Șoaptele nopții, Judith McNaught

.............................................................

                     4-5

         - Ce creatură încăpățânată ești, o acuză Edith tamponându-şi cu colţul batistei lacrimile de veselie din ochi. Nu-mi amintesc ultima oară când cineva a crezut efectiv că îmi va putea schimba părerea, odată ce mi-am format-o. Până şi Carter ştie că este inutil să mi se opună, odată ce am luat o decizie.
   Sloan nu voia să pară nerecunoscătoare sau nemanierată şi îşi temperă tonul.
   - Pur şi simplu nu vreau să discut despre moartea ta sau despre orice este legat de ea. Este... deprimant!
   - Adesea mă afectează şi pe mine în felul ăsta, spuse Edith bosumflată şi Sloan înţelese că făcea o glumă.
   Se aplecă şi impulsiv o sărută pe amândoi obrajii de pergament.
   - O să-ţi cumpăr astăzi o eşarfă „care să te bine dispună”, să contracareze efectele, promise Sloan îndreptându-se.
   - Să nu fie prea scumpă... strigă Edith după ea.

                          Capitolul 30

          Cum niciuna dintre ele nu mâncase, Paris sugeră să se oprească mai întâi pentru masa de prânz şi Sloan fu de acord.
   Era nerăbdătoare să-i transmită lui Paris mesajul mamei ei, dar era acut de conştientă de faptul că de acum înainte, fiecare pas pe care îl făcea Paris spre Kimberly avea să fie un pas mai departe de tatăl ei.
   O chelneriţă le umplu paharele cu apă şi le întinse meniurile legate în piele. Sloan îl luă mecanic pe al ei şi îl deschise. Privind fără să vadă lista de aperitive, se gândea la discuţia care o anticipa şi încercă să fie obiectivă: dincolo de opinia ei personală faţă de Carter, nu putea nega faptul că el fusese un tată devotat pentru Paris, în ciuda controlului sufocant asupra ei, iar Paris îi era, în mod firesc, loială.
   Pentru Paris fusese relativ sigur şi uşor să o placă pe Sloan, pentru că făcând asta, Paris nu fusese forţată să recunoască faptul că tatăl ei fusese un mincinos şi un nemernic. Ceea ce nu era adevărat în cazul lui Kimberly.
    Carter şi mama lui o convinseseră că mama ei avea un comportament atât de reprobabil, încât un judecător emisese un ordin al curţii pentru a o proteja pe Paris de ea. Pentru ca Paris să accepte că toate acestea erau numai minciuni, ea trebuia să accepte că tatăl şi mama lui fuseseră nişte mincinoşi ordinari.
   Sloan ştia deja că pentru Paris acest lucru va fi dureros de greu şi se temea că Paris va încerca să evite această durere în singurul fel pe care-l putea - ignorând deschiderile spre Kimberly şi inventând motive să nu se ducă la ea.
   Apăru chelneriţa să le ia comanda şi Sloan ceru meniul „special” fără să fi citit de fapt în ce anume consta. De îndată ce femeia se îndepărtă, Sloan se hotărî să atace subiectul Kimberly, dar Paris avea altceva în minte.
   - Ce a vrut străbunica să discute cu tine în dimineaţa asta?
   - Despre bijuterii, spuse Sloan cu degajare. A vrut să-mi ofere câteva obiecte de familie, pe care eu le-am refuzat.
   Muşchii feţei lui Paris se tensionară.
   - Ţi-a pomenit şi despre testament?
   Când Sloan încuviinţă din cap, Paris îşi duse vârfurile degetelor la tâmple şi începu să şi le frece ca şi cum ar fi suferit dintr-o dată de o migrenă cumplită.
   - Îmi pare rău, spuse ea jalnic. Ştiu că trebuie să moară.
   Sloan aşteptă într-o tăcere plină de înţelegere ca ea să spună mai multe, iar Paris oftă, lăsânduşi mâinile jos.
   - Am văzut caseta din catifea pe măsuţă şi am presimţit că o să facă ceva de felul ăsta. Doar că urăsc când vorbeşte de moarte. Ca şi cum aş simţi că vorbind despre moarte, parcă ar chema-o. Nu ştiu.
   Paris îşi scutură capul ca pentru a se elibera de gândurile morbide, apoi se aplecă în faţă şi îşi încrucişă mâinile pe masă, în faţa ei.
   - Haide să vorbim despre ceva mai vesel.
   Era deschiderea de care avea Sloan nevoie.
   - Ai vrea să vorbim despre mama ta?
   - În regulă.
   - Am vorbit azi dimineaţă cu ea şi i-am povestit totul despre tine. L-am spus că vrei să vii s-o vezi.
   - Şi ea ce-a spus?
   Sloan se uită drept în ochii lui Paris şi spuse încet:
   - A plâns. Niciodată nu am mai văzut-o pe mama plângând.
   Paris înghiţi ca şi cum ar fi resimţit şi ea impactul emoţional.
   - A mai spus şi altceva?
   - Da. M-a rugat să-ţi transmit dragostea ei.
   Privirea lui Paris alunecă spre paharul ei cu apă.
   - A fost frumos din partea ei.
   Reacţia emoţională în lanţ la care se aşteptase Sloan se instala şi ea îşi stoarse creierul să găsească un drum ocolit.
   - Ştiu că este un lucru dur pentru tine. Ştiu că ţi s-au spus lucruri teribile despre ea, iar acum vin eu şi-ţi spun că este unul din cei mai dulci, cei mai buni oameni de pe pământ. Şi nu poţi să nu-ţi dai seama că de vreme ce eu îţi spun adevărul, înseamnă că cineva te-a minţit. Nu, nu „cineva”. Tatăl tău şi mama lui.
   - Este şi tatăl tău, spuse Paris cu o voce rugătoare, ca şi cum ar fi implorat-o pe Sloan să recunoască această relaţie înainte ca Paris să formeze o altă relaţie cu ea.
   - Sigur că este, spuse Sloan şi decise să aleagă unul dintre acele raţionamente neacuzatoare pe care le folosise Paul în drumul spre Palm Beach, când emisese ipoteze despre despărţirea părinţilor ei.
   Puse o întrebare, mai întâi.
   - Ai fost foarte apropiată de mama tatălui tău?
   - De bunica Frances?
   Paris ezită şi apoi scutură din cap, vinovată.
   - Eram înspăimântată de ea. Toată lumea era. Nu pentru că ar fi fost rea, deşi era rea, dar era atât de rece.
   Acesta era exact genul de răspuns pe care sperase Sloan să-l audă.
   - Atunci haide să o blamăm pe ea pentru ce s-a întâmplat şi pentru ce ţi s-a spus. Oricum, poate că mai ales ea este cea care trebuie acuzată pentru totul, spuse Sloan pe jumătate serios.
   Apoi Sloan îi povesti lui Paris versiunea ei despre ziua în care mama lui Carter a apărut în Florida, într-o limuzină, singură şi a plecat la San Francisco cu Carter şi Paris. În timp ce Paris asculta povestirea, Sloan o putea vedea retrăgându-se în ea ca şi cum nu ar fi putut suporta să creadă că tatăl ei şi mama lui erau capabili de o cruzime atât de mare.
   Sloan termină pe o notă deliberat optimistă:
   - Lucrul pe care trebuie să ni-l amintim este acela că în momentul în care tatăl nostru a fost de acord să se întoarcă la San Francisco împreună cu mama lui şi cu tine, nu avea decât douăzeci şi şapte de ani. El nu eră omul pe care-l ştim acum. Era tânăr şi crescuse în lux şi dintr-o dată s-a trezit împovărat cu o nevastă şi doi copii mici, de întreţinut. Probabil că era speriat de moarte. Mama lui l-a convins că ea ştia mai bine. Poate l-a convins că era disperată nevoie de el în San Francisco, de vreme ce tatăl lui era atât de bolnav. Poate că el voia să creadă asta. Cine poate şti cu adevărat?
   - Nimeni, spuse Paris după o clipă.
   - Mai există un factor care trebuie introdus în ecuaţia asta: mama şi tatăl nostru nu aveau absolut nimic în comun. El nu o iubea. Ea nu era decât o fată frumoasă, naivă, dintr-un orăşel oarecare, care s-a îndrăgostit de un bărbat mai „în vârstă”, bogat, sofisticat şi a rămas însărcinată.
   - Iar el a încercat să facă ce se „cuvenea” şi s-a însurat cu ea, interveni Paris.
   - Nu chiar. Când s-a dus la San Francisco să-i spună că este însărcinată, părinţii lui se aflau acolo. Au fost atât de dezgustaţi şi de furioşi, încât când s-a întors acasă târziu în seara aceea, i-au spus să plece şi să o ia pe mama cu el.
   Sloan se abţinu înţeleaptă de la a-i spune lui Paris că tatăl ei era beat când s-a întors acasă şi că părinţii lui o considerau pe adolescenta însărcinată, dintr-un micuţ orăşel, ca pe ultimul şi intolerabilul gest de pe lunga listă a acţiunilor lui iresponsabile.
   Sloan abordă cu multă grijă problema cu adevărat majoră, care rămăsese de depăşit.
   - După desfacerea căsătoriei, ei ţi-au spus lucruri teribile despre mama noastră, lucruri care nu sunt adevărate şi asta a fost urât din partea lor; dar când stai să te gândeşti, nu ţi se pare deloc surprinzător.
   - De fapt, bunica Frances a fost cea care a spus cele mai multe dintre lucrurile cu adevărat urâte.
   - Asta nu este o mare surpriză, având în vedere ce tocmai ai spus despre ea, încercă Sloan să glumească.
   - Da, dar tata o auzea şi nu o contrazicea niciodată.
   Sloan nu era pregătită pentru acest comentariu, dar inspiraţia de moment o făcu să găsească explicaţia perfectă.
   - La vremea aceea era şi el mai în vârstă şi mai înţelept şi probabil că în sinea lui îi era ruşine de ce făcuse, sau de ceea ce se lăsase convins să facă. Este limpede că te iubeşte nespus, aşa că n-ar fi vrut să treacă în ochii tăi drept un om rău.
   După ce-i permise lui Paris un minut pentru asimilarea acestei idei, Sloan îşi luă paharul cu apă şi se gândi la o altă idee bună.
   - Nu cred că este un lucru neobişnuit pentru părinţii divorţaţi să facă diverse remarci răutăcioase unul despre celălalt, în faţa copiilor.
   - Ai dreptate! Ce lucruri urâte a spus mama noastră despre el?
   Sloan se uită la ea cu un zâmbet neajutorat care i se forma pe buze, cu paharul cu apă uitat în mână. Şi spuse:
   - Acum câţiva ani, mamei noastre i-a fost smulsă geanta din mână, de un adolescent. În ziua judecăţii, ea a depus mărturie în favoarea inculpatului şi a pledat pentru iertarea acestuia. A fost atât de hotărâtă să îl scape, încât a fost absolut elocventă! adăugă Sloan chicotind.
   Paris zâmbi.
   - Şi l-a scăpat?
   Sloan încuviinţă din cap.
   - Judecătorul a spus că s-ar fi simţit ca şi cum ar fi pedepsit-o pe ea, dacă l-ar fi trimis la puşcărie.
   - Ce poveste frumoasă!
   - Nu chiar. O săptămână mai târziu tot el i-a furat maşina. Şi-a spus că era o victimă foarte uşoară, ceea ce şi este.
   Sloan era convinsă că reuşise să rezolve dilema lui Paris, pentru că din acel moment Paris o asasină cu întrebări despre Kimberly şi o ţinu tot aşa cât timp s-au plimbat şi au făcut târguieli.

                                            Capitolul 31

             Discuţia despre mama lor o ajutase pe Sloan să se gândească şi la altceva decât la Noah, în după-amiaza aceea, dar ceasul ei părea să se mişte invers, până când sosi în sfârşit momentul să se îmbrace pentru seară.
   Era atât de nerăbdătoare să îl vadă, încât cu mult înainte de momentul plecării nu mai avea nimic altceva de făcut decât să se decidă ce rochie să-şi pună.
   Atunci veni Paris şi o ajută să facă alegerea. După ce inspectă hainele lui Sloan şi admiră tot ce adusese ea, Paris scutură din cap şi anunţă că seara aceasta specială cerea o rochie lungă.
   - Nu prea fantezistă, dar ceva care să plutească puţin, când păşeşti.
   Convingându-se că Sloan nu avea nimic asemănător la ea, Paris puse o mână pe spinarea lui Sloan şi o conduse cu gentileţe de-a lungul holului, spre camera ei.
   Dresingul lui Paris, remarcă Sloan uşor amuzată, era mai mare şi avea mai multe haine în el decât buticul Lydiei, din Bell Harbor şi dădea într-o altă cameră spaţioasă, plină cu toalete neterminate, la care Paris încă mai lucra.
   Sloan privea cum sora ei scotea rochie după altă superbă rochie, respingându-le din motive obscure pentru ea.
   - Asta este! declară Paris triumfător, scoţând o rochie mulată pe corp, albă, fără bretele, de pe o bară plină doar cu rochii lungi. Ce zici de ea?
   Sloan îşi spuse că arăta foarte mult ca rochia roşie de în a Sarei, cu excepţia culorii şi a lungimii, până când Paris îi trase fermoarul la spate şi o întoarse cu faţa la oglindă.
   Corsajul era strâmt şi venea ca o mănuşă pe talia lui Sloan; apoi se desfăcea uşor peste coapse şi cădea în linie dreaptă până jos. Corsajul era ornat cu buchete brodate de flori albe, cu frunze aurii strălucitoare şi tije, care erau răspândite şi în jurul tivului.
   - Ah, ce frumoasă e, şopti Sloan.
   - Nu ai văzut restul, anunţă Paris luând de pe un umeraş şi scuturând-o să se desfacă, o eşarfă ca o pânză de păianjen, pe care o drapă în jurul braţelor lui Sloan.
   - Acum avem nevoie de bijuteriile potrivite, declară ea deschizând sertare încorporate în perete.
   - Dar părul? întrebă Sloan peste umăr. Ar trebui să mă piaptăn altfel?
   În loc să-l despartă într-o parte şi să-l lase să cadă liber ca de obicei, şi-l îndepărtă de pe faţă, prinzându-l într-un coc lejer, la spate.
   Paris ridică în sus două coliere din aur filigranat şi le studie, dar se uită la Sloan, ca să se decidă.
   - Părul este perfect, ca şi machiajul, dar ai nevoie de cercei. Iar eu, spuse, ridicând în sus doi cercei ca două picături lungi, sclipitoare, de ploaie aurie, eu am exact ce-ţi trebuie!
   Sloan îşi puse cerceii şi-şi prinse la gât colierul lat din aur filigranat; apoi se studie în oglindă, minunându-se de diferenţa pe care Paris o putea face în aspectul ei. Se întoarse să-i spună asta lui Paris, dar Paris nu terminase încă.
   Dispăruse, revenind o clipă mai târziu cu trei boboci de trandafiri proaspeţi, în mână.
   - I-am furat din aranjamentele florale de la petrecere, explică ea prinzând trandafirii în cocul lui Sloan.
 
