Șoaptele nopții, Judith McNaught

....................................................

                      2-5

          Se opri să tragă o pernă în sus pe tăblia patului și se întinse comod, înainte de a continua.

   - La vremea când soseau ajutoarele, câteva minute mai târziu, aflase deja cine eram, înţelesese ce voiam de la ea şi îşi asumase rolul pe care trebuia să-l joace. Având în vedere toate astea, a dat dovadă de o îndemânare şi de o adaptabilitate remarcabile.
   - Deci pare perfectă pentru treaba ta.
   Lăsându-şi capul pe spate, Paul închise ochii şi se luptă cu propriile îndoieli.
   - Eu n-aş merge atât de departe.
   - Tot îţi mai faci griji că odată ajunsă la Palm Beach, înconjurată de toată bunăstarea şi de toţi prietenii bogaţi ai tatălui ei, va fi tentată să schimbe tabăra?
   - După ce am stat de vorbă cu ea în seara asta, mi se pare imposibil aşa ceva.
   - Atunci care este problema? Chiar tu ai spus că este deşteaptă, adaptabilă şi trage chiar mai bine ca tine.
   Cum Paul nu muşcă momeala, adăugă pe un ton vesel:
   - Nu cred că ar trebui să-i aducem o acuză pentru faptul că are picioare grozave şi este frumoasă.
   În tăcerea plină de înţeles care urmă, umorul îi dispăru de pe chip.
   - Paul, am stabilit că nu este coruptă, tu nu crezi că este coruptibilă, iar acum ai descoperit că este deşteaptă. Ce naiba te preocupă?
   - Ce mă preocupă pe mine este faptul că este o idealistă. Este clar că s-a făcut poliţistă pentru că vrea să ajute oamenii. Se urcă în copaci după zmee şi caută câinii pe străzi; apoi rămâne de serviciu ca să consoleze o spaniolă a cărei casă ardea sub ochii lor. Între a mânca unt de arahide şi a-i cere bani tatălui ei, copil fiind, alege untul de arahide. Este o idealistă până în măduva oaselor, ori tocmai asta mă preocupă pe mine.
   - Pardon?
   - Ştii ce este un idealist?
   - Da, dar aş vrea să aud definiţia ta, pentru că până mai acum zece secunde credeam că idealismul este o virtute rară.
   - Posibil, dar nu este o calitate, din punctul meu de vedere, într-o situaţie ca aceasta. Idealiştii au un obicei discutabil de a decide ei înşişi ce este bine şi ce este rău; ei îşi ascultă propriile voci; apoi acţionează în baza propriului discernământ. Dacă nu este temperat, idealismul nu se înclină în faţa nici unei alte autorităţi, decât cea proprie. Idealiştii sunt imprevizibili în orice situaţie, dar într-o acţiune sensibilă ca aceasta, un idealist naiv ca Sloan Reynolds poate deveni o bombă nucleară.
   - Din iluminata ta incursiune în filosofie, presupun că ţi-e teamă că nu-ţi va permite să-i spui cum anume să gândească.
   - Exact.

      Sara îi spuse lui Jonathan noapte-bună de îndată ce ajunse la uşă; apoi făcu un duş fierbinte, încercând să alunge gheaţa lăsată de răutăţile lui Jess.
   Într-un fel, atacurile verbale se declanşaseră între ei curând după prima lor întâlnire şi ea căpătase obişnuinţa să se apere contraatacând periodic. Doar că în seara aceasta el mersese mult prea departe. Mai rău, exista un sâmbure de adevăr în cuvintele lui, Deea ce o duruse cel mai mult.
   Îşi usca tocmai părul cu prosopul, când sună soneria. Intrigată şi precaută, se înfăşură într-un halat lung, se duse în living şi se uită prin draperie, înainte de a se duce la uşă. În faţa casei era parcată o maşină de poliţie.
  Probabil că Pete decisese să continue aici petrecerea, îşi spuse ea cu un zâmbet obosit iar ceilalţi vor sosi şi ei în curând.
   Deschise uşa şi zâmbetul i se stinse brusc. Pe veranda ei stătea Jess Jessup, cu părul negru ciufulit ca şi cum şi-ar fi trecut mâinile prin el - sau, mai curând, i-l ciufulise vreo femeie nesăţioasă de pe plajă, după plecarea ei. Judecând după expresia întunecată de pe chipul lui, atenţiile doamnei trebuie să fi fost nesatisfăcătoare.
  Injectând cât mai multă gheaţă în tonul ei, Sara spuse cu dispreţ:
   - Dacă nu te afli aici în interes oficial, pleacă şi nu te mai întoarce vreodată. De dragul lui Sloan voi fi politicoasă cu tine când sunteţi împreună, dar dacă nu, să stai departe de mine!
   Ar fi vrut să spună mai multe, mai rele, dar îi veni dintr-o dată să plângă, lucru care o făcu să se simtă ca o proastă, ceea ce o înfurie şi mai rău.
   - Am venit să-mi cer scuze pentru lucrurile pe care le-am spus în seara asta, spuse Jess încruntându-se, mai curând furios, când Sara îşi termină tirada.
   - Perfect, răspunse Sara, rece. Ai făcut-o. Dar asta nu mă face pe mine să-mi schimb decizia.
   Dădu să închidă uşa, dar Jess o blocă cu piciorul.
   - Ce mai vrei? întrebă ea.
   - Tocmai mi-am dat seama că nu am venit aici ca să-mi cer scuze.
   Înainte ca ea să poată reacţiona, o apucă de umeri şi o trase spre el.
   - Ia mâinile de pe mine... izbucni Sara; dar gura lui se aplecă şi i-o captură pe a ei într-un sărut dur, căruia nu-ţi era greu să-i rezişti, până când deveni mai blând.
   Şocul şi furia şi un cumplit val de plăcere îi accelerară pulsul, dar Sara rămase perfect nemişcată, refuzând să-i dea satisfacţia luptei sau cooperării.
   De îndată ce o eliberă, Sara se dădu înapoi, cu mâna dreaptă căutând butonul uşii.
   - Atacul este un excitant pentru păpuşelele alea cu care te întâlneşti tu? întrebă ea şi fără să-i aştepte răspunsul, îi trânti cu forţă uşa în nas.
   Paralizată, Sara rămase locului până când auzi pornind maşina poliţiei; apoi se întoarse încet şi se lăsă să alunece fără vlagă în jos pe uşă. Cu ochii uscaţi, se uită la accesoriile alese cu atâta grijă de ea, pentru living, o vază frumoasă de porţelan, un taburet vechi, pentru picioare, o măsuţă Louis XIV.
   Erau piese fine, de calitate, pe care le adora - simboluri frumoase ale vieţii frumoase pe care şi-o plănuise pentru ea şi pentru copiii pe care-i va avea într-o bună zi.

                                         Capitolul 11

           Se însera când Carter Reynolds închise telefonul, în biroul lui de acasă şi se roti în scaun, privind afară pe fereastră largă, circulară, din spatele său.
   La orizont se întindea linia cerului din San Francisco, învăluit în ceaţă - misterios, incitant. Peste două săptămâni avea să schimbe toate astea pentru cerul albastru, monoton, de martie, din Palm Beach, o tradiţie pe care bunica lui nu îi permitea să o schimbe.
   În ultimul timp începuse să privească călătoriile bianuale la Palm Beach ca plictisitoare, nepermise intruziuni în propria lui viaţă, dar după acest ultim telefon, călătoria devenea dintr-o dată plină de posibilităţi de schimbare în viaţa lui.
   Rămase aproape o oră acolo, contemplând o complexă varietate de scenarii; apoi se roti la loc şi apăsă butonul intercomului.
   - Unde este doamna Reynolds? întrebă el.
   - Cred că se odihneşte în camera ei, în aşteptarea cinei, domnule.
   - Şi fiica mea?
   - Cred că este cu doamna Reynolds, citindu-i, domnule.
   Mulţumit că femeile erau împreună, se ridică şi o porni spre etajul trei unde, în urmă cu patruzeci de ani, arhitectul bunicului său stabilise că trebuie amplasate apartamentele familiei. Ignorând liftul, urcă pe scara largă cu balustradă ornamentală, din fier forjat negru; apoi o luă spre dreapta, de-a lungul unui hol lambrisat, de pe pereţii căruia îl priveau preocupaţi, din ramele lor grele, bogat sculptate, portretele strămoşilor săi.
   Când Paris răspunse ciocănitului şi îl invită înăuntru, spuse:
   - Mă bucur că sunteţi amândouă aici.
   Încăperea îl făcea să se simtă claustrofob, cu draperiile ei castanii permanent trase peste ferestre, ca să blocheze afară lumina şi cu mirosul acela de lavandă care plutea în aer. Încercând să nu se lase deprimat, îşi petrecu braţul peste umerii lui Paris şi îi zâmbi bunicii care stătea într-un fotoliu baroc, aproape de şemineu.
   Cu părul alb strâns într-un coc şi cu trupul fragil drapat într-o rochie cenuşie, cu guler înalt, ţinut împreunat de o broşă mare, lucrată în filigran cu rubine, Edith Reynolds arăta ca o prosperă Mama Artistului, celebrul portret al lui Whistler, cu excepţia coloanei vertebrale, mai puţin rigidă.
   - Ce este, Carter? întrebă ea cu glasul imperios. Şi fii rapid. Paris îmi citea şi ne aflam într-un moment interesant al poveştii.
   - Am veşti formidabile pentru amândouă, spuse el aşteptând politicos ca Paris să se aşeze. Tocmai m-a sunat Sloan. Şi-a schimbat sentimentele. A decis să vină la Palm Beach şi să stea cu noi câteva săptămâni.
   Bunica se lăsă relaxată pe spate, în fotoliu, iar Paris sări în sus dintr-al ei, cu expresia la fel de opusă ca şi reacţiile lor fizice, la aflarea veştii.
   - Ai lucrat bine, îi spuse bunica înclinând regal din cap şi subţiindu-şi uşor buzele, în ceea ce însemna pentru ea că zâmbea.
   Fiica lui cu părul castaniu se zgâi la el ca un cal pur sânge tensionat, gata să sară peste obstacol.
   - Nu... nu poţi veni aşa aici şi să-mi arunci vestea asta în ultimul minut! Am crezut că n-o să vină. Nu este corect. Nu trebuie să mă pui în situaţia asta! Nu vreau să merg la Palm Beach!
   - Paris, nu fi ridicolă. Sigur că o să vii la Palm Beach.
   Carter se întoarse spre uşă, ultimele lui cuvinte fiind rostite politicos, dar cu forţa calmă a unui edict. Adăugă, întorcându-se spre ea:
   - Şi în timp ce vei fi acolo, mă aştept să petreci cât mai mult timp posibil cu Noah. Nu te poţi mărita cu un bărbat, când îl eviţi cu orice ocazie.
   - Nu l-am evitat; a fost plecat în Europa!
   - O să fie şi el la Palm Beach. Poţi recupera timpul pierdut, cât o să fi acolo.

          Courtney Maitland se cocoţă pe braţul fotoliului din piele din faţa biroului fratelui ei, privindu-l încărcând dosare în două serviete.
   - Abia te-ai întors din Europa şi pleci din nou, se plânse ea. Petreci mai mult timp în alte părţi decât aici, acasă.
   Noah îi aruncă o privire surorii lui vitrege, de cincisprezece ani, purta o fustă strâmtă, lucioasă, care abia îi acoperea pulpele superioare şi un top strâmt, de un roz aprins, care abia îi acoperea sânii.
   Arăta ca o adolescentă drăguţă, îmbufnată, prea răsfăţată, cu un gust groaznic pentru haine deşănţate care, din punctul ei de vedere, erau în regulă.
   - Oricum, unde naiba îţi faci cumpărăturile? o întrebă el.
   - Întâmplător sunt îmbrăcată după ultimul răcnet al modei, moda mea, îl informă ea.
   - Arăţi ca o paraşută.
   Courtney trecu peste asta.
   - Deci, câtă vreme ai de gând să lipseşti de data asta?
   - Şase săptămâni.
   - Afaceri sau plăcere?
   - Puţin din fiecare.
   - Aşa ai descris deplasarea în Paraguai, când m-ai luat şi pe mine, spuse ea cutremurându-se elocvent. A plouat tot timpul şi prietenii tăi de „afaceri” umblau cu mitraliere.
   - Nu ei. Bodygarzii lor aveau mitraliere.
   - Iar prietenii tăi de afaceri aveau pistoale. Le-am văzut.
   - Ai avut halucinaţii.
   - În regulă, tu ai dreptate şi eu greşesc. În Peru, asociaţii tăi aveau pistoale care le ieşeau de sub haină, nu în Paraguai.
   - Acum mi-amintesc de ce am încetat să te mai iau cu mine în călătoriile de afaceri. Eşti o adevărată pacoste.
   - Sunt atentă.
   De pe birou alunecă o hârtie şi Courtney o ridică şi i-o dădu.
   - Oricum, rezultatul este acelaşi, spuse el luând hârtia, uitându-se la ea şi adăugând-o celorlalte din geantă. Iar întâmplător, de data asta mă duc la Palm Beach, nu în Paraguai sau în Peru. Palm Beach, ţi-aminteşti? Avem o casă acolo. Mergem acolo în fiecare an, în vacanţa ta de iarnă. Tatăl tău este acolo, acum. Iar tu şi cu mine vom fi acolo mâine.
   - Nu merg acolo, anul ăsta. Tata o să-şi petreacă iar tot timpul pe terenul de golf. Tu o să-ţi petreci din nou tot timpul în spatele uşilor închise, în şedinţe sau teleconferinţe, iar când nu faci asta, înseamnă că eşti pe Apparition, în şedinţe şi teleconferinţe pe iaht.
   - Mă faci să mă simt mai plictisitor decât praful.
   - Eşti plictisitor...
   Noah îi aruncă o privire şi schimbarea aproape imperceptibilă a expresiei lui o făcu pe Courtney să se corecteze repede.
   - Vreau să spun că duci o viaţă plictisitoare. Numai muncă, fără distracţie.
   - Un contrast puternic cu viaţa ta. Nici o mirare că nu poţi vedea meritele vieţii mele.
   - Ce femeie norocoasă o să fie obiectul trecător al atenţiilor tale sexuale, cât stai în Palm Beach?
   - Cauţi bătaia cu lumânarea.
   - Sunt prea mare pentru bătaie. În plus, nu eşti nici tata şi nici mama mea.
   - Asta reafirmă credinţa mea că există un Dumnezeu.
   Cortney decise să schimbe subiectul.
   - Ieri am văzut-o pe Paris la Saks Fifth Avenue. Pleacă şi ei la Palm Beach. Ştii, Noah, dacă o să fi neatent, o să te trezeşti într-o dimineaţă însurat cu Paris.
   Noah aruncă un stilou şi un pix din aur într-una din servietele diplomat şi o închise; apoi îi formă cifrul.
   - Asta ar fi cea mai scurtă căsnicie din istorie.
   - Nu-ţi place de Paris?
   - Ba da.
   - Atunci de ce nu te însori cu ea?
   - Pentru început, este cu mult mai tânără decât mine.
   - Ai dreptate. Ai patruzeci de ani, deci ţi-a trecut vremea.
   - Încerci să fi nesuferită?
   - Nu trebuie să încerc; la mine asta e ceva natural. Dacă şi lui Paris i-ar fi trecut vremea, te-ai fi însurat atunci cu ea?
   - Nu.
   - De ce nu?
   - Tu vezi-ţi mai bine de treaba ta.
   - Tu eşti treaba mea, spuse ea dulce. Tu eşti cea mai apropiată familie, pentru mine.
   Era o manevră deliberată, ca să-l îmblânzească şi să-l manipuleze, iar Noah ştia asta. Şi era oarecum, eficientă, aşa că el nu spuse nimic şi decise să-şi păstreze suflul pentru bătălia pe care avea să o aibă cu ea, legată de plecarea ei la Palm Beach. Tatăl ei se gândea să rămână permanent acolo, unde să o şi înscrie pe Courtney la şcoală, dar Noah nu avea nici o intenţie să se implice în acest război.
   - Chiar nu vrei să te însori cu nimeni?
   - Nu.
  - De ce nu?
   - Pentru că am mai trecut pe acolo şi nu mi-a plăcut.
   - Jordanna te-a făcut să urăşti căsătoria? Paris zice că Jordanna te-a făcut să urăşti toate femeile.
   Noah îşi ridică privirile din dosarele pe care le sorta, cu o cută de nerăbdare pe frunte.
   - Crede ea asta?
   - Paris nu ştie nimic despre femeile pe care le urci pe iaht, sau despre cele care se strecoară afară din camerele tale de hotel, pe care le-am văzut eu în rarele ocazii în care mă iei undeva cu tine. Ea crede că eşti rănit şi nobil şi un celibatar convins.
   - Perfect. Laş-o să creadă tot aşa.
   - Prea târziu. Îmi pare rău. I-am spus totul despre ele. Tot adevărul teribil, sinistru.
   Noah îi scria o notiţă asistentului său şi nu se opri din scris şi nici nu-şi pierdu concentrarea.
   - Te iau cu mine la Palm Beach.
   - Nicio şansă! Nu poţi.
   Noah se opri acum din scris şi-i aruncă o privire care pe alţii i-ar fi făcut să se înfioare.
   - Ascultă-mă, te duci şi-ţi faci bagajele. Acum, spuse el calm.
   - Nu mă duc.
   - Perfect. O să te iau aşa cum eşti şi o să trăieşti în ţinuta asta dezgustătoare. Este decizia ta.
   - Glumeşti.
   - Nu glumesc. Ar trebui să ştii asta mai bine ca oricine, după toţi aceşti ani de confruntări.
   - Te urăsc, Noah.
   - Puţin îmi pasă. Iar acum, du-te şi împachetează şi mâine dimineaţă ne vedem jos, în hol.
   Courtney coborî de pe braţul fotoliului, cu ochii strălucind de lacrimi neascunse. Lacrimile se dovediră inutile. Noah era de neclintit.

                                  Capitolul 12

              Preocupată de iminenta plecare la Palm Beach, Sloan nu observă în spatele ei maşina de patrulare a lui Jess decât abia la vreo milă de casă, când el îi făcu semn cu luminile.
   Surprinsă de flaşurile din spatele ei, se uită în oglinda retrovizoare şi-l văzu salutând-o cu degetul mare în sus.
   - Vacanţă plăcută, îi strigă el în microfon.
   Când Sloan intră pe alee, văzu maşina Sarei parcată în spatele maşinii lui Kimberly iar Paul Richardson era acolo, rearanjând valizele în portbagajul unui cupeu albastru strălucitor, pe care îl închinase probabil pentru această călătorie.
   Sloan nu-l mai văzuse în cele două săptămâni de când acceptase să meargă la Palm Beach, dar el venise de Ziua Preşedintelui, ca să ia masa cu ea şi cu mama ei. Îi fusese mult mai uşor să o convingă pe Kimberly, în timpul prânzului, că era romantic interesat de Sloan, decât îi era acum să bage bagajele în maşină, observă ea.
   În sfârşit renunţă, scoase afară una din valizele lui şi deschise portiera maşinii.
   - Ai nevoie de ajutor? se oferi ea în timp ce Paul încerca să vâre valiza umflată pe bancheta din spatele şoferului.
   - Nu, de un trailer aş avea eu nevoie, spuse el cu un zâmbet strâmb.
   - În cinci minute sunt gata, promise Sloan.
   Cum ea îşi făcuse doar două valize medii, presupunea fie că portbagajul era foarte mic, fie că bagajul agentului Richardson era foarte mare dar nu avea de gând să comenteze despre valize sau despre conţinutul lor.
   De îndată ce mama ei şi Sara înţeleseseră că Sloan avea să meargă la Palm Beach, începuseră să discute despre haine, ţinând-o tot aşa până când Sloan nu mai putuse suporta un singur cuvânt pe tema asta.
   Ei nu-i plăcuse niciodată să cheltuiască bani pe haine şi spre deosebire de mama ei şi de cea mai bună prietenă a ei, Sloan nu considera călătoria asta drept un motiv să-şi schimbe obiceiurile şi nici „imaginea”. Fireşte, ele nu aveau cum să ştie că ea se ducea la Palm Beach ca să-şi spioneze tatăl, aşa că îşi făceau vise mari pentru această călătorie şi spre amuzamentul frustrat al lui Sloan, visele lor se rezumau obsedant la îmbrăcăminte.
   - Carter o să fie uluit când o să te vadă în ţinuta aceea neagră, de cocktail, cu paiete, din vitrină de la Faylene. O să ţi-o cumpăr eu, îi spusese fericită Kimberly în ziua în care aflase despre iminentul voiaj.
   Speranţele Sarei pentru Sloan erau de altă natură, când îi spusese visătoare:
   - Parcă te văd în Clubul Polo din Palm Beach, îmbrăcată în rochia mea colantă din olandă, când o să-şi facă apariţia „Domnul Perfect”, frumos, bogat, înnebunitor...
   - Încetaţi odată, amândouă, le întrerupsese Sloan cu fermitate. Mamă, să nu îndrăzneşti să cheltuieşti un dolar pe ceva pentru mine. Dacă o să faci asta, o să trimit totul înapoi, neîmbrăcat. Sara, apreciez oferta ta, dar refuz să fac pe bine-îmbrăcată ca să-i impresionez pe Carter Reynolds.
   - În regulă, dar cum rămâne cu impresionarea „Domnului Perfect”?
   - Pare perfect pentru tine, nu pentru mine, sublinie Sloan cu un zâmbet drăgăstos. În plus, nu uita că merg cu Paul, da?
   - Da, dar nu eşti logodită cu el, deci nu văd nici un rău în a-ţi păstra opţiunile deschise iar rochia mea roşie este efectiv perfectă. Este „seducătoare” dar nu „insinuantă”...
   - Te rog, nu începe, pledase Sloan acoperindu-şi urechile în disperarea ei de a o opri pe Sara să se lanseze într-una din entuziastele ei naraţiuni despre modă. Haide să facem o înţelegere. Sunt de acord să-mi păstrez deschise opţiunile, dacă închizi subiectul hainelor. Se ridică de pe scaun, ca să-şi ilustreze decizia de a pune pentru totdeauna capăt discuţiei şi le anunţă că se duce la culcare.
   Dar discuţia nu se terminase aici; continuase aşa, zi de zi, ceas de ceas, în prezenţa şi în absenţa ei. De fapt, Kimberly şi Sara fuseseră atât de insistente, încât în momentul în care Sloan le îmbrăţişă de la revedere, aproape că se aşteptase ca Sara să mai scoată un sac pentru haine, plin cu alte toalete de-ale ei, din care să-şi aleagă ce vrea.
  În loc de asta, amândouă o sfătuiră să se distreze cât mai bine şi rămaseră în pragul uşii, să o petreacă.
   Kimberly îl privi pe Paul Richardson ocolind maşina şi deschizând politicos portiera pentru Sloan.
   - O să arate fantastic în rochia aceea neagră, de cockteil, cu paiete, prezise Kimberly fericită. Are o garderobă nouă, frumoasă, ca să înceapă o viaţă nouă, frumoasă, o viaţă care să-l includă pe tatăl ei şi pe Paul Richardson.
   - Şi care să includă şi rochia mea roşie, din olandă, adăugă Sara chicotind nervos.
   Maşina începu să se îndepărteze de rigolă şi cele două femei, cu expresii inocente, le făcură cu mâna.
   - Paul a fost foarte dulce că a ascuns celelalte două valize, spuse Kimberly.
   - Da, a fost, conveni Sara, dar zâmbetul ei trăda îndoiala. M-aş simţi mult mai bine dacă povestea asta de dragoste a lor nu ar fi apărut atât de brusc. Vreau să spun că mi-aş fi dorit ca Sloan să îl fi cunoscut mai bine.
   - Eu nu, îi spuse Kimberly veselă, uluind-o pe Sara. Sloan a fost întotdeauna mult prea serioasă în viaţă şi mult prea precaută cu bărbaţii. Ca să-ţi spun adevărul, îmi doresc de ani de zile să fi fost mai... mai... impulsivă!
   Arătând cu capul spre maşina care se îndepărta, Sara îi zâmbi femeii pe care o iubea mai mult decât pe propria ei mamă.
   - Cred că ţi-ai văzut visul cu ochii, mamă.

                                  Capitolul 13

          Se aflau pe drum de aproape două ore şi Paul aruncă o privire îngrijorată spre tăcutul lui pasager.
   Sloan stătea foarte tăcută şi nemişcată, fără să-şi trădeze gândurile, dar cu fiecare milă care trecea, aproape că îi putea simţi spaima crescândă, tensiunea tot mai mare şi inima i se strânse de remuşcare pentru ceea ce era obligată să facă.
  Ca să evite să-i dea orice informaţie care ar fi putut-o face să se răzgândească, de la Ziua Preşedintelui nu mai vorbise decât o singură dată cu ea, la telefon. În timpul acelei conversaţii, Sloan încercase să-i pună câteva întrebări despre tatăl şi sora ei, dar el insistase să păstreze această discuţie pentru călătoria lor spre Palm Beach.
   Acum era gata să-i răspundă la întrebări, dornic să o ajute să-i fie mai uşor, dar ea părea incapabilă să scoată un cuvânt sau măcar să se uite în ochii lui când el spunea câte ceva.
  Paul încercă să-i spună ceva încurajator, care ar fi putut decurge din această poveste. Dacă ar fi fost o fată obişnuită, care urma să-şi cunoască pentru prima oară tatăl şi sora, cu siguranţă că speranţa unei viitoare apropieri ar fi întărit-o pentru ce o aştepta. Dar Sloan nu se întâlnea cu ei din motive sentimentale; ea îşi înghiţea mândria, acţionând din datorie şi se ducea acolo ca să-i spioneze.
   Posibilitatea unui îndepărtat final fericit pentru ea era vagă, deci Paul inventă una, în parte ca să-şi adoarmă lui conştiinţa, în parte ca să-i ridice ei moralul. În basmul lui, Carter Reynolds se dovedea a fi nevinovat de activităţi criminale, îşi manifesta un puternic ataşament părintesc faţă de Sloan şi amândoi sfârşeau prin a ţine unul la altul.
   Ignorând şansele îndepărtate pentru un astfel de scenariu, Paul spuse:
   - Sloan, acum poate că nu ţi se pare deloc aşa, dar nu este exclus ca această călătorie să aibă un deznodământ cât se poate de bun pentru întreaga ta familie.
   În sfârşit, Sloan îşi întoarse spre el privirea până atunci aţintită asupra parbrizului. Interpretând gestul ca pe o vagă încurajare, Paul continuă:
   - În momentul de faţă, tatăl tău este doar un suspect pe care îl investigăm noi. Tu ne ajuţi să ne apropiem mai mult de el şi de fapte şi după ce vom face asta, am putea descoperi că este absolut nevinovat de orice activitate criminală.
   - Şi care crezi că sunt şansele?
   Paul ezită. Nu voia să-i insulte inteligenţa sau să-i răsplătească încrederea, amăgind-o.
   - Mici, spuse el cu sinceritate. Dar există posibilitatea asta. Acum haide să considerăm situaţia dintr-un punct de vedere mai personal: nu există nici un dubiu că nu s-a purtat ca un tată, dar în mod clar are nişte regrete, altfel nu te-ar fi contactat. Niciunul dintre noi nu ştie cu exactitate tot ce a dus la destrămarea căsniciei părinţilor tăi, dar bazându-mă pe ce mi-ai spus tu, mama lui a fost instigatorul divorţului şi al aranjamentelor pentru custodie. Ea este cea care a venit în Florida şi l-a luat înapoi la San Francisco, după atacul suferit de tatăl lui. Corect?
   - Da, dar el a fost de acord cu planul ei.
   - Adevărat, dar la vremea aceea era încă tânăr. Poate că a fost de acord cu ea din slăbiciune, sau din lipsă de maturitate, sau din laşitate, sau pentru că ea l-a convins că aceasta era sacra lui datorie faţă de familie, cine ştie? Este vorba aici mai ales de slăbiciune de caracter, ceva ce nu este în mod obligatoriu permanent sau de neiertat. Tot ce ştim noi sigur este că ea a murit acum trei luni şi aproape imediat după asta, tatăl tău te roagă să te reconciliezi cu el.
   Sloan înţelese că Paul încerca în mod sincer să o ajute, dar o făcea totodată să se simtă încurcată şi nesigură, când ea se simţea deja gâtuită de alte emoţii pe care nu şi le putea stăpâni.
   Voia să-l roage să înceteze, dar un anumit înnăscut simţ al dreptăţii sau poate simpla curiozitate o împinseră să-l determine să-şi continue cu încă un pas raţionamentul.
   - Dar sora mea? Ce posibilă justificare are ea pentru faptul că nu a încercat niciodată să mă contacteze?
   Paul îi aruncă o privire piezişă.
   - Poate că ea se întreabă de ce propria ei mamă nu a încercat să o contacteze pe ea?
   - Condiţiile înţelegerii semnate de mama mea, forţată de ei, nu îi permiteau să o contacteze pe sora mea.
   - Poate că Paris nu ştie asta.
   Sloan îl privi intens, încercând să-şi suprime primul, prostescul semn de speranţă simţit în toate aceste decenii, pentru o posibilă reunire a familiei.
   - Spuneai că ai avut un informator în casa lor din San Francisco. Ţi-a spus el cumva ceva despre asta?
   - Nu. Paris nu ne-a interesat niciodată prea mult. Tot ce ştim despre ea este că unii o cred distantă şi rece, în timp ce alţii spun că e tăcută, rafinată şi elegantă. Toată lumea este de acord că e frumoasă. Este o jucătoare de tenis de nivel naţional, o jucătoare de golf cu gradul cinci şi maestră la bridge. Când joacă în turnee, face de obicei echipă cu tatăl ei, care şi el este jucător de tenis de nivel naţional, un excelent jucător de bridge şi un jucător de golf cu gradul zero.
   Sloan îşi exprimă indiferenţa aproape de sacrilegiu faţă de aceste frivole realizări dându-şi ochii peste cap şi ridicându-şi umerii, cu mâinile în sus, în semn de prostii, un gest care era într-un fel atât de savuros şi atât de neaşteptat de drăgălaş, încât Paul îşi stăpâni cu greu râsul.
   - Apoi mai există şi Edith, spuse el pomenindu-l pe ultimul membru supravieţuitor al familiei. Este şi ea la Palm Beach.
   - Edith? repetă Sloan.
   - Străbunica ta, din partea tatălui. Este un dragon de nouăzeci şi cinci de ani, continuă el fără menajamente, cu un temperament iute şi care îi terorizează şi îi intimidează pe toţi cei care-i trec pe potecă. Este şi o cărpănoasă notorie. Valorează cincizeci de milioane de dolari, dar face scandal dacă arde mai mult de un bec într-o cameră.
   - Pare a fi încântătoare, spuse Sloan sec; apoi trebui să-şi înfrângă conştientizarea stânjenitoare a propriei ei sobrietăţi: chiar săptămâna trecută o făcuse Sara zgârcită iar propria ei mamă se plângea că Sloan ura să se despartă de bani.
   Dar Sara şi Kimberly erau amândouă nişte cheltuitoare fără speranţă, îşi spuse Sloan repede. Pe de altă partea, ea trăia dintr-un buget restrâns, pentru că aşa învăţase din copilărie şi pentru că salariul ei de poliţist îi lăsa foarte puţini bani de economisit. Cu siguranţă că ar cheltui mai mult dacă ar avea mai mulţi bani. Mă rog, ceva mai mult.
   Mulţumit că a mai destins-o puţin cu scenariul celei mai fericite variante, Paul o lăsă o vreme cu gândurile ei, dar în timp ce se apropiau de ieşirea din autostradă pentru Palm Beach, ştiu că trebuia să o aducă înapoi la realitate. După eforturile de a-i prezenta rudele cu o faţă cât de cât umană şi cât mai agreabile, trebuia acum să-i reamintească faptul că tatăl ei era un suspect iar ea avea rolul să-l spioneze.
   - Casa tatălui tău e cam la zece minute de aici. Mai devreme ţi-am oferit cel mai bun scenariu. Mă tem că acum trebuie să ne pregătim pentru cel mai rău scenariu. Haide să revenim la poveştile noastre, ca să ne putem face treaba.
   Sloan se întoarse în banchetă, acordându-i toată atenţia.
   - Bine, dă-i drumul.
   - Le vom spune că ne-am cunoscut la Fort Lauderdale, acum cinci luni, când eu participam la un seminar despre asigurări, îi explică Paul reamintindu-i detalii personale despre el, pe care ea ar fi trebuit să le cunoască. Tatăl meu este Clifford; pe mama o chema Joan. A murit de mult, pe vremea când eu eram copil; am crescut în Chicago şi am absolvit Loyola University. Lucrez pentru Woridwide Underwrites Inc. Noi doi nu ne-am putut întâlni prea des pentru că locuim atât de departe unul de altul şi de aceea a fost atât de important să petrecem împreună aceste două săptămâni.
   Paul acţionă semnalizarea şi schimbă banda, pregătindu-se pentru intrarea în Palm Beach.
   - E limpede până acum?
   Sloan încuviinţă din cap. Discutaseră toate astea de Ziua Preşedintelui, dar acum începuse să devină curioasă.
   - Este ceva adevărat în tot ce ai spus?
   - Nu, răspunse el pe un ton care descuraja orice alt efort de a se interesa de reala lui viaţă personală. Omul care mă acoperă pe mine este acolo şi îi va confirma totul lui Reynolds, în cazul în care se va decide să facă o anchetă, dar eu mă îndoiesc de asta. Când familia ta va afla că nu ne cunoaştem de multă vreme sau că nu am petrecut mult timp împreună, nu va deveni suspicioasă dacă tu nu ştii totul despre mine. Oricum, nu-i va interesa cine ştie ce persoana mea, aşa că nu vor pune prea multe întrebări. Iar eu voi fi acolo, să răspund la toate întrebările lor. Dacă nu, spune ce vrei tu, dar nu uita să mă pui şi pe mine la curent, după aceea. Iar acum haide să ne ocupăm de viaţa ta. Te-ai decis asupra unei cariere potrivite pentru tine?
   - Da.
  Conveniseră amândoi că ar fi fost o prostie să-i spună lui Carter Reynolds că Sloan era poliţistă.
   - Da.
   Potrivit informatorului lui Paul din San Francisco, Reynolds nu ştiuse absolut nimic despre Sloan când o sunase pe Kimberly să-i ceară numărul ei de telefon şi nu aveau nici un motiv să creadă că aflase ceva, când o sunase la slujbă. Paul era încântat de asta.
   - Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la ce noroc am avut că mama ta nu a apucat să-i spună nimic despre tine, când a sunat-o.
   - Norocul nu are nici o legătură cu asta. Mama murea să-i vorbească despre mine, doar că el nu i-a dat ocazia, pentru că este un om crud, fără inimă. Nu a sunat-o în treizeci de ani pentru că nu păsa ce simte şi ce gândeşte ea. Şi când în sfârşit a sunat-o, i-a spus că nu avea timp de vorbă, ci doar să-i dea numărul meu de telefon. Cum i l-a dat, i-a spus că o s-o sune când o să fie mai puţin grăbit şi a închis!
   - Înţeleg.
   Sloan nu voia să-i strice dispoziţia şi îi spuse zâmbind:
   - Noroc ai avut mai târziu, când m-a sunat pe mine. Am tras-o pe Sara de limbă fără să-şi dea seama şi mi-a spus că îşi amintea exact că Ingersoll a fost cel care a răspuns la telefon şi ce anume i-a spus. Nimic nu l-ar fi putut alerta pe tatăl meu că nimerise la poliţie sau că eu aş fi poliţistă. Asta a fost norocul.
   - Trebuia să am puţin noroc în cazul ăsta, spuse Paul concentrat. Iar acum spune-mi la ce carieră te-ai gândit pentru tine.
   - În timpul colegiului am cochetat cu biologia marină, apoi cu matematica, înainte de a mă decide să intru în poliţie, dar tu mi-ai spus că ai vrea să-mi aleg o carieră pe care Reynolds să o considere frivolă şi nevinovată. O carieră în ştiinţe sau în matematică nu corespunde, iar eu nu am prea multe cunoştinţe în domeniile care ar acoperi aceste considerente. Săptămână trecută, în timp ce o aşteptam pe Sara să termine de vorbit cu un client, încă mă mai gândeam la asta, şi atunci m-a străfulgerat, cariera perfectă.
   - Nu mă ţine în suspans; care este?
   - În următoarele două săptămâni o să fiu designer de interioare.
   - Perfect, râse el. Exact asta aveam şi eu în minte. Ştii destule despre asta ca să faci faţă?
   - Ştiu destul cât să fiu crezută.
   Ani de zile o ascultase pe Sara vorbind despre mobile şi accesorii şi Sloan era convinsă, pe drept, că absorbise suficient jargon şi informaţii ca să facă faţă unei conversaţii superficiale cu Carter Reynolds, care oricum va găsi subiectul plictisitor.
   În voce cu un timbru sugerând implacabilul, Paul spuse:
   - Un singur lucru mai trebuie să discutăm. Vreau să fiu absolut convins că ai înţeles perfect rolul tău la Palm Beach şi implicaţiile legale în cazul în care ai devia un centimetru de la ele.
   Sloan înţelese exact unde bătea el, dar era curioasă să-i audă logica.
   - Din punct de vedere legal, tatăl tău are dreptul la intimitate în propria lui casă. Pentru că tu te duci acolo la cererea mea, practic lucrezi pentru FBI. Dar cum FBI-ul nu are un mandat de percheziţie, orice probă pe care am descoperi-o, tu sau eu, ar fi recuzată de tribunal dacă nu se află la vedere sau într-un loc unde noi am putea avea acces. Tu îmi poţi transmite informaţii, dar nu ai dreptul să faci investigaţii. Sunt suficient de clar? Un sertar nu vreau să deschizi până când nu-ţi cere cineva să iei ceva de acolo.
   Sloan îşi reţinu un zâmbet faţă de nevoia lui Paul de a-i explica ce însemna o elementară informaţie legală.
   - Întâmplător am aflat câte ceva despre asta într-un episod din Lege şi Ordine.
   Paul se relaxă puţin, dar tonul lui rămase emfatic.
    - Aceleaşi reguli se aplică şi la conversaţiile pe care le-ai putea auzi. Asigură-te că eşti într-un loc unde ai voie să fi şi că ai un motiv legitim să te afli acolo. Ar fi de folos şi dacă cineva te-ar vedea în momentele acelea. Cât despre telefoane, nu vor exista ploşniţe şi fire. Vom juca piesa asta complet ca la carte. Ai priceput?
   Sloan încuviinţă din cap.
   - Am priceput. Problema este că indiferent cât vom fi noi de scrupuloşi, avocaţii lui vor ploua cu moţiuni, ca să paralizeze curtea.
   - Treaba ta este să te asiguri că nu faci nimic care să determine un judecător să le dea crezare lor. Ceea ce nu trebuie să uiţi este că motivul principal pentru care ne aflăm noi aici nu este acela de a căuta dovezi. Eu mă aflu aici ca să fiu cu un ochi pe el. Anul acesta îşi va petrece mult timp în Palm Beach. Vreau să ştiu ce face când se află aici, unde se duce şi cu cine se întâlneşte. Tu te afli aici pentru că asta este singura posibilitate ca eu să pot intra şi pentru că s-ar putea să fi în situaţia să-mi furnizezi informaţii utile, care ar putea apărea pe parcurs. Nu te afli aici ca să cauţi aceste informaţii.
   - Înţeleg.
   Mulţumit, Paul încercă să se gândească la un subiect mai plăcut şi după o clipă aduse în discuţie ideea de mai-nainte.
   - Cred că ideea de a trece drept designer de interioare este o alegere inspirată. Reynolds nu se va simţi ameninţat în vreun fel. Este perfect aşa.
   Sloan încuviinţă din cap, dar pe măsură ce se apropia momentul mascaradei ei, ideea de a-şi inventa o carieră, mai ales pe cea a Sarei, începea să nu i se mai pară deloc perfectă. Urma să pătrundă într-un teritoriu necunoscut, unde avea să aibă de-a face cu străini aroganţi, cu pretenţii şi simţea că ascunzându-şi adevărata carieră, elimina nu doar un subiect major pentru o conversaţie sigură, dar îşi anula propria-i viaţă.
   - Sloan? spuse Paul în timp ce intra într-un bulevard larg, cu vile impunătoare, cu vedere spre ocean. Te-ai răzgândit cumva asupra posibilităţii tale de a trece drept un decorator de interioare?
   - Designer de interioare, îl corectă ea oftând. Nu, o să mă descurc. Oricum, este doar o chestiune de gust; prin urmare, dacă o s-o dau cumva în bară, ei o să presupună că nu am gust.
   - Perfect din punctul meu de vedere, declară el vesel, enervant de încântat de posibilitatea ca ea să se compromită în felul acesta. În fond, explică el, cu cât Reynolds ne va subestima, cu atât mai probabil va fi ca el să-şi lase garda în jos. Fii liberă să pari stupidă, uşor de amăgit şi chiar caraghioasă, ori de câte ori se poate. El n-o să se prindă.
   - Ce te face să fi sigur că el o să creadă că sunt toate astea?
   - Pentru că, potrivit informaţiilor noastre, cam aşa şi-o aminteşte el pe mama ta, spuse Paul alegându-şi cu grijă cuvintele. Nu voia să-i spună că Reynolds se referise efectiv la Kimberly ca la o „naivă”, „o optimistă incurabilă”, „chintesenţa blondei stupide”.
   - Acum ştiu că efectiv încep să-l urăsc pe omul ăsta.
   Inspirând adânc şi prelung, să se calmeze, Sloan adăugă:
   - Ce legătură are părerea lui despre mama mea cu ceea ce va crede despre mine?
   Paul îi zâmbi cu subînţeles.
   - Semeni cu ea.
   - Eu nu cred asta.
   - Dar totuşi semeni, spuse Paul sec. Şi Reynolds o să gândească la fel şi în mod firesc va presupune că şi eşti ca ea. Se opri să aleagă cuvântul cel mai inofensiv pe care-l folosise Reynolds ca să o descrie pe mama lui Sloan. Că eşti la fel de naivă ca ea.
   Sloan avu impresia alarmantă că el ajunsese deja la o anumită decizie în legătură cu asta, dar că îşi netezea calea pentru că ştia că ei nu o să-i placă ce va auzi.
   - Presupun că ai vrea ca eu să-i întăresc părerea asta greşită despre mama şi despre intelectul meu, corect?
   - Dacă o să reuşeşti.
   - Şi cum bănuiai probabil că o să urăsc ideea asta, ai decis să mi-o spui abia când intrăm practic pe aleea lui.
   - Întocmai, spuse el fără jenă.
   Sloan îşi lăsă capul pe tetieră, închise ochii şi îşi permise un scurt moment de auto-compătimire.
   - Ah, superb. Este chiar superb.
   - Ascultă, Sloan, ai venit aici ca să faci o treabă, nu să-l faci pe Reynolds să te admire, corect?
   Sloan înghiţi.
   - Corect, oftă ea, dar în mintea ei se cutremură gândindu-se la următoarele două săptămâni.
   Paul semnaliză când se apropiară de o vilă impunătoare, în stil mediteranean, cu o alee din dale de piatră şi porţi uriaşe, din fier forjat, care blocau accesul dinspre stradă.
   - Încă un lucru înainte de a intra. Ştiu că o să-ţi fie greu, dar va trebui să-ţi disimulezi ostilitatea faţă de Reynolds. Nu este prost şi trebuie să creadă că doreşti reconcilierea. Îţi poţi ascunde sentimentele faţă de el?
   Sloan încuviinţă din cap.
   - Am exersat.
   - Cum poţi exersa un lucru ca ăsta? întrebă el în timp ce vira să intre în alee.
   - Stau în faţa oglinzii şi mă gândesc la un lucru îngrozitor pe care l-a făcut el; apoi încep să zâmbesc, până când efectiv par fericită.
   Paul râse tare şi-i acoperi mâna într-o strângere scurtă, încurajatoare; apoi opri în faţa porţilor. Coborî geamul lateral şi se întinse să apese un buton de pe cutia din alamă montată pe un piedestal, în dreptul portierei; apoi se opri şi se uită la Sloan.
   - Zâmbeşte pentru cameră, o instrui el făcând semn din cap, cu înţeles, spre gaura minusculă, acoperită cu sticlă, din cutia metalică de pe piedestal.
   Apăsă apoi butonul.
   - Da? întrebă o voce de bărbat.
   - Sloan Reynolds şi Paul Richardson, spuse el.
   Porţile se despărţiră în centru şi se rotiră, deschizându-se.

                                        Capitolul 14

          De câte ori se gândise la momentul acesta, Sloan şi-l imaginase pe tatăl ei deschizând uşa ca să o primească personal, aşa că se concentra acum să pară plăcută dar evazivă.
   Efortul ei a fost un succes, deşi total irosit pe majordomul înalt, blond, care deschisese de fapt uşa şi care reuşise să pară aproape la fel de plăcut şi chiar mai evaziv decât ea.
   - Bună ziua, domnişoară Reynolds. Bună ziua, domnule Richardson, intonă el cu o voce profundă, în care pluteau vagi urme de accent nordic. Familia vă aşteaptă. Vă rog să mă urmaţi.
   Îi conduse de-a lungul unui hol larg, cu dale, cu arcade de ambele părţi, care se deschideau în numeroase încăperi spaţioase, toate mobilate cu mobilier stil, european. La capătul holului, o uşă se deschise brusc şi Sloan îl văzu pentru prima oară pe tatăl ei care se apropia să o salute.
   De vreme ce suferise un atac de cord şi de vreme ce fusese nerăbdător să facă amendamente, era firesc ca ea să se aştepte să-l vadă slăbit, plin de regrete, dar bărbatul care venea în întâmpinarea lor era sprinten, bronzat şi foarte bine.
   - Sloan! spuse el oprindu-se în faţa ei şi întinzându-i mâna.
   Sloan i-o luă automat pentru ceea ce ar fi trebuit să fie o strângere de mână, dar el i-o acoperi cu amândouă mâinile lui şi i-o ţinu aşa.
   - Dumnezeule, semeni atât de mult cu mama ta, încât mi se pare de-a dreptul straniu, spuse el cu un zâmbet cald; apoi adăugă, cu sinceritate simplă:
   - Mulţumesc că ai venit.
   Deşi tremura din tot corpul din cauza tensiunii nervoase, Sloan reuşi totuşi să-şi păstreze vocea calmă şi firească.
   - El este prietenul meu, Paul Richardson.
   Cei doi bărbaţi îşi dădură mâna; apoi privirea lui Carter reveni asupra ei.
   - Dintr-un anumit motiv, recunoscu el dezamăgit, am crezut că o să vii cu o prietenă. Nordstom a pregătit două camere, dar...
   - E perfect aşa, spuse Sloan repede.
   Zâmbetul lui deveni şi mai cald şi Sloan avu impresia că tatăl ei era mulţumit că nu era atât de obraznică încât să dorească să împartă acelaşi dormitor cu „prietenul” ei, în casa lui. Nu era prea sigură cum reuşise să-i transmită asta şi trebui să-şi reamintească faptul că în realitate nu-i păsa de ce anume gândea el.
   - O să se ocupe Nordstrom de bagajele voastre. Acum veniţi cu mine. Sora ta şi străbunica ta sunt în solar.
   În timp ce se îndreptau într-acolo, un bărbat slab, de vreo treizeci şi cinci de ani, cu ochelari cu rame din fir de sârmă, ieşi dintr-o cameră din apropierea scării interioare, în mână cu un teanc de hârtii pe care le citea. Carter îl opri şi îl prezentă lui Sloan şi lui Paul drept Gary Dishler.
   - Gary este asistentul meu. Orice doriţi cât sunteţi aici, spuneţi-i doar lui Gary, dacă eu sunt plecat.
   Cu un zâmbet plăcut şi într-un mod la fel de neprotocolar ca gulerul răsfrânt al cămăşii, Gary dădu mâna cu amândoi.
   - Vă rog să nu ezitaţi să apelaţi la mine pentru orice problemă. Eu sunt aici un fel de factotum, spuse el.
   Solarul era o uriaşă încăpere de sticlă, în partea din spate a casei, plină cu arbori în mărime naturală, plante tropicale şi un mic podeţ asiatic care traversa un pârâiaş miniatural. Canapele din răchită, cu perne umflate, erau dispuse în grupaje, lângă vase cu flori exotice, sub pergole acoperite de plante agăţătoare înflorite.
   Lângă podeţul înconjurat de copaci înalţi şi orhidee albe, două femei urmăreau trioul care se apropia şi Sloan se întări pentru o întâlnire care părea la fel de bizară ca locul în care se desfăşura.
   Apropiindu-se de superba ei soră, Sloan îşi spuse că fotografiile din presă nu-i făceau dreptate.
   Cu pielea ca fildeşul, cu ochii mari, cafenii şi cu părul lucios, negru, până la umeri, Paris era chintesenţa eleganţei stilate, în rochia din olandă ca jadul, cu fusta strâmtă, cu mâneci largi şi manşete decorate cu butoni aurii, strălucitori.
   Nemişcată şi tăcută, cu mâinile împreunate lejer în poală, peste ceea ce părea a fi un bloc de desen, se uita la Slona fără să trădeze nici o emoţie.
   Enervată de propriul ei atac de nervozitate, Sloan se concentră asupra mersului, punând anevoie un picior în faţa celuilalt. Cum nu putea arăta la fel de blazată ca sora ei, îşi îndreptă privirea asupra  femeii bătrâne care stătea alături de ea. Paul o descrisese pe Edith Reynolds ca pe un dragon, dar Sloan îşi spuse că arăta mai mult ca un vultur plăpând. Îmbrăcată într-o rochie neagră rigidă, cu un colier cu perle mari la gât, bătrâna doamnă avea o faţă mică, patriciană, cu pielea la fel de palidă ca perlele, cu sprâncene albe şi cu părul alb strâns la spate într-un coc sever.
   Ochii de un albastru deschis erau singura pată de culoare în tot ansamblul, dar erau la fel de intenşi şi de pătrunzători ca două raze de laser, în timp ce se concentrau asupra fiecărei părticele de pe chipul lui Sloan.
   Nici vocea ei nu avea nimic fragil în ea, când îl întrerupse pe Carter în clipa în care acesta încerca să facă prezentările.
   - Carter, identităţile noastre trebuie să-i fie clare, se răsti ea.
   Îşi transferă privirea asupra lui Sloan, ca şi cum ar fi provocat-o să o contrazică, apoi spuse abrupt:
   - Eu sunt străbunica ta, ea este sora ta şi tu eşti Sloan.
   Cum atitudinea ei era aproape nepoliticoasă, Sloan decise să-i răspundă doar cu o tăcută înclinare a capului, ceea ce o făcu pe bătrâna doamnă să pară uşor surprinsă. Îşi întoarse atunci atenţia spre Paul şi îl atacă pe el, în schimb.
   - Tu cine eşti? întrebă ea.
   De data aceasta, politeţea o obligă pe Sloan să vorbească.
   - El este prietenul meu, Paul Richardsom, spuse ea plat; apoi se uită la tatăl ei care părea total neimpresionat de atitudinea bizară a bătrânei doamne.
   - Am anunţat fără echivoc că voi veni cu cineva, îi spuse ea femeii cu părul alb.
   - Da, dar în mod firesc, am presupus că vei veni cu o prietenă, o informă Edith Reynolds. Sper că nu intenţionezi să împarţi acelaşi dormitor cu el.
   Sloan simţi nevoia bruscă fie să râdă, fie să plece, dar cum niciuna dintre aceste reacţii nu se potriveau cu personalitatea pe care Paul voia ca ea să şi-o asume, încercă să pară complet indiferentă faţă de atitudinea provocatoare a bătrânei doamne.
   - Nu, doamnă, nu intenţionez.
   - Mie să nu-mi spui doamnă, izbucni ea. Îmi poţi spune străbunico, decretă ea după o clipă.
   Părea ca un monarh care oferea un favor nemeritat unui ţăran sărman şi Sloan decise pe loc să nu i se adreseze niciodată astfel.
   Indiferentă la revolta interioară a lui Sloan, bătrâna doamnă îşi întoarse privirea sfredelitoare spre Paul.
   - Câţi ani ai?
   - Treizeci şi nouă.
   - În cazul acesta eşti suficient de bătrân ca să îţi dai seama că în această casă se respectă anumite reguli, indiferent dacă există sau nu cineva în preajmă, să te urmărească. Mă înţelegi?
   - Cred că da. Da, adăugă el când aceasta se încruntă.
   - Mi te poţi adresa cu doamna Reynolds.
   - Mulţumesc, doamnă Reynolds, răspunse el politicos, reuşind să pară ca un elev pedepsit, de la şcoala pregătitoare şi nu ca un agent FBI capabil să aducă dezastrul asupra întregii ei familii.
   În sfârşit intră în conversaţie tatăl lui Sloan.
   - Paris, ştiu că ai aşteptat cu nerăbdare această clipă...
   Paris Reynolds îşi preluă rolul şi se ridică în picioare într-o mişcare graţioasă, fluidă, cu privirea  fixată politicos asupra lui Sloan.
   - Da, l-am aşteptat.
   Spusese asta cu o voce minunat modulată, dar precaută şi întinse o mână perfect manichiurată.
   - Ce mai faci?
   Ce mai faci? se întrebă Sloan ireverenţios sau puţin disperat. Îi veni în minte expresia din Surorile Stepford.
   - Şi eu abia am aşteptat să te cunosc, replică ea, dând mâna cu străina educată care era sora ei.
   Edith Reynolds obosise deja cu atâta drăgălăşenii sociale.
   - Sunt sigură că Sloan şi domnul Richardson ar vrea să se răcorească şi să se odihnească înaintea cinei. Paris o să vă arate camerele. Ne întâlnim pentru cină la ora şapte. Să nu întârzii. Şi să nu vii în pantaloni, îi spuse ea lui Sloan.
   Sloan se temuse şi se aşteptase la un lung şi stânjenitor interviu cu tatăl şi cu sora ei chiar din clipa sosirii, aşa încât rămase surprinsă şi oarecum uşurată că bătrânul dragon îi acordase o perioadă de graţie de două ore. Deşi instinctul îi spunea că dacă Edith Reynolds ar fi ştiut că Sloan dorea această amânare, probabil că ar fi insistat asupra interviului.
   - Paris se va asigura că sunteţi confortabil instalaţi. Ne vedem la cină, interveni Carter cu un zâmbet larg, conciliant, adresându-se lui Sloan şi Paul.
   Sloan o porni în spatele lui Paris, cu Paul alături, a cărui mână îi atingea uşor cotul, într-un mod familiar, adecvat rolului său asumat, de prieten intim. Sloan era atât de uluită de aceşti oameni ciudaţi, încât abia observă camerele prin dreptul cărora treceau în timp ce se îndreptau spre foaier şi urcară o scară curbată, lungă, cu balustradă din fier forjat, cu o mână curentă din alamă groasă.
   Până acum, cel mai „uman” dintre cei trei era Carter Reynolds, care se aşteptase să fie cel mai de neplăcut.
   În capul scării, Paris o luă la stânga şi-şi continuă drumul până aproape de capătul holului.
   - Aceasta este camera dumneavoastră, domnule Richardson, intonă ea deschizând uşa unei încăperi spaţioase, decorată în jad verde, cu mobilă italiană masivă.
   Valizele lui erau deschise pe pat.
   - Dacă aveţi nevoie de ceva, apăsaţi butonul intercom al telefonului, spuse ea şi-şi termină discursul impecabil de curtenitor cu un zâmbet la fel de curtenitor, înainte de a o porni mai departe pe hol.
   Paul îi spusese că oamenii ziceau despre ea că era rece şi distantă. Era mai rău decât atât, era complet lipsită de viaţă, decise Sloan cu un ghimpe de dezamăgire, care o surprinse prin ascuţimea lui.
   Paris se şi mişca de parcă simplul act al mersului era efectiv un dans precis orchestrat, cu picioarele în echilibru pe tocurile înalte ale sandalelor, cu o mişcare nu prea exagerată a coapselor, fără să-şi balanseze braţele, cu umerii în spate, cu capul sus.
   - Sloan, ne vedem la masă, spuse Paul cu căldură.
   Luată prin surprindere, pentru că uitase o clipă de rolul ei în mascarada asta, Sloan se întoarse şi spuse primul lucru care-i trecu prin cap.
   - Somn uşor.
   - Şi ţie.
   La capătul holului, Paris se opri în dreptul unei alte uşi, o deschise şi ţinu acelaşi discurs pe care i-l ţinuse lui Paul, cu inflexiunile vocii şi zâmbetul formal cu tot, numai că de data aceasta rămase în pragul uşii ca şi cum ar fi aşteptat ceva.
   Privind camera spectaculoasă, decorată cu mătăsuri în nuanţe de roz pal şi crem, cu mobilier franţuzesc delicat, aurit, Sloan presupuse că aştepta poate o reacţie la toate acestea. Sub picioarele ei, covorul oriental era atât de gros, încât parcă ar fi călcat pe nisip.
   - Este... adorabil, spuse ea lamentabil, întorcându-se spre sora ei, din pragul uşii.
   Paris făcu un gest graţios spre o uşă dublă, franţuzească.
   - Balconul are vedere spre ocean şi priveliştea este minunată la răsăritul soarelui.
   - Mulţumesc, spuse Sloan simţindu-se tot mai stânjenită.
   - Nordstrom a urcat valizele, remarcă Paris cu un semn regal din cap spre patul cu baldachin, din capătul îndepărtat al camerei. Să trimit pe cineva să te ajute la despachetat?
   - Nu, mulţumesc.
   Sloan aşteptă ca ea să plece, voia ca ea să plece, dar Paris rămase în prag, cu mâna pe butonul uşii. Sloan realiză într-un târziu că normele etichetei sociale care păreau să guverneze gândurile, cuvintele şi acţiunile surorii ei, spuneau acum că era rândul lui Sloan să poarte un fel de conversaţie. Spuse singurul lucru care-i veni în minte:
   - Eşti pictoriţă?
   Paris o privi ca şi cum ar fi vorbit într-un dialect străin.
   - Nu. De ce mă întrebi?
   Sloan făcu un semn cu capul spre blocul mare de desen din mâna ei.
   - Am crezut că este un bloc de desen.
   - Ah, am uitat de el. Da, asta este. Dar nu sunt artistă.
   Frustrată de răspunsul neîncurajator, Sloan se uită la bruneta elegantă oprită în uşă ca la un model din Vogue şi se întrebă dintr-o dată dacă nu cumva Paris era timidă şi nu distantă. Oricum, a purta o conversaţie cu ea era ca şi cum ai încerca să te scarpini singur pe spinare, dar Sloan încercă din nou.
   - Dacă nu eşti artistă, la ce foloseşti blocul de desen?
   Paris ezită; apoi veni spre ea şi-i oferi lui Sloan blocul de desen ca o regină care întinde un sceptru.
   - Îmi desenez singură îmbrăcămintea.
   Haine! îşi spuse Sloan oftând în sinea ei. Sara adora să vorbească despre haine; Kim adora să vorbească despre haine; Sloan nu avea în trupul ei nici o singură moleculă conştientă de modă. Sloan luă caietul cu schiţe şi o urmă pe Paris spre pat, unde se aşeză şi deschise coperta blocului.
   Chiar şi pentru ochiul neexperimentat al lui Sloan era clar, dintr-o singură privire, că Paris nu concepea haine pentru femeile obişnuite.
   Ea desena rochii de înaltă ţinută, pentru cocktailuri în stil mare şi toalete formale despre care ştiu instinctiv că puteau costa cât o maşină de ultimul tip, la mâna a doua. Încercând cu disperare să se gândească şi să spună ceva cât de cât corespunzător, Sloan întorcea paginile în tăcere, până când ajunse la o rochie mulată şi îşi aminti brusc comentariul Sarei despre propria ei rochie roşie.
   - Ah, îmi place enorm rochia asta! izbucni ea poate puţin prea entuziast. Este insinuantă dar nu... hm... provocatoare!
   Paris se uită la schiţă să vadă ce îi plăcuse atât de mult lui Sloan, dar expresia ei trădă mai curând dezamăgirea.
   - Eu cred că este uşor oarecare.
   Sloan nu ştia dacă remarca era o insultă deliberată la adresa gustului ei pentru îmbrăcăminte, dar închise cartea şi optă pentru sinceritatea nelustruită.
   - Ca să fiu sinceră, eu una nu mă pricep deloc la haine. Mama mea şi prietena mea Sara adoră hainele, dar eu una sunt întotdeauna prea ocupată ca să fac shopping. Când mi se întâmplă asta, nu pot decide niciodată dacă ceva nou este sau nu „potrivit” pentru mine, aşa încât sfârşesc prin a cumpăra tot ceva în stilul meu obişnuit; după care le port până când încep practic să cadă fâşii de pe mine, doar, doar să nu trebuiască să fac din nou shopping. Sara zice că singurul mod în care poate şti că ce am pe mine este nou, e culoarea.
   Sloan simţea că ceva din ce spusese ea îi captase efectiv atenţia lui Paris, dar nu îşi dădu seama ce anume era, decât când termină de vorbit şi Paris o întrebă:
   - Îi plac hainele? Mamei tale, vreau să zic.
   Mama ta. Mama noastră.
   Strania ironie a situaţiei o lovi pe Sloan cu o forţă brutală, dar orice simpatie pe care o putea resimţi pentru Paris era depăşită de faptul că Paris îşi putea permite hainele care îi plăceau, în timp ce mama „lor” trebuia să muncească într-un butic şi să vândă hainele care-i plăceau.
   - Da, îi plac.
   Se ridică şi ocoli patul spre valizele ei, ca şi cum ar fi intenţionat dintr-o dată să despacheteze.
   Simţind concedierea, Paris se ridică.
   - Ne vedem jos, la şapte, îi spuse ea lui Sloan, fără intonaţie.
   Simţindu-se în mod absurd vinovată pentru faptul că tăiase atât de brusc conversaţia, Sloan se aplecă şi desfăcu fermoarul valizei mari, duble a Sarei, uitându-se după Paris care ieşea pe uşă, închizând-o în urma ei. Preocupată de gândurile ei, deschise valiza şi scoase din ea o rochie neagră, pentru cocktail, pe umeraş şi se întoarse să caute un dresing, când în sfârşit îşi dădu seama că ceva nu era în regulă...
   Ea nu împrumutase valiza mare, dublă, a Sarei pentru că nu avusese nevoie de ea.
   Şi nu mai văzuse niciodată rochia de cocktail neagră, cu paiete şi fustă scurtă din şifon, pe care o ţinea în mână.
   Se întoarse în loc înapoi spre pat şi se uită la valiza deschisă. Pe următorul umeraş se afla o fustă lungă, din mătase albastră, perlată.
   Sloan nu o recunoscu nici pe aceasta şi nici topul asortat din spatele ei şi nici rochia uşoară, de vară, roşie...
   - Ah, mamă, nu! şopti Sloan furioasă, lăsându-se pe pat, lângă valiză.
   Fără să se uite, ştia deja că tot ce se afla în valiză era nou-nouţ şi ştia exact cum reuşise mama ei să plătească totul. Sub baretele unei perechi de sandale galbene, noi, era vârât un bileţel şi se întinse să-l ia, în timp ce stabilea că va returna toate articolele în clipa în care se va întoarce acasă. De vreme ce nu avea să le poarte, magazinele îi vor returna mamei ei banii. Sloan era sigură de asta, până în clipa în care citi biletul.
   „Scumpa mea”, îi scria mama ei cu scrisul ei frumos, rotund „ştiu că o să te înfurii când o să vezi hainele astea, dar cum nu mi-am folosit cardul, nu trebuie să te îngrijorezi pentru acele cumplite dobânzi, care oricum devin tot mai mari, indiferent câte rate plăteşti. Am folosit în schimb banii pe care îi economisisem pentru croaziera mea.”
   Sloan mormăi şi îşi spuse din nou că putea returna hainele.
   „Ţi-ai dorit să fac o vacanţă de vis, dar în clipa asta tu transformi în realitate cel mai mare vis care mi s-a împlinit mie vreodată. După toţi aceşti ani, tatăl tău te va cunoaşte în sfârşit şi eu îmi doresc să arăţi şi pe dinafară la fel de frumoasă cum eşti pe dinăuntru. Draga mea, acesta este singurul vis care mi-a mai rămas. Tu, prin simpla ta existenţă, mi le-ai îndeplinit pe toate celelalte.
   Simte-te minunat la Palm Beach! Gândeşte-te numai la lucruri frumoase, eliberează-te de orice grijă şi poartă hainele frumoase pe care ţi le-am cumpărat.
   Te iubesc.
   Mama.
   P. S. În cazul în care te-ai gândit să porţi doar o parte din lucrurile astea noi, cred că ar trebui să observi că am tăiat etichetele, aşa că nimic nu poate fi returnat. Simte-te bine!”
   Râzând cu ochii în lacrimi, Sloan privea la cuvintele înceţoşate ale scrisorii; apoi se uită la teancul de haine din partea de sus a valizei.
   Nu putea fi „lipsită de griji” la Palm Beach şi nici să se „gândească la lucruri frumoase” nu putea, dar în timp ce îşi va spiona tatăl, în mod clar, avea „să poarte hainele astea frumoase”. Cu tipica ei generozitate altruistă şi cu o necaracteristică şiretenie, mama ei nu-i lăsase nicio şansă în privinţa asta.
   Îşi şterse lacrimile şi despachetă cu grijă toate lucrurile acelea minunate din valiză, când observă că pe jos se mai afla o altă valiză uriaşă a Sarei, pe care nu ea o împachetase.
   O ridică pe pat, o descuie şi înălţă capacul. Primul lucru pe care-l văzu fu rochia roşie a Sarei. Al doilea lucru era un alt plic alb. În plic se afla un bilet scurt, al Sarei.
   „Tu ai avut întotdeauna grijă de toţi ceilalţi, dar mama şi cu mine am vrut ca o dată să avem noi grijă de tine. Aşa că să nu te înfurii când o să dai de hainele mele, în valiza asta. Şi nu te înfuria când o să constaţi că în niciuna dintre celelalte nu vei da de propriile tale haine.
   Te iubesc, Sara.
   P. S. Am făcut fotografii cu toate ţinutele şi le-am pus în trusa ta de farduri. În felul acesta nu o să trebuiască să te gândeşti la cum să asortezi accesoriile.”
   Furioasă, Sloan se uită la bilet. Nu-i venea să creadă că îi făcuseră asta, fără să se trădeze câtuşi de puţin!
   Expresia ei cedă în faţa unui zâmbet neajutorat, apoi râsului!
   Când termină de despachetat, deschise uşile franţuzeşti şi ieşi în balcon. Camera ei era situată în capătul de nord-est al clădirii, cu vedere spre o peluză uriaşă care sfârşea în plaja nisipoasă, la aproape trei sute de metri de casă. Tufe înalte, tunse, marcau graniţele laterale ale proprietăţii şi se extindeau aproape până la plajă, mascând un gard înalt, din fier forjat. Sloan nu îl putea vedea.
   Peste tot erau răspândite grupuri de palmieri, laur şi hibiscuşi giganţi iar în extremitatea stângă se aflau terenuri de tenis, un bazin de înot de dimensiuni olimpice şi o cabană. În centrul peluzei, un steguleţ flutura pe un stâlp scurt, marcând centrul pajiştii netede din jurul unei găuri de golf, cu iarbă scurtă, deasă, care părea tunsă cu forfecuţa de manichiură.
   Amuzată de incredibilele extravaganţe pe care şi le permiteau cei ultra-bogaţi, Sloan se aplecă peste balustradă şi se uită în partea dreaptă, de-a lungul clădirii, întrebându-se dacă şi camera lui Paul avea balcon şi dacă era şi el afară. Putea vedea câteva balustrade din fier forjat, la fel ca aceea peste care se apleca ea, dar balcoanele erau retrase în aliniamentul casei, aşa că îi era imposibil să vadă dacă mai era cineva afară.
   Dezamăgită că nu putea schimba nici măcar o fluturare de mână cu conspiratorul ei, se întoarse. În afara celor două şezlonguri cu perne groase, balconul ei mai era prevăzut cu o măsuţă din fier forjat şi cu o pereche de scaune, dar era atât de înăbuşitor, încât nu-i veni să stea afară.
   Dorindu-şi o cale de a afla dacă prima impresie a agentului FBI despre familie semăna cât de cât cu a ei, Sloan se întoarse în cameră şi se îndreptă spre pat. Casa avea dimensiunile unui hotel şi telefonul
de pe noptieră avea şase linii, plus alte douăsprezece butoane care nu erau marcate. Chiar dacă ar fi descoperit cum să-l sune în cameră, îşi dădu seama că nu ar putea vorbi liber, de teamă ca nu cumva cineva din casă să ridice receptorul extensiei şi să asculte conversaţia.
   Sloan se gândi să se ducă la el în cameră, dar nu voia să rişte să fie surprinsă de vreun servitor însărcinat să raporteze orice încălcare a regulilor impuse de bătrâna doamnă dominantă, care chiar credea că avea dreptul ca Sloan să-i spună străbunică.
   Nefericită, amână ideea de a sta de vorbă cu complicele ei până seara, când se va ivi o ocazie şi un loc potrivite.
 
        Prea tensionată ca să poată dormi, Sloan decise să citească romanul poliţist pe care-l începuse înainte ca sosirea lui Paul Richardson la Bell Harbour să-i tulbure toată viaţa.
   Dădu aşternuturile la o parte, propti nişte perne de tăblie şi se întinse.
   Temându-se de atenţionarea fermă a lui Edith Reynolds de a nu întârzia la cină, potrivi deşteptătorul radioului la ora şase, pentru eventualitatea în care ar fi furat-o somnul. La telefon era aprins acum un led, indicând faptul că se vorbea pe una dintre cele şase linii şi Sloan se întrebă dacă telefonul nu era decât un telefon sau făcea parte dintrun sistem folosit pentru operarea casei.
   La Bell Harbor, când noii, prosperii rezidenţi îşi construiau o casă sau restaurau una veche, îşi instalau, invariabil, sisteme de telefonie moderne, cu linii multiple. Telefoanele respective, furnizate cu aceste sisteme, nu asigurau doar serviciul de comunicare între camere, dar îi ofereau proprietarului posibilitatea de a controla totul, de la lumini la sistemele de securitate, de încălzire şi de aer condiţionat, doar prin telefon.
   Câtă vreme proprietarul îşi amintea ce coduri să folosească, telefoanele îşi făceau treaba, dar când proprietarul greşea, rezultatele puteau conduce la haos şi poveştile rezultate din astfel de incidente, care circulau printre pompierii din Bell Harbor şi ofiţerii de poliţie erau adesea hilare.
   Cu un ghimpe de amuzată nostalgie, Sloan se gândi cum în urmă cu o lună, Karen Althorp ridicase receptorul şi apăsase din greşeală pe tasta cinci, pentru alarmă de incendiu, când de fapt intenţionase să apese tasta şase, pentru jacuzzi.
   Când pompierii spărseseră o fereastră să intre în casă şi se repeziseră spre curtea din spate, o descoperiseră pe frumoasa divorţată în baia fierbinte, goală, împreună cu grădinarul ei.
   Goală, dar indignată, Karen ameninţase că-i va urmări în instanţă pe nefericiţii pompieri pentru încălcarea proprietăţii şi le poruncise să se care.
   O săptămână mai târziu, în loc să apese tasta şase, apăsă tasta nouă, trimiţând un semnal silenţios spre poliţie. Jess Jessup sosise primul la casa scufundată în întuneric şi o găsise pe Karen Althorp întinsă lângă bazin, privind stelele, goală puşcă.
   Se speriase atât de rău când Jess îşi anunţase prezenţa, încât începuse să strige, după care îl invitase pe frumosul poliţist să-şi scoată hainele şi să i se alăture.
   Domnul şi doamna Pembroke îşi instalaseră şi ei un astfel de sistem în noua lor casă, sistem care se făcuse ulterior răspunzător pentru divorţul lor. Domnul Pembroke încercase după aceea să-i intenteze proces fabricantului, cerând o recompensă de şapte milioane de dolari, suma pe care i-o dăduse doamnei Pembroke la divorţ.
   Dând mintal din umeri, Sloan deschise cartea. Moartea Se Opreşte Aici era un best-seller care-ţi făcea pielea de găină şi în câteva minute Sloan fu prinsă de lectură.
   Ţârâitul brusc al alarmei o făcu pe Sloan să sară. Cu gândul să termine capitolul, pipăi orbeşte după ceasul radioului şi-l opri. După câteva minute însă puse cartea alături, cu faţa în sus şi se ridică.
                     
                                              Capitolul 15

             Cu puţin înainte de şapte, în uşă bătu Paul şi ea îi strigă să intre.
   - Sunt aproape gata, îi spuse ea aplecându-se după colţul dresingului.
   Paul era îmbrăcat întrun costum gri în dunguliţe, cămaşă albă şi o cravată asortată, gri cu roşu. Sloan îşi spuse că arăta extrem de bine, dar având în vedere circumstanţele, preferă să nu comenteze.
   - Lasă mai bine uşa deschisă, să nu creadă cineva cine ştie ce şi să ne toarne Înălţimii Sale, îl preveni ea.
   În picioare în faţa oglinzii înalte din dresing, compară imaginea ei cu cea din fotografia Polaroid. Fusta uşoară, din mătase bleu şi purpuriu, era lungă, dreaptă, cu o crăpătură la genunchi iar topul asortat avea un guler larg, răsfrânt, care trebuia purtat peste umeri, potrivit fotografiei.
   Sloan se simţi puţin ciudat cu umerii goi, dar când încercă să tragă gulerul în sus, mătasea moale alunecă înapoi pe braţe, aşa că îl lăsă cum era.
   Verifică din nou fotografia şi îşi prinse în talie cordonul asortat; apoi intră în sandalele argintii, ca în fotografie. Îşi puse cerceii din argint şi brăţara corespunzătoare; apoi luă colierul din argint ca în fotografie, prinzându-şi-l şi pe el. Avea senzaţia că purta groaznic de multe bijuterii, dar ea era o neofită în materie de modă, pe când Sara şi mama ei erau experte în subiect, aşa încât decise să adere la sfatul lor fotografic.
   Reacţia lui Paul la apariţia ei fu atât de flatantă încât Sloan se bucură instantaneu că aderase la propunerea din fotografie.
   - Arăţi uluitor, spuse el cu un zâmbet de pură admiraţie masculină. Cum îi spui culorii ăsteia?
   - Nu ştiu. De ce?
   - Pentru că este culoarea ochilor tăi.
   - În cazul acesta o să-i spun albastră, zise Sloan cu un zâmbet neafectat.
   La picioarele scării îi aştepta o subretă în uniformă, care îi conduse în livingul unde se serveau cocktailuri şi hors d'oevres unui grup care îi includea pe cei trei membri ai familiei, plus un bărbat care vorbea cu Paris, stând cu spatele la uşă.
   Tatăl ei îşi ridică privirea în clipa în care intrară şi-şi lăsă paharul pe o măsuţă.
   - La timp, spuse el cu un zâmbet de primire şi se ridică în picioare.
   Îl prezentă pe străin drept Noah Maitland. Prima reacţie a lui Sloan a fost de uimire că fusese invitat un străin într-un moment atât de stânjenitor pentru familie, dar când Noah Maitland se întoarse să o privească, se simţi ameţită ca o adolescentă.
   Înalt, bronzat şi brunet, avea un zâmbet care putea încălzi o încăpere, ochi de culoarea oţelului rece şi o voce baritonală cultivată, care avea acelaşi efect ca o superbă bucată muzicală. Avea atâta sex appeal şi arăta atât de fantastic în costumul negru, pe comandă şi cravata cu dunguliţe, încât Sloan trebui să se concentreze când îi întinse mâna.
   - Este clar că în familia asta există doar femei frumoase, spuse el cu ochii cenuşii calzi de admiraţie, când se uită direct într-ai ei.
   - Bună, reuşi Sloan. Mulţumesc, adăugă ea fâstâcindu-se, trăgându-şi repede mâna din mâna lui şi privirea din privirea lui.
   Era, cum ar fi spus Sara, „Dl. Perfect” în carne şi oase.
   În drum spre sufragerie, tatăl ei îi mărturisi încet că Paris şi Noah erau ca şi logodiţi.
   - Formează un cuplu frumos, spuse Sloan cu sinceritate, privind-o pe Paris intrând în sufragerie alături de Noah.
   Îi păru puţin rău pentru pierduta ocazie a Sarei, dar cum începu masa, priorităţile i se schimbară, pentru că Paul şi ea deveniră imediat punctul central al conversaţiei.
   - Aceasta este o ocazie importantă pentru întreaga noastră familie, intonă tatăl ei plimbându-şi privirea în jurul întregii mese, inclusiv asupra lui Noah Maitland care stătea chiar în faţa lui Sloan.
   - Sloan, vorbeşte-ne despre tine.
   - Nu am prea multe de spus, replică Sloan încercând să nu observe că întreaga atenţie a lui Noah Maitland era îndreptată acum spre ea. De unde anume vrei să încep?
   - Începe cu cariera ta, răspunse prompt Carter. Cu ce anume te ocupi?
   - Sunt designer de interioare.
   - Se pare că în familia asta femeile sunt şi talentate, remarcă el uitându-se spre Paris.
   - Eu nu am talent, sublinie Edith direct, din locul ei din celălalt capăt al mesei. Ai urmat colegiul? o întrebă ea pe Sloan.
   - Da.
   - Ce anume ai studiat?
   Sosise momentul să se prezinte ca femeie frivolă, nu-prea-deşteaptă, aşa cum o voia Paul Richardson.
   - Ah, am studiat multe lucruri, spuse Sloan rămânând cât mai posibil aproape de adevăr, ca să nu se contrazică singură, mai târziu. Nu m-am putut decide ce anume voiam să fac cu viaţa mea. Mi-am tot schimbat priorităţile.
   Se opri să ia o lingură din supa care i se pusese în faţă.
   Străbunica ei nu părea să simtă nevoia să mănânce.
   - Ce calificative ai avut?
   - Convenabile.
   - Eşti un decorator de interioare bun?
   Sloan o corectă fără jenă.
   - Designer de interioare, spuse ea.
   În clipa aceea interveni Paul Richarsson, zâmbind plin de căldură, privind spre Sloan:
   - Eu cred că este foarte bună.
   Edith Reynolds refuză să se lase convinsă.
   - Toţi decoratorii de interioare de care am auzit sunt homosexuali. În epoca asta aş fi sperat că tinerele femei ca Paris şi ca tine să fi făcut ceva mai bun cu vieţile lor.
   Sloan îi aruncă lui Paris o privire, să vadă cum reacţiona tăcuta ei soră la această critică nu-prea-subtilă, care se referea la amândouă, dar dacă Paris simţise ceva, nu arătă. Cu o rochie în stil sari, cu guler mandarin şi cu părul ei negru ridicat în sus, în vârful capului, arăta frumoasă, exotică şi calmă.
   - Ce carieră aţi fi ales dumneavoastră? o întrebă Sloan pe femeia cu părul alb.
   - Eu cred că m-aş fi ocupat cu contabilitatea impozitelor, declară Edith. Sunt sigură că aş fi făcut o treabă mai bună şi aş fi găsit mai multe reduceri decât contabilii mei.
   - Din nefericire, spuse Paul mândru, bătând-o uşor pe mână, Sloan nu se pricepe la matematică.
   - Dar la sport? Joci golf? o întrebă Carter.
   - Nu.
   - Tenis?
   Sloan juca tenis, dar ştia că nu se afla în liga lor.
   - Puţin. Nu cine ştie ce.
   Carter îşi întoarse privirile spre Paul.
   - Tu joci, Paul?
   - Puţin.
   - Haideţi să ne întâlnim mâine dimineaţă la nouă. Paris şi cu mine vă vom ajuta să vă lustruiţi puţin jocul. Ar trebui să luaţi şi câteva lecţii de golf cât staţi aici. Paris este o excelentă jucătoare de golf.
   Carter se uită spre Paris.
   - Vrei să o duci pe Sloan la club mâine după-amiază, să te asiguri că va avea tot ce are nevoie şi să-i dai câteva ponturi?
   - Da, cum să nu, răspunse Paris instantaneu, aruncându-i lui Sloan un zâmbet scurt, politicos.
   - Dar mie chiar nu-mi place golful, începu Sloan.
   - Asta pentru că nu joci, argumentă Carter. Cum rămâne cu hobby-urile? Ce faci cu timpul tău liber?
   Sloan începea să se simtă uşor încolţită.
   - Păi... hmm... citesc.
   - Ce anume citeşti? întrebă el, oarecum dezamăgit de ea.
   - Reviste, îi spuse Sloan, intenţionând să adauge la dezamăgirea lui. Efectiv ador House and Garden. Tu nu, Paris?
   Sora ei păru uluită că era inclusă şi Sloan era convinsă că minţea, când răspunse:
   - Da, foarte mult.
   - Şi cum rămâne cu celelalte interese ale tale?
   Interogatoriul durase prea mult, decise Sloan. Îi era foame şi rupse un colţ din chifla ei.
   - La ce te referi?
   - La afacerile curente, insistă el.
   Coborându-şi privirile ca să-şi ascundă râsul, Sloan îşi unse chifla cu unt.
   - Ador „afacerile” curente. Mă uit mereu la ştirile mondene, ca să aflu cine mai are o nouă afacere.
   Arborând o expresie de inocentă confuzie, ridică privirea ca să surprindă expresia de dezgust amuzat a lui Noah Maitland, înainte de a se replia. Îşi dădu seama, cu o surprinzătoare înţepătură de regret, că tocmai o categorisise drept idioată.
   În mod evident, tatăl ei decisese să nu o mai lase să se discrediteze sau să-şi plictisească mai mult oaspetele.
   - Ce crezi că se va întâmpla cu piaţa? întrebă el uitându-se la Noah.
   Când Sara se referea la „piaţă”, înţelegea prezentarea bianuală a produselor noi în centrele de design din Dallas şi New York.
   - Pe piaţa din Dallas, rozul şi nuanţele aurii au fost cu adevărat la modă anul acesta, spuse Sloan cu simulată încântare, ştiind cât se poate de bine că tatăl ei voia să discute despre bursa de valori. Iar pe piaţa din New York am văzut câteva cu adevărat divine noi imprimeuri cu motive inspirate din junglă.
   - Tu şi Paris veţi sta de vorbă despre asta mai târziu, spuse Carter Reynolds.
   Cu un amestec de uşurare, amuzament şi mortificare, Sloan respectă nerostita lui cerere să nu mai spună nimic. Era puţin îngrijorată că poate mersese prea departe, dar când îi aruncă o privire lui Paul, acesta îi zâmbi larg şi ea înţelese că se descurcase chiar mai bine decât se aşteptase el.
   Mulţumită că nu mai trebuia să-şi facă griji cu conversaţia, Sloan pretinse că se concentrează asupra celui de al optulea fel de mâncare, în timp ce asculta discuţia însufleţită dintre tatăl ei şi Noah Maitland, despre economia mondială.
   Cei doi bărbaţi aveau păreri radical opuse în câteva direcţii, dar erau amândoi atât de bine informaţi, încât Sloan era fascinată şi chiar uşor respectuostemătoare.
   În afară de contribuţia la fondul de pensii al poliţiei, Sloan mai depunea un procent din venitul ei într-un cont de pensii personal şi insistase ca mama ei să facă la fel. La vremea când se lua desertul de pe masă, devenise atât de impresionată de logica lui Maitland, încât decisese să-şi schimbe întreaga strategie a investiţiilor.
   Edith Reynolds se întinse după baston şi se ridică cu greu în picioare, în timp ce ultima farfurie de desert era luată de pe faţa de masă din olandă.
   - E timpul să mă retrag, anunţă ea.
   Paul şi Noah se ridicară amândoi să o conducă, dar ea îi refuză cu un gest din mână, anunţându-i scurt:
   - Nu am nevoie să fiu tratată ca o infirmă. Sunt la fel de sănătoasă ca şi voi doi!
   În ciuda pretenţiilor, Sloan văzu rigiditatea stânjenitoare a mişcărilor ei în timp ce se lăsa greoi în baston şi înţelese că mai curând forţa voinţei decât forţa fizică, era cea care o propulsa pe bătrâna doamnă spre capătul îndepărtat al enormei încăperi.
   În pragul uşii, ea se opri şi privi înapoi spre grupul aşezat la masa gigantică, în stil baroc, sub candelabrul spectaculos. Sloan se aştepta ca doamna cu părul alb să le spună un formal noapte bună.
   - Nu uitaţi să stingeţi luminile! lătră ea în schimb şi Sloan îşi coborî repede privirea în poală, să-şi ascundă veselia.
   Plecarea lui Edith păru să dea semnalul sfârşitului cinei.
   Carter se ridică, spunând:
   - Voi tineriii vă rog să mă scuzaţi, dar eu mai am ceva de lucru.
   - Eu cred că mi-ar prinde bine o mică plimbare, spuse Paul trăgând deja scaunul greu al lui Sloan.
   - Sloan?
   - Mi-ar face plăcere o plimbare, răspunse ea, murind să iasă de acolo.
   Paul nu putu evita să nu invite şi celălalt cuplu să-i însoţească, dar Sloan răsuflă uşurată când cei doi refuzară.
   Afară, Sloan începu să vorbească abia când ajunseră la pajiştea netedă din jurul găurii de golf, unde nu mai puteau fi auziţi de nimeni din casă; apoi se întoarse şi se uită la Paul cu o veselie nemascată.
   - Nu-mi vine să cred că efectiv sunt rudă cu oamenii ăştia, mărturisi ea.
   - Nici mie, recunoscu el râzând.
   - Străbunica mea trebuie să fie un descendent direct al a lui Gingis-Han, continuă Sloan.
   - De dragul aparenţelor, ar trebui să te ţin de mână sau să te iau pe după umeri, în cazul în care suntem urmăriţi. Ai vreo preferinţă?
   - Nu, e bine oricum, spuse Sloan atât de preocupată de subiectul ei, încât abia observă când el o luă de mână.
   - Şi apoi, sora mea! Este atât de lipsită de viaţă. Nu-i de mirare că lumea crede că este rece şi cu nasul pe sus.
   - Tu crezi asta?
   - Încă nu-mi dau seama.
   - Ce părere ai despre tatăl tău?
   - Am eu o impresie, dar încă nu este complet formată. Cel puţin cred că înţeleg ce a văzut mama mea la el. Ea avea pe atunci doar optsprezece ani, iar el avea mult farmec, mult lustru şi arăta şi foarte
bine. Îmi pot da seama ce ameţită a fost de toate astea.
   - Ce părere ai despre Maitland?
   Întrebarea o surprinse pe Sloan, de vreme ce el nu era un membru al familiei şi nici nu reprezenta un interes profesional pentru niciunul dintre ei.
   - Un bărbat bine, recunoscu ea fără să vrea.
   - În mod clar te-a găsit atrăgătoare. La început abia dacă-şi mai lua ochii de pe tine.
   - Vrei să spui până la cină, când a descoperit că de fapt sunt o idioată absolută? comentă ea, jalnic.
   Cu un gest spontan, Paul îi dădu drumul la mână, îşi petrecu un braţ pe după umerii ei şi o strânse uşor.
   - Ai fost absolut perfectă.
   Surprinsă de sinceritatea din vocea lui, Sloan îi privi profilul, în lumina lunii.
   - Mulţumesc, spuse ea şi pentru prima oară simţi efectiv că era demnă să-i fie parteneră.
   - Sper că nu ţi-ai lăsat insigna şi pistolul undeva unde pot fi uşor găsite?
   - Nu, le-am ascuns bine.
   - Hai să zicem că seara s-a încheiat. Ştiu că abia aştepţi să te întorci la cartea ta.
   Sloan se întoarse în direcţia casei şi cum el părea măi relaxat, decise să-i stoarcă mai multe informaţii.
   - Aş vrea să ştiu ce anume, concret, cauţi aici, începu ea.
   - Dacă aş avea un răspuns concret la întrebarea asta, aş putea obţine un mandat de percheziţie de la judecătorie, în care caz nu aş mai fi avut nevoie de tine, ca să mă introduci aici.
   Apoi adăugă, mai degajat:
   - Indiferent ce se va întâmpla, timpul petrecut de mine aici nu va fi complet irosit. Am aflat câteva lucruri foarte interesante în timpul cinei, când Maitland şi tatăl tău au discutat despre economia mondială.
   - Anume?
   Paul râse văzându-i chipul concentrat.
   - Anume că trebuie să-mi schimb strategia de investiţii la bursa de valori. Interesant, nu, faptul că părerile lor diferă atât de mult? Tatăl tău controlează o bancă cu filiale în toată lumea. Amândoi au interese comune şi o vedere de ansamblu. M-am aşteptat să aibă o filosofie rezonabil asemănătoare.
   - Şi eu am crezut la fel. În esenţă, amândoi cred că se vor întâmpla aceleaşi lucruri, dar nu sunt de acord cu efectul şi cu momentul. Am remarcat că amândoi investesc mult peste ocean.
   Paul îi aruncă un zâmbet ciudat.
   - Şi eu am observat asta.
   O conduse până la uşa dormitorului ei, dar în loc să-i spună noapte bună în hol, o urmă în cameră şi închise uşa; apoi aşteptă.
   - Ce faci? întrebă Sloan, deja la jumătatea camerei, scoţându-şi cerceii.
   - Te sărut de noapte bună, glumi el.
   După plecarea lui, Sloan decise să-i scrie Sarei, cât încă toate evenimentele din seara aceasta erau proaspete în mintea ei. În dulapul antic din faţa patului era ascuns un televizor şi Sloan îl puse pe CNN şi se apucă de scrisoare.

                                          Capitolul 16

           Prima oră după răsăritul soarelui era timpul favorit al lui Sloan pentru plimbarea pe plajă, dar era aproape şapte când se trezi.
   Nerăbdătoare, se dădu jos din pat, îşi prinse părul într-o coadă de cal, îşi puse un şort şi un maieu pe care Sara nu i le scosese când îi reîmpachetase valizele.
   Casa părea pustie în timp ce înainta fără zgomot de-a lungul holului şi cobora scările, dar afară doi bărbaţi curăţau un gard viu, de-a lungul proprietăţii. Sloan îi salută cu mâna în timp ce alerga de-a lungul peluzei. Starea ei de spirit începea deja să se îmbunătăţească respirând aerul sărat şi simţind prezenţa familiară a oceanului.
   Valuri leneşe băteau nisipul de lângă picioarele ei, în timp ce alerga de-a lungul apei şi pescăruşii se agitau în jur, strigătele lor vehemente fiind la fel de mângâietoare şi de creatoare de bună dispoziţie pentru ea, ca o muzică.
   Deasupra, cerul era de un albastru cristalin, cu norişori graşi, albi, plutind în briza blândă, răcoroasă. La stânga ei, oceanul umplea tot orizontul, majestuos, frumos, neîmblânzit. La dreapta, orizontul era obstrucţionat de o procesiune de vile, dintre care câteva erau chiar mai mari decât cea a tatălui ei şi în jurul tuturor activitatea era în toi.
   Grădinarii se ocupau de flori, servitorii curăţau terasele şi se ocupau de bazinele de înot, iar sisteme de stropire împrăştiau apă pe peluzele care scânteiau ca nişte smaralde umede în soarele dimineţii.
   Concentrându-şi privirea asupra oceanului, Sloan alergă trei mile de-a lungul malului, după care se întoarse. Păstră ritmul până când în faţă îi apăru steguleţul tatălui ei, marcând gaura de golf; apoi încetini în alergare de jogging.
   Sloan decise că rezidenţii din Palm Beach dormeau mai târziu decât cei din Bell Harbor, pentru că plaja fusese aproape numai a ei în prima parte a alergării, dar acum de-a lungul plajei mai alergau vreo câţiva. Alergătorii de aici erau şi ei mai puţin prietenoşi, evitând contactul cu ochii, în loc să se salute între ei cu o înclinare din cap sau cu un zâmbet.
   Sloan se gândea tocmai la asta, când atenţia îi fu distrasă de un grădinar mai în vârstă, cu o cămaşă cu mâneci lungi, care lucra la un strat de flori aproape de marginea peluzei. Omul se ridică; apoi îşi prinse mâna stângă şi se îndoi. Sloan alergă spre el, scrutând deja împrejurimile după cineva care să o ajute dacă va fi nevoie, dar omul părea să fie singurul care lucra în jurul acelei case.
   - Încetişor, spuse ea cu blândeţe. Vă ajut eu. Sprijiniţi-vă de mine.
    Îşi petrecu braţul pe după talia lui, întrebându-se dacă omul va rezista până la banca de fier care încercuia trunchiul unui copac din apropiere.
   - Spuneţi-mi ce s-a întâmplat.
   - Braţul, spuse omul încet, cu faţa albă de durere.
   - Aveţi dureri în piept?
   - Nu. Am avut o operaţie... la umăr.
   Răsuflând uşurată că nu era vorba de un atac de cord, Sloan îl conduse spre copac şi îl lăsă pe banca lată, din fier.
   - Inspiraţi adânc şi expiraţi încet, îl instrui ea. Aveţi vreun medicament contra durerilor?
   Omul inspiră o dată adânc, apoi încă o dată, urmându-i instrucţiunile.
   - Îmi revin... imediat.
   - Încetişor... Nu mă grăbesc deloc.
   După alte câteva inspiraţii adânci, grădinarul îşi ridică privirea şi se uită la ea, iar Sloan observă că începuse să capete culoare. Era puţin mai tânăr decât crezuse ea, probabil în jur de şaizeci şi cinci, şaizeci şi opt de ani, şi părea îngrijorat.
   - Când m-am ridicat, am uitat şi m-am sprijinit în braţul stâng, explică el. Am avut senzaţia că mi se dislocă umărul.
   - Când v-aţi operat?
   - Săptămână trecută.
   - Săptămână trecută! Nu ar fi trebuit să purtaţi un fel de faşă de susţinere?
   Omul încuviinţă din cap.
   - Ba da, dar nu mă pot folosi de braţ, dacă este imobilizat.
   - Cu siguranţă că altcineva de aici v-ar fi putut prelua munca iar dumneavoastră i-aţi fi putut face treaba lui.
   Omul se uită la ea ca şi cum nu i-ar fi trecut niciodată prin cap lucrul ăsta dar totuşi posibilitatea îl fascinase.
   - Ce fel de altă treabă credeţi că aş putea face aici?
   - Aceasta trebuie să fie una din cele mai mari proprietăţi din Palm Beach. Imposibil să nu fie de făcut ceva mai uşor, pe aici. Ar trebui să staţi de vorbă cu proprietarul locului şi să-i explicaţi situaţia.
   - El ştie deja de umărul meu. Şi crede că ar trebui să încetez să fac orice, până nu mă vindec complet.
   - Şi nu vrea să vă dea altceva de făcut? spuse Sloan, furioasă din cauza indiferenţei reci a celor foarte bogaţi, faţă de nevoile financiare ale celor mai puţin norocoşi.
   Omul o bătu uşor pe mână, mişcat de indignarea ei.
   - O să mă simt bine doar dacă stai aici şi vorbeşti puţin cu mine. Să conversez cu cineva atât de drăguţ ca tine este cel mai bun anigezic pe care l-aş putea lua.
   - O să aveţi probleme dacă staţi aici cu mine?
   Omul zâmbi, gândindu-se.
   - Nu văd cum, dar este o perspectivă plăcută.
   Câteva lucruri o izbiră dintr-o dată pe Sloan: mâna lui era moale, vorba educată şi atitudinea aproape curtenitoare. Încurcată, dădu să se ridice.
   - Nu sunteţi grădinarul. Am făcut o greşeală prostească. Îmi pare rău.
   Omul o strânse mai tare de mână ca să o împiedice să se ridice, dar îi dădu drumul când ea se aşeză la loc.
   - Nu fugi şi nu te simţi jenată. Am fost foarte mişcat de grija ta şi fericit pentru ajutorul tău. Puţini tineri de pe aici s-ar fi oprit ca să ajute un grădinar bătrân în suferinţă.
   - Nu sunteţi un grădinar bătrân, insistă Sloan, amuzată de îndrăzneala lui.
   - Sunt un grădinar nou. Aveam nevoie de un hobby temporar, până mi se vindecă umărul. Mi-am operat o leziune mai veche, pentru că începea să-mi distrugă jocul de golf.
   Vocea lui împrumută o notă teribilă când mărturisi:
   - Începusem să-mi îndoi braţul şi nu mai puteam altfel şi jocul meu scurt devenise cumplit.
   - Este... tragic, simpatiză Sloan încercând să nu râdă.
   - Întocmai. Iar casa asta aparţine fiului meu, care este atât de lipsit de inimă încât nu doar că ieri a jucat golf fără mine, dar a mai avut şi neobrăzarea să tragă la o şaptezeci şi doi!
   - Este un monstru! glumi Sloan. Nici nu merită să trăiască!
   Omul chicoti.
   - Ador femeile care au simţul umorului, iar al tău se vede clar. Sunt intrigat. Cine eşti?
   Vila tatălui lui Sloan se afla doar după alte câteva mai încolo, deci existau toate şansele ca cei doi bărbaţi să se cunoască. Nu voia să spună că era fiica lui Carter Reynolds, dar totuşi omul ăsta o va putea urmări cu vederea tot drumul când va pleca spre casă.
   - Numele meu este Sloan, răspunse ea evaziv.
   - Acesta este numele mic?
   - Da. Pe tine cum te cheamă? adăugă ea repede, înainte ca el să o poată întreba de numele de familie.
   - Douglas şi nu te-am mai văzut pe aici.
   - Locuiesc în Bell Harbor. Sunt în vizită la o familie care locuieşte mai încolo, dar numai pentru câteva zile.
   - Da? La cine anume? Cunosc aproape toate familie de pe întinderea asta de plajă.
   Sloan se simţi încolţită.
   - La familia Carter Reynolds.
   - Dumnezeule Mare! îi ştiu pe Carteri de o veşnicie. Trebuie să fi o prietenă a lui Paris?
   Sloan încuviinţă din cap şi se uită la ceasul de la mână.
   - Acum chiar trebuie să plec.
   Omul păru atât de dezamăgit încât Sloan se simţi vinovată.
   - Nu mai poţi pierde câteva minute ca să luminezi viaţa unui bătrân singuratic? Doctorul nu mă lasă să conduc maşina iar fiul meu ori lucrează, ori este în altă parte. Te asigur, sunt complet inofensiv.
   Sloan nu putea rezista în faţa oamenilor în vârstă, inclusiv a oamenilor în vârstă bogaţi care, înţelegea ea acum, sufereau şi ei de singurătate.
   - Cred că mai am puţin timp înainte de partida de tenis pe care trebuie să o joc. Despre ce anume ai vrea să vorbim?
   - Despre cunoştinţele comune? sugeră el dintr-o dată, fără să-şi disimuleze încântarea. Am putea trage o bârfă pe cinste, le-am putea face zdrenţe, reputaţia! Un subiect întotdeauna interesant.
   Sloan izbucni în râs la tonul şi la sugestia lui.
   - Nu ţine. Singurii oameni pe care îi cunosc în Palm Beach sunt familia Reynolds.
   - Nici n-ar fi foarte amuzant să-i bârfim, glumi el. Sunt cumplit de plictisitori şi drepţi ca arborii. Haide mai bine să vorbim despre tine.
   - Şi eu sunt plictisitoare, îl asigură ea, dar nu reuşi să-l distragă de la subiectul ales.
   - Nu ai verighetă, deci nu eşti măritată, ceea ce înseamnă că trebuie să-ţi ocupi timpul altfel. Ai o carieră?
   - Sunt designer de interioare, răspunse Sloan, dar nici ăsta nu este un subiect interesant, adăugă ea repede. Haide mai bine să vorbim despre ceva care să te intereseze şi pe tine.
   - Chiar mă interesează femeile frumoase, tinere, care dintr-un anumit motiv nu vor să vorbească despre ele, spuse el cu o bruscă transparenţă care o surprinse şi o alarmă pe Sloan, după aparenţa lui inofensivă, şi degajata tachinerie.
   - Totuşi, o linişti el, nu voi căuta să mă insinuez în secretele tale. Ia să vedem, avem nevoie de o discuţie interesantă pentru amândoi. Presupun că nu eşti fascinată de fuziunile între corporaţii, de finanţele înalte, de politică de chestii dintr-astea?
   Sloan încuviinţă din cap, nerăbdătoare.
   - Am auzit câteva teorii interesante despre viitorul pieţii internaţionale, aseară la cină.
   Bărbatul se arătă uluit, recunoscător şi impresionat.
   - O femeie frumoasă cu inimă bună, cu simţul umorului şi minte ascuţită. Nu-i de mirare că nu eşti măritată, pariez că-i pui pe fugă pe tinerii de vârsta ta.
   Douglas îi aruncă un zâmbet provocator care o făcu pe Sloan să se întrebe dacă era chiar atât de inofensiv pe cât afirmase; apoi se lovi cu palma pe genunchi şi spuse:
   - Haide să vorbim despre economia rusă. Ador să mă ascult dezvoltând subiectul ăsta. Întotdeauna mă minunez de propria mea înţelepciune şi clarviziune...
   Sloan râse, irezistibil fermecată de umorul lui. Şi apoi ascultă. Şi rămase impresionată.
   Când Sloan plecă, Douglas Maitland rămase în picioare la marginea peluzei, petrecând-o din ochi; apoi dispăru înapoi în casă, făcându-şi de lucru în bucătărie.
   - Bună dimineaţa, le spuse el fiului şi fiicei sale în timp ce se servea cu o ceaşcă de cafea. Ar fi trebuit să priviţi răsăritul soarelui în dimineaţa asta. A fost superb.
   Fiul lui stătea la masa din bucătărie citind The Wall Street Journal. Fiica lui scotea un corn din maşina de prăjit. Amândoi îşi ridicară privirile, surprinşi de tonul lui încins.
   - Eşti într-o bună dispoziţie remarcabilă astăzi, remarcă Noah.
   - Am avut o dimineaţă remarcabilă.
   Fiica lui, Courtney, îl provocă sceptică:
   - Făcând ce, anume? În primul rând, nu ai plecat nicăieri. În al doilea rând, nici nu există vreun loc unde să te duci. Palm Beach este capătul lumii. Nu-mi vine să cred că te aştepţi efectiv să rămân permanent aici, când aş putea sta în California, unde să şi merg la şcoală.
   Douglas îi răspunse vesel:
   - Probabil că sunt eu masochist. Totuşi, ca să-ţi răspund originalei tale întrebări, dimineaţa mea a devenit remarcabilă datorită prezenţei unei tinere şi fascinante femei care a remarcat că mă durea umărul şi care mi-a oferit asistenţă şi apoi conversaţie.
   Courtney făcu ochii mici.
   - Cât de tânără era femeia aceea?
   - Sub treizeci, presupun.
   - Ah, grozav! Ultimele două dăţi când ai întâlnit o „tânără şi fascinantă femeie sub treizeci”, te-ai însurat cu ea.
   - Courtney, nu fi sarcastică. Una dintre aceste femei este mama ta.
   - A doua era prea tânără să aibă copii, minţi Courtney.
   Douglas o ignoră şi i-o descrise pe Sloan fiului său.
   - M-a confundat cu un grădinar - o greşeală de înţeles, având în vedere că eu săpam pământul. Am avut o discuţie încântătoare. N-o să ghiceşti niciodată cine este...
   - Lasă-mă să încerc, îl întrerupse Courtney. În timp ce pălăvrăgeaţi, ea stătea pe un taburet şi mânca lapte covăsit şi zer?
   Cei doi bărbaţi o ignorară.
   - Cine este? întrebă Noah.
   - Dacă ai cinat aseară la Carter, probabil că ai întâlnit-o. O puteam întreba, dar aproape că am urât ideea că am un fiu de vârsta ta. Orgoliul meu primise deja o lovitură când am fost confundat cu un grădinar. O cheamă Sloan.
   Noah râse brusc.
   - Cred că glumeşti! Ce naiba ai găsit de discutat cu ea?
   - Multe. Am discutat despre afacerile internaţionale, despre economie...
   - Probabil că tu ai ţinut toată conversaţia. Ea n-ar avea destulă conversaţie inteligentă să umple un coşuleţ, spuse fiul lui sarcastic.
   - În dimineaţa asta s-a descurcat foarte bine. A menţionat că a ascultat aseară o conversaţie similară. Când mi-a spus ce a auzit, mi s-a părut că venea de la tine.
   - Sunt uluit că a fost în stare să repete, dar crede-mă, nu a înţeles o iotă.
   - O faci să pară un papagal! Zău, Noah, eu cred că am calificarea unui bun judecător şi pot garanta că nu este doar frumoasă, este şi foarte inteligentă. Şi spirituală.
   - Vorbim amândoi despre fata lui Carter Reynolds?
   Era rândul lui Douglas să pară şocat.
   - Fata cui?
   - Carter are două fete. Paris este mai mare cu un an.
   - Îl ştiu pe Carter de zeci de ani dar niciodată n-a pomenit că ar mai avea o fată.
   - Mi-a spus aseară că fetele au fost despărţite când erau foarte mici, în urma divorţului şi Sloan a rămas cu mama ei. După atacul de cord, Carter a decis să încerce să reînnoade firele familiei, aşa că a invitat-o să le facă o scurtă vizită. Până ieri, cele două ramuri ale familiei nu au avut nici un contact.
   - De ce?
   Noah îşi dădu ziarul de-o parte şi se ridică.
   - Habar n-am. Carter nu mi-a oferit alte informaţii şi nu am crezut că era cazul să întreb.
   - Am simţit eu că avea un secret! spuse Douglas zâmbind. Am păcălit-o lăsând-o să creadă că eram cu adevărat grădinar iar ea la rândul ei şi-a păstrat secretă identitatea. Ştia precis că voi afla cine este. Măsură pentru măsură. Este uluitoare! Crede-mă, ai subapreciat-o.
   - Posibil, răspunse Noah neconvins dar în mod categoric, curios.
   Courtney termină de întins crema de brânză pe covrigul ei şi trecu prin dreptul lui Noah, în drumul spre masă, precizând:
   - Vă pot spune eu cum se vor termina toate astea. Fratele meu o să se însoare cu Paris, tatăl meu o să se însoare cu sora ei iar eu o să mă duc la emisiunea lui Sally Jessy Raphael şi o să vorbesc despre familiile vitrege incestuase. O să fie o emisiune incendiară.
   - Ţi-am mai spus că nu mă însor cu Paris, izbucni Noah.
   - Dar nu te poţi însura cu Sloan, pentru că tatăl nostru vrea să facă asta. Iar tu nu te poţi însura cu ea după ce-o face tata, pentru că asta e o poveste prea răsuflată ca să mai pot ajunge cu ea la Sally. Au avut deja emisiuni cu „sora mea vitregă a fost mama mea”.
   - Gura!
   Courtney aşteptă să se îndepărteze Noah; apoi se uită la tatăl ei, care deschidea ziarul lui Noah.
   - De ce îi dai voie să vorbească aşa cu mine?
   Douglas ignoră încercarea ei de a provoca o ceartă şi întoarse ziarul la editorial.
   - Nu este tatăl meu; este doar fratele meu. De ce îi permiţi să vorbească aşa cu mine?
   - Pentru că eu sunt prea bătrân ca să te cârpesc, iar el refuză s-o facă.
   - Poate că i-ar face plăcere. Îi place violenţa.
   - Ce te face să crezi asta? o întrebă Douglas cu blândeţe.
   - Ştii prea bine, izbucni ea. Te prefaci doar că nu, pentru că ai pierdut aproape toţi banii noştri, iar el face destui ca să putem să trăim ca acum. Ai de gând să pretinzi că nu ai ştiut nimic, când o să fie prins? Ai de gând să mergi să-l vezi în zilele de vizită?

                                        Capitolul 17

        Pe terenul de tenis, tatăl lui Sloan şi sora ei nu arătau doar bine în bronzurile lor de iarnă şi în costumele lor albe de tenis, ei aveau graţia şi puterea unor coechipieri de joc perfect acordaţi, eleganţi şi Sloan efectiv nu putu să nu fie impresionată, de la începutul primului ghem al partidei.
   Spre sfârşitul acestui ghem, Sloan mai observă ceva: tatăl ei juca tenis ca şi cum terenul ar fi fost un câmp de bătălie şi nu manifesta nici un pic de îndurare faţă de duşmanul său, deşi era evident că Paul şi Sloan erau fără speranţă depăşiţi. Mai mult, nu arăta îndurare nici faţă de partenerul său. Ori de câte ori Paris făcea ceea ce el percepea drept o greşeală, oricât de mică, îi ţinea predici sau o critica.
   Asta o făcea pe Sloan să se simtă atât de prost, încât simţi o adevărată fericire în clipa în care ajunseseră la ultimul ghem. Stătea alături de Paul, în partea lor de teren, încercând să pretindă că nu-l putea auzi pe tatăl ei certând-o pe Paris.
   - Ai stat prea aproape de fileu, toată dimineaţa! Singura explicaţie pentru care Paul a ratat ultimul tău lob a fost norocul tău. Perdanţii mizează pe noroc. Câştigătorii mizează pe îndemânare. Ştii bine asta, nu?
   - Da, spuse ea stăpână pe sine şi politicoasă ca întotdeauna, dar Sloan ştia că era groaznic de jenată şi se întrebă dacă el se comporta la fel cu ea şi când jucau în altă parte.
   - Este incredibil! îi şopti Sloan lui Paul. De ce nu-i ţine piept şi nu-i spune că face tot ce poate?
   - Dar ea face tot ce poate, îi răspunse Paul. Încearcă să joace suficient de bine ca să poată face pereche cu el, dar nu atât de bine încât noi să ne simţim complet surclasaţi, aici.
   Sloan simţi cum îi cade inima. Avusese şi ea aceeaşi impresie, dar când Paul o pusese în cuvinte, ideea deveni un fapt care îi făcu imposibil să ignore simpatia furioasă pe care o simţea pentru Paris.
   Personalitatea lui Carter suferi o totală transformare în bine de îndată ce partida luă sfârşit. Se apropie de plasă, cu tot farmecul cordial pe care îl manifestase cu o zi în urmă şi îi oferi lui Sloan un zâmbet aprobator.
   - Sloan, ai mult talent înnăscut. Cu un antrenament bun poţi deveni un partener real. O să lucrez cu tine, cât eşti aici. De fapt, o să-ţi dau chiar acum o lecţie.
  Anunţul îi provocă lui Sloan un râs îngrozit.
   - Este foarte drăguţ din partea ta, dar cred că o să renunţ.
   - De ce?
   - Pentru că mie nu îmi place în mod deosebit să joc tenis.
   - Asta pentru că nu joci la nivelul abilităţilor tale.
   - Poate că ai dreptate, dar eu prefer să nu încerc.
   - În regulă. Ai o condiţie fizică bună. Alergi. Ce altceva mai faci?
   - Nu cine ştie ce.
   - Cum e cu lecţiile acelea de auto-apărare pe care le iei? Probabil că te-au învăţat acolo puţin tae kwon şi juijitsu?
   - Puţin, spuse Sloan evaziv.
   - Grozav. Am studiat câţiva ani artele marţiale. Haide să-mi arăţi şi mie ce ştii.
   Omul ăsta nu era doar atletic, era şi un competitor insistent, îşi dădu Sloan seama şocată şi nu va renunţa până când nu o va implica, sub o formă sau alta. Mai ştia că lui Carter Reynolds nu îi plăcea să piardă şi cum ea se afla aici ca să se insinueze, nu i se părea o idee bună să îl umilească.
   - Eu chiar nu cred că este o idee bună.
   - O să fiu blând cu tine, insistă el.
   Ignorându-i protestul, îşi puse jos racheta de tenis şi se îndepărtă câţiva paşi.
   - Vino aici.
   Sloan îi aruncă lui Paul o privire neajutorată şi îl văzu pe Noah Maitland traversând peluza spre ei, cu un plic mare, maroniu, în mână. Carter îl văzu şi el şi îl salută cu mâna.
   - Noah, nu am ştiut că vii în dimineaţa asta.
   - Am adus câteva hârtii să le semnaţi, tu şi Edith, explică Noah.
   - În câteva minute. Sloan a urmat de curând un curs de auto-apărare şi vrea să-mi arate ce a învăţat.
   - Nu te grăbi, spuse Noah.
   Cu mare neplăcere, Sloan îşi depuse racheta pe iarbă, alături de cea a tatălui ei. Paris părea stingherită, dar nu spunea nimic. Şi Paul părea stingherit, dar Sloan nu era sigură dacă îşi făcea griji că va fi ea rănită sau dacă îşi făcea griji că îl va răni ea pe tatăl ei.
   Noah Maitland îşi încrucişă braţele pe piept şi arboră o expresie de neîncredere, care o enervă pe Sloan mai mult decât ceea ce urma să facă.
   - Chiar nu vreau să vă întârzii întâlnirea, îi spuse ea lui Noah, sperând într-o amânare de ultimă clipă. Sunt convinsă că documentele acelea sunt cu mult mai importante decât chestia asta.
   - Nu pentru mine. Dă-i drumul, spuse Noah îndreptându-şi capul spre Carter.
   Atitudinea lui i se păru puţin ciudată lui Sloan, dar nu avea altă variantă decât cea sugerată. Se duse spre tatăl ei, spunându-şi că indiferent de comportamentul lui, nu era o idee bună să-l trântească la pământ.
   - Eşti gata? o întrebă el cu o plecăciune scurtă, formală.
   Sloan dădu din cap şi-i întoarse plecăciunea.
   Carter se mişcă atât de repede încât Sloan nu reacţionă în timp şi el câştigă cu jenantă uşurinţă.
   - Nu ai fost atentă, spuse el pe acelaşi ton enervant de condescendenţă şi superioritate pe carel folosise cu Paris în timpul meciului de tenis.
   Dar în loc să-i acorde timp să revină în poziţie, o surprinse din nou, prinzând-o în dezechilibru.
   - Sloan, nu te concentrezi.
   Sloan decise că era o idee cât se poate de bună să-l trântească la pământ. Carter se apropie, crezu că văzuse o deschidere şi se lansă.
   Sloan pivotă şi cu o lovitură înaltă, puternică, îl trimise lat, la pământ.
   - Cred că de data asta m-am concentrat mai bine, îi spuse ea plină de dulceaţă.
   Puţin mai războinic acum, Carter se ridică şi făcu un cerc, căutând o nouă ţintă. Sloan ştia că era foarte bun dar şi că era prea încrezător în sine. Carter se lansă; ea contracară şi îl lovi în plexul solar, tăindu-i răsuflarea.
   - De data asta am fost mai atentă, mărturisi ea.
   Sloan nu era străină de prădătorii furioşi şi când ea înregistră următorul punct, îşi dădu seama că tatăl ei devenise unul. Se repezi asupra ei cu faţa roşie de furie şi jenă şi mişcările lui îşi pierdură graţia şi stilul. Carter aşteptă o deschidere; apoi pivotă şi lovi cu piciorul, dar rată.
   În clipa în care el reveni în poziţie, Sloan mai făcu un punct; apoi decise că era timpul să pună capăt acestui „spectacol”, înainte de a fi forţată fie să-i facă rău, fie să rişte să o încaseze ea dacă se abţinea să-l lovească.
   Punându-şi mâinile în şolduri, se îndepărtă dincolo de atingerea lui.
   - Mie mi-ajunge, spuse ea râzând, încercând să detensioneze atmosfera. Joci prea dur.
   - Încă n-am terminat, spuse el ştergându-şi praful de pe şort.
   - Ba da, am terminat. Am obosit.
   Spre surprinderea lui Sloan, Noah Maitland a fost cel care i-a venit în ajutor.
   - Carter, este nepoliticos să-ţi asaltezi oaspeţii în a doua lor zi de vizită.
   - Chiar aşa, glumi Sloan. Trebuie să aştepţi cea de a treia zi. Se întoarse să-şi ia racheta de tenis de la picioarele lui Noah, care se aplecă să o ia de jos şi i-o întinse.
   - Ai salutări de la tatăl meu, spuse el iar strălucirea zâmbetului lui leneş era atât de enervantă, încât lui Sloan îi fu greu să se concentreze asupra cuvintelor lui, în timp ce întindea mâna după rachetă.
   - Poftim?
   - Tata mi-a spus că a avut cu tine o discuţie fascinantă azi-dimineaţă. A fost foarte impresionat.
   - Nu am ştiut că este tatăl tău, spuse Sloan îngrozită.
   - Aşa am presupus şi eu.
   Noah se uită la Carter şi Sloan profită de ocazie.
   - Carter, spuse. Noah, în cazul în care seara de marţi vrei s-o petreci la club, la un pocher, eu aş vrea să-i invit la cină pe Sloan, Paul şi Paris.
   Sloan se îndrepta deja spre casă cu Paul, dar îl auzi pe tatăl ei spunând:
   - O idee grozavă! Sloan, strigă el, pe tine şi Paul vă aranjează?
   Nu era o „idee grozavă” şi pe ei nu „îi aranja”. Sloan se întoarse dar continuă să meargă cu spatele, din pornirea prostească de a păstra distanţa maximă faţă de Noah Maitland.
   - Sună bine, strigă ea, spunându-i în şoaptă lui Paul:
   - Tare mi-aş dori să găsim o soluţie să ieşim din asta.
   Paul îi aruncă o privire piezişă.
   - Aş vrea să ştiu ce este cu hârtiile pe care Maitland le vrea semnate.
   - Şi Noah Maitland este suspect?
   - Toţi sunt suspecţi, cu excepţia ta şi a mea. Şi, adăugă el glumind, în privinţa ta nu sunt foarte sigur.
   Apoi, redevenind sobru, adăugă:
   - Mă întreb ce documente au nevoie de semnătura lui Edith Reynolds. Dacă am şti, poate că asta ne-ar indica o direcţie la care noi nici nu ne-am gândit.
   Sloan avu sentimentul că Paul nu-i spunea tot adevărul, dar ştia că era inutil să-i pună întrebări.
   - Cum te-ai întâlnit cu tatăl lui Maitland în dimineaţa asta?
   - În drumul meu înapoi, după alergarea de dimineaţă, am văzut un bărbat săpând într-o grădină şi când acesta s-a ridicat, era într-o vizibilă suferinţă. M-am oprit să-l ajut şi am stat de vorbă cu el, câteva minute. La început am crezut că era grădinar.
   - Sper că nu i-ai spus nimic, nu?
   - Nimic ce ne-ar fi putut face nouă rău şi nimic mai mult decât era necesar. De fapt i-am spus doar numele meu mic, dar nu m-am putut eschiva să nu-i spun unde stau. Am creat vreo problemă?
   Paul se gândi o clipă la asta.
   - Categoric nu, spuse el cu un zâmbet inexplicabil. Tatăl lui Maitland nu este singurul pe care l-ai impresionat în dimineaţa asta. Eu cred că l-ai impresionat la fel de mult şi pe fiul lui. Cred că este puţin intrigat.
   - În legătură cu mine? Imposibil!
   - Am văzut cum se uita la tine. Şi tu ai văzut. Şi asta te-a făcut nervoasă.
   Sloan chicoti la absurditatea concluziei lui.
   - Bărbaţii ca Noah Maitland generează suficientă electricitate sexuală ca să ilumineze tot New York-ul iar ei ştiu asta. Este o putere pe care o au ei şi pe care o folosesc asupra oricui se află în preajma lor. Iar întâmplător, eu m-am aflat în preajma lui. Am simţit un mic şoc, iar şocul m-a făcut „nervoasă”.
   - Aşa funcţionează? Câţi „bărbaţi ca Noah Maitland” ai cunoscut tu?
   - Am o înţelegere moştenită pentru „tipul” lui şi în consecinţă o imunitate genetică faţă de el, spuse Sloan cu fermitate.
   - Ce vrei să spui?
   - Vorbesc despre mama mea. După tot ce mi-a povestit ea şi după ce pot vedea cu ochii mei, tata trebuie să fi fost exact ca Noah Maitland. Ştiai că Paris este îndrăgostită de el? Sunt ca şi logodiţi.
   Se apropiau de treptele terasei şi Paul coborî glasul:
   - Paris nu este îndrăgostită de el. Tatăl tău o forţează să se mărite cu Maitland. Ea nu vrea. Din nefericire, adăugă el filosofic, asta nu înseamnă neapărat că nu va ceda şi nu o va face. Amândoi bărbaţii o domină şi o intimidează cumplit.
   - De unde ştii asta?
   - Ea mi-a mărturisit prima parte, la micul dejun. A doua parte mi-am imaginat-o singur.
   - Ţi-a spus ea asta? repetă Sloan uluită. Este greu de imaginat să se deschidă astfel în faţa cuiva. Şi de ce în faţa ta?
   - Pentru că eu nu o domin. Pe de altă parte, eu sunt bărbat şi ea este intimidată de bărbaţi şi când i-am pus cu blândeţe o întrebare directă, s-a simţit obligată să-mi răspundă.
   - Este atât de trist, spuse Sloan încet, când se opriră în dreptul uşii din spate. Nu m-am aşteptat să-mi placă de ea. Nu vreau să-mi placă de ea.
   Paul râse uşor.
   - Dar îţi place şi o să-ţi placă. Şi cât te vei afla aici, vei încerca să o protejezi de cei doi bărbaţi.
   Uneori, atitudinea atotştiutoare a lui Paul o enerva efectiv.
   - Ce te face atât de sigur de tine? Ce te face să crezi că eu o să fac ceva din toate astea?
   Iritarea ei nu îl afectă câtuşi de puţin.
   - Nu o să reuşeşti să te abţii, pentru că tu ai această pornire de a-i ajuta pe oamenii care au nevoie de tine, spuse el implacabil, dar nu răutăcios.
   - Iar tu nu eşti psihiatru.
   - Adevărat, spuse el zâmbind în timp ce îi deschidea uşa, dar pot recunoaşte o inimă bună, iar a ta este la fel de bună ca nişte fondante proaspete.
   - Sună dezgustător.
   - De fapt a fost un compliment, răspunse el sec. Sunt nebun după fondante. Dar tu să nu-ţi laşi inima ta bună să se interfereze cu judecata sau cu misiunea ta, câtă vreme te afli aici.
   În bucătărie îi aştepta Gary Dishler, aşa încât Sloan nu putu să-i dea nici o replică.
   - A fost o dimineaţă amuzantă, minţi ea. Urc acum să fac un duş...
   - Scuzaţi-mă, domnişoară Reynolds. Doamna Reynolds doreşte să vă vadă în solar, spuse Dishler.
   - Ah.
   Sloan se uită în jos la şortul pătat de iarbă şi la braţele murdare.
   - Trebuie mai întâi să fac un duş şi să mă schimb. Vreţi să-i spuneţi că vin cât pot de repede?
   - Doamna Reynolds a spus că doreşte să vă vadă imediat, o informă el.
   Avertizarea suna sinistru şi Paul remarcă asta.
   - Vin cu tine, spuse el.
   Gary scutură din cap şi o informă cât se poate de ferm pe Sloan:
   - Doamna Reynolds a spus că doreşte să vă vadă singură.
   Solarul avea deschidere spre peluza din spate şi când Sloan văzu expresia acră de pe chipul lui Edith Reynolds, presupuse că bătrâna doamnă asistase la scurta demonstraţie de auto-apărare şi că nu o aprobase.
   - A fost un adevărat spectacol pe care ni l-ai oferit acolo!
   Făcu o pauză ca să arunce o privire acuzatoare asupra şortului pătat şi a feţei transpirate, a lui Sloan.
   - Tinerele doamne binecrescute nu se tăvălesc prin iarbă şi nu se plimbă în haine murdare.
   Sloan se înfrână auzind atacul injust.
    - Nu eu am vrut să ofer acel spectacol. De fapt, am făcut tot posibilul să-l evit, dar nepotul dumneavoastră a insistat. Mai mult, eu m-aş fi schimbat înainte de a veni aici, dar domnul Dishler a insistat că vreţi să mă vedeţi imediat.
   Chipul bătrânei doamne îngheţă la revolta lui Sloan.
   - Ai terminat?
   Sloan încuviinţă din cap.
   - Ce temperament ai.
   - Ce dimineaţă am avut.
   - Asta am observat şi eu. În ultimele câteva ore, ai făcut alergări de-a lungul plajei şi ai încercat să-l salvezi pe Douglas Maitland, după câte am înţeles de la Noah. Te-ai întors la timp ca să joci tenis, dar nu prea bine, după care ţi-ai încheiat dimineaţa ta plină trântindu-ţi în fund propriul tată şi asta nu o dată, ci de două ori. Dacă mai ai ceva energie în exces după masa de prânz, ţi-aş sugera să o consumi exersându-ţi reverul.
   - Poftim?
   - Mai ai multe de îmbunătăţit la jocul tău de tenis.
   - Doamnă Reynolds, eu nu fac parte din bogata şi leneşa societate. Eu muncesc ca să-mi câştig existenţa, timpul meu este valoros, îmi place să mi-l petrec aşa cum îmi place, ori mie nu-mi place tenisul!
   - La vremea mea am adunat trofee. Familia Reynolds a excelat întotdeauna la tenis. Ramuri ale familiei noastre au participat la campionatele celor mai selecte cluburi, peste tot în ţară. Jocul tău face
de râs renumele familiei; totuşi, exersând serios, cred că te-ai putea ridica la standardele noastre.
   - Nu am nici intenţia şi nici dorinţa să fac ceva în această privinţă, o informă Sloan dispreţuitoare. Eu nu sunt un membru al familie Reynolds.
   - Fată proastă! Nu ne placi, dar ai mai mult sânge Reynolds în vine decât are Paris. De unde crezi că-ţi vine această mândră sfidare pe care mi-o demonstrezi în clipa asta? De ce crezi că ai refuzat să-l laşi pe Carter să te umilească adineauri? Uită-te la tine, dreaptă, sigură pe tine chiar dacă eşti plină de noroi şi groaznic îmbrăcată, sigură ca un rege, că ai tot dreptul să mă înfrunţi în propria-mi casă, pentru că îţi închipui că tu ai dreptate iar eu greşesc. Dacă asta nu este superioritate Reynolds, nu ştiu cum ai putea-o numi.
   - Dacă-ţi închipui că ar trebui să mă simt flatată, află că nu sunt.
   - Ha! făcu bătrâna doamnă lovind cu braţul în fotoliu, triumfătoare şi veselă. Ai vorbit ca o adevărată Reynolds. Crezi că eşti mai bună decât noi, chiar dacă noi am putea cumpăra şi vinde oraşul în care trăieşti. Ce n-aş da să mai trăiască mama lui Carter şi să vadă asta. Când a plecat în Florida să-l aducă acasă, a vrut să ia copilul care va semăna cel mai mult cu noi. În ciuda schemei ei, femeia asta afurisită, proastă, a luat fata greşită!
   - Ceea ce a fost, cu siguranţă, norocul meu.
   - Gata cu vorbele de duh. Eu cred că noi două ne înţelegem foarte bine şi vom putea foarte repede să ne înţelegem şi mai bine. Stai jos, te rog.
   Prinsă între mânie şi amuzament la folosirea expresiei „vorbe de duh” ca să descrie ce făcuseră ele până acum, Sloan se lăsă în fotoliul de răchită de alături.
   - Iar acum o să renunţ la delicateţuri, anunţă bătrâna doamnă, provocându-i lui Sloan un nou atac de veselie. Eu am insistat să fi invitată aici şi am făcut asta din mai multe motive, cât se poate de bune. De ce pari atât de surprinsă?
   - Am crezut că a fost ideea tatălui meu. Mi-a spus că a avut un atac de cord şi că vrea să mă cunoască până nu va fi prea târziu.
   Bătrâna doamnă ezită, jucându-se cu veşnic prezentul colier de perle de la gâtul ei, apoi spuse fără plăcere:
   - Ai înţeles greşit. La început, s-a opus chiar mai insistent decât Paris.
   - Paris a avut obiecţii?
   - Desigur. A fost extrem de nefericită când a aflat că accepţi invitaţia.
   Sloan îşi îndreptă privirea spre azaleeile roz care înfloreau lângă fotoliul ei, în timp ce încerca să asimileze toate astea fără sentimente sau emoţii.
   - Înţeleg.
   - Nu cred că înţelegi. Când Paris era foarte mică, mama lui Carter o convinsese că mama ta nu era potrivită să crească copii şi că un judecător a emis o lege specială prin care să o ţină departe de ea. Mai târziu i s-a inoculat ideea că în mod firesc, tu vei deveni exact ca mama ta.
   Se opri o clipă, aşteptând ca Sloan să asimileze toate astea. Apoi spuse:
   - Cât despre Carter, el a avut mai multe motive pentru care nu a vrut să te introducă până acum în familie. În primul rând, nu a crezut că ar fi bine să te introducă într-o viaţă pe care nu ai avut-o niciodată. Mai mult, eu bănuiesc că se simţea vinovat pentru faptul că te părăsise. În acest caz, este de înţeles că nu era dornic să fie pus acum faţă în faţă cu persoana faţă de care greşise. Eu aş fi forţat această reuniune cu mult în urmă, dar mi-ar fi fost imposibil înainte ca mama lui Carter, nora mea, să-mi facă uimitoarea surpriză de a mă preceda în moarte.
   - De ce nu?
   - Pentru că în zece minute te-ar fi gonit de aici. Tu nu ai fi tolerat niciodată tratamentul la care te-ar fi supus, iar eu nu am vrut să te supun la aşa ceva. Sigur, aş fi putut veni să te văd, dar asta nu ar fi reparat ruptura dintre Paris, Carter şi tine. Ori acesta este scopul meu.
   Sloan era uluită să descopere că scopul ei era să repare, când tot ce făcuse până atunci era să o umilească, să o critice şi să o înfurie.
   - După moartea mamei lui Carter mi-am dat seama că te puteam aduce aici şi l-am obligat pe Carter să pună planul în aplicare. Nu a avut variantă.
   - Nu?
   - Fireşte că nu. Pentru că eu deţin băierele pungii, anunţă ea cu un râs aspru.
   Sloan clipi şi îşi drese glasul.
   - Tu deţii ce?
   - Eu controlez Trustul Hanover, care deţine o porţie majoră din averea Reynolds, declară ea ca şi cum această singură informaţie i-ar fi lămurit lui Sloan totul.
   - Nu înţeleg, spuse Sloan.
   - Este cât se poate de simplu. Tatăl meu, James Hunsley, era un terchea-berchea frumos, fără un ban, dintr-o familie bună şi care la douăzeci şi cinci de ani şi-a pierdut moştenirea la jocurile de noroc. Ca să-şi menţină stilul de viaţă trebuia să se însoare cu o moştenitoare şi a ales-o pe mama mea, care era moştenitoarea averii Hanover. Bunicul meu însă l-a citit perfect şi s-a împotrivit mariajului, dar mama mea îl iubea şi era o fetiţă răsfăţată, încăpăţânată. A ameninţat că va fugi cu el şi bunicul a cedat, dar nu înainte de a aranja ca tata să nu poată controla niciodată în totalitate averea mamei mele. Bunicul Hanover a înfiinţat un trust pentru gestionarea averii şi i-a acordat ei controlul după moartea lui, dar numai cu sfatul şi consimţământul celorlalţi curatori, numiţi de el. Potrivit condiţiilor stabilite, controlul rămânea în mâinile descendentului celui mai în vârstă al familiei Hanover, nu a soţului sau soţiei unui Hanover. În prezent, eu sunt descendentul.
   Sloan decise să nu comenteze această dezvăluire.
   - Tatăl tău trebuie să fi fost dezamăgit când a aflat despre acest trust.
   - A fost furios, dar când a realizat că viaţa lui nu se va îmbunătăţi dacă nu-şi va câştiga proprii lui bani, a făcut întocmai. Sigur, averea lui a fost modestă, nu se compara cu averea Hanover şi cum jumătate din ea îi revenea mamei, a sfârşit tot în acest trust. Carter a moştenit agerimea în afaceri a familiei mele şi a crescut de câteva ori averea Reynolds, spuse ea cu mândrie.
   - Totuşi, nu am trimis după tine ca să discutăm despre Carter. Despre Paris vreau să vorbim. Ştii, în ciuda tuturor lucrurilor pe care a fost încurajată să le creadă despre mama ta şi despre tine, mi-a spus aseară că are impresia că eşti cumsecade.
   Tot ce spusese bătrâna doamnă până atunci fusese atât de negativ, încât Sloan fu complet nepregătită pentru aprecierea care urmă.
   - Pentru mine este clar că ai minte şi curaj şi mi-ar plăcea ca şi Paris să aibă ceva mai mult din astea. Poate că o să te gândeşti la asta, când o să fi cu ea?
   Se întrerupse auzind paşii lui Paris şi aşteptă în tăcere până când ea îi depuse un sărut pe obraz.
   - Ai jucat ca naiba în dimineaţa asta, spuse Edith cu severitate. Ai jucat prea aproape de plasă. Ce-a fost în mintea ta?
   - Presupun că am avut o zi proastă.
   - Prostii. Ai încercat să nu-i răneşti sentimentele lui Sloan pentru că jocul ei era deplorabil. Dar gata cu asta, spuse repede, când Paris dădu să-i răspundă. Presupun că în după-amiaza asta tu şi Sloan o să jucaţi golf?
   - Da, mai târziu.
   - Bine. Aş vrea să petreceţi mai mult timp împreună. Ce planuri aveţi pentru diseară?
   - Noah vrea să ne invite pe Sloan, pe Paul şi pe mine, la cină.
   - Excelent, spuse ea dând emfatic din cap. Tatăl tău este decis să vă căsătoriţi de Crăciun. Trebuie să petreci şi cu Noah mai mult timp.
   Sloan nu voia să joace golf şi ştia că Paris nu voia să se mărite cu Noah. Dar se părea că nici pe Carter şi nici pe Edith Reynolds nu-i interesau dorinţele celor aflaţi sub controlul lor. Sloan nu era sigură ce anume voia ea; era încă şocată de tot ce-i spusese Edith şi era nerăbdătoare să-i repete lui Paul lucrurile interesante pentru el. Dincolo de asta, singurul lucru de care era sigură era acela că într-adevăr dorea să o cunoască mai bine pe Paris.
   - Acum simt nevoia să fac un duş, le spuse ea celor două femei; apoi îi zâmbi în mod deliberat lui Paris, în timp ce se ridica.
   - Aş vrea să-ţi mulţumesc că ne-ai menajat pe Paul şi pe mine, în timpul partidei de tenis. A fost foarte drăguţ din partea ta.
   - Prostii! o întrerupse Edith. Ar fi trebuit să-şi folosească timpul îmbunătăţindu-şi îndemânarea. Nu lăsând-o să ruginească!
   Sloan îşi dădu seama că femeia asta bătrână nu avea de gând să respecte pe nimeni peste care putea trece, considerând că este dreptul şi privilegiul ei să calce în picioare.
   - Paris este conştientă de faptul că Paul şi cu mine suntem oaspeţii voştri, deci prioritatea ei este, în mod firesc, să ne facă să ne simţim bine. Cred că am citit într-un ziar, la rubrica bunelor maniere, că aceasta este prima şi cea mai importantă îndatorire a unei gazde. Nu-i aşa? termină Sloan arborând un aer cât mai nevinovat.
   Dar Edith Reynolds nu era omul să se lase prostit.
   - Tânără doamnă, îmi predai cumva o lecţie de bune maniere?
   În tonul ei plutea ceva indefinit; deşi părea indignat, nu era chiar furios.
   Sloan îşi muşcă limba să-şi ascundă zâmbetul.
   - Doamnă, aşa cred. Oarecum.
   - Eşti revoltătoare, spuse bătrâna doamnă cu o voce aspră, dar căreia îi lipsea mânia autentică. O clipă nu mai pot suporta să te văd în hainele astea murdare. Aleargă şi fă-ţi duşul.
   Concediată, Sloan începu să se îndepărteze.
   - Şi nu risipi apa, îi strigă Edith iritată.
   Când Sloan dispăru, Edith îşi îndreptă ochii ei de un albastru spălăcit asupra lui Paris.
   - Este o tânără impertinentă. Nu are nici un respect pentru autoritate. Şi mai puţin, pentru bani. Tu ce părere ai despre ea?
   Încă de pe vremea când era copil, Paris Reynolds acceptase ideea că era inutil şi lipsit de înţelepciune să se opună vreunui membru al familiei. Erau cu toţii de neîmblânzit şi neiertători, în timp ce ea era o laşă şi o slabă. Şi totuşi, în ultima oră o văzuse pe sora ei mai mică ţinându-le piept, mai întâi pentru ea însăşi, apoi pentru sora ei. Acum i se părea şi lui Paris imperativ să facă la fel. Nervozitatea o făcu să-i transpire palmele şi le şterse de şort.
   - Îmi... îmi pare rău, străbunico, spuse ea cu vocea tremurându-i din cauza neobişnuinţei de a se opune, dar ea... ea...
   - Încetează cu bâlbâiala, fetiţo! De ani de zile ai depăşit acest inconvenient.
   Tremurând, dar în continuare hotărâtă, Paris îşi ridică bărbia, se uită în ochii străbunicii ei aşa cum făcuse Sloan şi anunţă:
   - Eu cred că este formidabilă!
   - Perfect, atunci de ce nu ai spus asta de la bun început?
   Incapabilă să răspundă sau să mai suporte o morală, Paris se uită la ceasul de la mână.
   - Dacă nu mă grăbesc cu duşul, o să ratez ora la clubul de golf.
   - Uită-te la hainele cu care a venit, îi strigă Edith. Asigură-te că nu o să se facă şi nu o să ne facă de râs, cât stă aici. O să se întâlnească cu prietenii noştri la club şi în oraş. Dacă are nevoie de haine, ai grijă să le primească.
   Paris se întoarse uluită.
   - Nu mă pot uita în garderoba ei să-i critic hainele şi să-i spun că nu sunt corespunzătoare.
   - Fireşte că poţi. Ai un gust excelent. Doar desenezi toalete.
   - Da, dar...
   - Paris! Ocupă-te de problema asta. Şi, Paris, o strigă ea din urmă, nu este cazul să arunci banii pe fereastră în buticurile scumpe de aici, decât dacă nu îi poţi împrumuta tu ceva.

                                     Capitolul 18

             Sloan nu avea idee cât de mult ştia FBI-ul despre tatăl ei sau despre finanţele lui şi nici măcar de ce anume îl bănuiau, dar i se păru important să-i spună lui Paul ce aflase.
   Frustrată că schimbul de informaţii nu avea decât un singur sens, bătu la uşa lui Paul.
   Nerăspunzându-i nimeni, merse mai departe de-a lungul holului, spre camera ei şi constată că uşa era încuiată. Ciocăni în uşă.
   - E cineva înăuntru? strigă ea.
   Uşa se deschise atât de brusc încât Sloan se dădu înapoi şi se uită uluită la Paul, care era îmbrăcat în şort şi ţinea în mână cartea pe care o citea ea, cu degetul arătător între pagini, ca şi cum ar fi vrut să nu piardă locul unde rămăsese.
   - Camera mea nu are balcon, aşa că mi-am spus să ţi-o împrumut puţin pe a ta şi să citesc, până te întorci, îi explică el.
   Sloan ştia că el minţea pentru urechile oricui s-ar fi aflat din întâmplare pe hol. Îl urmă înăuntru şi închise uşa.
   - De fapt, ce făceai aici?
   - Căutam „ploşniţe”. Nu am găsit niciuna.
   Ideea unei case particulare în care proprietarul instalează microfoane părea absurdă şi Sloan spuse asta.
   - A fost doar o precauţie. Tatăl tău este cunoscut ca un om extrem de precaut.
   - Nu chiar atât de precaut, pentru că atunci nu ne-am mai fi aflat noi aici, glumi Sloan. Şi apropo de motivul pentru care ne aflăm aici, adăugă ea cu un zâmbet încântat, tocmai am avut o conversaţie interesantă cu străbunica, mea. Ai ştiut că ea deţine controlul părţii majoritare a banilor familiei?
   - Te referi la Trustul Hanover.
   Sloan dădu din cap, puţin dezumflată.
   - Ce anume ţi-a spus ea?
   Sloan repetă părţile interesante ale conversaţiei cu străbunica ei, aproape textual.
   - Nimic nou aici, spuse Paul. Cel puţin nimic semnificativ. Ai stat destul de multicel jos, despre ce altceva aţi mai discutat?
   Sloan îi relată şi restul discuţiei şi Paul păru mult mai interesat acum decât de informaţiile pe care le crezuse ea interesante.
   - Dacă vrea să petreci timp cu Paris, fă-o. Eu o să stau pe aici, să văd ce mai aflu.
   - Despre ce? întrebă Sloan ridicându-şi mâna a frustrare. Ce anume îl suspectezi că face? Cred că am dreptul la o minimă explicaţie.
   - Tu te afli acum în poziţia de a-simţi-nevoia-să-ştii. Când o să cred eu că trebuie să ştii, o să-ţi spun.
   Străduindu-se să-i împrumute tonul blazat, Sloan spuse:
   - Iar când o să am ceva ce o să cred că tu simţi nevoia să ştii, presupun că eu o să trebuiască să negociez.
   Se aşteptase ca el să reacţioneze la ameninţarea ei fie cu plictis, fie cu amuzament, dar el nu făcu niciuna, nici alta.
   - Sloan, există în Palm Beach doi oameni cu care nu o să vrei niciodată să negociezi. Eu sunt unul dintre ei.
   - Cine este celălalt? întrebă Sloan, uimită de ameninţarea voalată din vocea lui.
   - Noah Maitland. Mulţumesc că mi-ai permis să-ţi folosesc balconul, spuse el pentru efect şi ieşi afară în hol.
   Uşa se închise în urma lui şi Sloan se îndreptă încet spre baie, să-şi facă duşul.
   Paul era total indescifrabil, imprevizibil şi devotat preocupărilor sale, dar existau momente când părea plin de farmec şi de-a dreptul amabil.
   Sloan avea acum sentimentul neplăcut că acestea din urmă erau doar o faţadă.

                                          Capitolul 19

             Când Sloan coborî, Paris o aştepta în salon.
   - Am adus maşina aici, în faţă, îi spuse ea şi Sloan o urmă.
   Pe alee era parcat un Jaguar decapotabil, galben, cu capota coborâtă şi în timp ce ieşeau afară pe poartă, Sloan privea soarele strălucind în părul castaniu al lui Paris. Se gândea cât de bine se potrivea eleganta ei soră cu eleganta maşină, când Paris se întoarse şi o surprinse privind-o.
   - Ai uitat ceva? o întrebă Paris.
   - Nu, de ce?
   - Aveai o expresie ciudată.
   După tot ce văzuse şi auzise astăzi despre Paris, Sloan dorea cu disperare să rupă bariera de formalitate a acesteia şi să îşi cunoască sora. Se agăţă de întrebare ca de o ocazie.
   - Mă gândeam că maşina asta este foarte frumoasă şi că ţi se potriveşte.
   Paris aproape că pierdu controlul volanului când se întoarse şi se uită la Sloan.
   - Nu ştiu ce să spun.
   - Poţi să spui tot ce gândeşti.
   - Bine, atunci cred că mă gândeam că acesta era ultimul lucru pe care mă aşteptam să mi-l spui.
   Sloan renunţase deja la orice altă conversaţie, când Paris izbucni.
   - Şi mă gândeam că mi-ai spus un lucru atât de drăguţ.
   Încărcase cuvântul cu atâta căldură, încât Sloan ştiu că Paris îl considerase ca pe un mare compliment.
   O luară la stânga spre un bulevard larg şi Paris spuse ezitant:
   - Ţi se pare ciudat să fi aici, în maşina asta şi să ştii că noi suntem... suntem surori?
   Sloan încuviinţă din cap.
   - Exact la asta mă gândeam şi eu.
   - Nu eşti câtuşi de puţin aşa cum m-am aşteptat să fi.
   - Ştiu.
   - Ştii?
   - Da. Mi-a spus străbunica ta.
   Paris îi aruncă o privire timidă.
   - Este şi străbunica ta.
   Un nu ştiu ce demon răutăcios o făcu pe Sloan să spună:
   - Într-un fel mi se pare mult mai uşor să cred că tu eşti sora mea, decât că ea este străbunica mea.
   - Este puţin cam dură. Îi intimidează pe oameni.
   Inclusiv pe tine, îşi spuse Sloan.
   - Pe tine te intimidează?
   - Nu chiar. Mă rog, puţin, poate, recunoscu Sloan.
   - Majoritatea oamenilor sunt îngroziţi de ea.
   - Nu arată ca o străbunică tipică, cel puţin nu aşa cum îmi închipui eu străbunicile.
   - Bunica ta cum este?
   - Vrei să spui mama mamei noastre? o întrebă Sloan cu blândeţe.
   - Da.
   - A murit când eu aveam şapte ani, dar mi-amintesc că era foarte... caldă. Şi mirosea a prăjituri.
   - A prăjituri?
   Sloan încuviinţă din cap.
   - Îi plăcea să facă prăjituri. Era grăsuţă şi avea întotdeauna prăjituri pentru Sara şi pentru mine.
   - Sara?
   - O prietenă din copilărie, care este în continuare prietena mea cea mai bună.
   Urmă o tăcere penibilă, tăcerea dintre doi oameni care vor să mai facă un pas înainte, dar care sunt atât de uşuraţi că se află acolo unde se află, încât le este teamă să înainteze. Sloan inspiră adânc şi se rugă la Dumnezeu ca ceea ce avea să spună să fie ceea ce trebuia.
   - Ai vrea să ştii cum este mama ta?
   - Dacă vrei să-mi spui. De tine depinde.
   Ridicându-şi faţa în vânt, Sloan îşi lăsă capul pe spate şi medită asupra răspunsului evaziv al lui Paris. Spuse încet, cu sinceritate:
   - Dacă nu suntem sincere şi directe, nu o să avem nicio şansă să ne cunoaştem cu adevărat una pe alta, iar eu nu vreau să pierd şansa asta. Crezi că am putea face un pact ca să ne spunem adevărul şi ceea ce simţim cu adevărat? Asta presupune că va trebui să avem încredere oarbă una în cealaltă, dar eu vreau să încerc. Tu vrei?
   Mâinile lui Paris strânseră mai tare volanul, în timp ce se gândea la pactul propus de Sloan.
   - Da, şopti ea într-un târziu. Da, declară ea din nou, cu un zâmbet timid şi o încuviinţare fermă din cap.
   Sloan îşi supuse pactul primului test.
   - În cazul acesta, ai vrea să ştii cum este cu adevărat mama ta?
   - Da, aş vrea.
   - Este uşor, spuse Sloan fericită. Seamănă foarte mult cu ceea ce cred eu până acum despre tine. Este bună. Nu-i place să rănească sentimentele altora. Adoră hainele frumoase şi lucrează în cel mai elegant butic cu îmbrăcăminte din Bell Harbor. Toată lumea care o cunoaşte o iubeşte, inclusiv Lydia, proprietara buticului. Lydia o terorizează cumplit şi profită constant de ea, dar mama îi găseşte mereu scuze.
   Sloan se întrerupse când în faţa lor apăru intrarea în club.
   - Paris, haide să nu jucăm golf. Haide să facem altceva.
   - Dar tata a vrut să iei prima lecţie de golf.
   - Ştiu, dar să zicem că am refuzat categoric să fac asta. Ce-o să poată face, în cazul ăsta? O să urle la tine?
   Sloan se întreba dacă el chiar ar fi fost în stare să se înfurie, să facă scandal sau şi mai rău.
   Doar avea temperamentul unui taur.
   Paris părea şocată de sugestie.
   - Nu, dar va fi extrem de dezamăgit.
   - Înţeleg. Vrei să spui „dezamăgit” în sensul în care a fost dezamăgit de jocul tău de tenis în dimineaţa asta?
   - Da, doar că acum va fi extrem de dezamăgit de amândouă. Azi dimineaţă a fost dezamăgit numai de mine. El nu trece atât de uşor peste dezamăgiri, explică Paris ca şi cum aceasta ar fi fost problema ei, nu a lui, o justificare pe care Sloan ar fi trebuit să o accepte şi să o înţeleagă la fel ca Paris.
   Sloan o înţelegea perfect: tatăl ei nu abuza fizic. El recurgea însă la o tiranie emoţională, o formă mult mai subtilă, dar la fel de eficientă, de dominare brutală.
   - Dacă eu refuz în mod categoric, atunci el nu poate fi dezamăgit de tine, nu?
   - Nu, presupun că nu.
    Tu vrei să jucăm golf?
   Paris ezită atât de mult încât Sloan nu era sigură dacă aceasta nu voia să răspundă sau nu ştia ce voia.
   - Nu, de fapt nu vreau cu adevărat. Nu-mi place chiar atât de mult golful, cât ar vrea tata să-mi placă.
   - Dacă am putea face acum ceva ce ţi-ar plăcea, ce anume ar fi?
   - Am lua masa undeva şi am sta de vorbă.
   - Minunat! De vreme ce eu refuz categoric să joc golf, el nu poate fi dezamăgit de tine, aşa că haide în schimb să luăm masa undeva şi să stăm de vorbă.
   Paris ezită, muşcându-şi limba; apoi întoarse brusc la dreapta.
   - Ştiu eu un loc. Este o cafenea micuţă, putem mânca afară. Nimeni nu o să ne grăbească şi nu o să ne deranjeze.
   În Bell Harbor, o cafenea era un loc foarte plăcut, nepretenţios, unde puteai mânca. Era un fel de verişoară primară a unui restaurant.
   Cafeneaua lui Paris era un restaurant franţuzesc elegant, cu canopie la intrare, cu un patio în interior, cu fântână şi cu parcare cu valet. Valetul o ştia pe nume.
   - Jean, am vrea să mâncăm afară, îi spuse Paris cu zâmbetul acela blând, pe care Sloan i-l admiră acum, ştiind că era cu adevărat sincer.
   - Pot să vă aduc ceva de băut? le întrebă el când se aşezară la o masă în apropierea fântânii, cu vedere spre prăvălioarele de pe partea cealaltă a străzii.
   Paris se uită la Sloan aşteptând o decizie, apoi, brusc, hotărî singură.
   - Cred că ar trebui să bem o şampanie, o şampanie foarte bună, pentru o ocazie specială.
   - O zi de naştere? îşi dădu el cu presupusul.
   Paris scutură din cap şi se uită sfioasă spre Sloan.
   - Mai mult pentru o renaştere.
   Când Jean plecă, urmă o pauză stânjenitoare, în timp ce amândouă căutau să se gândească la un punct de pornire pentru a se cunoaştere între ele. Pe trotuarul din dreptul lor, o mamă îşi plimba copilul într-un cărucior frumos şi un adolescent se învârtea în jurul ei cu bicicleta.
   - Am avut prima mea bicicletă la cinci ani, spuse Sloan ca să rupă tăcerea. Era prea mare pentru mine şi intram în toată lumea, până când, în sfârşit, am învăţat să-mi menţin echilibrul. Poliţistul care asigura traversarea zicea că eram un pericol public.
   - Întotdeauna ai ştiut că voiai să te faci designer de interioare?

..................................................