Povestitorul, Jodi Picoult

................................................................

                            3-9

        - Așa e. Îl cheamă Reiner Hartmann. Cu doi în la final. I-am aflat și data nașterii. 20 aprilie 1918.
   Aceeași cu a Fuhrerului, după cum el însuși spusese.
   - Înseamnă că are nouăzeci și cinci de ani, zice Leo, după ce face calculele.
   - Spuneați că trebuie pedepsiți indiferent de vârstă.
   - Într-adevăr. Bine că are nouăzeci și cinci de ani și n-a murit. De unde știți că spune adevărul?
   - Nu știu, răspund. Dar o să aflu. Căutați numele în baza de date și vedeți ce găsiți.
   - Nu e chiar așa simplu...
   - Nici prea greu n-are cum să fie. Unde e specialista în istorie? Rugați-o pe ea să se ocupe.
   - Domnișoară Singer...
   - Uitați cum stă treaba. Am ajuns să mă ascund în toaleta unui bătrân. Dumneavoastră mi-ați zis că, dacă am numele și data nașterii, e mai ușor de găsit în arhivă.
   - O să văd ce pot face, spune, oftând.
   În timp ce aștept, trag apa la toaletă. De două ori. Fără îndoială, Josef, sau Reiner, sau cum i-o plăcea să i se spună, se întreabă deja dacă am căzut în closet, ori, poate, se gândește că fac baie în chiuvetă. După vreo zece minute, aud glasul lui Leo.
   - Reiner Hartmann a fost membru al Partidului Nazist, mă anunță. Mă cuprinde o euforie nefirească la gândul că l-au găsit, dar și o amărăciune profundă, pentru că asta înseamnă că bărbatul aflat de partea cealaltă a ușii a luat parte la crime în masă. Răsuflu, în sfârșit.
   - Deci, am avut dreptate.
   - Faptul că i-am găsit numele în Arhiva de la Berlin nu înseamnă că e ca și condamnat, explică Leo. Ăsta e doar începutul.
   - Ce urmează?
   - Depinde, răspunde Leo. Ce altceva mai puteți afla?
 
          Parcă simțeam lama unui cuțit pe o parte a gâtului.
   Am auzit pârâitul pielii; am simțit sângele cald și cleios prelingându-mi-se pe piept. S-a năpustit din nou asupra mea și mi-a rupt coardele vocale.
   Tot ce puteam face era să-i aștept tăișul dinților; conștientă că mă va ataca iar.
   Auzisem poveștile despre vârcolacii care se trezeau din morți și ieșeau din giulgiurile de pânză, în căutare de sânge cu care să se hrănească, căci ei nu mai aveau. Pofta lor nu putea fi ostoită. Auzisem poveștile, iar acum știam că există.
   Nu m-a străpuns cu colții, nu m-a golit de sânge. S-a înfruptat din mine și m-a adus în pragul morții, unde a zăbovit o eternitate. Deci, așa arată iadul: un țipăt lent și mut. Nu ai forța de a te mișca, nici voce pentru a te face auzit. Celelalte simțuri, în schimb; s-au ascuțit: pipăitul mirosul și auzul, pe măsură ce îmi sfâșia carnea. M-a izbit cu capul pe pământ: o dată, de două ori... Am dat ochii peste cap; întunericul s-a prăvălit peste mine, ca o ghilotină.
   Deodată, am sărit în picioare. Eram lac de sudoare și cu obrajii mânjiți de făină de pe masa pe care adormisem, în timp ce așteptam să crească aluatul. Loviturile încă îmi răsunau în cap. Am dus mâna la gât, ușurată să îl simt întreg și nevătămat, și atunci am auzit din nou: bătea cineva la ușa căsuței.
   În prag, pe fundalul lunii, stătea bărbatul cu ochi aurii.
   - Pot să coc eu pâine în locul tău, mi-a zis.
   Avea un glas adânc și blând. Mă întrebam de unde venise.
   Eram încă amețită de somn. Nu l-am înțeles.
   - Mă numesc Aleksander Lubov, mi-a spus. Te-am văzut în sat. Am auzit ce-a pățit tatăl tău.
   A aruncat o privire peste umărul meu, la franzelele învelite cu ștergare, aliniate una lângă alta, ca niște soldăței.
   - Ziua trebuie să am grijă de fratele meu. Nu e în toate mințile și mi-e teamă să nu-și facă rău, dacă-l las singur. Dar trebuie să-mi găsesc de muncă. O muncă pe care să o pot face noaptea, când doarme el.
   - Și tu când mai dormi? am zis, căci altă întrebare nu mi-a trecut prin mintea încețoșată.
   A zâmbit și, deodată, mi-a pierit răsuflarea.
   - Cine zice că dorm?
   - Nu te pot plăti...
   - Mă mulțumesc cu orice îmi poți da, a spus.
   M-am gândit la cât sunt de obosită. M-am gândit la ce ar spune tata, dacă las un necunoscut în brutăria lui. M-am gândit la Damian și la Baruch Beiler, și la ce așteaptă fiecare de la mine.
   Se zice că diavolul pe care-l cunoști e mai bun decât diavolul pe care nu-l cunoști. Iar eu nu știam nimic despre Aleksander Lubov. De ce-aș accepta propunerea lui?
   - Pentru că, a zis, parcă citindu-mi gândurile, ai nevoie de mine.

                                                JOSEF

        Refuz să răspund la celălalt nume. Îmi place să cred că nu am fost niciodată acea persoană.
   Dar nu e adevărat. În fiecare dintre noi există un monstru; în fiecare dintre noi există un sfânt. Întrebarea cea mai importantă este pe care din aceștia îl cultivăm mai mult; care îl va distruge pe celălalt.
   Ca să înțelegi cine sunt, trebuie să știi de unde vin. Am trăit, cu familia, în Wewelsburg, un cartier al orașului Büren, din districtul Paderborn. Tata era mașinist de meserie, iar mama se îngrijea de gospodărie. Primele mele amintiri sunt cele ale părinților mei care se certau din cauza banilor.
   După Primul Război Mondial, inflația a scăpat de sub control. Economiile lor, bani pe care îi agonisiseră cu chibzuială de-a lungul anilor, deodată nu mai valorau nimic. Tata tocmai ce încasase polița de asigurare pe zece ani, iar banii nu i-au ajuns nici să cumpere un ziar. O cafea costa zece mii de mărci. O pâine, două sute de miliarde de mărci.
   În copilărie, îmi amintesc că eu și mama îl așteptam cu nerăbdare pe tata, în ziua de salariu, după care o luam la goană prin prăvălii, ca să cumpărăm cele necesare. Deseori, se întâmpla să găsim galantarele goale. Atunci, ne trimiteau seara pe mine și pe fratele meu, Franz, să furăm mere și cartofi de pe terenurile fermierilor care locuiau la marginea Wewelsburgului.
   Nu toată lumea suferea, firește. Unii investiseră în aur de la început. Alții făceau speculă cu stofe, carne, săpun ori cu legume și fructe.
   Majoritatea însă, nemți din clasa de mijloc, precum familia mea, au fost ruinați. Republica de la Weimar, tânără și strălucitoare după război, era un dezastru. Părinții mei se comportaseră exemplar: munciseră din greu și economisiseră pe măsură, dar ce folos? De câte ori venea vremea alegerilor, nimeni nu părea să aibă o soluție.
   Motivul pentru care îți povestesc aceste lucruri este că întotdeauna lumea întreabă: Cum au reușit naziștii să ajungă la putere? Cum de i-au dat asemenea libertate lui Hitler? Dă-mi voie să îți explic: când ajung în pragul deznădejdii, oamenii iau decizii pe care în mod normal nu le-ar lua.
   Dacă te-ai duce la medic și acesta ți-ar spune că suferi de o boală incurabilă, îmi imaginez că vei părăsi cabinetul destul de abătută. Dar gândește-te că împărtășești vestea prietenilor, și unul îți spune: „Am un amic care a fost diagnosticat cu aceeași boală, iar doctorul X l-a vindecat imediat”. Nu contează că poate fi un șarlatan sau că îți cere două milioane pe consultație - pun pariu că, oricum, ai pune mâna pe telefon și l-ai suna imediat. Oricât de educat ai fi, oricât de absurdă ar părea situația, te vei agăța de acea rază de speranță.
   Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani era acea rază de lumină. Nimic altceva nu părea să pună Germania pe picioare. De ce să nu încercăm și această variantă? Promiteau să dea oamenilor locuri de muncă. Să anuleze Tratatul de la Versailles. Să recâștige teritoriile pierdute în război. Să readucă Germania în locul care i se cuvine.
   Aveam cinci ani când Hitler a încercat să răstoarne guvernul la o berărie - Puciul de la Munchen - dar, după spusele multora, a eșuat lamentabil. A învățat însă că, dacă vrei să conduci o revoluție, trebuie să o faci legal, nu prin violență. Astfel, la procesul său din 1924, ziarele germane i-au publicat declarațiile cu sfințenie, prima ofensivă propagandistică a Partidului Național Socialist.
   Ai remarcat, probabil, că nu am pomenit deloc de evrei. Asta, pentru că majoritatea dintre noi nu cunoșteam nici măcar unul singur. Din șaizeci de milioane de nemți, doar cinci sute de mii erau evrei, și până și aceia se declarau germani, nu evrei. Totuși, antisemitismul exista în Germania cu mult înainte ca Hitler să ajungă la putere. Așa ne învăța Biserica, că acum două mii de ani, evreii l-au ucis pe Mântuitorul nostru. Atitudinea aceasta se reflecta în modul în care îi priveam pe evrei - buni investitori, care aveau bani într-o economie deficitară, când ceilalți erau săraci lipiți pământului. N-a fost deloc greu să convingă poporul german că evreii sunt de vină pentru toate problemele țării.
   Orice militar poate confirma că, pentru a uni un grup dezbinat, nu trebuie decât să îi oferi un inamic comun. Și asta a făcut Hitler, când a ajuns la putere în 1933, în calitate de cancelar. Și-a inoculat filosofia în Partidul Nazist, îndreptându-și diatribele împotriva celor cu vederi de stânga. În același timp, naziștii au scos în evidență legătura dintre evrei și politica de stânga; dintre evrei și infracțiuni; dintre evrei și comportamentul nepatriotic. Cum oamenii îi urau deja pe evrei, din motive religioase și financiare, nu a fost deloc dificil să le ofere un motiv în plus.
   Astfel, când Hitler a declarat că amenințarea cea mai mare cu care se confruntă statul german e atacul la adresa purității poporului german, a cărui unicitate trebuie apărată cu orice preț, asta a făcut ca în sufletele noastre să renască sentimentul de mândrie. Amenințarea evreilor venea din cifre.
   Aceștia se amestecau cu etnicii germani pentru a câștiga poziții sociale superioare, iar, prin asta, periclitau dominația Germaniei. Noi, germanii, aveam nevoie de Lebensraum - spațiu vital - pentru a fi o națiune mare. În lipsa unui spațiu în care să ne extindem, opțiunile erau limitate: trebuia să pornim la război pentru a cuceri teritorii și pentru a-i elimina pe cei care reprezentau o amenințare la adresa Germaniei, și nu erau etnici germani.
   În 1935, când eram deja bărbat în toată firea, Germania a părăsit Liga Națiunilor. Hitler a anunțat că Germania își va reconstrui armata, lucru care îi fusese interzis după Primul Război Mondial. Firește, dacă ar fi intervenit alt stat - Franța ori Anglia - și l-ar fi oprit, poate că nu s-ar fi ajuns unde s-a ajuns. Dar cine era dispus să reînceapă atât de repede războiul? Era mult mai simplu să găsești justificări, să spui că Hitler nu făcea altceva decât să recucerească ceea ce aparținuse cândva Germaniei.
   Între timp, oamenii din țara mea aveau din nou locuri de muncă - în fabricile de muniție, de armament și de avioane. Salariile erau mai mici decât înainte, programul mai încărcat, dar, cel puțin, își puteau întreține familiile. În 1939, Lebensraum-ul german ocupase deja bazinul Saar, Renania, Austria, Regiunea Sudeților și teritoriile cehe.
   Într-un final, când germanii au intrat în orașul Gdansk din Polonia, Anglia și Franța au declarat război.
   O să îți povestesc câteva lucruri despre copilăria mea. Părinții mei își doreau cu disperare ca odraslele lor să ducă o viață mai bună decât a lor - iar soluția, din punctul lor de vedere, era educația. Se gândeau că, dacă ar fi învățat cum să își investească banii, nu ar fi ajuns într-o situație atât de precară.
   Cu toate că nu eram din cale-afară de isteț, mama și tata au ținut să dau examen la Gymnasium, cea mai renumită instituție de învățământ din Germania, ai cărei absolvenți erau fără excepție admiși la universitate. Bineînțeles că, odată acceptat acolo, am început să intru în tot felul de încăierări și mă țineam doar de farse, orice numai să maschez faptul că eram absolut depășit de situație. Directorul îmi chema părinții la școală săptămânal, fie pentru că mai picasem un examen, fie pentru că mă luasem la bătaie cu un coleg dintr-un fleac.
   Din fericire, părinții mei mai aveau o persoană în care să-și pună speranțele - fratele meu, Franz. Cu doi ani mai mic decât mine, Franz era studios și stătea toată ziua cu nasul în cărți. Mâzgălea întruna în caietele pe care le ascundea sub saltea și pe care i le furam constant, ca să râd de el. Erau pline cu desene pe care nu le înțelegeam: o fată care plutea pe un iaz într-o zi de toamnă și care își pusese capăt zilelor din cauza unei iubiri pierdute; o căprioară lihnită de foame, ce scormonea prin zăpadă în căutarea unei ghinde; un foc care izbucnise într-o inimă și mistuise trupul, patul și casa din jur. Franz visa să studieze poezia la Heidelberg, iar părinții mei visau odată cu el.
   Într-o zi însă, lucrurile au început să se schimbe.
   La Gymnasium, s-a organizat un concurs pentru a testa ce clasă putea fi admisă în proporție de sută la sută în Tineretul Hitlerist. În 1934, nu era încă obligatoriu să te înscrii în Tineretul Hitlerist. Era un fel de club, cam ca Cercetașii americani, numai că îi jurai credință lui Hitler, în calitate de viitor soldat.
   Sub îndrumarea liderilor adulți, ne întâlneam după cursuri, iar, la sfârșit de săptămână, făceam excursii cu cortul. Purtam uniforme asemănătoare celor din trupele SS, cu insigna runică pe rever. Eu, care la vârsta de cincisprezece ani, nu suportam să stau în bancă, mă simțeam în elementul meu afară. Excelam la întrecerile sportive. Mi se dusese vestea de bătăuș, dar nu neapărat pe bună dreptate - în general, îl băteam măr pe câte unul care îl făcuse fătălău pe Franz.
   Îmi doream cu disperare să câștigăm. Nu din cine știe ce devotament față de Fuhrer, ci pentru că liderul local al Kameradschaft-ului Tineretului Hitlerist era herr Sollemach, a cărui fiică, Inge, era cea mai frumoasă fată pe care o văzusem vreodată. Semăna cu o regină de gheață, grație părului blond-argintiu și ochilor de un albastru-pal, dar și pentru că ea și prietenele ei nici măcar nu știau că exist. Mi-am dat seama că asta era șansa mea de a mă face remarcat.
   Înainte de concurs, profesorul a scris numele tuturor pe tablă, apoi, unul câte unul, le-a șters pe cele ale băieților care se înrolau în TH. Unii s-au înscris sub presiunea colegilor; alții, pentru că așa le spuseseră tații lor. Iar alții, peste doisprezece la număr, pentru că i-am amenințat eu că, altminteri, îi stâlcesc în bătaie în curtea școlii.
   Fratele meu a refuzat să se înroleze în Tineretul Hitlerist. Din clasa lui, doar el și încă un băiat au fost în situația asta. Știam cu toții de ce nu se înscrisese Artur Goldman - pentru că nu putea. Când l-am întrebat pe Franz de ce s-a asociat cu un evreu, a spus că nu vrea ca prietenul lui, Artur, să se simtă exclus.
   După câteva săptămâni, Artur a dispărut definitiv de la școală. Tata l-a îndemnat pe Franz să se înscrie în TH, ca să-și facă prieteni. Mama m-a pus să jur că o să am grijă de el la întrunirile noastre.
  „Franz nu e la fel de puternic ca tine”, spunea ea. Își făcea griji din cauza excursiilor în pădure, se temea că se va îmbolnăvi, că nu va reuși să se împrietenească cu ceilalți băieți.
   În același timp, era pentru prima oară când nu trebuia să-și facă griji pentru mine. Pentru că, în mod surprinzător, s-a dovedit că eram exponentul perfect al Tineretului Hitlerist.
   Împreună, făceam drumeții, cântam, ne antrenam. Am învățat să ne așezăm în diverse dispozitive militare. Activitatea mea preferată era Wehrsport - marșuri, antrenamente cu baioneta, aruncarea grenadelor, săpatul tranșeelor, târâtul pe sub sârmă ghimpată. Îmi dădeau senzația că sunt deja soldat. Manifestam un asemenea entuziasm, încât herr Sollemach i-a spus tatei că voi ajunge ofițer SS într-o bună zi. Un compliment mai mare nici că se putea să primesc.
   Pentru a-i selecta pe cei mai puternici dintre noi, erau și numitele Mutproben, teste de curaj. Până și cei care se temeau se simțeau obligați să facă ce li se spune, altminteri n-ar mai fi scăpat niciodată de stigmatul de fricoși.
   Primul test a fost să escaladăm zidul unui castel, fără centură de protecție. O parte din băieții mai mari s-au înghesuit repede în fruntea grupului, dar Franz a rămas la urmă, și eu alături de el, fiindcă așa-mi ordonase mama. În momentul în care unul dintre băieți a căzut și și-a rupt piciorul, antrenamentul a fost anulat.
   O săptămână mai târziu, tot pentru a ne testa curajul, herr Sollemach ne-a legat la ochi pe câțiva dintre noi. Franz stătea lângă mine și mă strângea de mână.
   - Reiner, a șoptit, mi-e frică.
   - Fă ce ți se spune, i-am zis, și-o să scăpăm repede.
   Începusem să găsesc o foarte plăcută eliberare în genul acesta de gândire, care, culmea, însemna să nu mai gândesc. La Gymnasium, nu eram suficient de inteligent să găsesc răspunsul corect. În Tineretul Hitlerist, primeam răspunsul corect și, atâta vreme cât îl reproduceam papagalicește, eram considerat un geniu.
   Stăteam în bezna artificială și așteptam ordinele. Herr Sollemach și câțiva băieți mai mari patrulau prin fața noastră.
   - Dacă Fuhrerul vă cere să luptați pentru patrie, ce faceți?
   - Luptăm! am zbierat în cor.
   - Dacă Fuhrerul vă cere să muriți pentru patrie, ce faceți?
   - Murim!
   - De ce vă temeți?
   - De nimic!
   - În picioare!
   Băieții mai mari ne-au ridicat de jos și ne-au aliniat unul lângă altul.
   - Veți fi duși în clădire, la o piscină fără apă. Acolo, veți rosti jurământul Tineretului Hitlerist și veți sări de pe trambulină, a zis herr Sollemach, apoi a făcut o pauză. Dacă Fuhrerul vă cere să săriți de pe o stâncă, ce faceți?
   - Sărim!
   Fiind legați la ochi, nu știam care dintre cei cincisprezece vom fi împinși primii pe trambulină. Am aflat în momentul în care am simțit cum mâna lui Franz e smulsă din degetele mele.
   - Reiner! a strigat el.
   În clipa aceea, mă gândeam doar la mama, care îmi pusese în vedere să am grijă de fratele meu. M-am ridicat în picioare, mi-am scos legătura de la ochi și am luat-o la fugă ca nebunul pe lângă băieții care îmi târau fratele în clădire.
   - Ich gelobe meinem Fuhrer Adolf Hitler Treue, am strigat, în timp ce treceam pe lângă herr Sollemach. Ich verspreche ihm und den Fuhrern, die er mir bestimmt, jederzeit Achtung und Gehorsam entgegen zu bringen... Jur să fiu credincios Fuhrerului meu, Adolf Hitler. Le jur lui și liderilor pe care i-a însărcinat să se ocupe de mine că le voi acorda toată supunerea și respectul meu. În prezența acestui drapel de sânge, care este simbolul Fuhrerului nostru, jur să îmi dedic toată energia și forța în slujba salvatorului țării noastre, Adolf Hitler. Sunt pregătit să îmi dau viața pentru el, așa să mă ajute Dumnezeu.
   Și am sărit, fără să mă uit.

          În timp ce stăteam învelit într-o pătură aspră, maro, cu hainele încă leoarcă pe mine, i-am explicat lui herr Sollemach că am fost invidios când am văzut că fratele meu a fost ales primul, pentru a-și dovedi curajul și loialitatea. Din cauza asta, n-am mai suportat și am vrut să i-o iau înainte.
   Era apă în piscină. Nu multă, dar suficientă. Eram sigur că n-o să ne lase să murim. Dar, pentru că intram în clădire pe rând, nu auzeam plesnetul apei.
   Știam însă că Franz îl va auzi, fiindcă era deja pe marginea piscinei. Și că atunci va îndrăzni să sară.
Herr Sollemach nu părea prea convins.
   - E lăudabil că îți iubești fratele, mi-a zis. Dar nu mai mult decât pe Fuhrerul tău.
   În orele ce au urmat, am avut grijă să îl evit pe Franz. M-am jucat ca nebunul de-a cowboy-ii și indienii. Ne-am împărțit în două grupuri, în funcție de culoarea banderolelor, și am pornit în căutarea dușmanilor, ca să le smulgem banderolele. De multe ori, aceste jocuri degenerau în adevărate bătăi; scopul lor era să ne călească. În loc să-mi protejez fratele, m-am prefăcut că nu-l văd. Dacă era tăvălit prin noroi, n-avea decât să se ridice singur. Herr Sollemach stătea cu ochii pe noi.
   Franz s-a ales cu buza spartă, cu o mulțime de vânătăi pe piciorul stâng și cu o zgârietură urâtă pe obraz. Știam că mama o să se supere rău pe mine. Dar, seara, în timp ce ne întorceam acasă, Franz m-a îmbrâncit ușor cu umărul. Îmi aduc aminte că pavajul era încă încins, după căldura din timpul zilei, și era lună plină.
   - Reiner, mi-a spus. Danke.

          Duminica următoare, ne-am adunat la o sală de sport și ne-am întrecut la box.
   Scopul era să fie încoronat un câștigător dintre cei cincisprezece băieți din grupul nostru. Herr Sollemach și-a adus fiica și pe prietenele ei să asiste la meciuri, fiindcă știa că băieții vor încerca să facă pe grozavii dacă sunt și fete de față. Ne-a spus că învingătorul va primi o medalie specială.
   - Fuhrerul spune că un om sănătos fizic și cu un caracter solid e mai valoros pentru comunitatea völkisch decât un intelectual neputincios, ne-a zis herr Sollemach. Sunteți oameni sănătoși?
  În mod sigur aveam un organ sănătos. O simțeam de câte ori mă uitam la Inge Sollemach. Buzele ei erau trandafirii precum acadelele și nu mă îndoiam că la fel de dulci. Când s-a așezat în tribună, am văzut cum îi tresaltă nasturii cardiganului. M-am gândit cum ar fi să o dezbrac de toate acele straturi de material și să îi ating pielea, cum ar fi albă ca laptele și moale ca...
   - Hartmann, s-a răstit herr Sollemach.
   Am sărit în picioare și eu, și Franz. A rămas surprins câteva secunde, după care a rânjit cu gura până la urechi.
   - Hm, de ce nu? a mormăit. Urcați amândoi în ring.
   M-am uitat la Franz, la umerii lui firavi, la stomacul plăpând și la visele din privirea lui care s-au spulberat imediat ce a înțeles ce ne cere herr Sollemach. M-am strecurat printre sfori, mi-am pus casca și mănușile de box.
   Când am trecut prin fața fratelui meu, i-am șoptit: Lovește-mă.
   Inge a bătut în gong, anunțând începerea meciului, după care a fugit înapoi la prietenele ei. Una dintre ele a făcut semn spre mine, și Inge a ridicat privirea. Preț de o clipă magică, lumea s-a oprit în loc și ochii ni s-au întâlnit.
   - Haideți, ne-a îndemnat herr Sollemach.
   Băieții de pe margine aclamau, iar eu mă învârteam în jurul lui Franz, cu brațele ridicate.
   - Lovește-mă, am murmurat din nou.
   - Nu pot.
   - Schwachling! a strigat unul dintre băieții mai mari. Nu te mai purta ca o fetiță!
   Cu inima îndoită, am trimis un prim pumn spre pieptul fratelui meu. A scos un icnet și s-a îndoit de spate. Băieții din spatele meu au izbucnit în urale.
   Franz mi-a aruncat o privire speriată.
   - Ripostează, i-am strigat.
   L-am înghiontit de câteva ori, ferindu-mă să-l ating prea tare, înainte de a-i aplica o nouă lovitură.
   - Ce mai aștepți? a urlat herr Sollemach.
   Așa că l-am lovit cu putere în spate. În momentul în care a căzut într-un genunchi, s-a auzit un oftat dinspre fetele din tribună. A reușit însă să se ridice. Și-a luat avânt și mi-a tras una în falcă, cu pumnul stâng.
   Nu știu de ce mi-a sărit țandăra atât de rău. Poate din cauză că primisem o lovitură și mă durea. Poate din cauza fetelor care ne priveau și pe care voiam să le impresionez. Ori poate din cauza băieților care mă tot ațâțau. Am început să-l lovesc pe Franz în față, în stomac, în rinichi. I-am administrat pumn după pumn, cu o cadență ritmică, până când fața i-a devenit o masă însângerată, a început să-i curgă saliva din gură și s-a prăbușit la podea.
   Unul dintre băieții mai mari a sărit iute în ring și mi-a ridicat mănușa.
   Eram campion. Herr Sollemach m-a bătut amical pe spate.
   - Aceasta, a spus el către ceilalți, este fața curajului. Așa arată viitorul Germaniei. Adolf Hitler, Sieg Heil!
   Am salutat și eu. La fel și ceilalți băieți. Mai puțin fratele meu.
   Din cauza adrenalinei care îmi pulsa prin vene, mă simțeam invincibil.
   Competitor după competitor, toți au căzut secerați de pumnii mei. După atâția ani în care fusesem pedepsit la școală din cauza temperamentului meu nestăpânit, acum eram lăudat pentru el. Mai mult decât atât, eram elogiat.
   În seara aceea, Inge Sollemach mi-a dat o medalie și, un sfert de oră mai târziu, în spatele sălii de sport, primul meu sărut. A doua zi, tata i-a făcut o vizită lui herr Sollemach. Era foarte agitat din pricina rănilor suferite de Franz.
   - Fiul dumitale are un dar, i-a explicat herr Sollemach. Are un talent deosebit.
   - Așa e, a răspuns tata. Franz a fost mereu un elev strălucit.
   - Mă refeream la Reiner, a zis herr Sollemach.
   Știam oare că o asemenea violență e anormală? Încă de prima dată, când fratele meu i-a căzut victimă? Mi-am pus această întrebare de o mie de ori, iar răspunsul a fost mereu același: bineînțeles. Ziua aceea a fost cea mai grea, pentru că aș îi putut să refuz.
   Tot ce-a urmat după aceea a fost mult mai ușor, fiindcă, dacă n-o făceam din nou, mi-aș fi reamintit veșnic de acea primă oară, când n-am refuzat. Dacă faci o acțiune în mod repetat, într-un final, îți va părea normală. Într-un final, va dispărea orice urmă de remușcare.
   Ce încerc să îți spun e că același adevăr e valabil și acum. Ai putea fi tu în locul meu. Te gândești că e imposibil Te gândești, în niciun caz eu.
   Dar, în orice moment, suntem capabili să facem acel lucru la care ne așteptăm mai puțin. Am știut de la bun început ce fac și cui îi fac. Am fost perfect conștient. Pentru că în acele momente îngrozitoare și minunate eram așa cum își dorea toată lumea să fiu.

          Trecuse o săptămână de când Aleksander lucra pentru mine.
   Schimbaserăm câteva politețuri, dar; în general mă culcam imediat ce sosea, iar; când mă trezeam, ca să merg cu pâinea la piață, el tocmai își desfăcea șorțul
   Uneori însă, mai zăbovea puțin, iar eu plecam mai târziu. Mi-a povestit că fratele lui se născuse cu căiță pe față și nu a avut suficient aer. Părinții îi fuseseră răpuși de ciumă, în Humenne, Slovacia, și de zece ani avea grijă de Casimir.
   Mi-a explicat că maladia lui Casimir, cum o numea el, îl făcea să mănânce lucruri pe care n-ar fi trebuit să le ingereze - pietre, pământ, rămurele - de aceea trebuia supravegheat în permanență, când era treaz.
   Mi-a povestit despre locurile în care trăise, unele în care erau castele ce își înălțau turnurile până la cer, altele, orașe aglomerate, în care oamenii circulau în căruțe fără căi, parcă trase de fantome. Nu a rămas nicăieri timp îndelungat, mi-a mărturisit, fiindcă oamenii deveneau agitați în preajma fratelui său.
   Brutăria i se potrivea lui Aleksander ca o mănușă; semnul unui suflet împăcat, cum zicea tata. Nu-i poți hrăni pe alții dacă ție ți-e mereu foame, spunea el, iar, când i-am repetat aceste vorbe lui Aleksander, a pufnit în râs.
  - Tatăl tău nu m-a cunoscut pe mine, a răspuns.
   Era întotdeauna cuviincios, în cămașa lui albă, cu mâneci lungi, oricâtă zăpușeală ar fi fost în bucătărie, spre deosebire de tata, care rămânea mereu în maiou când se făcea prea cald. Avea mișcări grațioase, ca și când brutăria ar fi fost un dans. A recunoscut că, de mult, foarte de mult, mai fusese brutar.
   Am discutat și despre morțile din ultima vreme. Aleks m-a întrebat ce spun sătenii și unde au fost găsite ultimele victime. De la o vreme, atacurile se petreceau și în interiorul localității, nu doar la periferie.
   O prostituată fusese găsită cu capul aproape smuls de trup chiar la ușa crâșmei; cadavrul unui învățător care mergea la școală fusese lăsat pe soclul statuii celui care întemeiase satul. Aveam senzația că bestia se joacă cu noi, cum spuneau sătenii.
   - Umblă vorba, i-am spus într-o zi, că n-ar fi un animal.
   Aleks a întors capul spre mine. Tocmai vârâse lopata în cuptor.
   - Cum adică? Ce altceva să fie?
   Am ridicat din umeri.
   - Un soi de monstru.
   În loc să râdă, cum m-aș fi așteptat, s-a așezat lângă mine. A început să râcâie, cu degetul mare, o crăpătură din masa de lemn.
   - Chiar crezi asta? m-a întrebat.
   - Singurii monștri pe care i-am întâlnit vreodată au fost oameni, am răspuns.

                                        SAGE

   - Poftim, spun și îi întind lui Josef un pahar cu apă.
   Bea. După aproape trei ore de discuții neîntrerupte, a răgușit.
   - Ești foarte drăguță.
   Nu îi răspund.
   Se uită la mine peste buza paharului.
   - Aha, zice. Văd că începi să mă crezi.
   Ce-ar trebui să-i spun? După ce i-am ascultat poveștile despre copilăria lui - despre Tineretul Hitlerist, relatate atât de amănunțit, cum numai un om care le-a trăit ar putea să le relateze astfel - sunt convinsă că spune adevărul. Totuși, sunt încă dezorientată să îl văd pe acest Josef, iubit și respectat de comunitate, cum povestește despre o perioadă în care era cu totul alt om.
   E ca și cum aș auzi-o pe Maica Tereza mărturisind că, în copilărie, a omorât pisici.
   - Mi se pare o scuză cam prea convenabilă să spui că ai făcut un lucru oribil pentru că așa ți s-a ordonat, remarc. Nu înseamnă că ești mai puțin vinovat. Indiferent câți oameni ți-ar spune să sari de pe un pod, poți oricând alege să te întorci și să pleci.
   - De ce n-am refuzat? spune Josef, gânditor. De ce n-au refuzat majoritatea dintre noi? Pentru că doream cu disperare să credem în promisiunile lui Hitler. Că viitorul va fi mai frumos decât prezentul.
   - Cel puțin, voi aveați un viitor, spun. Cunosc șase milioane de oameni care nu aveau.
   Simt că mi se întoarce stomacul pe dos când mă uit la Josef, cum stă în fotoliu și bea apă, de parcă nu mi-ar fi povestit adineauri o parte din faptele lui monstruoase. Cum e posibil ca un om să fie atât de crud cu alții și să nu se trezească în miez de noapte, bântuit de coșmaruri și scăldat în sudori reci?
   - Cum îți poți dori să mori? întreb brusc. Susții că ești credincios. Nu ți-e frică de Judecata de Apoi?
   Josef clatină din cap, adâncit în gânduri.
   - Uneori, aveau o privire în ochi... Nu se temeau că apăs pe trăgaci, deși arma era deja îndreptată spre ei. Aveai senzația că aleargă spre ea. La început, mi se părea de neconceput. Cum să nu-ți dorești să mai trăiești o zi? Cum poți renunța la viață atât de ușor? Mai târziu, am înțeles: când propria existență devine un iad, moartea e, probabil, un paradis.
   Oare bunica fusese printre cei care alergaseră spre armă? Era ăsta un semn de lașitate sau de curaj?
   - Am obosit, spune Josef. Mai vorbim și altă dată, bine?
   Vreau să îl storc de informații, până rămâne uscat ca un oscior. Vreau să vorbească până când face bășici în gât, până când îi văd toate secretele împrăștiate în jurul nostru. Dar e bătrân, așa că îi spun că trec a doua zi pe la el, ca să mergem la grupul de terapie.
   În drum spre casă, îl sun pe Leo și-i povestesc tot ce am aflat de la Josef.
   - Hm, zice, după ce termin. E un început.
   - Un început? V-am dat o tonă de informații de la care să porniți cercetările.
   - Nu neapărat. Începând din decembrie 1936, toți copiii germani care nu erau etnici evrei au fost obligați să se înroleze în Tineretul Hitlerist. Informațiile pe care vi le-a dat confirmă declarațiile altor suspecți, dar nu îl implică direct.
   - De ce nu?
   - Pentru că nu toți membrii Tineretului Hitlerist au ajuns în SS.
   - Și, mă rog, dumneavoastră ce-ați aflat?
   Îl pufnește râsul.
   - Au trecut doar trei ore de când m-ați sunat din baie, zice Leo. În afară de asta, chiar dacă aș ști amănunte, nu vi le-aș putea divulga, pentru că sunteți un simplu cetățean.
   - Mi-a zis că vrea să-l iert înainte să moară.
   Leo scoate un fluierat prelung.
   - Deci, vrea să-i fiți și călău, și duhovnic?
   - Cred că, în cazul de față, ar prefera un evreu - chiar și unul renegat - decât un duhovnic.
   - E ușor macabru, spune Leo. Să-i rogi pe urmașii oamenilor pe care i-ai ucis să te ierte înainte de a-ți lepăda hoitul muritor. Nu poți, să știți, adaugă după câteva secunde de ezitare. V-o spun oficial.
   - Știu.
   Sunt o groază de motive pentru care nu pot, primul dintre ele fiind acela că nu mie mi-a făcut rău. Totuși...
   Dacă o privești un pic altfel, dacă îi permiți să se intersecteze cu lumina rațiunii dintr-un alt unghi, cererea lui Josef nu este rugămintea absurdă a unui criminal. E dorința unui muribund.
   Iar dacă nu i-o îndeplinesc înseamnă oare că sunt la fel de crudă ca el?
   - Când mai vorbiți cu el? întreabă Leo.
   - Mâine. Mergem la grupul de terapie.
   - În regulă. Aștept să mă sunați.
   După ce închid, îmi dau seama că am trecut de casă. Mai mult decât atât, știu deja încotro mă îndrept.

         Cuvântul babka vine de la baba, care în idiș și poloneză înseamnă „bunică”.
   Nu-mi amintesc nici măcar un singur Hanuka la care să nu fi avut pe masă pâinicile acestea dulci. Printr-o înțelegere tacită, mama cumpăra un curcan uriaș, sora mea Pepper făcea piureul de cartofi, iar bunica aducea trei dintre babkele ei faimoase. Deși eram mică, îmi amintesc că dădeam ciocolata dulce-amăruie prin râzătoare, speriată să nu-mi zdrelesc degetele în dinții ascuțiți ai acesteia.
   Astăzi, îi dau liber lui Daisy mai devreme. I-am spus că am venit să coc pâine cu bunica, dar, de fapt, vreau să rămânem singure. Bunica unge prima tavă în timp ce eu întind aluatul și, cu o pensulă, ung marginile cu ou bătut. Apoi presar o parte din ciocolată și rulez coca bine. O împletesc repede și o ung pe deasupra cu ou.
   - Drojdia, zice bunica, e un miracol. Pui câteva grame, un strop de apă, și uite ce iese.
   - Nu e niciun miracol, e chimie pură. Miracol a fost atunci când cineva s-a uitat la o ciupercă și a zis: Hm, ia să vedem ce iese dacă o punem în mâncare.
   Bunica îmi întinde tava ca să pun aluatul și să presez amestecul crocant de deasupra, făcut din făină, unt și zahăr.
   - Tata, spune ea, îi transmitea mesaje mamei prin babka.
  Zâmbesc.
   - Serios?
   - Da. Dacă avea umplutură de măr însemna că avuseseră o zi bună la brutărie și mulți clienți. Dacă era cu migdale însemna Mor de dorul tău.
   - Și dacă era cu ciocolată? întreb.
   Bunica zâmbește.
   - Însemna că își cere scuze pentru că o supărase cu vreo boroboață de-a lui. Se înțelege de la sine rămâneam o mulțime de babke cu ciocolată.
   Îmi șterg mâinile pe o cârpă de vase.
   - Bunico, spun. Cum era străbunicul? Ce făcea când nu era la muncă? Te alinta în vreun fel sau te-a dus vreodată într-un loc de neuitat?
   Strânge din buze.
   - Ah, iar o luăm de la capăt cu biografia familiei.
   - Știu că a murit în timpul războiului, spun, pe un ton blând. Ce-a pățit?
   Se apucă să ungă cu gesturi precipitate a doua tavă.
   - În fiecare zi, după școală, povestește ea, treceam pe la brutărie, unde mă aștepta chifla mea. Tata o numea minkele și făcea doar una pe zi. Avea un miez nespus de pufos, iar umplutura de ciocolată și scorțișoară era atât de caldă, încât îți aluneca pe gât. Sunt sigură că ar fi vândut cu sutele, dar nici nu voia să audă. Zicea că e doar pentru mine.
   - L-au omorât naziștii, nu-i așa? întreb încet.
   Bunica își ferește privirea.
   - Tata mi-a explicat tot ce am de făcut la moartea lui. Minka, zicea el, când mama îmi citea Albă-ca-Zăpada, ține minte ce-ți spun: nu cumva să mă pui într-o raclă de sticlă, să se uite toată lumea la mine. Sau: Minka, bagă bine la cap: vreau artificii, nu flori. Minka, ai grijă să nu mor vara. Sunt prea multe muște și le-ar deranja pe bocitoare, nu crezi? Pentru mine, era ca o joacă, o glumă, fiindcă tata nu avea să moară vreodată. Știam cu toții că e nemuritor. Își ia bastonul atârnat de bufet, se duce la masă și se prăbușește pe un scaun. Tata mi-a explicat tot ce am de făcut la moartea lui, dar, până la urmă, nu i-am putut îndeplini niciuna dintre dorințe.
   Mă las în genunchi și îmi așez capul în poala ei. Mâna ei, micuță și delicată, se odihnește pe creștetul meu.
   - Ții asta în ține de prea mult timp, murmur. N-ar fi mai bine să-ți descarci sufletul?
   Îmi mângâie obrazul desfigurat.
   - Oare așa să fie?
   Mă trag înapoi.
   - Nu-i același lucru. Eu nu mă pot preface că nu s-a întâmplat, oricât aș încerca. Se vede pe mine.
   - Întocmai, spune bunica și își ridică mâneca puloverului, dezvelindu-și numărul de pe antebraț. Am vorbit la un moment dat despre asta, când eram mai tânără, cu doctorul care a văzut-o. M-a întrebat dacă sunt de acord să țin un discurs la cursul soției lui. Era profesoară de istorie la universitate. Totul a decurs bine. Am reușit să-mi depășesc tracul și am ținut discursul, fără să vomit. După aceea, profesoara i-a întrebat pe studenți dacă au întrebări. S-a ridicat un băiat. Să fiu sinceră, am crezut că e fată, fiindcă avea un păr uite-atât de lung. S-a ridicat și a zis: Holocaustul e o invenție. M-a lăsat fără replică. Mă gândeam: Cum își permite să-mi spună asta, când eu l-am trăit pe pielea mea? Cum își permite să-mi șteargă viața cu buretele? Eram atât de nervoasă, încât abia mă mai țineam pe picioare. Mi-am cerut scuze, am coborât de pe podium și am ieșit pe ușă, ținându-mă de gură. Mi-era teamă că, dacă dau palma la o parte, încep să urlu.
   Am urcat în mașină și am rămas acolo, până când mi-am dat seama ce ar fi trebuit să-i răspund. Istoria ne spune că au dispărut șase milioane de evrei în acel război. Dacă Holocaustul e o invenție, unde s-au dus cu toții?
   Clatină din cap.
  - După toate chinurile prin care-am trecut, oamenii n-au învățat încă nimic. Uită-te în jur. Încă au loc epurări etnice. Discriminarea există. Mulți tineri gândesc exact ca studentul ăla nerod. Eram sigură că motivul pentru care am supraviețuit a fost tocmai ca să împiedic ca astfel de orori să se mai petreacă. Dar se vede treaba că m-am înșelat. Pentru că ele încă se petrec, Sage. În fiecare zi.
   - Doar pentru că s-a nimerit să fie un neonazist taman la cursul ăla nu înseamnă că nu trebuie să-ți spui povestea. Spune-mi-o mie.
   Mă privește lung, apoi se ridică în baston și iese din bucătărie, fără să scoată o vorbă. Din capătul celălalt al holului, din biroul de la parter pe care l-a transformat în dormitor, ca să nu trebuiască să urce scările, o aud cum scotocește prin sertare. Mă ridic și bag pâinile în cuptor. Au crescut deja suficient.
   Când intru, o găsesc pe bunica așezată pe pat. Prin cameră plutește parfumul ei, de pudră și trandafiri. Ține în mână un carnețel cu coperte din piele și cotorul crăpat.
   - Am fost scriitoare cândva, spune. Un copil care credea în basme cu zâne. Nu din cele ridicole, de la Disney, pe care ți le citea maică-ta, ci basme cu sânge și colți, și fetițe care știau că dragostea te poate ucide la fel de ușor pe cât te poate elibera. Credeam în vrăjitoare care blestemau oamenii și în vârcolaci însetați de sânge. Dar am făcut greșeala să cred că cele mai înfricoșătoare povești erau rodul imaginației mele, nu al realității.
   Își trece palma peste cuvertură.
   - Am început să scriu pe când aveam treisprezece ani. Asta făceam eu, în timp ce alte fete își aranjau părul și flirtau cu băieții. Inventam personaje și dialoguri. Terminam un capitol, după care i-l dădeam prietenei mele, Darija, să-l citească și să-mi spună cum i se pare. Ne făcuserăm un plan amândouă: eu deveneam o scriitoare celebră, ea, editoarea mea, ne mutam împreună la Londra și beam gin fizz. Nici măcar nu știam ce înseamnă gin fizz pe vremea aia. În orice caz, cu asta mă ocupam eu când a început războiul. Și nu m-am oprit, spune și îmi întinde carnetul. Nu e originalul, firește. Pe ăla nu-l mai am. Dar am rescris totul din memorie, imediat ce-am avut ocazia. Trebuia s-o fac.
   Îl deschid. Înăuntru, cu un scris mărunt, înghesuit, cuvintele curg pe pagină, unul după altul, nelăsând niciun spațiu nefolosit, ca și când acesta ar fi fost un lux. Poate că, pe vremea aceea, chiar era.
   - Asta e povestea mea, continuă bunica. Nu e cea pe care o cauți, despre evenimentele din război. Alea sunt nesemnificative în comparație cu povestea mea, spune și mă privește în ochi. Pentru că această poveste e cea care m-a ținut în viață.

             Bunica ar fi fost un adversar redutabil până și pentru Stephen King.
   Povestea ei este supranaturală, despre un upior - varianta poloneză a vampirului. Dar ceea ce te înfricoșează cu adevărat nu e monstrul, din partea căruia știi la ce să te aștepți, ci oamenii obișnuiți, care se dovedesc a fi tot monștri.
   Ai senzația că știa, încă de la o vârstă atât de fragedă, că nu există o distincție clară între bine și rău, că cele două noțiuni sunt precum gemenii siamezi care împart aceeași inimă. Dacă ar avea aromă cuvintele, ale ei ar fi migdale amare și boabe de cafea.
   Uneori, când îi citesc povestea, uit că ea a scris-o - atât e de reușită.
   Am citit-o din scoarță-n scoarță, apoi am recitit-o, de teamă să nu fi ratat vreun cuvânt. Încerc să absorb povestea, în așa fel încât să o pot reproduce în minte, silabă cu silabă, cum probabil a făcut și bunica. Mă trezesc reproducând paragrafe întregi din ea când fac duș, când spăl vasele, când arunc gunoiul.
   Povestea bunicii e un mister, dar nu în sensul în care a gândit-o ea.
   Încerc să descompun personajele și dialogurile lor, căutând scheletul care trebuie să fi fost viața ei reală. Toți scriitorii pornesc de la un sâmbure de adevăr, nu-i așa? Altminteri, poveștile lor ar fi doar niște vălătuci de vată de zahăr, un gust efemer înfășurat pe un băț inexistent.
   Citesc despre Ania, povestitoarea, și despre tatăl ei și aud glasul bunicii; îmi imaginez chipul străbunicului meu. Când descrie atelierul de la periferia Lodzului, piața satului traversată de cotigi trase de cai, pădurea prin care se plimba Ania și mușchiul în care i se afundau cizmele, simt mirosul de turbă arsă și simt gustul cenușii de pe fundul pâinii făcute de ei. Aud pașii copiilor bocănind pe caldarâm, când se fugăresc, cu mult înainte să aibă de cine sau de ce să fugă cu adevărat.
   Sunt atât de captivată de poveste, încât întârzii să mă duc să îl iau pe Josef la ședința de terapie.
   - Ai dormit bine? mă întreabă, și îi răspund afirmativ.
   Îl aștept să urce în mașină și mă gândesc la paralelele dintre povestea bunicii - monstrul care îi vânează pe săteni și îl ucide pe tatăl Aniei - și SS-ul care a intrat neanunțat în viața ei și i-a distrus familia. Copilăria bunicii – chiflele micuțe, făcute special pentru ea, după-amiezile lungi și leneșe, când ea și prietena ei visau la ce le va aduce viitorul, până și pereții apartamentului în care locuia familia ei - se derulează într-o linie paralelă cu povestea lui Josef despre Tineretul Hitlerist.
   Avansează tot mai aproape una de alta; știu că sunt menite să se intersecteze.
   Asta mă face să îl urăsc pe Josef în acest moment.
   Îmi mușc limba, pentru că Josef habar nu are că am o bunică, cu atât mai puțin una care a supraviețuit genocidului la care el a fost părtaș. Nu știu de ce, dar nu vreau să-i dezvălui această informație. Poate pentru că ar fi prea încântat să afle că e cu un pas mai aproape de a găsi persoana îndreptățită să îl ierte. Poate pentru că nu consider că merită să afle.
   Poate pentru că mă deranjează ideea că bunica și un individ ca Josef coexistă încă în această lume.
   - Ești foarte tăcută azi, remarcă Josef.
   - Mă gândeam.
   - La mine?
   - Te crezi prea important, îi răspund.
   Din cauză că am întârziam, ajungem ultimii la ședință. Stuart se apropie imediat de mine, căutând sacoșa nelipsită cu bunătăți - astăzi însă, nu am adus nimic. Am fost prea captivată de jurnalul bunicii ca să mai coc ceva.
   - Îmi pare rău, îi spun. Am venit cu mâna goală.
   - De-ar putea spune și Stuart același lucru, murmură Jocelyn, moment în care îmi dau seama că bărbatul adusese iar cu el masca funerară a soției sale.
   Ține minte, Minka, îmi răsună în cap glasul străbunicului meu, când o fi să mor, nu cumva să-mi pui mască pe față, ne-am înțeles?
   Marge sună din clopoțelul care mă duce întotdeauna cu gândul la un curs de yoga, și nu la un grup de terapie.
   - Putem începe? întreabă ea.
   Nu știu de ce e atât de greu de îndurat moartea. Bănuiesc că are legătură cu comunicarea univocă; cu faptul că nu mai avem cum s-o întrebăm pe persoana iubită dacă a suferit, dacă e fericită acolo unde e... dacă este undeva. Semnul întrebării care vine odată cu moartea e de nesuportat, nu punctul.
   Observ deodată că un scaun a rămas gol. Lipsește Ethel. Intuiesc, încă dinainte să ne anunțe Marge, că i-a murit soțul, Bernie.
   - S-a întâmplat luni, spune doamna Dombrowski. M-a sunat fiica mai mare a lui Ethel. Bernie s-a dus într-o lume mai bună.
   Mă uit la Josef, care trage netulburat de o ață ce îi iese din pantaloni.
   - Credeți c-o să mai vină la ședințele de grup? întreabă Shayla.
   - Așa sper, răspunde Marge. Dacă doriți să o sprijiniți în această perioadă, cred că Ethel v-ar fi recunoscătoare.
   - Mă gândeam să-i trimit niște flori, sau ceva de genul, zice Stuart. Bernie trebuie să fi fost un tip tare de treabă, dacă o femeie ca Ethel l-a îngrijit atât timp.
   - N-ai de unde să știi asta, spun încet, și toată lumea se întoarce, șocată, spre mine. Niciunul dintre noi nu l-a cunoscut. Poate că o bătea în fiecare zi.
   - Sage! exclamă Shayla.
   - De morți numai de bine, spun repede și las capul în pământ. Presupun că Bernie a fost un om bun, care juca bowling în fiecare săptămână și punea vasele în mașina de spălat după ce gătea Ethel. Dar aveți impresia că doar oamenii buni lasă pe cineva în urmă? Până și Jeffrey Dahmer a avut o mamă.
   - Interesant punct de vedere, spune Marge. Plângem pentru că persoana pe care-am pierdut-o a fost o ființă exemplară? Sau plângem din cauza a ceea ce a însemnat pentru noi?
   - Poate puțin din ambele, zice Stuart, trecându-și degetele peste masca funerară a soției lui, ca un orb care îi descoperă trăsăturile pentru prima oară.
   - Adică ar trebui să regretăm când moare un om rău? întreb.
   Simt privirea lui Josef ațintită pe tâmpla mea.
   - În mod sigur, sunt oameni care fac lumii un bine când mor, meditează Jocelyn. Bin Laden. Charlie Manson.
   - Hitler, spun candid.
   - Da, am citit o carte despre o femeie care a fost secretara lui personală și care îl descria drept un șef ca oricare altul. Cică stătea la bârfa cu secretarele despre iubiții lor, spune Shayla.
   - Dacă ei n-au regretat că au omorât oameni, noi de ce-am regreta moartea lor? spune Stuart.
   - Deci, din punctul tău de vedere, cine-a fost nazist rămâne nazist? întreb.
    Îl aud pe Josef tușind lângă mine.
   - Sper ca în iad să existe un loc special pentru oameni de genul ăsta, declamă Shayla pe un ton emfatic.
   Marge ne propune să luăm o pauză de cinci minute. În timp ce ea discută în șoaptă cu Shayla și cu Stuart, Josef mă bate pe umăr.
   - Putem vorbi între patru ochi?
   Ieșim în hol și mă opresc în fața lui, cu mâinile în sân.
   - Cum îți permiți? șuieră el printre dinți, apropiindu-se de mine atât de mult, încât mă trag un pas înapoi. Tot ce ți-am spus e secretul nostru. Dacă voiam să afle toată lumea ce-am făcut, mă predam de mult autorităților.
   - Deci, vrei să ți se ierte păcatele, dar nu să fii pedepsit, spun.
   Mă străfulgeră cu privirea. Albastrul ochilor lui e aproape înghițit de negrul pupilelor.
   - N-ai voie să mai pomenești de asta în public, îmi poruncește el pe un ton atât de ridicat, încât câteva capete din încăperea alăturată se întorc spre noi.
   Furia lui mă izbește ca un val. Deși mă arde cicatricea, deși mă simt ca o elevă prinsă de profesor când trimite un bilețel unui coleg, mă forțez să îl privesc în ochi. Stau neclintită. Între noi plutește doar răsuflarea, precum un armistițiu fără valoare.
   - Să nu-mi mai vorbești vreodată așa, murmur. Nu sunt una dintre victimele tale.
   Pe urmă îi întorc spatele și plec. Preț de o clipă, Josef își dă jos propria mască funerară, și întrezăresc omul de altă dată: cel îngropat decenii la rând sub exteriorul amabil, ca o rădăcină ce crește sub ciment, capabilă încă să îl străpungă.

        N-am cum să plec de la ședința de terapie fără să atrag atenția asupra mea; și, de vreme ce eu l-am adus pe Josef, sunt nevoită să-l duc înapoi acasă, ca să evit interogatoriul lui Marge.
   Dar nu-i adresez niciun cuvânt, nici când ne luăm la revedere de la ceilalți, nici când ne îndreptăm spre mașină.
   - Îmi pare rău, spune Josef, la cinci minute după ce plecăm.
   Așteptăm la semafor.
   - Uau! Ce emoționant!
   Se uită în continuare pe geam.
   - Îmi pare rău pentru ce ți-am spus în pauză.
   Mă abțin să-i răspund. Nu vreau să creadă că l-am iertat. Totuși, indiferent ce mi-a spus, nu pot să-l arunc din mașină și să rup orice legătură cu el. Am o datorie morală față de bunica. Și i-am promis lui Leo că îl ajut. Mai mult decât atât, răbufnirea lui Josef m-a înverșunat și mai mult să strâng suficiente dovezi împotriva lui pentru a-l vedea pus sub acuzare. E limpede că, la un moment dat, bărbatul acesta își permitea să facă orice poftea, fără teama de a fi pedepsit.
   Dacă stau bine să mă gândesc, rugându-mă să-l omor, cam la fel procedează și acum.
   Cred că a venit vremea să plătească pentru faptele lui.
   - Sunt ușor agitat, spune Josef.
   - De ce? întreb.
   Simt furnicături pe pielea capului. Mi-o fi ghicit planul? S-o fi prins că-l duc cu zăhărelul, ca să-l dau pe mâna autorităților?
   - Mi-e teamă că o să asculți tot ce am de spus, dar n-o să faci ce te-am rugat.
   Mă întorc spre el.
   - Cu mine sau fără mine, Josef, tot o să mori.
   Mă privește în ochi.
   - Ai auzit de Der Ewige Jude? Jidovul rătăcitor?
   Mă trece un fior la auzul cuvântul jidov, pe parcă e o jignire ieșit din gura lui. Clatin din cap.
   - E o legendă europeană. Un evreu, Ahasverus, l-a batjocorit pe Iisus, care se oprise să-și tragă sufletul, cu crucea în spate. Când evreul i-a spus lui Iisus să iuțească pasul, Iisus l-a blestemat să cutreiere pământul până la cea de-a Doua Venire. De sute de ani, oamenii spun că îl văd pe Ahasverus, care nu poate să moară, oricât de mult și-ar dori.
   - Îți dai seama cât e de ironic să te compari cu un evreu, spun.
   Josef ridică din umeri.
   - Poți să spui orice despre ei, cert e că prosperă, zice și se uită la mine, în ciuda tuturor greutăților. Trebuia să mor de mai multe ori până acum. Am avut cancer și am trecut prin accidente de mașină. Nu cunosc alt bătrân, în afară de mine, care să fi fost internat cu pneumonie și să fi supraviețuit. N-ai decât să crezi ce vrei, Sage, dar eu știu de ce sunt încă în viață. Ca și în cazul lui Ahasverus, fiecare zi pe care o petrec pe pământ e o zi în care îmi retrăiesc greșelile.
   Semaforul s-a făcut verde. Mașinile din spate claxonează, dar n-am pus piciorul pe accelerație. Josef pare să se închidă în el, cufundat în gânduri.
   - Herr Sollemach, de la Tineretul Hitlerist, ne spunea că evreii sunt precum buruienile. Smulgi una și răsar două în loc.
   Apăs pe pedala de accelerație și o luăm din loc cu o zdruncinătură. Mi-e scârbă de Josef, pentru că este exact cine afirmă că e. Mi-e scârbă de mine, pentru că nu l-am crezut de la bun început; pentru că m-am lăsat amăgită de imaginea lui de bunicuț mărinimos, ca, de altfel, toată lumea din orașul nostru.
   - ... dar mie unele buruieni îmi par la fel de frumoase ca florile, murmură Josef.

     Era ceva în spatele meu.
   Mi-o șoptea instinctul fiorul rece de la ceafă, întorsesem capul de mai bine de zece ori de când intrasem în pădure, dar nu văzusem decât copacii desfrunziți, drepți ca niște santinele.
   Și totuși, îmi tremura inima. Am iuțit pasul, cu coșul de pâine strâns în brațe, întrebându-mă dacă sunt suficient de aproape cât să-mi audă Aleks țipetele.
   În clipa aceea, mi-a ajuns la urechi. Trosnetul unei rămurele, scârțâitul zăpezii.
   Aș fi putut s-o iau la fugă.
   Dacă fugeam, indiferent ce era în spatele meu m-ar fi urmărit.
   Am iuțit din nou pasul. Mi se prelingeau lacrimi din colțurile ochilor, dar am strâns din pleoape și le-am oprit. M-am pitit brusc în spatele unui copac îndeajuns de gros cât să mă fac nevăzută. Mi-am ținut respirația și am numărat pașii care se apropiau tot mai mult.
   În luminiș, a apărut o căprioară. A întors capul spre mine, apoi s-a apucat să ronțăie scoarța unui mesteacăn aflat la câțiva metri distanță.
   Mi s-au înmuiat picioarele de ușurare. M-am sprijinit de trunchiul copacului, încă tremurând. Asta se întâmpla dacă lăsai aiurelile sătenilor să îți otrăvească mintea. Te trezeai că vezi umbre inexistente, că auzi chițăitul unui șoarece și îți imaginezi că e răgetul unui leu. Am clătinat din cap, dezamăgită de propria prostie, și mi-am reluat drumul spre casă.
   M-a atacat din spate. Mi-a pus pe cap ceva fierbinte și umed, un fel de cârpă, ori sac, prin care nu distingeam nimic. M-a prins de încheieturile mâinilor și s-a lăsat cu toată greutatea pe mijlocul meu, ca să nu mă pot ridica. Aveam fața strivită de pământ.
   Am încercat să țip, dar ființa din spatele meu m-a apăsat atât de tare pe cap, încât mi s-a umplut gura cu zăpadă. Am simțit căldură, cuțite, gheare și dinți - ah, dinți - înfigându-se ca un semicerc în gâtul meu și înțepându-mă parcă cu mii de ace, ca un roi de albine.
   Am auzit tropăit de copite, apoi am simțit aerul rece în ceafă, iar greutatea și durerea au dispărut. Ceva s-a năpustit din înaltul cerului, ca o pasăre măreață, și mi-a strigat numele. Mi-am pierdut cunoștința, iar, când am redeschis ochii, eram în brațele lui Damian, care mă ducea acasă.
   S-a deschis ușa și, înăuntru, l-am văzut pe Aleksander.
   - Ce s-a întâmplat? a întrebat, uitându-se la mine.
   - A fost atacată, a răspuns Damian. Are nevoie de un chirurg.
   - Are nevoie de mine, a zis Aleks și m-a luat din brațele lui Damian.
   Am țipat când m-au trecut de la unul la altul, după care Aleks a trântit ușa cu piciorul.
   M-a dus în dormitor. Când m-a întins pe pat, i-am văzut cămașa însângerată și m-a luat amețeala.
   - Sst, m-a liniștit el, întorcându-mi capul dintr-o parte în alta, ca să vadă rana.
   Am crezut că o să leșin.
   - E grav?
   - Nu, mi-a răspuns, dar știam că minte. Doar că nu suport să văd sânge.
   Mi-a promis că vine repede înapoi, apoi a ieșit și m-a lăsat singură. S-a întors cu un castron cu apă, o cârpă și o sticlă cu whisky. Mi-a dus sticla la gură.
   - Bea, mi-a poruncit.
   Am încercat, dar m-a apucat o tuse violentă.
   - Încă puțin, mi-a zis.
   După un timp, când focul din gâtlej a coborât în stomac, s-a apucat să îmi curețe gâtul și a turnat whisky pe rana deschisă. Am crezut că mor de durere.
   - Liniștește-te, mi-a spus. O să-ți prindă bine.
   N-am priceput la ce se referă, până când n-am văzut acul de cusut din mâna lui și mi-am dat seama ce urmează. În momentul în care mi-a străpuns pielea, mi-am pierdut cunoștința.
   M-am trezit după-amiază târziu. Aleks stătea pe un scaun, la capul patului, cu palmele împreunate, de parcă s-ar fi rugat. Când a văzut că mișc, s-a luminat la față de ușurare.
   I-am simțit palma caldă pe frunte. M-a mângâiat pe obraz, pe păr.
   - Dacă voiai să-ți dau mai multă atenție, a zis el, nu trebuia decât să-mi spui.

                                            JOSEF

       Când eram mici, fratele meu se ruga de mama și de tata să îi ia un cățel. Vecinii noștri aveau unul - un soi de retriever - așa că Franz stătea ore în șir în curtea lor, ca să-l învețe să se rostogolească, să stea în fund și să vorbească.
   Dar tata era alergic la mătreața de animale și, din cauza asta, știam că oricât l-ar fi implorat Franz, nu era chip să i se îndeplinească dorința.
   Într-o noapte de toamnă, pe când aveam vreo zece ani și dormeam în camera pe care o împărțeam cu fratele meu, am auzit șoapte. M-am trezit și l-am găsit pe Franz așezat în fund, cu o bucățică de brânză pe pătura dintre picioarele lui. Din ea ronțăia un șoricel, iar fratele meu îi mângâia blănița.
   Să nu vă închipuiți că mama era o gospodină atât de neglijentă încât colcăiau șobolanii și gândacii în casa noastră. Freca mereu podelele, ștergea praful, și câte și mai câte. A doua zi, am surprins-o când ne schimba așternuturile, deși nu era zi de spălat rufe.
   - Guzgani împuțiți! Cum se răcește vremea, cum încearcă să se strecoare în casă. Am găsit excremente, mi-a zis, cutremurându-se de scârbă. Să cumperi niște capcane când te duci la școală.
   M-am gândit imediat la Franz.
   - Vrei să-i omori?
   Mama mi-a aruncat o privire nedumerită.
   - Ce altceva să facem cu ei?
   Seara, înainte să ne culcăm, Franz a scos altă feliuță de brânză, pe care o furase din bucătărie, și a așezat-o pe pat, lângă el.
   - O să-l botez Ernst, m-a anunțat.
   - De unde știi că nu e o Erma? am întrebat.
   Nu mi-a răspuns și, în scurt timp, dormea buștean.
   Eu, în schimb, am rămas treaz. Am stat cu urechile ciulite până am auzit un râcâit de gheruțe pe dușumea și, în lumina lunii, am văzut șoarecele cățărându-se pe pătură până la bucata de brânză pe care i-o lăsase Franz.
   N-a apucat să ajungă la ea, fiindcă l-am prins și l-am izbit de perete cu o mișcare rapidă.
   Zgomotul l-a trezit pe Franz, care a început să plângă când și-a văzut animăluțul mort pe podea.
   Sunt sigur că șoarecele n-a simțit nimic. În fond, era doar un șoarece.
   Iar mama îmi spusese clar că asemenea creaturi trebuie omorâte.
   N-am făcut decât ce-ar fi făcut și ea, la urma urmei.
   Am respectat ordinele.

            Nu știu dacă pot explica ce sentiment te încearcă când devii deodată copilul-minune. E drept că părinții mei nu aveau prea multe de spus despre Hitler și despre politica Germaniei, dar au fost mândri în momentul în care herr Sollemach m-a dat exemplu celorlalți băieți din mica noastră Kameradschaft.
   Nu s-au mai plâns la fel de mult de notele mele, fiindcă, în fiecare săptămână, veneam acasă cu panglici de învingător și cu laude din partea lui herr Sollemach.
   Să fiu sincer, nu știu dacă părinții mei credeau în ideologia nazistă.
   Tata n-ar fi putut lupta pentru Germania nici dacă voia; rămăsese beteag de un picior în urma unui accident de săniuș, în copilărie. Și, chiar dacă aveau rezerve în privința planurilor lui Hitler pentru Germania, îi apreciau optimismul și încrederea că țara noastră își poate recâștiga măreția de altă dată. Iar, datorită statutului meu de favorit al lui herr Sollemach, erau mult mai bine priviți în comunitate. Erau germani destoinici, care aduseseră pe lume un băiat ca mine. Câtă vreme eram reprezentantul de marcă al Tineretului Hitlerist local, niciun vecin băgăcios n-ar fi îndrăznit să se plângă de tata că nu e membru de partid.
   În fiecare seară de vineri, luam cina acasă la her Sollemach. Îi aduceam flori fiicei lui, iar, într-o noapte de august, la vârsta de șaisprezece ani, mi-am pierdut virginitatea cu ea, pe o veche cuvertură pentru cai, într-un lan de porumb.
   Herr Sollemach se obișnuise să mă numească Sohn, de parcă eram deja membru al familiei lui. Și, la scurt timp după ce am împlinit șaptesprezece ani, m-a recomandat la TH-Streifendienst. Acestea erau unități de patrulă din cadrul Tineretului Hitlerist. Sarcina noastră era să menținem ordinea la întruniri, să raportăm orice caz de neloialitate și să-i denunțăm pe cei care îl vorbeau de rău pe Hitler - uneori, chiar pe părinții noștri.
   Auzisem de un băiat, Walter Hess, care își turnase tatăl la Gestapo.
   Ciudat e că, deși naziștii nu agreau religia, nu găsesc analogie mai bună pentru a descrie îndoctrinarea la care eram supuși de copii. În ochii celui de-al Treilea Reich, religia era în concurență nemijlocită cu datoria față de țară, căci cine putea să jure credință în egală măsură Fuhrerului și lui Dumnezeu? În loc să sărbătorim Crăciunul, de pildă, sărbătoream solstițiul de iarnă.
   Totuși, niciun copil nu își alege religia; hazardul stabilește în ce pătură de credințe ești învelit. Când ești prea mic să gândești singur, ești botezat și dus la biserică, unde asculți bolboroselile preotului care îți spune că Iisus s-a jertfit pentru păcatele tale, și, dat fiind că părinții tăi dau aprobator din cap și confirmă că așa e, cum ai putea să nu-i crezi? Cam același lucru se întâmpla cu mesajul pe care ni-l transmiteau herr Sollemach și ceilalți profesori. Ce e rău e dăunător, ne ziceau. Ce e bun e util. Mai simplu de-atât nici că se putea. Când profesorii ne puneau pe tablă caricatura unui evreu și ne arătau trăsăturile asociate unei rase inferioare, bineînțeles că îi credeam. Ei erau adulții, normal că știau mai bine decât noi. Ce copil nu-și dorește ca țara lui să fie cea mai grozavă, cea mai mare, cea mai puternică din lume?
   Într-o zi, herr Sollemach a organizat o excursie specială pentru Kameradschaft-ul nostru. În loc să ieșim în pași de marș din oraș, cum făceam în majoritatea drumețiilor noastre, herr Sollemach ne-a condus pe o scurtătură ce urca la Castelul Wewelsburg, pe care însuși Heinrich Himmler îl rechiziționase, spre a servi drept sediu oficial al SS-ului.
   Firește, cunoșteam cu toții castelul, doar crescuserăm în vecinătatea lui. Cele trei turnuri adăposteau o curte triunghiulară, cocoțată în vârful unei stânci deasupra văii Alme; era inclus în lecțiile despre istoria locală.
   Dar niciunul dintre noi nu mai pusese piciorul înăuntru de când începuse SS-ul restaurarea lui. Nu mai era terenul nostru de fotbal; era un spațiu destinat elitelor.
    - Cine-mi poate spune de ce este atât de important castelul? a întrebat herr Sollemach în timp ce înaintam agale pe panta abruptă.
   Fratele meu cel studios a răspuns primul.
   - Datorită semnificației istorice, pentru că e aproape de locul unei vechi victorii germane - când Hermann der Cherusker i-a învins pe romani, în anul 9 d.Hr.
   Ceilalți băieți chicoteau pe înfundate. Spre deosebire de Gymnasium, aici, Franz nu primea niciun punct dacă știa pe de rost manualul de istorie.
   - Dar de ce e important pentru noi? a întrebat herr Sollemach.
   Un băiat, pe nume Lukas, membru al TH-Streifendienst, ca și mine, a ridicat mâna.
   - Pentru că acum aparține Reichsfuhrer-SS, a zis.
   Himmler, care, în calitate de comandant al SS-ului, preluase controlul asupra poliției și a lagărelor de concentrare, vizitase castelul în 1933 și îl concesionase în aceeași zi, pe o perioadă de o sută de ani, cu intenția de a-l restaura pentru SS. În 1938, turnul nordic era încă în construcție - am observat asta când ne-am mai apropiat.
   - Himmler spune că Obergruppenfuhrersaal va deveni centrul lumii, după victoria finală, a anunțat herr Sollemach. A adâncit deja șanțurile cu apă, iar acum încearcă să înfrumusețeze interiorul. Umblă vorba că ar trece chiar azi pe aici, ca să vadă cum decurg lucrările. Ați auzit, băieți? Reichsfuhrerul SS în carne și oase vine la Wewelsburg!
   Nu prea vedeam cum ar reuși să intre herr Sollemach în castel, fiindcă era păzit, și nici chiar comandantul Kameradschaft-ului local nu avea acces printre ofițerii din cel mai înalt eșalon al Partidului Național Socialist. Totuși, când am ajuns mai aproape, herr Sollemach a salutat, și santinela i-a răspuns la salut.
   - Werner, a zis herr Sollemach, măreață zi, nu?
   - Ați venit la țanc, a spus soldatul. Ce mai face Mary? Fetele sunt bine?
   Trebuia să mă gândesc că herr Sollemach nu va lăsa nimic la voia întâmplării.
   Fratele meu m-a tras de mânecă și mi-a făcut semn spre bărbatul din mijlocul curții, care se adresa unui grup de ofițeri.
   - Sângele e hotărâtor, spunea bărbatul. Legile selecției ariene îi favorizează pe cei care sunt mai puternici, mai inteligenți și mai drepți decât semenii lor inferiori. Loialitatea. Supunerea. Adevărul. Datoria. Camaraderia. Acestea sunt principiile fundamentale ale cavalerilor de demult și ale viitorului Schutzstaffelului.
   N-am înțeles prea bine la ce se referă, dar, judecând după atitudinea respectuoasă a celorlalți, am dedus că nu poate fi decât Himmler în persoană. Totuși, bărbatul acela firav și scorțos aducea mai degrabă a casier la bancă decât a comandant al poliției germane.
   Atunci am realizat că arată spre mine.
   - Tu, băiete! a zis și mi-a făcut semn.
   Am făcut un pas înainte și am salutat așa cum învățasem la întrunirile TH.
   - Ești de-aici?
   - Da, Reichsfuhrer, am zis. Sunt membru al TH-Streifendienst.
   - Ia spune, băiete, de ce crezi tu că o țară care aspiră la puritate rasială și să pună bazele unei lumi noi ar alege un castel dărăpănat drept centru de pregătire?
   Era o întrebare-capcană. Evident, un om atât de important precum Himmler nu avea cum să greșească, alegând un loc ca Wewelsburgul. Mi s-a uscat gura.
   Fratele meu, care stătea lângă mine, a tușit.
   - Hartmann, mi-a suflat.
   Nu pricepeam ce vrea să spună, pronunțând numele nostru de familie.
   Poate se gândea că ar trebui să mă prezint. În felul ăsta, Himmler afla cine e idiotul din fața lui. Abia atunci mi-am dat seama că nu spusese Hartmann, ci Hermann.
   - Pentru că nu este un castel dărăpănat, am răspuns.
   - Continuă, m-a îndemnat Himmler, cu un zâmbet șters.
   - E locul în care Hermann der Cherusker a luptat împotriva romanilor și a câștigat. Astfel, deși alte culturi au fost înghițite de Imperiul Roman, Germania și-a păstrat identitatea. Așa cum se va întâmpla din nou, când vom câștiga războiul.
   Himmler a făcut ochii mici.
   - Cum te numești, băiete?
   - Kameradschaftsfuhrer Hartmann, am răspuns.
   A trecut prin mulțime și mi-a pus o mână pe umăr.
   - Un războinic, un erudit și un lider - într-o singură persoană. Acesta este viitorul Germaniei.
   M-a împins în față, în uralele mulțimii.
   - Vino cu mine, mi-a zis.
   Am coborât pe niște trepte, până la die Gruft, cripta. La subsolul turnului aflat încă în construcție se găsea o sală rotundă. În mijloc, înfiptă în podea, era o țeavă de gaz. Pe margine, de jur-împrejurul sălii, era douăsprezece firide, fiecare cu propriul piedestal.
   - Aici se va termina totul, a spus Himmler, vocea sunându-i înăbușit în încăperea micuță. Din țărână ne-am născut și în țărână ne vom întoarce.
   - Reichsfuhrer?
   - Aici voi fi, la mult timp după victoria finală. Acesta va fi ultimul loc de odihnă al primilor doisprezece generali SS, a spus și s-a întors spre mine. Poate că a sosit momentul ca un tânăr strălucit ca tine să își atingă adevăratul potențial.
   În clipa aceea, am hotărât să mă înrolez.

          Pe cât de mândru a fost herr Sollemach de înrolarea mea ca SS-Sturmmann, pe atât de răvășită a fost mama.
   Se temea pentru mine, căci războiul escalada. Se temea deopotrivă pentru fratele meu, care, la vârsta de optsprezece ani, stătea tot cu nasul în cărți și nu avea să se mai bucure mult timp de protecția mea.
   Ea și tata au dat o mică petrecere, în seara dinainte de a mă prezenta la lagărul de concentrare Sachsenhausen, ca membru al SS-Totenkopfverbände, Divizia Cap de Mort. Au invitat prieteni și vecini. Unul dintre aceștia, herr Schefft, care lucra la ziarul local, m-a fotografiat când suflam în lumânările de pe tortul de ciocolată făcut de mama - uite-o aici; am păstrat decupajul din ziar, pe care mi l-a trimis mama mai târziu.
   M-am uitat de multe ori la poza asta. Vezi ce fericit sunt? Nu doar pentru că stau cu furculița în mână și abia aștept să mănânc ceva delicios. Nici pentru că beau bere ca un bărbat. Ci pentru că, în momentul acela, nimic nu îmi părea imposibil. E ultima fotografie în care nu mi se citesc în ochi cunoașterea și rațiunea.
   Unul dintre prietenii tatei s-a apucat să îmi cânte: Hoch soll er leben, hoch soll et leben, dreimal hoch. Trăiască, mulți ani să trăiască, ura, ura ura. Deodată, s-a deschis ușa și a dat buzna prietenul fratelui meu, Lukas, agitat și tremurând de emoție.
   - Herr Sollemach spune să venim numaidecât, m-a anunțat. Fără să ne punem uniformele.
   Curioasă treabă; întotdeauna ne purtam uniformele cu mândrie. În afară de asta, mamei nu-i prea convenea să ne lase să plecăm de acasă în miez de noapte. Totuși, l-am urmat toți cei care eram membri TH, inclusiv Franz.
   Am dat fuga la căminul cultural, unde țineam întrunirile, și l-am găsit pe herr Sollemach îmbrăcat, ca și noi, în haine civile. În față era parcat un camion, de genul celor militare, cu spatele descoperit și bănci așezate pe margini, pe care să stăm. Am urcat pe rând și, din frânturile de informații pe care mi le-au șoptit ceilalți băieți, am aflat că un oficial german, pe numele său Vom Rath, fusese asasinat de un evreu polonez și că Fuhrerul însuși declarase că represaliile spontane din partea poporului german nu vor fi împiedicate.
   Când am ajuns la Paderborn, aflat la doar câțiva kilometri distanță de Wewelsburg, străzile clocoteau de oameni înarmați cu baroase și topoare.
   - E casa lui Artur, mi-a șoptit Franz, referindu-se la fostul său coleg de școală.
   Nu mă mira. Ultima oară fusesem la Paderborn cu un an înainte, fiindcă tata voia să îi cumpere mamei, drept cadou de Crăciun, o pereche de cizme elegante, confecționate de un cizmar evreu.
   Am primit instrucțiunile:
   1. Nu puneți în pericol viața și proprietatea celor care nu sunt evrei.
   2. Nu percheziționați casele și prăvăliile evreilor, ci distrugeți-le.
   3. Persoanele străine - inclusiv evreii - nu trebuie agresate.
   Herr Sollemach mi-a pus în mână o lopată grea.
   - Du-te, Reiner, mi-a zis. Mergi și pedepsește-i pe porci așa cum merită.
   Ne-au dat torțe, căci, altfel, n-am fi putut înainta prin beznă. Aerul mirosea a fum și răsunau țipete de pretutindeni. Zgomotul de sticlă spartă cădea ca o ploaie interminabilă, iar cioburile ne trosneau sub bocanci, în timp ce alergam prin oraș, urlând din toți rărunchii și făcând țăndări vitrinele magazinelor care ne ieșeau în cale.
   Eram niște băiețandri turbați, cu pielea înfiorată de sudoare și de frică. Până și Franz, pe care nu l-am văzut să spargă vreo vitrină, era aprins la față și cu părul leoarcă de transpirație, și alerga nebunește, prins în vâltoarea spiritului de turmă. Părea ciudat să ni se ceară să distrugem. Eram tineri germani cuminți, ne comportam exemplar și eram mustrați de mamele noastre dacă spărgeam o lampă ori o ceașcă de porțelan. Din cauză că trăiserăm în sărăcie, știam să prețuim valoarea lucrurilor. Dar lumea aceea, cuprinsă de foc și haos, era dovada clară că trecuserăm prin oglinda lui Alice.
   Nimic nu mai era ca înainte; nimic nu mai era ceea ce părea. Dovada ne ieșea în ochi în cioburile de la picioarele noastre.
   Într-un final, am ajuns la magazinul pe care îl vizitasem împreună cu tata, prăvălioara cizmarului. Am sărit, am apucat de partea de jos a firmei și am smuls-o din cuie, lăsând-o să se clatine, parcă beată, într-un singur lanț. Am aruncat lopata în vitrină, după care am băgat mâna prin geamul spart și am scos vreo douăsprezece perechi de ghete, pantofi și mocasini, pe care le-am aruncat în băltoacele de pe stradă.
    Batalioanele de asalt SĂ dădeau buzna pe ușile caselor și îi târau pe locatarii în pijamale în centrul orașului. Oamenii se ghemuiau în grupuri micuțe, ocrotindu-și copiii. Pe unul dintre tați soldații l-au obligat să se dezbrace în lenjerie intimă și să danseze. Kann ich jetzt gehen? îi implora bărbatul, în timp ce se învârtea în cerc. Pot să plec acum?
   Nu știu ce m-a împins, dar m-am apropiat de familia bărbatului. Soția, probabil văzându-mi obrajii netezi și chipul tânăr, m-a prins de picior.
   Bitte - die sollen aufhoren, m-a rugat. Opriți-i, vă rog.
   Plângea, se agăța de pantalonii mei, încerca să mă apuce de mână. Nu voiam să-și lase mucii și saliva pe mine. Răsuflarea ei fierbinte și rugămințile deșarte cădeau în căușul palmei mele.
   Am ascultat de primul impuls. Am lovit-o cu piciorul, ca să scap de ea. Așa cum spusese Reichsfuhrerul-SS, în ziua aceea la Wewelsburg: Sângele e hotărâtor. Nu voiam s-o rănesc pe evreică. Nici măcar nu mă gândeam la ea. Încercam doar să mă apăr.
   În momentul acela, am realizat care era scopul acțiunii din acea seară. Nu să instige la violență și revolte, nici să umilească public pe cineva.
   Măsurile acelea se voiau un mesaj, un avertisment care să le dea de înțeles evreilor că nu au nicio putere asupra noastră, germanii - nici economică, nici socială, nici politică, nici măcar după asasinatul comis.
   Începea să se lumineze de ziuă când convoiul a pornit înapoi spre Wewelsburg. Băieții moțăiau, rezemați unii de alții, în hainele care luceau de la praful de sticlă spartă. Herr Sollemach sforăia. Doar eu și Franz eram treji.
   - L-ai văzut? am întrebat.
   - Pe Artur?
   Franz a clătinat din cap în semn că nu.
   - Poate că a apucat să plece. Am auzit că mulți dintre ei au părăsit țara.
   Franz îl fixa cu privirea pe herr Sollemach. Părul blond i-a căzut în ochi în momentul în care a scuturat din cap.
   - Îl urăsc pe omul ăsta.
   - Sst, am zis. Cred că aude prin toți porii.
   - Arschloch.
   - Mda, probabil și pe-acolo aude.
   Pe fața fratelui meu s-a ițit un zâmbet firav.
   - Ai emoții? m-a întrebat. Că pleci?
   Aveam, dar n-aș fi recunoscut niciodată. Teama era un sentiment nedemn de un ofițer.
    - O să mă descurc, am spus, sperând să mă conving și pe mine, apoi l-am înghiontit cu cotul. Nu intra în belele în lipsa mea.
   - Nu uita de unde-ai plecat, mi-a zis Franz.
   Așa vorbea uneori. Ca un bătrânel înțelept ascuns în trupul unui adolescent de optsprezece ani.
   - Ce vrea să-nsemne asta?
   Franz a ridicat din umeri.
   - Că nu ești obligat să asculți tot ce o să-ți spună. Mă rog, poate că nu e chiar așa. Dar nu ești obligat să crezi tot ce-or să-ți spună.
   - Ba da, Franz, trebuie.
   Dacă i-aș fi putut explica ce simt, poate că n-ar mai fi ieșit la fel de mult în evidență la întrunirile TH, după plecarea mea. Fiindcă, cu cât se făcea mai puțin remarcat, cu atât avea mai mari șanse să scape nebătut.
   - Scopul acțiunii de aseară n-a fost să le facem rău evreilor. Ei au fost victime colaterale. Scopul a fost să ne protejăm. Pe noi, germanii.
   - Puterea nu înseamnă să îi rănești pe cei mai slabi decât tine, Reiner. Înseamnă să ai capacitatea de a răni, dar să alegi să n-o faci, a spus și s-a întors spre mine. Mai ții minte șoarecele din camera noastră, de acum câțiva ani?
   - Poftim?
   Franz s-a uitat în ochii mei.
   - Știi despre ce vorbesc. Șoarecele pe care l-ai omorât. Voiam să-ți spun că te iert.
   - Nu ți-am cerut iertare.
   Fratele meu a ridicat din umeri.
   - Asta nu înseamnă că nu o dorești.

         Prima persoană pe care am împușcat-o fugea de mine.
   Nu mai lucram în lagărul de concentrare pe vremea aia. În august 1939, fuseserăm retrași de la Sachsenhausen și trimiși după trupele germane, în calitate de SS-Totenkopfstandarte. Eram în 20 septembrie. Îmi amintesc data, fiindcă era ziua de naștere a lui Franz, și nu aveam nici timpul, nici resursele necesare să îi scriu chiar atunci.
   Cu șapte zile înainte, intraserăm în Polonia, în urma armatei. Traseul pornea de la Ostrowo, prin Kalisch, Turek, Zuki, Krosniewice, Kladava, Przedecz, Włocławek, Dembrice, Bydgoszcz, Wirsitz, Zarnikau, și, în cele din urmă, Chodziez. Aveam sarcina să anihilăm orice formă de rezistență care ne
ieșea în cale.
   În ziua aia, făceam ceea ce ni se ordonase: percheziționam casele, adunam insurgenții, arestam persoanele suspecte: evrei, polonezi, activiști. Un soldat, Urbrecht - un băiat cu fața precum aluatul dospit și stomacul sensibil - mă însoțea într-un cartier de case. Era o zi mohorâtă și ploioasă. Am țipat mult; răgușisem de cât strigasem la prostănacii de polonezi, care nu pricepeau germana, să iasă din case și să se alăture celorlalți.
   Într-una din locuințe, am găsit o mamă, fiica de zece ani și un băiat adolescent. Îl căutam pe tată, care era unul dintre liderii comunității evreiești locale. Dar în casă nu mai era nimeni, sau, cel puțin, așa a declarat Urbrecht după ce s-a uitat peste tot. M-am răstit la femeie și am întrebat-o unde i-e soțul, dar a refuzat să răspundă. Când n-a mai suportat ploaia torențială, a căzut în genunchi, plângând, și a arătat spre casă. Mă enerva la culme.
   Nici măcar vorbele fiului ei nu reușeau s-o calmeze. Am înghiontit-o în spate cu pușca, ca s-o urnesc din loc, dar femeia a rămas în genunchi în noroi. În momentul în care a ridică-o Urbrecht, băiatul a luat-o la fugă spre casă.
   Nu știam ce urmărește. Poate că voia să ia o armă pe care n-o observase Urbrecht. Am procedat așa cum mi s-a ordonat: am tras.
   Băiatul fugea, iar o clipă mai târziu, s-a prăbușit la pământ. Zgomotul glonțului e fost asurzitor. Inițial, n-am mai auzit nimic din cauza asta. Pe urmă mi-a revenit auzul.
   Țipetele erau stinse și înlănțuite precum vagoanele unui tren. Am pășit peste cadavrul băiatului și am intrat în bucătărie. Era de neînțeles cum reușise imbecilul de Urbrecht să nu vadă bebelușul culcat în coșul de rufe, care acum se trezise și zbiera de mama focului.
   Poți crede orice despre cruzimea diviziei SS-TV din timpul invaziei Poloniei, dar să știi că, înainte de a pleca, i-am dat copilul femeii.

          Am început cu sinagogile.
    Comandantul nostru, Standartenfuhrer Nostitz, ne-a explicat ce Judenaktion urma să întreprindem la Wloclawek. Cam ce făcuserăm cu un an înainte, la Paderborn, sub comanda lui herr Sollemach, dar la o scară mai mare. I-am strâns pe toți liderii evrei și i-am obligat să șteargă toaletele cu șalurile de rugăciune și să sape șanțuri în bălți cu apă. Unii dintre soldați îi băteau pe bătrânii care se mișcau prea încet sau îi împungeau cu baionetele, iar alții îi fotografiau.
   I-am silit pe liderii religioși să își radă bărbile și le-am azvârlit cărțile sfinte în noroi. Am folosit dinamită ca să le aruncăm sinagogile în aer și să le dăm foc. Am spart vitrinele prăvăliilor evreiești și am arestat mase întregi de evrei. Liderii comunității evreiești au fost aliniați pe stradă și executați. Era un haos de zile mari, cioburile cădeau ca ploaia, apa se revărsa pe străzi din țevile sparte, caii se smulgeau din oiștile căruțelor, iar pe caldarâm se scurgeau pârâuri de sânge. Civilii polonezi ne aclamau. Ca și germanii, nici ei nu-i doreau pe evrei în țara lor.
   La două zile de la începerea acțiunii, Standartenfuhrerul a ordonat ca doi Sturmbanne din batalion să se separe de grup și să îndeplinească o sarcină specială. SD-ul și poliția aveau liste cu numele intelectualilor și ale liderilor rezistenței din Poznan și Pomerania. Trebuia să le dăm de urmă și să-i eliminăm.
   Era o onoare să fiu ales. Dar, abia când am ajuns la Bydgoszcz, am înțeles cu adevărat amploarea misiunii. „Lista morții” nu conținea doar câteva nume. Erau pe ea opt sute de oameni. Un catastif, nu alta.
   E drept că nu ne-a fost greu să-i găsim. Erau profesori polonezi, preoți și lideri ai organizațiilor naționaliste. Erau și evrei printre ei, dar nu foarte mulți. I-am prins și i-am adunat. Am alcătuit un grup mic și i-am pus să sape un șanț - își imaginau că e o tranșee antitanc. Pe urmă am aliniat primul grup de prizonieri pe marginea lui și i-am împușcat.
   Eram șase la număr cei cărora ni se încredințase această misiune. Trei trebuiau să țintească la cap, trei, la inimă. Eu am ales inima. Pocnetul armelor a fost însoțit de o explozie de creier și sânge. Apoi a venit rândul următorului grup de prizonieri.
   Cei din capătul șirului au văzut ce se întâmplă. Când s-au întors cu fața spre noi, știau că îi așteaptă moartea. Și totuși, majoritatea nu au încercat să fugă, nu au încercat să scape. Nu știu dacă asta însemna că erau extrem de proști sau extrem de curajoși.
   Un adolescent se uita fix în ochii mei când am ridicat arma la umăr. A înălțat mâna și a arătat spre sine. Apoi a spus, neunzehn, într-o germană ireproșabilă. Nouăsprezece.
   După primii cincizeci, am încetat să mă mai uit la fețele lor.

           Drept răsplată pentru curajul de care am dat dovadă în Polonia, am fost trimis la SS-Junkerschule Bad Tolz, o școală de ofițeri.
   Înainte de plecare, am primit trei săptămâni de permisie, așa că m-am întors acasă.
   Trecuse doar un an, dar mă schimbasem enorm. Când am plecat, eram un copil; acum, eram bărbat în toată regula. Smulsesem un bebeluș care plângea din brațele mamei lui. Omorâsem băieți și fete de-o seamă cu mine, și chiar mai mici. Mă obișnuisem să iau ceea ce doream, când doream. Întoarcerea acasă mă irita; mă simțeam prea mare pentru locul acela, prea plin de energie.
   Pentru fratele meu, pe de altă parte, căsuța noastră din Wewelsburg era un adevărat sanctuar. Era fruntaș în clasa lui de la Gymnasium și avea mari speranțe că va fi admis la universitate. Visa în continuare să devină scriitor, iar, în caz că nu reușea, profesor. Aveam impresia că nu înțelege o realitate elementară: Germania era implicată în război; nimic nu mai era ca înainte. Visele din copilărie se spulberaseră de mult, sacrificate pe altarul patriei.
   Franz primise un document prin care i se cerea să se prezinte la biroul de recrutare, dar îl aruncase în foc. De parcă asta i-ar fi împiedicat pe SS-iști să îi dea de urmă și să îl ia cu forța.
   - N-au nevoie de oameni ca mine, a spus la un moment dat, când luam cina.
   - Au nevoie de orice om în deplinătatea forțelor, i-am răspuns.
   Mama se temea că atitudinea lui nu va fi interpretată drept indiferență, și că va fi privit ca opozant politic al Reichului. Și pe bună dreptate. Știam ce pățeau opozanții politici ai Reichului. Dispăreau.
   În prima zi de la revenirea acasă, m-am trezit în razele soarelui care se strecurau pe fereastră și am văzut-o pe mama așezată pe marginea patului meu îngust. Franz plecase deja la școală; eu dormisem până aproape de prânz.
   Mi-am tras pătura până la bărbie.
   - S-a întâmplat ceva?
   Mama a lăsat capul într-o parte.
   - Când erai bebeluș, te priveam cum dormi, mi-a zis. Taică-tu spunea că sunt nebună. Dar mi-era teamă că, dacă te scap din ochi, uiți să respiri.
   - Nu mai sunt bebeluș.
  - Așa e. Nu mai ești. Dar asta nu înseamnă că nu-mi mai fac griji pentru tine, a spus, mușcându-și buza. Se poartă frumos cu tine?
   Cum aș fi putut să-i povestesc mamei despre lucrurile pe care le făcusem? Despre evreii în casele cărora intrasem cu forța, ca să le confiscăm radiourile, uneltele, obiectele de valoare, orice putea contribui la efortul de război? Despre bătrânul rabin pe care îl bătusem pentru că rămăsese afară ca să se roage, după ora stingerii? Despre bărbații, femeile și copiii pe care îi ridicaserăm din casele lor, în miez de noapte, și îi omorâserăm?
   Cum să-i explic că beam, ca să uit imaginile pe care le văzusem în ziua aceea? Că, uneori, beam atât de mult, încât, a doua zi dimineață, aveam așa o mahmureală, de nu mă puteam ține pe picioare. Că, între execuții, mă așezam pe marginea șanțului, cu picioarele atârnate în gol și umărul vânăt de la reculul puștii. Fumam o țigară și fluturam arma înspre următorul grup de victime, ca să le arăt unde să se așeze. După aceea trăgeam.
   Nu era nevoie să avem o țintă foarte precisă, dar învățaserăm să nu facem risipă. Două gloanțe la cap erau prea mult. Forța impactului aproape că îl desprindea de corp.
   - Dacă ești rănit în Polonia? m-a întrebat.
   - Pot să fiu rănit și în Germania, i-am zis. Sunt prudent, mamă.
   Mi-a pus mâna pe braț.
   - Nu vreau să curgă sânge de Hartmann.
   Se citea pe fața ei că se gândește la Franz.
   - N-o să pățească nimic, am spus. Există unități de forțe speciale conduse de oameni cu doctorate. SS-ul e plin de savanți.
   Răspunsul meu a mai înveselit-o.
   - Poate-i spui și lui asta.
   A plecat, după ce mi-a promis că îmi pregătește un prânz regal, pentru că sărisem peste micul dejun. Am făcut un duș și m-am îmbrăcat în haine civile. Mi-am dat seama că toată ținuta mea trăda faptul că sunt soldat.
   Până să termin porția de mâncare din farfurie, s-a lăsat liniște deplină în casă. Tata era la muncă, mama, la grupul de voluntari de la biserică.
   Franz avea ore până la două. Aș fi putut da o fugă în oraș, dar n-aveam chef să socializez. Așa că m-am întors în dormitorul pe care îl împărțeam cu fratele meu.
   Pe biroul lui, am văzut o bucată de lemn, cioplită grosolan în formă de vârcolac. Lângă sugativă, mai erau două, sculptate cu mai multă sau mai puțină îndemânare. Am recunoscut și un vampir, cu brațele încrucișate pe piept și capul lăsat pe spate. În absența mea, Franz devenise un adevărat artist.
   Am luat vampirul și tocmai îi testam ascuțimea colților pe degetul mare, când am auzit vocea lui Franz.
   - Ce faci acolo?
   M-am răsucit și l-am văzut privindu-mă furios.
   - Nimic.
   - E-al meu, s-a răstit și mi-a luat statueta din mână.
   - De când te-ai apucat de cioplit?
   - De când am decis să fac un set de șah, mi-a răspuns.
   Mi-a întors spatele și a început să scotocească printre cărțile din bibliotecă. Franz colecționa cărți cu aceeași pasiune cu care alți oameni colecționează monede sau timbre. Erau împrăștiate peste tot, pe birou, pe etajere, până și sub pat. Nu dona niciodată vreo carte la târgul de caritate organizat de biserică, sub pretext că nu știa când o să i se facă dor să o recitească.
   L-am urmărit cum scoate un teanc de povești de groază din spațiul îngust dintre birou și perete și am aruncat o privire pe titluri. Lupul din Crimeea. Setea de sânge. Strigoii.
   - De ce citești așa ceva? l-am întrebat.
   - Ce te interesează pe tine?
   Și-a deșertat ghiozdanul pe pat și, în locul manualelor, a pus romane.
   - Mă întorc mai târziu. Trebuie să-l plimb pe Otto. Câinele familiei Mueller.
   Nu m-a surprins să aud că își găsise această ocupație, ci faptul că, după atâția ani, câinele familiei Mueller încă trăia.
   - Îi citești și lui? am zis.
   A ieșit iute din casă, fără să îmi răspundă. Am ridicat din umeri, m-am așezat pe salteaua mea îngustă, cu o carte în mână, și am deschis-o. Am citit de trei ori aceeași propoziție până să aud că se închide ușa, apoi m-am dus la fereastră și l-am privit pe Franz cum traversează strada.
   A trecut de casa familiei Mueller.
   Am coborât, am ieșit pe furiș din casă, folosindu-mă de tehnicile învățate în armată, și l-am urmărit pe Franz câteva minute, până la o casă necunoscută. Nu știam cine sunt locatarii, dar nu părea să fie nimeni acasă. Obloanele erau trase, iar clădirea era lăsată în paragină. Totuși, când Franz a bătut la ușă, i-a deschis cineva.
   Am așteptat cam un sfert de oră, ascuns în spatele unui gard viu, până când a reapărut fratele meu. Ghiozdanul îi atârna moale pe lângă șold și părea gol.
   Am ieșit din ascunzătoare.
   - De ce prostii te ții, Franz?
   M-a îmbrâncit și a trecut mai departe.
   - I-am dus cărți unui prieten. Nu știam că e ilegal.
   - Atunci, de ce mi-ai zis că plimbi câinele?
   Nu mi-a răspuns, dar i-au apărut două pete roșii în obraji.
   - Cine stă acolo și nu vrei să aflu?
   Ridic o sprânceană și rânjesc, întrebându-mă brusc dacă nu cumva fratele meu devenise vreun mare crai, în absența mea.
   - E vorba de-o fată? Mai există și altceva care să-ți dea fiori, în afară de metrul poetic?
   L-am strâns în joacă de umăr, dar s-a ferit repede.
   - Termină, a bombănit.
   - Oh, bietul Franz. Dacă mă-ntrebi pe mine, mai bine-i duceai ciocolată decât cărți.
   - Nu-i nicio fată, s-a răstit Franz. E Artur Goldman. El locuiește acolo.
   A durat o secundă până să-mi dau seama de unde știu numele. Era evreul din clasa lui Franz.
   Majoritatea evreilor plecaseră. Habar n-aveam unde - probabil în orașele mari, ca Berlinul. E drept că nici nu-mi bătusem capul cu asta. Dar era limpede că fratelui meu îi păsa.
   - Doamne ferește! De-asta nu vrei să te înrolezi în SS? Pentru că-ți plac evreii?
  - Nu fi tâmpit...
   - Nu eu sunt tâmpitul, Franz. Nu eu fraternizez cu dușmanul Reichului.
   - E prietenul meu. Lipsește de la școală, așa că-i duc eu cărți. Atâta tot.
   - Fratele tău încearcă să devină ofițer SS, am zis încet. Nu ai voie să mai fraternizezi cu evreul.
   - Nu! a replicat fratele meu.
   Nu.
   Nu.
   Nu-mi aminteam când auzisem asta ultima oară.
   L-am apucat de gât.
   - Ce crezi c-o să zică Gestapoul când o să afle? Ai fi în stare să-mi distrugi cariera, după tot ce-am făcut ca să te protejez?
   I-am dat drumul.
   S-a îndoit de spate, tușind.
   - Fii bărbat, Franz. Măcar o dată în viața ta prăpădită, fii dracului bărbat.
   S-a îndepărtat de mine, clătinându-se pe picioare.
   - În ce monstru te-ai transformat, Reiner?
   Tremurând de furie, am scos o țigară din buzunar, am aprins-o și am tras un fum.
   - Poate că am fost un pic cam dur, am recunoscut, îndulcindu-mi tonul. Poate că era mai bine să-ți explic altfel, am zis și am dat fumul afară. Spune-i lui Artur că nu-l mai poți vizita. Altminteri, o să fac în așa fel încât să nu mai ai pe cine vizita.
   Calmul de pe chipul fratelui meu a dispărut. S-a întors spre mine, cu o expresie pe care o văzusem de nenumărate ori în ultimul an și care nu mă mai impresiona.
   - Te rog, a spus. Nu face asta.
   - Dacă vrei să-ți salvezi prietenul, stai departe de el.
   Două nopți mai târziu, m-am trezit cu brațul fratelui meu apăsându-mă cu putere pe beregată.
   - M-ai mințit, a mârâi, printre dinți. Ai zis că-l lași în pace pe Artur.
   - Și tu ai mințit, am răspuns. Altfel, n-aveai de unde să știi că au plecat.
   Nu fusese câtuși de puțin dificil să semăn sămânța intoleranței, să îi dau familiei de înțeles că nu e bine-venită în oraș. Nu i-am obligat eu să plece. A fost o decizie pur instinctivă din partea lor: autoconservarea. O făcusem pentru că știam că sunt puternic, iar fratele meu, slab, și că va continua să îl viziteze pe Artur - iar gestul lui de acum îmi dovedea că acționasem corect. Azi îi ducea cărți. Mâine, poimâine, i-ar fi oferit mâncare, bani, adăpost. Nu puteam permite așa ceva.
   - Ți-am făcut un bine, am zis, scrâșnind din dinți.
   Mi-a dat drumul. În lumina lunii, am văzut o expresie pe chipul lui cum nu mai văzusem până atunci. Avea ochii negri și reci și maxilarul încleștat de furie. În clipa aceea, părea în stare să mă ucidă.
   Am înțeles atunci că mama nu are de ce să își facă griji. Chiar dacă îl duceau cu forța pe Franz la biroul de recrutare; chiar dacă, în loc să ajungă la universitate, îl trimiteau, ca pe mine, la un centru de pregătire pentru ofițeri; chiar dacă trebuia să lupte în linia întâi - Franz putea supraviețui războiului.
   De atunci, niciunul din noi nu a mai pomenit vreodată de Artur Goldman.

              În lunile pe care le-am petrecut la Junkerschule, am studiat Mein Kampf, am jucat jocuri de strategie în gropi de nisip și am dat nenumărate examene, în urma cărora unul din trei cădeți era eliminat din programul de pregătire.
   Aveam cursuri de tactică, de practică pe teren și interpretarea hărților, de luptă, politică contemporană și arme și muniții.
   Studiam tehnologia armelor, mergeam la poligonul de tragere, învățam despre organizarea SS-ului și poliției. Ne-au învățat cum să conducem tancuri, cum să supraviețuim în sălbăticie și cum să reparăm un vehicul defect. Ne-au pregătit să devenim soldați superiori ca instruire, tărie de caracter și rezistență.
   Am absolvit în 1940, cu rangul de Untersturmfuhrer, locotenent secund în Waffen-SS. Am fost detașat la Guvernământul General din Polonia, până în data de 24 aprilie 1941, când s-a format Brigada de Infanterie 1.SS.
   Eram o unitate specială Waffen-SS, parte a Kommandostab-ului Reichsfuhrerului-SS, și eram trimiși în situații de conflict armat cu civilii. În calitate de Untersturmfuhrer, am condus una dintre cele cincisprezece companii care alcătuiau Regimentul 8 de Infanterie SS, aflat în subordinea brigăzii. Ne deplasam în nordul Ucrainei, de la Dubno până la Rowno și Zhytomyr.
   Făceam exact ce făcusem în Polonia, cu câțiva ani mai devreme, doar că rămăseseră mult mai puțini lideri evrei și prizonieri politici.
   Superiorul meu, Hauptsturmfuhrer Voelkel, ne trasase sarcinile: să strângem toți indezirabilii politici și pe toți cei care ne erau inferiori din punct de vedere rasial - țiganii, de pildă, și evreii - fie ei bărbați, femei sau copii. Trebuia să le confiscăm bunurile de valoare și hainele, să îi ducem pe câmpurile și văgăunile de la marginea satelor și a orașelor cucerite și să îi omorâm.
   Reinigungsaktionen prevedea următoarele: le ceream evreilor să se prezinte într-un anumit punct - școală, închisoare ori fabrică - după care îi duceam într-un loc dinainte ales. Unele dintre aceste locuri erau râpe naturale, altele, șanțuri săpate chiar de prizonieri. După ce le luam hainele și obiectele de valoare, îi sileam să intre în groapă și să se întindă cu fața în jos. Apoi, în calitate de ofițer comandant al regimentului, dădeam ordinul. Subofițerii și voluntarii, membri Waffen-SS, duceau la umăr armele Karabiner 98k și împușcau prizonierii în ceafă. Câțiva soldați aruncau deasupra un strat de pământ, sau var, înainte să fie adus următorul grup.
   Treceam printre corpuri, verificam dacă mai mișcă vreunul și îi curmam agonia cu un glonț.
   Nu mă gândeam la ce fac. Cum aș fi putut? Să fii despuiat de haine, împins să mergi mai repede către groapă, să-ți vezi copiii alergând lângă tine. Să privești în jos și să-ți descoperi rudele și prietenii, uciși cu câteva minute înaintea ta. Să te așezi printre trupurile zvâcninde ale răniților și să-ți aștepți rândul. Să simți explozia glonțului, apoi greutatea unui necunoscut prăvălindu-se peste tine.
   Dacă gândeam așa, ar fi însemnat să mă gândesc că ucidem alți oameni, iar, în ochii noștri, aceștia nu puteau fi oameni. Altminteri, ce-ar fi spus asta despre noi?
   Din acest motiv, ne îmbătăm după fiecare Aktion. Ne făceam criță, ca să ne alungăm din minte imaginea infernală a pământului însângerat, șuvoiul roșu ce se umfla ca un gheizer, după ce groapa se umplea de cadavre. Beam până când nu mai simțeam duhoarea rahatului care acoperea cadavrele. Până când ni se ștergea de pe retină imaginea câte unui copil care se târa pe brânci prin mormanul de membre contorsionate, împușcat, dar nu mort, și care alerga prin groapă, scâncind după maică-sa și după taică-su, până când îi curmam suferința cu un glonț.
   O parte din ofițeri au luat-o razna. Mă temeam să nu pățesc și eu la fel.
   Un locotenent secund, ca și mine, își trezise un soldat în miez de noapte, îi ordonase să meargă în câmp și să se împuște în cap. De a doua zi, locotenentul secund a refuzat - pur și simplu, a refuzat - să mai împuște pe cineva. Voelker l-a transferat în linia întâi.
   În iulie, Voelkel ne-a anunțat că vom desfășură o Aktion pe șoseaua dintre Rowno și Zhytomyr. Strânseseră laolaltă opt sute de evrei.
   Cu toate că îmi instruisem oamenii cum să se comporte și când să tragă, în momentul în care pe marginea gropii a ajuns al treilea grup de prizonieri despuiați, tremurând și plângând, unul dintre soldații mei și-a pierdut cumpătul. Schultz a pus arma jos și s-a prăbușit la pământ.
   I-am ordonat să se ridice și să-și ia pușca.
   - Ce mai așteptați? am urlat la soldații însărcinați să aducă prizonierii.
   De data asta, eu am tras primul. Trebuia să dau un exemplu. Am folosit aceeași metodă la următoarele trei grupuri, strângând din dinți și făcându-mă că nu văd sângele și creierul împrăștiate pe uniforma mea. În ceea ce-l privește pe Schultz, acesta a fost detașat în spatele frontului.
   SS-ul nu avea nevoie în linia întâi de oameni incapabili să apese pe trăgaci.
   Seara, soldații mei au luat cu asalt cârciuma. Eu am rămas afară, sub cerul înstelat și m-am bucurat de liniștea magnifică. Fără pocnet de arme, fără țipete, fără plânsete. După două ore, golisem aproape o sticlă întreagă de whisky.
   N-am intrat în cârciumă până când n-au plecat oamenii mei legănându-se pe picioare și sprijinindu-se unii de alții, ca un castel din cuburi de lemn. Mă așteptam să fie pustiu în cârciumă la ora aia, dar am găsit vreo șase ofițeri înăuntru, iar, într-un colț, l-am văzut pe Voelkel, în picioare, lângă o masă. În fața lui stătea Annika Belzer, din personalul auxiliar care însoțea Hauptsturmfuhrerul.
   Angajată ca secretară executivă, Annika era mult mai tânără decât Voelkel și soția acestuia. Pe deasupra, mai era și o dactilografa execrabilă. Toată lumea din Regimentul 8 de Infanterie SS știa de ce fusese angajată și la ce-i trebuia Hauptsturmfuhrerului o secretară, chiar și atunci când unitatea se afla în mișcare.
   Annika avea un păr blond-platinat ireal, se machia strident, iar în momentul de față plângea. Sub ochii mei, Voelkel i-a băgat țeava pistolului în gură.
   Ceilalți clienți nu erau atenți, sau, cel puțin, se prefăceau că nu observă, fiindcă nimeni nu îndrăznea să-l supere pe comandantul brigăzii de infanterie.
   - Ia să vedem, a zis el, ridicând trăgaciul. Pe-asta poți să-l aduci la orgasm?
   - Ce naiba faceți? am intervenit.
   Voelkel mi-a aruncat o privire peste umăr.
   - A, tu erai, Hartmann! Ai impresia că, dacă le dai ordine soldaților, poți să faci la fel și cu mine?
   - Nu vi se scoală și de-aia vreți s-o împușcați?
   S-a întors spre mine și a strâmbat din buze.
   - De ce să te distrezi doar tu?
   Era cu totul altă situație. Una era să împuști un evreu, dar fata asta era nemțoaică sadea.
   - Dacă apăsați pe trăgaci, am spus calm, deși îmi bătea inima atât de tare, încât o simțeam palpitând prin vestonul gros de lână, o să afle Obersturmbannfuhrerul.
   - În cazul ăsta, o să știu cine e responsabil, nu crezi? a zis Voelkel.
   A scos țeava pistolului din gura Annikăi și a lovit-o cu el peste obraz.
   Femeia a căzut în genunchi, s-a ridicat cu greu și a luat-o la fugă. Voelkel s-a alăturat unui grup de ofițeri și a început să bea cot la cot cu ei.
   M-a apucat brusc durerea de cap. Nu voiam să mă aflu acolo; nu voiam să mă aflu în Ucraina. Aveam douăzeci și trei de ani. Voiam să stau la masa din bucătăria mamei, să mănânc ciorbă cu afumătură; voiam să mă uit după fetele care treceau pe stradă, în pantofi cu toc; voiam s-o sărut pe una dintre ele pe aleea de cărămidă din spatele măcelăriei.
   Voiam să fiu un tânăr care are toată viața înainte, nu un soldat care sfidează moartea în fiecare zi și își curăță uniforma de sânge și de mațe în fiecare seară.
   Am ieșit împleticindu-mă din cârciumă și am văzut ceva licărind în colțul ochiului. Era secretara, al cărei păr reflecta lumina felinarului.
   - Cavalerul meu salvator, a zis ea, ținând o țigară între degete.
   I-am aprins-o.
   - Te-a lovit rău?
   - Nu mai rău decât de obicei, a răspuns, ridicând din umeri.
   Ca la un semn, s-a deschis ușa cârciumii, și Voelkel a ieșit în aerul rece. A prins-o de bărbie și a sărutat-o apăsat pe gură.
   - Hai, scumpo, a zis el mieros. Doar n-o să stai bosumflată toată noaptea.
   - În niciun caz, a răspuns Annika. Stai puțin să termin țigara.
   Voelkel mi-a aruncat o privire rapidă, apoi s-a întors în cârciumă.
   - Nu e om rău, s-a scuzat Annika.
   - Atunci, de ce-i permiți să se poarte așa cu tine?
   S-a uitat în ochii mei.
   - Aș putea să te-ntreb același lucru, mi-a replicat.

           A doua zi, altercația a fost dată uitării.
   Când am ajuns la Zwiahel, renunțaserăm deja la puști și trecuserăm la mitraliere, când eram în Aktion. Soldații secerau evreii ca spicele. Erau foarte mulți de data asta.
   Două mii. Ne-a luat două zile să îi omorâm pe toți.
   Nu avea rost să mai împrăștiem nisip între straturile de cadavre; îi puneam pe evrei să calce pe rudele și pe prietenii lor, dintre care unii încă se zbăteau în ghearele morții. Îi auzeam șușotind, încercând să se îmbărbăteze, cu câteva secunde înainte de a muri și ei.
   Într-unul din ultimele grupuri se găseau o mamă și un copil. Nu era nimic ieșit din comun; văzusem mii ca ei. Mama asta însă își purta fetița în brațe și îi spunea să nu se uite și să țină ochii închiși. A așezat-o cu grijă între două cadavre, ca și când ar fi învelit-o înainte de culcare. Apoi a început să-i cânte.
   Nu înțelegeam versurile, dar cunoșteam melodia. Era un cântec de leagăn pe care i-l fredona mama fratelui meu, când eram mici, chiar dacă într-o altă limbă. Cânta și fetița. Nite farhaltn, a zis evreica. Nu te opri.
   Am dat ordinul, iar mitralierele au început să duruie, cutremurând pământul sub tălpile mele. Abia după ce s-au oprit soldații, au încetat să-mi mai țiuie urechile.
   Și atunci, am auzit-o pe fetiță, care cânta în continuare.
   Era plină de sânge, iar vocea ei, stinsă ca o șoaptă, însă notele se înălțau precum baloanele de săpun. Ținea capul îngropat în umărul mamei, dar, când mi-a simțit prezența deasupra ei, a ridicat ochii.
   Am tras un glonț în trupul neînsuflețit al mamei.
   Apoi a răsunat o altă împușcătură și muzica s-a oprit.
   L-am văzut pe Voelkel, vârându-și arma în toc.
   - Data viitoare, să țintești mai bine, mi-a zis.

                      Petrecusem trei luni în Brigada de Infanterie 1.SS.
   Trei luni, chinuite de coșmaruri. Mă așezam să iau micul dejun și vedeam fantoma unui mort în capătul celălalt al sălii. Îmi priveam uniforma spălată, imaculată, și încă vedeam locurile în care sângele pătrunsese în țesătură. Seara, beam ca să îmi pierd mințile, fiindcă perioada dintre veghe și somn era cea mai periculoasă.
   Totuși, chiar și după ce a murit și ultimul evreu din Zwiahel, chiar și după ce ne-a lăudat Voelkel pentru modul în care ne-am făcut datoria, cântecul copilei încă îmi răsuna în minte. Pierise de mult, îngropată sub mormanul de trupuri ale concetățenilor ei, dar, din când în când, vântul își trecea arcușul peste ramurile copacilor, și cântecul prindea din nou viață.
   Ascultam zornăitul monedelor și îmi imaginam că e râsetul ei. Glasul ei rămăsese prins în cochilia urechii mele, ca vuietul oceanului.
   În seara aia, m-am apucat de băut mai devreme decât de obicei și am sărit peste cină. Tejgheaua cârciumii se legăna slobodă în fața ochilor mei; trebuia să-mi imaginez că fiecare păhărel pe care îl dădeam pe gât mă ancora în scaunul pe care stăteam. Speram să adorm pe una dintre mesele soioase, niciodată suficient de bine șterse.
    N-am idee de cât timp eram acolo, când a apărut ea. Annika. Am deschis ochii, cu obrazul strivit de masa din lemn, și am văzut-o cum se uită la mine, înclinată pe o parte.
   - Ești bine? m-a întrebat.
   Am ridicat capul, greu ca un bolovan, și Annika s-a răsucit imediat în picioare.
   - N-ai cum să ajungi singur acasă, a spus.
   În clipa următoare, mă ridica în picioare, în ciuda protestelor mele.
   Trăncănea un milion de cuvinte pe minut și mă târa din bar, ca să mă ducă într-un loc unde voi rămâne singur cu amintirile mele. M-am smucit din brațele ei, ceea ce n-a fost deloc greu, fiindcă era mărunțică, iar eu mult mai voinic. S-a ferit imediat, așteptându-se să o lovesc.
   Credea că sunt ca Voelkel.
   Gestul ei mi-a risipit ceața din creier.
   - Nu vreau să merg acasă, am zis.
   Nu-mi amintesc cum am ajuns în dormitorul ei. Știu că erau niște trepte pe care nu eram în stare să le urc. Nu știu a cui a fost ideea să ne dezbrăcăm. Habar n-am ce s-a întâmplat și, crede-mă, o regret amarnic.
   Iată ce îmi amintesc perfect: m-a trezit sărutul de gheață al unui pistol lipit de frunte; Voelkel stătea amenințător deasupra mea și îmi spunea să-mi iau adio de la cariera de ofițer.

       - Am o surpriză pentru tine, mi-a spus Aleks când am intrat în bucătărie. Stai jos.
   M-am așezat pe un taburet și am privit cum i se încordează mușchii spatelui în momentul în care a deschis ușița cuptorului din cărămidă și a scos ceva din el.
   - Închide ochii, mi-a zis. Nu trișa.
   - Dacă e vorba de o rețetă nouă, sper că ai terminat comanda obișnuită, înainte să te ocupi de ea...
   - Gata, a spus Aleks, atât de aproape de mine, încât îi simțeam căldura pielii. Poți să te uiți.
   Am deschis ochii. Ținea palma întinsă. În mijlocul ei, stătea o chiflă, exact ca acelea pe care mi le făcea tata. Îmi venea să plâng.
   Simțeam deja aroma de scorțișoară și ciocolată.
   - De unde ai știut? am întrebat.
   - Mi-ai spus în noaptea în care ți-am cusut rana de la gât. Când ești beată, vorbești vrute și nevrute, mi-a răspuns, rânjind. Promite-mi că o mănânci pe toată.
   Am rupt-o în două. Aburul s-a înălțat între noi, ca o taină. Miezul era rozaliu și cald, precum carnea.
   - Promit, am spus și am mușcat din ea.

                                              SAGE

           Poți să învinuiești un adept al creaționismului care nu crede în evoluție, dacă toată viața i s-a inculcat acest așa-zis adevăr, iar el a înghițit ideea fără să crâcnească?
   Probabil că nu.
   Poți să învinuiești un nazist, născut și educat într-o țară antisemită, că la maturitate a ajuns să ucidă cinci mii de evrei?
   Da. Poți.
   Motivul pentru care încă stau la masa din bucătăria lui Josef e același pentru care încetinește traficul după un accident rutier - vrei să vezi pagubele; nu poți să treci mai departe fără să îți întipărești scena în minte. Suntem fascinați de orori, chiar dacă ne sperie.
   În fața mea, pe masă, sunt întinse câteva fotografii - cea pe care mi-a arătat-o acum câteva zile, cu el soldat într-un lagăr, și fotografia decupată din ziar, făcută în Kristallnacht, în care Josef - Reiner - rânjește cu gura până la urechi și mănâncă prăjitura mamei sale.
   Cum e posibil ca o persoană care a ucis oameni nevinovați să pară atât... atât de... normală?
   - Nu pricep cum ai reușit, spun, punând capăt tăcerii. Cum ai reușit să duci o viață normală, ca și cum nu s-ar fi-ntâmplat nimic?
   - E uimitor cât de ușor te poți amăgi singur, când nu ai încotro. Dacă îți repeți în continuu că ești un anumit gen de om, până la urmă ajungi să fii omul ăla. De fapt, ăsta era și scopul Soluției Finale. Mai întâi, m-am convins că sunt de rasă pură, arian. Că merit mai mult decât alții doar pentru că soarta a făcut să mă nasc acolo unde m-am născut. Gândește-te numai... câtă trufie, câtă aroganță trebuie să zacă în tine. În comparație cu asta, a fost floare la ureche să mă conving pe mine și pe alții că sunt un om bun și cinstit, un profesor modest.
   - Nu știu cum poți să dormi noaptea, spun.
   - Cine spune că dorm? răspunde Josef. Înțelegi acum ce fapte cumplite am comis și că merit să mor.
   - Da, spun sec. Meriți. Dar, dacă te omor eu, nu sunt cu nimic mai bună decât tine.
   Josef cade pe gânduri.
   - Cel mai greu e să iei o asemenea decizie prima oară, deoarece contravine tuturor principiilor tale morale. A doua oară, nu mai e la fel de greu. Îți mai atenuează efectul primei decizii. Și tot așa. Dar, oricât ai persista, nu scapi niciodată de gustul amar pe care-l simți de câte ori îți amintești acel prim moment în care ai fi putut să spui nu.
   - Dacă încerci să mă convingi să te omor, n-ai nicio șansă.
   - Posibil, dar e o diferență între ce-am făcut eu și ce te rog pe tine să faci. Eu vreau să mor.
   Mă gândesc la sărmanii evrei, dezbrăcați, umiliți, ținându-și copiii de mâini în timp ce se îndreptau spre groapa plină de leșuri. Poate că, în clipa aceea, și ei voiau să moară. Mai bine morți decât o viață trăită într-o lume care permite asemenea orori.
   Mă gândesc la bunica. La fel ca Josef, a refuzat mult timp să vorbească despre asta. Își imagina oare că, dacă nu pomenește de cele întâmplate, nu e nevoită să le retrăiască? Sau se temea că o singură frântură de amintire risca să redeschidă cutia Pandorei și să elibereze răul în lume?
   Mă gândesc și la monștrii din povestea ei. Pândeau la adăpostul întunericului și se ascundeau de ceilalți? Sau de ei înșiși?
   Și, nu în ultimul rând, mă gândesc la Leo. Mă întreb cum reușește să se supună acestor povești monstruoase, de bunăvoie, în fiecare zi. Poate că, după șaizeci și cinci de ani, scopul nu mai e neapărat acela de a-i prinde pe vinovați. Poate că vrea doar să se asigure că cineva încă își pleacă urechea la acele povești, din respect pentru victime.
   Mă trezesc din meditație și îmi îndrept din nou atenția către Josef.
   - Ce s-a întâmplat mai departe? După ce te-a prins Voelkel în pat cu iubita lui?
  - Evident, nu m-a omorât. Dar a avut grijă să nu mai activez în regimentul lui, spune Josef, apoi șovăie câteva secunde. Pe atunci, nu-mi dădeam seama dacă e o binecuvântare sau un blestem.
   Întinde mâna după fotografia care îl înfățișează în lagăr, cu pistolul în mână.
   - Cine nu dorea să activeze în brigada de execuție nu era pedepsit sau obligat să o facă. Era alegerea fiecăruia. Numai că erai transferat. După ce am fost audiat la comisia de disciplină, m-au trimis pe frontul de est. La un Bewahrungseinheit - batalion disciplinar. Acum, eram locotenent pus sub observație. M-au retrogradat la gradul de sergent și trebuia să-mi dovedesc valoarea, altminteri, pierdeam gradul.
   Josef își descheie nasturii cămășii și scoate brațul stâng din mânecă.
   La subraț, se vedea o arsură circulară.
   - E un tatuaj Blutgruppe, pe care și-l făceau membrii Waffen-SS. Toți trebuia să avem unul, chiar dacă nu era o regulă generală. O singură literă micuță, cu tuș negru. Dacă aveam nevoie de o transfuzie și eram inconștient sau îmi pierdeam plăcuța de identificare, doctorul știa ce grupă de sânge am și se putea ocupa de mine cu prioritate. Tatuajul ăsta chiar mi-a salvat viața.
   - Nu se vede decât o cicatrice, spun.
   - Pentru că l-am tăiat cu un briceag când m-am mutat în Canada. Multă lume știa că e semnul SS-iștilor. În perioada aia, era în desfășurare o adevărată vânătoare de criminali de război. Am făcut ce se impunea să fac.
   - Înțeleg că ai fost împușcat, zic.

..............................................................