        - Are cineva idee unde mergem? întrebă Paul, în timp ce un şofer în livrea ţinea deschisă pentru el portiera din spate a Roils-Royceului lui Noah.
   - Eu nu ştiu, spuse Sloan urmându-l în maşină, dar indiferent unde mergem, o să dai gata toate doamnele!
   Încântarea şi entuziasmul lui Sloan erau atât de contagioase, încât până şi Paul răspunse bine dispus:
   - Nu au noroc. Eu sunt deja împreună cu cele mai frumoase doamne din Florida. Paris, tu ai idee unde mergem?
   Paris se instală în maşină alături de Sloan, arătând ca pasărea paradisului, într-un sari din mătase lung, strălucitor colorat.
   - Eu ştiu, dar nu am voie să divulg informaţia. Totuşi, cred că vă pot da un pont. Veţi cina în cel mai exclusivist restaurant din Palm Beach, spuse ea uitându-se la Sloan.
   - Care este? întrebă Paul zâmbindu-i dispoziţiei ei jucăuşe.
   - Apparition.
   O expresie ciudată se aşternu pe chipul lui şi Sloan avu sentimentul că recunoscuse numele.
   - Ai mai cinat vreodată acolo?
   Paul păru sincer derutat de această presupunere.
   - Nu. Nici n-am auzit de el.
   - Cred că e un loc incredibil de elegant, de vreme ce trebuie să mergem îmbrăcaţi astfel, remarcă Sloan.
   Puţin mai târziu, maşina viră, intrând într-un golf privat, cu iahturi mari acostate în docuri spaţioase, de-a lungul cheiului.
   - Ar fi trebuit să bănuiesc, Apparition este un iaht, spuse Sloan încântată, întorcându-se spre Paris.
   Paris nu răspunse. Stătea aplecată în faţă, încruntându-se în timp ce Rolls-ul înainta de-a lungul cheiului şi se opri într-o parcare îndepărtată, unde aştepta deja un elicopter mic, alb, cu elicea bătând aerul.
   - Ah, nu... spuse ea în timp ce şoferul coborî şi îi deschise portiera.
   Paul şi Sloan ieşiră după ea, dar Paris făcu doi paşi şi se opri încremenită, cu privirea întorcându-se de la elicopter la şofer.
   - Martin, presupun că domnul Maitland ne trimite mâncarea, îi spuse ea cu o voce acuzatoare.
   Martin şoferul, un bărbat înalt, spre cincizeci de ani, care părea suficient de puternic să ridice Rolls-ul, nu doar să-l conducă, spuse, în glas cu mai multă autoritate decât deferenţă:
   - Mâncarea a avut azi o pană de motor, o informă el. Domnul Maitland îi aşteaptă pe toţi să zboare cu elicopterul spre Apparition, unde veţi petrece o seară minunată, vă asigur.
   Sloan fu derutată de ordinul lui nepronunţat de a urca în elicopter şi se opri ezitând, dar Paris era mai intimidată de elicopter decât de şofer.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Paul cu blândeţe.
   Paris se lovi de el dând înapoi, încercând să pună cât mai multă distanţă între aparat şi ea.
   - Îmi pare rău, dar eu chiar nu cred că o să mă pot urca în chestia asta. Ştiu că nu pot. Nu suport nici elicopterele mari, cu atât mai puţin pe cele miniaturile!
   Lui Sloan îi pică inima. Nu-i păsa dacă rata un elicopter sau un iaht, dar îi păsa dacă rata o seară cu Noah.
   - Suntem singurii oaspeţi pe care îi aşteaptă Noah? întrebă ea ascunzându-şi dezamăgirea în spatele unui zâmbet înţelegător. Dacă da, poate ni se alătură undeva în altă parte, pe uscat?
   - Nu ar fi cinstit, spuse Paris emfatic. Noah a aranjat un dineu special şi a plănuit o seară întreagă pentru că a vrut să-ţi facă o surpriză.
   Întorcându-se în loc, se uită tristă la Paul.
   - Nu vreau să vă stric seara. Tu mergi cu Sloan iar eu o să mă întorc acasă.
   Sloan deschise gura să voteze planul, dar Paul interveni galant.
   - Asta n-ar fi corect din partea mea, spuse el. Sloan poate merge, iar noi doi vom cina în altă parte.
   - Eşti sigur că nu-ţi pasă? întrebă Paris ezitant, privindu-l cu un amestec de părere de rău şi gratitudine.
   Paul părea să găsească situaţia mai curând amuzantă decât dezamăgitoare. Făcând un semn cu capul spre elicopter, îi spuse lui Sloan:
   - Ai face bine să pleci înainte ca drăcia asta să rămână fără carburant.
   Apoi se întoarse spre Paris şi făcu semn spre portiera deschisă a maşinii.
   - Mergem?
   În maşină, Paris privi elicopterul ridicându-se de la sol şi virând scurt deasupra apei, în asfinţit; apoi se întoarse spre Paul.
   - Sper că nu eşti foarte dezamăgit.
   - Câtuşi de puţin, spuse el încet.
   Încrucişându-şi braţele pe piept, îşi întoarse spatele spre portiera maşinii şi începu să o privească într-o tăcere amuzată.
   Uşor iritată de atitudinea lui, Paris izbucni:
   - Crezi probabil că sunt proastă şi nevrotică.
   Paul dădu tăcut din cap, indicând că nu gândea aşa.
   - Mi-e frică de elicoptere.
   Paul se uită la ea.
   - Înseamnă că asta îţi reduce din plăcere.
   - Din ce plăcere?
   - Din plăcerea de a le pilota.
   Râzând, Paris se lăsă pe spate pe bancheta ei şi se recunoscu învinsă.
   - De unde ai ştiut?
   - Tatăl tău este foarte mândru de toate realizările tale. Doar din curiozitate, adăugă el brusc, ce ai fi făcut dacă eu aş fi decis să plec cu Sloan?
   Paris îl privi în ochi fără să clipească.
   - Ştiam că n-ai fi făcut asta.
   Pe bancheta din faţă, şoferul vorbea la telefonul maşinii, anunţând Apparition că elicopterul tocmai decolase, cu domnişoara Reynolds la bord. Puse receptorul înapoi în furcă şi se uită speculativ la Paris, în oglinda retrovizoare, aşteptându-i decizia.
   - Marty, n-are rost să ne prefacem, spuse ea direct. Am fost prinsă. Domnul Maitland a spus că ne-a făcut o rezervare în altă parte. Du-ne acolo.
   Şoferul încuviinţă din cap, întoarse scurt în U, o luă spre cheiul numărul trei şi opri maşina. Paris se încruntă, intrigată.
   - Acum ce s-a mai întâmplat?
   - Printr-o stranie coincidenţă, minţi şoferul fără să clipească, bucătarul şef de pe Apparition şi căpitanul se vor întoarce cu elicopterul. Când l-am sunat pe domnul Maitland adineauri, să-l anunţ că domnişoara Reynolds se află în drum spre el, a fost foarte supărat că nu şi-a amintit de frica dumneavoastră de-o viaţă, pentru elicoptere. M-a instruit să insist să îi permiteţi să vă ofere o altă cină şi o croazieră la bordul iahtului Star Gazer.
   Apoi făcu inutil un semn din cap spre un iaht de douăzeci de metri lungime, andocat chiar în faţa lor, în primul doc.
    Paris se uită la Paul cu faţa strălucind de încântare.
   - Ce zici? Este cinstit să-i dăm lui Noah atâta bătaie de cap?
   - Este singurul lucru cinstit pe care-l putem face, spuse Paul, dar nu era pregătit pentru încântarea copilărească a lui Paris.
   Adăugă, zâmbind fără voia lui:
   - O să-l ajutăm dacă îl scoatem în larg fără echipaj.
   - Poţi manevra o barcă aşa de mare?
   - Cu puţin ajutor din partea ta.
   O spusese atât de firesc încât Paris concluzionă că era cât se poate de capabil de asta.
   - Tu poţi găti, contracară el.
   - Nu fără foarte mult ajutor din partea ta.
   Paul întinse mâinile spre ea.
   - Să mergem.

                                Capitolul 32

            Apparition se ridica la înălţimea numelui său, îşi spunea Sloan în timp ce elicopterul făcea un viraj la stânga şi ea se uita într-o uluită neîncredere la vasul de dedesubt, ancorat la cinci minute de ţărm.
   Aureolat în lumina apusului cu roşu, portocaliu şi purpuriu, vasul de un alb strălucitor arăta la fel de graţios şi de solid ca un Taj Mahal plutind pe apă.
   - Bine aţi venit la bord, domnişoară, o salută un bărbat în uniformă albă, aplecându-se adânc şi întinzând mâna să o ajute să coboare din elicopter.
   Îi arătă drumul spre puntea principală, două nivele mai jos şi o escortă cu o nouă plecăciune spre locul unde o masă fusese acoperită cu o faţă din olandă şi aranjată cu veselă de porţelan şi pahare de cristal pentru o cină formală în doi.
   - Domnul Maitland a trebuit să dea urgent un telefon, dar va veni imediat, îi explică el; apoi se îndepărtă grăbit.
   Fascinată, Sloan se uită în jurul ei. Nu se aşteptase niciodată ca Noah să aibă aşa ceva; nu mai văzuse niciodată aşa ceva, decât în cataloguri de călătorii despre locuri cum ar fi Monte Carlo, unde bogătaşii fabulos de bogaţi se stabileau în port, în iahturi gigantice.
   Plimbându-şi mâna de-a lungul balustradei lustruite, se plimbă încet pe puntea principală, spre pupa. Aproape tot nivelul părea ocupat de un salon spaţios, cu ferestre largi cu vedere spre mare şi cu uşi de sticlă care se deschideau spre punte. Draperiile erau date la o parte şi Sloan fu surprinsă să vadă că interiorul arăta mai mult ca un penthouse ultramodern, decât ca o parte dintr-un vas.
   Covoarele erau albe, cu umbre de culoarea prunei şi a platinei, sculptate într-un desen vălurit care crea o bordură largă la margini şi un medalion suprarealist în centru. O scară circulară, cu balustradă cromată, ducea-spre un nivel mai sus şi unul mai jos. Grupuri de sofale şi fotolii, îmbrăcate în culorile covorului, erau aranjate îmbietor în jurul meselor cu blaturi din sticlă groasă; pe piedestale, geode uriaşe dezvăluiau scânteietoare interioare de rocă, într-un curcubeu de culori, de la ametist, la pulbere albastră.
   Cum Noah nu se afla în salon, se aşteptă să apară pe una dintre uşile laterale prin dreptul cărora trecea, dar el nu apăru. Îl găsi însă la punctul ei de plecare, la prova. Stătea sprijinit de balustradă vorbind la mobil, cu faţa în profil, cu voce joasă şi aspră:
   - Spune-i lui Graziella că dacă o mai face de oaie şi de data asta, nu o să mai tratez cu guvernul venezuelean şi că poate putrezi acolo, în puşcărie.
   Se opri, ascultând.
   - Da, sunt al naibii de serios.
   Se opri din nou, scurt.
   - Bine, atunci ocupă-te de Graziella şi căraţi-vă naibii de acolo.
   Fără să spună la revedere, întrerupse convorbirea şi aruncă mobilul pe masă. Tonul lui era total diferit de cel pe care i-l auzise Sloan vreodată şi îi veni destul de greu să-l alăture pe acest bărbat rece, ameninţător, cu omul afabil pe care-l ştia ea.
   Noah o văzu pe Sloan când aruncă telefonul pe masă şi expresia i se îndulci.
   - Bună, spuse el cu un zâmbet galeş, devastator, care era aproape la fel de enervant ca şi imaginea pe care o prezenta, de ameţitoare eleganţă într-un smoching pe comandă, negru ca pana corbului şi cămaşa ca zăpada şi papionul formal, negru.
   Sloan se opri puţin mai departe de el, atât de zdruncinată de vasul lui, de elicopterul lui, de convorbirea lui telefonică şi de felul în care arăta în smoching, încât rămase fără cuvinte. Arăta ca un străin de care nu te puteai apropia.
   - Bună, spuse ea cu o voce politicoasă, oficială.
   Chiar dacă îi observase reţinerea, Noah nu lăsă impresia asta.
   Aplecându-se, luă o sticlă de şampanie pusă la rece într-o frapieră din  argint de pe masa de lângă el şi turnă puţină, în pahare. Ridică unul şi-i-l întinse, obligând-o să se apropie ca să-l ia din mâna lui.
   Îşi ridicară amândoi privirile când elicea elicopterului începu să se învârtească şi Sloan văzu trei bărbaţi urcând în cabină, împreună cu şoferul.
   - Este totul puţin prea copleşitor, spuse ea tare, privind elicopterul care începea să se înalţe.
   Noah îşi reţinu dorinţa imperioasă de a-şi întinde mâna şi de a trasa cu degetele profilul ei perfect şi îşi puse în schimb un cot pe balustradă, savurând cum arăta în rochia fără bretele, convins că în seara asta i-o va da jos.
   Sloan folosi cât putu de mult aparatul care se îndepărta, ca pe o diversiune; apoi se întoarse cu faţa spre el, cu un zâmbet strălucitor şi dădu drumul primului lucru care-i veni în minte:
   - Paris nu a venit cu mine - îi este frică de elicoptere.
   - Ce păcat, spuse el solemn.
   Sloan dădu din cap, de acord cu el.
   - Paul a rămas la mal, cu ea.
   - Sunt distrus.
   Atunci Sloan înţelese - din strălucirea amuzată din ochii lui frumoşi, cenuşii, care-l făcu să-i pară infinit mai familiar. În acelaşi timp, mai înţelese ceva şi aruncă o privire rapidă asupra mesei, observând florile, lumânările sclipind în boluri de cristal şi serviciul de porţelan şi cristal. Două tacâmuri. Două scaune.
   La mijloc între un sentiment de vinovăţie faţă de Paris şi cel de veselie faţă de manevra lui de mare fineţe, Sloan se montă să pară indignată.
    - Ai ştiut tot timpul că Paris are fobia elicopterelor!
   - Niciodată nu m-am gândit la asta, spuse el pios.
   - Serios? începu Sloan dar nu foarte convinsă.
   Noah începu să scuture încet din cap, cu ochii râzând de expresia ei, convins că ea ştia că el ascundea ceva şi că nu se va da bătută până când nu va afla ce anume.
   - O cunoşti de ani de zile, dar ai aflat abia astăzi că are frică de elicoptere? rezumă Sloan îndoită.
   Brusc, îi apăru în minte o altă posibilitate şi o transpuse în cuvinte:
   - Întâmplător, asta pentru că de fapt lui Paris nu îi este teamă de elicoptere?
   Noah nu mai rezistă. Aplecându-se, îi ciuguli urechea şi şopti:
   - Paris are permis de pilot de elicoptere.
   Râzând, Sloan încercă să ignore efectul respiraţiei lui fierbinţi în urechea ei şi făcu un gest spre masă şi vas.
   - Dar de ce te-ai omorât în halul ăsta, doar pentru noi doi?
   - Am vrut să-mi cer scuze pentru şezlongul de aseară.
   - Cu toate astea? îl tachină Sloan. Niciodată nu faci ceva cu jumătate de măsură?
   - Am făcut-o noaptea trecută, spuse el cu subînţeles.
   Schimbarea subtilă din tonul lui şi semnificaţia mascată a remarcii, trecură o clipă neobservate pe lângă Sloan.
   - Dar mie mi-a plăcut şezlongul.
   - O să-ţi placă mai mult condiţiile de aici.
   Era o atenţionare sinceră asupra intenţiilor lui şi lui Sloan i se strânse stomacul.
   - Ţi-ar face plăcere un tur al vasului?
   - Da, spuse ea repede, imaginându-şi un tur în sala motoarelor şi a pompelor.
   Noah o luă de mână, împletindu-şi degetele cu ale ei, dar nici căldura strângerii lui ferme nu putea alunga teama devastatoare pe care o simţea, înţelegând că în seara asta el avea de gând să facă dragoste.
   Ştiuse că va sosi şi clipa aceasta, doar că alesese momentul greşit, locul greşit, pentru că oriunde se uita, ea vedea dramatic de clara dovadă că lumea în care locuia el nu era doar diferită de a ei - se afla în alt sistem solar.
   Pentru el asta era o aventură trecătoare de vacanţă, o diversiune de două săptămâni, dacă dura cele două săptămâni pline. Pentru ea era... Nu putea suporta gândul, dar nici nu mai putea scăpa de el: asta era repetarea istoriei.
   Ea era mama ei, cu treizeci de ani mai târziu. Era nebună după Noah Maitland, iar el era pe cât de inaccesibil pe atât de irezistibil.
   Toată viaţa ei aşteptase să se îndrăgostească, iar acum îşi va petrece restul vieţii comparând fiecare bărbat cu el.
   Noah o conduse sus, pe cea mai apropiată scară exterioară şi se opri la prima uşă de pe punte.
   - Aceasta este cabina proprietarului, spuse el deschizând uşa.
   Sloan se smulse din panica crescândă, se uită în camera spaţioasă, opulentă şi privirea i se opri asupra patului dublu. Cuvertura groasă era deja întoarsă ispititor, iluminatul ascuns era discret şi seducător. Spuse repede, într-o deliberată încercare de dezinvoltură:
   - Nu este chiar Motel Six, dar îmi închipui că pe mare cei ca tine trebuie să se mulţumească cu ce au la îndemână.
   Dar se ura pentru felul în care sunaseră cuvintele ei şi îşi ceru imediat scuze.
   - Îmi pare rău. A fost un lucru nepoliticos, prostesc, din partea mea să-l spun.
   Noah o studie tăcut, cu o expresie impenetrabilă.
   - De ce ai spus asta?
   Sloan oftă şi alese onestitatea. Ridicându-şi ochii spre el, mărturisi cu calmă candoare:
    - Am făcut asta pentru că sunt nervoasă şi stingherită. Sunt obişnuită să mă gândesc la tine aşa cum eşti cu Courtney şi cu Douglas. Nu m-am aşteptat să te găsesc aici, cu toate astea, spuse, făcând un gest care îl includea pe el şi vasul. Nici tonul nu ţi l-am recunoscut, când te-am auzit vorbind la telefon. De fapt, nu te cunosc deloc, termină ea cu o voce disperată.
   Noah îi înţelegea perfect problema, pentru că nici el nu se recunoştea când se afla ea în apropiere. Privindu-i faţa ameţitoare, întoarsă în sus, se gândi la dulceaţa celor spuse de ea şi la curajul ei de a le spune - în timp ce el încerca să se decidă dacă dorea mai mult să-şi îngroape faţa în părul ei parfumat şi să râdă de temerile ei sau să-şi îngroape buzele într-ale ei şi să-i înlăture îndoielile.
   Ea efectiv îi privea bogăţia ca pe o piedică, nu ca pe cel mai de dorit atribut al lui şi asta o făcea singulară pentru el - şi de douăzeci de ori mai atrăgătoare.
   Ca răspuns la teama ei de a nu-l cunoaşte, Noah îi luă bărbia între degetul mare şi arătător.
   - Mă cunoşti, Sloan, şopti el aplecându-şi capul încet, înnebunitor, şi frecându-şi uşor buzele peste ale ei, obligându-le să se deschidă pentru el.
   - Ţi-aminteşti? şopti el răguşit, cu mâinile alunecându-i peste umerii şi spinarea ei.
   Brusc, gura lui se deschise peste a ei şi sărutul lui deveni mai profund.
   Îi luă mai puţin de cincisprezece secunde să o facă pe Sloan să-şi amintească intens totul şi toate încercările ei de rezistenţă cedară. Ca şi cum mâinile ei ar fi avut o voinţă proprie, alunecară sub haina lui şi se plimbară peste pieptul lui, curbându-se peste umeri şi în jurul gâtului.
   Noah îşi ridică o fracţiune de secundă gura de pe a ei, cu ochii arzători, cu vocea groasă de dorinţă.
   - Acum îţi aminteşti de mine?
   Sloan îşi dădu seama că era deja prea târziu ca să mai dea înapoi, pentru că niciodată nu va reuşi să-l uite. Nu avea rost să se priveze de restul amintirilor pe care i le va oferi el în această cameră.
   Va avea timp destul pentru singurătate şi regrete, la Bell Harbor. Până atunci, dorea să fie cu el mâine şi în ziua următoare şi poate şi în cealaltă - atât cât va dura.
   Noah aştepta răspunsul ei şi Sloan încuviinţă din cap, cu vocea redusă la un geamăt încet de capitulare.
   - Da.
   Ridicându-se în vârful degetelor, îşi strivi gura de a lui. Îi întoarse sărutul cu toată dragostea şi disperarea inimii ei iar răspunsul lui fu zguduitor. Gura îi deveni insistentă şi flămândă, braţele lui se înfăşurară strâns în jurul ei, ţinând-o lipită de trupul lui rigid, în timp ce mâinile i se plimbau posesiv pe spinarea şi pe lateralele sânilor ei.
   Noah împinse uşa cu piciorul, închizând-o şi Sloan simţi un fior de excitare nervoasă, dar în loc să devină tot mai pasional, el încetini uşor ritmul. O sărută până când o răsuci în noduri de dorinţă, săruturi lungi, languroase, urmate de altele mai apăsate, mai solicitante, în timp ce mâinile o explorau şi o mângâiau, acordându-se cu intensitatea fiecărui sărut.
   Sloan îi simţi degetele pe fermoarul rochiei exact în clipa în care el îşi ridica gura de pe a ei. Se dădu înapoi ca să-şi scoată haina de smoching şi rochia fără bretele căzu jos, la picioarele ei. Automat, Sloan se aplecă să o ridice.
   - Nu, spuse el cu privirea pe sânii trandafirii, descheindu-şi repede cămaşa.
   Era clar că nu avea inhibiţii să se dezbrace în faţa ei, dar Sloan se simţea suficient de complexată pentru amândoi.
   Când ea se întoarse ca să termine de dezbrăcat, Noah descoperi simultan că ea era jenată şi că trupul ei gol era un miracol de curbe desăvârşite, de membre zvelte şi de piele strălucitoare. Îşi scotea
butonii de la manşete în timp ce o privea ridicându-şi mâinile să-şi scoată acele din păr. Cu mâinile ridicate şi cu capul uşor aplecat, îi amintea de o pictură de la Louvre, reprezentând un nud.
   Când şi ultimul ac fu scos, Sloan îşi mişcă puternic capul şi părul îi căzu pe umeri într-o cascadă de aur strălucitor.
   Era uluitoare, îşi spuse Noah, cuprins de un puternic val de dorinţă. Era ruşinoasă, îşi reaminti el.
   Veni în spatele ei şi îşi petrecu mâinile pe după ea, trăgând-o mai aproape.
   - Îmi tai respiraţia, îi şopti în ceafă.
   Ea se înfioră, drept răspuns.
   O întoarse cu faţa spre el şi o coborî pe pat; apoi se întinse lângă ea şi se ridică în braţul stâng, cu mâna sub ceafa ei.
   Sloan aşteptă cu nelinişte crescândă, în timp ce el îşi plimba privirea peste fiecare curbă şi adâncitură a trupului ei. Când privirea i se ridică din nou spre a ei, strălucirea ochilor cenuşii, cu gene grele, nu o putu înşela. Mâna lui strânse mai tare, ridicându-i faţa şi ea se îmbărbătă instinctiv pentru un asalt rapid. Dar urmă un sărut blând ca atingerea unei pene şi la fel de relaxant ca mângâierea degetelor lui pe ceafa ei. Un sărut foarte tandru.
   Liniştită, Sloan veni spre el şi-l sărută înapoi şi cum făcu asta, mâna lui dreaptă alunecă peste umărul ei spre sân, cuprinzându-l, cu degetul mare încercuindu-i încet sfârcul. Era o atingere tachinatoare, o atingere torturantă.
   Torturată, Sloan îşi desfăcu palma pe zidul solid al pieptului lui, plimbându-şi degetele prin părul scurt, negru.
   Pielea lui era ca satinul fierbinte, sfârcul lui era dur şi mic, în timp ce ea îl mângâia încet cu palma. Sub degetele ei exploratoare, maxilarul lui era ca sculptat în granit, obrazul, în marmură. Era magnific, îşi dădu ea seama, cu durere. Şi era al ei. Acum. Părul era moale, la tâmple...
    Pentru Sloan, aceste atingeri însemnau o descoperire uluitoare; pentru Noah, erau mângâieri atât de delicate şi de neaşteptate, încât îl răscoleau profund, îşi ridică gura de pe a ei, privind-o cu tandră uimire, în timp ce ea îi trimitea valuri pulsante de dorinţă în tot corpul.
   Neştiind efectul pe care-l avea asupra lui, Sloan îşi plimbă degetele peste gura lui. Buzele lui erau sculptate dintr-un material minunat, ferm şi cald şi mobil. Genele lui erau dese şi drepte; ochii lui minunaţi erau deschişi.
   Surprinsă, se uită la el. Chipul lui era dur şi întunecat de pasiune, iar la gât, un muşchi i se mişca spasmodic. A înţeles ce a văzut; nu-i păsa cum provocase ea asta. Curbându-şi mâna în jurul cefei lui, închise ochii şi-i simţi oftatul când îl sărută.
   Gura lui se deschise peste a ei, poftitor şi imperios, limba lui o mângâia intim pe a ei, în timp ce mâna îi alunecă în jos, pe corpul ei.
   Degetele i se împletiră în buclele scurte dintre coapsele ei, cucerind cu blândeţe intrarea. Sloan se chirci sub atacul senzual al degetelor lui lovind adânc în ea şi al mângâierilor intime ale limbii lui, pe a ei.
   Noah îşi smulse buzele de pe ale ei şi îşi alunecă gura în jos, spre sâni şi când reveni asupra buzelor, Sloan îl strânse de umeri, cu degetele muşcând în spinarea lui.
   Îi cuprinse fesele în mâini şi o trase spre el, potrivind-o cu lungimea lui; apoi intră în ea cu suficientă forţă ca să-i arcuiască trupul. Fiecare împingere înceată, insistentă, o aducea mai aproape de culme; apoi, fără să o prevină, el îşi petrecu braţele pe după ea şi se întoarse pe spate, aducând-o după el.
   Sloan se uită la el uimită, aşezată deasupra lui, iar Noah râse văzându-i expresia mirată de pe chipul îmbujorat. Dacă ea ar fi fost oricine altcineva, ar fi terminat fără să facă asta, dar voia ca ea să experimenteze cât de mult îi putea permite trupul lui înainte de a-şi pierde controlul. Îşi spuse că cel puţin acesta era motivul pentru care făcea asta, dar într-un colţişor din creierul lui tulburat de pasiune, Noah ştia că motivul adevărat era oarecum legat de ceilalţi doi iubiţi ai ei. Ei fuseseră stângaci şi inepţi. El nu era niciuna, nici alta. Şi voia să fie absolut sigur că Sloan va şti asta, când vor părăsi camera.
   Întinzând mâna, îşi vârî degetele în părul ei.
   - Eşti superbă, şopti el.
   Mâinile îi alunecară spre sânii ei, apoi îi părăsi cu regret şi poposiră pe coapsele ei, ajutând-o să înceapă.
   Sloan nu minţise despre lipsa ei de experienţă, îşi dădu Noah seama câteva minute mai târziu, înghiţindu-şi un suspin de râs. Habar n-avea cum să-şi dozeze tempoul pentru el; îl încetinea când el ar fi dorit să fie mai rapid, îl schimba când el ar fi vrut să rămână constant.
   Nu putea prezice următorul moment sau să depindă de următoarea ei mişcare şi pentru că nu putea, ea îl ţinea acum într-o continuă stare de suspans excitat care era mai aţâţător decât ar fi fost dacă ea ar fi ştiut ce făcea.
   Exact în clipa în care el stabilise asta, Sloan începu să-i urmărească faţa şi să se potrivească presiunii coapselor lui şi amuzamentul lui Noah pieri. Pasiunea pe care o credea sub control creştea acum în vintrele lui cu suficientă forţă ca să-l facă să-i prindă fesele, să o oprească. Trăgând-o la pieptul lui, se luptă să-şi stăvilească pornirea dar cum nu reuşi, o rostogoli delicat pe spate.
   - Deschide ochii, spuse el cu vocea redusă la o şoaptă răguşită.
   Genele ei lungi, roşcate, se deschiseră. Ochii ei îi cerşeau în tăcere eliberarea şi în tăcere, el io promise. Cu umerii şi braţele rigide în efortul de a se abţine, începu să crească forţa cu fiecare lovitură.
   Sloan simţi pulsaţiile adânc în ea. Apoi un cutremur şi în sfârşit explozia, într-o izbucnire de extravagantă plăcere care îi smulse un geamăt din gâtlej. Noah o mai pătrunse o dată, cu trupul cutremurându-i-se de aceeaşi plăcere pe care i-o oferise ei.
   Capul îi căzu în faţă, cu respiraţia întretăiată. Petrecându-şi braţele pe sub coapsele ei, se întoarse pe o parte, luând-o cu el.
   Sloan zăcu acolo, prea zguduită de ceea ce simţise ca să se mai gândească la ceva, savurând simpla emoţie de a se afla în braţele lui.
   Pe măsură ce-şi recăpăta judecata, deveni clar pentru ea că bărbatul cu care tocmai făcuse dragoste îşi perfecţionase neîndoios tehnica practicând foarte mult, cu foarte multe femei. Pe de altă parte, nu credea că el o găsise într-atât de lipsită de experienţă încât să îl plictisească şi să nu o mai dorească. Dacă ar fi fost aşa, precis că acum nu ar mai fi ţinut-o atât de strâns în braţe, cu mâna mângâindu-i alene curba taliei.
   Precaută, decise să-i spună ceva.
   - Noah?
   - Hmm?
   - Eu învăţ foarte repede, spuse ea serioasă.
   Noah îşi întoarse capul să-i vadă chipul frumos şi buzele i se curbară într-un zâmbet tandru.
    - Am observat asta, şopti el.
   - Ce vreau eu să spun, este că practica o să mă ajute.
   Patul se zgudui de râsul lui, în timp ce o strânse în braţe, apropiindu-i faţa de a lui.
   - Dumnezeu să mă ajute.
   Râsul lui Noah se stinse, dar buna dispoziţie era acolo în continuare, în timp ce o ţinea strâns lipită de el. De obicei un orgasm îl făcea să se simtă relaxat şi apoi energizat; nu îl lăsa să se simtă absurd de fericit. Nu putea înţelege de ce femeia din braţele lui avea un efect atât de profund asupra lui, în pat şi peste tot. Îl putea aprinde cu o privire, înveseli cu un zâmbet, topi cu o atingere. Era lipsită de lăcomie, de vanitate sau de şiretenie.
   Era lipsită şi de cină, îşi aminti el. Îşi întoarse încheietura mâinii şi se uită la ceas. Dorise ca ea să fie pe vas devreme, să vadă asfinţitul iar seara era încântător de tânără.
   Îi dădu în lături părul greu de pe faţa catifelată şi ea se uită în sus, spre el.
   - Programul serii include şi o cină şi un tur, glumi el.
   Sloan îi oferi un zâmbet somnoros, cu degetele plimbându-se leneşe pe pieptul lui.
   - Asta a fost inclus în preţul biletului, sau a fost un supliment?
   - Nu te uita aşa la mine că o să primeşti ceva în plus faţă de cină şi tur.
   - Serios? Ce anume? întrebă ea.
   - Desertul.
   Ca să evite alte tentaţii, Noah se întinse după telefon şi dădu instrucţiuni ca cina să fie servită într-o jumătate de oră; apoi se dădu fără chef jos din pat.
  
        Cinară la lumina lumânărilor, în mare ţinută, cu o muzică blândă în fundal, dar atmosfera dintre ei era alta.
   Fără să mai fie preocupaţi de dorinţa neîmplinită, erau acum în stare să stea de vorbă ca doi noi prieteni care încep să se cunoască unul pe celălalt.
   La vremea când se termină cina, Sloan se simţea atât de relaxată, încât nu-i veni greu să răspundă întrebărilor despre Carter şi mama ei.
   - Mama mea a câştigat un concurs de frumuseţe la vârstă de optsprezece ani şi premiul consta într-o călătorie la Fort Lauderdale şi o săptămână în cel mai bun hotel, explică Sloan. Un fotograf din Fort Lauderdale o fotografia pe plajă. În apropiere avea loc un cocktail, făcea parte din repetiţia pentru un dineu de nuntă la care era invitat Carter - care se plimba încolo şi încoace, să vadă ce se mai întâmpla pe acolo. Purta o haină albă de cină. Mama mea a fost vrăjită. Şi asta s-a întâmplat.
   - Nu se putea întâmpla doar asta, sublinie Noah glumind.
   - Aproape. Mama a fost crescută de bunica ei şi era la fel de naivă pe cât era de frumoasă. Şi-a petrecut cele trei zile rămase din excursie cu el, în apartamentul ei din hotel, i-a dat virginitatea ei şi Carter i-a dat-o pe Paris. S-a întors înapoi acasă absolut convinsă că erau îndrăgostiţi unul de celălalt şi că el voia să se însoare cu ea - de îndată ce-şi va convinge distinsa lui familie din San Francisco. Fireşte, mama a fost puţin surprinsă când nu a mai auzit nimic despre „logodnicul” ei. A fost şi mai surprinsă când doctorul i-a spus că nu avea gripă ci era însărcinată.
   Noah îşi ridică paharul, urmărind emoţiile care se jucau pe chipul ei adorabil. Ea încerca din răsputeri să pară degajată, dar vocea i se înmuia când pomenea de mama ei şi devenea aproape imperceptibil mai aspră când pomenea de Carter.
   - Şi ce s-a întâmplat atunci?
   - Ca de obicei, spus ea cu jumătate de zâmbet. Mama s-a dus la bibliotecă şi l-a localizat pe tatăl copilului ei, căutând numele familiei, în Who's Who.
   Cum Noah nu zâmbi la încercarea ei de a avea umor, Sloan deveni sobră şi spuse:
   - Era încă atât de convinsă că el o iubea şi că familia lui trebuie să fi fost împotrivă, încât îşi scoase ultimii bani din premiu şi-şi cumpără un bilet de avion. A apărut la uşa familiei Carter noaptea, cu valiza, care şi ea făcea parte din premiile concursului, dar i s-a spus că el nu era acasă. Le-a explicat că era logodnicul ei şi i-a întrebat dacă îl putea aştepta acolo. Îţi poţi imagina restul.
   - Oarecum, spuse Noah, dar vreau să-l aud de la tine.
   - Eşti groaznic de insistent, glumi Sloan.
   Dar Noah, în loc să fie convins să renunţe, îşi ridică o sprânceană neagră în chip de întrebare şi aşteptă ca ea să continue. Neputându-i ignora ordinul tăcut, Sloan oftă şi spuse:
   - În câteva minute au scos de la ea toată povestea iar ei s-au arătat foarte furioşi.
   Sloan se opri, gândindu-se cum să formuleze restul povestirii.  Carter era prietenul lui şi tatăl lui Paris, iar ea nu voia să-i şifoneze inutil imaginea.
  - Sigur, ei au simţit că fiul lor făcuse un lucru greşit şi când Carter s-a întors acasă, a acceptat responsabilitatea şi a plecat cu mama mea...
   Noah ignoră încercarea ei de a lustrui adevărul.
   - Nu scapi aşa uşor, Sloan. L-am cunoscut pe părinţii lui Carter când erau mai în vârstă, dar este exclus să se fi schimbat prea mult. Ce s-a întâmplat de fapt?
   Puţin iritată de bruscheţea întrebării, Sloan îşi aranjă şervetul din poală şi într-un târziu îi întâlni privirea nemişcată.
   - De fapt, spuse ea oftând, când Carter a venit acasă în seara aceea, era beat, iar părinţii lui erau deja furioşi pe el, în urma unei lungi liste de păcate. L-au dat afară din casă, cu mama mea cu tot. Trebuie să fi fost o experienţă care l-a trezit la realitate; s-a oprit la Las Vegas şi s-a căsătorit cu mama, înainte de a pleca în Florida. Avea destui bani ca să cumpere o ambarcaţiune cu pânze şi timp de doi ani a navlosit-o. S-a născut Paris; apoi m-am născut eu.
   - Şi apoi?
   - Apoi, într-o bună zi a apărut mama lui Carter într-o limuzină, ca să-i spună că tatăl lui avusese un atac. I-a spus că era bine venit acasă, în familie şi i-a spus să-şi aducă una dintre fete cu el. Au plecat în aceeaşi zi, cu Paris.
   - Courtney are impresia că tu şi mama ta nu aţi fost prea bine asigurate, în înţelegerea făcută.
   - Mama a primit o sumă modestă de bani.
   - Cât de modestă?
   - Modestă, spuse Sloan încăpăţânată; apoi zâmbi şi scutură din cap.
   - Nu ar fi contat dacă ar fi fost mult mai mare. Mama este atât de naivă şi de bună încât i-ar fi dat-o oricui i-ar fi cerut un împrumut sau ar fi fost privată de ea de un fals „consilier financiar”.
   - Asta s-a întâmplat cu suma primită?
   - În cea mai mare parte, confirmă Sloan.
   - Niciodată nu vorbeşti despre Carter ca despre tatăl tău, nu-i aşa? întrebă el.
   Sloan se uită la el cu o privire veselă şi îşi dădu ochii peste cap.
   - Nu este tatăl meu.
   Noah lăsă încet paharul jos.
   - Nu este?
   - Nu într-un sens semnificativ.
   - Ce anume înseamnă la tine „semnificativ”, aici?
   - Este tatăl meu biologic, punct. Un „tată” înseamnă mult mai mult. Un tată este cineva care-ţi şterge lacrimile când eşti mic şi te uiţi sub pat pentru că ţi-e teamă că s-a ascuns un monstru acolo. Te apără pe tine şi pe cea mai bună prietenă a ta de bătăuşii de la şcoală. Vinela şedinţele cu părinţii şi la meciurile de softball, chiar dacă eşti prea mică să joci şi te ţin în rezervă, pe bancă. Îşi face griji pentru tine când eşti bolnavă şi îşi face griji să nu devii prea intimă cu băieţii, când eşti adolescentă.
   Noah zâmbi la imaginea pe care i-o oferise involuntar. În minte îi apăru chipul unei fetiţe blonde, în uniformă de softball, stând pe bancă.
   Ochii ei mari, violeţi, erau trişti pentru că nu o lăsau să joace.
   - Ai jucat softball? întrebă el încercând să-şi amintească dacă a cunoscut măcar o femeie care să fi jucat softball când era copil, în loc de tenis sau de hockey de câmp.
   - Aş exagera dacă aş spune asta, răspunse ea, râsul ei mângâindu-i urechile ca un clinchet blând de clopoţei. Eram atât de micuţă pentru vârstă mea încât dacă aş fi jucat în grupa mea de vârstă, coechipierii m-ar fi confundat cu iarba şi ar fi trecut peste mine. Abia la pubertate am început în sfârşit să iau în înălţime.
   - Dar nu prea mult, spuse Noah tandru.
   - Ah, ba da, îl asigură ea râzând.
   Gândindu-se mai mult, Noah decise că trebuie să fi fost un proces de maturizare al naibii, pentru că ea avea o siluetă uluitoare, perfect proporţionată pentru înălţimea ei. Perfect proporţionată în toate felurile, cu trupul lui... Doar gândul acesta îl făcu să devină din nou rigid şi cu un amestec de exasperare şi amuzament, spuse:
   - Ţi-am promis un tur.
   Se ridică şi ocoli masa ca să-i tragă scaunul; apoi îi puse pe umeri şalul.
   Sloan era fascinată de tur; urcase pe multe ambarcaţiuni, dar Apparition era mai curând un vas de croazieră decât o simplă ambarcaţiune. Exploră sala motoarelor, impecabilă şi apoi galeria şi când Noah îşi dădu seama că ea era sincer interesată, scoase cheile şi îi arătă locuri pe care în mod normal le-ar fi sărit, oprindu-se să deschidă uşile coridorului care ascundea totul, de la ustensilele pentru curăţenie la echipamentul nautic.
   - Ador ambarcaţiunile, îi mărturisi ea cu ochi strălucitori.
   - Toate ambarcaţiunile? glumi el.
   Ea dădu din cap cu solemnitate.
   - Toate, remorcherele şi vasele de pescuit, vasele lente şi pe cele rapide. Ador oceanul şi tot ce este asociat cu el.
   Se aflau în centrul vasului, un nivel mai jos faţă de puntea principală şi Sloan se opri automat în faţa următoarei uşi.
   - Peste asta putem sări, spuse el ferm, punându-şi mâna pe talia ei ca să o grăbească de acolo.
   Sloan deveni pe loc curioasă.
   - De ce? Ce ascunzi aici?
   - Nu există nimic aici care să te intereseze pe tine.
   Sloan izbucni în râs.
   - Nu face asta; nu este cinstit. Acum chiar sunt curioasă. Nu suport misterele nerezolvate. Sunt un detectiv prin...
   Sloan se opri îngrozită.
   - Sunt un detectiv amator, amendă ea repede şi ca să-l distragă, spuse cu prefăcută indignare:
   - Asta este zona femeilor, da? Aduci femei aici pentru ca echipajul să nu se revolte, în timpul călătoriilor lungi.
   - Cu greu, spuse el, dar nu deschise uşa şi fascinaţia lui Sloan se dublă.
   - O comoară a piraţilor? se aventură ea, încercând să-l facă să răspundă. Bunuri de contrabandă? Droguri...
   În clipa aceea, zâmbetul îi păli.
   Noah observă şi cu un oftat de resemnare descuie uşile şi aprinse lumina. Sloan privea şocată. Mica încăpere conţinea un arsenal de arme de foc, inclusiv o mitralieră.
   - Courtney a văzut asta şi a refuzat să mai vină cu mine pe mare.
   Sloan scutură uşor din cap, încercând să-şi revină.
   - Nu dramatiza, o preveni el mai insistent decât îşi spuse Sloan că ar fi fost necesar.
   Sloan înregistra armele de asalt şi altele, care erau ilegale în S.U. A.
   - Da, dar astea... la ce ai nevoie de toate astea?
   Noah încercă să transforme totul în rutină.
   - Proprietarii de vase au frecvent arme la bord.
   Tulburarea lui Sloan era atât de intensă, încât se cutremură şi Noah trase o concluzie greşită.
   - Nu te teme. Nu sunt încărcate.
   Sloan făcu un pas înainte. Noah minţea, dar ea încercă să sune ca un amator când spuse:
   - Dacă este adevărat, de ce atârnă cureaua aia cu gloanţe, afară din mitralieră?
   Noah îşi înăbuşi un râs şi o scoase din încăpere, stingând luminile.
   - Nu ar trebui să fie acolo. Asta este o mitralieră veche, confiscată de la un musafir surpriză, în ultima croazieră.
   În mintea lui Sloan răsună acelaşi refren care o chinuise mai devreme: nu îl cunoştea pe Noah. Nu chiar. Se culcase cu el şi făcuse lucruri intime cu el, dar nu îl cunoştea.
   Stând lângă ea pe puntea principală, rezemat de balustradă, Noah simţi distanţarea şi presupuse că ascunzătoarea cu arme era cauza, dar atribui reacţia ei aceleiaşi vagi panici pe care o resimţise Courtney.
   - A învăţa să foloseşti o armă este cea mai bună metodă să scapi de teama de ele.
   Sloan înghiţi şi confirmă din cap.
   - Te-aş putea învăţa să tragi cu unele dintre ele.
   - Ar fi drăguţ din partea ta, spuse ea absentă, încercând să-şi stăpânească reacţiile.
   Îi permisese imaginaţiei ei să alerge sălbatec, îşi spuse ea, o greşeală stupidă, care era probabil un fel de reacţie emoţională adversă. Se îndrăgostise de el aproape din clipa în care îl văzuse prima oară, în livingul lui Carter; tocmai îşi împreunase trupul cu ai lui şi gemuse de pasiune, în braţele lui. Având în vedere toate acestea, probabil că era mai logic să ceară o explicaţie decât să inventeze una.
   - Ar fi şi mai drăguţ dacă aş înţelege de ce le ai. Doar nu suntem în război, nu?
   - Nu, dar eu fac afaceri în ţări unde guvernele nu sunt întotdeauna stabile. Oamenii de afaceri din aceste ţări sunt de obicei înarmaţi.
   Sloan se întoarse complet spre el, cercetându-i chipul.
   - Faci afaceri cu oameni care vor să tragă în tine?
   - Nu, eu fac afaceri cu oameni ai căror competitori vor să tragă în ei. Sau în mine, dacă le-aş sta în cale. Din acest motiv am înţeles, acum câţiva ani, că este nu numai mai înţelept dar şi mai sănătos să fac afaceri pe propriul meu teren. Acest vas este terenul meu. Luna viitoare am o întâlnire în afara coastei unui mare oraş din America Centrală. Întâlnirea va avea loc pe Apparition, iar colegii mei de afaceri vor ateriza la bord cu elicopterul.
   - Poate c-ar trebui să intri în afaceri mai sigure, medită Sloan cu voce tare.
   Noah râse.
   - Nu este numai pentru siguranţă; este şi pentru efect.
   Sloan se arătă încurcată şi Noah îi explică:
   - Într-un port străin, având de a face cu oameni impresionaţi de succes, Apparition încă îmi mai conferă avantajul propriei ogrăzi.
   Sloan se relaxă. Ceea ce spusese el era cât se poate de logic.
   - Ce fel de afaceri faci cu oamenii aceia?
   - Import-export. În principal, afacerile mele constau în încheierea de înţelegeri.
   - În Venezuela?
   - Este unul dintre locuri.
   - Domnul Graziella poartă armă?
   Sloan observă că nu-i plăcuse întrebarea.
   - Nu, spuse el indiferent, nu poartă. Dacă ar purta, cineva i-ar smulge-o şi l-ar împuşca cu ea.
   Noah ştia că era suspicioasă şi în loc să spună ceva ca să-i alunge bănuielile, o aşteptă să ia singură o decizie. Sloan simţi că într-un fel era testată, pentru potenţialul ei de loialitate? Sau ca iubita lui?
   Îi plăcu gândul, dar chiar dacă el nu intenţionase asta, instinctele îi spuneau că el fusese sincer. În munca ei te puteai baza aproape fără greş pe aceste instincte şi se bază şi acum pe ele.
   - Îmi pare rău. Nu ar fi trebuit să-mi bag nasul, spuse ea întorcându-se spre balustradă şi privind oceanul.
   - Mai ai întrebări?
   Sloan confirmă încet şi sobru din cap.
   - Da, una.
   - Care este?
   - De ce am sărit peste turul salonului?
   Noah era complet vrăjit de spiritul ei, de inteligenţa ei şi în clipa aceea, de felul cum arăta în lumina lunii, în rochia fără bretele, cu părul unduindu-se în bătaia brizei. Îşi petrecu braţele în jurul ei, pe la spate, trăgând-o mai aproape de trupul lui şi vocea îi deveni deja răguşită de dorinţa care se deştepta în el.
   - Există o uşă, în salon, care dă în cabina mea şi dacă intri în prima încăpere, trebuie să intri şi în următoarea, în acest tur nu se admit devieri, glumi el.
   Aşteptă ca ea să reacţioneze şi simţi un nou val de plăcere, când îi confirmă cu o mişcare a capului şi cu un oftat.
   - Mai există o problemă, şopti el. Am făcut o greşeală, mai devreme. Preţul pachetului nu includea şi partea asta a turului. Pentru ea se plăteşte în plus - iar eu trebuie să iau plata înainte.
   Gura lui îi atinse colţul buzelor, în aşteptarea plăţii şi cu un fior de capitulare, Sloan îşi întoarse capul ca să-i primească total sărutul.

                                          Capitolul 33

         Pentru Sloan, următoarea săptămână se scurse într-o dulce procesiune de zile însorite şi nopţi senzuale. Îşi petrecea cel puţin o parte din zi cu Paris şi cel puţin o parte din noapte, cu Noah.
   Iahtul lui cu pânze, Star Gazer, devenise un alcov privat, aproape de ei şi totuşi intim şi mobil. Casa lui de pe plajă devenise la fel de plăcută pentru ea ca bungalowul ei din Bell Harbor iar Douglas şi Courtney păreau să o considere un membru al familiei.
   Nimic nu era permanent, Sloan ştia asta. Şi mai ştia că un singur lucru din călătoria ei la Palm Beach avea să fie permanent: dragostea ei pentru Noah.
   Se pare că Paul şi Paris formaseră şi ei o pereche şi adesea cei patru îşi petreceau ziua împreună, deşi de obicei aveau drumuri separate, seara. Sloan nu ştia ce fel de legătură se crease între agentul FBI şi Paris.
   Paul nu era genul de om care să invite la întrebări despre sentimentele personale şi cu toate că Paris era cât se poate de doritoare să şi le împărtăşească pe ale ei, adevărul era că nu ştia ce simţea Paul pentru ea.
   Acesta era un subiect frecvent de conversaţie între Sloan şi Noah când erau singuri, dar în cea de a opta zi după noaptea de neuitat de pe Apparition, Sloan nu-l avu lângă ea, să discute; de fapt, pentru prima oară avea în faţa ei o seară solitară şi cu toate că acest lucru i-ar fi făcut plăcere în urmă cu câteva săptămâni, acum se simţea singură şi fără stare.
   Noah avea nu ştiu ce întâlnire de afaceri în Miami şi urma să se întoarcă abia a doua zi. Sloan intenţionase să-şi petreacă timpul cu Paris şi Edith, dar Paris suferea de o migrenă în după-amiaza aceea şi luase nişte pastile care o adormiseră. Paul plecase şi el cu „afaceri personale” şi nu ştia dacă se va întoarce în seara aceea sau a doua zi dimineaţa.
   După o cină timpurie, Edith a vrut să-şi petreacă seara urmărind nişte show-uri la televizor şi pe la nouă treizeci, Sloan deja nu mai suporta. Carter era la pocher cu prietenii şi nu avea să se întoarcă decât după ora unsprezece seara.
   Sloan avea cumplita premoniţie că după ce va pleca de aici, după ce Noah nu va mai fi lângă ea, nestarea şi singurătatea vor fi companionii ei constanţi. Nu se amăgea cu intenţiile lui; auzise destule remarci de la Douglas şi Courtney şi chiar de la Noah, ca să ştie că el era împotriva căsătoriei şi împotriva copiilor. Mai mult, îi cunoscuse câţiva prieteni la clubul lui şi din cele auzite, se părea că Noah se debarasa de femei la fel cum îşi schimba cămăşile, şi aproape la fel de frecvent.
   Şi totuşi, ştiind cât de rău o va răni când se va termina totul, Sloan nu ar fi ratat o clipă alături de el.
Până săptămână trecută se simţise ca o ciudăţenie faţă de Sara şi de majoritatea vechilor ei prietene. În afară de Sloan, toate fuseseră nişte adolescente „nebune după băieţi”; la colegiu, dormeau prin alte
părţi şi se îndrăgosteau constant.
   Spre deosebire de ele, Sloan nu avusese decât două legături în toată viaţa ei iar una dintre aceste legături nici n-ar fi existat dacă pe vremea aceea nu sar fi simţit atât de altfel decât celelalte.
   Mama ei era singura care nu găsise ciudat acest lucru, deşi când Sloan se apropia deja de treizeci de ani, fără nici un bărbat în viaţa ei, până şi Kimberly începu să-i sugereze că ar trebui să iasă mai des cu bărbaţii. Dar şi mama ei era la fel de retrasă ca şi ea, Kimberly avea puţin teren solid pe care să stea, în această privinţă; bărbaţii o invitau aproape tot timpul, dar ea ieşea rareori.
   - Pur şi simplu nu mă atrage tipul, îi spunea ea lui Sloan. Mai bine stau acasă sau ies cu prietenele.
  Aşa cum începea să descopere, Sloan semăna cu mama ei mai mult decât îşi imaginase. Efectiv, niciuna dintre ele nu era atrasă de orice bărbat plăcut, neînsurat; dar când se întâmpla acest lucru, era, evident, o experienţă pentru o viaţă.
   Îndreptându-se spre balconul dormitorului ei ca să se uite afară, la lună şi la apă, îi veni în minte expresia „femeia unui singur bărbat”.
   Sloan se uită la ceas şi decise să iasă să facă o plimbare pe plajă.
   Era aproape zece şi o plimbare pe plajă ar fi liniştit-o, ca să poată adormi. Îşi trase pe ea nişte jeanşi şi bascheţi şi-şi trase peste cap un pulover umflat, din bumbac roz; îşi ridică apoi părul într-o coadă de cal şi coborî.
   Când ajunse pe plajă decise să o ia la stânga, departe de casa lui Noah, ca să nu o vadă şi să nu o ia drept piatră de hotar. Trebuia să înceteze să se mai gândească astfel la el Trebuia să se gândească la viitorul ei când el nu o să mai fie în preajmă. Trebuia, dar nu se putea convinge să o facă.
   Era mult mai plăcut să se gândească la lucrurile pe care le făcea şi le spunea el când erau împreună. Era strălucitor şi spiritual şi dornic să vorbească despre tot ce o interesa pe ea, adică totul, exceptând sentimentele lui faţă de ea. Niciodată, nici măcar în focul pasiunii, nu folosea cuvântul „iubire” sau nu vorbea despre viitorul lor, când ea va pleca din Palm Beach. Niciodată nu folosea un cuvânt de alint sau o poreclă drăgăstoasă. La Bell Harbor, Jess îi spunea „Scurtuţo” şi când era în dispoziţie „Humphrey Bogart”, îi spunea „Hei, scumpo”.
   Jumătate din băieţii din poliţie aveau porecle pentru ea, dar bărbatul cu care făcea ore întregi dragoste nu îi spunea decât „Sloan”.
   Dar în loc să se gândească la toate astea, Sloan preferă să se gândească la cât de bine se simţea cu el.
   Încă mai făcea asta o oră mai târziu, în timp ce se apropia de casa lui Carter, în drumul de întoarcere. Cu mâinile vârâte în buzunarele de la spate se uita la apă, zâmbind şi gândindu-se la cum arăta Noah manevrând iahtul, cu vântul ciufulind-i părul. Era la fel de relaxat şi de competent la cârma acestui iaht solicitant cum era la volanul maşinii şi se oferise să o înveţe şi pe ea.
   Ca profesor, la început avusese tendinţa de a se aştepta la mai mult, emiţând ordine pe care ea nu le putea înţelege suficient de repede ca să le urmeze. Dar ea îl făcuse să fie mai răbdător în timpul celei de a doua lecţii, poreclindu-l „Căpitanul Bligh” căpitanul lui James Cook, pe un ton semi-serios.
   Sioan era atât de absorbită de amintirile acelei zile, încât când îi auzi vocea îşi spuse o clipă că era doar imaginaţia ei.
   - Sloan!
   Îşi întoarse privirea de la apă şi privi plaja; apoi se uită la dreapta. Se opri din mers şi se uită, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Parcă Noah era la Miami, cu afaceri... Dar Noah venea spre ea, dinspre peluza din spate a casei tatălui ei, în jeanşi şi cămaşă polo. Porni din nou şi el îşi mări pasul.
   - Mergi undeva anume? întrebă el cu un zâmbet ştrengăresc, oprindu-se în faţa ei.
   Sloan scutură din cap.
   - Te-ai simţit întâmplător, astăzi, oarecum pierdută şi singură şi incapabilă să te concentrezi?
   - Da, întâmplător. Cred că trebuie să fie un fel de gripă! spuse ea plină de fericire, pentru că evident şi el se simţise la fel.
   - Gripă? Asta te face iritabilă şi neplăcută celorlalţi?
   În ultima săptămână, Sloan observase că el avea un temperament aprins şi că atunci când nu-i plăcea cineva putea fi scurt şi chiar dur, deşi niciodată nu-şi arăta această faţă familiei sau ei. Îi aruncă o privire de semeaţă superioritate.
   - Nu cred. Dispoziţia mea este întotdeauna gentilă.
   Noah râse şi deschise braţele.
   - Atunci vino şi împarte-o cu mine.
   Sloan se repezi spre el şi braţele lui o cuprinseră cu uluitoare forţă.
   - Mi-a fost dor de tine. Eşti ca un drog, şopti el.
   Gura i-o luă pe a ei într-un sărut devorator, forţându-i buzele să se despartă pentru limba lui insinuantă. Mulţumit, se întoarse şi-şi petrecu braţul pe după talia ei şi începu să se îndrepte cu ea spre acasă.
   - Unde mă duci?
   - Într-un loc unde-mi place cel mai mult să te văd.
   Era târziu şi Sloan presupuse speriată:
   - În bucătărie?
   - De unde ai ştiut? glumi el. M-am întors în seara asta ca să nu mai aştept până mâine, pentru că voiam să te văd. Nu am mâncat de la micul dejun şi Claudine s-a dus deja la culcare. Courtney incinerează tot ce atinge iar Douglas nu se atinge de nimic altceva în bucătărie, decât de ce intenţionează să ducă direct la gură. Crezi că poţi bate o omletă ca aceea pe care mi-ai făcut-o săptămână trecută?
   Sloan începu să râdă.
   - Mi se rupe inima să ştiu că va trebui să te culci nemâncat, dacă nu reuşeşti să găseşti pe plajă o femeie care să ştie cum să aprindă o sobă. Ce tristeţe.
   Noah se uită la faţa ei.
   - Nu pari deloc tristă, remarcă el.
   - Iar tu nu eşti doar frumos, inteligent şi incredibil de sexi, spuse Sloan încercând să glumească pe seama celor ce simţea de fapt cu adevărat, mai eşti şi perspicace. Nu arăt tristă pentru că am o soluţie.
   - Şi o să-mi placă?
  
       Courtney dădu buzna în biroul tatălui ei şi-l apucă pe Douglas de mână, trăgându-l în sus de pe scaun.
   - Ce faci? protestă el în timp ce cartea pe care o citea îi căzu pe jos.
   - Trebuie să cobori. Sloan e aici iar ţie nu o să-ţi vină să crezi, dacă nu vezi.
   - Ce să văd?
   - Noah găteşte!
   - Vrei să spui „găteşte” se găteşte, speculă Douglas mergând repede în urma ei.
   - Nu, vreau să spun „găteşte” ca în „bucătărie”.
   Apropiindu-se de bucătărie, se opriră din vorbit şi înaintară încet, nerăbdători să fie martorii acestui eveniment fără precedent, fără să fie văzuţi.
   Noah stătea în mijlocul bucătăriei, privind-o pe Sloan care strângea ingredientele pentru o omletă.
   - Eu am o filosofie despre gătit, anunţă el pe tonul profesional al cuiva care este pe cale să facă o analiză teoretică a unui subiect în care era expert.
   Sloan îi zâmbi în timp ce lua din sertar o ceapă, două roşii, un ardei verde şi unul roşu şi le depuse pe masă, să fie tăiate.
   - Filosofia asta a ta seamănă cumva cu „eu am plătit pentru alimente; altcineva să se gândească ce să facă cu ele”?
   - Ah, mi-ai citit deja cartea mea atât de cunoscută despre acest subiect?
   Ignorându-l, Sloan continuă:
   - Şi am dreptate presupunând că acest altcineva în filosofia ta, este probabil o femeie?
   - Cum ai ghicit?
   - Nu este asta puţin sexist?
   - Eu nu aşa văd lucrurile, declară el cu tristeţe revoltată. Eu văd asta ca pe o responsabilitate atribuibilă.
   Şunca se prăjea în microunde şi Noah adulmecă apreciativ.
   - Miroase delicios.
   Sloan îi aruncă un zâmbet peste umăr.
   - Serios?
   - Eu ador omletele şi sunt mort de foame.
   - Nu vrei să auzi şi filosofia mea despre gătit? îl preveni Sloan.
   - Nu cred.
   Totuşi, Sloan i-o împărtăşi.
   - Cel care nu ajută la gătit, nu ajută la mâncat.
   - În regulă, sunt gata. Dă-mi o sarcină. Una grea.
   Fără să se întoarcă, Sloan îi dădu peste umăr un cuţit şi un ardei verde.
   - Ia-l. Ăsta e un ardei verde.
   Noah îi zâmbi.
   - Eu aveam ceva mai macho în minte.
   Sloan îi pasă ceapa.
   Noah râse, distrându-se enorm. Începu să îndepărteze stratul superior al cepei.
   - Sper că băieţii de la bowling n-or să afle despre asta. Reputaţia mea ar fi distrusă.
   - Nu, n-or să afle. Cuţitele sunt bune. Sunt foarte macho.
   Drept răspuns, Noah înşfăcă un ştergar de vase şi o lovi uşor peste fund, cu el.
   - Noah, te sfătuiesc să nu încerci asta cu mine, spuse Courtney apropiindu-se încet, punându-şi coatele pe bufet şi bărbia în pumni, privindu-l cu belicoasă superioritate. Sloan mi-a arătat câteva mişcări excelente de auto-apărare. Te pot trânti pe... au, spuse ea când ştergarul ateriză cu mai multă forţă pe şezutul ei.
   Courtney se uită la el ironic indignată; apoi se uită la Sloan.
   - Vrei să-l arunc eu la pământ pentru asta, sau te ocupi tu?
   Până să apuce Sloan să răspundă, Noah trânti o roşie din teancul lui Sloan pe scândura de tocat din faţa lui Courtney şi îi dădu cuţitul.
   - Sloan mi-a expus tocmai teoria ei despre gătit. Haide să ţi-o împărtăşesc.
   Courtney luă cuţitul şi făcu în silă o încercare de a tăia roşia.
   - Uaa, ce dezgustător, spuse ea. Niciodată nu o să mă uit la televizor la show-ul lui Sally.
   Când Douglas intra în bucătărie, ceapa tăiată se prăjea în tigaie şi toate preparativele erau gata.
   - Întâmplător, o întrebă el pe Sloan, este destul pentru o porţie în plus?
   - Mai mult decât destul, spuse ea.
   Courtney îi spuse iritată:
   - Nu poţi mânca pentru că nu ai muncit.
   - Dar... nu a mai rămas nimic de făcut, replică Douglas privind în jur cu un aer nevinovat.
   Noah îi aruncă o privire de cunoscător.
   - Frumoasă programare.
   - Aşa mi-am spus şi eu, îi replică Douglas fără jenă şi se aşeză la masă.

                                      Capitolul 34

         - E trecut de miezul nopţii, spuse Sloan îndreptându-se de-a lungul plajei spre casa lui Carter, cu mâna în strânsoarea caldă a mâinii lui Noah, cu degetele lui lungi împletindu-se cu ale ei.
   Simţurile îi erau treze la atingerea lui, la apropierea lui, chiar la sunetul vocii lui adânci, bogate.
   - M-am distrat, spuse el.
   - Îmi pare bine.
   - Tu îi faci pe toţi să se simtă bine.
   - Mulţumesc.
   Încet, fără emfază, Noah spuse:
   - Sunt nebun după tine.
   Inima lui Sloan se opri.
   Te iubesc, îşi spuse ea în gând.
   - Mulţumesc, şopti ea, pentru că nu-i putea spune adevărul.
   Noah îi aruncă o privire piezişă.
   - Asta e tot? întrebă el dezamăgit.
   Sloan se opri.
   - Nu, nu este, spuse ea încet şi ridicându-se pe vârfuri, îi spuse cu sărutul ei ceea ce nu îndrăznea săi spună în cuvinte.
   Braţele lui se închiseră în jurul ei, întorcându-i sărutul, cu trupul întărindu-i-se repede, lipit de al ei.
   Şi el o iubea, îşi spuse Sloan.
   Se aflau deja pe peluza din spate, lângă marcajul de golf al lui Carter, când Sloan îşi aminti cu întârziere de razele infraroşii şi mâna i se ridică la beregată.
   - Am uitat de chestiile alea!
   - Ce chestii?
   Sloan râse de groaza ei nervoasă.
   - Razele infraroşii - dacă sistemul de alarmă a fost activat, înseamnă că am păşit peste raze când am intrat pe peluză. Probabil însă că Dishler m-a văzut când am plecat şi a întrerupt razele, ca să nu se declanşeze.
   - Ori asta, glumi Noah, ori poliţia opreşte deja chiar acum, în faţa intrării principale.
   - Nu, îl asigură Sloan. Paris mi-a spus că dacă alarma dă semnalul, se aprind toate luminile din casă şi pornesc sirenele.
   - Ce? glumi el, încă n-ai auzit de alarme silenţioase, care sunt conectate direct la poliţie?
   Sloan nu numai că auzise de ele, dar îi putea spune chiar cum se instalează. Dar în loc să mai adauge un punct pe lista cu articole pentru care se va simţi dezamăgit mai târziu, Sloan spuse veselă:
   - Ştiu totul despre chestiile astea.
   Noah o strânse mai tare de mână, într-o dispoziţie de joacă.
   - Pun pariu, spuse el şi Sloan deveni imediat îngrijorată.
    - De ce spui asta?
   - Logica simplă şi clarviziunea. Combinate, ele mă conduc la concluzia că o femeie care învaţă cum să se auto-protejeze când merge pe stradă, are precis un sistem de siguranţă foarte bun, acasă la ea, în timp ce doarme. Am dreptate? o întrebă el cu superioritate.
   - Nu pot nega... începu Sloan exact în clipa în care o siluetă umbrită îi strigă încetişor, de la un balcon de sus:
   - Bună, voi doi!
   Era Paris, îmbrăcată în halat, stând rezemată de balustradă.
   - Cum te simţi, o întrebă Sloan.
   - Mult mai bine. Am dormit toată ziua şi acum sunt prea trează. Paul şi tata au venit pe la ora unsprezece, dar s-au dus direct la culcare. Mă gândeam să cobor în bucătărie să-mi fac o ciocolată fierbinte. Vreţi şi voi?
   Sloan spuse da; ar fi spus da şi dacă ar fi căzut din picioare de somn, dar Noah scutură din cap şi se opri la uşa din spate.
   - Eu sunt puţin obosit şi n-aş mai putea ingera nicio altă moleculă de ceva.
   Dar nu era într-atât de obosit încât să nu-i ofere un sărut foarte elaborat şi foarte lung de noapte bună sau să nu o strângă în braţe după aceea, dându-i lui Sloan senzaţia înnebunitoare că nu-i plăcea să se despartă de ea. Aplecându-se în faţă, Noah descuie uşa cu cheia dată de ea şi o deschise larg.
   - Te sun...
   Strigătul lui Paris îl întrerpuse.
   - Străbunico! Nu. Ajutor!
   Sloan se întoarse şi alergă prin uşa din spate în direcţia strigătului lui Paris, cu Noah imediat după ea. Dincolo de bucătărie se afla un salonaş intim unde Edith urmărise programul tv mai devreme, iar scena care o întâmpină pe Sloan îi îngheţă sângele.
   Edith zăcea prăvălită pe sofa, cu Paris aplecându-se deasupra ei, încercând să o întoarcă.
   - Ah, Dumnezeule, ah, Dumnezeule, gemea Paris. A avut un atac de inimă. Şi n-a fost nimeni cu ea...
   - Sună la nouă-unu-unu, îi ordonă Sloan surorii ei, preluând comanda.
   Sloan o rostogoli pe Edith cu blândeţe pe spate.
  - Începem imediat resuscitarea şi, Sloan se întrerupse când văzu gaura de glonţ din pieptul străbunicii ei.
   Sări în picioare.
   - Chemaţi-l pe Paul! strigă Sloan peste umăr, deja alergând. Nu vă atingeţi de nimic! Aprindeţi luminile din casă...
   O fracţiune de secundă, Noah se gândi că ea alerga după un telefon, dar se afla unul pe birou. Apoi însă auzi deschizându-se uşa din spate.
   - Sună la nouă-unu-unu! îi strigă el lui Paris, repezindu-se afară din casă, după Sloan.
   Nu-i venea să creadă că micuţa nebună era efectiv afară, căutând un asasin.
   Alergă afară pe uşa din spate, scrutând peluza pustie; apoi se întoarse la dreapta, alergând de-a lungul casei, pentru că aceasta i se părea cea mai logică rută. Dădu colţul exact când ea intra în umbră, în faţa lui.
   Când o văzu din nou, stătea lipită de marginea casei, în faţă, uitându-se după colţ.
   - Sloan! strigă el dar ea o luase deja la fugă peste peluza din faţă, ascunzându-se printre tufe şi sărind peste ele ca şi cum ar fi fost garduri într-o cursă cu obstacole.
   Alergă după ea, apropiindu-se tot mai mult, prea furios şi îngrozit pentru ea ca să-i aprecieze eficienţa şi agilitatea mişcărilor, sau ca să înregistreze de ce anume ceea ce făcea ea i se părea extrem de cunoscut.
   Sloan se opri în apropierea porţilor principale. Capul îi căzu în faţă, a înfrângere şi umerii începură să i se zguduie de un plâns tăcut.
   Noah o ajunse, o luă în braţe şi o întoarse spre el.
   - Ce naiba...
   - E moartă, hohoti ea. E moartă...
   Lacrimile care se revărsau şiroaie pe obraji îi topiră furia şi Noah o trase la pieptul lui, petrecându-şi braţele strâns în jurul ei.
   - Îmi pare rău, şopti el. Îmi pare atât de rău.
   În depărtare se auzeau sirenele urlând, tot mai aproape şi Noah văzu cum porţile electrice încep să se deschidă. O scoase pe Sloan de pe alee în timp ce două maşini de poliţie soseau din direcţii opuse, cu sirenele urlând, cu luminile barelor de sus, aprinse.

                                         Capitolul 35

            Poliţia din Palm Beach nu era numai eficientă, ştia şi cum să lucreze cu cetăţenii ei bogaţi, de vază, fără să le ciufulească penele, observă Sloan tristă.
   La câteva minute după ce prima patrulă de ofiţeri sosi la faţa locului, făcură constatările, strânseră la un loc toţi locuitorii casei pentru ca probele să nu fie deranjate şi chemară medicul legist.
   Curând după aceea sosi şi echipa de la criminalistică, securiză zona şi începu să caute amprente. Între timp, doi detectivi începură procesul de intervievare al tuturor celor din casă.
   Bucătarul, menajera, majordomul şi paznicul au fost trimişi să aştepte în sufragerie. Membrii familiei şi prietenii au fost plasaţi în living, ca să aibă intimitate şi confort. Cum locul lui Gary Dishler era între cele două grupuri, Carter fu rugat să stabilească unde va trebui să aştepte acesta şi el alese livingul.
   Căpitanul Walter Hocklin a fost scos din pat ca să se asigure personal că familia şi Carter Reynolds nu erau supuşi vreunor inconveniente inutile din partea detectivilor Dennis Flynn şi Andy Cagle, sau din partea celorlalţi ofiţeri de poliţie care staţionau înăuntru şi afară.
   În biroul unde zăcea trupul lui Edith, bliţurile nu mai conteneau, în timp ce medicul legist fotografia trupul înainte de a fi mişcat. Sloan se chircea în sinea ei de câte ori vedea flaşurile reflectate în oglinda din holul din fata livingului şi se ruga la Dumnezeu ca Paris să nu observe sau să nu îşi dea seama ce anume se petrecea.
   Stând în living cu Noah, Carter şi ceilalţi, Sloan se simţea devastată de uluială şi de neîncredere furioasă. Detectivii Flynn şi Cagle terminaseră în parte de intervievat pe toată lumea, dar după ce au discutat cu echipa, în birou, au anunţat că mai trebuiau clarificate şi confirmate anumite informaţii.
   Detectivii îşi studiau însemnările în timp ce căpitanul Hocklin se instală într-un fotoliu şi explică politicos auditoriului său de ce erau necesare toate astea:
  - Ştiu că sunteţi cu toţii obosiţi şi distruşi, spuse el, adresându-şi însă remarcile în special lui Carter şi Paris. Înainte de a începe să vă necăjim cu alte întrebări, o să vă împărtăşesc puţinul pe care îl ştim până acum. Cel mai important pentru voi este să ştiţi că doamna Reynolds nu a suferit. Glontele i-a străpuns inima şi a murit instantaneu. Există dovezile unei intrări forţate, o fereastră din camera în care se afla ea a fost spartă şi descuiată. Fără ajutorul vostru nu putem şti ce anume a fost luat, dar sertarele au fost răscolite. Nu ştim câtă vreme a rămas asasinul în casă sau dacă a mai intrat şi în alte camere. Mâine dimineaţă am vrea să vă uitaţi şi să ne spuneţi dacă şi ce anume lipseşte.
   Făcu o pauză şi Carter îşi înclină scurt capul.
   - Facem tot posibilul să terminăm cât mai repede şi mai discret posibil cu acest calvar. Căutăm amprente în dormitoarele familiei şi ale oaspeţilor, în folosinţă acum, aşa că mai târziu vă puteţi culca. Dar nu vă atingeţi de nimic altceva, nicăieri. O să lucrăm toată noaptea şi undeva, mâine dimineaţă, sperăm să plecăm de aici. Presa locală a prins deja din zbor povestea, aşa că s-ar putea să apară la ştiri, mâine. Porţile dumneavoastră din faţă îi vor ţine la distanţă. Din nefericire, proprietatea este accesibilă şi dinspre plajă. Am încercuit locul cu benzi şi voi plasa un om la noapte şi mâine, ca să ţină oamenii afară. Chiar ar trebui să angajaţi doi paznici şi să-i plasaţi în spate, câteva zile după plecarea noastră. Altfel veţi fi asasinaţi de presă şi de amatorii de evenimente.
   - Mâine dimineaţă la prima oră, o să se ocupe Gary de asta, spuse Carter şi Gary încuviinţă din cap.
   - O să vă pară bine că faceţi asta. Da, aproape că am terminat cu intervievarea personalului dumneavoastră care locuieşte în casă şi aş vrea să-i îndepărtaţi de aici până mâine, când terminăm, l-aţi putea trimite la un motel local, să rămână accesibili pentru eventuale alte întrebări?
   Carter se uită la Gary care confirmă din cap şi spuse:
  - O să mă ocup eu de asta.
   - Înţeleg că mai aveţi două subrete care locuiesc în altă parte. O să le intervievăm mâine, de îndată ce vin la lucru. După asta, aş vrea să le trimiteţi acasă.
   Mulţumit că rezolvase cu toate astea, Hocklin se întoarse la subiect.
   - Îmi pare rău că trebuie să vă mai supun altor întrebări, la ora asta, dar este foarte important să obţinem de la dumneavoastră cât mai multe detalii acum, când amintirea lor este încă foarte clară. Detectivii Flynn şi Cagle au stat deja de vorbă cu fiecare dintre dumneavoastră în parte, dar ne este de folos să vă reunim. Uneori, cineva poate spune ceva care să declanşeze memoria altei persoane. Detectiv Flynn... spuse el înclinând capul spre detectivul aşezat la dreapta lui.
   Dennis Flynn era un bărbat la aproape cincizeci de ani, gras, de înălţime medie, cu o faţă rotundă, jovială, care aparţinuse fie unui preot irlandez, fie unui escroc-irlandez. Şi totuşi era ceva în el care inspira confidenţă - şi confidenţe, motivul pentru care, presupuse Sloan, fusese chemat aici.
   Andy Cagle era opusul lui. La aproape treizeci de ani, Cagle era înalt şi slab, cu o faţă îngustă, dominată de o pereche de ochelari groşi, de om studios, pe care şi-i împingea în mod constant înapoi pe puntea nasului. În tot ce făcea trăda o conştientă timiditate.
   Îi ceruse de trei ori scuze lui Sloan pentru că o plictisise cu întrebări despre numele şi adresa ei şi despre unde fusese în noaptea aceea. Arăta ca un fel de băiat-bărbat reticent, naiv, care mai curând s-ar fi scuzat decât să contrazică şi care nu ar fi recunoscut o minciună dacă nu i-ar fi fost prezentată ca atare. Sloan îl suspecta că de fapt el era cel mai pătrunzător şi mai formidabil dintre cei doi detectivi.
   Pentru că Paul o instruise să rămână la povestea lor de acoperire, jumătate din ce-i spusese Sloan detectivului Cagle fusese minciună, dar având în vedere circumstanţele, nu mai conta dacă era designer de interioare în concediu sau un poliţist detectiv lucrând pentru FBI: oricum, Edith Reynolds era moartă. Dacă Sloan ar fi rămas acasă, poate că Edith ar mai fi fost încă în viaţă.
    Singura slabă consolare a lui Sloan, de care se şi agăţa, era aceea că străbunica ei nu suferise.
   - Domnule Reynolds, începu Flynn, spuneaţi că aţi ajuns acasă în jurul orei unsprezece.
   Sloan văzu că mâna lui Carter tremura când îşi dădu părul de pe frunte. Era alb la faţă de şoc şi inima i se îndulci puţin, pentru el. Edith nu era o persoană cu care puteai convieţui uşor, dar el era evident distrus pentru felul în care murise. Dădu din cap confirmând întrebarea şi-şi drese glasul.
   - Este adevărat. Am jucat pocher cu un grup de prieteni până la zece patruzeci şi cinci. Am venit direct acasă; asta mi-a luat cam cincisprezece minute. Am parcat maşina în garaj; apoi m-am dus direct sus, în pat.
   - Acum gândiţi-vă bine. Când vă îndreptaţi spre casă, aţi observat cumva vreun vehicul parcat pe stradă sau aţi remarcat orice altceva dubios?
   - M-aţi întrebat asta şi mai devreme şi am încercat să mă gândesc. Cred că am văzut o dubă albă parcată pe stradă.
   - Ce aţi remarcat la ea?
   - Doar faptul că am mai văzut o dubă asemănătoare săptămâna asta.
   Flynn încuviinţă din cap şi luă note în carnetul lui.
   - Aţi spus că aţi băgat maşina în garaj. Există patru intrări în casă, prin spate, una spre bucătărie, din garaj şi una spre bucătărie, dinspre peluza din spate. Celelalte două dau tot în curtea din spate, dar dinspre camere diferite. După ce aţi parcat în garaj, ce intrare aţi folosit?
   Carter se uită la el ca şi cum omul ar fi fost imbecil.
   - Am folosit uşa din garaj care dă în bucătărie, fireşte.
   Neşifonat de atitudinea lui Carter, detectivul Flynn îşi făcu o însemnare în carnet.
   - În drum spre dormitorul dumneavoastră aţi trecut cumva prin dreptul camerei în care a fost găsită victima, sau aţi auzit zgomote venind de acolo?
   - Nu. Am ieşit din bucătărie şi am luat-o direct spre scară, apoi am urcat.
   - Doamna Reynolds obişnuia să rămână singură în camera aceea, cu uşa închisă, seara?
   - Nu cu uşa închisă, dar îi plăcea camera aceea, seara, pentru că dădea spre peluză şi avea un televizor cu ecran foarte mare. Nu stătea în solar noaptea, pentru că trebuia să aprindă prea multe lumini ca să-l facă plăcut.
   Carter stătea cu braţele proptite pe genunchi, cu mâinile împreunate, dar acum îşi puse capul în mâini ca şi cum nu ar mai fi suportat amintirea imaginii ei de acum câteva ore.
   - Vreţi să spuneţi că era ceva obişnuit pentru ea să stea acolo, cu draperiile date în lături?
   Carter încuviinţă din cap.
   - Deci, dacă cineva urmărea casa de pe plajă, o putea vedea acolo?
   Carter îşi ridică brusc capul.
   - Sugeraţi că a pândit-o vreun psihopat, noapte de noapte, aşteptând ocazia să o omoare?
   - Este posibil. Doamna Reynolds avea vreun handicap oarecare?
   - Avea nouăzeci şi cinci de ani. Ceea ce înseamnă un handicap în sine.
   - Dar putea să meargă?
   Carter încuviinţă din cap.
   - Se mişca foarte bine pentru vârsta ei.
   - Cum stătea cu vederea?
   - Avea nevoie de dioptrii puternice la citit, dar avea nevoie de ele de când îmi pot aduce eu aminte.
   - Avea auzul prost?
   Carter înghiţi sonor.
   - Numai când voia ea. Dar de ce mă întrebaţi asta?
   - Este o întrebare standard.
   Flynn minţea şi Sloan ştia asta. Clopote de alarmă începuseră să sune în capul ei din clipa în care Hocklin menţionase o fereastră spartă, în birou. Edith ar fi trebuit să vadă sau să audă ceva care să o  fi alertat că a pătruns cineva înăuntru şi ar fi încercat să fugă. Dar ea nu a fugit.
   Când a găsit-o Sloan, zăcea cu faţa pe canapea. Pe de altă parte, Sloan ştia că avea încheieturile rigide şi că uneori îi dura mult să se ridice.
   Poate că încercase, dar nu reuşise la timp. Oricum, Flynn şi Cagle ar trebui să-i cunoască limitele.
   - Doamna Reynolds avea artrită, spuse Sloan cu prudenţă, atrăgând imediat atenţia lui Flynn şi Cagle. Ştiu că artrita nu este neapărat un handicap, dar uneori o supăra cumplit şi cel mai greu îi era să se ridice în picioare, când se simţea înţepenită.
   - Îmi pare bine că v-aţi gândit să menţionaţi acest lucru, domnişoară Reynolds, spuse Hocklin repede. Ne poate ajuta asta. Vă mulţumesc.
   Sloan se uită la Paul care stătea vizavi de ea pe canapea, împreună cu Noah, să vadă dacă Paul reacţiona la faptul că le furnizase poliţiştilor o informaţie la care aceştia nu se gândiseră. Paul o urmărea pe Paris cu o expresie pe cât de intensă, pe atât de criptică.
   Noah îi surprinse privirea şi îi aruncă un zâmbet scurt, de încurajare şi susţinere şi îşi dori din tot sufletul să-şi poată lăsa capul pe umărul lui larg şi să plângă.
   Era poliţistă şi totuşi nu fusese în stare să împiedice uciderea unui membru al propriei ei familii. Era poliţistă, antrenată să observe orice lucru dubios, în timpul sau în afara serviciului şi totuşi era foarte posibil să se fi plimbat la câţiva metri de asasinul lui Edith, când părăsise casa ca să meargă pe plajă şi nu observase nimic.
   - Domnişoară Reynolds, spuse Flynn uitându-se la Paris, după ce-şi revăzu însemnările. Ziceaţi că aţi luat ceva pentru migrenă în după-amiaza asta şi că v-aţi trezit pe la zece. Ştiţi ce anume v-a trezit?
   - Nu. Dormeam de ore întregi şi probabil că trecuse efectul pilulelor.
   - Ce aţi făcut, după ce v-aţi trezit?
   - V-am spus, am simţit nevoia să iau puţin aer şi am ieşit pe balcon.
   - Aţi văzut ceva dubios?
   - Nu, nimic care să fi fost dubios.
   - Momentul este foarte aproape de ora decesului şi se pare că atacatorul a intrat printr-o fereastră de la birou. Balconul dormitorului dumneavoastră nu este departe de acolo.
   - Ştiu! Dar nu am văzut nimic dubios.
   - Absolut nimic? Nimic măcar neobişnuit?
   - Tot ce am văzut a fost Noah despărţindu-se de...
   Paris se opri, arătând atât de îngrozită, încât îl făcu pe Noah aproape să se simtă vinovat.
   - Noah, nu am vrut să...
   Detectivul Cagle vorbi atunci pentru prima oară. Cu expresia aceea ezitantă, nesigură, spuse:
   - Domnule Maitland, nu aţi menţionat că veneaţi spre casă. Aţi spus că aţi întâlnit-o pe domnişoara Reynolds pe plajă.
   Noah părea că nu înţelege direcţia pe care o luase dintr-o dată interogatoriul.
   - Intrasem pe peluză şi mă aflam la o anumită distanţă de casă când am văzut o femeie plimbându-se pe plajă. M-am gândit că putea fi Sloan şi am aşteptat să mă conving că într-adevăr era ea; apoi m-am întors pe plajă. Locul unde, practic, am întâlnit-o.
   - Aveţi obiceiul să veniţi aici târziu noaptea, fără să sunaţi înainte?
   - Am sunat, dar nu mi s-a răspuns.
   - La ce oră aţi sunat?
   - Cu cincisprezece minute înainte de a mă decide să vin pe jos până aici. Apelul meu a fost preluat de robot.
   - Corect, interveni Gary Dishler cu fermitate. Nordstrom se culcă devreme pentru că se scoală foarte devreme aşa că eu mă ocup de toate apelurile telefonice de după ora nouă şi jumătate seara. Am auzit apelul când eram tocmai sub duş, dar până să ajung la telefon, domnul Maitland a închis. Am ascultat mesajul să mă asigur că nu era ceva de care trebuia să mă ocup eu. Domnul Maitland îi lăsase un mesaj scurt domnişoarei Reynolds. A făcut un fel de glumă despre faptul că ştia că ea era în acasă şi că va veni să arunce cu pietre în fereastra de la balconul ei. Am sunat-o pe domnişoara Reynolds pe intercom, dar ea nu se afla acolo, l-am lăsat un mesaj pe intercom, dar nu mi-a răspuns. Am presupus că ieşise.
   - Aţi mai făcut şi altceva?
   - Da, înainte de a mă băga în pat, la puţin timp după aceea, am dezactivat razele infraroşii, ca să nu se declanşeze odată cu restul sistemului de securitate care porneşte automat, la miezul nopţii.
   - De ce aţi dezactivat infraroşiile?
   - Pentru ca domnişoara Reynolds sau domnul Maitland să poată traversa peluza după miezul nopţii, dacă vor dori asta, fără să treacă peste razele infraroşii şi să pornească alarma. Este foarte simplu să dezamorsezi infraroşiile, deşi a trebuit să mă uit în manualul de operare, când a venit aici domnişoara Reynolds.
   - De ce?
   - Pentru că domnişoarei Reynolds îi face plăcere să alerge pe plajă dimineaţa devreme şi să se plimbe, seara târziu. Domnul Reynolds şi domnişoara Paris nu practică asemenea activităţi.
   Sloan avusese dintotdeauna sentimente ambivalenţe faţă de Dishler, aşa că fu surprinsă când el se abătu de la calea lui ca să o apere, pe ea şi pe Noah, de alte suspiciuni. Parcă intuise îndoielile detectivilor legate de telefonul lui Noah şi de plimbarea târzie a lui Sloan pe ţărm şi era decis să pună lucrurile la locul lor.
   - Nimeni nu s-a obosit să mă întrebe, dar totuşi eu pot confirma că domnul Maitland nu a ajuns până la casă pentru că eu m-am dus la fereastră să o deschid, să las să intre puţin aerul nopţii şi l-am văzut pe domnul Maitland dând să traverseze peluza din spate, oprindu-se şi întorcându-se apoi înapoi, spre plajă.
   - Ai văzut-o pe domnişoara Reynolds?
   - Nu, nu am văzut-o. Am observat că domnul Maitland a cotit spre nordul proprietăţii, nu spre sud, spre casa lui. Ştiind ce ştiu acum, presupun că domnişoara Reynolds trebuie să se fi întors dinspre nord, unde a văzut-o el şi a traversat proprietatea în această direcţie, ca să o intercepteze.
   Cagle se arătă recunoscător, impresionat şi profund, profund apologetic.
   - Nu am vrut să implic nici un fel de suspiciuni în ce-i priveşte pe domnişoara Reynolds sau pe domnul Maitland. Am vrut doar să ştiu unde se afla toată lumea şi când anume, ca să putem scoate din discuţie locurile respective când vom cerceta zona şi casa, mâine, pentru dovezi. Eu nu lucrez de mult la acest departament. Gândiţi-vă la mine ca la un fel de practicant...
   Îi aruncă o privire de scuze fiecăruia din încăpere, inclusiv căpitanului Hocklin, îşi împinse ochelarii în sus pe nas şi încercă să pară invizibil, în timp ce detectivul Flynn prelua ştafeta.
   - Suntem aproape de capăt, pentru seara asta, spuse Flynn. Domnule Richardson, aţi spus că aţi fost plecat cu afaceri astăzi şi că v-aţi întors în jurul orei unsprezece seara.
   - Corect.
   - Şi că aţi sunat la soneria de la poartă, aţi vorbit cu domnul Dishler prin intercom şi el v-a deschis?
   - Corect.
   - Mulţumesc, domnule.
   - Aşa este, adăugă Dishler.
   - Şi vă mulţumesc şi dumneavoastră, domnule, spuse Flynn plin de voie bună.
   - Domnişoară Reynolds? spuse apoi, uitându-se către Sloan. Vă supăraţi dacă mai treceţi o dată în revistă, pentru mine, ultima parte a serii? Aţi spus că aţi cinat cu victima. Ce s-a întâmplat după aceea, vă rog?
   Sloan ridică mâinile şi se frecă la tâmple, fără să-şi dea seama că începuse să-i pulseze capul.
   - După cină m-am uitat la televizor împreună cu ea, în camera în care a fost găsită, până pe la ora nouă treizeci; apoi m-am decis să urc, să scriu o scrisoare. Doamnei Reynolds îi plac foarte mult show-urile cu jocuri, mai ales Jeopardy! iar eu stătusem deja cu ea la trei jocuri. Nu credeam că mai puteam suporta încă unul. Ea le trăieşte cu foarte multă intensitate şi nu vorbeşte decât în timpul reclamelor. Cum stătusem aşezată ore întregi, m-am hotărât, după ce am urcat, să ies să fac o plimbare, în loc să mă aşez din nou, să-mi scriu scrisoarea.
   Detectivul Flynn se arătă foarte înţelegător.
   - Sper că nu vă acuzaţi pentru că aţi părăsit-o. Dacă n-aţi fi făcut asta, probabil că aţi fi fost ucisă de acelaşi intrus.
   - Probabil, spuse Sloan, simţind un acces de furie faţă de monstrul care făcuse asta şi faţă de ea însăşi, pentru că nu a fost acolo ca să împiedice crima.
   Dacă nu ar fi fost atât de preocupată de Noah, poate că nu s-ar fi întâmplat niciodată asta.
   Întreg corpul îi fu străbătut de un fior şi Sloan începu să tremure.
   Noah văzu asta şi iritarea introduse o notă ascuţită în tonul lui, când se încruntă la căpitan.
   - Cred că aţi căpătat suficiente răspunsuri ca să aveţi ce face în noaptea asta. Lăsaţi-i pe oamenii ăştia să se ducă la culcare, spuse el scurt.
   Spre uşurarea lui Sloan, căpitanul se ridică imediat în picioare, cu un aer care cerea parcă scuze. Detectivii îi urmară pilda.
   - Aveţi dreptate, domnule Maitland.
   Carter se duse imediat la culcare şi Paris urcă imediat după el.
   Arăta ca o stafie mergătoare, cu faţa ca cenuşa şi lipsită de expresie, cu o batistă strânsă în pumn, dar nu se lăsase doborâtă în faţa străinilor. Sloan o conduse până la uşă, apoi se opri şi văzu cum stăpânirea de sine a lui Paris începu să se dilueze.
   - Nu urci şi tu? întrebă Paris cu o voce care începea să tremure.
   Părea îngrozită să rămână singură, ca o reacţie faţă de tot ce se întâmplase, iar Sloan o înţelegea din propria ei experienţă.
   - Peste câteva minute, promise Sloan. Mai întâi vreau să discut cu Paul. Mă întrebam, adăugă ea cu blândeţe, dacă n-ai vrea să dormi cu mine, în seara asta. Patul este uriaş şi...
   Când îi spuse că e de acord, Paris dădu din cap uşurată şi Sloan o cuprinse într-o îmbrăţişare strânsă, încercând să-i insufle puţin din propria ei putere. Când Sloan se întoarse, îşi surprinse imaginea în oglindă, dar refuză să admită că arăta aproape la fel de stoarsă ca Paris sau că tremura în interiorul ei de părere de rău şi de epuizare.
   Totuşi, Noah observase semnele şi odată Carter ieşit din încăpere, renunţă la pretenţia de a fi doar un prieten al familiei.
   Ignorându-l pe Paul, o trase pe Sloan în braţe şi îi lipi capul de pieptul lui.
   - Vino la mine, spuse el într-o şoaptă dureroasă. O să avem noi grijă de tine. Nu sta în noaptea asta aici, scumpa mea.
   Era pentru prima oară că Noah folosea un cuvânt de alint şi tandreţea emoţionantă a cuvântului aproape o făcu pe Sloan să clacheze. Era atât de obişnuită să aibă ea grijă de alţii, să fie ea tăria lor, încât aproape că începu să plângă înţelegând că Noah era acolo ca să îi ofere el, tăria lui.
   - Nu pot, spuse ea, dar o lacrimă i se rostogoli pe obraz.
   Degetul lui mare o şterse delicat şi o alta urmă după prima. Tandreţea reuşea ceea ce nenorocirea nu reuşise - Sloan era pe cale să-şi piardă controlul.
   - O să fiu bine, spuse ea smulgându-se din braţele lui şi ştergându-şi repede ochii.
   Îl surprinse pe Paul privindu-i şi o clipă acesta păru atât de furios, încât Sloan îngheţă; apoi se concentră asupra lui Noah.
   - O să fiu bine, crede-mă, spuse ea cu un zâmbet fix şi cum el continua să arate îndoit, ea îşi puse braţul pe după al lui şi îl petrecu la uşa din spate.

                                      Capitolul 36

         Aşa cum se aşteptase Sloan, Paul urcase deja în camera lui, unde puteau discuta în taină. Lăsase uşa uşor întredeschisă pentru ea şi Sloan intră, închizând-o în urma ei.
   Paul stătea în picioare la fereastră, cu un pahar în mână, privindu-l pe Noah traversând peluza în drum spre casă.
   - A fost o noapte de groază, spuse el furios, închizând fereastra şi întorcându-se în loc.
   Exceptând mânia pe care i-o surprinsese la plecarea lui Noah, Paul jucase toată noaptea rolul unui agent de asigurări bine educat, şocat, dar acum arăta la fel de furios pe cât suna.
   Arătă spre o pereche de fotolii confortabile, cu scăunele pentru picioare, din apropierea patului.
   - Ce dracu' se petrece între tine şi Maitland? întrebă el.
   Nu era treaba lui, dar Sloan era prea uluită ca să se simtă indignată. Pe de altă parte, se îndoia că îi datora detalii.
   - Tu ce crezi că se petrece? întrebă ea calmă, aşezându-se jos, în fata lui.
   - Bazându-mă pe ce am observat în ultima săptămână, spuse el sarcastic, presupun că voi doi aveţi probabil o mică legătură. Dar e mai mult decât atât, da? Am văzut micuţa scenă înainte de plecarea lui şi am văzut felul în care te uitai la el în seara asta.
   - Şi? întrebă Sloan, în apărare.
   Maxiliarul lui Paul se încordă.
   - Cum poţi fi atât de deşteaptă în toate celelalte privinţe şi atât de al naibii de proastă când este vorba de el? După propriile tale cuvinte, are un întreg arsenal pe vasul lui şi o cantitate considerabilă de arme pe iaht.
   - Oamenii care au vase, ţin arme de foc la bord! Nu le vinde şi nu face trafic cu ele. Există porturi peste tot pe glob, care nu sunt complet sigure. Noah îşi protejează viaţa, echipajul şi proprietatea!
   - Cu o mitralieră? spuse Paul cu ironie furioasă. Cu o cameră plină de automate? De parcă ar avea o încărcătură pe care trebuie s-o protejeze.
   - Remarca ta cu încărcătura este ridicolă şi ţi-am spus, mitraliera a fost confiscată de el. Mai mult, niciodată n-am spus că armele acelea sunt automate.
   - Nu puteai spune aşa ceva, pentru că nu ai fost suficient de aproape de ele ca să le studiezi!
   - N-am ştiut că ţi-ai făcut griji, spuse Sloan încercând să-şi ţină nervii sub control. Dacă asta o să te liniştească, o să-l rog pe Noah să mi le arate din nou.
   - Nu. Nu face asta. Las-o baltă, atâta tot! Ascultă, eu efectiv nu vreau să te implici prea mult, emoţional, în relaţia cu acest bărbat. Mă doare undeva dacă te-ai culcat sau nu cu el; amândoi sunteţi adulţi. Totuşi, am presupus prosteşte că acest lucru nu se va întâmpla şi asta bazându-mă pe trecutul tău. Este clar ca naiba că nu prea te-ai culcat cu cineva, în Bell Harbor!
   - De unde ştii? întrebă Sloan iritată.
   - De unde ştiu? repetă el cu sarcasm muşcător. Ştiu şi când ţi-ai schimbat dinţii de lapte! De unde naibii îţi închipui tu că ştiu?
   Aplecându-se în faţă, Paul îşi puse braţele pe genunchi şi se uită în băutura lui, rotind paharul în mâini. Când vorbi din nou, părea mai mult obosit şi îngrijorat, decât furios.
   - Cât de implicată eşti cu Maitland, emoţional, vreau să spun?
   Pusese întrebarea cu o grijă aproape paternală şi Sloan răspunse ferm, dar fără ranchiună.
   - Asta nu este treaba ta.
   Paul trase singur concluzia corectă şi buzele i se curbară într-o jumătate de râs sardonic, în timp ce se uita la pahar şi stabilea concluzia:
   - Asta spune că eşti al naibii de implicată.
   - Paul?
   Paul îşi ridică ochii spre ea.
   - De ce vorbim despre Noah, când în casa asta a fost omorât cineva? Chiar nimic din sesiunea din living nu te-a izbit ca fiind puţin ciudat?
   Spre uşurarea ei, Paul nu continuă să vorbească despre Noah.
   - Nu ştiu. Presupun că am fost puţin cu gândul în altă parte. Dar la ce anume te referi?
   - Au spus că a fost spartă o fereastră din birou şi că asasinul a intrat probabil pe acolo. Dar asta nu are nici un sens. Draperiile erau date în lături şi ea se afla în plină vedere, uitându-se la televizor. Chiar dacă nu l-a văzut de la început, ar fi auzit spărgându-se geamul.
   - Poate că nu, dacă el a fost suficient de silenţios, iar televizorul era dat suficient de tare ca să o distragă.
   - Dar de ce şi-ar fi asumat hoţul un risc atât de mare, când putea intra printr-una din celelalte camere? Şi de ce nu l-a observat ea pătrunzând astfel în casă şi de ce nu a încercat să se salveze?
   - Vederea ei nu era prea bună, iar ferestrele se aflau la stânga ei. Dacă se concentra asupra televizorului, poate că nu l-a văzut decât când a fost deja prea târziu.
   - Vederea ei nu era bună, dar Edith era departe de a fi fost oarbă! A fost găsită pe canapea. Ceea ce înseamnă că asasinul a trebuit să spargă fereastra, să o deschidă, să se târască înăuntru, apoi să se repeadă spre ea şi să tragă în ea înainte ca Edith să îl observe. Ori asta, termină Sloan cu subînţeles, spune că ea nu a crezut că trebuie să se teamă de cel care a tras în ea.
   - Legistul ne va spune cine se afla în cameră, când s-a întâmplat.
   Sloan avea senzaţia că Paul era în continuare preocupat de Noah, dintr-un anumit motiv şi asta îi crea un sentiment de frustrare până la lacrimi.
   - Nu înţelegi unde vreau să ajung?
   - Ba da, fireşte că înţeleg, spuse el oftând. Exceptând fereastra spartă, totul spune că a fost o treabă făcută din interior.
   - Mai curând sau mai târziu, Flynn şi Cagle mă vor băga în sistem, să mă verifice. Sunt convinsă că acoperirea ta va rezista, dar nu vor trebui să se uite de două ori ca să afle că eu nu sunt un designer de interioare, din Bell Harbor.
   - Eu sper să facă asta cât mai târziu, nu cât mai devreme. În fond, tu nu eşti un posibil suspect. De ce ai intra pe fereastră, când ai deja o cheie?
   - Ca să arate ca o treabă făcută din afară, spuse Sloan obosită.
   Îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii.
   - Andy Cagle are o minte foarte ascuţită. O să mă treacă prin sistem fie şi numai ca să mă excludă dintre suspecţi. Ar trebui să mă laşi să le spun adevărul, ca să mă poată elimina ca suspect şi să se concentreze asupra variantelor reale. Cred că primul lucru mâine dimineaţă ar trebui să fie să vorbesc cu ei.
   - Nu, spuse el aspru. Sunt prea multe şanse să afle şi Carter. Am nevoie de treizeci şi şase de ore înainte de a se întâmpla asta. Treizeci şi şase de ore nu contează.
   Sloan deschise ochii şi se holbă la el.
  - Ce se va întâmpla în treizeci şi şase de ore?
   Paul se încruntă şi mai bău puţin, învârtind paharul în mâini.
   - Nu pot să-ţi spun.
   - Chiar începe să mă obosească asta...
   - Crede-mă, spuse el cu sinceritate, vreau să-ţi spun, ţi-aş fi spus, dar nu pot. Nu, după noaptea asta.
   Sloan îşi spuse că el se referea la uciderea lui Edith. Nu-şi putea imagina nici un fel de conexiune, dar era clar că Paul nu avea de gând s-o ajute să încerce.
   - Ai vreo idee despre cine ar fi putut face asta sau este vorba de un alt „secret” pe care simţi că trebuie să-l păstrezi? întrebă ea cu amărăciune.
   Spre surpriza ei, Paul îi dădu un răspuns complet.
   - Depinde. Dacă Flynn şi Cagle au ceva substanţial, care să arate spre o spargere asistată, eu aş porni cu subretele locale, nu cu personalul permanent care locuieşte în casă. Reynolds mi-a spus de mai multe ori că aceştia sunt de mulţi ani în familie. Oricum, oricine este spărgătorul, este un amator şi a folosit un pistol de nouă milimetri, pentru că am văzut cartuşul pe jos.
   - Spui asta pentru că a riscat atât de mult ca să intre prin birou - dacă într-adevăr a intrat pe acolo?
   - Nu, spun asta pentru că nu a observat câteva piese pe care un profesionist nu le-ar fi lăsat în urmă. În timp ce tu erai afară, încercând să-l prinzi din urmă, eu am fost în birou, cu Paris. Inelul de diamant care era nelipsit de pe degetul lui Edith fusese luat, dar hoţul nu a văzut o broşă din diamante, foarte scumpă şi nici inelul de pe cealaltă mână. Acesta este un alt motiv pentru Flynn şi Cagle să te scoată de pe lista suspecţilor: de ce să te fi dat peste cap să simulezi o spargere, să o omori şi apoi să laşi în urmă atâtea valori?
   Cum Sloan nu spuse nimic, spuse el.
   - Apropo, ce te-a făcut să te duci după el în faţa casei şi nu în spate?
   - Intrasem tocmai prin spate, împreună cu Noah şi nu am văzut pe nimeni acolo sau pe plajă. Ştiam că intrarea principală era discutabilă, dar trebuia să încerc.
    Oboseala o inunda pe Sloan în valuri mari şi lacrimile cu care se luptase ameninţau acum să i se reverse din ochi. Se gândi la trupul lui Edith prăvălit pe sofa, cu părul încă perfect aranjat, cu rochia acoperindu-i elegant genunchii. Cineva îi furase viaţa şi bijuteriile, dar chiar şi în moarte ea îşi păstrase demnitatea.
   Sloan inspiră adânc, tremurat şi îşi şterse o lacrimă.
   - Nu-mi vine să cred că a murit.
   - O să te lovească mâine, spuse Paul cu siguranţa filosofică a celui care fusese deja aici şi mai văzuse totul de multe ori înainte.
   - Haide să dormim puţin. O să ai nevoie. Şi eu.
   Sloan nu-şi dăduse seama până atunci cât de sleit arăta şi el, de fapt. Paul spusese că se gândise la altceva, dar ea avea sentimentul că fusese îngrijorat. Foarte îngrijorat. Părea întotdeauna atât de foarte sigur pe el şi atât de hotărât, încât îi era greu să şi-l imagineze altfel.
   - Ne vedem mâine dimineaţă, spuse ea.
   În dormitor, Sloan îşi scoase hainele şi trase pe ea un maieu pe care Sara nu i-l scosese din valize. Atentă să nu o deranjeze pe Paris, se strecură în pat şi într-o clipă căzu într-un somn agitat.

                                      Capitolul 37

        Telefonul pe care îl aştepta Dennis Flynn veni la ora zece treizeci, în timp ce stătea prăvălit în scaunul din faţa calculatorului său, urmărind răspunsurile cerute de el Centrului de informaţii privind Crima Organizată, din Nashville.
   Introdusese deja toate celelalte nume de pe lista lui cu membrii familiei, prietenii şi angajaţii reşedinţei Reynolds.
   La biroul din faţa lui, Andy Cagle se roti în scaun şi îşi împinse ochelarii în sus pe nas. Intervievase deja restul subretelor din casă şi tocmai îşi terminase raportul.
   - Ai primit ceva interesant de la Centru?
   - Nimic, spuse Flynn. Zero. Nul. Potrivit Centrului, personalul reşedinţei Reynolds este o mare adunătură de cetăţeni care respectă legea.
   Sună telefonul de pe birou şi Flynn ridică receptorul; apoi se îndreptă în scaun, în aşteptare când recunoscu vocea apelantului.
   - Dă-mi o veste bună, îi spuse el locotenentului de serviciu de la echipa de investigaţii din casa Reynolds. Ei? Ce avem?
   - Avem o spargere care n-a fost o spargere.
   - Ce vrei să spui?
   - Vreau să spun că în afară de unul din inelele de căsătorie ale bătrânei doamne, despre care ştiam deja de aseară, n-ar mai lipsi nimic din casă...
   Flynn se încruntă.
   - Eşti sigur?
   - Am trecut din cameră în cameră, împreună cu majordomul, asistentul, menajera şi Paris Reynolds. Niciunul dintre ei nu a putut vedea ceva deranjat sau dispărut, exceptând biroul.
   - Anume?
   - Încă mai facem cercetări, dar atât până acum.
   - Păcat, spuse Flynn privindu-l pe căpitanul Hocklin care făcea paşi în biroul lui. Presa ne-a năpădit ca un roi de viespi şi mai vin, încă. CNN a campat în prag, Enquirer încearcă să se strecoare înăuntru, prin fereastra de la toaleta bărbaţilor şi MSNBC caută un loc de parcare. Hocklin a fost deja sunat de primar şi de trei senatori, solicitându-i-se o arestare rapidă; nu a dormit deloc şi e ţâfnos. Fii erou, dă-mi ceva să-i spun, să scap de el!
   - Bine, spuse locotenentul Fineman. Încearcă asta: fereastra din birou a fost spartă pe dinăuntru.
   - Ne-am gândit la asta de aseară.
   - Da, dar acum suntem siguri. Ora decesului, aproximativ zece seara. După unghiul de intrare, a fost împuşcată de la o distanţă de aproximativ un metru. Ea stătea pe canapea iar atacatorul, în picioare. Asta este tot ce avem. Rămânem în legătură.
   Flynn închise şi se uită la Cagle.
   - Nu lipseşte nimic, spuse el şi masca veselă i se destrămă de pe chip. Îşi duse mâna la ceafă, masându-şi obosit muşchii.
   - Acum ce facem?
   - Acum încetăm să mai căutăm un spărgător furios şi începem să căutăm pe cineva care se afla în casă noaptea trecută, care avea un motiv să ucidă. Am întrebat vecinii din cele două laturi ale casei Reynolds. Sistemul de raze infraroşii a fost operaţional aseară până la ora zece, deci asasinul nu a escaladat gardul din lateralele proprietăţii. Nu a ieşit prin spate, pentru că atunci ar fi fost văzut de Maitland şi de Sloan Reynolds.
   Flynn oftă.
   - Nu a sărit gardul ca să fugă prin faţă, pentru că Fineman mi-a spus tocmai că nu există urme de tălpi în straturile cu flori de acolo.
   Flynn se roti absent în scaunul lui, apoi se lăsă brusc în faţă şi luă creionul.
   - În regulă, haide să luăm lista la rând, unul câte unul, pentru motive şi mijloace. Fiecare de aici a avut o oportunitate. Stai! Acum ştim că nu mai căutăm un criminal de profesie. Deci haide să-i dăm lui Hank Little o copie a listei ăsteia, să verifice la DBT.
    - Mi-am permis eu să fac asta puţin mai devreme, spuse Cagle cu un zâmbet de modestie.
   Accesul la Baza Centrală de Date era limitat la organele de urmărire penală. Nu costa nimic şi era accesibil prin calculator întregului personal al Poliţiei din Palm Beach.
   Dimpotrivă, costa un dolar minutul dacă te adresai băncilor gigant de date din Pompano Beach, iar accesul era disponibil unei diversităţi de utilizatori legali, de la companiile de asigurare, la birourile de credit. Departamentele de poliţie din toată ţara folosesc serviciile lor, dar când sunt pe linie, accesul lor este protejat, pentru discreţia informaţiilor.
   - Peste câteva minute, Hank ar trebui să apară cu un cărucior plin cu dosare, glumi Cagle referindu-se la enorma cantitate de informaţii pe care le genera DBT chiar şi asupra celui mai neinteresant dintre cetăţeni.
   - În regulă, răspunse Flynn. Haide să bem o cafea şi să studiem lista.
 
       În calitate de membru junior al echipei de doi, Cagle consideră ca fiind rolul lui să se ducă după cafea.
   Se întoarse cu două ceşti de cafea tare, simplă, şi le puse pe biroul lui Flynn; apoi îşi roti scaunul şi se puseră pe treabă, împreună.
   - Dacă intenţia era crima, cred că putem încerca să-i scoatem din joc pe majordom, pe bucătar, pe menajeră şi pe administrator, spuse Flynn.
   - De ce? Eu am avut sentimentul, în timpul interviurilor, că bătrâna doamnă era al naibii de cârcotaşă.
    Flynn se strâmbă.
   - Dacă era chiar aşa de rea, bucătarul sau unul dintre ceilalţi ar fi ajutat-o de mult să treacă pârleazul. Ar fi terminat de ani de zile cu ea.
   Flynn trase o linie peste aceste patru nume.
   - Fetele în casă pe care le-ai intervievat în dimineaţa aceasta ţi-au dat un motiv să crezi că ar fi riscat puşcăria ca să o omoare?
   Cagle scutură din cap; apoi sorbi puţin din cafeaua călâie, în timp ce Flynn mai tăie alte două nume.
   - Ce zici de Dishler? întrebă Flynn.
   - N-aş crede. Lucrează de ani buni cu Reynolds şi este vizibil loial. A fost foarte grăbit să confirme povestea lui Maitland. Nu mi se pare interesant pentru noi.
   - De acord, dar haide totuşi să-l verificăm, spuse Flynn. Ce zici de Maitland?
   - Care-ar fi motivul lui?
   Flynn îşi învârti creionul în mână.
   - Mie nu-mi place de el.
   - Atunci de ce mai pierdem timpul? Haide să scoatem un mandat şi gata, spuse Cagle sec.
   Cum Flynn continua să se încrunte gânditor la creion, Cagle deveni curios.
   - De ce nu-ţi place de el?
   - Am avut o confruntare cu el anul trecut, când am încercat să o intervievez pe sora lui mai mică în legătură cu nişte prieteni de-ai ei despre care ştiam că obţin droguri de undeva.
   - Şi?
   - Şi el s-a înfuriat. Este al naibii de arogant şi avocaţii lui sunt ca o haită de câini Doberman. Ştiu, pentru că după acest episod minor, le-a dat drumul din lanţ, să se repeadă asupra noastră.
   - Atunci haide să trecem peste mandat şi să-l vârâm la zdup, spuse Cagle cu faţa inexpresivă.
   Flynn îl ignoră.
   - Puştoaica aia de soră-sa e o figură. Nu mă scotea din „Sheriock”.
   - La naiba, atunci haide s-o băgăm şi pe ea la pârnaie.
   Când Flynn se uită la el, Cagle spuse pe un ton moale:
   - Nu putem trece la cineva mai plauzibil?
   - Nu prea mai avem la cine, spuse Flynn uitându-se pe listă.
   - Paris Reynolds?
   Cagle încuviinţă din cap, gânditor.
   - Posibil.
   - De ce? Dă-mi un motiv, spuse Flynn.
   - Când l-am întrebat pe Carter Reynolds de testamentul bunicii lui, mi-a spus că el şi Paris sunt singurii beneficiari.
   Flynn scoase un hohot de râs fără veselie.
   - Sugerezi că fiecare dintre ei are urgentă nevoie de bani?
   - Poate că Paris a obosit să-şi aştepte partea. Poate că voia să fie independentă faţă de tăticuţu'.
   - Dar Edith Reynolds avea deja nouăzeci şi cinci de ani. Oricum nu mai putea trăi mult.
   - Ştiu, dar n-o şterge încă de pe listă, pe Paris.
   - În regulă, n-o şterg. Cum rămâne cu tipul de la asigurări, Richardson?
   - Da, corect, spuse Cagle fornăind. A apărut aici, în vizită, cu prietena lui, care nu moşteneşte pe nimeni, potrivit spuselor lui Reynolds şi care de aceea nu are nimic de câştigat prin moartea lui Edith Reynolds. Mai mult, el şi-ar fi îndeplinit fapta prin telecomandă, pentru că, potrivit lui Dishler, Richardson nu s-a întors decât pe la unsprezece.
   - Ai dreptate, spuse Flynn tăind şi acest nume. Sunt mai obosit decât am crezut. Am uitat acest alibi. Dar ce zici de Carter Reynolds? A spus că nu s-a întors acasă până la unsprezece, iar Dishler a confirmat, dar Dishler ar putea minţi pentru angajatorul lui.
   Cagle încuviinţă din cap.
   - Dishler ar putea, dar nu cred că Senatorul Meade ar face-o. El era unul dintre cei care au sunat azi dimineaţă, cerând imediata arestare a cuiva.
   - Şi?
   - Şi potrivit căpitanului Hockling, senatorul a menţionat, plin de nervi, că aseară juca pocher cu bietul Carter, în timp ce asasinul pătrundea în casă.
   - De unde a ştiut el când s-a întâmplat totul?
   - Este peste tot, la ştiri.
   - Adevărat, spuse Flynn oftând. În plus, Reynolds nu are motiv. El s-a împăcat cu statutul bunicii lui de aproape şaizeci de ani şi nu are nevoie de bani.
   - În plus, eu unul nu cred că aseară a jucat teatru. Nu numai că părea distrus, dar avea faţa cenuşie de şoc.
   - Am observat.
   Flynn îl tăie şi pe Carter Reynolds de pe listă.
   - Asta înseamnă că nu mai rămâne decât Sloan Reynolds.
   Cagle se lumină.
   - Ei da, asta da situaţie interesantă. Nu i-a mai văzut niciodată până acum, nu a mai fost niciodată în preajma lor şi dintr-o dată, unul dintre ei moare.
   - Ştiu, dar asta este o metodă cam dificilă pentru ea să se facă simpatizată de noua, bogata ei familie.
   Lui Cagle îi venea greu să o scoată din cărţi în baza unei scuze atât de subţiri.
   - Era acolo; avea oportunitatea.
   - Care ar fi motivaţia ei?
   - Răzbunare pentru faptul că a fost părăsită în toţi aceşti ani?
   - Nee. Ar fi fost mult mai înţelept pentru ea să-şi ţină bunica în viaţă şi să încerce să intre pe sub pielea bătrânei doamne. Sloan nu era o moştenitoare, dar dacă bunica ar mai fi trăit încă puţin, poate că ar fi reuşit să o convingă să-i taie şi ei o bucăţică din plăcinta financiară. Pe când aşa, nu se alege cu nimic.
   - Cu nimic în afară de răzbunare, îi reaminti Cagle.
   - Care e problema ta cu Sloan Reynolds? îl întrebă Flynn, dar în ciuda sarcasmului din tonul lui, nu minimaliza bănuielile lui Cagle.
   Puştiul era o minune a bănuielilor, avea un spirit de observaţie dat naibii şi urmărea până la capăt orice pistă potenţială, indiferent cât efort i-ar fi cerut.
   - Ai început să te gândeşti la ea ca la un suspect din clipa în care am părăsit casa, când încă ne mai gândeam că jaful era motivul. Acum este crimă şi încă te mai gândeşti la ea.
   - Printre alte lucruri, momentul plecării şi revenirii ei este foarte potrivit. Totodată, nu m-am putut împiedica să nu remarc cât de uşor a reuşit să ne spună că deşi Edith Reynolds nu era handicapată, nu se putea mişca foarte repede. Am avut senzaţia că şi-a dat seama că noi căutam un făptaş care să fi fost cunoscut victimei, pentru că Edith Reynolds, evident, nu a încercat să scape.
   Flynn se gândi la asta şi confirmă uşor din cap.
   - Aş cumpăra asta, dar în mod categoric ea nu m-a izbit ca potrivindu-se profilului unui asasinat cu premeditare. Trebuie să-ţi doreşti extrem de mult să te răzbuni, ca să ai curajul să faci rost de o armă, să plănuieşti totul şi apoi să îndrepţi arma asupra unei bătrâne neajutorate şi să tragi în ea. În plus, dacă ar fi vrut să se răzbune pentru că a fost părăsită, de ce nu a tras în tăticuţu'?
   Cagle bătu darabana cu degetele în birou, se opri să-şi îndrepte ochelarii şi se uită în jur la Hank, care se afla într-un separeu din sticlă, conectat la Baza de Date.
   - Ei, Hank. Mai durează mult? strigă el.
   - Nu prea mult.
   - Ştii la ce mă gândesc eu? spuse Cagle.
   - Cred că glumeşti. Eu nu ştiu niciodată la ce te gândeşti tu sau de ce te gândeşti aşa.
   Cagle ignoră gluma afectuoasă.
   - Nu a mai rămas decât un singur detaliu semnificativ pe care nu l-am verificat. Ai numele avocatului lui Edith Reynolds, cel despre care Reynolds a spus că a pregătit testamentul?
   Flynn îşi luă carnetul şi începui să-l frunzărească, pagină după pagină cu însemnări.
   - Wilson, spuse el într-un târziu.
   - Haide să avem o discuţie personală cu domnul Wilson, spuse Cagle ridicându-se şi întinzându-se. Exerciţiul ne va face bine - ne ajută să ne recăpătăm puterile, ca să trecem în revistă informaţiile de la DBT.

                             Capitolul 38

         Paul stătea în dreptul bazinului, urmărind echipa de la criminalistică cercetând meticulos tufişurile din spatele casei.
   - Caută arma, îi spuse el lui Sloan, care venise să se aşeze pe marginea unui fotoliu de lângă el.
   Sloan dădu din cap şi îşi îndepărtă părul de pe frunte.
   - Te caută Gary Dishler, adăugă el. Maitland a telefonat de două ori şi vrea să-l suni, imediat. Criminaliştii nu-l vor lăsa să treacă de panglică.
   - Mi-a spus Gary. O să mă duc acolo peste câteva minute, dar mai întâi trebuie să vorbesc cu tine.
   Paul simţi tensiunea din vocea ei, îi văzu paloarea şi în clipa aceea se simţi mai vinovat decât se simţise vreodată, de ani de zile.
   Sloan trecea prin focurile iadului iar el era pe cale să-i facă situaţia de o sută de ori mai rea. Simţi un impuls bolnăvicios să o tragă într-o parte, să-i ridice bărbia în sus şi să o roage să-l ierte anticipat, „Iartă-mă. Nu ai meritat asta. Am fost atât de mândru de tine, de atâtea ori. Cred că eşti minunată.”
   - Ce s-a întâmplat? o întrebă el.
   - Eram cu Paris şi cu locotenentul Fineman. Nu lipseşte nimic, Paul. Nimeni nu a pătruns aici şi nimic nu a fost furat, exceptând inelul cu diamante. Am văzut echipa de criminalişti culegând cioburi de la fereastra spartă. Majoritatea cioburilor erau afară, în tufişuri, nu înăuntru. Cineva a vrut să o omoare. Cred că a vrut să pară un jaf nereuşit. Şi cred că asasinul este cineva din casă. Cineva pe care ea îl ştia.
   Paul asculta atent, dar atenţia lui se întoarse spre Paris în clipa în care apăru afară, cu o tavă cu băuturi răcoritoare.
   - Sunt de acord cu tine.
   - Iar eu o să devin suspectul numărul unu.
   Paul se uită la ea.
   - Tu? De ce tu?
   - Eu sunt fiica de mult pierdută. Vin aici pentru prima oară şi inelul ei dispare.
   - O crimă din răzbunare? Dacă ar fi fost să lichidezi pe cineva din cauza asta, l-ai fi omorât pe bunul, bătrânul Carter, care te-a neglijat până acum, sau poate pe Paris, care s-a bucurat de toate bunătăţile, în toţi aceşti ani, în locul tău.
   Într-un fel, Sloan ştia că el avea dreptate şi se simţi puţin mai bine.
   Paul continuă o clipă să o studieze pe Paris care se opri să discute politicos cu fiecare membru al echipei de criminologi şi le oferi să bea ceva rece; apoi îşi întoarse atenţia spre Sloan şi încercă să o mai încurajeze, zâmbind:
   - Ei, dacă ai fi beneficiat de testamentul lui Edith, lucrurile s-ar schimba.
   Sloan zâmbi, amintindu-şi.
   - A vrut să mă facă unul dintre beneficiari. M-a chemat în solar şi a încercat să-mi dea nişte bijuterii de familie, apoi a început să vorbească despre schimbarea testamentului. Am refuzat să discut despre asta.
   Zâmbetul lui Paul se stinse brusc.
   - I-ai povestit lui Paris despre asta?
   - Nu cred, ba da, i-am povestit. Ieri, la prânz.
   Paul strânse din fălci şi se întoarse cu capul spre Paris, privind-o intens. Apoi înjură încet, furios.
   - Ticăloasa!
   - Nu te poţi gândi la ce cred eu că te gândeşti! spuse Sloan.
   Paul parcă nici nu auzise: ca şi cum fiecare fibră a fiinţei lui era concentrată asupra scenei pe care o urmărea.
   - Ticăloasa.
   - Eşti ridicol!
   Sloan îl apucă de braţ ca să-i atragă atenţia şi Paul îşi smulse privirile de la Paris.
   - Oare? spuse el cu ironie muşcătoare. Încetează să mai fi atât de oarbă în legătură cu sora ta, Sloan. Deschide-ţi ochii. Asta este realitatea: sora ta a fost cea care nu a vrut să vii aici. Nu am avut inima să-ţi spun asta, dar ştiu de la informatorul nostru.
   Sloan ignoră ideea.
   - Ştiu asta. Edith mi-a spus. Toată viaţa ei, lui Paris i s-a inoculcat ideea că mama mea şi cu mine eram un fel de gunoi, mai rău decât atât. Fireşte că a simţit în felul ăsta, dar nu şi după ce ne-am cunoscut.
   - Corect, râse el batjocoritor. Lui Paris i-a luat mai puţin de o zi ca să-şi schimbe sentimentele de o viaţă. Într-o singură zi s-a transformat în iubitoarea ta soră. Oare asta nu te izbeşte ca ceva puţin prea „drăguţ”?
   - Nu! Nu mă izbeşte!
  - Atunci gândeşte-te la asta: timp de treizeci de ani ea a fost o sclavă emoţională pentru tatăl ei şi pentru străbunica ei, dar ai apărut tu şi în mai puţin de o săptămână străbunica începe să te răsfeţe cu noua ei afecţiune; apoi vrea să-ţi taie o porţie din partea de bani a lui Paris. Tu nu ai furat doar dragostea străbunicii şi banii lui Paris, dar i-ai furat şi bărbatul cu care trebuia ea să se mărite. Şi după toate astea, tu chiar crezi că Paris nu te urăşte cu toată puterea ei? Şi pentru că tot suntem la subiect, nu ţi se pare măcar puţin ciudat că această „dulce, bună, timidă” Paris conduce elicoptere dintr-un hobby?
   - Nu o înţelegi...
   - Nici tu, izbucni el. Ar fi nevoie de o echipă de psihiatri ca să explice toate astea, iar mie mi-ar fi teamă să le citesc raportul.
   Zguduită, Sloan se uită la el.
   - O urăşti, da?
   - O urăsc?
   Paul râse crispat.
  - Jumătate din timp mă îngrozeşte de-a dreptul.
   - Dumnezeule, eu cred că este îndrăgostită de tine şi tu crezi că ea este un fel de monstru.
   - Este ori un monstru, ori o sfântă, iar eu nu cred în sfinţi. Asta înseamnă că nu rămâne decât monstrul.
   Sloan scutură din cap, uluită şi imens întristată.
   - Am crezut că ţii la ea. Chiar am crezut asta.
   Sloan nu se putea împiedica să nu se uite la el, cercetându-i chipul pentru un fel de cheie spre omul care era cu adevărat.
   - Ştiu că misiunea asta este „de serviciu” pentru tine, dar uneori te-am surprins uitându-te la Paris cu un zâmbet ciudat... aproape tandru.
   - Este uşor de urmărit, spuse el amar. Uită-te la ea...
   Paul îşi întoarse capul spre Paris, care stătea de vorbă cu unul dintre oameni.
   - Este frumoasă, este plină de graţie, este bine crescută. Este puţin ruşinoasă, până când ajungi să o cunoşti şi atunci înfloreşte sub ochii tăi şi tu crezi că tu eşti motivul.
   Sloan era şi mai uluită. Nu se înşelase asupra atracţiei lui Paul pentru Paris. Era foarte atras, şi total împotriva voinţei lui. Sloan găsi situaţia încurajatoare şi amuzantă.
   - Spune-mi ceva. Dacă Paris este toate aceste lucruri frumoase, aşa cum cred eu că este şi nu toate lucrurile urâte, bolnăvicioase, aşa cum crezi tu că este, atunci cum ai descri-o?
   Ochii lui Paul se ridicară scurt şi fără voie asupra subiectului discuţiei lor, în timp ce Paris intra înapoi în casă.
   - Aş descri-o ca pe un miracol.
   Sloan se ridică, reprimându-şi un zâmbet.
   - Asta cred şi eu.
   Paul ridică din umeri.
   - Din nefericire, eu nu cred în miracole.
   Vârându-şi mâinile în buzunarele pantalonilor, Sloan se uită în jos la bărbatul care stătea în fotoliu.
   - Paris este exact ca mama mea – sunt ca două mici trestii. Ele par fragile şi se apleacă sub briză, dar nu le poţi rupe. Nu te vor lăsa. Într-un fel, ele găsesc întotdeauna un motiv, o cale să continue să reziste. Începi prin a crede despre ele că sunt slabe şi că au nevoie să fie ocrotite şi chiar au nevoie. Dar în timp ce tu le ocroteşti, ele te ocrotesc pe tine. Mama m-a derutat întotdeauna şi până acum nu am mai întâlnit niciodată pe cineva ca ea. Dar sora mea Paris este aidoma ei.
   Paul se uita nemişcat la ea, întrebându-se dacă ar trebui să-i spună adevărul şi decise că da.
   - Te înşeli, Sloan, spuse el liniştit. Asta nu este Paris. Asta eşti tu.
   Se ridică şi se îndepărtă, lăsând-o să privească uluită după el.
   - Domnule Richardson...
   Paul se întoarse la vocea majordomului.
   - Aveţi un telefon urgent, de la serviciul dumneavoastră.
   Paul urcă repede în camera lui şi ridică receptorul. Era telefonul pe care îl aştepta şi veştile nu erau doar bune, ci veniseră chiar mai devreme cu o zi decât se aşteptase el.
   - Paul, spuse celălalt agent, folosind un limbaj care avea sens numai pentru Paul, în timp ce îi dădea vestea că un judecător federal semnase un mandat prin care autoriza FBI-ul să cerceteze vasele lui Maitland. Îmi pare rău că te necăjesc în concediu, dar avem veşti grozave. Clientul a semnat contractul. Îl am în mână, acum. Vrei să aştepţi până mâine să-l contrasemnezi? Sau ţi-l aduc acolo, astăzi?
   - Astăzi. Categoric, astăzi. Familia Reynolds nu o să-mi simtă lipsa şi nici nu se va supăra dacă voi lipsi, pentru că a intervenit un deces în familie.
   - Am auzit. Ce trist.
   Bărbatul se opri atât cât să pară că îi păsa; apoi îl întrebă pe Paul dacă voia să fie implicat doar FBI-ul când se vor urca pe vase astăzi, sau dacă Paul voia şi prezenţa celor de la Paza de Coastă sau de la Biroul pentru Alcool, Tutun şi Arme de Foc.
   - Există câteva detalii despre politica de grup, pe care nu le-am înţeles prea bine. Vrei o clauză de excluziune pentru fumători?

............................................................