe, cu părul ei roșcat curgându-i pe umeri asemenea unor râuri de sânge închegat.
- Dumnezeule! exclamă el. Ce-ar trebui să reprezinte asta, o femeie troiană după distrugerea cetății?
- Posibil. Sau poate era.... doar Helen, spuse Hampton cu privirea golită de orice expresie, după care împinse la loc tabloul pe raft și întinse mâna după altul.
- Am auzit că dumneavoastră ați descoperit corpul după accident, spuse Kenneth, întrebându-se ce Dumnezeu voise Hampton să spună.
- Călăream pe dealuri în ziua aceea, urmând una dintre potecile mele obișnuite, fără să îmi ocup mintea cu ceva, răspunse Hampton încuviințând cin cap cu un aer sumbru. Apoi am observat cu colțul ochiului o mișcare ciudată, care nu se potrivea deloc cu peisajul. M-am întors să cercetez mai îndeaproape și am observat o siluetă verde căzând de pe Skelwith Crag.
- Chiar ați văzut-o căzând? întrebă Kenneth uimit. Ați mai observat ceva ciudat la fața locului? continuă el, după ce gravorul îi confirmă cu o mișcare a capului.
- Ce vreți să spuneți? întrebă Hampton.
- Mai era cineva cu ea sus pe stâncă?
- Sigur că nu, spuse el nedumerit. Deși vederea mea la distanță este atât de precară. încât ar fi putut fi un echipaj întreg cu ea pe stâncă și tot n-aș fi observat. Am văzut doar acea fragilă siluetă umană căzândîn gol. Apoi am mers în galop până la Ravensbeck, cea mai apropiată casă din zonă. Sperasem cu disperare că Helen avea să fie acolo și avea să îmi râdă în nas de temerile mele, dar..... dar nu am fost deloc surprins că nu era.
Ce păcat că Hampton nu vedea mai bine!
- De ce nu ați fost surprins?
- Dar ce este cu atâtea întrebări? replică Hapton cu o privire ostilă.
- Toată lumea se comportă atât de ciudat în legătură cu moartea ei. Am fost îngrijorat, pentru că știu că Rebecca se mai resimte încă din cauza asta.
Aerul de ostilitate pieri, însă Hampton nu mai era dispus să retrăiască momentul.
- Toată lumea a fost tulburată de moartea lui Helen, căpitane. Să scoatem tabloul acela din capăt, cred că este cel pe care îl căutăm.
Kenneth îl ascultă fără o vorbă. I se oferise o altă piesă a mozaicului, care era la fel de nefolositoare ca toate celelalte.
Kenneth îl ajută pe Hampton să împacheteze tabloul într-o ladă specială, pentru a o transporta până la atelierul acestuia, apoi se duse sus.
La etajul al doilea, le întâlni pe Rebecca și Lavinia, cu brațele pline de țesături colorate.
- Voi două păreți foarte mulțumite de voi înșivă, observă el. Ce ați pus la cale?
- Mi-am găsit ceva de îmbrăcat pentru bal, îi explică Rebecca. Lavinia mi-a sugerat să modific una dintre rochiile mamei mele, spuse ea mângâind un val de mătase de culoarea chihlimbarului care se revărsa din grămada de materiale. Cred că o voi alege pe aceasta.
Kenneth ridică trena rochiei și o săltă până ajunse la același nivel cu chipul ei.
- Perfect, culoarea aceasta îți face ochii să capete aceeași nuanță de chihlimbar ca rochia.
Își plecă genele când Kenneth îi atinse fără să vrea obrazul cu mătasea rochiei și își feri privirea, în timp ce inima îi bătea dintr-odată mai tare.
- Bănuiesc că ai primit și tu o invitație la bal?
Kenneth dădu aprobator din cap.
- Din fericire, am niște haine de seară de pe când eram încatruit la Paris, dar te previn că nu am nicio șansă să îți fur gloria, spuse el.
- Păi nu-i nimic de furat, spuse ea sec. Cu toate acestea, Lavinia mă tot asigură că nu o să mă fac de rușine.
- Așadar, o să fii prea ocupată pentru ședința de pictat din această după-amiază?
- O să fiu prea ocupată? întrebă Rebecca, aruncându-i o privire Laviniei.
- Din păcate, cred că da, spuse aceasta zâmbind, ca o mătușă plină de afecțiune. Trebuie să mergem pe la mine ca să facă servitoarea mea modificările necesare. Apoi va trebui să alegem accesoriile. Terminăm totul astăzi, și de mâine te vei putea întoarce la munca ta.
În timp ce le studia pe cele două femei, Kenneth își dădu seama cât de bine se simțea Lavinia. Îi plăcea să fie de ajutor. Ce păcat că nu avusese niciodată copii!
- Dar se pare că aveți mai multe rochii acolo, remarcă el.
- Lavinia vrea să fie pregătită în caz că mă port atât de frumos, încât sunt invitată apoi și în altă parte, răspunse Rebecca, înainte să înceapă să coboare scările alături de Lavinia.
Privind silueta grațioasă a Rebeccăi, Kenneth se gândi la un mic cadou pe care i l-ar putea face în cinstea primului ei bal. Spre deosebire de pictura în ulei, era ceva la care se știa că se pricepe.
Împărțit între frustrările aduse de cercetările lui și lecțiile de pictură, pentru el era bine-venit un proiect care să poată fi dus la bun sfârșit.
Capitolul 16
Emma, servitoarea Laviniei, făcu ultimele ajustări la părul Rebeccăi înainte de a scoate bucata de material care proteja rochia de culoarea chihlimbarului, după care Lavinia începu să îi studieze opera alături de ea.
- Da, este chiar bine, anunță Lavinia. Te poți uita în oglindă acum.
.......................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu