Regele Furtunii, Brendan Duffy

                                     1-7

                               PARTEA I 

                 DE-A LUNGUL ȚĂRMULUI

                 BĂIATUL-CARE-A-CĂZUT 

                                      I

         Pentru Nate, primăvara, zilele de sâmbătă înseamnă baseball.

   Colegii lui de echipă consideră că a juca pe câmp este înjositor, dar lui îi place. O dimineață petrecută urmărind lovirea puternică a mingilor cu bâta de baseball are pentru el un farmec ce izvorăște din contemplarea rotirilor acestora în aer și a felului în care acestea încetinesc după ce ating punctul maxim al parabolelor descrise de traiectoria lor.
   Nate nu este cel mai atent dintre jucători, dar se descurcă bine la bază, ca „hitter”.
   Este al treilea jucător RBI din echipa de juniori Greystone Lake a universității, iar când face mișcări de încălzire cu bâta, ovațiile galeriei sunt sincere.
   Mama, tatăl și fratele lui se află printre cei care ovaționează în această ultimă sâmbătă din aprilie. Este doar un meci amical cu North Hampstead, așa că prezența mamei lui în tribună e neobișnuită. Vine la meciurile oficiale, dar, în cele mai multe weekenduri, poate fi găsită afară, la soare, lucrând în grădina ei de legume. Fratele mai mic al lui Nate, Gabe, obișnuiește să se joace în iarbă în timp ce mama lui își bate capul cu plantele.
   Niciunul dintre ei nu se află astăzi în grădină, pentru că mama are o durere de spate, iar răsadurile ei pot supraviețui câteva zile și fără plivire. Pe Gabe nu-l deranjează acest lucru, pentru că lui îi place baseballul.
   El numără de ceva vreme zilele până la ultimul meci din T-ball.
   Nici tatăl nu poate ajunge la toate meciurile lui Nate, dar acesta este genul de zi care îți face fiecare celulă a trupului să cânte, iar el poate citi Times la fel de bine în răstimpurile când nu se întâmplă nimic interesant în joc, ca la masa din bucătărie.
   Echipa lui Nate câștigă datorită unei triple pe care el o reușește în ultima rundă. Deși confruntarea nu este una importantă, sunt exclamații admirative și zâmbete peste tot. Antrenorul îi dă lui Nate mingea victoriei, iar el se simte mândru că familia lui a fost acolo ca să-l poată vedea jucând atât de bine și câștigând.
  Mama îl numește eroul ei baseballist. Ce fel de plăcintă și-ar dori eroul ei la desert în seara aceea? La Wharf, pe chei, este o piață cu produse organice, așa că ea îi va prepara orice își dorește. Mama vrea să vadă mingea victoriei câștigată de Nate, iar acest lucru îl face să se simtă, de asemenea, mândru.
   Echipa lui joacă pe unul dintre terenurile liceului, în apropiere de centrul orașului Greystone Lake, iar de acolo până pe chei au de mers doar câteva minute cu vechiul Passat negru al tatălui său. De asemenea, Wharf se află la numai câteva minute distanță de casa familiei McHale de pe Great Heron Drive. Orașul, situat de-a lungul țărmului, nu e unul mare.
   E încă devreme pentru turiști în această lună a anului, și totuși piața este aglomerată. Clienții caută miere de albine, gemuri și produse de patiserie, în timp ce localnicii din zona Lake și din orașele învecinate cumpără mărfuri aduse de departe și pește proaspăt, pescuit din apele lor. Cerul e limpede precum cristalul și vântul cald adie plăcut, așa că tata sugerează să meargă cu toții la picnic pe un promontoriu.
   Familia nu face frecvent acest lucru, dar ziua aceasta e amețitor de frumoasă. Lacul sclipește în soare, iar de pe acea înălțime, orașul arată ca o nestemată montată în coroana munților.
   Cumpără baghete, carne conservată, brânzeturi și ceaiuri reci din frunze fermentate și uscate la soare. Gabe se delectează cu o sticlă de root beer. Vânzătorii au expuse pe tarabe cireșe din California și căpșuni din Arizona, dar Nate e atras de piersicile din Florida - primele din acest sezon. Le atinge cu aceeași grijă cu care ar atinge capul unui bebeluș.
   Mama cumpără un coș întreg cu piersici. Portbagajul Passatului e plin cu echipament de baseball și cu un teanc de teste necorectate de la cursul de istorie avansată predat de tata, așa că tata pune punga cu mâncare pe bancheta din spate, lângă Nate și de Gabe, în timp ce mama se urcă în față, ținând coșul cu piersici în poală. Mingea lui Nate e tot acolo unde a lăsat-o ea, pe scaunul din față. Pentru a evita să se așeze pe ea, mama pune cu delicatețe mingea pătată de iarbă în coșul cu piersici.
   Acest lucru e important.
   Nate realizează doar mai târziu că toate acestea fuseseră importante.
   Promontoriile se înalță de-a lungul țărmului vestic al lacului Greystone.
   Cărări pentru drumeții sunt săpate în piatră pe tot cuprinsul pădurilor protejate, parcările marcând punctele de plecare ale principalelor trasee turistice. Dintre numeroasele puncte de interes presărate de-a lungul promontoriilor, părinții lui Nate preferă o anumită pajiște. În adâncul pădurii seculare, un luminiș vast se povârnește către apă, oferind o priveliște asupra lacului și întregului oraș.
   Pentru a ajunge acolo, ei trec cu mașina pe lângă casele impunătoare ce mărginesc Strandul, unde bulevardul se ramifică dinspre țărm spre promontorii. Acolo, drumul urcă dealurile în serpentine deasupra lacului, fiind închis în timpul lunilor de iarnă, când curbele oarbe sunt prea înșelătoare pentru a fi practicabile.
   Dar în această sâmbătă de aprilie, iarna e doar o amintire îndepărtată. Vântul aduce în mașină miresmele proaspete ale pădurii, iar păsările acvatice cercetează țărmul, mai jos de ei.
   Nate tocmai privește un stol de păsări acvatice când Passatul virează brusc, iar el este izbit violent de geamul mașinii. Ridică privirea și vede un Jeep verde cu farurile aprinse ivindu-se dincolo de parbriz. Mama lui icnește, iar coșul cu piersici se răstoarnă în poala ei.
   Apare încă o mașină, un SUV sclipitor, care rulează pe linia continuă de pe mijlocul drumului ca un elefant care face echilibristică pe o sârmă. Tata accelerează pentru a evita SUV-ul. O curbă e chiar în față.
   Nate îl vede pe tatăl său călcând frâna, dar viteza mașinii nu se schimbă. O aude pe mama strigându-l pe tata în timp ce se apleacă pentru a ridica un obiect căzut la picioarele acestuia. Piersicile, realizează Nate. Nu, își spune el o secundă mai târziu. Mingea de baseball. Tata nu poate reduce viteza pentru că mingea s-a înțepenit sub pedala frânei.
   Mama încearcă să o tragă de sub pedală, dar aceasta nu are cum să se clintească atâta timp cât tata apasă frâna cu toată puterea.
   Gabe întinde brațul spre Nate, ca să-l apuce de mână. În agitația momentului, acest gest îl surprinde pe Nate la fel de mult ca șocul impactului cu geamul, pentru că Gabe le-a atras atenția în mod special la ultima lui aniversare, atunci când a împlinit șase ani, că nu mai vrea să fie tratat ca un bebeluș. Nate se uită la fratele său și vede că gura acestuia e larg deschisă, deși nu scoate niciun sunet.
   Vrea să-i spună lui Gabe să nu-și facă griji, dar în acel moment mașina intră în parapetul de pe marginea drumului. Cerul senin care umpluse parbrizul mașinii se întunecă, devenind albastru-cenușiu - culoarea lacului.
   Nu au trecut mai mult de câteva secunde de când Nate s-a izbit cu capul de geam, dar viața aceea s-a sfârșit deja. El realizează acest lucru atunci când mama sa se întoarce să-l privească.
   Încearcă adesea să-și amintească privirea aceea, expresia ochilor ei.
   Ce încearcă o mamă să-i transmită copilului ei atunci când mai au de trăit doar câteva momente? Teamă sau regret? Tristețe sau milă? Când Nate îi surprinde expresia în acel moment, încearcă să găsească în ea dragoste.
   Dar pe fața ei nu distinge decât groază. Cad cu toții prea repede ca să simtă altceva în afară de groază.
   În filmele pe care Nate le-a văzut, evenimentele de acest gen erau reproduse cu încetinitorul. Efectul evidențiază importanța acelei scene. În aceste secunde încărcate de tensiune, până și cel mai mic gest, ori cea mai vagă privire capătă o importanță capitală. Conștiința se amplifică atunci când cineva simte iminența sfârșitului.
   Dar aceste momente nu par să se prelungească și pentru Nate.
   Passatul se prăbușește în gol așa cum cade orice obiect de o tonă și jumătate. Preț de o clipă, ei par să fie în imponderabilitate, iar mama lui îl privește, apoi parbrizul mașinii explodează și lacul îi înghite.

             Nate își revine încet pe pietrele de pe mal.
   Aude un geamăt. Apoi un urlet de durere, întretăiat, ca al unei persoane atacate de un animal.
   Țipătul răsună peste lac până în depărtare, pe stânci, de parcă nu ar putea găsi un loc în care să se odihnească. Are senzația că pieptul i-a fost strivit în pumnul unui uriaș. E o adevărată agonie să respire. Nu-și poate simți brațul, iar tricoul lui de baseball este acum mai mult roșu decât alb.
   Primul lui gând este că suprafața scânteietoare a lacului este un miraj, pentru că îi e frig până în măduva oaselor. Are o amintire vagă - apa rece ca gheața și senzația de sufocare, când își simțise gâtul strâns ca într-o menghină.
   Trupul lui e răvășit de durere și scuturat de frisoane. Își șterge sângele din ochi și cercetează cu privirea țărmul bolovănos al apei, sperând să-i zărească pe membrii familiei, dar nu-i vede nicăieri.
   Abia atunci își dă seama că urletul pe care-l aude este al lui.

                                     Unu

       Nate pierduse sărbători, nunți și mai multe aniversări decât ar fi putut număra. A fost nevoie de o înmormântare ca să se întoarcă acasă.
   Un autobuz Greyhound l-a dus până la Syracuse, de unde a luat un tren local ce parcurge acel traseu până în North Country. La opt ore după ce părăsise ceața fluorescentă din Port Authority, se afla din nou la poalele dealurilor din Adirondack.
   O revistă medicală era încă deschisă pe genunchii lui, cu toate că nu citise nici măcar un cuvânt kilometri întregi. În schimb, stătea cu telefonul la ureche, ascultând informațiile transmise de unul dintre medicii rezidenți din secția lui, care îi dădea detalii despre luptele purtate în dimineața aceea.
   Numărul de celule albe, date despre biopsii și investigații imagistice. Cifre în scădere, în creștere și constante.
   Astăzi, mai multe victorii decât înfrângeri fuseseră înregistrate, iar asta era aproape un triumf - cel mai important lucru la care pot spera cei care luptă împotriva cancerului. Dar eșecurile dor.
   Nate telefonase pentru a afla rezultatele rezecției secvențiale a unui ganglion limfatic voluminos - rezecție pe care o practicase în cazul lui Nia Kapur, o fetiță zburdalnică de nouă ani, cu niște ochi enormi de culoarea chihlimbarului și cu cel mai frumos și mai zgomotos râs pe care-l auzise vreodată Nate.
   Lucrase cu Nia și cu părinții ei încă de la început, de când îi fusese oferită bursa pentru cercetare în chirurgie și oncologie pediatrică. Dar rezultatele rezecției ganglionului ei limfatic nu erau deloc bune. Informațiile primite de la medicul lui rezident îi sugerau că timpul petrecut cu familia Kapur se apropia de sfârșit.
   - Doctore McHale?
   - Scuze, Gina, semnalul e foarte slab aici.
   Nate își drese glasul, apoi adăugă:
   - Poți repeta ultima parte?
   Nate ascultă ceea ce nu auzise prima oară, îi mulțumi Ginei pentru informații, urându-i apoi succes pentru a trece cu bine furtuna iminentă.
   Dar, undeva mai aproape, nori amenințători se îngrămădeau deja de-a lungul coastei, prevestind un uragan de proporții.
   Medeea.
   Cineva de la Serviciul Național de Meteorologie schimbase în mod constant numele retrase ale uraganelor cu unele de inspirație clasică - Antigona, Brutus, Circe - denumiri care dădeau fiecărei furtuni o notă de solemnitate, sugerând un anumit grad de ostilitate.
   Nate considera că, în scurt timp, furtunile aveau să fie numite după zei de mult uitați, energiile lor fiind alimentate de milenii întregi de neglijență umană. Momentul în care începu furtuna se dovedi a fi teribil. Deși, într-un mod paradoxal, era, de asemenea, perfect.
   Autobuzul se zdruncină la intrarea într-o curbă, însă Nate era atent la linia dintre pământ și cer, care începea să traseze contururile familiare.
   Era septembrie, dar fereastra era rece ca gheața sub vârfurile degetelor sale, iar strălucirea munților Summer se fragmenta deja într-o mulțime de culori. Pădurea sălbatică începea să piardă teren în fața reședințelor coloniale cu peluze îngrijite și straturi de flori ornamentale. Printre copaci, Nate zări prima licărire de lumină reflectată de suprafața întunecată a lacului.
   Fusese o călătorie lungă, dar Nate era în sfârșit acolo.
   Se număra printre ultimii călători rămași în autobuz și era singurul care cobora în zona verde a orașului.
   La început, lacul Greystone i se păru așa cum îl lăsase.
   Domul în stil neoclasic al primăriei încă se profila maiestuos pe fundalul roșu al arțarilor tomnatici. Fațada din calcar a hotelului Empire încă strălucea ca o perlă uriașă printre arbuștii ornamentali care mărgineau pajiștea. Înspre nord erau promontoriile, în est, debarcaderul, iar spre sud se profilau dealurile submontane. Acesta era Greystone Lake. Aici era acasă. Iar Nate cunoștea fiecare colțișor al acestui loc, de parcă ar fi făcut parte din propria sa ființă.
   Extinse mânerul geamantanului și porni spre debarcader. Trecuseră paisprezece ani de când cutreierase aceste străzi, iar acum era nevoit să-și spună, cu fiecare pas pe care-l făcea, că acesta nu era un vis. Conturul fiecărei clădiri, fiecare curbă a drumului și fiecare stâlp de iluminat - toate îi erau familiare, deși toate se schimbaseră. Și Nate se schimbase.
   În timp ce înainta pe bulevardul Kingfisher privind curios în jur, înțelese de ce erau atât de multe proverbe legate de acest tip de întoarcere acasă.
   Fiecare pas era o nouă rundă a jocului „Găsește diferența”. Deasupra vitrinelor familiare erau firme noi, telefoanele publice învechite fiind înlocuite acum cu suporturi moderne pentru biciclete. Reîntoarcerea acasă după o absență îndelungată era o combinație unică de recunoaștere și explorare.
   Mai mulți copii, prea mici ca să fie la școală, erau conduși cu blândețe de către însoțitorii lor pe marginea pajiștii. O rafală de vânt purtă spre ei un noian de frunze uscate, făcându-i să scoată țipete exagerate de spaimă.
   Erau cam de vârsta lui Livvy, dar, în clipa aceea, Nia Kapur era copilul cel mai important din mintea lui Nate. Trebuia să-i sune pe părinții ei. Era genul de veste pe care ar fi preferat să le-o dea față în față, dar aveau să treacă zile întregi până să se întoarcă în oraș și era posibil ca micuței Nia să nu-i mai fi rămas prea multe zile.
   Încercă să se gândească la ce anume ar fi putut spune, mai exact, dar încă nu se inventaseră cuvintele potrivite pentru o astfel de veste.
   Nate reuși în sfârșit să cuprindă cu privirea tot lacul, odată ce se apropie de baza dealului. Scânteia în lumina soarelui, deși liniștea lui nu-l păcălea deloc pe Nate. Exista un proverb cunoscut în orășelul situat de-a lungul țărmului: „Lacul dă înapoi ceea ce ia”. Iar acest proverb se referea atât la plasele de pescuit, cât și la trupurile celor înecați; atât la bunuri materiale, cât și la secrete.
   În timp ce era acolo, Nate plănuia să-și testeze cunoștințele despre toate legendele urbane ale orașului.
   Telefonul începu să-i vibreze în buzunar, anunțând primirea unui mesaj.
   O mulțime de adjective ar fi putut descrie orașul aflat de-a lungul țărmului, dar „plăcut” nu se găsea printre ele.
   „Abia am ajuns aici”, răspunse Nate printr-un mesaj. „Ai ajuns deja în NJ?”
   Autobuzul era un mijloc de transport oribil pentru a ajunge în acest oraș, dar când un uragan de categoria a treia amenința coastele Carolinei de Nord și de Sud, să o lase pe Meg fără mașină nu fusese o opțiune. Cu două zile în urmă se anunțase că uraganul avea să se formeze în Atlantic, dar presiunea ridicată deviase curenții de aer de la direcția lor normală.
   Medeea urma să lovească uscatul, iar când avea să se întâmple acest lucru, se va fi dovedit cea mai puternică furtună care cuprinsese vreodată zona de nord-est.
   Nate o ținuse la curent pe Meg cu notificări regulate - pe care le primea, la rândul lui, prin intermediul aplicațiilor meteo instalate pe telefonul său: date privitoare la viteza vântului, poze ale orașelor de pe coastă distruse de uragan, comparații inevitabile cu Sandy și Katrina.
   Când ajungea la astfel de lucruri, o bombarda pe soția lui cu o mulțime de avertismente, pe care ea le lua în seamă foarte rar. Nate credea că reușise să o convingă pe Meg să o ducă pe Livvy pe durata uraganului Medeea în afara orașului, la casa părinților ei din suburbii, dar nu avea să se relaxeze până ce nu primea din partea ei confirmarea că ajunseseră în siguranță acolo.
   Conform programului Google Earth, casa socrilor să i se afla la patruzeci de metri deasupra nivelului mării și la peste trei kilometri distanță de orice râu care ar fi putut ieși din matcă.
   Dar și fără Medeea, această călătorie în interiorul țării era făcută într-un moment neprielnic. Meg simțea că era pe punctul de a deveni partener la firma ei de avocatură. Livvy făcuse din nou o infecție la ureche. Iar la spital totul se complicase, el fiind mult mai ocupat decât de obicei.
   Programul vieților lor era ca o partidă de șah în trei dimensiuni, dar, în acel moment, Greystone Lake era locul în care trebuia să se afle Nate. Ar fi putut închiria o mașină pentru călătoria spre nord, dar monotonia deplasării cu autobuzul avea ceva care-l atrăgea.
   Hurducăturile simțite ori de câte ori autobuzul accelera, frânările bruște și opririle periodice la fiecare punct intermediar de pe ruta sa întortocheată. Să meargă cu autobuzul era ca și cum ar fi plecat într-un voiaj - mai mult decât o simplă călătorie cu mașina. Era un tranzit necesar între lumea pe care și- o crease și lumea care îl crease pe el.
   Lucrase mai mult decât își propusese în timpul călătoriei, dar Nate știa că acele ore îndelungate îl ajutaseră să se acomodeze cu ideea întoarcerii acasă. Chiar și în cele mai bune circumstanțe, ar fi fost la fel de traumatizant pentru el să vadă pânza argintie a lacului unduindu-se la mal, să audă zgomotul traficului ce se desfășură pe asfaltul ud al bulevardului Strand și să simtă aroma proaspătă a pădurii, purtată de vânt.
   Bunica lui îl sunase cu trei săptămâni în urmă, imediat ce fusese găsit cadavrul pe unul dintre promontorii. Îl sunase înainte să fie făcută vreo identificare oficială, dar Nate nu mai așteptase amprente dentare sau probe ADN.
   Pubul bunicii lui, Union Point, era peste drum de debarcader, de cealaltă parte a străzii pietruite. Atât localul, cât și clădirea îngrijită din cărămidă care îl adăpostea aparțineau familiei lui Nate de mai bine de un secol. Generații întregi de McHale dăduseră cep la butoaie acolo și măturaseră podelele acelui local. Nate nu mai știa care ar fi fost locul lui în acest oraș, ca moștenitor al familiei sale, dar încă mai simțea o anumită emoție la vederea localului.
   Cu excepția unei prelate impermeabile din plastic, fixată acolo unde ar fi trebuit să fie un geam de sticlă, vechiul pub arăta destul de bine. În interior, toate suprafețele din lemn negru fuseseră lustruite, iar pe pereții lui din cărămidă erau atârnate fotografii spectaculoase cu orașul și cu lacul. În local se aflau doar trei tineri studenți care stăteau la bar și membrii unui echipaj, care ocupau un separeu din spatele incintei.
   O fată cu părul negru, lung până la umeri, înregistra ceva la casa de marcat cu touch screen din spatele barului.
   Barmanița avea un zâmbet pe față, dar când se întoarse spre Nate, acesta îngheță. Expresia ei senină se schimbă brusc, ca o floare care se închide la lăsarea serii.
   - Este în spate, zise în cele din urmă barmanița, după o pauză stingheră.
   Părea mult prea tânără pentru a servi la bar.
   - Vreți să o aduc aici?
   - Desigur, spuse Nate.
   În acest oraș nu avea niciun rost să se mire că o fată atât de tânără îl cunoștea din vedere.
   Studenții nu păreau să se sinchisească de prezența lui Nate atunci când acesta se așeză la bar, la numai câteva scaune distanță de ei, însă localnicii din interior deveniră tăcuți. Curiozitatea lor apăsa deranjant pe umerii lui - o povară care-i era familiară.
   Auzi pasul sigur al bunicii sale înainte ca aceasta să deschidă nerăbdătoare ușile bucătăriei. El vorbea cu ea pe Skype în fiecare duminică, dar nu o mai văzuse în persoană din iulie, de la ultima ei vizită în oraș.
   Cu părul grizonant și foarte înaltă, așa cum o știuse dintotdeauna, bunica lui era puțin mai gârbovită decât în amintirile lui.
   - Frumosul meu băiat, îl întâmpină ea.
   Nate se aplecă puțin ca să o sărute pe obraz, iar femeia îl îmbrățișă strâns.
   - Aș fi venit să te aștept în stația de autobuz, zise ea.
   - Și să abandonezi acest loc când ai atât de mulți clienți?
   El făcu un semn larg cu mâna către mesele goale și spre cei șase clienți.
   - Nu vreau să declanșez o revoltă chiar în primele zece minute după ce am ajuns acasă. Trebuie să o iau încet.
   Ea îl lovi ușurel cu palma peste umăr.
   - Nu fi rău, drăcușor ce ești!
   - Ce s-a întâmplat cu fereastra? întrebă el.
   - Oh!
   Bătrâna aruncă o privire în partea din față a localului. Prelata de plastic se umfla din cauza vântului ca un plămân plin cu aer.
   - E de la ultima furtună, zise ea. Cel care se ocupă de asta îmi tot aduce geamuri de altă mărime. Va trebui să acoperim fereastra cu scânduri, ca să reziste la uragan. Ești atât de slab, băiete, zise ea, împungându-l cu degetul în coaste. O să-ți aduc ceva de mâncare.
   Când bunica lui dispăru în bucătărie, telefonul lui Nate începu să bâzâie, anunțând un nou mesaj. Era o poză - Livvy, cu zâmbetul ei de păpușă chinezească, stând în poala bunicii. Ea și Meg reușiseră să ajungă la adăpostul dealurilor din New Jersey. Erau în siguranță.
   Nate își vârî telefonul înapoi în buzunar, iar fata din spatele barului împinse spre el, pe tejghea, o halbă cu bere.
   - Se pare că ți-ar prinde bine ceva de băut.
   Probabil că era un soi de scuză pentru reacția ei inițială.
   - Nu cred că îți este ușor să te întorci în acest loc.
   Era frumoasă, cu pomeții ei înalți, cu ochii verzi și cu pielea ca porțelanul.
   El încuviință din cap. Ceea ce-i plăcea în mod deosebit la acest oraș era faptul că puțini locuitori aveau habar sau erau interesați de treburile lui. Berea îi oferi o scuză ca să nu se uite le ea.
   - Eu sunt TJ, îi spuse tânăra.
   Își mușcă puțin buzele roșii, iar Nate nu reuși să-și dea seama dacă licărirea din ochii ei era ospitalitate, curiozitate ori cu totul altceva. Nu voia să afle.
   - Încântat de cunoștință, TJ, răspunse el, apoi se frecă la ochi ca și cum ar fi fost foarte obosit, expunându-și verigheta sclipitoare de pe deget.
   Concentrându-se asupra interiorului pleoapelor sale, își dori ca fata să se lichefieze și să se prelingă printre scândurile din dușumea.
   Însă ea rămase acolo unde era, iar bunica lui se întoarse din bucătărie cu un sandviș cald cu cașcaval și un bol cu supă de roșii.
   - Tommy știe că vii astăzi? îl întrebă bunica, așezându-se lângă el.
   TJ se duse spre tinerii studenți, care păreau foarte fericiți de prezența ei.
   - Le-am trimis câte un e-mail lui și lui Johnny. Cred că mă voi întâlni cu ei mai târziu.
   - Tommy a venit aici pentru masa de prânz împreună cu șeful. Cei de la postul de poliție îți vor spune unde îl poți găsi. Ai vrea să te mai vezi cu cineva?
   - Poate. Erau, de fapt, mai mulți oameni pe care aș fi vrut să-i întâlnesc și cu care mi-ar fi plăcut să vorbesc. Cred că îi voi întâlni la... știi tu, la înmormântare.
   Luă o înghițitură zdravănă din halba lui cu bere. Lagerul era fabricat la o microberărie locală. Avea gust de pajiști văratice și de tinerețe, iar în momentul de față, acestea erau niște amintiri nespus de dureroase pentru el.
   Amintirile trezite îi îndepărtară gândurile de la Meg și de la Livvy, de la Nia Kapur, de la spital și de la toate celelalte lucruri legate de viața lui din oraș. Dar asta era necesar. Tocmai de aceea venise aici, pentru a face acest lucru.
   Simți privirea bunicii.
   - Știu că nu te-a adus aici nimic bun, îi șopti ea, mângâindu-i umărul cu mâna ei subțire și uscată ca hârtia. Dar mă bucur atât de mult să te văd.
   Nate lăsă fruntea pe umărul ei uscat și se înfioră - așa cum se înfiora când avea pielea udă, într-o noapte răcoroasă de vară.
   Ea puse o mână pe părul lui des și își ascunse fața la pieptul lui, de parcă ar fi fost din nou singurii oameni de pe pământ.
   Nate se văzu nevoit să-și reamintească faptul că acesta era Greystone Lake. Aici se aflau moartea și durerea pierderii, aici erau secretele, minciunile și furia. Dar, în același timp, era acasă. Pentru următoarele câteva zile, știa că trebuia să-și impună să simtă din nou că aparținea acelui loc. Aceasta era minima lui datorie.
   Când Nate se ridică în picioare, ochii bunicii sale erau plini de lacrimi.
   - Cine te iubește mai mult decât oricine pe lumea asta, băiete?

           După ce mâncă, Nate plecă de la Union pentru a arunca o privire spre țărm, în drum către casa bunicii sale de pe strada Bonaparte.
   Bunica se oferise să-l ducă până acolo cu mașina, dar localul începea să se aglomereze, iar pe Nate nu-l deranja să facă pe jos câțiva pași.
   În ciuda faptului că uraganul era din ce în ce mai aproape, o mică ambarcațiune încă străbătea suprafața unduioasă a lacului. Câțiva înotători tăiau valurile de-a lungul malului opus. Nate știa foarte bine că pasionații de înot încercau apele lacului indiferent de vreme sau de anotimp.
   „Matinalii”, o confederație excentrică, își făceau antrenamentele înotând de-a lungul malului sudic al lacului ori de câte ori acesta nu era acoperit de gheață. În fiecare zi, adesea la ivirea zorilor, ei se lăsau în voia apelor înghețate. Chiar și după atâția ani, gândul la aceste lucruri îi provoca lui Nate confuzie și stupoare.
   Văzu că fațada unui magazin turistic se extinsese între pub și parcarea din spate a acestuia. Inscripția GREYSTONE LAKE apărea pe bluze de golf și parasolare, pe obiecte din ceramică făcute pe plan local și pe diverse sculpturi în lemn.
   Nate cercetă cu privirea produsele expuse în vitrina magazinului, căutând o jucărie de pluș pe care ar fi putut să i-o ducă acasă, lui Livvy, sau un ornament pentru părinții lui Meg. Își spuse că făcea cumpărături, dar, în realitate, încerca doar să-și distragă atenția.
   Îi făcuse bine să o vadă pe bunica lui. Livvy o adora pe străbunica ei, iar lui Nate îi plăcea foarte mult să le privească atunci când erau împreună, însă de această dată preferase să se bucure singur de compania bunicii. Pentru un timp, i se păruse că totul era la fel ca pe vremuri. Dar să-și petreacă timpul cu bunica lui era singurul lucru ușor la care trebuia să se aștepte în timpul acestei întoarceri acasă.
   Trebuia să se întâlnească apoi cu Tommy și Jimmy. La fel ca Nate, ei fuseseră acolo încă de la început, când lucrurile începuseră să meargă rău.
   Magazinul oferea o mulțime de cărți poștale aranjate sub formă de turn: imagini ale lacului în fiecare anotimp, fotografii secvențiale ale cerului și ale țărmului. Unele înfățișau produsele pline de culoare expuse la târgurile organizate la sfârșit de săptămână și pădurile în nuanțele toamnei, dar altele erau fotografii alb-negru din vremuri de mult apuse.
   În timpul prohibiției, unele orașe turistice se ofileau, în timp ce altele înfloreau. Mulțumită apropierii sale de St. Lawrence, Greystone Lake înflorise ca un centru de contrabandă la frontiera de nord. Acestea fuseseră vremurile legendare ale orașului Greystone Lake, când bogăția, infracționalitatea și personalitățile gigantice ale epocii inspiraseră o mulțime de povești - mit și realitate istorică în egală măsură.
   Nate se simți atras de o astfel de carte poștală. O fotografie „pusă în scenă”, reprezentând niște bărbați, îmbrăcați în salopete, care stăteau călare pe niște bușteni ce se ridicaseră deasupra liniei de plutire.
   Neinițiații ar fi putut crede că era un instantaneu de la construcția debarcaderului, dar Nate știa adevărul. Bărbatul îndesat din centrul fotografiei, spilcuit ca un actor de vodevil, cu un sacou în dungi și o pălărie de paie, era tânărul Morton Strong. Pe spatele cărții poștale era tipărit anul „1919”, chiar sub o scurtă descriere: „Construcția Debarcaderului Greystone Lake Entertainments, cunoscut publicului drept Night Ship”.
   Night Ship.
   Până la dezvoltarea zonei cheiului, în anii ’50, Night Ship fusese centrul industriei turistice a lacului Greystone. Inițial, debarcaderul găzduia restaurante, magazine și săli de jocuri. Mai avea, de asemenea, un club de noapte, Night Ship, de la care debarcaderul preluase în cele din urmă denumirea.
   În timpul anilor ’60, zona turistică se consolidase în jurul cheiului, iar clubul Night Ship rămăsese izolat în partea rezidențială a lacului Greystone. La scurt timp după aceea, ajunsese la faliment, pradă ruinei, și fusese închis și baricadat. Primăria încercase să-l demoleze, dar militanții pentru protecția mediului fuseseră împotriva acelor planuri.
   Copil fiind, Nate se bucurase că nu fusese demolat. Era o ruină, dar una spectaculoasă. În timp ce podețele din scânduri erau deformate și umflate din cauza umezelii, acoperișurile elegante și turnurile de basm nu păreau din această lume. Era o relicvă a unor epoci mult mai optimiste - și, la fel ca oricare lucru atât de vechi, avea o poveste a lui.
   Nate se concentră pe trăsăturile feței lui Morton Strong.
   Încercă să găsească vreun înțeles în grămezile de bușteni ce se înălțau din apa argintie, să deslușească un scop în arcele de oțel din fundal.
   Cerceta acest moment al nașterii clădirii Night Ship, căutând un indiciu cât de mic care să-l facă să înțeleagă cum ajunsese debarcaderul să-i umbrească viața așa cum o făcuse.
   - Ia uite ce-a scos lacul la suprafață.
   Nate se întoarse și-l zări pe Tom în pragul magazinului.
   - Domnule șerif!
   - Doctore!
   Tom, cel mai vechi prieten al lui Nate, îi întinse acestuia mâna, dar Nate îl trase spre el într-o îmbrățișare zdravănă.
   - Arăți bine!
   Era ciudat să-l vadă pe Tom într-o uniformă, dar i se potrivea.
   Tom izbucni în râs.
   - Iată-te aici, cercetând împrejurimile ca un turist de weekend. Vrei să mergi cu mașina poliției pe strada Bonaparte? Te duc eu.
   - Putem folosi semnalele luminoase?
   Nat fusese pe punctul de a cumpăra cartea poștală cu Night Ship. Un impuls ciudat. În schimb, o puse la loc și învârti indiferent turnul ornamental format din cărți poștale pentru a-și disimula interesul.
   Tom îl bătu pe umăr.
   - Am să te las chiar să pui în funcțiune sirena. Ești singur în acest weekend?
   - Livvy are din nou problema aceea la ureche.
   Nate își urmă prietenul înapoi pe stradă.
   - Ar fi fost o călătorie prea lungă pentru un copil de trei ani, și bolnav pe deasupra. În plus, mai este și uraganul.
   - Știu prea bine, crede-mă. Toată dimineața am umplut saci cu nisip împreună cu cei de la clubul Kiwanis.
   - Adevărat? Saci cu nisip?
   Într-adevăr, lacul era sălbatic pe timp de furtună, dar nu putea fi Atlanticul.
   - Dumnezeule, ești chiar ca un turist pe aici, nu-i așa? Un val de un metru și jumătate va inunda digul de apărare. Ar trebui să știi asta!
   Tom râse.
   - A fost găurit într-o mulțime de locuri în timpul ultimului uragan, așa că ne vom pregăti așa cum trebuie de această dată.
   - Ați reușit să păstrați locul ăsta la fel de frumos.
   - E frumos tot ceea ce reușește să plătească facturile pe aici. Cum ți se pare?
   - Lacul? E fantastic, zise Nate, și era sincer.
   Fațadele magazinelor din oraș și țărmul erau foarte bine întreținute - la fel cum fuseseră pe vremea copilăriei lor. Priveliștea oferită de lac era, de asemenea, extraordinară. Culmile promontoriilor. Pădurile fremătătoare de pe dealurile submontane. Felul în care toată această frumusețe era dublată de oglinda lacului.
   Era un oraș desprins dintr-o carte de povești, însă, la fel ca în oricare basm cu zâne, lucrurile nu erau perfecte, așa cum păreau la prima vedere.
   - S-au făcut multe îmbunătățiri de când ai fost ultima dată aici. Johnny a deschis acest magazin anul trecut, zise Tom, arătându-i o ceainărie ceva mai în față, pe stradă.
   Ferestrele acesteia erau acoperite cu scânduri bătute în cuie - o măsură de precauție împotriva urgiei care se apropia, iar copertina fusese rulată.
   - Deserturi și produse de patiserie furnizate de bucătăria hotelului Empire. Emma este cea care-l administrează. Uite-o acolo. Vrei să o saluți?
   Emma Aoki, pe vremuri colega lor de clasă, era femeia care strângea copertina, capul ei fiind aplecat în direcția valului de nori ce se apropia amenințător dinspre sud. Fusese întotdeauna subțirică, dar acum părea făcută din hârtie.
   Nate era la o stradă distanță, dar observă că rochia atârna pe trupul ei ca pe un umeraș. Emma scruta încruntată cerul, dar privirea i se opri în cele din urmă asupra lui.
   Ceva se schimbă în expresia ei, dar rămase încruntată. Trecuse mai bine de un deceniu, dar îl recunoscu dintr-o privire.
   - Pare ocupată, zise Nate.
   El îi făcu un semn cu mâna, iar, după o clipă, Emma ridică la rândul ei mâna, răspunzând gestului lui.
   - Poate mai târziu, zise el.
   Cotiră pe o stradă lăturalnică, unde era parcată mașina lui Tom.
   - De fapt, la momentul potrivit, aș vrea să stau de vorbă cu toți cei pe care-i cunosc, să mai depănăm amintiri. Tu ții legătura cu ei? întrebă Nate.
   - Cu majoritatea. Cu unii mai mult decât cu alții.
   - Și cu Emma? Te vezi des cu ea?
   - Doar câteodată.
   Tom aruncă geamantanul lui Nate în portbagaj.
   - Ah, vrei să știi dacă suntem împreună? Nu.
   Nate se urcă pe locul din dreapta șoferului și lăsă spătarul uzat al scaunului să se adapteze trupului său.
   - E foarte slabă. A fost cumva bolnavă?
   - Nu suntem toți bolnavi de cancer ca pacienții tăi, doctore. Nu încă, mai bine spus.
   Mașina se puse în mișcare, parcurgând curba amplă a bulevardului Strand - cea mai apropiată de țărm.
   Tom însuși părea sănătos și în cea mai bună formă. Arăta bine, dar amândoi ajunseseră la o vârstă la care unii bărbați încep să se prăbușească. Avea obrajii mult mai umflați. O nouă cută pe frunte.
   Unghiul dintre bărbie și gât începuse să se transforme într-o curbă. Nate nu și-ar fi dat seama că linia părului prietenului său începea să se retragă de la nivelul frunții către creștetul capului, dar Tom avea acum fruntea mult mai înaltă decât înainte.
   - A trecut totuși printr-o perioadă dificilă, zise Tom. Locuiește în apartamentele acelea de lângă clădirile unde se ambalează fructele - cred că erau noi atunci când ai plecat de aici. Oricum, au avut o problemă cu canalizarea acum o săptămână sau două, iar apartamentul în care locuiește ea este la parter.
   - Rahat!
   - Exact! Cred că locuiește împreună cu părinții.
   Strada bunicii sale nu fusese denumită după împăratul francez, ci după o specie de pescăruș. Dacă lacul Greystone avea forma unui bumerang proptit în malul vestic al proeminenței sudice a lacului, atunci strada Bonaparte se întindea către mijlocul lungimii sale, casa bunicii fiind amplasată la jumătatea distanței dintre centrul orașului și capătul nordic al străzii.
   Vile impozante construite la sfârșitul anilor 1800 scânteiau de-a lungul bulevardului Strand, în timp ce mai multe case modeste, la fel ca a ei, erau amplasate mult mai departe de țărm. Din centrul orașului făceau parte cheiul și zona turistică. Pescari, dane de acostare dărăpănate și case de ambalare vechi ocupau cea mai mare parte a flancului sudic al lacului. Night Ship părea o sabie întunecată înfiptă adânc în apele lacului, aproape de limita nordică a orașului.
   Nori sumbri acopereau acum cerul, iar suprafața lacului tremura în bătaia vântului din ce în ce mai puternic. Nate bănuia că nu aveau să mai vadă soarele vreme îndelungată.
   În timp ce străbăteau cele câteva străzi care-i mai despărțeau de casa bunicii, Tom îi atrase atenția asupra câtorva schimbări ale caselor din zona lacului și asupra unor noi firme. Case care-i erau familiare fuseseră zugrăvite în alte culori. Curțile locuințelor fuseseră amenajate diferit.
   Garduri se înălțaseră peste tot și noi terenuri extinse se conturau dincolo de limitele proprietăților.
   Toate acestea erau indicii că orașul prosperase, iar asta era bine. Un oraș trebuie să se schimbe. Familii vin și familii pleacă, studenții de ieri devin profesorii de mâine. Acest lucru era firesc și bun, dar acum, îndreptându-se spre casa bunicii lui, Nate îl găsea dureros, într-o bună zi, tot ce făceau ei avea să fie uitat. Într-o bună zi, tot ceea ce iubeau ei nu avea să mai conteze pentru nimeni.
   Tommy parcă mașina în fața căsuței galbene a bunicii, apoi se întoarse către Nate, care nu părea să aibă intenția de a coborî.
   - Tommy, știi că trebuie să te întreb. Trebuie să aflu ce anume știu ei.
   Tom își drese glasul.
   - Bunica zice că excursioniștii au găsit-o.
   Tom încuviință din cap, apoi continuă:
   - În timpul unei ruperi de nori. Înaintau cu greu printre pietre, încercând să scape de ploaia torențială, și au văzut-o acolo.
   - Ce știu ei?
   - Tata nu m-a lăsat să mă apropii. Dar ea... cadavrul ei... nu a mai rămas mare lucru din el. Au trecut paisprezece ani, Nate.
   Preț de o clipă nu se mai auzi nimic în afară de zgomotul ventilatorului de la sistemul de răcire al mașinii. Nate aflase deja informațiile sumare pe care i le oferise Tom, dar conversațiile pe această temă trebuiau să înceapă cumva. Întrebările ușoare luminează calea pentru cele mai grele care trebuie să urmeze. Nate atinse geamul din dreptul său. Era la fel de rece ca lacul la ivirea zorilor.
   - Vrea să-ți vorbească, știi? zise Tom. Tatăl meu.
   Tatăl lui Tom era șeful poliției din Greystone Lake și deținea această funcție de douăzeci de ani.
   - M-am tot gândit la mama ei, zise Nate. Oare e mai bine să știm cu siguranță că e ea?
   De la nașterea lui Livvy, Nate se tot întreba ce ar fi făcut dacă ea ar fi dispărut la un moment dat. Dacă s-ar fi făcut nevăzută și el nu ar mai fi găsit-o niciodată. Această teamă îl însoțea pretutindeni. Până și în cele mai euforice momente ale sale, această teamă aștepta ca o piatră sub valuri.
   Atunci când Nate îi cânta lui Livvy ca să o adoarmă, nu se putea decide dacă sfârșitul era mai bun decât speranța.
   - Mă tot gândesc ce aș putea să-i spun mamei ei, adăugă el.
   - Să nu-l uităm pe tatăl ei.
   Răspunsul lui Nate fu un sunet ciudat - ca zgomotul unei vechi cicatrice deschizându-se din nou.
   - Bunica ta trebuie să-ți fi spus.
   Nate nu putu decât să clatine din cap. Aerul închis din mașină i se părea sufocant.
   - A ieșit de mult din închisoare. Eliberat condiționat. Credeam că știi. Ți-aș fi spus dacă...
   - E în regulă. Nu contează.
   Nate rosti aceste cuvinte cu tot calmul de care era în stare. Își scoase centura de siguranță și trase mânerul portierei. Trebuia să iasă cât mai repede la aer. Încercă să respire adânc în timp ce Tom deschise portbagajul pentru a lua geamantanul.
   - Nu trebuie să vorbești cu el.
   Expresia lui Tom era cea pe care acesta o afișa atât de des când erau mai tineri. O doză de jovialitate la suprafață, pentru a camufla panica de dedesubt.
   - Nimeni nu s-ar aștepta să faci asta. Iisuse, credeam că știi!
   - E în regulă, zise din nou Nate.
   Briza dinspre lac era rece și îi făcea bine să o simtă pe față.
   - M-ai luat prin surprindere, atâta tot.
   El zâmbi și-l bătu pe umăr pe prietenul său.
   Își luă geamantanul și înaintară împreună pe niște dale de piatră cenușii, către veranda din față. Nate apăsă mânerul, dar ușa nu se clinti.
   Împinse ușa cu umărul, de parcă ar fi vrut să verifice dacă nu era cumva înțepenită în cadrul ei. Deschisese această ușă de mii de ori și niciodată nu o găsise încuiată.
   - Stai puțin, doctore!
   Tom începu să caute ceva în buzunar, strecurându-se între Nate și ușă.
   - Ți-a dat o cheie?
   - Sunt demn de încredere. Am o insignă și tot ce trebuie.
   Tom descuie ușa, iar Nate păși peste prag, intrând în viața pe care o lăsase în urmă.
 
      Văzu niște hortensii uscate pe o măsuță, alături de un teanc de plicuri care nici nu fuseseră deschise.
   Aroma săpunului de lavandă, acoperită de mirosul puternic al soluției de lustruit mobila. Vibrațiile pardoselii sub tălpile lui, odată cu bâzâitul înfundat al sobei.
   Străbătu holul, privind în jur precum un turist într-un muzeu. Culorile încăperii păreau mult mai palide. Un perete pe care și-l amintea galben era acum crem, iar un fotoliu care fusese verde-închis devenise măsliniu.
   Deși Nate avea aceeași înălțime ca atunci când absolvise liceul, totul i se părea mult mai mic acum. Mai delicat și mai puțin real, într-un fel. Ca și cum canapeaua din living ar fi fost un concept de mobilier și nu un obiect pe care s-ar fi putut așeza de fapt o persoană. Un mozaic de fotografii acoperea peretele cel mai îndepărtat al încăperii. În centru era una veche, alb-negru, cu tatăl lui, celelalte fotografii fiind aranjate în jurul acesteia.
   Poze cu Nate la absolvirea Facultății de Medicină, de la nunta lui și una cu Livvy, care avea un zâmbet larg cât o lume.
   - E atât de frumoasă! zise Tom.
   - Mulțumesc, amice!
   Tom îi vizitase în oraș chiar înainte de nașterea lui Livvy, dar discuțiile lor la întâlnirile suplimentare nu fuseseră niciodată substanțiale.
   Nate realiză că prietenul lui cel mai bun nu o văzuse pe Livvy decât în felicitările trimise de sărbători și în fotografiile ocazionale din mesajele telefonice.
   Urcară împreună treptele șubrede care scârțâiau sub pașii lor, către dormitorul pe care-l ocupase Nate în copilărie. În încăpere era un pat de o singură persoană, mai multe rânduri de rafturi înguste pentru cărți, confecționate din lemn de pin, o măsuță de toaletă și un mic birou. Afișe cu filme de groază acopereau pereții acolo unde lipseau rafturile de cărți.
   Dormitorul era aproape identic cu cel din casa de pe Great Heron Drive, în care locuise înainte de accident - înainte de a se muta la bunica lui. Nate domiciliase aici, pe strada Bonaparte, mai mult de doi ani, dar dintre toți anii din viața lui, aceștia îi lăsaseră cele mai adânci urme în suflet.
   - E la fel cum l-ai lăsat, nu? întrebă Tom. E bine de știut că unele lucruri nu se...
   Nate se întoarse spre prietenul său. Urmă privirea lui Tom, îndreptată către o fereastră spartă de lângă pat. Pe cuvertura de un albastru pal, în carouri, zări o minge albă cusută cu ață roșie. O minge de baseball.
   O minge de baseball.
   Lumea lui Nate se îngustă brusc, reducându-se la sfera cu diametrul de opt centimetri.
   În spatele lui, Tom zise ceva. Nate nu avea cum să-l audă, pentru că pulsul îi bubuia cumplit în urechi. Se îndreptă spre fereastră, pentru a privi printre cioburile de sticlă.
   Pentru o clipă, se simți una cu marginea ciobită a geamului.
   Dincolo de copaci, Nate zări apa scânteietoare a lacului. Îi trecu prin minte că munții din jurul orașului arătau ca niște fălci deschise care se puteau închide pe neașteptate în orice moment, lacul însuși semănând cu un pântec nesătul. Pentru o clipă, nimic nu i se mai păru familiar. Nu recunoștea acel loc, acea întindere capricioasă cu apă adâncă.
   Dar acesta era lacul Greystone. Aici era acasă.

                                          Doi

         Nate ținea mingea de baseball cu vârfurile degetelor, de parcă s-ar fi spart dacă ar fi strâns-o prea tare.
   Un obiect aproape identic îi distrusese odinioară lumea. Nate nu mai atinsese o minge de baseball de ani întregi. La fel ca toate celelalte lucruri, aceasta i se părea mai mică decât își amintea.
   - Copiii! zise Tom. E septembrie. Toți au impresia că joacă la Yankees.
   Adăugă repede:
   - O să-l sun pe Mace Harware să înlocuiască geamul.
   Nate cercetă mingea, de parcă ar fi vrut să vadă dacă nu fusese cumva turtită de o pedală de frână apăsată până la podea. Căută pe pielea deschisă la culoare a mingii urmele în formă de semilună lăsate de unghiile mamei sale.
   Îndreptă privirea spre Tom.
   - Ne mai întâlnim cu Johnny?
   După voce, Nate părea un bărbat complet lipsit de griji, dar voia să-l întrebe din nou pe Tom despre cadavrul ei. Voia să audă tot ce era de aflat în legătură cu acest subiect. Voia să-și întipărească pe piele toate detaliile posibile și să le poarte cu el oriunde s-ar fi dus.
   - Desigur, răspunse Tom în timp ce-și închidea fermoarul hainei. Bem ceva la Empire, pe la șase?
   - E perfect.
   - Trebuie să petrec ceva timp pe chei mai întâi, zise Tom, verificându-și telefonul. Mai sunt multe ferestre care trebuie acoperite cu scânduri și multe uși ce trebuie asigurate de saci cu nisip. Va fi o furtună electrică, la fel ca uraganul Katrina. Un spectacol pe cinste.
   Nate îl urmă, coborând treptele. Din celelalte camere se auzea zgomotul crengilor care se izbeau de ferestre. Atunci când Tom deschise ușa din față, aerul rece inundă brusc holul, ca un val învolburat.
   - Mă bucur sincer să te văd, zise Tom. Din nou aici, la lac.
   - Și eu mă bucur să te văd. Dar va trebui să vorbim mai târziu, Tommy, zise Nate, iar zâmbetul îi păli. Tu, eu și Johnny.
   Tom întinse mâna, iar Nate o acceptă. Apoi îl urmări cu privirea pe prietenul său, care străbătu peluza și se urcă în mașina sa de patrulare.
   Lui Nate nu-i era deloc ușor să aibă răbdare, dar răbdarea era o virtute pe care el o cultivase de-a lungul anilor.
   În primul rând, „să nu faci rău”.
   Imediat ce mașina de poliție dispăru, realiză că încă avea în mână mingea de baseball. O ținuse atât de strâns, încât forma cusăturii i se întipărise în palmă, de parcă el însuși fusese asamblat din bucăți.
   Urcă înapoi în dormitorul pe care-l ocupase în adolescență, ducându-se direct la șifonier. Sacouri cu nasturi de alamă, cămăși îngălbenite de vreme, flanele largi, supradimensionate. Vechea lui haină de ploaie, neagră ca un veșmânt de doliu, atârnată în același loc în care probabil că o lăsase el cu paisprezece ani în urmă.
   Începu să caute prin mormanul de pe ultimul raft al șifonierului pentru a descoperi o cutie plină cu pulovere. Desfăcu hainele și dădu peste trei mingi de baseball. Pe prima o primise pe veranda din fața casei chiar în prima lui zi de liceu. A doua apăruse în dulapul său de la școală, câteva săptămâni mai târziu. Iar pe a treia o descoperise chiar înainte de Halloween, când începuse totul. Cea de-a treia trecuse prin aceeași fereastră ca și mingea din ziua aceea.
   „Copiii!”, spusese Tom când văzuse fereastra spartă.
   Nate puse mingea pe care o avea în mână lângă celelalte, și le acoperi din nou cu pulovere. Măcar să nu le vadă.
   Jos, în sufragerie, începu să se plimbe în jurul altarului de fotografii.
   O analiză pe fiecare în parte, încercând să-și potolească durerea izvorâtă din amintirile pe care i le trezeau. Mama, tata, Gabe. Morții lui, pe care-i iubise atât de mult.
   Ochii lui zăboviră asupra ultimei poze din acea serie.
   Livvy, într-o rochiță de Crăciun, strălucind ca un heruvim în mijlocul unui morman de cadouri. Peste trei ani avea să fie de vârsta lui Gabe. Peste patru, ar fi fost mai mare decât Gabe.
   Nate nu prea putea să înțeleagă aceste calcule matematice. Strânse cioburile de geam din dormitorul său, apoi căută o bucată de carton cu care să poată acoperi fereastra spartă.
   Descoperi o scară plină de pânză de păianjen din garaj, cu care putea verifica jgheaburile. Conform estimărilor, în următoarele trei zile, nivelul apei de ploaie avea să atingă șaizeci de centimetri în ținutul nordic. Jgheaburile erau înfundate complet.
   Deocamdată ploua încet, însă jgheaburile de aluminiu erau deja pline ochi cu apă aproape neagră ca taninul. Nate întinse mâna spre burlanul de scurgere și scoase din el câțiva pumni de frunze și crenguțe putrede. Ca și cum ar fi eviscerat carcasa unei creaturi ciudate, fiecare grămadă de resturi pe care le scotea din burlan era îmbibată cu apă.
   În timpul acestei activități, Nate se gândi cum avea să trimită familiei Kapur rezultatele examenului patologic al Niei. Avea nevoie de proceduri în plus pe lângă operație. Chimioterapia, razele și imunoterapia erau opțiunile uzuale, însă depășeau nivelul lui de competență.
   Când avea să vorbească despre asta cu părinții ei, urma să le dea o scurtă listă cu specialiști în oncologie care să se ocupe de tratamentul ei. Indiciile despre boala ei erau clare, dar modul în care el avea să le prezinte părinților fetei urma să fie decisiv.
   Speranța avea să reprezinte un element esențial pentru orice viitor tratament, dar Nate nu ar fi putut să-i inducă în eroare, negând realitățile medicale. Avea o obligație atât față de ei, cât și față de adevărul științific.
   Aveau să urmeze mai multe conversații, cu siguranță, dar era important ca el să o susțină pe aceea - prima dintre ele - așa cum trebuia.
   Tocmai se mutase către alt colț al acoperișului când telefonul începu să-i bâzâie. Își scoase mănușile de protecție, lăsându-le să aterizeze pe peluză. Când scoase telefonul din buzunar, chipurile soției și fiicei lui îi zâmbeau de pe ecranul acestuia.
   Își trecu degetul peste ecran și răspunse.
   - Scuze, tocmai voiam să vă sun, zise el.
   - Unde ești? întrebă Meg.
   - Pe acoperiș. Sunt frunze care putrezesc de vreo zece ani în aceste jgheaburi.
   - Bea nu a pierdut nicio clipă să te pună la treabă, nu-i așa? Întotdeauna mi-a plăcut stilul bătrânei doamne.
   - Călătoria voastră a fost în regulă?
   - Ceva trafic pe pod. Ceva mai mult de nouăzeci de minute bară la bară. Nu pot să mă plâng. Tu ești cel care a ales să plece într-o călătorie de opt ore cu autobuzul.
   - Aveți destule provizii?
   Starea de alertă înaintea dezastrelor devenise sport național, iar presa atrăsese atenția asupra Medeei chiar înainte să se anunțe că uraganul avea să se întoarcă spre partea centrală a teritoriului. Nate avea un sentiment de vinovăție că nu era acolo, împreună cu ele.
   - Doar nu vine apocalipsa.
   - Probabil că nu va fi chiar apocalipsă, o corectă Nate.
   - Ne-am procurat destule ouă și pâine pentru a supraviețui unei eventuale coliziuni cu un asteroid și, în același timp, unei invazii de zombi.
   - Asta îmi place să aud. Ce face maimuțica?
   - Mă tem că e cam tristă, cu toate fețele posomorâte din jur.
   - Picăturile sunt bune la ceva?
   - Cine poate ști? Doctorul Klieg jură că nu va mai avea nevoie de ele peste câțiva ani. Să sperăm că înainte să facă treizeci de ani. Cum stau lucrurile acolo?
   - Bine, zise el. Sunt în regulă.
   - Mincinosule!
   Nate era sigur că, în acel moment, ea își îndepărta de pe față o șuviță de păr negru și lung.
   - Vrei să-mi povestești ceva în legătură cu asta?
   Căsnicia lui Nate cu Meg părea atât de împlinită, încât puțini ar fi bănuit cât de incompletă era schița copilăriei lui în mintea soției sale.
   Nate își imagina că soția lui prefera să creadă că el se formase ca adult abia după ce o întâlnise pe ea. Că tot ce se întâmplase înainte de acel moment fusese doar rutină. Într-un fel, probabil că era adevărat.
   Îi spusese lui Meg multe povești despre acest oraș aflat de-a lungul țărmului. Dar nu-i spusese totul.
   - Nu aș ști de unde să încep.
   - Ei, bine, anunță-mă când vei ști. Ce face Bea?
   - E neînduplecată. Mă gândeam să o invităm la noi o săptămână, înainte de Ziua Recunoștinței.
   - Lui Livvy i-ar plăcea nespus o „zi a curcanului” cu bunica, nu-i așa?”
   - E acolo?
   Nate parcă le și vedea, cuibărite sub cuvertura galbenă de pe pat, în camera de oaspeți a socrilor lui, Livvy tastând preocupată pe ecranul iPadului, probabil jucându-se, în timp ce stelele de pe abajurul veiozei se roteau ca într-o fantezie pe tavanul de deasupra lor.
   Se auzi un bâzâit strident când telefonul trecu dintr-o mână în alta.
   - Tăticule?
   Nate zâmbi la auzul glasului cristalin al fiicei sale.
   - Cum te simți, maimuțico?
   - Mă doare capul.
   Livvy vorbea prea aproape de receptor, ca și cum tot ce spunea era un secret.
   - Îmi pare rău. Cu toate astea, mama are mare grijă de tine, nu-i așa?
   - Spune-mi o poveste. Povestește-mi despre Night Ship. Mama spune că ești acolo. Zice că ești pe malul lacului.
   - Mi-aș dori să fiu cu voi.
   De pe ultima treaptă de sus a scării, Nate nu trebuia decât să întoarcă puțin capul pentru a vedea turnurile clădirii Night Ship înălțându-se precum obsidianul pe fundalul apei cenușii.
   - Ai fost acolo? O să mă duci și pe mine?
   - Nu e un loc potrivit pentru maimuțe mici.
   - Mie îmi plac fantomele.
   Nate pomenise odată de Night Ship în poveștile lui cenzurate dramatic despre lacul Greystone. Acestea rămăseseră întipărite în mintea lui Livvy, care întreba de Night Ship înainte de a merge la culcare și chiar în timp ce făcea baie. Desena această clădire și o construia din cearșafuri și perne.
   - Ești o maimuțică foarte curajoasă. Eu nu sunt atât de curajos ca tine.
   - Unele fantome sunt simpatice, cred.
   „Nu și cele de la Night Ship”, se gândi el.
   - Ți-am spus vreodată cum Ronald Rinocerul și-a pierdut cornul, iar prietenul său, Bali, papagalul albastru, a trebuit să-l ajute să-l găsească?
   - Ronald nu-și poate pierde cornul! chicoti Livvy. Cornurile nu se desprind!
   - Și el credea același lucru. Dar într-o dimineață s-a trezit și s-a uitat în oglindă pentru a se spăla pe dinți, dar nu l-a găsit nicăieri.
   Nate născoci pentru Livvy o poveste despre o aventură nostimă în junglă, dar gândurile lui rătăceau în turnurile întunecate din spatele lui.
   Trecuseră paisprezece ani de când pășise ultima dată în interiorul clădirii de la debarcader, dar când închise ochii văzu clar arcadele ruginite din oțel nituit, panourile din sticlă murdare de mușchi, promenada care se pierdea în întunericul impermeabil. Îi putea simți mirosul de putregai și putea auzi respirația apei care clipocea pe pilonii afectați de intemperii.
   Livvy îi puse întrebările cu care era obișnuit, dar acestea se transformară în scurt timp în murmure.
   - A adormit, în sfârșit, șopti Meg la telefon. Am tot încercat să o fac să adoarmă de când am ajuns aici, așa că-ți mulțumesc pentru ajutor.
   - Cum se face că asta nu funcționează niciodată când sunt eu acolo?
   Așteptă ca Meg să se ridice din pat fără să o trezească pe Livvy.
   - Ce fac părinții tăi?
   - Sunt agitați. Au scos trei aparate radio, vechi de când lumea. Știi tu, pentru orice eventualitate. Și la fiecare colț dai peste câte un palet cu apă îmbuteliată. Tata și-a petrecut jumătate de dimineață rearanjând cărămizile de pavaj din patio. Nu mă întreba de ce.
   - Ei bine, măcar ei se distrează.
   - E cel mai palpitant moment din viața lor.
   - Iar tu stai la adăpost până se termină, nu-i așa? Fără mici escapade cu mașina? Fără turism catastrofic?
   - Doar mă cunoști, doctore.
   - De aia te-am și întrebat.
   - Vreau să ai și tu grijă de tine. Nu lăsa fantomele să te prindă.
   Nate râse, pentru că Meg o spusese că pe o glumă.
   Ea îi povesti despre vacanța petrecută acasă de către una dintre cunoștințele lor din Outer Banks. Ieri fusese doar o căsuță cu trei dormitoare, iar astăzi era o casă mare, construită pe piloni.
   În timp ce Nate o asculta vorbind, aruncă încă o privire spre Night Ship. Copacii începuseră să se clatine, iar lacul se vălurea, având la suprafață creste de spumă. Tunetele bubuiau la distanță. Munții și pădurile din jurul orașului tremurau și se zbuciumau de parcă se treziseră dintr-un somn îndelungat.

                                     MATINALII

         Apele reci se închiseră deasupra ei ca niște fălci, iar ea le lăsă să o înghită.
   La fel ca orice altă bestie, lacul avea toanele lui. Străinilor li se părea calm în timpul după-amiezilor argintii și primitor în amurgul verii, dar ca să înțelegi lacul trebuia să știi că acel curent din adâncurile lui era întotdeauna la fel. Sub pânza valurilor sale, apele adânci erau înfometate.
   De aceea înota ea cu atâta sălbăticie. Fiecare matinal se arunca în apele reci ca gheața pentru un motiv, iar ea înota acolo pentru a se curăța. Înota pentru ca lacul să o devoreze pe fata de odinioară.
   În ziua aceea, întreaga lume părea hămesită. Valurile loveau cu mai multă înverșunare. Vântul bătea mai tare. Pădurile se cutremurau sub cerul sumbru și amenințător. Un uragan se forma dincolo de linia orizontului și toate elementele naturii urlau, așteptând să se declanșeze furtuna.
   Fiecare furtună amintea de alta, iar acest oraș de pe malul lacului trecuse prin multe.
   În față, masa întunecată a clădirii Night Ship străpungea suprafața palidă a lacului ca un colos răsturnat. Vechiul debarcader era abandonat, părăginit și aproape năruit, dar în unele privințe rămăsese la fel de maiestuos. Pentru că un astfel de loc era mai mult decât lemn, oțel și sticlă.
   De obicei, ea ocolea edificiul de la debarcader, dar de la descoperirea cadavrului în promontorii, fiecare zi devenea tot mai nesigură.
   Ceva nu era în regulă.
   Ceva avea să se întâmple.
   Lacul dă înapoi ceea ce ia și, după atâția ani de liniște, semințele vechilor păcate se ridicaseră din adâncurile lui pentru a înflori pe țărm. Ca și în cazul suferinței care apăsa acest oraș, Night Ship era cauza acestei probleme recente. În ziua aceea, înotă spre locul în care valurile se izbeau cu furie de fundația debarcaderului.
   Undeva, dedesubt, la subsolul clădirii Night Ship, o tânără prostituată născuse fetițe gemene și se spunea că le rupsese gâturile imediat ce se născuseră. Sau, cel puțin, așa era povestea.
   În timpul prohibiției, trei frați contrabandiști fuseseră capturați de bătrânul Morton Strong și ajunseseră hrană pentru peștii lui tropicali, bucată cu bucată. Sau, cel puțin, așa era povestea.
   O persoană sus-pusă, care-și băga mereu nasul unde nu-i fierbea oala, amenințase odată cu ruina clubului de noapte și, astfel, Just June o împinsese de la balconul Camerei Century. Sau, cel puțin, așa era povestea.
   Night Ship avea multe povești.
   Unele dintre acestea nu aveau un final cunoscut. Nici măcar ea nu le știa sfârșitul. Din cauza curentului, apropierea de pilonii debarcaderului era primejdioasă. Să înoate printre pilonii acoperiți de mușchi verde era ca și cum s-ar fi aventurat printr-un templu scufundat.
   Începu să înoate pe spate pentru a privi masa întunecată a clădirii înălțându-se semeață către cer.
   Din când în când credea că putea auzi țipetele morților, purtate de rafalele de vânt ce șuierau printre stâlpii de susținere ai debarcaderului.
    Ea nu își putuse imagina că urletele acestora erau mai înfiorătoare decât tăcerea lor.
   Nu credea în fantome, dar asta nu însemna că nu putea fi bântuită.
   Odată ce ajunse printre piloni, se întoarse din nou pe burtă. Night Ship nu mai era deasupra ei, dar ea era întotdeauna în umbra acestei clădiri.
   Primul tunet începu să bubuie din spatele munților.
   O furtună se apropia, iar ea știa că avea să aducă mai mult decât vânt și ploaie.

                                           Trei

          După ce Nate termină de vorbit cu domnul Kapur, lăsă telefonul jos și își masă ochii cu vârfurile degetelor.
   Aceste conversații telefonice nu erau niciodată ușoare, iar aceasta fusese mult mai complicată decât majoritatea. Știa că făcuse tot ce-i stătuse în putință pentru Nia, iar acum era rândul altcuiva să încerce acest lucru. Dar era furios pe eșecul lui, se simțea neputincios că nu reușise să o vindece.
   Cancerul era la fel de absurd ca orice calamitate naturală. Războiul dus împotriva lui avea atât zile bune, cât și zile proaste, însă cele proaste i se păreau absolut îngrozitoare.
   Făcu un duș înainte să se îndrepte spre hotelul Empire. Îi făcea bine să stea sub jetul de apă fierbinte. Era încordat după acel telefon, înțepenit după călătoria cu autobuzul și murdar din cauza jgheaburilor înfundate.
   După duș, îmbrăcă un costum elegant, albastru-închis.
   Tocmai se însera. În curând avea să fie întuneric.
   De-a lungul străzilor ude, lămpile orașului se aprindeau pe rând, emițând o lumină rece, ca niște luni miniaturale.
   Ținea o umbrelă, deși vântul îi făcea dificilă înaintarea. Picăturile răzlețe, la fel de mari ca niște bile, se întețiră în timp ce Nate înainta către hotel. Căutase informații noi despre uragan înainte de a părăsi casa bunicii sale. Un pod din Virginia fusese luat de ape. O insulă din Chesapeake dispăruse sub apă după întețirea furtunii. Mii de zboruri fuseseră amânate, iar sistemele de transport public de la Baltimore la Boston erau închise sau programate să se închidă.
   Proprietarii de magazine din Greystone Lake lipiseră bandă adezivă peste geamurile fațadelor sau acoperiseră vitrinele cu scânduri bătute în cuie, iar unii ridicau acum bariere de saci cu nisip în jurul intrărilor. Rafale de vânt dinspre lac șuierau ca niște săbii, tăind văzduhul atunci când treceau printre copaci și peste acoperișurile caselor.
   Pregătirile oamenilor din oraș îi permiteau lui Nate să treacă aproape neobservat printre ei, ținându-și umbrela ca pe o mască.
   Zona verde a orașului era pustie. Printre coroanele copacilor înclinați de vânt, Nate zări hotelul Empire. Silueta gotică a acestuia se profila pe fundalul de un albastru cenușiu al cerului.
   Nate nu prea ținuse legătura cu Tom și nu mai știa nimic de Johnny, pe care-l văzuse ultima dată pe vremea studenției lor. Așa cum se întâmplase cu relațiile sale cu mai mulți prieteni din copilărie, nimic nu se terminase. Pur și simplu totul rămăsese în aer și intervenise uitarea, din prim-plan până în fundal, înainte de a dispărea complet din peisaj.
   Și, totuși, Johnny îl invitase la nunta lui, în urmă cu patru ani, iar Nate îi trimisese un cadou, însă lipsise de la ceremonie și de la petrecere. Aflase de la Tom că recepția fusese minunată, deși divorțul se dovedise, de fapt, de-a dreptul spectaculos. De atunci, Johnny moștenise hotelul Empire, devenind unul dintre cei mai de seamă cetățeni din Greystone Lake.
   Tatăl lui, domnul Vanhouten, murise cu trei ani în urmă, pentru că, așa cum spuneau localnicii, „făcuse o plimbare lungă pe un ponton foarte scurt”. În cazul său, pontonul în discuție fusese trambulina piscinei proprii. Deși apa clorinată din piscină îl înecase, se putea afirma categoric că sticla de gin de 750 ml fusese cea care-i venise de hac.
   Deasupra lui Nate se îngrămădeau nori grei - ca niște vârtejuri cu nervuri întunecate. Ploaia era încă domoală, însă vântul sufla cu putere.
   În lămpile cu gaz atârnate de o parte și de alta a ușilor lăcuite, din lemn de abanos, ale hotelului Empire, pâlpâiau flăcări albe cu nuanțe albăstrii - ca niște duhuri captive între pereții de sticlă. Un portar înveșmântat în negru și auriu deschise ușa principală. Doi polițiști păzeau intrarea interioară.
   Prezența poliției nu era singura schimbare din acel loc. Designul modern adusese hotelul Empire în secolul XXI. Nate își amintea că pardoseala de marmură era la fel de lucioasă ca înainte, însă acolo unde pe pereți fuseseră tablouri cu lacul Greystone, acum erau oglinzi antice și lambriuri acoperite cu piele gravată, care se înălțau până la tavan.
   Rotunjimi sculptate, acoperite cu catifea indigo, înlocuiseră unghiurile drepte ale canapelelor tapițate cu satin dungat.
   Corpuri masive de iluminat din fier forjat, cu sticlă albastră, atârnau acolo unde candelabrele de cristal străluciseră odinioară. Pupitrul portarului era înconjurat de tineri în costume negre, în timp ce turiștii și chelnerii traversau grăbiți podelele lucioase ale recepției.
   - Domnul doctor McHale?
   O tânără blondă, cu părul strâns într-un coc perfect, îi întinse lui Nate mâna.
   - Domnul Vanhouten este în Colonnade.
   Nate o urmă pe hol, către restaurantul hotelului Empire. În timp ce mergeau, observă că o bandă galbenă de avertizare înconjura sera, o construcție din sticlă, foarte populară pentru căsătorii, care făcea parte din grădinile hotelului. Dincolo de intrarea acesteia, muncitorii întindeau prelate deasupra tavanului și aranjau folii de plastic, de jur-împrejur, peste parchet.
   - Ce s-a întâmplat acolo? o întrebă Nate pe cea care-l însoțea.
   - Stricăciuni de la furtună.
   - Și uraganul nici nu a lovit încă, zise Nate.
   Un zâmbet politicos fu singurul răspuns pe care-l primi.
   Spre deosebire de hol, interiorul de la Colonnade era exact așa cum și-l amintea: o sală pe două niveluri, cu majoritatea meselor aranjate într-un spațiu larg, la baza unui scurt șir de trepte. Separeurile erau aliniate de-a lungul pereților nivelului superior. Lumina palidă a aplicelor și candelabrelor dădea acelui loc cavernos un aspect fantomatic.
   Îl zări pe Tom aplecat deasupra unei mese, înainte ca acesta să-l vadă pe el. Se schimbase de uniformă și purta o cămașă oxford albastră. Avea o cută pronunțată între sprâncene și clătina ferm din cap, cufundat într-o discuție. Chipul lui se calmă și apoi se destinse într-un zâmbet când îl observă pe Nate.
   - Amice!
   Johnny ieși din separeu și se ridică pentru a-l îmbrățișa pe Nate. Puse mâna o clipă pe bicepșii lui Nate, măsurându-l din cap până-n picioare.
   - Arăți fantastic, omule! Chiar enervant de bine, sincer să fiu.
   - Și tu arăți bine! îi spuse Nate, bătându-l pe umăr.
   Johnny își lăsase părul să crească mai lung, pentru a compensa probabil lipsa lui din anumite zone. Se și îngrășase: Profilul pieptului și cel al burții i se uniseră într-o singură curbă generoasă. Purta un costum gri, ciudat de prost croit pentru cineva atât de bogat.
   Linia gulerului cămășii sale era atât de strâmbă, încât acesta semăna cu aripile frânte ale unei insecte moarte. Părea să întâmpine dificultăți în încercarea de a intra din nou în separeu.
   - E fantastic cât timp a trecut, nu-i așa? zise Nate în timp ce se așeza lângă Tom. Hotelul arată nemaipomenit.
   Johnny făcu semn unui chelner.
   Un pahar cu felii de lime și ghimbir cristalizat apăru pe masă.
   - „Întunecat și Furtunos”, spuse Johnny cu un zâmbet strâmb. Pare tocmai potrivit. Și hai să începem, iar tu poți să aduci următoarea rundă, îi preciză el chelnerului.
   În paharul lui Johnny nu era decât gheață, dar îl ridică oricum.
   - Bun venit acasă! îi aruncă el o privire lui Tom. Pentru „fiul risipitor”? Sau pentru „fratele rătăcitor”?
   - Ce-ai zice să bem pentru „prieteni vechi”? întrebă Tom.
   Era evident că Nate întrerupsese o conversație tensionată între cei doi.
   Dincolo de zâmbetul de pe buze, Tom părea iritat.
   - Mie îmi convine.
   - Și pentru cei absenți, adăugă Nate.
   Ciocniră toți trei paharele.
   Sunete cristaline ca acesta răsunaseră de nenumărate ori, în nenumărate locuri, de-a lungul secolelor. Zgomotul băuturilor împărtășite de prieteni. Toastul fiind terminat, Nate ar fi trebuit să se simtă bine în seara aceea. În schimb, simțea mai acut lucrurile care-i separau.
   O mie de bucățele din propria ființă fuseseră construite în jurul eșafodajului reprezentat de cei doi bărbați, dar cât de bine înfruntaseră trecerea timpului aceste legături? Probabil că nu atât de bine pe cât spera Nate.
   Încercă să-și amintească ultima întâlnire cu ei și dacă marcase acel moment ca fiind unul important.
   - Cât timp vei sta în oraș? întrebă Johnny.
   - Până duminică, dacă Medeea nu are alte planuri.
   - E o vizită scurtă, dar tu trebuie să fii un tip ocupat.
   - Nu suntem cu toții?
   - Mda, Tom salvează pisici urcate în copaci. Iar eu, în unele zile, sunt organizator de nunți cu pretenții.
   - De fapt, de pisici trebuie să se ocupe mai mult pompierii, zise Tom.
   El se întoarse spre Nate.
   - Nu te-am întrebat despre slujba ta. Beneficiezi încă de bursa pentru cercetare, nu-i așa?
   - Da, mai beneficiez doi ani de ea. E o muncă istovitoare.
   Nate nu luase mai mult de o înghițitură din băutura lui, dar îi zâmbi bucuros chelnerului când acesta sosi cu încă un rând.
   - Nu ești doar doctor, ci și chirurg. Nu doar chirurg, ci și pediatru. Nu doar chirurg pediatru, ci chirurg pediatru specialist în oncologie.
   Johnny clătină din cap și luă o înghițitură zdravănă din pahar.
   - Ne faci pe toți ceilalți să părem niște oameni buni de nimic, omule. Dă-mi voie să ghicesc: operezi, pe deasupra, doar orfani și refugiați.
   - Nu, chestiile astea altruiste le păstrez pentru când voi ajunge la pensionare.
   Nate ridică paharul cu cocktailul.
   - E absolut delicios. Și, sincer, îmi place foarte mult acest loc. Acest oraș. Voi, băieți.
   Zâmbi larg, până ce zâmbetul lui îi cuprinse pe amândoi.
   - Ne-am descurcat bine, nu-i așa? E atât de bine să mă aflu aici, cu voi doi.
   - Oh! oftă Johnny. Ai început cu sentimentalismele astea exagerate când ai devenit tată sau e doar efectul secundar al lipsei de somn?
   Zâmbetul lui Nate rămase la fel de larg. Johnny dădu ochii peste cap, zâmbind de asemenea.
   - Bine, fie, zise Johnny. Arată-mi-o pe micuță, știu că mori de nerăbdare. Îmi dau seama că ai în telefon o mulțime de poze - chiar acolo, în buzunar. De Crăciun, de Halloween, de la zile de naștere, vacanțe la mare, în cadă, dezastre cu înghețată... era uimitor cât de multe poze putea aduna un tată.
   Nate nu le etală prea mult timp în fața prietenilor săi. Se simțea bine să le arate familia pe care și-o construise, astfel încât să se bucure împreună cu ei de succesul său pe plan personal. Dar era o linie subțire între mândrie și fală, pe care el era foarte atent să nu o depășească.
   Avea nevoie de multe lucruri din partea celor doi, dar nu de invidia lor.
   - Ah, voiam să-ți spun că-mi place foarte mult noul hol al hotelului, zise Nate, punând telefonul în buzunar. Bunul tău gust e de-a dreptul remarcabil.
   - O să-i transmit complimentul fostei mele soții, dacă o voi mai vedea vreodată. Dar ea avea într-adevăr bun gust, nu-i așa, Tom? Portarul pentru care m-a părăsit avea cei mai frumoși ochi albaștri. Cine are nevoie de o vacanță în Caraibe când poate să se scufunde în niște ochi că ai lui?
   - Și afacerile au mers bine, zise Tom, ignorându-l pe Johnny. Mai bine ca niciodată.
   - Așa se pare, spuse Nate. Nici nu ți-ai fi dat seama că suntem în extrasezon.
   Johnny golise deja noul pahar, dar îl dădu peste cap, sorbind și ultima picătură. Gheața se ciocni sonor de dinții lui. Cu siguranță, aceea nu era prima dată când savura acele cocktailuri.
   - Când eram în apropiere de chei, am văzut-o pe Emma asigurând ușa și geamurile magazinului de ceai, zise Tom. Nate se gândea că ne-am putea întâlni cu toții înainte să plece acasă. Să strângem vechea gașcă.
   - Am auzit că va avea loc o înmormântare, zise Johnny. E un moment nemaipomenit pentru o reuniune.
   Cercetă din nou fundul gol al paharului său.
   Tom scoase un oftat înăbușit.
   - Mda, sunt sigur că vom vedea o mulțime de oameni acolo, rosti Nate. Dar va fi plăcut să petrecem ceva timp cu ei după aceea. Nu doar cu cei din grupul nostru, ci și cu toți ceilalți - cu Lindsay, cu cele două Sarah, cu toți cunoscuții de odinioară. A trecut mult timp de când nu i-am mai văzut și mi-ar plăcea să reluăm legătura.
   Rânji spunând aceste cuvinte, ca și cum nimic nu i-ar fi plăcut mai mult decât să păstreze amintirea acelui loc și a oamenilor să-i gravată în marmură și înrămată în aur.
   Johnny îi aruncă o privire pătrunzătoare.
   - Altruist. Sentimental. Și acum? Nostalgic? Ce calități ai de gând să etalezi în continuare, Nate?
   Nate încerca să-și ascundă iritarea. În schimb, îl analiză pe Johnny cu privirea expertă a unui doctor.
   Acesta avea ochii injectați, cu sclera gălbuie. Cercuri întunecate în jurul ochilor. Pete de sudoare pe guler.
   Johnny moștenise pielea măslinie a mamei lui, însă a sa era aproape pământie. Vechiul prieten al lui Nate nu era deloc sănătos. Kilogramele acumulate nu-l ajutau deloc, și nici alcoolul. Nate se întreba dacă Johnny obișnuia să bea la fel de mult ca domnul Vanhouten.
   - Johnny e într-o dispoziție de zile mari, îi zise Tom lui Nate.
   - Cu toate aceste geamuri expuse când uraganul se îndreaptă încoace? spuse Nate, făcând semn către peretele de sticlă dintre Colonnade și grădini. Nu îl pot învinui.
   Nate părea bunăvoința în persoană, dar nu intenționa să renunțe la ideea unei întâlniri cu toți foștii lor colegi de școală. O astfel de reuniune avea să fie cea mai ușoară cale de a se întâlni cu toate vechile lor cunoștințe.
   - E ciudat, dar ai dreptate, mai mult sau mai puțin, zise Johnny. Luna asta sunt patru nunți, iar sera are un aspect apocaliptic. Poate că asta ar fi tema muzicală pe care ar trebui să o alegem pentru ceremoniile nupțiale. Locul miresei este în stânga, iar aici e masca ta de gaze. Sunt cincizeci la sută șanse să fii străpuns de un stâlp de susținere.
   - Am văzut că sera era închisă. Ce s-a întâmplat?
   - Stricăciuni după furtună, zise Johnny. Așa le spunem noi, nu-i așa Tommy?
   Chelnerul sosi cu încă o băutură pentru Johnny. Nate scoase o bucată de ghimbir cristalizat de pe bețișorul pentru amestecat din paharul său.
   - Un copac? întrebă Nate.
   Puse această întrebare doar pentru că Johnny părea dornic să vorbească despre asta.
   - Vor trebui să-l scoată de acolo pentru a putea face progrese cu reparațiile.
   - Un copac mare, zise Tom. Este posibil să fi avut două sute de ani. A stricat jumătate dintre panourile de sticlă, dar ne trebuie mai mult timp pentru a repara cadrul din oțel.
   - Trebuie să fi fost o furtună de proporții, vorbi Nate.
   - Desigur, răspunse Johnny. Dar, sincer să fiu, tind să cred că drujba a fost adevărata cauză a dezastrului.
   Tom clătină din cap.
   - Te rog! zise el.
   Nate era pe punctul de a mai întreba ceva, dar un bărbat mai în vârstă se apropie de separeu în acel moment. Era tatăl lui Tom, șeful poliției din Greystone Lake.
   - Polițiștii vor rămâne peste noapte și vor face de pază, cu rândul, la fiecare jumătate de oră, i se adresă șeful Buck lui Johnny.
   - Șefule! Mă bucur atât de mult să te văd, zise Nate, ridicându-se să-l salute.
   Șeful poliției și tatăl lui Nate fuseseră nedespărțiți în tinerețe. Prietenia lor continuase până acea zi nefastă din aprilie, cu ani în urmă, când avusese loc plimbarea cu mașina spre promontorii. Soțiile lor fuseseră și ele prietene bune, iar fiii lor deveniseră la fel de apropiați precum fuseseră ei în copilărie.
   Nate își imagina că părinții lor găsiseră o simetrie plăcută în toate astea. Pentru ei, să-și vadă fiii jucându-se în timp ce frumoasele lor soții râdeau împreună la sfârșitul fiecărei zile a vieții lor plăcute, în orașul lor drăguț, trebuia să fi fost cea mai pură formă a fericirii, își spunea Nate.
   - Nate, îl salută bărbatul, dar fără să-i întoarcă zâmbetul.
   - Ce mai faci? Au trecut secole de când nu te-am mai văzut. Mi-ar plăcea să mai stăm de vorbă și să ne mai aducem aminte de trecut.
   - Ce-ai spune să facem asta chiar mâine, înainte de înmormântare? Pe la nouă, să zicem, la secția de poliție? O să am grijă să-i anunț că vii.
   Chipul bărbatului era neclintit ca o stâncă. El lăsă mâna lui Nate și se îndepărtă de separeu.
   Atitudinea glacială a șefului poliției îl lăsă perplex pe Nate. În toate amintirile lui, acesta era un unchi plin de bunăvoință. Când se așeză din nou pe scaunul său, atât Tom cât și Johnny se zgâiau stânjeniți la cocktailurile lor.
   - Mi-a spus să mă duc la secția de poliție, zise el, de parcă amicii lui nu ar fi fost de față la discuție.
   - E vorba de cadavru, zise Tom. Cadavrul ei. Sunt multe întrebări.
  
           Nate știa că avea să se întâmple asta. Era inevitabil.
   Întrebările aveau nevoie de răspunsuri, trebuiau făcute declarații. Vreme de paisprezece ani, acest oraș se împăcase cu iluzia că fiica lui cea mai frumoasă fugise.
   Încă un copil nefericit, provenit dintr-o familie dezorganizată, destinat unei vieți sordide. Nate știuse mai bine, iar acum restul orașului aflase, în sfârșit, tot adevărul. Descoperirea din promontorii schimbase totul. Nate se întoarse spre Tom.
   - Ți-am spus. Am fost ținut departe de acest caz, îi explică Tom. Din motive cât se poate de evidente.
   - Trebuie să știi totuși ceva.
   - Nu știu nimic. Crede-mă!
   Așa ar fi trebuit să decurgă această conversație? se întrebă Nate. Se așteptase să dureze mai mult până aveau să ajungă la acest subiect.
   Plănuise să restabilească mai întâi vechile relații, dar probabil că planul lui fusese stupid. Poate că acea politețe aparținea unor vremuri mai civilizate și unui loc mai îngăduitor. La urma urmei, acesta era Greystone Lake. Se întorsese aici pentru a vorbi despre un singur lucru, iar acesta era crima.
   Tăcerea din jurul mesei lor se prelungi până când i se păru potrivit să înceapă.
   - În noaptea aceea, zise Nate, aplecându-se puțin în față. Știu că a trecut atât timp de atunci. Dar...
   - Vrei să vorbești despre absolvire, Nate? întrebă Johnny.
   Vocea lui avea volumul unei șoapte și intonația unui strigăt.
   - Aici? Acum? Crezi că nu suntem deja urmăriți de jumătate dintre clienții restaurantului? Crezi că aceștia nu încearcă să ne citească fiecare cuvânt de pe buze? Știu că ai lipsit mult timp, dar mai slăbește-mă.
   Nate cercetă cu privirea incinta restaurantului. Câțiva clienți de la mesele alăturate întoarseră brusc capetele, evitându-i privirea. Barmanii care stăteau cu spatele la perete coborâră ochii spre paharele pe care le ștergeau de zor.
   - În afară de asta, trebuie să ne facem mai multe griji pentru prezent decât pentru întâmplările de demult.
   - Nate nu vrea să mai audă nimic despre sera ta stupidă, zise Tom.
   - Știi că acesta e doar vârful aisbergului, Tommy. Dar ce spui de canalizarea din apartamentul Emmei, care a dat pe-afară? zise Johnny. Vrei să auzi ceva despre asta, Nate?
   - Mi-a spus Tom.
   Nu înțelegea unde voia să ajungă Johnny, abordând acest subiect.
   - Dar ce spui despre țeava spartă din biroul de avocatură al lui Adam Decker? Nimic? Dar despre mașina stricată a lui Owen? Și despre fereastra de la Union?
   - Bunica a spus că fereastra s-a spart din cauza furtunii, explică Nate.
   Umbra unui gând începu să se contureze la periferia conștiinței sale.
   Forma lui finală nu-i plăcea deloc.
   - S-a întâmplat în timpul unei furtuni de proporții, dar noi știm că asta nu înseamnă nimic, de fapt, nu-i așa? Nici măcar cărămizi aruncate de furtună prin ferestre. De parcă furtuna ar putea să folosească drujbe pentru a tăia copacii sau topoare pentru a sparge pereții ca să ajungă la conducte.
   - Johnny, îl opri Tommy, aplecându-se peste masă și apropiindu-și fața de cea a prietenului său. Destul, adăugă el.
   Dar acum Nate trebuia să afle totul. Chiar dacă nu voia.
   - În regulă. Așadar, voi susțineți că stricăciunile nu au fost cauzate de furtună.
   - Îți sună familiar?
   Furtunile - nu ca niște cauze ale pagubelor materiale, ci ca ocazii pentru producerea lor. Aceasta era o fantomă din anii tumultuoși ai tinereții lor.
   - O fereastră a vechiului meu dormitor din casa bunicii a fost spartă, de asemenea, zise Nate. O minge de baseball.
   Chipul lui Johnny strălucea.
   - O minge de baseball. Fantastic! Și cum, tu ai crezut că este doar o coincidență?
   Nate nu credea așa ceva, chiar dacă pentru o clipă se prefăcuse că era de acord. Avea o senzație de arsură la stomac din cauza romului. Luase în calcul mai multe posibilități în legătură cu această dificilă întoarcere acasă, dar nu se pregătise pentru așa ceva. Nu știa ce putea să însemne.
   I se părea ceva imposibil - această reluare ciudată a adolescenței lor. O farsă de un prost gust nemaipomenit, dar își dădea seama că prietenii lui erau cât se poate de serioși.
   - Ce se petrece? îi întrebă el. Spuneți-mi, oameni buni! Ce trebuie să știu?
   Gura lui Johnny era strânsă și încordarea i se citea pe frunte. Maxilarul lui Tom se încleștase, dar ochii îi erau vulnerabili, bântuiți.
   Acelea erau chipurile unor bărbați cu secrete. Nate știa foarte bine acest lucru, deoarece în unele dimineți, înainte de a-și aminti cine ar fi trebuit să fie, vedea aceleași semne când se uita în oglindă. Călătorise până aici, pe teritoriile blestemate ale copilăriei sale, pentru a se achita de datoriile acelor ani. Venise aici pentru a echilibra ecuațiile suferinței. Dar trecutul era un loc spre care Nate putea să privească doar de la distanță.
   Pentru că îl îngrozea. Îi era frică de ceea ce putea să găsească. Acolo erau monștri pe care el nu putea să-i înfrunte.
   - Vă rog!
   Cercetă chipurile prietenilor să-i și, preț de o clipă terifiantă, realiză că nu era sigur dacă-i cunoștea pe acei oameni.
   Dar nu fusese întotdeauna așa.

                                         STRIGOII
                                                I

         Nate urmărea din întuneric cum străzile se umpleau de clovni, vrăjitoare și staruri pop.
   În stânga lui era Tom, iar de pe masca lui de hochei picura sânge, în dreapta sa se afla Johnny, îmbrăcat într-o salopetă pătată de sânge, ca un evadat de la un azil de boli mintale. Dar costumele erau pentru copii, iar copilăria lui Nate se sfârșise în acel aprilie - după o cădere în gol și o aterizare fatală.
   De acest Halloween, Nate umbla pe străzile orașului, deghizat în băiatul care obișnuia să fie.
   - Auzi tunetul? întrebă Tom în șoaptă.
   - Dumnezeule, liniștește-te! zise Johnny. Aproape că au trecut.
   O pereche costumată trecu pe lângă ei și se îndepărtă. Unul dintre cei doi părea să fie un băiat foarte gras, într-un costum care semăna cu un teanc de cutii pentru băuturi spirtoase. Băiatul era urmat de o femeie micuță, îmbrăcată într-o salopetă strâmtă și având pe cap urechi de pisică - mama băiatului, bănuia Nate.
   Distanța era prea mare pentru ca Nate să poată auzi în detaliu tirada femeii, dar înțelese că era furioasă dintr-un anumit motiv. Ea trebui să se ridice pe vârfuri pentru a-l lovi pe băiat peste ceafa, iar zgomotul impactului răsună înăbușit în noaptea aceea senină și umedă.
   Nate întoarse privirea spre căsuța din cărămidă de peste drum, unde încă nu se vedea nicio mișcare. Spre deosebire de celelalte case din vecini, aceasta nu avea nici dovleac sau cimitir, nici tufișuri pline cu pânze de păianjen sau vampiri iluminați sinistru. Cu fiecare lumină aprinsă și fiecare perdea trasă într-o parte, casa era deschisă către lume.
   Expusă.
   Băiatul gras și mama lui dispărură după un colț al străzii, cu toate că Nate încă auzea obiecțiile femeii peste freamătul constant al copacilor.
   - Nu văd pe nimeni altcineva, zise Johnny.
   Cum ploaia se întețise, grupurile de colindători începuseră să se rărească. Strada era, în sfârșit, pustie.
   - În regulă, spuse Nate. Știți ce aveți de făcut.
   Aveau pastă de dinți, cremă de ras și ouă.
    - Plecați, îi goni el, iar ei se îndepărtară.
   Johnny o luă la fugă, străbătând peluza. După mișcarea brațelor lui, Nate realiză că își golea deja un tub de pastă de dinți în palmă. Mișcările lui Tom cu crema de ras erau mai puțin convingătoare, împroșcă un jet de cremă la capătul aleii familiei Bennett, apoi aruncă o privire spre tufișurile în care stătea ascuns Nate.
   Nu scoase niciun sunet și nu făcu vreun semn, dar Tom înțelese mesajul. Începu să golească recipientul în zigzaguri sistematice de-a lungul aleii.
   Nate luă trei cutii cu ouă și cercetă din nou scena din fața lui.
   Rămăseseră mult timp ascunși în tufișuri, pentru că i se părea a fi ceva în neregulă cu casa aceea. Nu-i plăcea faptul că era atât de bine iluminată și, în același timp, goală. Își făcuse temele și știa că doamna Bennett și copiii ei mai mici erau plecați din oraș. Știa că rămăsese doar Lucy acasă.
   Poate că ieșise și ea cu noii ei prieteni. Poate că lăsase luminile aprinse tocmai pentru a descuraja eventualele acte de vandalism.
   Johnny turnă niște gel pentru combaterea tartrului pe fereastra cea mai apropiată de ușă.
   Oare avea să se întristeze la vederea casei ei mâzgălite?
   Avea să se înfurie, să fie dezamăgită sau îngrozită?
   Nate era ud leoarcă, dar furia îi ținea de cald. Din stradă, el lansă primul ou. Acesta se sparse pe fereastra dormitorului ei.
   - Frumoasă lovitură, citi de la distanță pe buzele lui Johnny.
   Nate plănuise să bombardeze fiecare fereastră de la etaj cu ouă, apoi să le spargă și pe celelalte pe acoperiș. Voia ca toată casa să fie murdară. Voia ca fiecare suprafață și fiecare ornament al acesteia să fie pângărite. În schimb, se trezi aruncând ou după ou în fereastra lui Lucy.
   Încă mai avea un braț bun, iar ținta lui era precisă.
   Lucy atacase fereastra dormitorului său cu o săptămână în urmă. A treia dintre blestematele ei mingi de baseball împrăștiase peste tot cioburi sclipitoare de sticlă - de la patul lui și până la birou. Cea mai oribilă profanare.
   Pasta de dinți, crema de ras și ouăle - aruncate, pulverizate și sparte pe toată proprietatea ei, sub acoperirea acestei nopți ploioase de Halloween era replica lui dintr-o conversație nesfârșită, în care cuvintele nu erau niciodată de ajuns.
   Puteau ouăle să spargă geamul? Voia să întindă albușul lor vâscos pe toți pereții camerei ei. Voia ca duhoarea lor să se îmbibe în toate hainele ei și să contamineze fiecare vis al ei cu miros de pucioasă și cu focul iadului.
   Aruncă ouăle în direcția dormitorului ei, dar toate își ratară ținta.
   Johnny se deplasă spre celelalte camere, iar Tom umplu cutia poștală cu Barbasol, însă Nate se încăpățâna să arunce cu ouă în aceeași fereastră.
   Resturile de coji și conținutul acestora deveniră o pastă vâscoasă care se prelingea de pe fronton în jgheab, dar, în lumina constantă, geamul era intact. O idee ciudată îl bântuise pe Nate încă din aprilie. Era sigur că putea face o vrajă. Pe măsură ce cutiile cu ouă se goleau, fiecare zgomot de impact îl marca mai mult decât cel anterior.
   Dacă reușea să spargă fereastra aceea, avea să se simtă mai bine. Dacă spărgea fereastra aceea, și-ar fi dat seama că totul fusese un vis. Dacă spărgea fereastra aceea, familia lui ar fi fost în viață.
   În timp ce arunca ultima duzină de ouă, se simți copleșit de un val de emoție care amenința să devină chinuitor și insuportabil, dar reuși să-l potolească, transformându-l într-o sămânță de furie incandescentă. Atunci când Nate își îndreptă privirea nimicitoare spre casă, aproape că se aștepta ca aceasta să ia foc, aprinsă de furia lui.
   Poate că din această cauză nu observă Mustangul negru care se apropia de el pe strada pustie. Cineva îl trase de mânecă. Din cauza distragerii, unul dintre ouăle pe care le arunca zbură departe, peste cornișă.
   - E timpul să mergem, omule, zise Johnny.
   Atât Johnny, cât și Tom erau lângă Nate. Avea senzația că amicii lui așteptaseră ceva timp acolo, încercând să-i capteze atenția. Timpul devenise o variabilă nesigură în universul său. Uneori, zile întregi se transformau în nopți fără ca el să observe. Și mai erau ere de plictiseală greoaie, când fiecare săptămână din penultimul său an de liceu devenea o eternitate.
   Nate văzu mașina, în cele din urmă. Chiar dacă nu ar fi recunoscut-o ca aparținând lui Adam Decker, iubitul lui Lucy, faptul că avea farurile stinse era destul ca să-i trezească suspiciuni.
   Acum înțelegea de ce erau toate luminile aprinse în casă și ferestrele atât de expuse. Totul fusese plănuit astfel încât casa să pară o țintă ușoară. Nimeni nu ar fi putut rezista tentației. O momeală. O capcană.
   Prietenii lui aveau dreptate. Era timpul să plece. Dar, în timp ce lăsa jos ultimele ouă, altceva îi atrase atenția.
   Lumina unei țigări licărea în capătul îndepărtat al aleii învăluite în întuneric. O țigară ținută într-o mână, care era atașată de un braț, atașat la rândul lui de o fată. Ea începu să se apropie, iar trăsăturile ei prinseră contur între casa puternic iluminată și întunericul străzii.
   Părul îi atârna în șuvițe ude pe umerii jachetei pe care o purta. Părea negru în întuneric, dar ori de câte ori pășea în lumină era castaniu.
   - Vino, Nate! îi spuse Tom. Trebuie să fugim!
   Însă Nate nu o luă la fugă. Probabil că Lucy așteptase ascunsă în întuneric încă de la început - înainte ca el să ajungă acolo și să supravegheze casa. Se îndrepta acum către el. Țigara dispăru pe asfaltul ud într-o ploaie de scântei.
   Roțile scrâșniră strident pe fundalul sonor monoton asigurat de susurul ploii atunci când Mustangul se trezi la viață. Lumea prinse din nou culoare datorită farurilor acestuia. Înjurătura lui Johnny îl făcu pe Nate să îndrepte privirea spre alte două siluete care se apropiau din direcția opusă Mustangului.
   Prietenii neanderthalieni ai lui Adam Decker, bănuia Nate. Ambalară motoarele mopedurilor absurde pe care le dețineau.
   - Strada e blocată! zise Johnny.
   Nate își concentră atenția asupra lui Lucy, care se oprise pe loc. Nate făcu un pas în direcția ei, doar ca să vadă cum avea să reacționeze. Nu se clinti din loc.
   - Băieți, suntem morți! exclamă Tom.
   În ultima vreme, Nate era uimit de lumea aceea din Greystone Lake.
   Cum putea fi el într-un loc, din acel loc, rămânând totuși atât de diferit de acesta. La petreceri, prietenii lui puteau pălăvrăgi și își puteau mișca în ritmul muzicii capetele, dar Nate era sigur că urechile lui auzeau o muzică total diferită.
   Putea sta în picioare într-un cerc, sau putea ședea pe o canapea uzată de la subsol, dar nu era de fapt acolo. El era în lac, în adâncul apei reci ca gheața, unde numai peștii puteau respira.
   - Luați-o direct prin curtea din spate a familiei Cohen, zise el.
   Îndreptați-vă spre Strand. Ne întâlnim acasă la Johnny.
   - Dar tu? întrebă Tom.
   Nate avea destule obiceiuri nesănătoase, dar îngrijorarea nu se număra printre ele. Un băiat care nu mai avea nimic de pierdut nu se temea de nimic.
   - Voi fi chiar în spatele vostru.
   - Omule, vreau să spun...
   - Plecați, zise Nate, îndreptându-se către fata de pe alee.
   Era o casă mică. Fosta casă a familiei Bennett de pe Strand avea trei garaje de aproximativ aceleași dimensiuni. Nate făcu doar câțiva pași ca să ajungă față în față cu Lucy.
   Erau la aceeași școală, în aceeași clasă, dar Nate nu-și putea aminti dacă mai fusese atât de aproape de ea din aprilie. Era sigur că dacă ar fi schimbat cu ea un singur cuvânt de atunci, și-ar fi amintit fiecare inflexiune a vocii ei.
   Luni întregi gravitaseră unul în jurul celuilalt ca niște stele binare. Fiecare mișcare a unuia era dictată de celălalt, fără ca ei să intre măcar o dată în contact direct.
   Dar asta se sfârșise acum. Urma să aibă loc o coliziune. O supernovă.
   Pașii celor doi, Tom și Johnny, se auziră traversând strada către peluza lui Cohen. Se sfătuiseră probabil ce să facă înainte de a fugi, Nate era sigur de acest lucru. Erau prieteni buni, iar prietenii buni nu se abandonează unul pe altul atât de ușor.
   Dar această acțiune era contra-cronometru, iar metronomul ei era uruitul motoarelor.
   Nate își spuse că prietenii lui aveau să fie în siguranță. Adolescenții de pe mopeduri și din mașină nu erau acolo pentru ei. Evenimentele degeneraseră, tensiunea dintre el și Lucy devenind imposibilă de când ea îi lăsase, în august, prima minge de baseball. Fiecare simțea că fusese nedreptățit de celălalt, însă Nate știa că el fusese cel mai persecutat dintre ei doi.
   Analizând totul la rece, care era de fapt crima lui? Nu făcuse decât să supraviețuiască.
   - Ești fericit acum? îl întrebă Lucy.
   I se părea șocant să o audă cum i se adresa direct. Vocea ei era mai profundă decât își amintea el. Îi zgâria auzul, ca niște frunze uscate strivite sub talpă.
   Ea probabil că sperase să-i pună această întrebare. Poate că această întrebare fusese pe limba ei încă din aprilie. El putea să tragă concluzia că era doar una retorică.
   Ea nu-i lăsă timp să răspundă.
   O mână îl apucă pe Nate de umăr și îl întoarse. Fu împins peste bordura aleii și se rostogoli pe suprafața neagră și lucioasă a acesteia.
   Trei băieți mai mari se aplecară deasupra lui, însă Adam Decker era singurul care conta. Acesta era un uriaș blond și un jucător remarcabil - atât în echipa de fotbal a universității, cât și în echipele de lacrosse. Și o legendă a școlii în cel mai negativ sens.
   - Ce cauți pe jos, omule? îl întrebă Adam. O să te uzi până la piele.
   Nate încercă să se ridice în picioare, dar cel mai solid băiat din grup îl împinse înapoi.
   - Băiatul-care-a-căzut continuă să cadă, zise Adam.
   Câțiva șerpi erau un cuib, iar niște șobolani însemnau o invazie, dar care era substantivul colectiv potrivit pentru un grup de bătăuși? O ceată de nătărăi? O pacoste? Poate un grup de remediere?
   Lui Nate îi plăcea această formulare, dar rădăcina latină a cuvântului era problematică.
   Remediatorii, de la „remediu”.
   - Băiatul minune nu vorbește? Sau și-a pierdut și vocea în căderea aceea? întrebă ironic băiatul îndesat.
   Erau o maladie, nu un remediu.
   - Probabil că-ți place Halloweenul, nu-i așa, McHale? întrebă Adam.
   Fantome și zombie în tot orașul? Ochii masivului adolescent erau de un albastru cenușiu, la fel ca lacul într-o zi de iarnă. Poate că în noaptea asta tu crezi că mămica, tăticul și frățiorul tău vor reveni din morți.
   El zâmbi, dar ochii lui de culoarea lacului nici nu clipiră.
   Nate se ridică încet în picioare. Adam, îndesatul și cel de-al treilea băiat, cu pielea ca iahnia de fasole, îl izbiră de ușa garajului. Nate nu putea citi expresia de pe chipul lui Lucy. Voia să-i trântească în față propria ei întrebare. Dorea în schimb un răspuns cinstit.
   - Tu ce crezi, Luce? întrebă Adam, întorcându-se către Lucy. Băieți? Voi ați mai văzut vreodată pe cineva care să cadă de pe o stâncă și să arate totuși atât de bine?
   Înalt și zvelt, Nate încă nu era prea lat în umeri, dar se ținea totuși bine pe picioare. Întoarse privirea spre Lucy și rânji. Ochii ei de smarald se făcură mari. La început, Nate se gândi că ea era entuziasmată de ideea carnagiului ce avea să urmeze. Dar în același moment ea își mușcă buza inferioară. Și ce însemna acea cută dintre ochii ei?
   Adam păși între ei.
   Băiatul blond se mișca precum un tren, dar Nate era pregătit. Își ajustă poziția corpului, încleștă pumnii și îi ridică în dreptul feței. Apoi fața lui Adam zvâcni și se crispă, iar el se prăbuși pe caldarâm cu toată grația simplă a unui copac în cădere.
   Când bătăușul căzu, Nate constată cu stupoare că Johnny era în spatele acestuia. Prietenul lui Nate rânjea cu sălbăticie și ținea deasupra capului - ca pe o bâtă de baseball - o ramură groasă, ruptă probabil din creanga unui copac căzut.
   Cel care avea pielea ca fasolea se aplecă pentru a-l ajuta pe Adam să se ridice, în timp ce îndesatul îl lovi tare pe Nate, care se izbi de ușa garajului.
   Dar, în clipa aceea, Tom îl luă prin surprindere pe îndesat, îmbrâncindu-l cu putere. Băiatul mai mare se dezechilibră, împiedicându-se.
   Tom și Johnny. Ei se întorseseră după el.
   Firește că se întorseseră. Nu l-ar fi părăsit niciodată. Din aprilie, Nate le dăduse o mulțime de șanse și de motive să-l părăsească. Dacă erau încă acum lângă el, cu siguranță aveau să-i fie alături pentru totdeauna.
   - Nu cred că ăștia glumesc, omule, zise Johnny, fluturând ramura de copac ca pe o bâtă.
   Nate încercă a-și aminti ce făcuse ca să câștige asemenea prieteni.
   Când avea zile proaste, își dorea ca ei să-l lase singur - nu pentru binele lui, ci pentru al lor. Tom, Johnny și bunica lui ar fi avut vieți mult mai bune dacă el nu ar fi reușit să iasă din mașina aceea.
   Lucy făcu un pas înapoi, dar îi prinse privirea încă o dată.
   Ești fericită? ar fi vrut să o întrebe Nate. Ar fi vrut să strige asta în gura mare.
   Adam se ridică în genunchi, clătinându-se. Era amețit și își ținea o mână pe ceafă. Când luă mâna de acolo, constată că aceasta era murdară de sânge.
   Nate se pregătise pentru o bătaie și tocmai asta era ceea ce intenționa să primească. Forța lui Adam era pe măsura furiei lui Nate. El voia să afle ce avea să rămână din ei după ciocnire. Voia să vadă cât de stâlcit avea să fie după luptă.
   - Te rog, zise Tom, apucându-l de cot pe Nate.
   Focul din interiorul lui mocnea. Dacă izbucnea acum o luptă, Tom și Johnny aveau să sângereze împreună cu el. De aceea le spusese el să plece. Măcar dacă l-ar fi abandonat, cât de ușor ar fi fost totul.
   - Te rog!
   Nate se întoarse spre Tom și, pentru o clipă, simți nevoia să-i spună despre abisul din sufletul lui. Despre acel gol imens pe care nu și-l putea imagina umplut cu nimic altceva în afară de agonie. Poate că existau cuvinte care puteau transmite ceea ce simțea el - un sunet pe care el putea să-l scoată, și care nu era un urlet - dar Nate nu le știa.

        Așa că se lăsă în voia prietenilor lui, care se puseră în mișcare.
   Un picior. Celălalt. Și, în secunda următoare, toți trei fugeau către peluza lui Cohen.
   - Nu-mi vine să cred că l-ai lovit așa, îi spuse Tom lui Johnny.
   - Nici mie nu-mi vine să cred, zise Johnny. Crezi că e furios?
   Roțile Mustangului scrâșniră în spatele lor.
   Potopul deveni vizibil datorită farurilor mașinii. Ploaia părea să arunce văluri translucide deasupra nopții. Iarba udă sclipea ca un câmp de nestemate tăiat din loc în loc de umbrele copacilor.
   Nate aruncă o privire în urmă pentru a vedea dacă mașina prindea viteză. Urmări Mustangul traversând gazonul și rupând din acesta bucăți de pământ moale, pe care le împrăștia în aer, alăturându-se parcă vântului și ploii.
   Se întreba dacă Lucy era în mașină. Se întreba dacă ea încerca să-i sperie sau să-i omoare. Cu siguranță, o singură crimă era destul pentru orice familie.
   Alergară printre copaci înainte de a sări peste un gard din șipci orizontale de la limita proprietății. Zgomotul portierelor care se deschideau îl făcu pe Nate să înțeleagă că urmărirea nu avea să se încheie acolo. Lumina farurilor proiectă umbrele lungi ale urmăritorilor.
   Nate auzi zgomotele pașilor acestora pe asfaltul ud.
   Alergând, străbătură o altă peluză și ajunseră pe întinderea sclipitoare a bulevardului Strand.
   În fața lor era baricada care izola Night Ship de restul orașului. Copiii din Greystone Lake aveau o tradiție - lăsau baghete fluorescente la baza clădirii, în semn de ofrandă, iar de Halloween acest altar ardea mai luminos decât în orice altă zi a anului.
   Lumina verde scălda lemnul deteriorat într-o strălucire ca de pe altă lume, iar dincolo de această lumină, turnurile maiestuoasei Night Ship stăteau de strajă pe fundalul promontoriilor purpurii.
   Tom strigă după ajutor. Era rușinos, dar deloc ridicol. Însă casele mari din zona aceea erau departe de drum. Și, în afară de asta, era Halloween, cea mai potrivită noapte din an pentru a ignora bătăile în ușă și strigătele în întuneric.
   Era un singur loc în care puteau să se ducă. Nate nu îi pronunță numele și nici ceilalți nu o făcură. Dar era chiar acolo, în fața lor.
   Baricada clădirii ardea într-o miasmă de lumină verde, iar turnurile ei ascuțite păreau gravate pe cerul în flăcări.

                                       Patru

        Luminile de la Colonnade pâlpâiau.
   Bubuitul unui tunet reverberă prin perna banchetei pe care ședea Nate.
   - S-au făcut o mulțime de farse în oraș. Cele de care vorbește Johnny au avut loc în timpul unei furtuni cu tunete și fulgere care a lovit orașul cu vreo săptămână și jumătate în urmă, zise Tom. Dar nu există nicio dovadă că ar fi vreo legătură între ele.
   Johnny pufni.
   - Am o notă de plată de șaptezeci și cinci de mii de dolari pentru reparații, care-mi spune că avem niște definiții diferite pentru cuvântul „farsă”.
   Întorcându-se la Greystone Lake, Nate știa că avea să înfrunte alchimii neplăcute între trecut și prezent. Secrete scufundate și minciuni calcificate riscau să fie scoase la lumină. Dar el venise aici pentru a le înfrunta pe toate în condițiile impuse de el.
   Dacă tot ce spusese Johnny era adevărat, vandalii cutreierau din nou orașul, acoperiți de ploaie și de vânt - o situație pe cât de neașteptată, pe atât de misterioasă și de inexplicabilă.
   - Spune-mi ceva despre furtuna aceea, zise el.
   Toți trei se aplecară deasupra mesei, apropiindu-se unii de alții și vorbind încet dar clar. Nate simțea privirile curioase ale clienților restaurantului ațintite asupra lor și nu putea decât să-și imagineze cum li se păreau acestora el și prietenii săi în acel moment.
   Încă mai complotau acești băieți. Erau la fel de ciudați și plini de secrete, gata de cine știe ce grozăvii.
   - Furtuna ne-a făcut zile negre, dar nu a fost în niciun caz atât de agresivă, zise Tom. Ceva vânt, puțină ploaie. Oricum, vandalii au folosit drujbe, cărămizi și unelte. Nu e ca și cum le-ar fi păsat dacă ar fi dat cineva vina pe vreme pentru toate stricăciunile.
   Nate și prietenii săi începuseră cam în același fel. Persoanele vizate erau cele pe care ei simțeau că trebuiau să le pedepsească.
   Lucy fusese prima dintre victimele lor, dar nici pe departe ultima.
   - Așadar au atacat hotelul Empire, pe Owen și pe...
   - Pe Emma, pe Adam Decker și pe bunica, încheie Johnny.
   Bunica îi spusese lui Nate că fereastra de la Union se spărsese în timpul ultimei furtuni. Nu era o minciună, ci o omisiune deliberată. El înțelegea de ce.
   Până și gândul că cineva i-ar fi putut face vreun rău bunicii lui îi stârni un sentiment periculos.
   - Trebuie să fie tot cei de pe vremuri. O reproducere a anilor lor de liceu, doar că de această dată Nate și prietenii lui nu erau făptașii, ci victimele. Dar indiferent cine sunt aceștia, adăugă Nate, au început să facă probleme abia după ce a fost găsit cadavrul?
   Tom începu din nou să studieze alternanțele roșiatice ale băuturii lui, dar Johnny zâmbi.
   - Vezi, Tom?! Regele Furtunii a fost întotdeauna deștept. Tocmai asta îți spuneam. Suntem vizați.
   Felul în care Johnny folosea vechea sa poreclă îl răscoli pe Nate până la os.
   - Tragi prea ușor concluzii, îi zise Tom lui Johnny. Greystone Lake a avut întotdeauna mai mult decât o parte din vină pentru stricăciunile suferite de proprietăți. De această dată ești tu printre cei afectați de aceste acțiuni și iei lucrurile prea personal.
   - Fișa postului tău nu include punerea lucrurilor cap la cap, șerifule?
   - Nu poți crede că este doar o coincidență, Tom.
   Nate nu-și putea permite luxul de a nega ceea ce era evident.
   - Cineva folosește furtunile ca acoperire. Cinci mii de oameni locuiesc în Greystone Lake, dar nu sunt afectați de furtună decât Johnny, Emma, Owen, Adam și bunica? Cum rămâne cu mingea de baseball aruncată prin fereastra dormitorului meu? Câți oameni ar putea ști în prezent ce semnifică mingea de baseball pentru mine?
   - Ei, bine, toate aceste presupuneri ocolesc elefantul din mijlocul încăperii, nu-i așa? îi atrase atenția Johnny lui Nate. Toate astea au început din cauza ta. Și tu ai fi putut la fel de bine să-mi dărâmi tavanul și să-i tai frânele lui Owen.
   Acuzația, deși simplistă, pentru Nate era importantă, deoarece îl puse pe gânduri.
   Loviturile de Trăsnet, așa cum denumiseră ei acțiunile lor din adolescență, nu produseseră stricăciuni la întâmplare, de plăcere. Nate și prietenii lui nu atacau oameni nevinovați: țintele lor își meritau pedeapsa.
   Așa încât, dacă noii vandali urmau cu adevărat vechii lor pași, Nate se întreba acum de ce anume îl considerau aceștia vinovat. Avea atât de multe păcate. Dar dacă ei începuseră să distrugă abia după descoperirea cadavrului în promontorii...
   - Nu poți da vina pe Nate, zise Tom. Nu s-a mai întors aici de ani buni. Nu a făcut nimic.
   - Cu toții am făcut câte ceva, zise Johnny. O mulțime de lucruri, multor oameni. Dar totul a început cu el și toți știm acest lucru.
   Johnny era furios. Era ceva ce Nate înțelegea foarte bine.
   - Îmi pare rău de sera ta, zise Nate. Crede-mă! Dar mă îngrijorează mai mult ce știu acești vandali. Este evident că știu unele prostii pe care le-am făcut pe vremea aceea, pentru că nu ar putea să imite tot ce s-a întâmplat atunci. Dar dacă știu atât de mult, ar putea ști tot felul de lucruri. Sincronizarea nu poate fi o coincidență. Cadavrul ei e descoperit și apoi...
   Nate se opri în mijlocul propoziției, pentru că nu vorbeau de cadavrul oricui. Era vorba de cadavrul lui Lucy. Niciunul dintre ei nu-i pronunțase încă numele, iar Nate deveni brusc conștient că era o trădare oribilă.
   Lui Lucy îi fusese luat deja totul. Numele era ultimul lucru care-i mai rămăsese.
   Nate era pe cale să rectifice tot ce spusese, când un bărbat înalt și blond sosi la masă cu o sticlă de burbon Hudson Valley și cu trei pahare mari fără picior.
   - Se pare că ați rămas pe uscat, zise bărbatul.
   Owen Liffey fusese un băiat mic și îndesat, ba chiar gras în adolescență, însă devenise un bărbat foarte zvelt. Un costum gri ajustat pe corp îi etala constituția fizică, în timp ce o pereche de ochelari cu rame argintii și lentile pătrate îi scoteau în evidență structura osoasă.
   Părul lins pe care Nate și-l amintea din tinerețea lor fusese tuns și aranjat cu pricepere.
   Transformarea era uluitoare. Aspectul era umbrit doar de un plasture lipit deasupra sprâncenei drepte.
   - Extraordinar! Nu pot să cred, zise Nate clătinând din cap. Îmi cer scuze, asta mă face să par un îngâmfat, nu-i așa? Dar arăți grozav, sincer. Bravo ție! La naiba, e cel mai urât lucru pe care-l puteam spune, nu-i așa?
   Owen izbucni în râs și-l bătu pe umăr pe Nate.
   - E în regulă. Sunt obișnuit, de fapt.
   - E doar politicos, interveni Tom. A slăbit cu mulți ani în urmă.
   - Hotelul Empire trebuie reprezentat de cineva care arată bine.
   Johnny apucă sticla cu o mână și își bătu cu cealaltă burta proeminentă.
   - Nu putem avea numai funduri grase la conducerea firmei.
   Din câte își amintea Nate, tatăl lui Owen murise cu câțiva ani în urmă, iar mama lui suferise un accident vascular cerebral foarte grav la scurt timp după aceea.
   - Eu sunt managerul zilele astea, zise Owen. Dacă tot veni vorba, cu scuzele de rigoare că amestec afacerile cu plăcerea, trebuie să-ți spun că Lindsay Stone a sunat înapoi, îi zise el lui Johnny. E de acord cu schimbările propuse pentru bufetul deschis, dar vrea o actualizare gratuită a vinurilor.
   - Bineînțeles că vrea.
   Johnny desfăcu sticla de burbon și turnă o cantitate generoasă în pahare.
   - Recepția de nuntă a lui Lindsay ar fi trebuit să aibă loc în seră chiar sâmbăta aceasta.
   O pată arămie se lăți pe fața de masă.
   - Pentru ea, uraganul nu pune mari probleme.
   - Credeam că era deja căsătorită, zise Nate.
    Johnny clătină din cap.
   - Owen, această logodnă a fost a treia sau a patra pentru frumoasa noastră Lindsey?
   - A treia, cred. Ajunsese îngrozitor de aproape de căsătorie ultima dată.
   - Și cu cine se mărită?
   - Cu un biet idiot, zise Johnny. Oricum, tatăl ei a pierdut banii de la bancă în ultimele două dăți, așa că i-am oferit casa ca o alternativă de spațiu. M-aș duce la Las Vegas dacă ar trebui să fac asta din nou, dar ei îi place atenția. Peluza din spate are destul spațiu pentru două corturi mari, ceea ce nu e rău ca decor pentru o nuntă.
   Vila Vanhouten era o clădire masivă în stil georgian, pe partea dinspre țărm a bulevardului Strand. Indiferent de anotimp, terenul din jurul vilei era menținut imaculat de către aceiași grădinari care se ocupau de peluzele de la Empire.
   În timpul copilăriei băieților, nimeni nu ar fi bănuit vreodată că acel loc imens găzduia doar un adolescent și un alcoolic.
   - Cu toate astea, o să fie oribil. Pentru mine, cel puțin. Va trebui să amenajez și o odaie a copiilor doar pentru copilul lui Sarah Carlisle, care arată ca o ființă ce rătăcește prin pădure pentru a mânca turiștii veniți cu cortul. Desigur, Lindsay e furioasă foc din cauza înmormântării, care va avea loc cu o zi înaintea nunții ei. Pare un soi de răzbunare finală a lui Lucy, spuse ea.
   Lindsay fusese întotdeauna o persoană dificilă. Unii oameni se mai domolesc pe măsură ce trece timpul; alții fermentează.
   Telefonul lui Owen începu să sune, iar el îi verifică ecranul.
   - Sunt chemat la recepție. Mai vorbim mâine, bine? La înmormântare?
   Inima lui Nate se strânse de groază. Își impusese să nu se gândească la înmormântare, dar avea pe față un zâmbet convingător și plin de bunăvoință, care îl clasa printre favoriții asistentelor și copiilor din pavilionul lui. Scutură mâna lui Owen.
   - Un talent descoperit mai târziu, nu-i așa? zise Nate odată ce Owen se îndepărtă și nu avea cum să-i mai audă.
   Johnny dădu ochii peste cap.
   - Voia să se facă veterinar, nu-i așa?
   - Iar Tom voia să devină arhitect și eu voiam să trăiesc într-un loc în care temperatura se ridică foarte rar peste limita înghețului, rosti Johnny. Probabil că nici Owen nu își dorea să fie singurul care să aibă grijă de scorpia de maică-sa. Nu toată lumea obține ceea ce își dorește, Nate.
   - Tăietura de pe fruntea lui este de la...
   - A coborât în viteză Snake Hill fără frâne, a trecut prin barieră la Finch și s-a izbit de un ulm, explică Johnny.
   - Are noroc că mai este în viață, zise Tom. Mașina lui a fost distrusă complet.
   - Și atunci cum au făcut-o? întrebă Nate. Voi spuneți că vandalii ăștia au pus la cale... câte... patru atacuri în timpul unei furtuni?
   Nici măcar când puseseră la cale cele mai îndrăznețe șotii, Nate și prietenii săi nu încercaseră mai mult decât o „lovitură de trăsnet” pe noapte.
   Să spargă țevi sau să înfunde canalizarea erau acțiuni complicate, în timp ce tăierea frânelor cuiva putea avea cu ușurință consecințe fatale.
   Nate se întreba cu ce fel de oameni avea de-a face.
   - Nu știm cât de mulți sunt, zise Tom. Am vorbit la liceu și le-am cerut să fie atenți la orice mișcare. Și la școala generală.
   Puștii. Nate știa la fel de bine ca oricine că vandalismul era caracteristic tinerilor.
   - Ar trebui să fie o bandă întreagă pentru a ajunge la noi în același timp, spuse Johnny. Ori este vorba de niște adevărați perfecționiști.
   - Dar nu au ajuns la Tommy, zise Nate.
   - Tom, tu ne-ai spune dacă ți-ai petrece în secret timpul conducând o bandă de derbedei într-o campanie a terorii, nu-i așa, amice?
   - Nu au ajuns nici la Lindsay, vorbi Tom. Dacă Adam este pe lista lor, ai crede că și ea ar trebui să fie pe listă. Oamenii care suferiseră pagube erau o combinație ciudată de vechi prieteni și dușmani. Poate că sunt mulți vandali, dar nu destui pentru a ajunge la noi toți în același timp. Sau poate că nu vor să se pună cu un polițist, ori, înțelegeți voi, cu Lindsay?
   Bubuitul îndepărtat al unui tunet reverberă din tavan.
   - Șireți și inteligenți, și lipsiți de moralitate, se amuză Johnny turnându-și mai mult burbon. O combinație periculoasă, nu-i așa, Nate? Caracteristicile unui adevărat monstru, nu crezi?
   Nate ignoră aluzia lui Johnny, pentru că tocmai realizase ceva ce ar fi trebuit să-i vină în minte cu o jumătate de oră în urmă. Dacă acești vandali intenționau să imite vechiul lui set de strategii, atunci ar fi trebuit să aștepte până la următoarea furtună pentru a face mai multe distrugeri.
   Iar următoarea furtună se dezlănțuia chiar acum.
   Îmbrăcă haina și se ridică. Oricine ar fi făcut asta, o atacaseră pe bunica lui de două ori. Două ferestre sparte - una la Union și una la casa din strada Bonaparte.
   Mai era foarte puțin până la ora nouă, iar Nate se gândea că pubul avea să fie ocupat în siguranță ore întregi. Mai rămânea casa. Nu avea de gând să o mai lase pe bunica să sufere din cauza lui.
   - Trebuie să mă întorc pe strada Bonaparte, zise Nate.
   Își ridică umbrela de pe podea, adăugând:
   - S-ar putea întoarce.
   - Mașinile vor patrula toată noaptea, monitorizând stricăciunile produse de vânt, spuse Tom. Le-am cerut să fie mai atenți în zona locurilor vandalizate ultima dată și am trecut pe listă și casa bunicii.
   - Ce s-a întâmplat cu „nicio dovadă, Tom?” întrebă Johnny. Ca prin minune, paharul lui era iarăși gol. Ce-ai zice să treci direct la concluzii?
   - Eu sunt cel prudent, îți amintești?
   - Și noi ceilalți cum suntem? întrebă Johnny.
   Tom se ridică și ieși din separeu.
   - Te duc cu mașina până la casa bunicii, îi zise el lui Nate.
   - Nu e nevoie, merg pe jos.
   Nu era departe. În afară de asta, dacă vandalii erau așa cum fuseseră Nate și prietenii lui odinioară, aceștia ar fi acționat mergând pe jos, intrând sau ieșind din întunericul străzilor lăturalnice ale orașului lovit de furtună.
   Dacă ar fi fost la fel ca ei în spasmele furtunii, Nate ar fi avut o șansă să-i prindă. Și așa ar fi putut afla ce voiau.
   - Poate că nu ai fost informat ce se întâmplă afară, zise Johnny, dar țin să te anunț că plouă cu găleata.
   Nate se întoarse spre el.
   - Nu-ți amintești, Johnny? zise el ridicându-și gulerul hainei, îmi place ploaia, adăugă el zâmbind.

                                    STRIGOII
                                            II

          Mai mulți pași se auzeau plescăind prin bălți în urma lui Nate, în timp ce el și prietenii săi alergau spre baricada de la Night Ship.
   Adam Decker și ceilalți erau aproape.
   Altarul de baghete luminoase verzi făcut de copiii din oraș făcea ca scena din fața lor să aibă un aspect infernal, de parcă baricada marca nu doar bariera dintre Strand și debarcader, ci și hotarul dintre lumea aceasta și cealaltă.
   Acest gând încolți în mintea lui Nate, distrăgându-i atenția atât de mult, încât nici nu-l observă pe băiatul care stătea ghemuit în fața altarului până ce nu se ciocni de el.
   Se rostogoliră amândoi pe trotuar, într-o adevărată încâlceală de membre și baghete fosforescente.
   Tom îl ridică din nou pe Nate în picioare. Cu mai multă dificultate, Johnny îl ajută pe celălalt băiat să se ridice de jos. În lumina ce părea de pe altă lume, Nate îl recunoscu pe băiatul supraponderal pe care-l văzuse ceva mai devreme în timp ce era certat de mama lui.
   Purta o reprezentare catastrofică a unui costum de robot. Piesa de pe pieptul lui era o cutie țintuită cu dopuri de plută și butoane luate dintr-o tastatură. Probabil că masca lui fusese inițial o pungă de hârtie maro, dar se fleșcăise din cauza ploii.
   Sub imaginea cu terciul de ovăz de pe pungă, Nate recunoscu fălcile durdulii ale lui Owen Liffey, unul dintre colegii lor de clasă. Băiatul masiv se ridică, la fel de nesigur pe picioare ca un pui de elefant nou-născut.

..................................